You are on page 1of 527

1

2

Iacob Naroş

Romanele lui Rebreanu
(ediţia a II-a, revăzută şi adăugită)

3

„Puterea creatoare e un dar divin. Când în tine s-a dospit suficient aluatul viitoarei opere de artă, luni sau ani de zile, poate conştient, mare parte cu totul inconştient şi înafară de puterea voinţei tale, când fermentaţia aceasta tainică s-a terminat, atunci trebuie să intervină voinţa ta hotărâtă, stăruitoare, încăpăţânată, adică munca creaţiei, cu bucuriile şi ostenelile ei, asiduă şi chiar programatică. Fără de muncă, opera ar rămâne în stare embrionară în sufletul creatorului…” (Liviu Rebreanu, Opere, vol. 20, Procesul de creaţie la „Răscoala”, 1943, p. 200.)

4

CALVARUL – nuvelă sau primul roman rebrenian? Cartea se deschide cu un Avertisment, 1, în care se precizează următoarele: „Alegoria: un poet foarte tânăr şi la fel de necunoscut se stinge din viaţă. Moartea lui n-a avut nimic senzaţional. Definiţia morţii – ea nu e dureroasă; „îngrozitoare e numai drumul până la ea‖. De ce? Pentru că pe acest drum se spulberă speranţele, sângerează inimile, se sfâşie sufletele…‖ Autorul inventează această povestire pe care aflăm că a găsit-o interesantă, „sinceră ca o spovedanie‖, aşternută în grabă pe câteva file stropite cu sânge, pe care le-a răsfoit din curiozitate. În toamna anului 1918, întâlnim proiecte privind structura operei Calvarul, scriitorul atribuie personajului central, Remus Lunceanu, propriile sale avataruri din timpul războiului. Realitatea transpare mai aproape de adevăr în aceste prime notaţii, ele vor fi reluate în noiembrie-decembrie, acelaşi an. În decembrie, 1918, autorul începe scrierea povestirii ca atare. În martie, 1919, Rebreanu termină cartea pe care n-o mai rescrie, nu o mai stilizează, nu adaugă pasaje şi nici alte comprimări pe text, cu alte cuvinte, rămâne la prima versiune. Lucru rar întâlnit la autor, romanul nu va mai fi editat de acesta: („Honny soit qui mal y pense.‖)2. Apologia războiului, ca tragedie majoră ce cuprinde o complexitate de tragedii individuale mărunte, este în atenţia autorului încă din prima pagină. Războiul este condamnat nu numai pentru
1

(Liviu Rebreanu, Opere, vol. 2, Nuvele, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968, Text ales şi stabilit, note, comentarii şi variante de Niculae Gheran şi Nicolae Liu, p. 5-7). 2 În vol. Liviu Rebreanu La lumina lămpii, Editura Minerva, Bucureşti, p. 41).

5

că el zdrobeşte trupuri, ci, mai ales, pentru că provoacă suferinţe sufleteşti – acestea „rod îndelung temelia vieţii, ca o ceată de carii flămânzi, până ce izbutesc s-o fărâme”. (op. cit., p. 6). Printre nuvelele şi povestirile despre război care pregătesc atmosfera romanului Pădurea spânzuraţilor, se află şi nuvela Catastrofa, fără legătură cu capitolul al IX-lea din Calvarul, care figurează şi ea cronologic şi nu întâmplător în aceste însemnări.3 Notele din refugiu (Liviu Rebreanu, 1, manuscrisul 22) – caietul în cauză ne introduce mai direct în lumea cărţii, deconspirând prototipuri ale personajelor: Marioara Voiculescu, Negreanu, Reasz, Foti, Romulus Popescu, Irina Savu, compozitorul Chiriac, Fanny Rebreanu, Hertz, Gusti, Giurgiu, Barasch, Lăzăroiu, Mitică, Boiangiu, Schefer, Cocea, Jovin dar şi personalităţi ale vremii ca: Marghiloman, Carp, Stere, Iorga, Mihail Sorbul, pictorul Steriadi (idem). Calvarul se înscrie în raza tematicii războiului, acest episod e un eşantion revelator din marea dramă universală – tragedia războiului, drama psihologică măruntă a omului de pretutindeni, suferinţa morală profund semnificativă pentru timpul tragic al războiului: „În paginile acestea, găsite în faţa unui mort, războiul nostru prea bogat în dureri e mai mult decât un laitmotiv sforăitor. Nu i se văd zvârcolirile muiate în bălţi de sânge, nu i se aud fanfarele eroice, nici vaierile de doliu, dar i se simt pretutindeni palpitaţiile vijelioase, atotcuprinzătoare. Trece peste om, îl calcă în picioare, i se încuibează în inimă, îl stăpâneşte şi, în cele din urmă, îl aruncă în ocna morţii.‖ (Calvarul, p. 75). Notaţiile depăşesc sfera literaturii, ele au valoare de jurnal mai mult decât în Calvarul. De reţinut pe coperta
3

( Caiete, p. 316).

6

interioară a caietului amintit, o notaţie bizară: „Sau poate că şi moartea îmi va fi mascată? Poate că nici ea nu-i va convinge? Poate…‖ (Caiete, p. 314). Tâlcul ne este sugerat de ultimele cuvinte cu care se încheie caietul ieşean: „Calvarul, calvarul, calvarul, calvarul.‖- de ce de patru ori şi nu de trei cum obişnuia autorul? În acest caiet de 90 de file, intitulat „Din refugiu‖, 1918, apare şi titlul Calvarul, roman sentimental, încă un argument autentic în favoarea ipotezei de început. (Caiete, p. 328-332). Alte amănunte găsim în Liviu Rebreanu ,4. Versiunea autografă de 161 de file se află la Biblioteca Academiei Române, manuscrisul 2537. Calvarul a fost tipărit la Editura Universală Alcalay, în 1919, 236 de pagini. În perioada 1910 - 1919, Rebreanu avea în lucru cel puţin trei romane: Ion – proiectul Zestrea, Pădurea spânzuraţilor – după Catastrofa ce suferise modificări psihologice importante şi Adam şi Eva – proiectul intitulat Şarpele. Cu toate acestea, autorul îşi impune ca o urgenţă de redactare, Calvarul, din dec. 1918 şi până în martie 1019, la Iaşi. În Avertisment, Rebreanu îşi numeşte scrierea ca „povestire” – povestirea unei agonii zbuciumate, zvârlită pe hârtie într-o grabă înfrigurată. Tot autorul, în final, schimbă categorisirea cu aceea de roman. Calvarul pare un roman, afirmă Rebreanu deoarece transcrie întâmplări de viaţă, cu alte cuvinte, mai multe argumente existenţiale decât de teoria literaturii. Argumentul criticului Ion Simuţ este următorul: „Calvarul este un roman pentru că dezbate toate resorturile psihologice ale unei drame şi urmăreşte destinul complet

4

Opere, vol. 3, p. 381-388

7

al personajului Remus Lunceanu.‖ 5 Alte argumente în favoarea ideii de roman: cartea avea în 1919, 236 de pagini cu desfăşurare epică amplă, echivalente azi cu cel puţin 150 pagini suficiente pentru a se numi roman. Pe de altă parte, deoarece avem confesiunea unui singur personaj, ne-am putea limita la o nuvelă, una mai dezvoltată? Dacă ne luăm după toate atuurile, atunci Calvarul poate fi în egală măsură povestire, nuvelă sau roman. Pentru că Rebreanu a lucrat la această operă ca la un roman, pentru că a avut un plan minuţios de construcţie al acestuia şi pentru că autorul şi-a supravegheat textul cu atenţie, înclinăm încă odată spre roman. La data apariţiei Calvarului, Rebreanu era considerat ca un nuvelist modest despre care scrisese doar Mihail Dragomirescu laudativ. Cartea nu s-a bucurat de o receptare semnificativă şi din cauză că războiul făcuse ca viaţa literară să sufere. Din cauză că scriitorul nu şi-a reeditat romanul în cauză niciodată. Calvarul a trecut astfel într-un fond pasiv şi nu a fost luată în seamă. La apariţia ei, doar o singură notă de semnalare se întâlneşte în revista Sburătorul, unde Rebreanu era secretar de redacţie. Acest lucru n-a fost suficient pentru a face cunoscută această carte. O reeditare postumă se petrece de-abia în 1965, în seria de trei volume de nuvele şi apoi în ediţia critică îngrijită de Nicolae Gheran 6. Ca volum independent, Calvarul nu a mai fost publicat din 1919, el a fost ocolit în

5

(Ion Simuţ, Calvarul – romanul unei disculpări? Primul roman rebrenian?, în volumul (Vămile posterităţii, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012, p. 61-116). 6 Opere, vol. 3, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968, Text ales şi stabilit, note, comentarii, variante de Niculae Gheran şi Nicolae Liu, p. 5-166

8

perioada post-stalinistă. Se regăseşte totuşi în volume de anvergură ca:7 Rebreanu foloseşte artificiul „jurnalului găsit”, pus în circulaţie de romantici, autorul se identifică cu povestitorul şi personajul principal – şi-şi urmăreşte propriul destin. Ca să-i dea posibilitatea lui Rebreanu de a da o replică învinuirilor aduse, Eugen Lovinescu reproduce unele pasaje din roman în revista sa,8 un fragment intitulat Fuga, adică subcapitolele 6 şi 7 din capitolul VI, A doua oară şi subcapitolul 1 din capitolul VII, Marginea prăpastiei. În realitate, Rebreanu, după arestare, a fost anchetat de autorităţile militare de ocupaţie: „Un plutonier m-a ridicat de-acasă, m-a declarat spion şi m-a dus spre anchetare într-un imobil din strada Smârdan, în faţa unui ofiţer neamţ. Până să fiu băgat în seamă şi închis pentru crimă de sabotaj şi trădare – profit de un moment prielnic şi mă strecor afară.‖ De aici, Rebreanu îşi schimbă mereu domiciliul: se duce mai întâi pe Calea Griviţei la familia cumnatului Mihail Sorbul; apoi este găzduit în cartierul Obor, la Irina Savu, fata librarului Miloşescu din Târgu-Jiu; de aici la compozitorul Chiriac şi, în cele din urmă, este ascuns de pictorul Jean Steriadi în Muzeul Kalinderu. În luna mai 1918, scriitorul, ajutat de socialişti, şi mai ales de Titel Petrescu, ajunge după multe zile de chin la Iaşi. În procesul intentat comuniştilor după ilegalizarea partidului acestora, autorul va depune mărturie în favoarea unui acuzat, arătând cum l-a ajutat să fugă de sub
7

Nuvele, ediţiile din 1954, 1954, 1957; Liviu Rebreanu, Opere alese, vol. 1, Nuvele, schiţe, povestiri, 1959, studiu introductiv de Ovid S. Crohmălniceanu şi Liviu Rebreanu, Opere alese, vol. 1, ediţie bibliofilă, 1962, studiu introductiv de Alexandru Piru 8 (Sburătorul, I, 1919, nr. 26, 11 octombrie, p. 600-603).

9

urmărirea autorităţilor de ocupaţie.9 La Iaşi, Rebreanu locuieşte într-o casă modestă, în strada Păcurari, nr. 79. Aici este înconjurat de neîncredere, printre puţinii sprijinitori se număra I.G. Duca (Caiete, p. 34). Scriitorul, într-un interviu din10, acordat lui Ioan Massoff, despre „cel mai impresionant moment din viaţa lui”, mărturiseşte următoarele: „Poate că cel mai impresionant moment, pe care l-am trăit, a fost în timpul războiului, când arestat de austrieci, am fugit de sub escortă. Să caut să-ţi redau faptele, cari şi astăzi mai au darul să mă zguduie. Mă aflam la Bucureşti sub ocupaţie, plecat, cu mult timp de intrarea noastră în acţiune, din Ardeal. Pentru ocupanţi nu aveam o situaţie militară prea lămurită, mai ales că fusesem ofiţer în armata austriacă. Locuiam pe vremea aceea pe strada Primăverii. Atrăgându-se, probabil de către un prieten binevoitor, atenţia autorităţilor ocupanta asupra situaţiei mele, mă pomenesc într-o zi cu un plutonier austriac că mă invită să-l urmez, pentru a-mi lămuri situaţia. Purtat prin diverse birouri, instalate în diverse cartiere, ajung la un fel de birou de recrutare, condus de austrieci pe strada Izvor. Aici sunt considerat ca nesupus la mobilizare şi, însoţit de un alt plutonier, sunt dus la un alt birou, cam peste drum de biserica Sf. Niculae Şelari. În zadar argumentam eu că sunt venit în România de mulţi ani şi că, intrând ţara în război, nu mă puteam prezenta pentru a fi mobilizat. Nu eram singurul în situaţia aceasta. Auzisem – nu ştiu dacă era adevărat, în momentul acela însă am crezut – că urma să fim împuşcaţi. Îţi închipui starea mea sufletească. La un moment dat, sentinele, având treabă, mi-a spus să-l aştept
9

10

(vezi Lupta, din 2 iunie 1925). „Rampa‖, 2 ianuarie 1933

10

într-o cameră goală care dădea într-un vestibul. Ca leul în cuşcă mă zbăteam de acolo până acolo. Aş fi făcut orice ca să fiu liber. Ies în vestibul şi văd că nu e nimeni. În faţa mea o scară. Iau o hotărâre supremă. . Ce-o fi să fie, miam spus, şi o iau în goană pe scară. Ajung în stradă, o bună bucată de vreme am fugit. Parcă văd şi acum înaintea ochilor nişte firme albe cu inscripţia: „Dentist, Dentist‖.Ajuns în faţa spitalului Colţea, dându-mi seama că fuga mea ar putea fi suspectă, am luat-o agale cu mâinile la spate, ca omul fără nicio grijă. M-am furişat pe străzile din spatele bisericii Sf. Gheorghe şi am nimerit la editorul meu, d-l Steinberg. D-l Steinberg a avut amabilitatea să trimită pe un funcţionar al său, Lazăr, astăzi mort, să-i spuie neveste-mii unde mă aflu. Ajungând la mine acasă, bietul Lazăr s-a văzut înconjurat de o patrulă şi arestat. Totuşi, cu toate insistenţele patrulei, Lazăr a refuzat să spuie unde mă aflu. La librăria Steinberg, am stat până s-a întunecat, când furişându-mă mai mult printre ziduri, cu pălăria vârâtă peste ochi, am ieşit în Bulevardul Colţei şi de-acolo în Calea Griviţei, la locuinţa lui Sorbul, cumnatul meu. Aici nu locuia decât soacră-mea, ceilalţi fiind în Moldova. În acest loc nu puteam sta mult, căci mă temeam să nu fiu căutat la rude şi deci şi aici. De aceea am plecat la doamna Savu, pe la sfârşitul Căii Moşilor, spre Obor. Ca omul ce se ştie urmărit, orice neamţ care-mi ieşea în cale mi se părea că drept la mine vine. A doua zi dimineaţa, , în timp ce-mi făceam ghetele, văd pe vecina mea – o fostă actriţă a Teatrului Naţional din Craiova – moartă nu de mult. Fiind ameninţat de a fi recunoscut şi aici, a trebuit să-mi caut alt ascunziş. Noaptea am pornit spre casa răposatului muzician Chiriac, pe o stradă din spatele Academiei Române. Chiriac neavând unde să mă adăpostească, l-am rugat să-mi caute o cameră pe care mi-a găsit-o pe la 11

biserica Sfinţii Voievozi. Nostimada a fost că în timp ce mă duceam să-mi găsesc noua cameră mă întâlnesc cu poetul D. Nanu, care, neştiind în ce stare mă aflam, necunoscând dorinţa mea arzătoare de a fi invizibil, m-a ţinut pe loc şi a început să-mi vorbească despre nişte poezii ale sale. În camera de lângă Sfinţii Voivozi, pictorul Steriadi mi-a adus în taină să-mi văd fetiţa. Nesimţindumă în siguranţă nici aici, Steriadi m-a sfătuit să mă mut la el la muzeu. Şi mai multe zile am stat ascuns în muzeul Kalinderu. Pentru că această situaţie nu mai putea dăinui, m-am gândit să apelez la ajutorul prietenului Titel Petrescu, cunoscutul fruntaş socialist. Cum voiam neapărat să trec în Moldova, Titel, foarte amabil, m-a înarmat cu mai multe scrisori către tovarăşii săi, din oraşele pe unde trebuia să trec. Până la Ploieşti am fost însoţit într-o căruţă cu un cal de prietenul Grofu. De aici am luat trenul. La Râmnicu Sărat împreună cu prietenul Boiangiu, am luat-o spre Focşani, plănuind să mituim şeful de tren pentru a trece mai departe. Şeful de tren însă s-a lăsat greu şi ne-a reclamat autorităţilor de ocupaţie din Mărăşeşti, cari ne-au arestat în gara locală. Cum austriecii şi nemţii începuseră să nu se aibă tocmai bine, ocupanţii din gara Mărăşeşti, cari erau nemţi, nu erau încă încunoştinţaţi de fuga mea. Am fost luaţi drept simpli indivizi cari voiau să treacă dincolo, lucru ce-l încercaseră mulţi pe vremea aceea, cei mai mulţi dintre ei fiind prinşi. La un moment dat, cineva pune mâna pe telefon ca să ceară relaţiuni de la Bucureşti asupra situaţiunii noastre. Şi am avut atunci un mare noroc, căci o simplă întâmplare mi-a salvat viaţa: legătura telefonică era deranjată. Am fost întorşi la Focşani. Aici se afla un fel de comisie românească sub conducerea unui colonel. Tot prin mijlocul unei scrisori de la Titel Petrescu, pentru a mă salva, consimţi să mă dea drept ordonanţa lui. A 12

doua zi de dimineaţă, într-o maşină, îmbrăcat într-o manta românească şi cu căciulă pe cap, aşezat lângă şofer, salutam nemţii cari mă urmăreau şi, împreună cu colonelul, am trecut în teritoriul neocupat‖11. Pentru o lectură biografică a Calvarului, Ion Simuţ redă răspunsul lui Rebreanu „in extenso”, tocmai în scopul urmăririi versiunii autorului care corespunde în numeroase puncte cu ficţiunea romanului. Versiunea lui Rebreanu respectă şi confirmă autobiografia ca atare, o singură excepţie totuşi există, personajul negativ nu este numit direct de autor. De semnalat următorul aspect: Rebreanu foloseşte în acest rezumat al Calvarului numele personajelor reale. Nu găsim însă referinţe asupra genezei sau vechimii acestei opere, după 14 ani, autorul pare a fi uitat de ea, dar „povestea reală”, se vede că i-a rămas în minte. Personajele reale sunt: editorul Steinberg, directorul Muzeului Kalinderu, pictorul Steriadi şi Titel Petrescu, lider socialist. A doua propunere interesantă a lui Ion Simuţ este „Lectura biografică a confesiunii, din care reţinem că, iniţial, Calvarul a fost considerat o scriere din perioada pregătitoare a marilor creaţii. Criticul trece în revistă pe cei care au scris despre acest roman, o scurtă critică a criticii, cum s-ar spune: Eugen Lovinescu , în12 şi în Compendiul din 1937, îl caracterizează pe Rebreanu astfel: „Nici Golanii, nici Răfuiala, nici Frământări, nici Calvarul scris în timpul războiului nu conţin altceva decât elementele unei literaturi curente, în care amănuntul nu se ridică până la estetic.‖
11
12

Liviu Rebreanu, Opere, 19, p. 169-17. Istoria literaturii române contemporane, vol. IV, „Evoluţia prozei literare‖, 1928.

13

Ioan Massoff, De vorbă cu domnul Liviu Rebreanu, în Realitatea ilustrată, 18 iunie 1940, supliment; George Călinescu, în Istoria literaturii…nu acordă nici măcar minimă importanţă Calvarului. Criticul acceptă totuşi nuvelistica lui Rebreanu ca „simple aspecte” sau „dibuiri de detaliu” din care se naşte „pânza enormă a romanului Ion. Călinescu face analogie cu pictura şi vede în nuvele exerciţii pregătitoare ale viitoarelor romane, bucăţi mărunte care-şi vor găsi locul în vastitatea tablourilor de mai târziu: „S-ar zice că un pictor de mari compoziţii, s-a exercitat desenând detalii, braţe, pumni strânşi, picioare, în vederea unei imense pânze, ce se ghiceşte a fi din câmpul vieţii rudimentare.‖ Lucian Raicu, în13, arată că pentru Rebreanu, epoca dintre 1916-1918 a constituit o experienţă moralbiografică, definitorie în conturarea şi formarea personalităţii scriitorului cu consecinţe şi asupra operei. Două au fost hotărârile lui de cumpănă. Demisionarea din armată, respectiv abandonarea carierei militare şi a doua trecerea acestuia în România. Calvarul e numit de critic „roman-confesiune”(op. cit. , p. 41), el ne ajută să cunoaştem amănunţit această perioadă de fapte dar şi pe planul conştiinţei scriitorului – ca atare constituie un document străveziu, travestit literar, cu un adaos minim ficţional. Acesta, împreună cu alte mărturisiri ale autorului – interviuri, conferinţe, articole şi cu însemnările soţiei sale Fanny – constituie sursa principală de cunoaştere a destinului lui Rebreanu. Calvarul nu e o scriere majoră, asistăm la un compromis între obiectiv şi subiectiv – o înlănţuire de fapte, expuse repede, fără o perspectivă de altitudine
13

Liviu Rebreanu, Eseu, p. 41-57.

14

poziţiei obiective, pe alocuri, cu o justificare just subiectivă. Tonul minor alunecă înspre lamentaţie de cele mai multe ori. Dosarul e prea personal, transfigurarea lipseşte, carte a re valoare de document care oferă date generale pentru cunoaşterea biografiei morale a scriitorului. Stilul expunerii este agitat, se degajă o deznădejde nedisimulată, nefiltrată, Criticul crede că prin aceasta se pierde din valoarea estetică a cărţii dar se câştigă în cuprinsul ei biografic. Şi împrejurările externe lor şi datele lăuntrice concurează la dramatismul dureros şi eroic al ştirilor prin care trece Rebreanu. Scriitorul n-a făcut războiul dar l-a creat din propriile nelinişti şi experienţe sufleteşti, din propria obsesie a morţii. Lunceanu şi Apostol Bologa au acelaşi destin care-i striveşte, ei trec prin acelaşi coşmar şi sunt cuprinşi pe rând de slăbiciune, ambiguitate, remuşcări şi oscilaţii. Remus Lunceanu îşi raportează trăirile sufleteşti la stările de spirit colective, la o anumită psihoză a masei. Hotărârea acestuia de a se sinucide este tot o urmare a neîncrederii în mase de care se izbeşte. Luaţi ca indivizi, fiecare din cunoscuţii lui Lunceanu îl asigură că nu este de acord cu suspiciunea generală. Autocaracterizarea lucidă şi amară, dar şi o răceală specifică de mizantrop sunt în contradicţie cu sociabilitatea, generozitatea, iubirea de oameni cunoscute din portretul lui Rebreanu. Calităţi comune celor doi: modestie, ezitări şi compromisuri, spirit echilibrat, conciliant, concesiv, receptiv. Din carte deducem următoarele: „N-am ştiut să mă apropii de oameni. Aşteptam să se apropie ei de mine. Şi nici ei nu prea s-au apropiat. Eram o fire în veşnică opoziţie. Contraziceam cât puteam. Aceasta n-ar fi rău. Asemenea temperamente răzbesc şi se impun în lume, când sunt însoţite de căldură şi mai ales de vehemenţă. Eu însă am 15

fost contrazicătorul calm, agasant, plicticos, care, izbutind, lasă ură sau indispoziţie în urmă. De multe ori în discuţii, după ce opoziţia mea triumfa, simţeam cum se aşează gheaţa în sufletele celor convinşi, şi parcă-i auzeam cum gândesc cu toţii: - O fi având dreptate, dar e scârbos…‖ Impasibilitatea lui Remus Lunceanu este de condamnat, nevoia de ordine şi unitate merită apreciată: „Nu, nu vreau s-o iau înainte. Am nevoie de ordine, oricât îmi vine de greu să fac ordine în mintea care în curând nu va mai trebui să se zbuciume… ce greu este să coordonezi când sufletul îţi geme de povara durerilor!...‖ Experienţa biografică de care se leagă destinul lui Rebreanu a fost hotărârea de a veni la Bucureşti, ca într-un necunoscut: „Mi-a trebuit o sforţare cumplită ca să mă arunc în necunoscut cu o poezie proastă în buzunar şi speranţe măreţe în minte. De câte ori n-aş fi avut dreptul să regret sforţarea aceea, de câte ori. Şi n-am respectat-o nici când…‖ Din aceste zguduiri s-a născut un prozator aspru. Remus Lunceanu se vede învins, Rebreanu avea o fire de luptător: „măcar de-aş fi avut temperament de luptător. Războinicii se adună, se frământă în gura mare, se îmbulzesc, înaintează…dar lupta nu mă ademenise niciodată. Se vede că mă născusem în zodia învinşilor lipsiţi de îndrăzneală şi vigoare.‖ Acest „alter ego”, Lunceanu din roman, slab şi şovăitor a trebuit să moară pentru a facilita viaţa şi victoria celuilalt, respectiv autorul, pe când Titu Herdelea a trecut din roman în roman fără mari sacrificii. Bucuria lui Lunceanu la vestea intrării României în război prevesteşte începutul calvarului, el suportă greu ideea că alţii luptă pe front şi el nu este primit. Pe de altă parte, Lunceanu este cuprins de acel patos al existenţei, al veşnicului mers 16

înainte: „Da, da viaţa nu se opreşte nicio clipă. Trece nepăsătoare peste mine, peste cadavre, peste toate nenorocirile. Omul trebuie s-o primească aşa cum este sau cum vine, fără să murmure sau să se împotrivească. Şi omul e fiinţa cea mai mlădioasă din lume. Împrejurările îl îndoaie şi-l răsucesc cum le place. Uitarea se aşterne repede peste ziua de ieri. Privirile se îndreaptă veşnic înainte. Ce-a fost ieri nu mai interesează. Ne chinuieşte numai ce va fi mâine şi poimâine.‖ Scrisul lui Rebreanu ridică punţi de comunicare ce pleacă de aici, e vorba de înţelegerea abisurilor, ispitele păcatului şi , mai ales, complexitatea realităţilor morale: „Uşor e să osândeşti dar câte fereli şi vicleşuguri îţi trebuie să nu cazi în ispită şi să nu păcătuieşti când păcatul te îmbie la fiecare pas, iar ispita te batjocoreşte pretutindeni.‖ Lumea ca entitate autonomă, apare în Calvarul astfel: „În clipa când lumea s-ar personifica, aş putea-o zgâlţâi până ce şi-ar muşca limba… Dar lumea e o vorbă… Fiecare în parte nu înseamnă lumea, pe când toţi împreună sunt lumea, cava deosebit, îngrozitor, fără de care nimeni nu poate trăi, pe care trebuie s-o iubeşti şi chiar o iubeşti fără să vrei. Lumea nu cercetează, nu vrea procese lungi. O bănuială oricât de neroadă, îi ajunge. Şi când i-a intrat ceva în cap nu mai e în stare să-şi schimbe părerea, chiar dacă îşi dă seama că e piezişe.‖ Ion Oarcăsu şi Constantin Cubleşan, în 14 vorbesc despre această operă. Al. Piru, în Studiu introductiv din15 nu consideră Calvarul nuvelă, nu se preocupă de ea în panorama
14

Amintiri, amintiri, amintiri, interviu, în Tribuna, IX, 1965, nr. 48, 2 decembrie, p. 5. 15 Opere, Editura pentru literatură, 1968.

17

nuvelelor româneşti ale lui Rebreanu, Calvarul nu e amintit în nicio categorie de nuvele: din viaţa satului, a oraşului, din lumea micii burghezii sau din tema războiului. Mihai Zamfir, Cealaltă faţă a prozei, Novella şi Nuvela, 1988, consideră formula nuvelistică ca preistorie a romanelor. Rebreanu este considerat de critic ca „mare amator de novelle şi un nuvelist şters, pentru el, Calvarul e novella, adică naraţiune fundamentală, valoroasă. Smaranda Vultur, Eroul – victimă în nuvele lui Liviu Rebreanu, în16 se scoate în evidenţă preocuparea lui Rebreanu asupra întrebării – „de ce binele nu e pretutindeni şi totdeauna”. Scriitorul este preocupat să înţeleagă acel joc al fiinţei umane prin care aceasta devine victima unei astfel de situaţii, ajungând la acel grad de violenţă care e sinuciderea. Ieşirea din scenă prin acest act, ca încercare de reparare a conflictului ivit nu reprezintă o rezolvare, ba dimpotrivă, ea marchează o închidere. Remus Lunceanu „eşuează în ultimele pagini scrise sub spectrul morţii, într-un discurs care parcă reproduce „o voce străină”, ce dă verdicte pe un ton sentenţios. Aceste concluzii personale ale eroului cărţii: „moartea e punctul care sfârşeşte fraza vieţii”, Balsamul sufletului este odihna”, „Omul are nevoie de milă şi numai de milă”, Omul hotărât e cel mai puternic”) arată că el a abdicat de la căutarea unei soluţii proprii, el, eroul se raportează la discursurile altora sub formă de adevăruri generale. (op. cit. , p. 141). Existenţa lui Remus Lunceanu e construită după anumite percepte şi judecată după ele, realitatea îl retuşează după voinţa celorlalţi. Moartea acestuia nu face
16

Liviu Rebreanu după un veac, coord. Mircea Zaciu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985, p. 140-148,

18

decât să limpezească, să scoată la iveală inerţia, comoditatea şi frica acestuia. Chiar el mărturiseşte următoarele: „Am avut veşnic numai începuturi şi totdeauna m-am dat bătut când am văzut că e vorba de o împotrivire mai stăruitoare. Eram un învins printre cei ce se războiau chiar cu morile de vânt, numai să aibă iluzia că sunt învingători.‖ Remus Lunceanu – eroul victimă (cf. Dupuy) e stăpânit de o profeţie autorealizatoare”, el îşi construieşte în legătură cu sine o imagine anticipată care va influenţa realul însuşi. De aceea, moartea va fi întâmpinată cu exaltare, deoarece ea nu e decât o confirmare a dispariţiei lui. ( op. cit. , p. 144). Moartea violentă prin sinucidere a eroului este motivată de inconsistenţa lui. El trebuie să moară pentru că e o fiinţă locuită de alţii, dacă rămâne în viaţă e doar o tristă „fantoşă”. Aşadar, această moarte a lui Remus Lunceanu rupe cercul complicităţii cu ceilalţi, gestul e anticipat printr-o serie de întâmplări prin care eroul îşi reconstituie întreaga existenţă, pe care o pune sub semnul întrebării şi al relativităţii. Fanny Rebreanu, Anii de restrişte (1916-1918), în 17 volumul respectiv în confesiunea intitulată18 numeşte această epocă din viaţa lui Rebreanu „Anii de restrişte.‖ Aici sunt evocate nenorocirile în lanţ ce se abat asupra scriitorului şi, mai ales, „climatul de nesiguranţă şi groază.” Tot ceea ce e trecut aici, a fost trecut şi în Calvarul , dacă le urmărim în paralel, putem să le verificăm autenticitatea. O precizare ar fi necesară, deoarece pe alocuri datele sunt oarecum literaturizate, nu ne putem baza total pe ele. Amintesc împrejurările ce nu
17

Amintiri despre Liviu Rebreanu, coord. Ion Popescu - Sireteanu, Editura Junimea, Iaşi, 1985, p. 65). 18 Cu soţul meu, Editura pentru Literatură, 1968.

19

se întâlnesc pomenite în celelalte surse. Fanny insistă asupra neliniştii lui Rebreanu în ceea ce priveşte situaţia militară, mai mult ea e cea care-i cere să plece. În timpul percheziţiei, Fanny aminteşte despre manuscrisul romanului Ion care era să fie confiscat, inspirată, ea spune despre Liviu că ar fi profesor universitar, şi astfel ar fi fost salvat romanul. Un episod exotic este deghizarea lui Fanny în ţigancă spre a se putea întâlni cu Liviu ce era ascuns la muzeul Kalinderu. La Iaşi, Rebreanu este încurajat de Fanny care-l şi vizitează, ea va rămâne timp de trei luni aici. Tot ea îi aminteşte lui Liviu de mama acestuia din Ardeal şi de moartea celor trei fii ai ei: Iulius, Emil şi Virgil, moment de la care Rebreanu ar fi început să se gândească la scrierea acelor nuvele de război. Rebreanu s-a rupt de familie de timpuriu, de aceea a devenit indiferent faţă de obârşia lui, prin romanul Ion, el s-a eliberat de meleagurile natale. Sentimentul unei vinovăţii, el nu mai simte faţă de mamă decât o firavă datorie morală şi o slabă datorie sentimentală, îl face pe scriitor să simtă apelurile mamei ca un strigăt agasant al originilor. Mama e nemulţumită că Liviu nu mai e dependent de ea, el nu mai poate să fie numai al ei. Originile lui au fost salvate şi consacrate în imaginarul prozei. Destinul operei lui Rebreanu e înscris aşadar, în destinul biografic al acestuia19. Ion Bogdan Lefter, în20 consideră dintru început că Rebreanu este „părintele formulei tradiţionale – obiective, balzaciene”. Calvarul este catalogat de critic la modele narative (persoana I) –
19

(Cf. şi Liviu Maliţa, Ludovica Rebreanu, Adio până la a doua Venire, Epistolar matern, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Liviu Maliţa, Biblioteca „Apostrof”, Cluj – Napoca, 1988, 288 p.). 20 Doi nuvelişt: Liviu Rebreanu şi Hortensia Papadat- Bengescu, Editura Paralela 45, Piteşti, Bucureşti, Braşov, Cluj -Napoca, 2001, p. 9-65.

20

convenţie literară, încercare de a spulbera un clişeu al povestirii la persoana III-a, impersonală. În jurnale, interviuri, autori ce folosesc persoana întâi sunt: Marcel Proust, Camil Petrescu, Anton Holban, Mircea Eliade). Interesante referiri se fac la opere ca: Mărturisire, Cuibul visurilor, Calvarul, Dincolo şi Cântecul lebedei. Nuvela e văzută de critic ca „antecameră” a romanului de-abia de prin anii 80-90 ai secolului trecut. Ea e luată în seamă ca şi publicistica, corespondenţa şi jurnalele scriitorilor. Într-un „Dosar al receptării (p. 9), Bogdan Lefter trece în revistă principalii critici care au scris despre nuvelistica rebreneană,o critică a criticii astfel: C. Hasnaş e primul comentator critic al lui Rebreanu, în 1912, la primul volum; Mihail Sorbul – în Ion, roman de Liviu Rebreanu, 21 în ; Mihail Dragomirescu – Liviu Rebreanu, în 22 , Calvarul este considerat de critic un caz, soţia şi editorul Gheran l-au considerat un „document”, o nuvelă autobiografică, cu alte cuvinte. Din perspectiva modernităţii, Rebreanu este văzut ca un prozator vivace, cu gust pentru experimentarea unor formule diverse. Ca atare, scriitorul a fost un pionier al naraţiunii la persoana întâi în proza românească. Alţi critici care s-au preocupat de această operă sunt următorii: Gheorghe Glodeanu, în Ipostaze ale discursului epic, 2001;
21

Lamura, Anul II, nr. 2, dec- 1920, p. 254, apud Liviu Rebreanu, 1, p. 350. 22 Cele trei Crişuri, Oradea Mare, Anul III, nr. 10.11, 1922, reluat în Critică, vol. II, Editura Institutului de Literatură, 1928, inclus apoi în Scrieri critice şi estetice, ediţie de Z. Ornea şi Gh. Stroe, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969, p. 151 -152.

21

Constantin Cubleşan, Romancierul Rebreanu, 2001; Constantin Cubleşan, 2012, Nuvelistica…. Puia Florica Rebreanu - Vasilescu într-un cuvânt înainte, la un volum de nuvele din 1 martie 1993, Editura Porto – Franco, Galaţi, se pronunţă că nuvelele lui Rebreanu au intrat în concurenţă cu cele ale lui Ion Agârbiceanu, Ion Al. Brătescu - Voineşti, Emil Gârleanu şi Mihail Sadoveanu. De asemenea, se subliniază că nuvelele lui Rebreanu aduc nou tematic şi compoziţional lumea ţărănimii şi a târgoveţilor din Transilvania, ce suferea pe plan naţional şi social. Eugen Simion, Nuvelele lui Rebreanu, în23, este de părere că avem de-a face cu „un jurnal literaturizat” – se face literatură pe marginea unui document uman. Criticul arată că în Calvarul se pot recunoaşte rădăcini biografice plecând de la iniţialele R.L. , cartea e „micul roman” al unui personaj care simte nevoia să se mărturisească înaintea morţii, La marginea prăpastiei ( Ed. Lr, 3, p. 9). Prin naraţiunea evocatoare la persoana întâi, se reface şirul evenimentelor, la limita dintre implicarea participativă şi detaşarea retrospectivei. „Am nevoie de ordine, notează Lunceanu, „oricât îmi vine de greu să fac ordine în mintea care în curând nu va mai trebui să se zbuciume…”( Idem, p. 11). Personajul vorbeşte mereu despre chinurile şi frământările sale pricinuite de dilemele sale morale: conştiinţa ardeleanului că e român, , incapacitatea de a accepta mizeria morală, nevoia de a se refugia. Ocupaţia germană e văzută ca o catastrofă anunţată de zvonuri. Se acumulează o atmosferă tensionată ce-l duce şi pe autor la disperare, Asistăm şi la un inventar al birocraţiei războiului, adaptabilitatea oamenilor la
23

Gazeta literară, An XIII, nr. 49, joi 2 dec. 1965, p. 2).

22

ocupaţia germană, dar şi la elemente de suspensie şi fragmente aventuroase. Mircea Coloşenco, în prefaţa aceluiaşi volum, menţionează că şi Catastrofa pare un roman de proporţii mai mici, eroul David Pop pare primar în gândire şi afecte faţă de Remus Lunceanu. Elisabeta Lasconi, în postfaţa volumului de nuvele de Liviu Rebreanu, Editura Gramar, Bucureşti, studiu intitulat „Proza scurtă a lui Liviu Rebreanu: lecţia varietăţii‖, nu insistă asupra Calvarului în mod deosebit, nici ca nuvelă nici ca roman. Alte referinţe critice: Ion Rotaru, Dezvoltarea prozei. Marii romancieri. Liviu Rebreanu, în O istorie a literaturii române, vol. II, Editura Minerva, 1972; George Topârceanu, Octav Botez; Şerban Cioculescu (în Itinerar critic, p. 225) numeşte Calvarul – „bucată autobiografică”, povestind odiseea proprie a autorului sub ocupaţie; Tudor Vianu; Paul Georgescu; Nicolae Manolescu (Lecturi infidele, Nuvele, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966, p. 47-48); Ovid S. Crohmălniceanu (pentru critic, cartea e o scriere memorialistică, „deghizată sub forma unui mic roman”; Al. Săndulescu; Gabriel Dimiseanu, Oraşul lui Rebreanu, în România literară, An XVIII, nr. 46, joi 14 noiembrie 1985, p. 4-5); N. Steinhardt; Liviu Papadima (Rebreanu versus Rebreanu, p. 149-166); George Bălăiţă ş. a. Teodor Tanco,24 face o interesantă clasificare a calvarurilor rebreniene astfel: Întâiul calvar (1907-1911); Al doilea calvar (1916-1918) şi al treilea cel al ultimilor ani de viaţă. Poate, pe nedrept, acuzat de o oarecare „regionalizare”, Teodor Tanco, prin cele şapte volume ale
24

Despre Liviu Rebreanu, Editura Napoca Star, Ediţia a doua recitită, prefaţă de Ilderim Rebreanu, 2012, ediţia întâia – 2000.

23

cunoscutei Virtus Romana Rediviva, rămâne totuşi un reper în exegeza rebreniană ( vezi şi articolul despre el şi cartea în cauză25. Lucian Boia26 arată următoarele: În 1916, era o decizie normală şi patriotică intrarea în război contra Austro - Ungariei, pentru eliberarea fraţilor de peste munţi chiar dacă se aliau cu Rusia ce asuprea românii din Basarabia. Germanofilii de teama Rusiei, vor neutralitate sau nu vor război cu Puterile Centrale. Opinia publică, intelectualii, era „pro – Transilvania şi francofilă, adică de partea Antantei, la fel şi presa, armata şi cei de la sate. Argumente în plus erau destule: Şcoala Ardeleană, Latinismul, mitul Transilvaniei ca centru al lumii dacice, mitul Franţei. Ziare germanofile erau Ziua şi Moldova, contrare – Adevărul ţi Dimineaţa. În alte publicaţii, Gazeta Bucureştilor şi Lumina, scriitorii şi istoricii încearcă să cultive spiritul naţional şi unirea. Interesant că Rebreanu nu figurează în lista germanofililor (Ioan Slavici, Tudor Arghezi, Gala Galaction, D. D. Pătrăşcanu, George Coşbuc, G. Ibrăileanu, G. Topârceanu). Rebreanu scria la Scena şi Lumina fiindcă nu avea unde publica. Dar Rebreanu nu este nici la proantişti alături de Octavian Goga, Barbu Delavrancea, Ion Minulescu, Eugen Lovinescu, Al. Brătescu – Voineşti, Al. Vlahuţă, Ion Agărbiceanu, Zaharia Bârsan şi Victor Eftimiu. În 1918, Lumina nu mai apare, intelectualii nu ştiau încotro s-o apuce. Caton Theodorian îl invită pe Rebreanu să plece cu familia, la Iaşi. Scriitorul se pare că înclina spre neutralitate, el nu a fost angajat direct în jurnalismul
25

(Iacob Naroş, în Mişcarea literară, Anul XI, nr. 1 (41), 2012, Bistriţa), Teodor Tanco la Maieru – Despre Rebreanu – omul şi scriitorul. 26 Germanofilii. Elita românească în anii primului război mondial, Editura Humanitas, 2009, 2010.

24

politic, ca dovadă, a fost achitat după război (Niculae Gheran, op. cit. , p.5-28). Articolul „Horia, Cloşca şi Crişan‖ îl situează în mod sigur, ca duşman al Austro – Ungariei: „ Patru milioane de români privesc acum neîncetat spre Carpaţii care i-au despărţit de noi atâtea veacuri. Patru milioane de fraţi aşteaptă din clipă în clipă, împreună cu noi, să dispară graniţele…‖ În continuare, Rebreanu continuă să dezvăluie fărădelegile din partea acestora: „ Românii nu fac parte din naţiunile recunoscute. Românii nu există, zic legile străinilor. Există unguri, saşi, secui în Transilvania, dar români nu. Poporul român e declarat străin în ţara lui, suferit doar pentru a munci, pentru a îmbogăţi pe boieri. Românii sunt puşi într-un rând cu dobitoacele. Credinţa românească nu e tolerată. Bisericile româneşti sunt necinstite, când de catolici, când de reformaţi. Preoţii şi călugării români sunt tot iobagi, şi arestaţi şi bătuţi şi torturaţi…A fi român e o ruşine, batjocură şi umilinţă.‖ Rebreanu pare nesincer, pe de o parte s-a înrolat pentru bani la ziarele de orientare germană, pe de altă parte, nu adoptă o poziţie fermă, de vină e faptul că el urmărea promovarea lui Fanny ca artistă, creaţia literară dar şi sursele de câştig, se ştie că avea o situaţie materială precară27. Scriitorul îşi dezvăluie intervenţia scriitoricească asupra aşa-zisului manuscris prin: schimbarea numelui personajelor, suprimarea unor pasaje supărătoare cu repetiţii de fapte şi expresii, îndreptarea pe ici, pe acolo a stilului şi, în final, gruparea povestirii pe capitole cu titluri şi părţi numerotate corespunzător. Partea introductivă se încheie cu avertismentul clar al autorului că toate cele ce vor fi povestite sunt lucruri întâmplate „aievea‖. Ideea de a considera Calvarul
27

(vezi şi Niculae Gheran, Amiaza unei vieţi, p. 130).

25

un roman pleacă de la ultimele rânduri ale acestei părţi introductive semnate de Rebreanu şi datate „martie 1919”, care sună astfel: „Dacă totuşi pe alocuri cartea pare un ROMAN, de vină e numai viaţa – care, orice s-ar zice, este cel mai iscusit romancier din lume‖, (op. cit. , p. 7). Al doilea motiv de trecere a Calvarului de la nuvelă dezvoltată la roman este oferit de chiar Niculae Gheran care, după aproape 20 de ani, adică în 1986, îşi reconsideră poziţia şi adaugă Calvarul în seria romanelor rebreniene. Apariţia povestirii autobiografice Calvarul coincide cu momentul pregătirii pentru tipar a romanului Ion ce va apărea un an mai târziu, la aceeaşi editură. Amândouă cărţile sunt organizate identic în capitole, purtând fiecare un titlu numerotat cu cifre arabe (10 la Calvarul şi 12 la Ion. Iată încă un motiv de a considera Calvarul ca fiind primul roman al lui Rebreanu, cu un an înaintea lui Ion. Însuşi Gheran anticipează încă din 1968, următoarele: „Prin amploarea construcţiei, Calvarul face legătura între nuvelistică şi roman, constituind un exerciţiu util şi un pas înainte spre abordarea epocii războiului într-o creaţie de anvergură.‖ (Liviu Rebreanu, Opere, vol. 3, Editura p. 385). Al treilea argument, nu neapărat cel din urmă, este furnizat de acelaşi Ion Simuţ, exeget de primă clasă al lui Rebreanu prin studiul recent apărut28. După Simuţ, primul roman al lui Rebreanu Calvarul avea ca resort o disculpare: scriitorul voia să arate că „nu a încheiat pe
28

Ion Simuţ, Vămile posterităţii. Secvenţe de istorie literară, Editura Academiei Române, 2012, în capitolul: Liviu Rebreanu, analiza primului roman Calvarul, p. 61.

26

timpul războiului nici un pact cu ocupantul german, că viaţa lui a fost greşit înţeleasă.‖ (op. cit. , capitolul Fuga de subiectivitate, p. 65). Această disculpare nu e făcută în mod direct ci prin delegaţie, naraţiunea şi explicaţiile autobiografice sunt puse în seama unui personaj inventat, Remus Lunceanu. Totul este văzut obiectiv, subiectivitatea lipseşte. Ca o necesitate interioară a dezvinovăţirii şi a ispăşirii, Remus Lunceanu nu se identifică cu niciunul dintre personajele sale, „el fuge de sine însuşi ca de cel vinovat.‖ (vezi şi Pădurea spânzuraţilor, p. 65-66). Ion Simuţ, O conştiinţă politică vulnerabilă, p. 94, menţionează clar că Rebreanu nu a făcut parte din nici un partid politic, nu s-a pus în slujba niciunuia, s-a implicat doar. Din jurnale aflăm despre autor totul despre: automobil, politică, Academie, zvonuri, teatru, demnităţi şi onoruri (care pe care), război şi ziaristică dar mai puţine despre creaţie, mamă şi familie, Fanny şi Puia. Deoarece regele Carol II se implicase în problemele culturale şi se consultase cu Rebreanu, acesta îi face un portret simpatic, dar nu ezită să se dezică de el, deşi beneficiase de onoruri şi de mici favoruri (Opere, 17, p. 346). În ceea ce priveşte „opţiunea germană” a lui Rebreanu (vezi p. 99), Simuţ precizează că scriitorul a fost influenţat puternic de cultura germană, apoi maghiară şi chiar rusă. În prima fază, Hitler este văzut ca reprezentant al tinereţii, viitorului, deoarece se temea de comunism, Rebreanu salută orice orientare germană, dar va condamna mereu orientalismul, tembelismul, pezvenglâcul şi şmecherismul optând pentru seriozitate, muncă şi hărnicie. Cum se împacă proza obiectivă cu folosirea persoanei întâi la Rebreanu? Teoretic, tot el afirmă în Cred, 1926, următoarele: „M-am sfiit totdeauna să scriu pentru tipar la persoana întâi. Hiperbolizarea aceasta a eului…mi se pare puţin ridicolă.‖ 27

„Mă numesc Remus Lunceanu. Sunt de 31 de ani. Unii mă cred mai tânăr, fiindcă sunt slăbuţ, iar alţii mai bătrân, poate că părul mi-e alb ca oaia… Multă lume mi-a spus că aş fi simpatic uneori. Cu toate acestea, puţini m-au iubit cu adevărat. Am o sumedenie de prieteni când îmi merge bine, şi n-am niciunul când aş avea nevoie. Sunt convins că am talent… Acum, la marginea prăpastiei, îmi pot îngădui toată sinceritatea.‖ Un tânăr poet, cu câteva luni în urmă, şi-ar fi pus capăt zilelor, el şi-a curmat viaţa‖ în clipa când a înţeles limpede că, între el şi oamenii spre care năzuise din toate adâncurile sufletului său, s-a deschis o prăpastie.‖ 29 Scriitorul răspunde prin explicaţia autobiografică directă, la persoana a III-a, făcută ocolit. În general, autorul îşi motivează scrisul ca raţiunea supremă a existenţei, a propriei existenţe ca eşec. Pentru Rebreanu, „Arta înseamnă creaţie de oameni şi viaţă”, creând oameni vii, cu viaţă proprie, cu lume proprie, scriitorul se apropie de misterul eternităţii. Se poate vorbi însă şi de o motivaţie din zonele profunde ale conştiinţei, ecourile unei vinovăţii ce trebuie contracarate. Toate acestea m-au determinat să alătur Calvarul la categoria romanului, asta şi pentru a încheia într-un fel constructiv, propria-mi părere dilematică, o vreme influenţată din ambele puncte de vedere. Având ca punct de plecare cele trei poziţii enunţate mai sus, încurajat de recenta carte a lui Ion Simuţ şi în urma unei lecturi pertinente a operei în cauză cât şi a celorlalte romane ale lui Rebreanu, pot să afirm că primul roman rebrenian este Calvarul. Asta nu impietează cu nimic tot ceea ce se ştie despre romanul Ion, rămâne să
29

Calvarul, în Liviu Rebreanu, Opere, vol. 3, p. 5.

28

conving prin cele ce urmează că opera de care vorbim e mai mult decât o nuvelă şi, mai ales, că are toate atuurile să fie aşezată la categoria romanelor. De ce? Este titlul primului capitol în care autorul foloseşte persoana I, el schiţează în linii mari, portretul personajului central, numit Remus Lunceanu: „Unii mă cred mai tânăr, fiindcă sunt slăbuţ, iar alţii mai bătrân, poate că părul mi-e alb ca oaia…‖ Cel puţin două elemente se potrivesc cu realitatea: în 1909, Rebreanu avea 31 de ani iar părul alb îi era recunoscut. Pe de altă parte, personajul se laudă a fi genial, pe de alta, el se plânge că n-a avut noroc în viaţă, momentul de sinceritate e motivat de hotărârea acestuia de a se sinucide. Viaţa este de vină pentru dezamăgirile lui Remus Lunceanu, „ea te îndoaie, te suceşte, te îmbrânceşte şi-ţi impune compromisuri de care ţi-e silă.‖ În sufletul eroului se zbat două entităţi total diferite: inima acestuia îl mână spre înălţimile albastre iar soarta îl târăşte în noroiul uliţelor fără soare. (op. cit. , p. 9.) Modestia şi timiditatea vin să completeze portretul personajului cheie care e hotărât să meargă până la capăt, revolverul îi e pregătit. În Jurnal I, luni 19 mai 1930, Rebreanu ne face cunoscută adevărata lui stare interioară: „În sfârşit, azi toate „crimele‖ mele sunt publice. Nimic nu mai poate să se adauge. Am lăsat să se răsufle tot. Nu mai rămâne să public o carte despre toate, o mărturisire leală a unui trecut tenebros. Trecutul, mereu trecutul! Parcă aş avea crime în trecutul meu.! De când tot vreau să-l scriu odată întocmai cum a fost, mărunt, neînsemnat pentru cei dinafară, o sărmană neglijenţă de băiat tânăr, pedepsită şi ispăşită, vai, atât de cumplit. Pentru că am pierdut vreo mie de coroane, am cunoscut demisia din armată, darea în 29

judecată, arestarea aici şi patru luni de aşteptare la Văcăreşti, extrădarea şi expulzarea, trei săptămâni de închisoare preventivă la Gyula, condamnarea la trei luni, care au fost socotite expirate cu prevenţia şi apoi, pata veşnică pentru toată viaţa, imposibilitatea de a fi stăpân pe mine, teama permanentă că mi se va arunca în public ruşinea…Dacă n-aş fi avut un talent excepţional, cum aş fi ajuns unde sunt? Sau ce-aş fi putut ajunge dacă n-aş fi avut în picioare povara aceasta? Îmi zic mereu să scriu o carte despre păţaniile mele şi mereu ezit.‖ Obiectiv, scriitorul conturează eroului cărţii şi partea neagră a acestuia, cusururi, păcate şi slăbiciuni: nu îndeajuns de isteţ în viaţă, mai puţin comunicativ cu semenii, fire de veşnică opoziţie dar prea calm, agasant, plicticos chiar dacă avea dreptate lăsa indispoziţie şi chiar ură în urmă, asta şi din cauza atitudinii de nepăsare permanentă a acestuia. Eroul nostru e însurat cu Tina drăguţă şi bună, ea e singura fiinţă de care el e sigur că-l iubeşte. Remus Lunceanu are trei copii, o fetiţă şi doi băieţi, el se gândeşte să-i vadă mari, pe fată are de gând s-o facă dansatoare. Altă mărturisire care vine să întregească personalitatea personajului central este aceea că el e ardelean venit în România de vreo zece ani. Motivaţia sinuciderii pare a fi şi iubirea pe care n-a găsit-o aici dar şi dezamăgirea lui Remus Lunceanu deoarece speranţele măreţe din mintea lui nu s-au împlinit, el recunoaşte că nu are temperament de luptător. De aceea, războiul provoacă în inima eroului o mare fericire, o soluţie salvatoare. Remus Lunceanu se bucură când aude de mobilizare. În discuţia cu Aurel Neamţu, prieten şi consătean, el îşi exprimă cu satisfacţie şi mândrie dorinţa de a-şi face datoria de onoare pe front şi nu la biroul de informaţii, ca 30

alţii…La Ministerul de război, eroul nostru va fi amânat cu înscrierea ca voluntar. Împreună cu Tiberiu Cordoveanu, un locotenent de dincolo, refugiat şi el în timpul războiului, Remus Lunceanu aşteaptă vreo două săptămâni un rezultat favorabil de a pleca pe front dar degeaba. Între timp, el încearcă să se facă util ca desenator sau la serviciul supravegherii internaţilor şi prizonierilor. Până la urmă, Remus Lunceanu se pune la dispoziţie şi la serviciul de cenzură dar nu este primit. În jurul acestuia, războiul merge înainte şi face prăpăd. Interesantă pare a fi povestea Antireului lui Arvinte folosită de autor pentru a înfăţişa expresiv starea în care se afla ţara : „se astupa colea un gol, şi dincolo se ivea îndată altul.‖ Aşteptarea se prelungeşte peste limită, Remus Lunceanu devine plictisit, mohorât, neputincios, pentru el ţara e în primejdie, casa noastră luase foc. Singurul lucru care-i rămâne este să aştepte, să aibă răbdare. Primejdia – e titlul celui de-al doilea capitol, el începe cu zvonul venirii nemţilor care stârneşte panică înainte de vreme. Când aceştia au trecut Carpaţii dinspre Târgu-Jiu, deruta e şi mai mare. O ţară întreagă părea că ar vrea să se mute pentru a scăpa de primejdie. Mărturisirile lui Remus Lunceanu arată că acestuia nu i-a fost frică, ba dimpotrivă, el credea că Bucureştiul nu va fi ocupat, încrederea oarbă într-o anume fatalitate ne aminteşte de Rebreanu, nu întâmplător iniţialele RL ascund numele scriitorului. Florica Puia Rebreanu mărturiseşte că: printre lucrurile confiscate s-a aflat şi Jurnalul care ar fi dus la arestarea autorului dacă era citit de nemţi – povestea e surprinsă de Rebreanu în Calvarul , eroul său, Remus Lunceanu (ale căror iniţiale sunt, în acelaşi timp şi ale autorului). Cartea 31

e un răspuns indirect la acuzaţia de colaboraţionism, în ciuda faptului că jurnalul zvonurilor ar fi fost mult mai periculos.30 Remus Lunceanu pare cuprins de nelinişte din ce în ce mai tare, el nu ştie ce să facă, să plece odată cu ceilalţi, ori să rămână expus riscurilor. Starea lui sufletească este exprimată prin următoarea meditaţie: Aripile speranţelor sunt frânte. Sufletul e ca o casă pustie în care bate viscolul mai furios decât pe câmpul deschis. În momentul disperat când se decide să plece, Remus Lunceanu constată că nu are banii necesari, sărăcia fiind ceva obişnuit pentru el dintotdeauna. De aceea, plecarea se amână până va putea face rost de banii de drum. Eroul se frământă zadarnic, de la gară la minister dar nu găseşte soluţii, aşa că aşteaptă să primească leafa pe trei luni şi apoi să plece. Dacă nemţii ar veni, pentru Remus Lunceanu n-ar fi deloc bine, ca dezertor austriac s-ar putea să fie judecat şi condamnat sau trimis să lupte în armata duşmană, poate tocmai împotriva românilor. După cum se ştie, Rebreanu fusese sublocotenent la Gyula, în Regimentul 2 honvezi regali, timp de doi ani (1 sept. 1906-12 februarie 1908, în 1909, el se află deja în Bucureşti. Anii de la Sopron şi Budapesta, mai precis perioada 1906-1908, a intrat în atenţia lui Constantin Ciuchindeal, mai puţin documentele din arhiva maghiară31. Iată cum se prezintă situaţia lui Rebreanu, dintr-o scrisoare adresată lui Mihail Dragomirescu, din data de 15 februarie 1910, (vezi anexa nr.2). Mai multe amănunte aflăm din cartea lui Nicolae Gheran.32 Rebrean
30
31

Liviu Rebreanu, Jurnal I, p. XIV. Cf. Manuscriptum, XI, nr. 3, 1980, p. 153). 32 Sertar, capitolul intitulat Ofiţer şi deţinut, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2004, p. 17-25.

32

Oliver, sublocotenent în armata austro-ungară, demisionează în urma unor nereguli financiare în manevrarea banilor popotei. Intenţia de a scrie proză cazonă în maghiară cu adresă satirică asupra ierarhiei militare în Scara măgarilor nu-l mulţumeşte. El se pune pe studiat limba română, visul lui era de a ajunge la Bucureşti. În februarie 1910, este arestat şi extrădat sub pretextul lămuririi situaţiei militare dar şi pentru că-şi apăra românii de peste munţi. Această temere anticipează în linii mari ceea ce se va întâmpla în romanul Pădurea spânzuraţilor. În altă ordine de idei, Remus Lunceanu se teme să nu fie denunţat, toate aceste şovăiri îl fac pe acesta să se aştepte la ceea ce e mai rău, începutul sfârşitului. Rebreanu renunţase într-adevăr la cetăţenia străină la 12 mai 1915 (vezi şi Teodor Tanco, Virtus Romana Rediviva, vol. I-V, Bistriţa), dar asta nu înseamnă că dobândise cetăţenia română încă, acea dovadă de scutire nu are acoperire legală la momentul respectiv. De vină ar fi tratatul de alianţă româno-austro-ungară încheiat în 1913 şi rămas valabil până în 1918.33 Nicolae Iota, prieten de cafenea încearcă să-l îmbărbăteze pe Remus Lunceanu dar îi şi deschide ochii cu privire la soarta ardelenilor ce vor fi „ţapi ispăşitori”, el îl sfătuieşte ca să rămână pe loc. În acelaşi timp, nevasta lui Remus Lunceanu îl sfătuieşte să plece de unul singur, să se salveze, dar el refuză. Isteria intrării nemţilor în Bucureşti creşte, ea e anunţată prin ordonanţe afişate pe ziduri. Unii simpatizează cu germanii, alţii sunt împotrivă. Este amintit şi Marghiloman – om politic, jurist, lider conservator care şi-a asumat responsabilitatea formării unui Consiliu de miniştri de

33

Cf. Niculae Gheran, Rebreanu, amiaza unei vieţi, capitolul VII, intitulat - La Iaşi, Editura , p. 114).

33

sacrificiu, care să semneze un armistiţiu umilitor pentru România. Tratatul de pace cu Puterile Centrale de la Bucureşti a permis statului român să supravieţuiască, cu toate acestea, în conştiinţa publică românească, Marghiloman, prim-ministru din martie până-n octombrie 1918, a rămas cunoscut ca drept „trădător de ţară”.34 Trebuie precizat că la 1914, România era aliată cu AustroUngaria şi Germania, în 1916, ea a declarat război acestora, în 1918, s-a încheiat pace separată cu acestea, iar peste câteva luni s-au reluat ostilităţile împotriva lor. Evenimentele majore se succed cu repeziciune pentru cei în cauză: 4-17 august 1916 – tratatul de alianţă cu Puterile centrale, după 10 zile, România declară război Austro Ungariei; la 17-30 august – Germania declară război României urmată de Bulgaria şi Turcia, în 6 decembrie 1916, trupele germano-austro-ungare ocupă capitala. În toiul acestor evenimente, Remus Lunceanu aşteaptă să se angajeze cronicar la ziarul Lumina. Remus Lunceanu se întâlneşte cu poetul Mihai Dorna care îi prezintă o variantă personală de lovitură de stat sprijinită de germani în care el să fie la Finanţe, deoarece stă cam slab cu finanţele. Lui Remus Lunceanu îi propune să fie ministru al Cultelor, această propunere îi provoacă zâmbete lui Remus Lunceanu deoarece ştia că filogermanii nu erau atât de puternici la noi ca să se gândească la formarea unui guvern şi preluarea puterii. Remus Lunceanu asistă la victoria germanofililor în frunte cu Marghiloman şi Carp, în loc să se bucure, după instaurarea ocupaţiei, începe teama şi neîncrederea. Lista neagră a nemţilor ajunge şi la el prin zvonuri şi poliţia secretă.
34

(Enciclopedia României.ro/wiki /Alexandru_Marghiloman)

34

Sabia lui Damocles cel de-al treilea capitol în care asistăm la intrarea nemţilor în Bucureşti ceea ce stârneşte reacţii dintre cele mai felurite: unii dau flori, alţii se pitesc după geamuri. Remus Lunceanu e în compania unor amici, Pilade, perceptorul şi Bordeeni, toţi sunt nedumeriţi de cele văzute, mai ales când sub ochii lor, de la restaurant, Nicolae Iota e arestat. Şi Remus Lunceanu este căutat, sub ameninţarea rechiziţionării dacă s-ar opune, să scrie la o gazetă duşmană, e vorba de Gazeta Bucureştilor, adică să facă traduceri din germană în româneşte. (p. 45-46). Eroul refuză cu un sentiment de sfidare şi eroism, el se aşteaptă la urmări neplăcute, de aceea îşi procură un permis de trecere nou în care se artă că e născut la Şaru-Dornei, judeţul Neamţ şi nu în Transilvania. Autorul , după cum ştim şi din alte romane, inserează un aforism potrivit cu stările prin care trec personajele dar şi cu propriile trăiri ale acestuia: Viaţa e mereu în mişcare, ea trece peste toate nenorocirile. Omul trebuie să s-o primească aşa cum este sau cum vine, fără să murmure sau să se împotrivească. Starea materială a familiei lui Remus Lunceanu se înrăutăţeşte, lemnele sunt pe sfârşite, iarna se înteţeşte, speranţele nu se arată de nicăieri. Pe deasupra, ca un ghinion în plus, lui Remus Lunceanu i se suprimă postul, revolta lui nu schimbă şi nu va putea schimba nimic. Cu toate insistenţele soţiei, Remus Lunceanu refuză să-şi ia o slujbă la nemţi, cu toate că încearcă şi alte soluţii, el nu se descurcă. Până la urmă, Filip Weingarten îi cere să lucreze pentru programele pieselor de teatru ce se jucau – aranjare şi traducere din nemţeşte, elemente autobiografice din viaţa scriitorului. Existenţa familiei lui Remus Lunceanu este asigurată momentan prin aceste traduceri şi compoziţii de reclame, el acceptă să facă rezumatele 35

pieselor de teatru jucate pentru o instituţie de control şi cenzură, apoi devine controlor de bilete la concertele de la Ateneu, traducător de programe şi compozitor de reclame. Dar alte pericole se abat asupra lui, se zvoneşte că va fi chemat la comandatură pe motiv că a fost ofiţer în armată austriacă. Cumpăna soartei – al patrulea capitol aduce în atenţie meditaţii asupra iubirii de ţară ca datorie sfântă în timp de ocupaţie duşmană: „Suferinţa singură zămisleşte pasiunile mari.‖ Din ziarele belgiene şi franceze, Remus Lunceanu află şi face cunoscut prietenilor săi veşti despre ţară şi rege. Prin aceasta ei sunt la curent cu tot ceea ce se întâmplă în ţară, ei află că nemţii vor cuceri Moldova iar Petre Carp - (om politic conservator, diplomat, singurul politician care l-a susţinut pe regele Carol I în ceea ce priveşte intrarea României în război alături de Puterile centrale) - vrea să facă guvern nou şi să aducă în ţară un prinţ german. Cât de profetice sunt spusele acestuia şi azi, dar în sensul nenorocului: România are atât de mult noroc, încât nu-i mai trebuie oameni politici. S-ar părea că acum ar fi oameni politici, dar nu e noroc. Remus Lunceanu refuză să se alieze cu asemenea oameni. Zvonurile despre ocuparea Moldovei sunt controversate, din afişe, se înţelege că Moldova va cădea şi românii se vor alia cu nemţii dar deocamdată, pe Siret, românii luptă eroic cu Mackensen sub conducerea comandantului Lupu Costache. Când se vorbeşte despre apariţia unui ziar românesc independent, Remus Lunceanu este nehotărât, el nu vrea să se amestece în politică, vrea doar să se ocupe de literatură. Ura acestuia se manifestase şi faţă de actorii germani de la Teatrul Naţional deoarece se pronunţase prea sever în cronicile sale cu trupa germană de la Teatrul Naţional, cu greu scăpase de a nu fi închis. 36

Cearta lui Remus Lunceanu cu Henric Adler îi aduce acestuia mari necazuri. Prototipul acestuia este A. D. Hertz (1887-1936) – dramaturg şi om de teatru, bănuit de a fi denunţat pe Rebreanu autorităţilor germane ca dezertor din armata austro-ungară.(Liviu Rebreanu, Jurnal I, p. 139.) Acesta apare ca: „o inimă acră, setoasă de răzbunare şi o limbă pătimaşă, neagră, veninoasă.” Relaţiile dintre ei se deteriorează în urma cronicii lui Rebreanu la două piese de teatru ale lui Hertz pe care le consideră improvizaţii superficiale35 - ziarul apăruse în septembrie 1917, sub conducerea lui Constantin Stere, aici Rebreanu semnase cronica teatrală şi proză literară. De aici, se alege cu apelativul de „boanghină” (adică transilvănean), considerat de autor ca o jignire nemeritată. Complexul străinului în propria-i ţară e amplificat prin această poreclă dată ardelenilor. Pentru Rebreanu mai exista un complex pentru care se pregătise încă din Ardeal, şi anume, el nu cunoştea cum ar fi trebuit limba literară deoarece era trecut prin şcolile ungureşti. Acuza lui Henric Adler este directă: „ruşinea de a fi transilvănean.‖ Culpabilizarea ardelenilor ca ţapi ispăşitori pentru înfrângerile din război reiese din fragmentul următor: „Azi voi, ardelenii, nu sunteţi tocmai…dezirabili. De ce să ne astupăm urechile? Trei sferturi din cei ce fac opinia publică aici sunt convinşi că voi şi evreii sunteţi pricina înfrângerilor. Noi am plecat să liberăm Ardealul iar acum ne vedem cotropită ţara. Trebuie ţapi ispăşitori. Voi sunteţi‖. (Opere, 3, p. 29). Ce înseamnă a fi transilvănean, ne sugerează şi autorul în rândurile următoare: „A fi transilvănean fusese totdeauna, în ochii unora, o mare scădere. Ne învăţasem s-o înghiţim fără mare
35

(vezi ziarul Lumina, I, nr. 52 şi 54, din 23 şi 25 oct. 1917),

37

supărare. Aşa erau vremurile odinioară…Dar acum? Când ungurii se plimbau pe Calea Victoriei? Când a fi ardelean e o crimă care te duce imediat la puşcărie şi poate chiar mai departe?... Sau ura i-a întunecat vederea, sau…A doua posibilitate nu îndrăznesc să mi-o închipuiesc…‖ (Opere, 3, p. 67). Din nou, Gazetarul Albeanu îl informează pe Remus Lunceanu că poliţia de siguranţă se interesează de el din cauză că acesta fugise din armata austriacă şi că e împotriva nemţilor, el este acuzat şi de „atitudine vădit potrivnică Puterilor Centrale.‖ Cum se explică atitudinea lui Nicolae Iorga faţă de toţi gazetarii de la acest ziar condus de Constantin Stere, aflăm din timpul refugiului la Iaşi. (Liviu Rebreanu, Opere, vol. 3, p. 68.) Reacţia de atunci a lui Iorga, sudalma (zvonul că Iorga l-ar fi înjurat, după cum auzise într-o publicaţie din Moldova (este apreciată în Calvarul ca „cea mai grea ştire ce-o primisem poate în toată viaţa‖, ceea ce l-a marcat pe autor toată viaţa. Autorul surprinde această stare astfel: „Era cea mai grea ştire ce-o primisem, poate toată viaţa. La posibilitatea aceasta nu mă gândisem niciodată. Groaza veşnică în care mă zbăteam de un an de zile, ameninţarea chinuitoare sub care îmi târam viaţa nu-mi dăduse răgaz să-mi închipuiesc că cei de la care nădăjduiam mântuirea, s-ar putea să răspundă prin ură la iubirea noastră. Cea mai scumpă şi mai înălţătoare, pentru care cheltuiam toată căldura inimilor noastre robite.‖ ( ibidem, p. 68). De aici şi visul premonitoriu36. Peste ani, când Rebreanu a fost propus ca să facă parte din Academia Română, el va întâmpina obstrucţii din partea lui Iorga. Motivul? Între altele, starea incertă în care s-a
36

(Liviu Rebreanu, Jurnal, p. 2-3).

38

aflat tânărul jurnalist Rebreanu în timpul primului război mondial, când rămas în Bucureştiul ocupat de armata germană, a colaborat în calitate de cronicar teatral la ziarul Lumina. Rebreanu nu va scăpa de obsesia lui Iorga, peste ani, în februarie 1938, când Iorga era ministru de stat, el se va opune intrării lui Rebreanu în Academia Română. Iorga nu-i contestă statutul literar, ci faptul că asupra lui plana acuzaţia de „germanofilie”, în Primul Război Mondial, plus suspiciunea unor incorectitudini de ordin financiar37. Gura lupului – e titlul capitolului al V-lea, din nou revin încercări ale autorului de a medita filozofic despre durere şi leacul ei, despre uitare şi speranţă,viaţă şi om: „Viaţa ar fi chinuitoare fără uitare şi speranţă; Omul e animalul cel mai răbdător de sub soare.‖ Pericolul anunţat asupra lui Remus Lunceanu din partea lui Adler creşte după cum îi confirmă şi prietenul lui, Cezar Danilovici Gorj. Speranţele de pace sunt diminuate, ţara e oricum ruinată. În asemenea condiţii, eroul nostru preferă să nu se ocupe de politică, el se limitează doar la literatură. Evident că Remus Lunceanu este apolitic, cu toate acestea, acuzaţiile aduse de un comisar de poliţie militară pornesc din zona politicului. Remus Lunceanu este, în cele din urmă, controlat de poliţia militară asupra actelor personale, apoi arestat pentru propagandă iredentistă fiind acuzat şi de legături cu Nicolae Iorga. Anchetat şi considerat ca trădător şi dezertor, el este eliberat cu condiţia să se potolească. Acasă, Remus Lunceanu asistă neputincios cum i se
37

Cf. Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950, ediţia a doua, Editura Humanitas, 2012, p. 122).

39

percheziţionează casa, ba chiar i se iau cărţi, manuscrise şi caiete care l-ar putea pune în pericol. Prima acuză pare fantezistă, corespondenţa lui Remus Lunceanu cu Nicolae Iorga (p. 77 şi 81), celelalte se leagă de „propaganda iredentistă” atât înainte de război, cât şi de acum, în timpul ocupaţiei (p. 77). La interogator se adaugă şi alte învinuiri: cea de trădător şi dezertor, mai precis „atitudine duşmănoasă faţă de Austro-Ungaria.‖ Capitolul al VI-lea se intitulează A doua oară, el începe deja previzibil sub semnul aforismelor despre soarta omului: Din gura lupului din nou în vârtejul vieţii. Cu toate acestea, el va fi urmărit în continuare de autorităţile ungureşti care-l vor chema la comenduire. Aici, Remus Lunceanu este verificat de către o comisie şi declarat ca bun pentru recrutare, verdictul vine ca un trăsnet, el va trebui să plece urgent în Ungaria, fără discuţii. Înainte de plecare, Remus Lunceanu este ţinut închis, de aici, el încearcă să scrie soţiei câteva rânduri. Starea de incertitudine persistă, despre românii din Ardeal se aud veşti proaste, unii sunt condamnaţi la moarte. Înainte de a pleca în Ungaria, Lui Remus Lunceanu i se interzice să-şi vadă familia. În asemenea situaţie, el fuge de sub escortă, lovind prin surprindere militarul ce-l păzea. Capitolul al VII-lea poartă titlul Marginea prăpastiei, scăpat, Remus Lunceanu încearcă să-şi piardă urma prin oraş. Gândul lui obsesiv e ce va face, unde va fugi, unde se va ascunde? Cu mare greutate reuşeşte să se adăpostească la un cumnat de-al său, deoarece casa îi era supravegheată. De aici se mută la Irina Pacu şi în cele din urmă la pictorul Manole Stelian de unde îşi va organiza plecarea spre Focşani. Ca prototip al acestuia este Jean Al. Steriade (1880-1956) – pictor şi grafician, prieten devotat scriitorului. În Calvarul, multe din peripeţiile amiciţiei lor vor fi transfigurate şi puse pe seama personajului Manole 40

Stelian. Episodul cu ascunderea în Muzeul Kalinderu se întâlneşte şi în memoriile lui Sextil Puşcariu, publicate în 1978, p. 559. Tabloul făcut de acesta lui Rebreanu, în 1928, e în colecţia Puiei Florica Rebreanu - Vasilescu.38 În muzeu unde se adăposteşte timp de cinci zile, Remus Lunceanu va încerca să scrie o poveste pentru copii intitulată Balaurul. Camil Popescu, socialist, îl ajută pe Remus Luncenu să treacă dincolo, în Moldova, chiar dacă i se pare a fi un burghez încăpăţânat. Planul pare bine pus la punct, căruţaşul Grofu îl va duce pe Lunceanu până la Ploieşti, nu înainte de a-şi lua rămas bun de la nevastă-sa, Tina, îngrijorată şi speriată. Capitolul al VIII-lea, Goana descrie drumul spre Ploieşti fără probleme precum şi urcatul în trenul de Buzău. De aici, cu ajutorul altui socialist, pe nume Boiangiu (Nicolae Boiangiu, 1885-1927, în realitate activist în mişcarea socialistă.), el ia trenul spre Iaşi. Trebuie precizat că scriitorul nu avea nimic în comun cu mişcarea socialistă, cu toate acestea, el va depune mărturie în favoarea lui Gheorghe Cristescu, secretar general al socialiştilor. Pe traseu, ei se opresc la Râmnicu - Sărat, de unde aranjează cu un conductor de tren continuarea drumului până la Focşani. Ca să fie siguri că nu vor fi prinşi, ei se dau jos la Copăceni, ca să ia acceleratul de Iaşi. La sosire au ghinion, un soldat german le cere biletele cu insistenţă, ca urmare, sunt reţinuţi şi întorşi la Focşani ca fiind suspecţi. Sub pază, cei doi sunt întorşi din drum, acuzaţi de spionaj, ca atare, lucrurile se precipită. Intrat pe mâna poliţiei politice, Remus Lunceanu se dă drept gazetar-poet care vrea să ajungă la Iaşi spre a participa la şedinţa Parlamentului aflat în exil. Legitimaţia de gazetar
38

(vezi Liviu Rebreanu, Opere, vol. 3, capitolul Note, comentarii, variante, p. 316).

41

îi este verificată acestuia la Bucureşti, emoţia aşteptării răspunsului durează. Până la urmă, cu bunăvoinţa şefului poliţiei, celor doi li se aplică o amendă, ei sunt eliberaţi cu condiţia de a se întoarce la Bucureşti, cu trenul sau cu ceor şti mai repede. Capitolul al IX-lea se intitulează Catastrofa, autorul descrie drumul celor doi de la Focşani spre Tecuci ajutaţi de căpitanul Georgescu cu o maşină militară. În text intervin meditaţii de încurajare: Încrederea mare este ca şi credinţa oarbă, ea oţeleşte sufletul şi mută din loc munţii – semn că Remus Lunceanu îşi recapătă încrederea şi speranţa că va scăpa cu bine. Pe drum, aproape de Putna, însoţitorul îi vorbeşte lui Remus Lunceanu despre front şi urmele războiului, cei doi văd tranşeele de la Mărăşeşti. Trecerea lor se termină cu bine şi ajung astfel pe pământ românesc liber. La Tecuci, Remus Lunceanu coboară într-o lume nouă dar plină de sărăcie şi suferinţă. Cu trenul, ajung la Iaşi, unde în mijlocul prietenilor pribegi, el descoperă jalea speranţelor sfărâmate, însoţită şi de multă resemnare. Pe faţa multora pare a fi mândrie dar în inimi, multă amărăciune. Rebreanu, în acest moment, deschide o paranteză asupra istoriei românilor şi a schimbării oamenilor: prea multe umilinţe din cauza invaziilor atât de dese: (Şi veşnic am fost împărţiţi în tabere – o parte cu unii, alta cu alţii – e vorba de turci, greci, ruşi…) Ca o concluzie a acestor constatări, autorul adaugă următorul aforism: Istoria formează popoarele după chipul şi asemănarea lor. La Iaşi, Remus Lunceanu se simte liber, plin de speranţe, el aşteaptă ceasul izbăvirii pe care-l simte că se apropie. Dintr-o scrisoare 39, reţinem că evenimentele
39

Scrisoarea 32, din 27 oct. 1918, în vol. La lumina lămpii, p. 35)

42

excepţionale la care face referire Rebreanu sunt următoarele: trupele franceze trec Dunărea pe la Giurgiu, nemţii se retrag spre Transilvania şi semnarea armistiţiului dintre Puterile Aliate şi Germania. După o vreme, Remus Lunceanu simte că ceva nu este în regulă, răceala din partea celor cu care are tangenţe se explică prin faptul că este bănuit a fi spion al nemţilor trimis aici, deoarece este văzut că frecventează legaţia germană. Alte motive invocate de cei ce-l bănuiesc sunt destul de simple, ei nu înţeleg de ce Remus Lunceanu, transilvănean fiind a rămas în teritoriul ocupat până la venirea duşmanilor fără să se teamă de ei. Într-o scrisoare trimisă din Chişinău40– aflăm că în planurile Calvarului, proză cu caracter autobiografic, Rebreanu menţionează că adversitatea confraţilor din Iaşi şi Chişinău era mai veche. Incidentele de aici urmau să fie dezvoltate în capitolul intitulat Bătaia. La început, s-au programat doar patru capitole.41 Aşadar, aparenţele îi sunt defavorabile, el este suspect şi din cauză că timp de un an şi jumătate nu a fost descoperit, ba dimpotrivă, a fost lăsat să scrie. Asta a provocat furia cunoscuţilor, înainte ei erau laşi, se temeau că Remus Lunceanu e cu cei tari. Singura mângâiere ce i-a rămas eroului este să-i scrie soţiei despre cele întâmplate şi suferite. Interesant e faptul că Iaşii însemnau pământul făgăduinţei, pe când în realitate, starea de spirit era „o jale mare, jalea speranţelor sfărâmate peste care s-a aşternut o resemnare usturătoare.‖(p. 147). Când Remus Lunceanu constată că nici aici n-a scăpat de suspiciuni, răceala şi frigul moral îl descumpănesc total:
40

41

(Liviu Rebreanu, La lumina lămpii, Scrisoarea nr. 32, p. 35) (vezi Liviu Rebreanu , Caiete, Din refugiu, p. 316-334)

43

„Oamenii cari până mai ieri îmi zâmbeau prieteneşte de departe, azi o luau pe cellalt trotuar când mă zăreau, sau se făceau că nu m-au văzut deloc. Prieteni dragi cari se înduioşaseră de suferinţele mele, clătinau din cap acum, păreau îngrijoraţi şi de-abia găseau douătrei vorbe să-mi spună, şi chiar şi acelea în fugă, ca şi cum s-ar teme să nu-mi destăinuiască ceva.‖ (Opere, 3, p. 149-150) Remus Lunceanu are parte de o nouă surpriză. Un oarecare Popovici, ziarist, ce se dă mare naţionalist, socialist şi regenator, îl face spion austriac; luat din scurt, el dă vina pe „boanghinele” lui Remus Lunceanu. Viaţa, deşi sub spectrul războiului, i se pare lui Remus Lunceanu că se zbate pretutindeni, grăbită, egoistă, nepăsătoare. Optimismul eroului scade, gândurile lui devin negre: Când speranţele ţi se năruie, rând pe rând, ce preţ mai poate avea viaţa? Când viaţa te doare, moartea e o tămăduire. Singurătatea şi frica sunt sentimentele care-l domină pe Remus Lunceanu, decepţia lui se manifestă prin senzaţii fizice ale morţii, apăsătoare şi distructive: „Amărăciunea şi răceala îmi dârdâie sufletul, mi-l sfâşia. Simţeam lămurit cum mi-l taie în bucăţi dureroase, cum se întinde mereu, cum mă cuprinde cu gheare veninoase…Zadarnic s-o biruiesc cu fierbinţeala inimii, so smulg cu nepăsare sau cel puţin s-o învăluiesc cu veştmintele bucuriei mari ce râvnea să mă stăpânească…zadarnic! O frică rea mă luase în braţe, mă strângea, mă strângea, mă strângea…O să mă înăbuşe…‖ (Opere, 3, p. 150). Până şi prietenii adevăraţi ai lui Remus Lunceanu, cum ar fi poetul Munteanu, devin bănuitori. Eftimescu îl întrebă despre zvonurile auzite şi-i cere acestuia să meargă înainte – înainte nu se ştie ce este, în urmă a rămas doar „praf şi cenuşă‖. De la acest prieten, află Remus 44

Lunceanu logica suspiciunilor de la Iaşi: „…toate aparenţele sunt împotriva ta. Şi lumea judecă după aparenţe totdeauna…Tu, transilvănean, ai rămas totuşi în teritoriul ocupat, ai aşteptat venirea duşmanului. Asta înseamnă că nu ţi-a fost frică de el, ceea ce iarăşi înseamnă că aveai motive să nu-ţi fie frică. Ce motive? Aici e întrebarea. Unii vorbeau aşa, alţii altfel, dar toţi se uneau într-un gând: trebuia să fi avut legături cu dânşii…Se poate, fireşte, să fi rămas de nevoie sub nemţi. Eu unul, nu tăgăduiesc. Dar atunci urmează întrebarea: cum de te-au lăsat chiar şi să scrii? …nu vezi cum vin toate aparenţele să te osândească?...Iar dacă eşti nevinovat, atunci eşti o victimă, dar o victimă care şi-a meritat soarta…‖ (Opere, 3, p. 152-153). Prin firea lui fatalistă, Remus Lunceanu are o situaţie morală şi existenţială clară din care nu mai poate ieşi. De vină este şovăirea lui şi , mai ales, lumea care nu e dispusă să-şi schimbe părerea odată exprimată asupra lui prin acele grave învinuiri: „Lumea nu cercetează, nu vrea procese lungi. O bănuială, oricât de neroadă, îi ajunge. Şi când i-a intrat ceva în cap, nu mai e în stare să-şi schimbe părerea, chiar dacă îşi dă seama că e piezişă. Osânda ei e definitivă. Îi plac victimele, mai ales când sunt ale ei. Suferinţa o înveseleşte, o îngraşă‖ ( ibidem, p. 162). Până la urmă, tragedia individuală este inevitabilă, sub spectrul filozofiei morale a resemnării, eroul ajunge să-şi pună capăt zilelor. Auto încurajarea lui Remus Lunceanu se face şi prin îndemnul următor: „Omul trebuie să lupte, mai cu seamă omul ales.‖ După ce eroul însuşi se hotărăşte „să doboare piedicile şi să-şi desţelenească drumul ca să stea drept în faţa tuturor‖, intervine brusc ideea salvatoare, 45

surprinzătoare şi contrară celor gândite anterior, anume decizia bizară de a se sinucide. Capitolul al X-lea se intitulează De ce?, aici asistăm la următorul fapt: Remus Lunceanu se agaţă cu disperare de viaţă, el aşteaptă o salvare, iubirea salvatoare. Scriitorul foloseşte prilejul de a mai adăuga reflexii asupra vieţii şi iubirii: „Numai iubirea întreţine viaţa, o întăreşte, o încurajează să poarte jugul. Un bob de iubire e ca uleiul paste flacăra muribundă, înviorează…‖ Lamentarea lui Remus Lunceanu se amplifică, cu atât mai mult, cu cât „împotriva duşmăniei nelămurite nu există apărare.‖ Lumea este cea condamnată, ea este de vină. Remus Lunceanu se consideră un învins, el a avut numai începuturi de lupte, el dându-se bătut, când a văzut că e vorba de o „împotrivire” mai stăruitoare. Singura lui vină e şovăirea, ezitarea (Şovăirea e cel mai mare păcat în viaţa omului. O clipă de ezitare dărâmă o ţară, o lume întreagă. Cum să nu doboare un suflet slab şi obosit?) Remus Lunceanu nu pare a suferi de mania persecuţiei, cea mai mare jignire pentru el e aceea de a fi considerat „spion” , asta i se pare de o „nedreptate revoltătoare.‖ (Op. cit., p. 152). Momentul cheie care-l determină pe Remus Lunceanu să treacă la gestul extrem este primirea scrisorii de la Tina, nevastă-sa. Şi ea pune un „dacă” înainte: „Dacă n-ai fi plecat atunci, cum te-am rugat şi te-am implorat, ce bine ar fi astăzi…Nu trebuia să te gândeşti la noi. Numai la tine să te fi gândit. Dacă m-ai fi ascultat... Moartea este privită de erou în faţă: Mai frică mi-a fost totdeauna de viaţă. Moartea e punctul care sfârşeşte fraza vieţii. Numai viaţa chinuieşte pe oameni. Moartea îi tămăduieşte.‖ Consideraţiile autorului asupra sinuciderii încep să-şi facă loc de-abia acum, înainte cu o pagină de final, 46

sinucigaşul e definit astfel: „Cel ce moare de bunăvoie e un călător ostenit de drum, dornic de odihnă. Nu vrea să ştie ce a lăsat în urmă, nici ce-i ascunde ziua de mâine. Numai odihnă, odihnă…Balsamul sufletului este odihna…‖ Gândurile lui Remus Lunceanu se îndreaptă acum asupra vieţii cu durerile ei, el constată cât de „ridicoli” sunt oamenii. Sinuciderea ca atare e doar anticipată: Acum sunt pe pragul dintre două lumi…Acum… Românii nu au totuşi, vocaţia sinuciderii, noi am urât cotropitorii dar în faţă le-am zâmbit şi asta se pare că a fost formula noastră de supravieţuire. Atitudinea ancestrală faţă de moarte a lui Rebreanu ţine de rădăcinile sale ţărăneşti, e se manifestă prin acceptarea ordinii naturale, familiaritate cu evenimentul, resemnarea în faţa unui destin. Moartea este aşadar, un fapt „blând” şi simplu căruia nu i te poţi sustrage, ea nu trebuie nici exaltată, din contră, te pregăteşti solemn s-o primeşti. Eroii lui Rebreanu sunt familiarizaţi cu ideea morţii, s-au obişnuit cu ea. Culcat, eroul în cauză, aşteaptă în linişte sfârşitul. El cheamă în juru-i pe cei dragi, le dă diverse sfaturi şi le încredinţează bunurile; îşi exprimă regretul pentru viaţă; îi iartă pe cei ce i-au greşit sau îşi cere iertare de la cei cărora le-a greşit, printr-o dublă rugăciune; uită lumea şi se pune la dispoziţia divinităţii. Aşadar, moartea e o ceremonie publică pe care o prezidează chiar muribundul. (vezi şi Comentatio mortis, în vol.42 Protocolul acestei ceremonii, în cazul lui Remus Lunceanu, prin faptul că moartea lui brutală e „interzisă”, capătă alte direcţii. Atitudinea străveche se opune celei din zilele noastre în care moartea înspăimântă într-atât, încât
42

Clasici şi contemporani de Mircea Zaciu, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1994, p. 260).

47

noi nu îndrăznim nici măcar să-i rostim numele.43 – e adeptul teoriei morţii îmblânzite. Acelaşi Aries, în lucrarea Essais sur l’histoire de la mort en Occident, du moyen age a nos jours, 1975 – menţionează că „moartea devine clipa în care omul ia mai bine cunoştinţă cu el însuşi.” Remus Lunceanu se descoperă în clipa dinaintea morţii pe sine însuşi. Moartea sinelui îi prilejuieşte acestuia întoarcerea în trecut, rememorarea amintirilor, a celor dragi din juru-i , familie, prieteni, duşmani… În societăţile hipertehnicizate – moartea devine un fenomen incomod şi străin, muribundul e abandonat străinilor (medic, asistenţi) în izolatoare speciale. Moartea nu e acceptată, ea e greu tolerată de supravieţuitori. Manifestarea publică a durerii devine indecentă, doliul e aproape suprimat. Ceremonia se reduce, cadavrul e discret evacuat, uneori anulat prin incinerare. Ca atare, cimitirele marilor metropole se prezintă ca nişte spaţii pietrificate de beton, moartea devine astfel un tabu.44 Primul avertisment al morţii este simţit personal de către Rebreanu şi mărturisit în Jurnal, marţi 19 ianuarie 1937: „La şapte dimineaţa m-am deşteptat… în acel moment de semi-somn mi-a trecut prin gând: cu siguranţă am să mor asfixiat fiindcă a început să mi se scurteze respiraţia şi uneori trebuie să respir adânc… Apoi deodată m-a cuprins o groază: ce-ar fi dacă adormind acum, nu m-aş mai trezi de loc. E tot ce se poate mai verosimil. Mori în somn. Un atac de tuse sau aşa ceva te face să-ţi pierzi conştiinţa…Groaza mi s-a încleştat în inimă şi a început să mă zgâlţâie. Nu era nici durere, ci numai spaimă
43

44

(cf. Philip Aries, L’Homme devant la Mort, 1977, p. 24 ). ( cf. Gorer G., The Pornografy of Death, 1955.).

48

cumplită că am să mor, că totul s-a sfârşit, că lumea asta s-a terminat pentru mine şi încă fără să fi terminat romanul, că nu voi mai apuca ziua, nu voi mai vedea pe Fanny, pe Puia, pe nimeni…‖ Cum reacţionează Remus Lunceanu între aceste două modalităţi de a primi moartea? Acceptă el moartea şi-o domesticeşte cum se pricepe? Deoarece viaţa lui de până acum a fost un eşec, el se pedepseşte pentru incapacitatea de a-şi domina viaţa, destinul. Violenţa de a se sinucide e până la urmă, un act de slăbiciune, deşi se pare că ispita morţii se suspendă în ultima clipă. Moartea lui Remus Lunceanu, în aspectele ei intime, e voluntară, cu toate acestea, eroul îşi învinge sinuciderea – nu cumva în orice operă de artă, există o tentaţie învinsă a sinuciderii? În plan ficţional, Calvarul e spovedania unui poet şi gazetar, Remus Lunceanu, de 31 de ani, în timpul Primului Război. El pune la inimă suspiciunile confraţilor, de aici, starea lui de frământare continuă. Vina lui e lipsa de loialitate faţă de statul austro-ungar deoarece plecase din Ardeal în urmă cu zece ani. Bănuielile şi temerea de a nu fi arestat şi condamnat, îl fac să se refugieze la Iaşi. Aici, copleşit de învinuiri, Remus Lunceanu este împins la sinucidere, avertismentul scriitorului sună astfel: „Un om şi-a curmat viaţa în clipa în care a înţeles limpede că, între el şi oamenii spre care năzuise din toate adâncimile sufletului său, s-a deschis o prăpastie – atâta tot.‖ Confesiunea acestui învins se adresează unei posterităţi incerte: familie, prieteni. Foile însângerate devin o mărturie acuzatoare în timp: „În urma poetului mort de bunăvoie a rămas un teanc de file stropite cu sânge‖, prin aceste cuvinte, avem mărturia că sinuciderea s-a împlinit, de vină vor fi cei ce l-au împins la acest gest extrem. 49

Cartea de faţă este cu alte cuvinte drama unor neînţelegeri totale (Ion Simuţ, Lectura morală a ficţiunii, p. 75-82). Disperarea lui Remus Lunceanu e urmarea unei alienări individuale într-o societate aflată sub spectrul războiului. Eroul e predestinat să fie victimă într-o lume nedreaptă: „Se vede că mă născusem în zodia învinşilor lipsiţi de îndrăzneală şi de vigoare.‖ Comparativ cu scriitorul, şi Remus Lunceanu e modest, timid, se învârte într-o lume sub ameninţarea suspiciunii generalizate şi a unor învinuiri nedrepte. Destinul nefericit al personajului central este prezentat destul de romanţios şi patetic, drama acestuia alunecă spre senzaţional – o sinucidere anunţată. În mod sigur, n-ar fi fost rău ca în tot ceea ce se implică Remus Lunceanu, să fi fost mai puţin sentimentalism şi mai multă abordare filozofică a gesturilor lui (Ion Simuţ, op. cit., p. 76). De-abia după Unirea Transilvaniei cu România, Rebreanu va fi un „român întreg”, componenţa maghiară şi transilvană îi va aduce mereu imputări în presa interbelică, trecutul demonizat de alţii, considerat obscur şi pe nedrept încărcat de vinovăţii ascunse, îl va urmări continuu. Acelaşi sentiment îl are şi Remus Lunceanu, de aici, dorinţa autorului de a aduce lumină în acest trecut culpabil pentru unii. De aceea, Rebreanu apelează la această autoanaliză morală, adevărat proces de conştiinţă – valabil în ficţiunea lui Remus Lunceanu dar şi în realitatea biografică a scriitorului. Remus Lunceanu venise la Bucureşti cu speranţa de afirmare ca scriitor român. Când vede că nu este luat în seamă ca român pur şi simplu, atunci şi visul lui de scriitor suferă. Gândul că va eşua ca autor îl sperie, de aceea, el recurge la naraţiunea postumă a disculpării prin manuscrisul Calvarului. 50

Pe de altă parte, Remus Lunceanu e şi proiecţia unui Rebreanu ratat din primii lui ani, cu funcţia unei exorcizări a răului şi a nenorocului. Personajul inventat certifică realismul lui Rebreanu, dar şi imaginea romantică a geniului fără noroc: „Sunt convins că am talent…Acum la marginea prăpastiei, îmi pot îngădui toată sinceritatea. Da, deseori, în sufletul meu, mi-am zis că poate sunt genial. Cine ştie? E posibil să fiu, sau cel puţin ar fi fost posibil. Noroc însă nu am avut în viaţă. Numele meu a circulat numai în cercul acela prea strâmt care se cheamă „lumea literară şi artistică‖, şi încă în cercurile acestea!...Viaţa te îndoaie, te suceşte, te îmbrânceşte şi-ţi impune compromisuri de care ţi-e silă. Inima ta te mână spre înălţimile albastre şi soarta te târăşte în noroiul uliţelor fără soare.‖ (Opere, 3, p. 9). O dovadă a obiectivităţii lui Rebreanu e şi faptul că Remus Lunceanu e un poet ardelean care a venit în Regat să se realizeze dar mediul social şi cultural de aici i-a spulberat iluziile. Speranţele lui sunt de-asemenea irosite: „N-am găsit iubirea pe care o aduceam eu de-acasă... Mam uitat împrejur şi am văzut, şi multe speranţe am pierdut din cele frumoase. M-am retras în ungher umil, irosindu-mi visurile ca un sihastru. Şi anii au trecut peste mine şi m-au călcat în picioare şi mi-am înăbuşit glasul. Ce mai putea rămâne din visurile de odinioară‖ (0pere, 3, p. 12-13). Remus Lunceanu nu este primit nici ca luptător pe front, deoarece avea o situaţie militară neclară, nu prezenta încredere, nu a fost „patriot de cafenea.” Dacă vin nemţii peste el, e mare primejdie. Starea de incertitudine îl domină, deşi eroul încearcă să aibă „încredere oarbă în fatalitate.” Iată cum îşi închipuie Remus Lunceanu că arată ameninţarea dacă ar fi prins: „În cazul cel mai rău, 51

m-ar considera dezertor austriac, deşi nu sunt, m-ar face agitator iredentist şi cine ştie mai ce, m-ar trimite la un tribunal militar, sau poate nici nu m-ar judeca, şi m-ar împuşca sau m-ar spânzura, după cum ar crede de cuviinţă. Sau, presupunând un caz mai puţin rău, m-ar înrola la austrieci şi m-ar trimite în foc, să mă bat pentru ei, undeva, poate chiar pe frontul nostru…‖ (Opere, 3, p. 25). Niculae Gheran,45 aduce precizări şi amănunte despre cât de periculos era acest personaj, Herz. Dintr-o scrisoare trimisă în 3 august 1918, de la Bucureşti, lui Rebreanu aflat la Iaşi de către Fanny, soţia lui, aflăm un avertisment serios: „Fii cuminte, fii liniştit, caută-ţi de treaba ta. Nu vreau să scrii decât literatură. Nu vreau să scrii nici un rând despre amicul Herz, acesta se jură că nu asta i-a fost răzbunarea ce-o voia – ar fi vrut să scrie într-un rând de răutate ( incorectitudine) a ta din trecut, dar să nu te reclame. Asta mi-a spus-o Brănişteanu. Vezi dar cu cine ai de-a face. Lasă pe amicul. Rândul lui va veni când nu se va bucura de protecţie. Fii tu cuminte, nu vreau să scrii un rând, o vorbă la adresa lui. Aş muri. Ai răbdare, Totul cu rost şi socoteală.‖ ( în volumul La lumina lămpii, Editura Minerva, 1981, p. 13). Încă odată, reiese că literatura ar rămâne singura şansă a scriitorului, numai prin ea, va putea să depăşească toate adversităţile, înspre ea , va trebui să-şi concentreze el energiile şi nu înspre intrigi sterile. În capitolul intitulat Procesul ziariştilor,46 criticul analizează contextul politic, istoric, social şi literar al
45 46

Rebreanu, amiaza unei vieţi, Editura Albatros, 1989, p. 55). ( Niculae Gheran, Rebreanu – amiaza unei vieţi, p. 5-28).

52

anului 1918 – colaboraţionismul celor de la „Gazeta Bucureştilor” . Ca urmare a politicii acestora, unii gazetari sunt închişi la Văcăreşti: Slavici, Arghezi, Dem Theodorescu ş. a., pentru filogermanism. Rebreanu, care scrisese numai cronici dramatice la „Lumina” se putea aştepta şi el, ca fiind găsit „ţap ispăşitor.” Niculae Gheran surprinde un alt aspect interesant: trecerea de la un proces penal la unul de conştiinţă (op. cit., p. 29-38). După spusele lui, Calvarul s-a născut din această judecată aspră şi de auto-analiză, o încercare disperată de disculpare în timp de criză. Culpabilizarea altuia ajunge să devină un fenomen social periculos. În capitolul (Un alter ego, op. cit., p. 39-56), acelaşi Gheran evaluează echivalenţe şi prezintă identitatea unor personaje reale, secundare fiind dar implicate în ceea ce i s-a întâmplat lui Rebreanu, vezi paginile (51-52), tabloul complet al personajelor cu cheie: anexă…Unele notaţii sunt în vecinătatea jurnalului, cu trimiteri la onomastica reală a personajelor din carte: „VI. A doua oară 1. Speranţa c-am scăpat. Ispitirile. Unul care vrea prietenie. (Urmărirea – îmi spune nevasta.) Stere plânge la redacţie. 2. Invitaţia (la poliţia militară germană – n. n.). Două vorbe cu Romulus Popescu. Ce-i cu jurnalul? E foarte interesant. 3. Str. Mihai Vodă. Arestarea. 4. În închisoare. Spionul. Câteva tipuri. Scrisoare către Fanny. Protestările. 5. Sunt dus la Şelari nr. 2. Convorbire pe drum cu plutonierul. 6. Căpitanul. Desperarea. Chestia: jurnalul meu. 7. Plutonierul din odăiţă. Fuga. MARGINEA PRĂPASTIEI 53

1. La Steinberg. Ştafeta acasă. Pe jos la Sorbul. Frica. 2. Ce se întâmplă acasă?Barasch, Lazarovici, Mitică, ungurii noaptea cu revolverul. 3. La Irina Savu, la cele două doamne, (Gavrilescu, n. n.). La Chiriac, o cameră mobilată. Puia.( Cf. Arhiva Liviu Rebreanu (1), manuscrisul 22, f. 61). Astfel de note ne introduc şi mai direct în lumea reală a cărţii: Al. Marghiloman (la care Fanny Rebreanu apelează în virtutea vechilor raporturi politice şi de amiciţie avute cu tatăl ei, Iancu Rădulescu). Giurgiu (în Calvarul „Tiberiu Bordeeni‖), Paul Gusty, Petre Carp, C-tin Stere („Corbea‖), A. de Herz („Henric Adler‖), Marioara Voiculescu (intervenind la cenzura germană în favoarea cronicarului teatral), Negreanu („Albeanu‖), Revesz (evreu ungur, socialist, germano-fob), N. Iorga, I. Foti (arestat de nemţi), Romulus Popescu (ziarist cu care eroul se întâlneşte la poliţia germană), editorul Steinberg (în carte „Pietraru‖), Mihail Sorbul, Marco Barasch („P. P. Ciortan‖), Lazarovici („Lazăr‖), Mitică Dumitru Rădulescu, fratele lui Fanny), Irina Savu (fata librarului Miloşescu din Târgu Jiu, amintită în Calvarul cu numele de Irina Pacu), d-rele Gavrilescu („surorile Mihăilescu‖), compozitorul Dumitru Kiriac („profesorul de la Conservator‖), pictorul Ion Steriade („Manole Sterian‖), socialiştii Dimitrie Grofu şi Nicolae Boiangiu, Schaefer (tâlmaciul evreu), N. D. Cocea (în carte prietenul „avocat şi boem ce-i dezvăluie lui Remus Lunceanu, la Iaşi, că-i bănuit a fi fost trimis acolo de nemţi), Jovin şi Adolf Clarnet, refugiaţi la rândul lor în 54

Moldova, greu de identificat între personajele Calvarului (probabil Popovici şi poetul Munteanu)‖. Se semnalează clar de către critic că Rebreanu „sub semnătură proprie nu apare în „Lumina‖ cu nici un articol care să-l angajeze politic.‖ (p. 78). Din acest punct de vedere, iată că Rebreanu nu ar fi avut de ce să se teamă, dar în acele momente tulburi de după război, judecata colectivă nu putea fi limpede şi obiectivă. Calvarul este după Gheran „cea mai dureroasă spovedanie” făcută de Rebreanu în prag de afirmare. Romanul este mai întâi de toate „literatură şi apoi jurnal documentar”, autorul şi personajul său, oricât am fi de tentaţi, nu le putem suprapune destinele (e vorba de trei copilaşi, o fetiţă şi doi băieţi). Ce îi apropie, ce îi desparte pe cei doi, Remus Lunceanu şi Rebreanu? Amândoi au crize de adaptare scriitoricească în funcţie de condiţiile naţionale şi regionale. Pe de altă parte, după cum ştim, Rebreanu demisionează din armată în 1908, pleacă din garnizoana de la Gyula , ajunge la Prislop, se angajează ca notar, caută soluţii, renunţă chiar la proiectul iniţial de a deveni scriitor maghiar în paralel cu cariera de ofiţer. Ajuns în noua conjunctură, Rebreanu îşi propune să redevină întâi român şi apoi scriitor. Şi Remus Lunceanu are aceleaşi idealuri , deşi autorul merge pe ideea poetului nerealizat. Astfel că între anii 1907-1910, Rebreanu îşi reconstruieşte întreaga personalitate, pleacă la Bucureşti, nu înainte de a debuta în revista „Luceafărul‖ de la Sibiu, în 1908. În Bucureşti, Rebreanu va debuta în 1909, la „Convorbiri critice‖ ale lui Mihail Dragomirescu. În 1909, scriitorul ajunge cronicar dramatic la „Falanga‖, continuă ca publicist la „Ordinea‖ între anii 1909- 1910 cu articole politice militante, în „ chestiunea românilor de 55

peste munţi.” Acum guvernul maghiar îi cere extrădarea şi arestarea lui Rebreanu, cetăţean încă austro-ungar. Această arestare îl va dezechilibra pe termen lung, mai ales detenţia de la Văcăreşti şi apoi Gyula - şase luni de închisoare ungurească, până în iulie 1910. Rebreanu mărturiseşte la un moment dat următoarele: „Prietenii care m-au vizitat la închisoare – le-am cerut doar atâta, să mijlocească de se poate, să fiu extrădat cât mai curând. N-aveam nici un motiv să mă feresc a da faţă cu autorităţile ungureşti.‖ (Liviu Rebreanu, Un ultim răspuns 47). În Jurnal, 19 mai 1930, scriitorul adaugă alte amănunte despre ceea ce i s-a întâmplat: „În fond eu n-am spus niciodată nimănui ce e cu trecutul meu. Nu-l cunoaşte complet nimeni. Nici tatăl meu, nici rudele mele. Ei ştiu doar atâta, că am mâncat vreo mie de coroane la armată şi din pricina asta a trebuit să renunţ la rangul de ofiţer. Fanny baremi nici atâta nu i-am povestit niciodată trecutul acesta al meu.‖ Nicolae Gheran atestă existenţa unei scrisori inedite pe care o publică în vol. 22 al Operelor. Chiar dacă este sub forma de ciornă, scrisoarea, datată Gyula, ian. 1908, limpezeşte motivul demisiei – nu numai repetate şi insistente rugăminţi de-a pleca din armată,adresate comandantului regimentului de către Liviu ci, mai ales, hotărârea autorităţilor maghiare de a-l condamna la închisoare din cauza atitudinii politice ostile a gazetarului Rebreanu. Interesant este faptul că un sprijin substanţial la primit autorul în eliberarea lui chiar de la foştii săi camarazi unguri, colegi şi oameni de onoare. Este atât de explicabilă, după atâtea întâmplări, depărtarea lui Rebreanu de ai lui, de contingent: „Noi
47

Adevărul, XLIV, nr. 14. 513, 23 aprilie 1931, p. 3

56

ofiţerii, gradaţii şi soldaţii români jurăm pe onoare şi conştiinţă că voim să luptăm în armata română pentru dezrobirea ţinuturilor noastre româneşti de sub dominaţia Austro – Ungariei şi pentru alipirea lor la România‖48. Se ştie că la 5 martie 1917, peste 30.000 de soldaţi ardeleni din armata austro-ungară aflaţi prizonieri în Rusia, lângă Kiev – lagărul de la Darniţa, gândeau astfel. Remus Lunceanu ar fi trebuit să fie şi el prezent în Comitetul naţional al românilor emigraţi din Austro Ungaria 20 ianuarie 1917, unde era lider Octavian Goga. Iată de ce se temea Rebreanu în 1918, de repatrierea în Ungaria, el avea în minte acea primă experienţă traumatică. Pe de altă parte, şi unul şi celălalt sunt marcată de frică şi suspiciuni, autorul transmite lui Remus Lunceanu propriile lor trăiri dramatice. Pentru amândoi, e valabilă ideea că odată arestaţi, prezumţia de vinovăţie dispare iar onoarea este pierdută fără drept de apel. Asta e de fapt, marea lor dramă: moralitatea lor e pusă sub semnul întrebării, terfelită pe nedrept prin suspiciuni şi învinuiri nedrepte. Remus Lunceanu e ardelean ca şi Rebreanu, aceleaşi stări le are şi Titu Herdelea. La toţi trei, de vină e lumea ideală pe care o credeau şi cu care nu pot comunica, o lume indiferentă şi suspicioasă. Remus Lunceanu ar vrea să lupte dar nu este lăsat, el nu şovăie ca David Pop din Catastrofa, între onoarea de militar şi dragostea de neam. Remus Lunceanu nu acceptă a fi informator, el nu fuge de mobilizare. Şi Remus Lunceanu şi Rebreanu sunt cuprinşi de panică în faţa armatei germane, amândoi sunt suspectaţi de pactizare cu duşmanul. Amândoi îşi duc viaţa de
48

( cf. Niculae Gheran, Rebreanu, amiaza unei vieţi, Editura Albatros, 1989, capitolul III „Un alter ego‖, p. 46).

57

nevoiaşi şi trăiesc cu credinţa că „suferinţa singură zămisleşte pasiunile mari‖ (Calvarul, p. 55). Rebreanu mărturiseşte în Jurnal I următoarele: „Viaţa mea, ca a oricărui om de muncă şi zbuciumare, e un tot, cu umbre şi lumini, cu lucruri bune şi rele, cu înălţări şi căderi. Reaua-credinţă poate scoate în evidenţă când unele, când altele, poate să provoace confuzii. Adevărul însă nu poate fi înăbuşit niciodată. Opinia publică şi viitorul ne vor indica fiecăruia locul ce ni se cuvine.‖ Calvarul, pe lângă valoarea de pledoarie şi document, are şi una literară prin figurile de stil, limbă şi vocabular. Stilul e ordonat, rezultat din relatarea ulterioară a întregii acţiuni. Rebreanu obiectivează pe cât posibil amintirile şi paginile de jurnal intim prin transfigurare artistică. Din punct de vedere psihologic, cartea pare bine gândită, bine articulată, dar din punct de vedere estetic, ea nu e performantă. Din această cauză, nu putem revaloriza romanul în ierarhia lor prestabilită. Expresii, stil şi limbă: comparaţii – „sufletul e ca floarea spinului, alb şi neîntinat‖, „inima mi se zvârcolea ca o turturică rănită de moarte‖, „inima neagră ca postavul pompelor funebre‖, „Auzeam cum suflă greu oamenii aceia încovoiaţi lângă mese, cum scârţâie peniţele pe hârtie, fiecare cu alt sunet, ca şi când s-ar târî nişte gândaci goniţi pe-o duşumea stricată‖; epitete – multiple – „nouri murdari, grei şi leneşi‖, „ploaie zgribulită, stăruitoare‖, simple - „o întrebare veninoasă, îşi căta drum sfioasă, ; regionalisme – „răboj, rămăşag, a încherbăli, daraveri, cătănie, a mocoşi, bujală, a mulcomi; forme populare – „jicniri, lacrămi, desperare, fotoliuri, basmuri, cuvinte împrumutate din alte limbi – „şvarţ, ausweis, comenduire, strajă meşter; alte forme ca obroc, a colporta, boaghină, baremi, doldora, fârţângăi; 58

neologisme – „emfază, stofă de informator,biurocraţie‖. Alte figuri de stil: „îmi fierbeau creierii”, „gândurile îmi vuiau în cap într-un vălmăşag înfricoşător”, Lamentaţia şi eşecul din Calvarul vor fi depăşite odată cu apariţia romanului Ion. Concret, Calvarul nu va mai fi editat, semn că a fost uitat, pe când nuvelele, cu modificări şi recombinări de sumar, deşi ignorate de către critică, au fost reluate de multe ori. De ce această uitare din partea lui Rebreanu? Cel mai bun răspuns îl dă Lucian Raicu, în 1967, în eseul închinat lui Rebreanu: „Acest - alter ego - şovăitor, slab a trebuit să moară în Calvarul pentru a face posibilă viaţa şi victoria „celuilalt‖ , prezent în operă şi, pentru noi cel „autentic‖ (p. 499. Aşadar, Remus Lunceanu este pentru Rebreanu doar o ipoteză detestabilă pentru sine, la fel cum Titu Herdelea e una ironică. Lucian Raicu amplifică această idee astfel: „Tot aşa cum un alter-ego, mai nevertebrat decât autenticul Rebreanu, este Titu Herdelea, cel din Ion, dar mai cu seamă cel din Gorila: publicist mediocru, acomodant, adaptabil, împăciutor, cam în felul cum ar fi arătat Rebreanu de n-ar fi izbutit să devină Rebreanu şi s-ar fi dat bătut. Astfel şi Remus Lunceanu din Calvarul este Rebreanu înainte de a deveni marele Rebreanu, în ipostaza de învins al vieţii, dacă n-ar fi izbutit să depăşească marele moment de criză al anilor de război; şi într-un caz, şi în altul, sunt vieţile posibile ale scriitorului.‖49 Remus Lunceanu completează aşadar, un Rebreanu care se disculpă, dar care se şi detestă în postura romantică de învins. Numai trecând prin această proiecţie de contrast, Scriitorul Rebreanu s-a putut autodepăşi. Prin
49

( Liviu Rebreanu, Eseu, 1967, p. 49).

59

penitenţă, disculpare, eliberare şi reconstrucţie de sine, Rebreanu – acel învins, ratat, şi suspect proiectat în Calvarul, va deveni învingătorul, scriitorul de succes, odată cu apariţia romanului Ion. Anul 1918 este un an de cumpănă pentru Rebreanu, de transformare radicală din învins în învingător. Din nuvelist neconvingător, scriitorul va ajunge mare romancier, sigur pe sine şi convingător pentru publicul cititor şi critică. Orice ar fi, până la urmă, Calvarul este confesiunea testamentară a unei disculpări disperate, cu sentimentul inutilităţii pe deasupra. Nuanţa singulară a Calvarului este ancorată în severitatea persecuţiei colective asupra unui ins obişnuit supus vulnerabilităţii prin suspiciune şi cruzime morală, ducându-l pe acesta la un eşec şi deznodământ previzibile. Disculparea este întâlnită în forme ascunse şi în alte romane. Pentru Rebreanu, scrisul e o formă „de supliciu asumat, pentru a camufla o anumită vinovăţie. Lucian Raicu a numit aceasta asceza muncii artistice”, ea se regăseşte în jurnalele de creaţie şi notele din caiete. Scriitorul pare că se pedepseşte continuu pentru a scăpa de vinovăţii (vezi Niculae Gheran.50 În Jurnal, 27 februarie 1930, Rebreanu notase următoarele: „Scandalurile se ţin lanţ. Campania contra mea continuă concentric, dusă de tot felul de elemente, câţiva scriitori şi ziarele opoziţiei. Sunt astăzi omul cel mai atacat din România. Atacuri murdare care atentează mereu la cinstea mea. E vădit că se caută pur şi simplu scoaterea mea din viaţa publică, adică din viaţa socială şi politică…mi se pare că sunt şi cel mai duşmănit scriitor de azi. Astea sunt reversele gloriei‖ (în Opere, 17, p. 86-87).
50

Amiaza unei vieţi, capitolul XXIII, intitulat În centrul intrigilor, Editura Albatros, 1989, p. 342-363).

60

Iată că scrisul pentru autor este o revanşă, o compensaţie, o dezvinovăţire totală. Într-un interviu, Liviu Rebreanu nu uită să precizeze următoarele. „Scriitorul este un cetăţean ca oricare altul. Nu toate soluţiile sociale sau naţionale aflate în romane şi nuvele sunt valabile şi din punct de vedere practic. Acesta este domeniul care depăşeşte rolul scriitorului. Misiunea acestuia este să scrie, a omului politic să guverneze. Eu nu m-am simţit ispitit să fac politică, deşi nu mi-a lipsit ofertele. Nimeni nu are dreptul să ceară scriitorului mai mult decât poate şi decât voieşte.‖ Tema victimizării şi a suferinţei morale fără leac nu e des întâlnită în literatura română. Niculae Gheran susţine că Rebreanu a creat ca urmare a unei crize de existenţialitate, rezolvată prin împlinirea în artă (vezi conferinţa de la Tescani cu titlul „Un Rebreanu hăituit‖)51 . Acelaşi lucru îl susţine şi Ion Simuţ în „Criza de identitate, din „Liviu Rebreanu dincolo de realism: „Dar fiul de învăţător a gândit în adolescenţă cu totul altfel, pregătind ruptura cu mediul său natural şi, odată cu ea, declanşând criza de identitate, ascunsă la început sub diverse aparenţe înşelătoare. Marele Gospodar îl concurează pe Marele Romancier, năzuind chiar să i se substituie‖ , (Opere cit., p. 144). Ca atare configuraţia originară a lui Rebreanu relevă o personalitate proteică. Printre identităţile de dramaturg, nuvelist, traducător şi cronicar dramatic din perioada anilor 1910-1920, se conturează cea de romancier. Polivalenţa e un dat originar pentru Rebreanu şi identitatea lui artistică. Criza lui e determinată de faptul că n-a avut un spaţiu al său numit acasă, el fiind risipit mereu printre străini.
51

în revista Vatra, nr. 1, 2011, p. 20.

61

Calvarul redă tocmai acest dramatism al unei fiinţe ajunse în pragul disperării. Semnificativă este în acest sens, mărturia lui Dariu Pop cuprinsă în volumul lui Niculae Gheran, Cu Liviu Rebreanu şi nu numai, Editura Academiei Române, 2007: Nicolae V. Ilieşiu, prin Gheran mărturiseşte următoarele: Rebreanu oferă lui Dariu Pop, prieten din copilărie, un exemplar din Calvarul, unde la pagina 9, sunt scrise câteva cuvinte: „Prietenului scump Dariu Pop, în amintirea întâiei lui vizite la Bucureşti, ca inspector, 21 XI 1919, Bucureşti, Liviu Rebreanu. În acelaşi volum, la pagina 236, se află o însemnare olografă a lui Dariu Pop, datată 6 martie 1956: „E povestea lui Rebreanu care continuă. A plecat la Chişinău, unde a fost bătut de studenţi. Pe urmă câţiva oameni de seamă i-au luat apărarea şi ura stârnită contra lui s-a mai potolit. În 1918 – decembrie – am revenit şi eu la Bucureşti. Primul meu drum a fost la el şi l-am invitat la o partidă de biliard, sub hotelul Louvre, dar Fanny, nevasta lui, s-a opus categoric să iasă ziua în lume, se temea de studenţi. Am liniştit-o că fiind cu mine, nu i se poate întâmpla nimic, eu fiind îmbrăcat în uniformă de Vânători de Munte. Aşa l-am scos zilnic la plimbări şi el şi-a reluat contactul cu lumea bucureşteană care l-a reprimit apoi, după ce s-a convins că nişte colegi ticăloşi l-au adus în situaţia pe care şi-o descrie el în Calvarul. Cluj, 1 oct. 1955, Dariu Pop, (Op. cit. ,p. 66-68). Ieşirea din calvar şi apariţia romanului Ion nu încheie criza lui Rebreanu. Urmează înlocuirea din conducerea Societăţii de Radio în 1937, (Liviu Rebreanu, Opere, vol. 17, p. 212); ruptura cu rădăcinile ardelene (Liviu Rebreanu, Jurnal, vol. 17, p. 156; denigrarea din partea altor scriitori; episodul Gyula; schimbările dese de 62

locuinţe; gelozia lui Fanny şi o serie de cheltuieli exagerate. Eugen Lovinescu52 surprinde exact creşterea în valoare a lui Rebreanu, de la acest prim roman înspre celelalte: „Fără personalitate şi iradiere la începuturile carierei literare, Liviu Rebreanu a devenit la început impersonal – egal şi receptiv, adâncit în sine până ce şi-a construit un stil impunător al personalităţii desfăşurată în plan epic.‖ Bibliografie Aries, Philippe, L’Homme devant la Mort, 1977; Aries, Philippe, Essais sur L’histoire de la mort en Occident, du moyen age a nos jours, 1975; Bălăiţă, George, Constelaţia proştilor, în vol. Liviu Rebreanu după un veac, coord. Mircea Zaciu, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 2001, p. 433- 437; Boia, Lucian, „Germanofilii‖. Elita intelectuală românească în anii primului război mondial, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, 2010; Boia, Lucian, Capcanele istoriei. Elita românească între 1930 şi 1950, ediţia a doua, seriile de autor Humanitas, 2012, Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţia a doua revăzută şi adăugită, ediţie de Al. Piru, Editura Minerva, Bucureşti, 1985, (1941); Cioculescu, Şerban, Itinerar critic, vol. 3, editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 226,

52

Memorii, II, Editura Scrisul Românesc, Bucureşti, 1932, p. 2)

63

Coloşenco, Mircea, Prefaţă la vol. De Nuvele, de Liviu Rebreanu, Editura porto – Franco, Galaţi, 1993; Dimiseanu, Gabriel, Oraşul lui Rebreanu, în România literară, Anul XVIII, nr. 46, joi 14 noiembrie 1985, p. 4-5; Dragomirescu, Mihail, Liviu Rebreanu, în cele trei Crişuri, Oradea Mare, An III, nr. 10-11, 1922, reluat în Critică II, Editura institutului de literatură, 1928, inclus în Scrieri estetice şi critice, Ed. de Z. Ornea şi Gh. Stroia, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, p. 151-152; Georgescu, Paul, Păreri literare, Editura pentru Literatură, 1964, p. 59-69; Gheran, Nicolae, Tânărul Rebreanu, Editura Albatros, Bucureşti, 1986; Gheran, Niculae, Rebreanu, amiaza unei vieţi, Editura Albatros, Bucureşti, 1989, p. 55; capitolele Procesul ziariştilor, p. 5-28 şi Un alter ego, p. 39-56; Gheran, Nicolae, Sertar, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2004; Gheran, Nicolae, Moldovan, Andrei, Liviu Rebreanu prin el însuşi, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2008; Gheran, Nicolae, Intime Liviu şi Fanny, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012, Text ales şi aparat critic Nicolae Gheran, colaboratori Dana Hiticaş Moldovan, Teodor Papuc şi Lorenza Popescu, indici de T. Papuc; Glodeanu, Gheorghe, Ipostaze ale discursului epic, 2001; Gorer, G. , Pornography of Death, 1955;

64

Lasconi, Elisabeta, Proza scurtă sau căutarea identităţii, postfaţă la vol. de Nuvele de Liviu Rebreanu, Editura Gramar, Bucureşti; Lefter, Ion Bogdan, prefaţă la vol. Mărturisiri, de Liviu Rebreanu, Editura Militară, Bucureşti, 1986; Lefter, Ion Bogdan, Doi nuvelişti: Liviu Rebreanu şi Hortensia Papadat- Bengescu, Editura Paralela 45, Piteşti, Bucureşti, Braşov, Cluj-Napoca, 2001, p. 9-65; Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, vol. IV, Evoluţia „prozei literare‖, 1928, şi în Compendiul din 1937; Lovinescu, Eugen, Memorii, II, Editura Scrisul Românesc, Bucureşti, 1932, p. 2; Maliţa, Liviu, Ludovica Rebreanu, Adio până la o a doua Venire, Epistolar matern, Ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Liviu Maliţa, Biblioteca „Apostrof‖, Cluj – Napoca, 1998, p. 288; Maliţa, Liviu, Alt Rebreanu, 2001; Manolescu, Nicolae, Lecturi infidele, nuvele, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966, p. 47-48; Massoff, Ioan, Interviu cu Liviu Rebreanu, în Rampa, 2 ian. 1933, p. 83-85, inclus în Liviu Rebreanu, Opere, 19, p. 169-171; Massoff, Ioan, De vorbă cu Liviu Rebreanu, în Realitatea ilustrată, din 18 iunie 1940, supliment; Mănucă, Dan, Liviu Rebreanu sau lumea prezumtivului, 1995; Moscovici, Virgil, Însemnări, în Sburătorul, nr. 38, 3 ian. 1920, p. 285; Naroş, Iacob, Teodor Tanco la Maieru – Despre Liviu Rebreanu, în Mişcarea literară, Anul XI, nr. 1 (41), 2012, Bistriţa, p. 126-129; Negoiţescu, Ion, Istoria literaturii române, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1997; 65

Oarcăsu, Ion şi Cubleşan, Constantin, Amintiri, amintiri, amintiri, în Tribuna, IX, nr. 48, 2 dec. 1965, p. 5; Paiu, Constantin, Rebreanu, omul de teatru, Editura Junimea, Iaşi, 1995, seria Conex; Papadima, Liviu, Rebreanu versus Rebreanu, în Liviu Rebreanu după un veac, coord. Mircea Zaciu, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 2001, p. 149-156; Piru, Al. , Un ctitor – Liviu Rebreanu, în Gazeta literară, an XIII, nr. 49, 2 dec. 1965, p. 2; Piru, Al. , Studiu introductiv, , vol. Liviu Rebreanu, Opere, ediţie bibliofilă, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968; Puşcariu, Sextil, Memorii, 1978, p. 359; Raicu, Lucian, Liviu Rebreanu, Eseu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967; Rebreanu, Fanny, Anii de restrişte ( 1916- 1918), în vol. Amintiri despre Rebreanu, coord. Ion Popescu Sireteanu, Editura Junimea, Iaşi, 1985, p. 95; Rebreanu, Fanny, Cu soţul meu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1963; Rebreanu , Florica – Puia, Cuvânt înainte, în vol. Nuvele, de Liviu Rebreanu, Editura Porto – Franco, Galaţi, 1993; Rebreanu, Ilderim, Minciuna şi impostura, Editura Gramar, 2000; Rebreanu, Ilderim, Neamul Rebrenilor, Corespondenţa de familie; Rebreanu, Livia Hulea, Familia Herdelea, 1995; Rebreanu, Liviu, Calvarul, Editura Universală Alcalay, Bucureşti, 1919, 236 p. ; Rebreanu, Liviu, Opere, vol. 3, Nuvele, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968. Text ales şi stabilit, note, comentarii şi variante de Niculae Gheran şi Niculae Liu; 66

Rebreanu, Liviu, Cred, 1926, în Amalgam, editor Mircea Muthu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1970; Rebreanu, Liviu, Caiete, prezentate de Niculae Gheran, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974; Rebreanu, Liviu, Jurnal I şi II, Text ales şi stabilit de Florica Puia Rebreanu, Addenda, note şi comentarii de Niculae Gheran, Editura Minerva, Bucureşti, 1984; Rebreanu, Liviu, Romane, vol. I-III, Editura Cartea Românească, Ediţie şi postfaţă de Niculae Gheran, 1986, p. 765-903; Rebreanu, Liviu, La lumina lămpii, Editura Minerva, 1981, p. 13; Rebreanu, Liviu, Opere, vol. 17, Jurnal (1927-1944), Editura Minerva, Bucureşti, 1998, ediţie îngrijită de Niculae Gheran, p. 86-87; Rebreanu, Tiberiu, Viaţa scriitorului Liviu Rebreanu, în Flacăra, 1995, sub titlul „Calvarul gloriei‖, Editura C. Press, Bacău; Rotaru, Ion, Dezvoltarea prozei. Marii romancieri. Liviu Rebreanu, în O istorie a literaturii române, II, Editura Minerva, 1972; Simion, Eugen, Nuvelele lui Liviu Rebreanu, în Gazeta literară, An XIII, nr. 49, (682), joi 2 dec. 1965, p. 2; Simuţ, Ion, Dincolo de realism, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995; Simuţ, Ion, Vămile posterităţii. Secvenţe de istorie literară, Editura Academiei Române, capitolul intitulat „Liviu Rebreanu, analiza primului roman „Calvarul‖, 2012, p. 61-116; Simuţ, Ion, Op. cit. , capitolul Calvarul – romanul unei disculpări sau de ce scrie Liviu Rebreanu?Primul roman rebrenian?, p. 73; 67

Simuţ, Ion, op. cit. , capitolul Lectura morală a ficţiunii, p. 75-82; Simuţ, Ion, op. cit., capitolul Lectura biografică a confesiunii, p. 82-90; Steinhardt, Nicolae, Omul fără complexe, în Liviu Rebreanu după un veac, coord. Mircea Zaciu, editura Dacia, Cluj – Napoca, 2001, p. 133-139; Streinu, Vladimir, Pagini de critică literară, vol. 2, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968, p. 185, 187; Tanco, Teodor, Despre Liviu Rebreanu, Editura Napoca Star, Ediţia a doua recitită, Prefaţă de Ilderim Rebreanu, 2012; Tanco, Teodor, Virtus Romana Rediviva, vol. I-VII, 1972, Năsăud, vol. VII, Editura V. R. R. , Cluj – Napoca, 1993; Ungureanu, Cornel, Rebreanu după centenar, în Orizont, XXXVII, nr. 26, 5 sept. 1986; Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Editura Albatros, Bucureşti, 1977, p. 311, 314,315; Vultur, Smaranda, Eroul – victimă în nuvelele lui Liviu Rebreanu, în Liviu Rebreanu după un veac, coord. Mircea Zaciu, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1985, p. 140148; Zaciu, Mircea, „Comentatio mortis‖, în Clasici şi contemporani, Editura Didactică şi Pedagogică R A, Bucureşti, 1994, p. 260; Zamfir, Mihai, Cealaltă faţă a prozei, Novella şi Nuvela, 1988;

68

ANEXE Anexa nr. 1 Memoriu adresat de către Liviu Rebreanu Consiliului de Miniştri pentru a cere eliberarea din detenţie: „Liviu Rebreanu din Năsăud (Comitatul BistriţaNăsăud), Transilvania, absolvent al Academiei militare Ludovica, licenţiat în litere la Facultatea din Viena, publicist, secretar de redacţie al revistelor „Convorbiri critice‖ şi „Falanga literară şi artistică‖, redactor al ziarului „ordinea‖, arestat în urma cererii guvernului unguresc, pe baza Convenţiei cu Austro - Ungaria, pe ziua de 15 februarie, anul curent de către Cabinetul V al Tribunalului Ilfov, cu mandatul de arestare Dosar nr. 628, 33 din 1910… Motivul şi pretextul pentru care guvernul din Budapesta a recurs la convenţie cerând extrădarea mea, datează încă din 1907, de pe vremea când făceam serviciul militar activ, ca sublocotenent în Regimentul II de infanterie care staţiona pe-atunci, în Pesta. Comandantul, colonel Schnorck, un şovinist patentat, luând cunoştinţă că am o bibliotecă românească şi că scriu la câteva reviste româneşti, într-o bună zi, pe când eu nu eram acasă, face percheziţie la locuinţa mea şi îmi confiscă vreo câteva volume care i se par antiungureşti precum şi corespondenţa ce-o aveam cu revistele „Luceafărul‖ din Sibiu şi „Sămănătorul‖ din Bucureşti. Colonelul mă ameninţă că mă va da în judecată pentru „trădare de patrie‖ şi-mi pune în vedere că va propune comandantului de corp de armată să mă mute la un 69

regiment din Galiţia ca să mă scoată din mediul vicios românesc cu care aveam legături. I-am declarat că prefer să demisionez din armată şi îndată i-am înaintat demisia pe care însă el nu mi-o primeşte pe motiv că nu vrea să mă lase să mă prăpădesc în „neghina agitatorilor‖ care seamănă ură împotriva naţiunii maghiare. Astfel pentru timpul manevrelor de toamnă, mă însărcinează să intru în Comisiunea de popotă din care mai făceau parte un locotenent - colonel şi un căpitan, eu având sarcina de-a compune pentru fiecare săptămână meniurile şi de-a controla, dimpreună cu locotenentul – colonel, preşedinte, socotelile popotei, ce le conducea căpitanul-casier. Pe la sfârşitul manevrelor căpitanul, un cartofor pătimaş, primind o sumă de o mie şi ceva de coroane, de frică să nu joace la cărţi banii, mă roagă să-i păstrez eu, până ce ne vom reîntoarce la Budapesta unde avea să achite dintr-înşii, furnizorii popotei. Eu luai banii şi îi pusei în cufărul meu pe care îl purta ordonanţa mea. Când însă ajungem în Pesta şi caut banii, banii nicăieri. Comunic pierderea imediat colonelului care însă caută să-mi găsească o belea şi, cu toate protestările mele, porneşte în contra mea o cercetate onorifică. Comisiunea de onoare mă găseşte nevinovat deoarece în cursul dezbaterilor s-a dovedit că banii mi-au fost furaţi de chiar ordonanţa mea, care, îndată după sosirea în garnizoană, se eliberase. Plictisit şi scârbit de necontenitele şicane ale colonelului, acum îmi înaintez din nou demisia care, după multe stăruinţe, a fost primită. Ieşit din armată, intrai în publicistică, ca redactor la ziarul „Lupta‖ din Budapesta. În 1908, pentru un articol de fond în care procurorul general găseşte agitaţie împotriva statului, sunt dat în judecată. Curtea cu juraţi, însă mă achită. Achitarea aceasta a nemulţumit mult pe fostul meu comandant de regiment care îmi urmărea cu 70

atenţie activitatea de publicistică. El deci se grăbeşte şi, împotriva tuturor ofiţerilor regimentului, mă dă din nou în judecată, acum la tribunalul din Gyula, pentru pretinsul abuz de încredere despre care pomenii mai sus şi asupra căruia comisiunea de onoare a regimentului se pronunţase deja, găsindu-mă absolut curat. Fapta aceasta a şovinistului colonel, pătrunzând şi în presă, toate ziarele ungureşti chiar, înfierează manoperele colonelului şi reprobă acest fel de goană nebună împotriva mea. Aşa, tribunalul din Gyula, şi el, fără chiar să mai judece afacerea în fond, aduce o deciziune, prin care declinânduşi competinţa, ordonă închiderea dosarului şi sistarea acţiunii îndreptată asupra mea. Curtea de Apel din Oradea - Mare, în urma apelului procurorului, confirmă şi ea hotărârea tribunalului şi o declară definitivă şi ridicată la putere de drept, acestea toate , în August 1908. Astfel că afacerea aceasta a fost din nou, a doua oară, terminată definitiv. În septembrie 1909 primesc invitaţia ziarului „Ordinea‖ din Bucureşti şi vin în ţară. La acest ziar sunt însărcinat cu redactarea politicii externe şi a părţii literar-ştiinţifice. În afară de acest ziar însă scriu la mai multe cotidiene, fără deosebire de culoare politică, în chestiile românilor de peste munţi, continuând a scrie totodată şi la „Revista Bistriţei din Transilvania pe care o condusesem singur înainte de-a veni aici, precum şi la alte ziare şi reviste româneşti de dincolo. Articolele mele agasează vădit pe unguri. Dezminţiri, rectificări, ameninţări cad ploaie asupra mea prin presa maghiară. În februarie, acelaşi an, mi se comunică că pentru trei articole publicate în revista din Bistriţa, sunt dat judecăţii. În sfârşit, guvernul unguresc ca să mă facă imposibil şi mă poată avea în mână, îmi vine de hac cerându-mi extrădarea pentru „deturnare de fonduri‖, adică pentru 71

acel pretins abuz de încredere asupra căruia s-au pronunţat deja definitiv atât autorităţile militare cât şi justiţia civilă, şi în care nu s-a mai găsit nicio incorectitudine. Guvernul românesc, legat de convenţie, a trebuit să ordone arestarea mea. În decursul instrucţiei, la Cabinetul V al Tribunalului Ilfov, am declarat toate acestea şi am prezentat şi deciziunile finale ale tribunalului din Gyula, din care se vede lămurit că afacerea a fost deja terminată definitiv prin acelaşi tribunal, care, acum, la ordinele de sus, mă pune din nou, în urmărire împotriva legilor existente. A rămas în sfârşit ca să decidă Consiliu de Miniştri, dar, deşi dosarul meu a fost înaintat încă la 28 aprilie anul curent, până astăzi nu s-a adus nicio hotărâre. Liviu Rebreanu (Cf. Manuscrise Liviu Rebreanu, Inv. 2137) Anexa nr. 2 Scrisoarea lui Rebreanu către Mihail Dragomirescu: 15 februarie 1910, Palatul Justiţiei Iubite Domnule Dragomirescu, Am ajuns să fiu arestat şi diseară escortat la Văcăreşti pentru infamiile ungureşti. Pe când eram încă acasă, am scris articole politice, m-au dat în judecată, dar auzind că sunt aici şi că pentru politică nu mă pot urmări s-au pus de au luat un nume fictiv, ceva Oliver Rebran, care seamănă cu al meu, şi care individ, dacă există sau a existat, a comis o deturnare de fonduri la Gyula. Acum ca să mă poată urmări s-au pus să-mi puie în sarcina mea delictul acesta ca să mă poată recăpăta în Ungaria unde apoi să mă 72

condamne fireşte pentru agitaţie. Iată deci o infamie cum rar se găseşte. Şi autorităţile de aici s-au executat perfect, m-au invitat la poliţie, de acolo m-a adus la tribunal direct în închisoare unde am stat până după amiază. Când judele de instrucţie Slătineanu mi-a dat mandat de arestare, şi în sfârşit, diseară mă duce la Văcăreşti, până mâine când se va pertracta la tribunal afacerea. Nu ştiu cum o să iasă lucrul, dar am căpătat permisiune, să vă pun în cunoştinţă. Sunt zăpăcit şi cât se poate de dezolat. Nici nu mai ştiu ce să fac. În urma sfatului judelui, eu am dat la procesverbal că nici nu sunt din Ungaria, ci din Bucovina, născut în Câmpulung, că nici n-am umblat prin Ungaria şi alde de-astea. Nu mi se pare lucru la loc, dar aşa m-a sfătuit Slătineanu, subt cea mai strictă discreţie, pentru că numai aşa voi putea scăpa de-a nu fi escortat din ţară. Nu ştiu ce veţi zice D - Voastră! Aş fi dorit să Vă rog să interveniţi şi D - Voastră, care oricum mă cunoaşteţi, să puneţi o vorbă bună la domnii care vor să judece mâine după-amiază, pe la ceasurile două. Dacă aţi putea face ceva v-aş rămâne recunoscător. Fireşte, urmând instrucţia d-lui Slătineanu, ar trebui să spuneţi şi D - Voastră că sunt bucovinean sau ceea ce veţi crede mai bine. D-voastră cu cunoştinţele mari aţi putea să mă ajutoraţi să scap din beleaua aceasta care îmi vine pe neaşteptate şi ar fi în stare să mă nenorocească pentru totdeauna. Am tot auzit că ungurii fac aşa şi aşa infamii, dar aceasta întrece orice închipuire. Deci, încă o dată, Vă rog să faceţi ce socotiţi de bine sau ce vă stă în putinţă. Intervenirea Dv. cred că mi-ar ajuta să scap de-aici cel puţin pentru ziua de mâine. Cu nestrămutată dragoste, Liviu Rebreanu 73

(Cf. Manuscrise Liviu Rebreanu, Inv. 2137)

Anexa nr. 3 O altă scrisoare către acelaşi Mihail Dragomirescu, peste zece zile: Pe lângă că mi s-au umflat oasele de scândurile patului, pe lângă că îmi hăcuiesc creierii cu insomnia cu care trebuie să mă lupt toate nopţile de-a rândul şi pe lângă că am răcit pe deplin şi se prea poate să mă aleg cu o boală de piept din această glumă a ungurilor, mai e că acum n-am nici parale şi chiar astăzi, miercuri, voi fi nevoit să trăiesc cu pâine şi apă şi nu am nici tutun, n-am nici primenele - haine de schimb - (înot în murdărie de două săptămâni aproape, n-am nici să citesc sau să scriu ceva, n-am absolut nimic. Dacă rămân aşa, nu pot decât să mă agăţ de uşorul uşii sau să mă trântesc cu capul de un perete, căci, orice este mai bine decât să rabd ce rabd. (Cf. Manuscrise Liviu Rebreanu, Inventar 2137). Anexa nr. 4 Goana – notaţii care se referă la Calvarul (din Caiete, p. 327) Introducere semnată de mine: Paginile următoare sunt ale unui bun prieten, cel mai bun, aproape al doilea cu al meu. S-a sinucis. De ce? Goana. Scriitor mare, poate cel mai mare pe care l-am avut. Spunând aceasta, nu e numai un omagiu mortului, ci o credinţă intimă, 74

adâncă. Ceea ce urmează nu e roman. E o frântură de viaţă adevărată. Toate întâmplările, toate aventurile, tot este real. Realitate pură, fără nicio înfrumuseţare. E de o sinceritate uimitoare. Cunoşteam perfect viaţa prietenului. N-a inventat nimic. Public manuscrisul fiindcă e o tragedie. Dacă nu-l va reabilita, va fi pentru mulţi o mângâiere şi o plăcere. N-am schimbat nimic, decât doar numele, căci în original numele sunt cele adevărate, iar purtătorii lor mulţi trăiesc încă. Introducere, recomandare. Revolverul pe masă, în faţă. Mă sileşte să fiu absolut sincer. E o spovedanie deci. Ţeava revolverului îmi reaminteşte realitatea imediat ce aş încerca să mă abat. Începe seara la opt să scrie. Până înainte de-a răsări soarele trebuie să isprăvească. Nu mai poate să vază soarele, - înainte de ultimele file lumina se aprinde afară. Se aşază de ziuă. Se grăbeşte să termine. - Peste câteva minute trebuie să răsară soarele… Razele. Lucesc chiar la orizont… Haidem! Viaţa nu mai are ce să-ţi dea, dragul meu… Ţi-a dat numai apăsare… Lumea trebuie lăsată celor ce ştiu să ţipe, să urle, să dea din coate…Tu ai fost o cafea cu lapte – ia revolverul!... Aşa… La tâmplă, la tâmplă! Te asigur că vei trece în neant fără zguduire… Noapte bună!...

75

76

ION
Motto: „Ţăranul este componenta de bază, nucleul, celula iniţială a poporului român, izvorul românismului pur şi etern. Singura realitate permanentă, inalterabilă a fost şi rămâne ţăranul.” (Liviu Rebreanu – discursul de recepţie la Academia Română) Ion, ca titlu de roman, apare la 19 iunie 1914, pe

verso-ul unei file pasagere53 marcând o graniţă între proiectele romanului Zestrea şi ceea ce aveam să cunoaştem mai târziu. Prima variantă a fost scrisă în 122 de zile, în perioada 27 august 1916 şi 14 august 1917, iar varianta a doua, între noiembrie 1919 şi octombrie 1920. La apariţia romanului Ion de Liviu Rebreanu, Eugen Lovinescu s-a dovedit a fi cel mai entuziast şi mai autorizat cronicar al scriitorului, el a salutat acest eveniment în cele patru numere consecutive ale revistei sale54. În acest serial, Lovinescu l-a înnobilat pe Rebreanu cu titlul de „ctitor” al romanului românesc modern. După aprecierea criticului, romanul Ion este considerat ca un eveniment crucial al literaturii române. Lovinescu intuise valoarea romanului Ion astfel: „Ion e cea mai puternică creaţiune obiectivă a literaturii române, şi cum procesul firesc al epicei e spre obiectivizare, poate fi pus pe treapta ultimă a scării evolutive‖55.Spiritele conservatoare au ripostat, dar Lovinescu şi-a menţinut părerea la care a adăugat următoarele: „Pe altarul lui Rebreanu jertfim toată epica română de la Filimon la Sadoveanu‖. Eugen Lovinescu, prin înţelegerea şi autoritatea sa necesară, este primul care a recunoscut în Rebreanu pe creatorul romanului românesc modern56. El îşi va pronunţa clar: „bucuria de a se afla în faţa celei mai mari creaţiuni româneşti‖.
53 54

Arhiva Liviu Rebreanu, II, manuscrisul 1. Sburătorul, II, nr. 30, 31, 32, 33, din 4, 11, 18 şi 25 decembrie 1920. 55 Eugen Lovinescu, Liviu Rebreanu, în Sburătorul, II, nr. 30-33, 4-25 dec. 1920. 56 Critice, VII, Editura Ancora, Bucureşti, 1922.

77

Criticul susţine că romanul Ion nu este „unic”, dar, în evoluţia literaturii române spre „creaţia obiectivă”, reprezintă un punct culminant, o „realizare definitivă”. Tudor Arghezi, în articolul „Cum se scrie româneşte‖, în Cugetul românesc, an I, ian. 1922, nr. 1, p.99-104), denigrează dur pe Rebreanu: „Un artist se spânzură şi nu dă la tipar asemenea rezultate (după numai 27 de pagini din roman), câte am avut puterea să îndurăm‖, amănunte despre disputa dintre cei doi aflăm la Niculae Gheran57. Iată două păreri tranşante, hotărâtoare în evoluţia receptării acestui roman. Ce să credem? Cine are dreptate? Ce argumente sunt de partea fiecăruia? Vom căuta în cele ce urmează să prezentăm, „să ne delectăm cu opera lui Rebreanu ca şi când autorul ar fi anonim‖, cum spunea Călinescu, deşi nici el nu aplica întotdeauna această regulă, aşa. Călinescu îl apreciază pe Rebreanu ca „poet al omului teluric‖, lucru demn de luat în seamă. După mărturisirile autorului58, Ion îşi are punctul de plecare în scena următoare: „Ei bine, Ion îşi trage originea dintr-o scenă pe care am văzut-o acum vreo trei decenii. Era o zi de început de primăvară. Pământul jilav, lipicios. Hoinărind pe coastele din jurul satului am zărit un ţăran îmbrăcat în straie de sărbătoare. El nu mă vedea… Deodată s-a aplecat şi a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe-o ibovnică… Scena m-a uimit şi mi s-a întipărit în minte, dar fără nici un scop deosebit, ci numai ca o simplă observaţie. M-a observat pe urmă şi el, căci prefăcându-se că e grăbit, a luat-o repede spre sat. Cu toate că nu-i văzusem faţa şi deci nu-l recunoscusem, aş fi putut afla cine a fost şi ce l-a îndemnat să facă acest gest atât de neobişnuit. Dar, repet, m-a interesat doar ca o bizarerie, ca o ciudăţenie ţărănească‖. Scena s-a petrecut pe hotarele satului Prislop, de lângă Năsăud, unde stăteau părinţii scriitorului de vreo zece ani şi unde tatăl acestuia, Vasile Rebreanu era învăţător. După o săptămână de la această întâmplare cu ţăranul care sărutase pământul, un alt eveniment petrecut în acelaşi sat, Prislop, atrage atenţia scriitorului:
57

Niculae Gheran, Arghezi – Rebreanu, Raporturi discrete, în Ramuri, XI, nr. 3, 15 martie 1974. 58 Liviu Rebreanu, Amalgam, (1942), pp. 14-59.

78

„Un ţăran văduv, dintre cei mai bogaţi şi-a bătut unica fată într-un hal îngrozitor. Au trebuit să sară vecinii s-o scape din mâinile lui, altfel se zicea c-ar fi omorât-o. Pe fată o chema Rodovica. Biata de ea mânca bătaie destul de des în ultimul timp, fiindcă i se întâmplase să greşească şi să rămână însărcinată. Greşeli de acestea erau foarte rare pe la noi. Una singură am mai pomenit, o sărăcie, şi urâtă şi bosumflată, care parcă nici n-avea nume pentru că tot satul îi zicea „fată cu şpuriu‖. Rodovica însă, după ce păcătuise, se încăpăţânase să spuie, nici chiar tatălui ei, cu cine s-a întâmplat ruşinea… „Liviu Rebreanu, Mărturisiri, (1932), în Jurnal I, p. 303. Păţania Rodovicăi i-a reţinut mai mult interesul autorului pentru început în nuvela Ruşinea, apoi în protogeneza romanului Ion şi în alte schiţe59. Al treilea moment al genezei: scriitorul stă de vorbă cu un flăcău din vecini, voinic, harnic, muncitor, dar foarte sărac. Îl chema Ion Pop al Glanetaşului. Acesta i se plânge lui Liviu de diversele-i necazuri, mai ales lipsa de pământ. (Liviu Rebreanu, Jurnal I, p. 303). Cele trei momente care l-au impresionat pe autor s-au contopit în imaginaţia acestuia astfel: omul care a sărutat pământul se va numi ION, dacă el ar avea vreodată pământ, ar fi în stare să-l îmbrăţişeze şi el, ca şi cel pe care-l văzuse pe câmp. De aici, făcând legături între cele aspecte, scriitorul merge mai departe şi-şi închipuie că cel care a sucit capul bietei Rodovica, cu scopul de a-l sili pe tatăl său să i-o dea de nevastă împreună cu pământul ei, e chiar Ion al Glanetaşului. Când va ajunge stăpân al pământului, Ion îl va săruta drept simbol al posesiunii. Din acest moment, Rebreanu s-a gândit la un roman. El şi-a făcut un caiet anume în care şi-a notat timp de vreo două luni subiectul viitorului roman, urmat de mici scene, dialoguri, nume de oameni şi de locuri, toate sub titlul de Zestrea, la 11 august 191060. Pentru ca acest Ion să fie reprezentativ, el trebuia să simbolizeze şi să înfăţişeze pasiunea organică a ţăranului român pentru pământul pe care s-a născut, pe care trăieşte şi moare. Peste
59

Cf. Caiete, prezentare de Niculae Gheran, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974, p. 118, întâmplarea cu Rodovica i-a fost transmisă scriitorului de sora sa, Livia. 60 Cf. Liviu Rebreanu, Opere, vol. 4, Editura Minerva, 1970, p. 589.

79

alte câteva luni, scriitorul găseşte soluţia de a dinamiza acţiunea: „Rodovica, în roman, devine urâtă, pe Ion îl pune în dragoste cu o altă fată, săracă şi frumoasă. Ca să scape de sărăcie şi să ajungă la pământ, Ion îşi va zdrobi dragostea, va părăsi pe iubita lui şi se va ţine după Rodovica cea urâtă, dar cu pământuri. Mai târziu, când va avea pământ, lui Ion i se va deştepta în inimă dragostea adevărată. Între timp, iubita lui, Florica s-a măritat. Cu atât mai bine, bărbatul ei, George îl va surprinde şi-l va ucide pe Ion. Astfel, Ion îşi va ispăşi toate păcatele…”, (Mărturisiri, p.53. ) Rebreanu şi-a propus o trilogie cu problema pământului axată pe cele trei provincii româneşti. Pentru Ardeal, povestea lui Ion al Glanetaşului, pentru vechiul regat, romanul va cuprinde o răscoală ţărănească, iar pentru Basarabia, alt roman cu tema deposedării românilor de pământuri prin colonizarea aici de neamuri străine şi mutarea românilor din vatra lor. Din proiectul al treilea, n-a mai rămas decât un nume: Poplinski, din Adam şi Eva, şi un proiect de piesă în trei acte, fără titlu. După ce Rebreanu va ajunge la Bucureşti, acestuia îi vine ideea de a completa cearta ţăranilor pentru pământ cu acţiuni secundare, paralele, privind intelectualitatea din Ardeal, o familie de învăţători şi preotul. Din propria-i familie, scriitorul se foloseşte de întâmplarea surorii sale, Livia, care fusese cât pe ce să se mărite cu un tânăr preot, George Pteancu (în roman ei se vor numi Laura şi Pintea din Sătmar). În romanul Ion, familia Herdelea e cea a lui Rebreanu, dar unele situaţii sunt schimbate în scopul de a urzi nişte fire pentru celelalte romane. Titu, fiul învăţătorului Herdelea, ca să poată circula mai uşor de la un roman la altul, a fost făcut poet. Autorul şi-a completat zilnic, vreo două luni, caietul anume care cuprindea subiectul şi dezvoltarea unor părţi ale romanului, cu alte note, nume de oameni şi locuri ce i se păreau caracteristice, în sfîrşit lucruri care să-i înlesnească elaborarea romanului.61Pe copertă era scris un titlu Zestrea (11 august 1910). La început Ion a fost Zestrea, iar Zestrea a fost Temerea, iar Temerea, o poveste: „povestea lui Ion cu Rodovica‖62 Lucrul la romanul Ion începe din martie 1913. Nemulţumit de ceea ce s-a realizat prin proiectul intitulat Zestrea, Rebreanu îşi
61 62

Caiete, pp. 273-275. Liviu Rebreanu, Caiete, p. 98.

80

reorganizează întregul material timp de încă trei ani. Astfel apar capitolele, din treizeci au rămas treisprezece, doar primul capitol intitulat Veselie şi-a schimbat titlul, celelalte au rămas la fel. În august 1916, într-o singură noapte, autorul a scris întreg capitolul I, 42 de pagini cu prezentarea personajelor, cel mai lung dintre capitole şi total diferit de Zestrea. De ce? În primul rând, deoarece autorul s-a folosit de evocarea primilor lui ani de copilărie petrecuţi la MAIERU, dar mutaţi în altă parte în roman. (Liviu Rebreanu, Jurnal I, p. 307). Acţiunea romanului Ion se petrece la Prislop, de lângă Năsăud, în roman Pripas, Armadia e numele găsit orăşelului Năsăud, iar pentru Tradam a găsit numele de Jidoviţa, ca sat pur jidovesc. Descrierea drumului de la Năsăud la Prislop şi chiar a satului şi a împrejurimilor corespunde în mare parte realităţii. De aici îşi ia autorul repere palpabile în timp: casa învăţătorului, crucea de la intrarea din sat, casa lui Ion Glanetaşu, cârciuma lui Avrum ş.a. Dar petrecerea de la horă, scandalul, cheful de la cârciumă, bătaia dintre flăcăi, deşi plasate în Pripas, în sufletul lui Rebreanu trăiau ca întâmplate în alt sat, în satul primei sale copilării, MAIERU. De această aşezare se leagă, pe urmă, primele impresii care au lăsat urme ce nu se pot şterge în toate domeniile percepţiei şi ale conştiinţei: „De acolo mi-a rămas imaginea jocului românesc aşa cum l-am descris în capitolul întâi din Ion, cu învârtita, cu fetele care aşteaptă să fie poftite, cu nevestele şi bătrânele în grup separat de privitoare, cu bărbaţii care pălăvrăgesc cu gravitate‖. Acolo au trăit aievea lăutarii din Ion, şi Briceag, şi Holbea, şi Găvan. „De-acolo am luat dracii de copii care fac fel de fel de nebunii, fură buchetele de flori din mâinile fetelor emoţionate, se adună lângă cei ce joacă, se apleacă pe vine şi privesc cu înfrigurare la picioarele fetelor, aşteptând ca în toiul învârtitei să se ridice mai sus poalele şi să zărească poate ceva. Am fost şi eu negreşit printre dracii aceia plini de curiozităţi, în care se manifesta, fără seama lor, instincte şi dorinţe încă embrionare‖.(Mărturisiri, p.53. ) În perioada 1941-1944, ca urmare a Dictatului de la Viena, în Bucureşti, se găseau mulţi refugiaţi transilvăneni obligaţi să plece din locurile natale. Cercul refugiaţilor ardeleni, în clandestinitate,

81

organizează acţiuni sau iniţiative în sprijinul românilor rămaşi acasă. Despre un asemenea eveniment, aflăm din articolul lui Andrei Moldovan, Liviu Rebreanu şi o aniversare năsăudeană cu tâlc. Un episod cultural-politic cu eroii romanului Ion, în Mişcarea literară, nr. 1, 2007, p. 119). Amintirile despre Rebreanu sunt semnate de măiereanul Nicolae V. Ilieşiu şi au fost puse la dispoziţie prin bunăvoinţa lui Niculae Gheran şi măierenilor, nu de mult. În toamna anului 1943, se împliniseră 80 de ani de la înfiinţarea liceului grăniceresc din Năsăud, numit după unire, George Coşbuc. La şedinţele năsăudenilor din 1943 era prezent şi Liviu Rebreanu, pe atunci director general al Teatrelor. În data de 4 octombrie 1943, Rebreanu a vorbit la Radio Bucureşti, despre cei 80 de ani ai liceului năsăudean, într-o conferinţă intitulată „Cum am scris şi care sunt eroii romanului Ion. Ce cuprindea această conferinţă? Mai întâi, date despre aria geografică a romanului Ion: Prislop, Năsăud, Luşca, Tradam, toate din zona năsăudeană. Liceul din Năsăud este comparat cu „un far luminos de cultură românească cu iradiaţii adânci în istoria acelor locuri aflate sub ocupaţie străină.‖ O precizare de detaliu a scriitorului: În zadar se caută să se asocieze şi să se identifice caracterul eroilor cu personaje reale din zona Năsăudului – întrucât adevăraţii eroi, prototipul lor s-a format în conştiinţa autorului, în timpul copilăriei petrecute la Maieru. Numai acţiunea şi locurile amintite în roman sunt amplasate geografic în preajma Năsăudului.‖ Despre personajul Ion, aflăm din cele spuse de Rebreanu că el „în toată complexitatea lui, este de fapt Boroiul pe care l-am cunoscut când eram copil în Maieru, la fel şi mulţi alţi eroi din roman sunt închipuiţi şi formaţi după ceea ce eu am perceput din contactul cu satul copilăriei mele fericite din Maieru.‖ Niculae V. Ilieşiu l-a felicitat pentru succesul acestei acţiuni iniţiate de refugiaţii ardeleni şi, mai ales, pentru sărbătorirea liceului năsăudean prin glasul lui Rebreanu. Însemnările sunt datate în 24 martie 1944 şi merită amintite câteva nume ale semnatarilor năsăudeni refugiaţi în Bucureşti, mândri că eroii din Ion sunt plămădiţi şi din „lutul şi sufletul de aur‖ al ţăranului măierean.

82

Dintre cei întruniţi în seara zilei de 4 octombrie 1943, la restaurantul Coşna, semnează următorii, ca membri ai Asociaţiei refugiaţilor: Dumitru Nacu – preşedinte al asociaţiei, Vasile Bichigean, Dumitru Tomuţă, Augustin Pletosu, Constantin Moisil, căpitan Ciorba Tiberiu, Gr. C. Moisil, V. Homeiu, Iosif Bancu, Cornea Liviu, Vasile Ianul, Iacob Ciuruş din Câmpulug-Muscel, prof. Octavian Ruleanu, Dănilă Pop, Ianu Aurel, Eneas Păcurariu, Sabin Cotul, Ieronim Candale şi doamnele E. Tomuţă, Maria Nacu, Raveca Greabu, Florica Boşca Mălin, Elena Avram, Alexandrina Păcurariu, Maria Budecean, Livia Echim, prof. Maria Turdeanu. La aceştia se adaugă: Iustin Ilieşiu, Emanoil Cobzalău, Aurel Cleja, Aurel Păcurariu, Lupu Ioan, Ştefan Buzilă, Filipoi Onisim, căpitan Ionel Ciorba, Nic. V. Ilieşiu, Ovidiu Cioarba – din Turda, Iacob Ghiţia, Mircea E. Ilieşiu, Vasile Netea, Lucian Turdeanu, prof. Liviu Greabu, Gherasim Avram, Leon Scridon, Vidican Teodor, Dr. Titus Mălai, Laurenţiu Oanea, col. Ioan Alexiu. În ceea ce priveşte numele personajelor din Ion, Rebreanu mărturiseşte că a lucrat „într-un fel şi până la un punct‖ după modele vii: fiecare persoană din roman porneşte cel puţin de la o însuşire a unui om real, luându-i uneori şi numele adevărat. S-a păstrat în roman şi numele preotului Belciug, care a fost într-adevăr preot în Prislop, precum şi numele notarului Stoessel, care mulţumeşte scriitorului pentru felul cum apare în carte, de asemenea şi cel al Rozăi Lang Celelalte personaje au numele dat de autor, un personaj având trăsături din cine ştie câte persoane văzute sau observate, plus altele pe care Rebreanu a trebuit să i le inventeze, spre a motiva „anumite gesturi sau fapte ale sale‖63 G. Bogdan-Duică, profesor de literatură la Universitatea clujeană, a încercat să reconstituie geneza tuturor personajelor şi localităţilor din roman; surprinzător, în teren s-au descoperit o sumedenie de părinţi prea puţin asemănători între ei. Nu întâmplător, Rebreanu susţinea că opera de artă „nu e niciodată

63

Cf. şi Tiberiu Rebreanu, Prototipuri de personaje din romanul Ion, în Steaua, XI, nr. 12 dec. 1960, şi Ştefan Bănulescu, Romanul Ion, concurând starea civilă, în Luceafărul, VI, nr. 13, 22 iunie 1963.

83

emanaţia directă a unor experienţe anume făcute‖. (L. R. , Jurnal I, p. 130). Romanul Ion a apărut, la început, în două volume, din necesităţi editoriale. Fiecare volum are un subtitlu: Glasul pământului şi Glasul iubirii. În articolul Cum a fost scris Ion64, scriitorul afirmă că: „Subiectul, odată ce s-a lămurit, devine o adevărată obsesie. Am văzut un ţăran în haine de sărbătoare pe câmp, sărutând pământul; a fost primul motiv din care s-a conturat romanul Ion. Întâia schiţă telegrafică purta titlul Zestrea. S-au adăugat apoi alte scene, oameni, întâmplări, note, crâmpeie. Limpezirea, coordonarea, construcţia întreagă a venit scriind‖. Scheletul general a suferit schimbări radicale. Multe din notiţele pregătite au fost înlocuite cu amănunte şi scene apărute spontan în timpul scrisului. Documentaţia a făcut să germineze în subconştient atmosfera generală. Scriind, autorul avea senzaţia stranie că personajele romanului s-ar afla în odaie, iar în anumite scene îi răsunau în urechi cuvintele lor sau le vedea, câteva clipe, în carne şi oase. Dificultatea era doar de a găsi expresia care să le zugrăvească întocmai. Scriitorul e convins şi a mărturisit că Ion corespunde nu numai firii lui, dar şi poporului românesc, „păstor şi azi plugar, adică în marea lui majoritate legat de pământ‖. În articolul semnat de Ioan Massoff, Ce e real în opera d-voastră? 65, Rebreanu precizează clar următoarele: „În romanele mele nu este nici un personaj copiat după natură, dar nu este niciunul în care să nu fie ceva real‖. În Ion, aproape toate personajele au diferite conexiuni cu cele din realitate. Ion însuşi trăieşte şi „i-am modelat temperamentul după legea logicii estetice‖. Astfel că realitatea cea mai vie din roman este o scenă care pare cea mai romantică, când ţăranul sărută pământul. (Liviu Rebreanu, Cum a fost scris Ion, Ion Massoff, în Rampa, VIII, nr. 2107, 2 noiembrie 1924, p. 1) Crezul artistic al lui Rebreanu, etica şi fondul cetăţenesc al conştiinţei lui de scriitor, este bine autodefinit: „Încrederea noastră merge spre cei mulţi care iubesc aievea scrisul românesc
64 65

în Rampa, VIII, nr. 2207, 2 noiembrie 1924, p. 1. în Rampa, XVI, nr. 3886, 2 ian. 1931, p. 4.

84

de ieri şi de azi. Aceia vor fi tovarăşii noştri de drum, credinţa lor vom căuta s-o întărim, călăuza lor dorim să ajungem‖.66 Amintiri de tot felul se regăsesc în acest roman: „În primăvara anului 1909, fiind ajutor de notar în Vărarea, s-a întâmplat o ciocnire între românii acestei comune şi saşii din satul vecin, Pintic, din pricina unui izlaz. Un detaşament de jandarmi sub comanda unui locotenent a sosit în Vărarea pentru a ancheta şi a potoli rebeliunea. Trei zile jandarmii au chinuit îngrozitor pe ţărani‖. La protestele lui Liviu, locotenentul s-a înfuriat, l-a ameninţat că va raporta autorităţilor militare despre agitaţiile ce le-ar face în regiune. (Liviu Rebreanu, Jurnal I, p. 431.) Despre Ion şi prototipul acestuia67, scriitorul precizează că „în Pripas, acolo unde se petrece acţiunea lui Ion, există şi trăieşte un flăcău pe numele de Ion Pop al Glanetaşului. Cu Ion din roman, acesta nu are în comun decât numele‖. Ion din realitate e „un biet om, cel mai prăpădit din sat, s-a însurat la întâmplare cu o fată şi urâtă şi săracă‖. Întâmplător, şi el făcuse doar două clase de liceu ca şi Ion din roman. Gh. Bogdan-Duică cu cei 70 de studenţi ai săi ar fi găsit în teren 70 de identificări. Bogdan Duică, istotic şi critic literar, profesor universitar, este amintit de Rebreanu şi în Mărturisiri, apropo de ancheta făcută cu studenţii pe Valea Someşului pentru descoperirea de prototipuri literare. În roman, Ion are un statut bine definit, e prezentat ca unul dintre feciorii de frunte ai satului, îndrăgit de familia Herdelea deoarece era isteţ la învăţătură. Ion a făcut un an de liceu, dar a renunţat fiindcă iubea mai mult munca câmpului şi pământul: „Veşnic i-a pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic s-a înverşunat într-o hotărâre pătimaşă: trebuie să aibă pământ mult. Trebuie!‖ Odiseea romanului Ion devine interesantă, destinul cărţii s-a împletit cu zilele autorului de sărăcie, boemie şi luptă.( Jurnal I, p. 509.) Manuscrisul a avut şi el o soartă aparte. În 1918, în timpul ocupaţiei germane, Rebreanu a fost chemat la centrul de recrutare austriac pentru înrolare. Deşi autorul a explicat că e cetăţean român, la un moment dat, s-a trezit că i se face o percheziţie acasă. Un neamţ a găsit manuscrisul şi l-a aruncat într-un coş pentru
66 67

Liviu Rebreanu, Cred, în vol. Amalgam, Editura Socec, Bucureşti, 1931, p. 10. în articolul Faţă în faţă cu eroul meu, publicat în Rampa, XV, nr. 4485, 25 dec. 1932, p. 7.

85

confiscare, cu greu a înţeles situaţia, până la urmă, acesta a fost predat soţiei autorului. În timpul refugiului în Moldova, manuscrisul a fost ascuns într-o saltea şi, pentru o vreme, a stat în seif, la familia pictorului Steriadi. Cu romanul Ion, Rebreanu a apărut în literatura română năvălitor şi puternic. Până la el, ţăranul român era artificial şi idealist. Spre deosebire de alţii, scriitorul a redat prin Ion omul ca un complex psihologic de bine şi rău. Toate aceste variante ce ţin de protogeneza romanului acuză încă o dată nefericita inspiraţie a unora de a confunda planul ficţiunii cu realitatea. Peste ani, scriitorul va avea de ales dintre mulţii săi Ioni şi Ane. Despre autenticitatea personajelor, conform interviului publicat în Adevărul, de Liviu Floda68, se aminteşte de scrisoarea lui Ion Pop al Glanetaşului, al cărui nume a fost luat după unul existent, scrisoare în care acesta îi cere autorului să împartă cu el banii câştigaţi, întrucât el este acel care a asigurat succesul cărţii. Într-un alt interviu cu Mihail Şerban69, Rebreanu afirma că „nici Ion n-a fost Ion până ce cartea n-a apărut‖. Când a scris romanul, scriitorul a avut „prima oară conştiinţa drumului său‖… Prietenii n-au fost de acord cu numele de Ion : „I-auzi Ion! Sună atât de neliterar numele acesta, încât nu înţelegeam rezistenţa mea de a rămâne la dânsul‖, (L. R. , Jurnal I, p. XXVIII). Totodată, scriitorul îşi arată intenţia elaborării unei trilogii: „Când am scris Ion, am statornicit un plan, ca să spun aşa, Ion trebuia să fie întâia parte dintr-o trilogie, care să oglindească patima aprigă a pământului, individuală, a ardeleanului Ion Pop al Glanetaşului‖.70 Ceea ce este important încă din Caiete e că, în naivitatea slovelor dintâi, citim intenţiile mari ale autorului care-şi vor găsi realizarea după un îndelung „laborium‖, în romanul Ion. Primele semne ale cărţii apar în Schiţe71, într-un caiet de 30 de file scris meticulos cu cerneală pe ambele feţe. Numeroase însemnări existente aici îşi găsesc rostul în istoria romanului Ion, prefigurând
68 69

XLIX, nr. 15910, 28 noiembrie 1935, p. 3. din Adevărul, LI, nr. 16338, ian. 1937, p. 8. 70 Cf. N. Papatanasiu, De vorbă cu romancierul Liviu Rebreanu, în Adevărul literar şi artistic, 1938, p. 7. 71 Arhiva Liviu Rebreanu, I (1), 1908, ms. 20.

86

episoade esenţiale ale viitorului roman. Însemnările ne oferă vechi schiţe de profil ale unor personaje ca Ion al Glanetaşului, Ana şi Vasile Baciu, Florica, învăţătorul Herdelea, popa Belciug, Lang, Dumitru Moarcăs, chiar dacă în aceste notaţii, unele personaje răspund la alte nume. Ca într-un caleidoscop, destinul li se schimbă de la o pagină la alta, apropiindu-se şi depărtându-se continuu de ceea ce aveau să devină peste mulţi ani în proza matură. La început Ion a fost Zestrea, iar Zestrea a fost Temerea, iar Temerea o poveste: Ion o bate pe Rodovica şi ea se spânzură. În altă scriere, bătută ca şi Ana de către taică-său că l-a făcut de minune în sat, aceasta fuge de acasă, pentru ca apoi s-o găsim lângă un văduv din satul vecin. (Schiţe, Arh. Liviu Rebreanu I, (1), 1908, ms. 20 ). În alte pagini, Ion ucide pe un Victor cu cinci lovituri de sapă, prinzându-l că dă târcoale Rodovicăi, până la urmă, Ion ajuns de blesteme, cade la pat. („Şi se usucă şi se topeşte. Degeaba toate doftoriile babelor. Începu a-i cădea carnea. Şi s-a stâns şi el‖.) (Ms. 2540, f. 17). În varianta Saveta, avem notat că „I-a fost drag Ion a lui Tănase, dar ăsta era sărac şi n-au lăsat-o părinţii…‖ (Ms. 2540, f. 36). Aceste rânduri se pare că sunt cele mai vechi urme ale romanului de mai târziu. Însemnările inedite nu fac altceva decât să prefigureze episoade din schemele de mai târziu ale romanului Ion. (vezi Anexa 1 – pag. ) Alte ecouri târzii în romanul Ion avem din schiţele Ruşinea, Sărutarea, Moartea lui Dumitru, Omul spânzurat, Păcatul. În Caiete, p. 227, este notat Aurel Sasu, pretendent la mâna Liviei Rebreanu. Numele revine şi în schiţele romanului Ion, unde se va numi Aurel Ungureanu. Un caiet de 104 file scris la Prislop şi intitulat Răzleţe cuprinde însemnări care vor avea ecou abia în paginile romanului Ion72 sau La joc . În schiţa Spânzuraţii apare imaginea crucii de tinichea cu chipul lui Hristos, ea revine în prima pagină a romanului: „La marginea satului te întâmpină din stânga o cruce pe care e răstignit un Hristos cu faţa spălăcită de ploi şi cu o cununiţă de flori veştede agăţată de picioare. Suflă o adiere

72

Arhiva Liviu Rebreanu, II, ms. 2, fila 44

87

uşoară, şi, Hristosul îşi tremură jalnic trupul de tinichea ruginită pe lemnul mâncat de carii şi înnegrit de vremuri‖. Avrum şi episodul spânzurării sunt reluaţi în roman.73 Prima ediţie a romanului Ion a apărut în Bucureşti în anul 1920 într-un singur volum, la Editura Viaţa românească. Manuscrisul este finalizat pentru tipar după ce Rebreanu se întoarce din Moldova în capitala eliberată de sub ocupaţie germană. Tudor Vianu, Amintirea lui Liviu Rebreanu,în vol. Amintiri despre Rebreanu, coord. Ion Popescu-Sireteanu, Editura Junimea, Iaşi, 1985, p. 197, a lăsat o mărturie asupra tenacităţii lui Rebreanu în terminarea cărţii, care s-a petrecut la Bucureşti: „Era în 1919, mă întorsesem din război şi Rebreanu îşi regăsise căminul lui, după ce trebuise să se refugieze în Moldova pentru a scăpa de justiţia marţială a trupelor de ocupaţie. Locuia pe strada Nicolae Bălcescu, în fundul unei curţi… Ferestrele lui Rebreanu, zărite printre copacii curţii, rămâneau luminate tot timpul nopţii. Mă întorceam târziu acasă şi o chemare înceată îmi deschidea uşa camerei sărace, despărţită prin două trepte de camera bucătăriei. Rebreanu scria atunci, a cincea, a şasea oară, romanul Ion. Munca începea odată cu căderea serii şi continua până la răsăritul zorilor, cu mare abuz de cafea, de tutun, din când în când cu răcorirea frunţii înfierbântate. Întreruperea provocată de vizitatorul nocturn nu părea a-i fi neplăcută… ‖. Ediţii ale romanului Ion - (vezi Anexa 2 – pag. ) Astfel că Ion a pus capăt sărăciei autorului, iar scrisul său s-a profesionalizat (doar Arghezi, Ionel Teodoreanu şi Sadoveanu mai trăiau numai de pe urma scrisului). Scriitorul şi-a consemnat detaliat evoluţia romanului, şi-a notat datele esenţiale ale raportului realitate – ficţiune. Interviurile, documentele literare sunt principalele surse de informare a istoriei literare. Orice alte speculaţii bazate pe amintiri nu sunt de luat în seamă. Iată ce spune Rebreanu despre gestaţia acestui roman: „Aluatul nu creştea încă. Nu avea destulă căldură, fermenţii nu avuseră răgazul necesar să fermenteze‖. Tiberiu Rebreanu scrie în Începuturile literare ale lui Liviu Rebreanu, Iaşul Literar, XII, (1961), nr. 3(martie), p. 39: „Îi lipsea
73

vezi Caiete, p. 416

88

autorului drojdia experienţei din plin a vieţii., iar viaţa pretinde Vamă, cere plată grea pentru ca să se lase cunoscută şi pătrunsă… ‖. O altă mărturisire despre Maria Strat, prototipul lui Ghighi Herdelea din Ion, soră a scriitorului: „Avea o imaginaţie ca nişte aripi în stare s-o înalţe printre aştri. Ce folos, pentru că stelele nu puteau fi culese decât de către cei bogaţi, cerul fiind o grădină rezervată exclusiv lor, bine îngrădită şi straşnic păzită‖.74 Rebreanu nu a fost de acord cu trecerea graniţei dintre realitate şi ficţiune pentru a stabili exact adevărul: „E de prisos să arăt ce greşeală ar face cine ar crede că nişte creaţii artistice sunt identice cu făpturi din viaţa de toate zilele. Artistul nu copiază realitatea niciodată. Realitatea a fost pentru mine numai un pretext pentru a-mi crea o altă lume, nouă, cu legile ei, cu întâmplările ei… Un personagiu al meu, chiar cel mai neînsemnat, are trăsături din cine ştie câte persoane văzute sau observate de mine, plus altele pe care a trebuit să i le adaug pentru a motiva anumite gesturi sau fapte ale sale‖.75 Aşa că atunci când Tiberiu Rebreanu se întreabă76 de ce Rebreanu are neconcordanţe cu realitatea în privinţa preotului din Luşca care a venit sau nu cu crucea în locul lui Belciug cum ar fi fost în realitate, răspunsul cel mai bun este dat de însuşi autorul . Metamorfoza romanului Ion este dezvăluită de scriitor pe larg în conferinţa – răspuns la ancheta Institutului de literatură (1932), de pe lângă Facultatea de Litere din Bucureşti, publicată în Revista Fundaţiilor Regale şi retipărită apoi în volumul Amalgam (1943). Nu trebuie să uităm şi alte asemenea note care explică unele momente ale romanului, în revista Vremea, autorul va preciza clar în articolul intitulat: Povestea primului capitol din Ion, V, 1932, nr. 235 (1 mai), p. 11, următoarele: „În MAIERU am văzut întâia oară, la crâşmarul Tupcil, o petrecere ţărănească cu lăutari, sfârşindu-se cu o păruială generală pe urma căreia cârciumarul a plătit oalele sparte‖.

74 75

Tiberiu Rebreanu, op. cit., p. 33. Liviu Rebreanu, Amalgam, p. 42-43. 76 în Prototipuri de personaje din romanul Ion, Steaua, XI, (1960), nr. 12 (dec).

89

O altă notă se referă la primul „Bal filantropic‖77 văzut ca: „unul din cele mai minunate lucruri ale vieţii mele, cea mai mare luminaţie pe care am văzut-o vreodată, pe când aveam numai trei ani. Balul filantropic i se părea scriitorului ca-n poveşti. Şi ce era, decât două lămpi de petrol, ce străluceau roşcat! Cei trei ani ai mei, însă, găseau că e ceva feeric, muzica răsuna, umbrele treceau prin faţa ferestrelor‖. Din acest fastidios spectacol se va folosi Rebreanu în romanul Ion, de astă dată totul va fi mutat la Năsăud, de la Sîngeorz-Băi. Observăm cum, de la o variantă la alta, sporeşte raţional edificiul epic bazat pe aceste schiţe ale conceptelor rudimentare care se vor interfera cu alte acţiuni şi descrieri realiste. Chestiunea numelor78 pentru autor are o însemnătate hotărâtoare asupra soartei celui ce-l poartă. În romanul Ion, numele oamenilor le defineşte dintru început fizionomia morală. Ştefan Bănulescu79, susţine că iubita lui Ion avea numele real Florica lui Maftei Hordoană, iar al socrului Vasile Baciu ar fi fost Ignat Tabără, întâlnit şi în nuvela Proştii. (vezi Anexa 3 – pag.) Raporturile intelectualilor cu stăpânirea austro-ungară afectează mai ales pe slujbaşii regimului politic şi administrativ agresiv. Există cel puţin trei orientări în rândul acestora. Prima, a avocatului Grofşoru care luptă pe căi legale pentru emancipare naţională şi socială; a doua cale extremistă a profesorului Spătaru, iar cea de-a treia direcţie, cea entuziastă a lui Titu Herdelea. Solgăbirăul Chiţu e din tabăra celor ce ţin cu stăpânirea, el propagă dezertarea şi trecerea de partea ungurilor. Alte proiecte - (vezi Anexele 4 şi 5 – pag.) Schiţa Ruşinea, din 1908, neterminată, poate fi considerată un preludiu al romanului Ion, prima versiune autografă a romanului pe care autorul notează pe prima filă a manuscrisului cu creion roşu La Zestrea. (vezi Anexa 6 – pag.) Niculae Gheran, în Liviu Rebreanu, Opere, vol. 23, 2005, în capitolul Caiete. Varia (1907- 1944), precizează că primul jurnal al lui Rebreanu era ţinut în patru limbi: maghiară, franceză, română

77 78

Adevărul literar şi artistic, XIV, nr. 783, 6 dec. 1935, p. 3. Liviu Rebreanu, Opere, vol. IV, p. 680 79 Ştefan Bănulescu, În satul lui Ion, Gazeta literară, 1955, nr. 48)

90

şi germană, el se intitula Journal. În schiţele de la Prislop întâlnim un reper pentru romanul Ion : „Femeia-i tânără, mlădioasă ca o floare stropită cu rouă, bărbatul ei e puternic, uriaş ca un bou. Celălalt bărbat e slăbuţ, jigărit. Şi femeia parcă simpatizează cu cel slab. Instinctul ei de gingăşie o mână către cel neputincios. Şi bărbatul observă multe şi tace multă vreme. Colăcarii şi druştele îl cheamă la nuntă în MAIERU, care-i un sat oarecare. Trec printr-o pădure de molizi şi odată eşti acolo‖. Astfel că această schiţă intitulată Răfuiala, iniţial O femeie şi doi bărbaţi, rămâne un reper esenţial în geneza romanului. Boanghina are următoarele note din caiete: Zaharia Potlog, nevasta lui, Rodovica, moare şi el o plânge neîncetat. Alt personaj, doctorul Monda, care zice: „la Dumnezeu este toată puterea‖ (asemănător cu Ciuleandra). La pomană când dascălul zice: „Şi după post să închinăm şi la nuntă, el răspunde: Să dea Dumnezeu! - toţi râd. Popa îi zice: să fii numai cuminte şi lucrător‖. Toate aceste schiţe, variante ce ţin de protozeneza romanului Ion, acuză încă odată nefericita inspiraţie a unora de a confunda planul acţiunii cu realitatea. Peste ani, Rebreanu va avea de ales dintre mulţii săi Ioni şi Ane, ( Caiete, p. 98)..) Primul contur al cărţii din 1910 apare în condiţii vitrege. În caietele de creaţie întâlnim figuri noi şi pitoreşti ca: „Popa Grozea, bătrân, crucea lui Hristos, respect, preoteasa bătrână, puţin crai, ţăndăricea adusă de la Roma, din crucea Mântuitorului… ‖ Însemnări onomastice, schiţe şi rezumate de capitole, înainte de 1914, liste de personaje ş.a.: iată ce se găseşte în arhiva scriitorului. Aici e notat faptul că numele lui Zaharia Herdelea e selectat dintr-o listă cu soldaţii ardeleni răniţi în primul război mondial, el fiind subliniat cu roşu. Romanul Ion a fost plămădit pe parcursul a zece ani (la 11 august 1910, avem prima schemă a romanului) şi la 3 octombrie1920, finalul. Deşi a durat atât de mult, totuşi, cartea pare a fi scrisă pe nerăsuflate. Prima variantă a fost scrisă într-un an (27 august 1916 – 14 august 1917), orele trei şi jumătate. O însemnare de detaliu80, ne face să întrezărim intriga triunghiulară Ion – Ana – George. Apoi
80

Zestrea, op. cit., pp.590-591.

91

urmează o primă conturare de capitole81. În afară de primul capitol, celelalte vor rămâne embrionare. Se adună între timp alte notaţii, gânduri, în afara construcţiei de bază82. În acest stadiu, personajele din lumea apropiată domină, sunt la ele acasă. (de exemplu Zaharia Herdelea are la început şapte copii şi apoi doar trei, Ion are un frate, Ana e numită Ileana, Vasile Baciu era Alexandru Vărzariu). Vor avea loc trieri, o selecţie severă, favorabilă fabulaţiei. Ficţiunea va depăşi, astfel, realitatea. De altfel, Ion Darie, în Gândirea, I, nr. 9, 1921, recunoaşte că „realitatea e cea dintâi calitate a operei lui Rebreanu. Poate o realitate mediocră, strict integrată ca o monografie… dar e pentru întâia oară când un scriitor român pune în mişcare o galerie atât de vastă de personaje‖. Romanul Ion e populat de multe nume din lumea prislopană şi cea a Năsăudului, alegerea numelui aproape că devenise o obsesie pentru scriitor. (vezi Anexa 7 – pag.) Există în anexe o ordonare sub titlul: Numele persoanelor, localităţilor, caselor, dealurilor, etc. şi o hartă a Prislopului, chiar şi un desen al casei Glanetaşului, ambele schiţate de autor.83 După stabilirea planurilor de creaţie, a schemelor proiectate, scriitorul redactează romanul după fiul proiectului general prestabilit. Adică un vălmăşag de fapte desfăşurate de-a lungul a numai doi ani, de aceea şi spaţiul acţiunii este şi el foarte restrâns. (vezi Anexa 8 – pag.) Pentru Rebreanu, evenimentele reale, Primul Război Mondial, nu-l pot întoarce din drum, lumea fictivă a acestuia face ca realul din juru-i să fie estompat. La numai 12 zile după intrarea României în război, scriitorul începe redactarea primului capitol din roman. În loc de război, autorul face loc unei luminoase zile de duminică din satul copilăriei lui, MAIERU. Rebreanu va suporta, în acelaşi timp, în toţi aceşti ani, şi mizeria traiului cotidian, slujbe şi funcţii minore. Şi scrisul va merge la fel de greu (de exemplu, capitolul al II-lea, Zvârcolirea, a fost scris în 86 de zile, iar capitolul XI, Blestemul, în 142 de zile). Cât a scris la cele două capitole a durat mai mult decât la toate celelalte, elaborate în doar133 de zile. Cele
81 82

vezi Addenda, p. 591-592. Op.cit., p. 593-595. 83 vezi facsimilul de la op. cit., pp. 651-652.

92

mai productive zile sunt: duminică, 27 august 1916 şi luni, 28 noiembrie 1916, cu 20 şi 40 de pagini. Romanul este terminat la 14 august 1917, prima variantă. În 1918, Rebreanu va fi denunţat de un coleg de redacţie că este fugit de mobilizare din armata austro-ungară şi, ca urmare, arestat. Manuscrisul romanului era să fie sechestrat84. Cu ajutorul socialiştilor, autorul se va refugia în Moldova deoarece fugise de sub escortă şi era urmărit. Ion, în manuscris, va fi păstrat în casa de bani a pictorului Steriadi, de aici, ascuns într-o saltea, ajunge la Iaşi, transportat de Fanny Rebreanu. Pentru că la Iaşi nu erau condiţiile necesare transcrierii romanului, de-abia la revenirea în Bucureşti, aproximativ noiembrie 1919, autorul începe versiunea a doua. Prima parte a cărţii, şapte capitole, sunt transcrise în perioada octombrie 1919- iunie 1920. La jumătatea lui august 1920 se încheie transcrierea. Niculae Gheran precizează că primul proiect al romanului Ion - iniţial Zestrea – sub formă de ciornă, poartă data de 11 august 1910, când Liviu era întemniţat la Gyula, după ce plecase de aici, de un an, în urma conflictului cu autorităţile ungare (vezi Liviu şi Fanny, Intime, Ediţie de Niculae Gheran în colaborare cu Dana Hiticaş – Moldovan, Lorenza Popescu şi Teodor Papuc, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012, p. 10). Ecourile romanului Ion în lumea literară a vremii, din partea vechii critici, sunt din cele mai diferite şi, uneori, surprinzătoare. Raportul de premiere la Academie e făcut de Ioan Alexandru Brătescu–Voineşti. Scriitorul a fost convins că romanul a apărut de la început „într-o totală indiferenţă critică‖, adică fără note, articole, singurul critic este, după spusele autorului, „lectorul din marele public‖. Aceste afirmaţii inexacte fac parte mai curând dintr-o istorie sentimentală a cărţii. Ştim că romanul a reţinut atenţia lui Eugen Lovinescu care, cu o rară promptitudine, semnează în patru numere consecutive ale Sburătorului cronici din cele mai favorabile.

84

vezi interviul lui Camil Baltazar, Odiseea lui Ion, în Vremea, 1935, nr. 416, 1decembrie, p. 5.

93

Eugen Lovinescu85, sesizează că Ion înseamnă „o revoluţie‖atât faţă de lirismul sămănătorist sau de atitudinea poporanistă , cât şi faţă de clasicismul ardelean constituind „o dată istorică‖în procesul de obiectivare a literaturii noastre epice. Formula lui Ion este îngrămădirea „unui fluviu curgător de fapte‖ ce se perindă aproape fără început şi fără sfârşit. În acest roman, scriitorul evadează din cătuşele unor formule înguste şi particulare şi îmbrăţişează toate „straturile vieţii sociale” a românilor din Ardeal. Prin punctul de plecare şi planul vast, romanul e tolstoian. Obiectivul de studiu al romanului este viaţa socială a Ardealului care, deşi limitată la sat, este zugrăvită în întreaga ei stratificaţie. Cartea are, aparent, un material haotic, cu multe episoade ce se organizează în jurul unei figuri centrale, al unui erou frust şi voluntar, al lui ION. Acesta e expresia de stăpânire a pământului în slujba căreia îşi pune inteligenţa ascuţită, viclenia procedurală şi, mai ales, o voinţă imensă. Ana e o tragică victimă pusă la mijloc în epica luptă pentru pământ dintre Ion şi Vasile Baciu. Dacă în Ion se simte tendinţa de a crea o figură simbolică, în celelalte personaje se simte suflul obiectivităţii, adică avem de-a face cu oameni mijlocii cu meritele şi slăbiciunile lor, oameni smulşi din umanitatea înconjurătoare. În Istoria literaturii române, vol. IV, Evoluţia prozei, Editura Ancora, Bucureşti, 1928, p. 355 - 362, criticul Lovinescu crede că Ion este expresia violentă a unei energii, Ion e un erou stendhalian „ frust şi violent, condus de o inteligenţă ascuţită în urmărirea scopului propus dă dovadă de o viclenie procedurală ieşită din comun‖, el râvneşte la o bruscă ascensiune socială. Ion râvneşte la delniţele lui Vasile Baciu, la amândoi femeia nu e decât o treaptă necesară, un obiect de schimb. Sufletul eroului nostru este simplu, frust şi masiv, el pare crescut din pământul iubit cu ferocitate. Condiţia lui umilă se topeşte în imensitatea simbolică a unei creaţii „chtonice”. Dacă privim cu atenţie azi această apropiere dintre cei doi protagonişti, se pare că ar fi necesare unele precizări. Una dintre ele ar fi că eroul lui Stendhal, Julien Sorel, e mult mai

85

în Istoria literaturii române contemporane, IV, Editura Minerva, 1989, p. 191.

94

inteligent, abil şi capabil de disimulare decât Ion, el are orgolii de plebeu care îi dispreţuieşte şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci. Ca personaj, Ion e axa solidă în jurul căreia masa amorfă se organizează. Ana e o victimă tragică. Omul nobil şi milos dispare pentru a nu lăsa decât fiara. Ceilalţi eroi sunt prezentaţi obiectiv, oameni de mijloc: învăţătorul Herdelea e suflet bun, dar slab şi oportunist din sărăcie; Titu e poetul pierde–vară, sentimental şi entuziast; popa Belciug e aprig; teologul Pintea e pitoresc în prozaica lui naivitate; avocatul Grofşoru e jovial şi palavragiu; Roza Lang e voluptoasă („Roza Lang era o femeie nostimă, cu obrajii de păpuşă, cu născiorul obraznic, cu nişte ochi visători şi leneşi, cu forme mlădioase şi plinuţe, asemenea unei fete de douăzeci de ani‖). În final, criticul îşi argumentează opinia că romanul Ion nu este unic dar, în evoluţia literaturii române spre creaţia obiectivă, reprezintă un punct culminant, „o realizare definitivă‖. Tudor Vianu,86 apreciază că: „Într-o icoană complexă, vie, fără exuberanţă, bogată în amănunte de observaţie, interesantă totuşi prin linia ei generală, d-l Rebreanu ne-a înfăţişat, cu primul său roman, Ion, viaţa românească a Ardealului‖.Ion este considerat, aşadar, „adevărata poemă a Ardealului‖. Într-o figuraţie de peste 80 de personaje se succed două sau trei acţiuni la care participă populaţia rurală, burghezia intelectuală şi lumea vechiului Regat. Ion e o frescă a lăcomiei de pământ, a sufletului ţărănesc şi a senzualităţii robuste. Când Ion se află în apropierea locurilor râvnite „cuprinse cu o privire setoasă tot locul, cântărindu-l. Simţea o plăcere atât de mare văzându-şi pământul, încât îi venea să cadă în genunchi şi să-l îmbrăţişeze. I se părea mai frumos, pentru că era al lui. Iarba deasă, grasă, presărată cu trifoi unduia ostenită de răcoarea dimineţii. Nu se putu stăpâni. Rupse un smoc de fire şi le mototoli pătimaş în palme‖87. Glasul lui scăpă un cuvânt de înduioşare: „Locul nostru, săracul!..‖., iar când privirile îi alunecă mai departe şi urechea culege murmurul porumbiştilor, al grădinilor, caselor şi pădurilor,
86

Ion, de Liviu Rebreanu, în Viaţa românească, an XIII, ian. 1921, nr. 1, pp. 8589. 87 Liviu Rebreanu, Ion, I, p. 56.

95

zumzetul, şuşotul, foşnetul lor, „glasul puternic al pământului, flăcăul se simţi mic şi slab cât un vierme pe care-l calci în picioare sau ca o frunză pe care vântul o vâltoreşte cum îi place. Suspină prelung, umilit şi înfricoşat în faţa uriaşului: - Cât pământ, Doamne!..‖.88 Acelaşi critic,89 este cel dintâi cronicar al romanului Ion în care remarcă: „o anumită uscăciune‖ care ţine de natura imaginaţiei autorului. „Imaginaţia aceasta e fără strălucire, exclude pe cât poate natura, preferă monstruosul,, iar din senzaţii alege pe cele fără trup şi plasticitate, oboseala, iritările difuze, toate impulsiunile‖. Criticul Vianu, în contradicţie cu Călinescu, care intuia în mod legitim valoarea romanului în marele său suflu poetic, declară a fi şocat la lectură de „o anumită uscăciune‖. În ceea ce îl priveşte pe Ion ca personaj, acesta e un temperament puternic, victimă a unui „epicureism barbar‖şi a unei senzualităţi puternice legate de pământ şi sex. Felix Aderca, un alt prim recenzent, în Izbânda, III, (1921), nr. 713 (20 ian), subliniază următoarele: „Ion apare ca o ironie după falimentul literar al mişcării sămănătoriste, iar eroul, uriaş, trece cu toate imperfecţiunile de stil şi acel rudiment de compoziţie, printre figurile literaturii universale‖. Rebreanu este declarat a fi „cel mai mare arhitect al literaturii române‖. Mihail Dragomirescu,90 consideră că: „Ion este punctul culminant, pe tărâmul creaţiunii literare al „ şcoalei nouă‖ şi cel mai frumos roman românesc şi unul din cele mai tipice opere de acest fel, în literatura universală‖. Se remarcă imaginaţia şi obiectivitatea. Despre Ion ca personaj se spune că e o dimensiune simbolică sub raport naţional şi social; eroul cu aviditatea lui brutală de pământ, nu e decât „expresiunea primitivă a ambiţiunii care roade sufletul oricărui om în general şi oricărui român în specie, pentru a se ridica deasupra mediului în care l-a sădit natura şi contingenţele sociale‖, cu alte cuvinte, Ion e „simbolul ambiţiei tragice care ne arde sufletul‖.
88 89

op. cit., p. 59. în Cronica literară, Viaţa românească, III, (1921), nr. 1 din ianuarie. 90 în De la misticism la raţionalism, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1925, p. 410-412.

96

Garabet Ibrăileanu,91 susţine că Ion ar copia realitatea, „n-o transfigurează îndeajuns de personal, nu creează o altă lume alături de cea reală, o pastişează prea mult pe aceasta‖. Criticul constată că Rebreanu a fost atacat pentru lipsa de artă a operei sale. Atacurile au fost îndreptăţite dar… ‖cu toate acestea, Rebreanu este un romancier remarcabil. Ion cel atacat marchează o dată în istoria noastră literară‖. După spusele criticului, „lumea lui Rebreanu e ternă, e cam otova, fără reliefuri fără accidente surprinzătoare şi încântătoare pentru ochi sau pentru suflet‖. După cele câteva verdicte generale au urmat poziţii extremiste, cum este cea a lui Tudor Arghezi din Cum se scrie româneşte, (1922), care nu găseşte nicio aderenţă în proza lui Rebreanu. Ironia ţine loc de demonstraţie, cartea pentru critic e necitită, (îi e cu neputinţă să treacă peste 27 de pagini, „câte am avut puterea să îndurăm‖.Trista şi celebra pagină argheziană se încheie surprinzător chiar şi pentru cei neiniţiaţi: „nu mai pomenim de mirosul de şoareci care te dezgustă din primele pagini, nici de gândacii pe care i-am simţit pe limbă în tocătura lui Rebreanu‖.Arghezi îl vede pe Rebreanu „ca un simplu înregistrator de fapte văzute cu ochiul mort şi mintea somnolentă‖. Octav Botez,92 în Viaţa Românească, remarcă în acest roman „înclinaţia spre detaliul trivial şi spre o formă de realism rece şi brutal‖. Cu toate acestea, Ion e un adevărat roman după formula naturalistă, el va rămâne în literatura noastră ca romanul Ardealului şi poate, dintr-un anumit punct de vedere, ca „primul nostru roman‖. Despre Ion ca erou, el are „violenţa elementară şi sălbatică‖ atât în dorinţa de a avea pământ cât şi în relaţiile erotice. Cezar Petrescu, alias Ion Darie, Liviu Rebreanu, Ion, în Gândirea, an I, 1921-1922, nr. 9, p. 162-163, apreciază că Ion, „chiar dacă nu este desăvârşitul, unicul‖ înseamnă cea mai complexă încercare de roman din ultimul deceniu. Camil Petrescu,93 susţine că Rebreanu „a transformat o mişcare literară tendenţioasă, chiar politică, într-o operă literară de artă, de creaţie. El singur e mai mult decât o întreagă epocă
91 92

în Creaţie şi analiză, Viaţa românească, VIII, (1926), nr. 2-3 (febr.-martie). Liviu Rebreanu, Ion, în Viaţa Românească, an XII, nr. 7, 1921, nr. 7, p. 65. 93 în Ce rămâne din opera lui Liviu Rebreanu?, Azi, an. II, nr. 1 (1934), p. 954).

97

literară. Ion e suficient ca să înfrunte timpul încă foarte mult de aici încolo‖. Şerban Cioculescu,94 face următoarea observaţie pertinentă: „reuşita exemplară a lui Ion este un accident asemănător geniului poetic eminescian în lirică şi celui caragelian în teatru‖. Criticul este de părere că Rebreanu nu este tributar în romanul Ion înaintaşilor săi epici din Ardeal sau celorlalţi sămănătorişti sau poporanişti şi „că el a construit de unul singur, a creat o societate vie, polarizată în jurul personajului central al lui Ion‖.95 George Călinescu96 sesizează că „Rebreanu este un scriitor mare, aşa de mare încât picioarele sale lasă iarba nevătămată, dar dezrădăcinează pădurile‖. În privinţa lui Ion, criticul consideră exagerat să-l considerăm pe acesta un Julien Sorel sau Dinu Păturică. El rămâne doar „o brută‖care în loc de deşteptăciune are doar şiretenie: „Flăcăul e un animal plin de candoare, egoist, am zice lipsit de scrupule, nu din inteligenţă a ieşit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuală, caracteristică unei fiinţe reduse‖. Pe când Ion cade naiv într-o bucurie de proprietate nebună, mulţumindu-se cu o simplă făgăduială, Ion este văzut „ca o brută şireată, în nici un caz inteligent, cu un comportament tipic situaţiei în care se află‖. El ar fi „simbolul” ţăranilor fără pământ în luptă cu cei avuţi. După Călinescu, toţi ţăranii sunt „varietăţi de Ion‖. Călinescu îi acordă lui Rebreanu rangul de creator al romanului românesc modern. Ion, ca roman ţărănesc, are un precursor în Mara lui Slavici, ca roman al ambiţiei e în linia Ciocoilor vechi şi noi al lui Nicolae Filimon. Personajul Ion e un exponent, un erou de epopee care trece prin criza aşezării la casa lui. Când se gândeşte la însurătoare, lui Ion i-ar plăcea Florica, cînd se gândeşte la pământ, el se gândeşte la Ana. Ion nu e atât de inteligent, nici ambiţios. El vrea doar pământ. Dorinţa lui e lăcomia obscură mai puternică decât la alţii, dar la fel ca a tuturor. Ion este etichetat de Călinescu, ca „o
94

Opera lui Liviu Rebreanu, în vol. Liviu Rebreanu interpretat de…, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1982, p. 138. 95 Cf. În marginea operei lui Liviu Rebreanu, în Revista Fundaţiilor Regale, an III, nr. 2, 1 febr. 1936, p.412-423. 96 în Ce rămâne din Liviu Rebreanu, 1933.

98

brută‖căreia şiretenia îi ţine loc de deşteptăciune. Flăcăul nu e decât „un animal plin de candoare‖, egoist şi lipsit de scrupule. Lăcomia lui de zestre e centrul lumii, el cere cu inocenţă sfaturi lui Titu Herdelea care îi aruncă şi el o vorbă nevinovată. Ion, naiv, se mulţumeşte cu promisiunea lui Vasile Baciu. Scena tocmelii dintre cele două părţi e rece şi antologică: „- Dac-ai socotit să-ţi baţi joc de fată ca să smulgi moşia, apoi rău te-ai socotit, că nu ţi-ai găsit omul… Nu, nu, băiete… hm… Ştiu că ţi-ar plăcea… Dar eu… Hm… lasă pe mine… Nu, nu, Ioane, să mă ferească Dumnezeu şi Maica precista! În clipa următoare Ion, Zenobia şi Glanetaşu protestară indignaţi, acoperind îndemnurile la cumpătare ale preotului. De-abia acum se rupse ghiaţa aievea şi se întinse o vorbăraie de vreo trei ceasuri, aici apropiindu-se, aici gata să se ia de păr ca peste un minut să se molcomească iar. Numai Ana tăcea mâlc şi suspina ca o osândită care-şi aşteaptă verdictul‖. În societatea ţărănească, femeia era doar două braţe de lucru, o zestre şi o producătoare de copii. Purtarea lui Ion faţă de Ana e josnică, nu însă cu mult în afara concepţiei ţărăneşti.. Familia învăţătorului Herdelea este prezentată pe o treaptă mai înaltă. Tatăl e prudent şi umil, d-na Herdelea e o mamă impulsivă. Laura e fată de măritat, iar Titu e tânărul în căutarea adaptării la viaţă care intră temporar în conflict cu generaţia părinţilor. Pentru Călinescu, romanul Ion e opera unui poet epic care cântă cu solemnitate VIAŢA – naşterea, nunta, moartea. Romanul e făcut din cânturi epopeice, ca poem epic, „e solemn ca un fluviu american, o capodoperă de o măreţie liniştită‖. Ion e epopeea perfectă, nici un scriitor al Ardealului n-a zugrăvit mai deplin „incertitudinea din sufletele românilor de peste munţi din epoca imperiului‖. Ion este epopeea care consacră pe Rebreanu „ca poet epic al omului teluric‖. Rebreanu se simte organic legat de pământul, istoria şi tradiţiile oamenilor din Ardeal. În Viaţa literară, an.I, nr. 1, 20 febr., 1926, scriitorul îşi mărturiseşte această credinţă: „Eu unul nu pot crede că fiinţele care m-au precedat n-au lăsat nicio urmă în sufletul meu… pot eu, care sunt fiu de plugar, să afirm că nu mai simt nici un miros de brazdă sfântă în mine? Arborele îşi simte rădăcina adânc înfiptă în glie, ca de acolo să-şi tragă seva pentru

99

ramurile care urcă în sus. Simt pe toţi muncitorii pământului cum se frământă în mine‖. Se ştie că în perioada 1947 – 1954 nu s-a făcut nicio reeditare din opera lui Rebreanu. Al. Piru şi Al. Săndulescu, alături de Ovid S. Crohmălniceanu, Lucian Raicu, Aurel Sasu, Nicolae Balotă, Nicolae Manolescu, Nicolae Creţu, Stancu Ilin, Adrian DinuRachieru, I. Negoiţescu, Radu G. Ţeposu şi, nu în ultimul rând, Niculae Gheran au început să reconsidere pe Rebreanu prin studii şi articole sub influenţa lui George Călinescu sau în mod personal. Alexandru Piru,97 consideră romanul Ion cel dintâi mare roman românesc care prezintă viaţa satului ardelean de la sfârşitul secolului al XIX- lea şi începutul secolului XX. Romanul e de tip epopeic, cu exponenţi nu cu eroi sau cu un erou simbolic nu cu un caracter. Ion, ca personaj, e o puternică individualitate, un ambiţios şi un arivist. Conflictul nu e numai între sărac şi bogat, ci şi pe plan moral, între înşelătorul cinic şi înşelatul intransigent. Vasile Baciu dă fata, dar nu şi pământ. Ion, în acest caz, nu se simte răspunzător decât dacă ia şi zestre. Amândoi se răzbună pe nenorocita femeie brutal, într-un limbaj ţărănesc, verde, Ion strigă: -„Fugi, fleandură, fugi de-aici, că uite-acu te trimit pe lumea cealaltă!...şi să nu te mai prind prin ograda mea, că te spintec!...Hoaţă!...Hoţi şi tâlhari care umblă să mă batjocurească!..‖. Iar Vasile Baciu urlă şi el la rândul lui: „Să nu vii la mine, rapandulă, că-ţi zdrobesc ciolanele!...Sărăntoc ţi-a trebuit, de sărăntoc să ai parte!...Uite-l! Uite-l ce mândru-i!...Amu să-ţi fie de cap! De cap! De cap!‖ . Ion este analizat ca personaj literar produs al ficţiunii şi nu al unei monografii de tip sociologic. El are o identitate proprie, o personalitate ireductibilă. Scriitorul a dat în roman senzaţia plenară a vieţii prin acumulări succesive de întâmplări, în primul rând a momentelor capitale ale existenţei, Naşterea, nunta şi moartea. Viaţa „intelighenţei” ardelene este oglindită în Ion prin familia învăţătorului Herdelea, preotul Belciug, avocaţi, judecători, profesori, notari, pretori, silvicultori – români, unguri şi evrei. Învăţătorul şi popa se ceartă pentru prestigiu, printre ţărani, dar
97

în Istoria literaturii române de la început până azi, Editura Univers, 1981, p. 302.

100

amândoi apără cauza românilor asupriţi. Toţi sunt siliţi să facă tranzacţii şi concesii: Herdelea votează un candidat maghiar, Titu primeşte un post de perceptor de biruri, Belciug cere supunere absolută a satului faţă de biserică şi nu pierde nicio ocazie de a spori avutul ei. Laura şi Aurel Ungureanu, căsătoria cu teologul Pintea ar fi putut constitui un roman placid al vieţii burgheze asemenea celui intitulat Anna Karenina. Pompiliu Constantinescu, Liviu Rebreanu, în Viaţa literară,98 nu uită să precizeze că „romanul românesc îşi integrează autoritatea de patetică epopee‖ prin opera masivă a d-lui Rebreanu. Despre Ion, aflăm că este un „suflet rudimentar” care acţionează sub imperiul fatalităţii iubirii şi al instinctului de proprietate, „o voinţă nudă” şi o forţă temperamentală situate dincolo de bine şi de rău. Pentru critic, Rebreanu este ctitorul romanului românesc modern deoarece „este documentar şi pitoresc ca uitatul Filimon, idilic ca Duiliu Zamfirescu, tendenţios şi liric ca Vlahuţă, încărcat de culoare şi subiectivitate ca Sadoveanu, romanul românesc îşi integrează activitatea de patetică epopee prin opera masivă a d-lui Rebreanu‖. Criticul relevă emanciparea de spiritul tendenţios al romanului Ion care însumează „voinţa nudă, dincolo de bine şi de rău, mânată de fatalitatea iubirii tot atât de oarbe ca şi instinctul de proprietate‖. În Ion, satul ardelean trăieşte într-o serie de tipuri secundare, văzute cu un ochi lucid, realist care însumează forma cea mai deplină de obiectivitate din „tot romanul naţional”. Frescă rurală, romanul e drama unei individualităţi simbolice, a ţăranului Ion „avid de pământ şi turburat de iubire”, în dârza lui voinţă de posesor. Realismul cărţii e o aplicare a matriţei balzaciene, într-o ambianţă de tipuri secundare, se înalţă personalitatea dominatoare a eroului principal, pe axa unor instincte crescute până la potenţa simbolică. Romancierul priveşte parcă „printr-un ochi de sticlă, incolor şi fără refracţie”, fără iluzii, o realitate valorificată printr-o simplă transcriere, neemoţională.

98

Pompiliu Constantinescu, Liviu Rebreanu, în Viaţa literară, an. I, nr. 15, 29 mai 1926, p. 1.

101

Critica postbelică are cam aceleaşi păreri cu nuanţe de la critic la critic: Adrian Marino,99 precizează că „de la jaloanele fixate de Lovinescu, critica noastră până la Călinescu nu se va abate mult‖. Pompiliu Marcea consideră că Ion e superior mediului din care provine, în alte condiţii sociale el ar fi ajuns reprezentantul unei umanităţi superioare. (Umanizarea lui Ion, în Gazeta literară, nr. 45, 1965, p. 6.) Ovid S. Crohmălniceanu, în 1954, cataloghează pe Ion ca tipul ţăranului în genere, pe care, în spirit burghez, îl concepe ca o categorie „veşnică”. El are trăsături tipice interesante, dar „înceţoşate” de psihologia sumară a primitivului. După cum se ştie, între anii 1948 şi 1953 nu s-a publicat nimic de Liviu Rebreanu. După 1960, George Călinescu, în tableta evocatoare Un suflet înalt şi plin de stele, se pronunţă imperativ pentru recitirea INTEGRALĂ a operei lui Rebreanu. Paul Georgescu, în prefaţa la romanul Ion, Editura pentru Literatură, Bucureşti, (1967), îl socoteşte pe Ion deştept şi energic, dar şi individ condiţionat de „mobilurile sociale” şi de scopul său „determinat social - istoric”. După opinia criticului Al. Săndulescu,100 Rebreanu surprinde şi cucereşte opinia publică cu acest roman. Literatura cu tematică ţărănească până la el era dominată de micul romantism semănătorist prin Mihail Sadoveanu, Ion Agârbiceanu. De-abia, odată cu Ion, proza românească a căpătat dimensiunile obiectivităţii. Romanul devine astfel o metaforă a dramei pământului în care factorul social nu trebuie separat de cel biologic. Personajul Ion e o individualitate. Ca să obţină pământ, el va acţiona ca un erou stendhalian, dar aplicând o tehnică ţărănească autohtonă. Deoarece Ana nu e frumoasă, el va trebui să însceneze dragostea faţă de ea. Ion joacă mai întâi rolul cuceritorului, îşi înăbuşă pentru o vreme iubirea faţă de Florica, frumoasa săracă, în timp ce Ana „avea locuri şi case şi vite multe‖. Avantajul lui Ion e că fata îl place pe el şi nu pe George, fiul unui bogătan după care ar vrea s-o
99

în Liviu Rebreanu în critica şi istoria literară, Gazeta Literară, nr. 49, 1965. în Introducere în opera lui Liviu Rebreanu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 1-49.
100

102

dea tată-său. La horă, Ion o joacă pe Ana şi apoi o trage cu el după şură. Să-i şoptească vorbe de dragoste. George îl informează pe Vasile Baciu care sare la Ion făcându-l „sărăntoc‖. Ion primeşte ocara „ca o lovitură de cuţit‖. Va căuta „răfuiala‖ pentru George „delatorul‖. Bătaia dintre cei doi cuprinde scene violente vecine cu moartea. Ion îl doboară pe George creându-şi un avantaj. Dezvoltarea lui Ion e de natură caracterologică într-o înlănţuire de contraste, contradicţii, fie cu alţii, fie cu sine însuşi. Psihologia lui socială decurge dintr-o stare tipică economiei agrare capitaliste: fărâmiţarea micii proprietăţi. Tatăl său avusese pământ, dar sărăcise din cauza lenei, beţiei şi nepriceperii. Zestrea Zenobiei care‖era ca un bărbat şi care-l luase din dragoste‖ a fost cheltuită în petreceri., dar Ion e harnic şi tânjăşte după mai mult. Necesitatea schimbării condiţiei sale i-a apărut încă din copilărie ca o patimă. Ca atare, Ion sintetizează „o suferinţă seculară‖şi este un exaltat al pământului. Visul său era „pământ, cât mai mult pământ. Deşi era bun la învăţătură, n-a vrut să se ducă la şcoală tot pentru a nu se îndepărta de pământ. Concepţia după care s-a născut Ion e că omul nu trebuie să se îndepărteze de pământ. Senzualitatea va fi o constantă a iubirii lui Ion de pământ care rupe un smoc de fire de iarbă „mototolindu-le pătimaş în palme‖. De aici, Ion devine ambiţios şi fără scrupule, în el coexistă pasiuni inocente şi planuri viclene. Exaltarea lui în anumite momente metafizice îl transformă în bestie şi cinic. Ca să scape de calicie, Ion trebuie s-o ia pe Ana, dar când o îmbrăţişează nu poate să nu bage de seamă „cât e de slăbuţă şi de urâţică!..‖. Renunţarea la Florica se produce cu făgăduinţe şi reveniri năvalnice, cu ezitări dureroase. Florica are alt părere: „Dragostea nu ajunge în viaţă‖. Dragostea e numai adaosul. Altceva trebuie să fie temelia‖. Deşi Ion e înzestrat cu o mare energie şi voinţă de a munci, dacă n-are pământ, tot degeaba. Ion se ia la bătaie cu Simion Lungu pentru o brazdă de pământ, el nu se sperie nici de predicile popii şi nici de faptul că e chemat la judecată. Bătaia pentru eroii lui Rebreanu înseamnă şi defulare, ieşirea dintr-un impas psihologic acut. Ion devine o metaforă a dragostei faţă de pământ, el vrea să se contopească cu glia: „Dorea să simtă lutul sub picioare, să i se agaţe de opinci, să-i soarbă mirosul şi să-şi umple ochii de culoarea lui îmbătătoare‖.Pământurile sunt ca „nişte ibovnice credincioase‖

103

care până acum stătuseră ascunse. Despovărate de zăpadă, ele dobândesc în ochii halucinaţi ai eroului chipul unei fete frumoase „care şi-ar fi lepădat cămaşa, arătându-şi corpul gol, ispititor‖. Forţa de atracţie nu e numai magnetică ci şi profund afectivă, pasională: „Lutul negru, lipicios îi ţintuia picioarele, îngreunându-le, atrăgându-l ca braţele unei iubiri pătimaşe‖. „Mirosul acru proaspăt şi roditor îi aprinde sângele‖, de aici impulsul îmbrăţişării. Metafora surprinde şi spaima plăcerii „înfricoşate‖, al negrei prevestiri: „Mâinile îi rămăseseră unse cu lutul cleios ca nişte mănuşi de doliu‖dar şi al voluptăţii. „… apoi încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta simţi un fior rece, ameţitor‖. Pământul este iubita pe care o îmbrăţişează cu ardoare, este, pentru o clipă,şi „un idol impenetrabil care-i strecoară în inimă o teamă inexplicabilă‖. (Al. Săndulescu, Introducere în opera lui Liviu Rebreanu, capitolul O viziune epopeică a satului românesc, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 29.) Bucuria de învingător a lui Ion este sintetizată în două fraze: „Îşi înfipse mai bine picioarele în pământ, ca şi când ar fi vrut să potolească cele din urmă zvârcoliri ale unui duşman doborât. Şi pământul parcă se clătina se închina în faţa lui‖. O altă dramă însă începe pentru Ion. Ana se spânzură, Ion este închis timp de o lună, copilul, ca instrument de menţinere a posesiei, se îmbolnăveşte şi moare. După patima pământului vine patima iubirii. Ion este dat în judecată de socru, pământurile mult dorite vor ajunge în posesia bisericii. Ion o caută pe Florica, măritată între timp cu George. Florica devine obsesia lui Ion, ca altădată pământul. O dată se întâlnesc şi fac dragoste pe câmp, în locul unde născuse Ana. Florica trage spre el, deşi e neîncrezătoare. Drumurile lui Ion încep a fi cunoscute şi de George, care aşteaptă răfuiala. Presimţiri nege şi de-o parte şi de alta. George îl surprinde pe Ion şi-l ucide cu trei lovituri de sapă: „Cu amândouă mâinile, George ridică sapa şi izbi. Simţi că fierul a pătruns în ceva moale şi în gând îi răsări întrebarea: „Unde l-oi fi nimerit?‖, dar numaidecât se auzi iarăşi, mai încet şi rugător: Ssst… ssst… George îl izbi a doua oară. Sapa vâjâi în aer. Apoi un pârâit surd, urmat de un zgomot înăbuşit ca şi când se prăvale un

104

sac plin. Mai ales zgomotul acesta înfurie mai crunt pe George. Parcă tot întunericul s-ar fi schimbat, dintr-o dată, într-o baltă de sânge închegat care-l asmuţea. Lovi a treia oară, fără să-şi dea seama unde… ‖ În faţa autorităţilor, George recunoaşte crima. Florica vede realist lucrurile, modestă, ea rămâne o imagine de „frumoasă enigmă şi de nefericită incertitudine”, resemnată şi lipită de curaj. (Al. Săndulescu, op. cit. , p.32.) Ion rămâne un exponent al unei colectivităţi, al unei lumi. Drama lui capătă dimensiuni epopeice. Satul românesc văzut de Rebreanu în condiţiile micii proprietăţi comunică permanenţe ce depăşesc limitele istorice. Drama se încheie odată cu dispariţia lui Ion, cu înmormântarea lui care aruncă un ultim fascicol de lumină asupra caracterului său aspru şi pătimaş: „Pe urmă Ion fu coborât în pământul care i-a fost prea drag, şi oamenii au venit pe rând să-i arunce câte o mână de lut umed care răbufnea greu şi trist pe scândurile odihnei reci‖. Zbaterea lui a fost zadarnică, lupta lui Ion de a răzbate a luat sfârşit cu o înfrângere tragică. În pământ s-au dus toate pământurile râvnite. Viaţa satului are în prezentare un caracter monografic. (Al. Săndulescu, p. 29.) Eroii, ca individualităţi, trăiesc sub imperiul unor legi social-istorice, dar şi universale, care guvernează cosmic vârstele omului, urmărind succesiunea vârstelor naturii. Acest fenomen repetabil, de curgere continuă, imprimă cursul maiestuos al romanului. Pentru Rebreanu, viaţa nu cunoaşte zăgazuri, ea se revarsă total şi obiectiv. Oamenii s-au învrăjbit pentru pământ pentru că societatea are clase antagoniste, dar ei se nasc, iubesc şi mor în eternitate… Pe Ana o apucă durerile FACERII pe câmp, în timp ce aducea mâncare alor săi, aflaţi la lucru. Scena cuprinde reacţii fiziologice dure: „Când se plecă însă să rezeme coşul de trunchiul scorburos, o sfredeli un junghi atât de dureros parcă o secure i-ar fi despicat burta. Se prăvăli fără putere pe pământul dogorit şi crăpat, strângând dinţii de-i pârâiau ca nişte oase sfărâmate, căutând să-şi ascundă suferinţa. Dar, cu toate încordările ei, un ţipăt sfâşietor, prelung şi jalnic i se smulse din plămâni, urmat de gemete grele care-i uscau cerul gurii‖. Zenobia se pricepe la moşit şi vine de îndată s-o asiste şi să-i aline durerile. Şi Glanetaşului îi e milă de ea, numai Ion n-o poate suferi.

105

Când minunea se produce: „văzduhul parcă se zgudui de un urlet înfiorător, urmat de nişte ţipete subţiri, Ion se moaie. Amândoi bărbaţii rămân uluiţi şi supuşi în faţa necunoscutului‖ Misterul creaţiei îi înfioară, se închină pătrunşi de solemnitatea şi măreţia clipei: „Amândoi bărbaţii stăteau nemişcaţi în picioare, cu capetele descoperite, cu ochii spre locul unde fiinţa nouă îşi cerea dreptul la viaţă. Amândoi aveau în suflet uimirea şi smerenia în faţa minunii care se petrece zilnic sub privirea oamenilor şi pe care totuşi omul n-a ajuns încă s-o înţeleagă în toată măreţia ei dumnezeiască. Glanetaşu se închină cucernic, iar după dânsul şi Ion, simţindu-se ca şi când s-ar fi înălţat, îşi făcu cruce repede de trei ori‖.(Al. Săndulescu, p. 34.) MOARTEA, al doilea pol al existenţei, încheie brutal toate dramele câte se petrec în opera lui Rebreanu . Eroii mor asasinaţi, ca Ion, prin sinucidere, ca Ana, sau condamnaţi, ca Horia sau Apostol Bologa. O adevărată meditaţie asupra morţii, văzută cu seninătate şi împăcare ţărănească, descoperim în episodul stingerii lui Dumitru Moarcăs, om fără căpătâi, care mai dă o mână de ajutor în casa Glanetaşului. Dumitru, bolnav de picioare, este îngrijit de Paraschiva, o văduvă ce speră să moştenească ceva., dar acesta vinde ce are lui Avrum cârciumarul, este alungat de Paraschiva, deşi i-a dat bani. Dezumanizarea îşi face loc şi aici. Ana îl iscodeşte curioasă să afle câte ceva din tainele fenomenului impenetrabil. Ea îl întreabă de ce se rade întrucât „nu mai umblă după fete‖. Moarcăs îi răspunde Anei cu o aluzie transparentă şi gravă: „Eu nu mai umblu, dar după mine umblă ea, una cu o coasă mai ascuţită decât briciul acesta… Umblă şi umblă şi numai un semn aşteaptă ca să facă hârş! Şi să mă ducă în faţa lui Dumnezeu, să mă judece ce şi cum am dres în lumea pământească‖. Bătrânul nevoiaş are o anumită viziune socială a morţii, aceasta fiind blajină cu cei săraci şi haină cu bogaţii.Filozofia lui ţărănească este cea a bunului simţ izvorâtă şi ea dintr-o experienţă amară: „De ce să-mi fie frică, fata moşului? Omul trăieşte ca să moară. Şi cum trăieşte, aşa moare. Dacă trăieşte rău, moartea-i bună şi blândă ca o sărutare de fată mare. Dacă trăieşte bine, ehehe, atunci şi moartea-i rea şi coasa nu taie şi te chinuieşte şi te suceşte mai dihai ca-n pântecele iadului… ‖ Ana, uimită de liniştea bătrânului, îi pune alte întrebări: „dacă te doare când

106

mori‖, „dar când naşti, de ce suferi?‖, întrebări semnificative pentru psihologia femeii năpăstuite, pentru care bunul simţ părea fără ieşire. Discuţia încetează, rămân doar gândurile Anei pe fundalul scenei: „În odaie nu se mai auzeau decât hârşâitul briciului şi sâsâitul focului în vatră… În tindă porni deodată să cotcodăcească o găină mânioasă‖. Cu ochii pironiţi în spatele moşneagului, femeia asculta scârţâitul briciului şi-i plăcea zgomotul acela aşa de mult „că îndată nu mai auzi nici găina, nici vântul care zgâlţâia ferestrele, nici picurii de ploaie ce pliceau în geamuri‖. Se aud doar vorbele moşului care, cu faţa jumătate rasă, bâlbâia cu privirea blajină: „Anuţă, Anuţă… mor!‖ şi cerând lumânare, Moarcăs moare senin, cu acel surâs nepăsător, pe care, înfiorată, îl admirase Ana ceva mai înainte. Acum, speriată de-a binelea, iese în ogradă strigând: „Tulai!...Săriţi!...Moare!..‖. Se adună femei şi bărbaţi, şi încep cele rânduite mortului. Fenomenul îi pune încă odată pe toţi în faţa necunoscutului care le împresoară sufletele de teamă şi smerenie. Atmosfera se tulbură prin apariţia Paraschivei, care-şi boceşte bărbatul „de ochii lumii‖, ca apoi să cotrobăie chimirul şi să se vaiete că a lăsat-o pe drumuri. Veşnica problemă a banilor şi a averii nu le iese din minte ţăranilor lui Rebreanu nici în faţa morţii. Ion îşi dovedeşte încă odată lăcomia şi neomenia: „el înnegri de necaz aflând că Paraschiva a găsit cinci zloţi în chimirul mortului şi era mai s-o lovească pe Ana c-a lăsat-o să-i şterpelească‖. (Al. Săndulescu, p. 32.) NUNTA e la Rebreanu un alt eveniment de permanenţă umană. În romanul Ion asistăm la o „Nunta Zamfirei‖, tratată realist şi care respectă tiparul zonei şi a datinei. Şi nunta lui Ion şi a Anei ţinu „trei zile după obicei”. Alaiul e alcătuit din ţărani adevăraţi: „În frunte călăreţii pocneau mereu din pistoale, pe când în căruţa întâi lăutarii îşi frângeau degetele cântând şi totuşi nu se auzea decât grohăitul gordunei. Apoi venea o căruţă cu mirii şi cu druştele, apoi o brişcă cu naşii, având pe obraji gravitatea cerută de împrejurări, apoi altă căruţă cu părinţii mirilor şi câteva feţe mai spălate, în mijlocul cărora Zenobia era cea mai zgomotoasă, apoi altele încărcate cu flăcăi şi fete ce chiuiau şi se zbenguiau‖. După oficierea căsătoriei civile, naşi fiind învăţătorul Herdelea şi soţia sa, nunta, cu masa mare se instalează la socrul cel mic, Vasile Baciu.

107

Vedrele de rachiu îndulcit dezleagă limbile, urările şi chiuiturile. Spiritele se încing, are loc un spectacol popular plin de culoare şi pitoresc ca-ntr-o epopee: „În casă ca şi în tindă, în ogradă jucătorii asudau, lăutarii îşi alungau oboseala cu rachiu. Bucătăreasa mare, mama Floricăi, suflecată până-n genunchi şi cu un linguroi uriaş în mână, umbla printre mesele încărcate, lăudându-şi mâncările şi chiuind la întrecere cu Zenobia care, de mândră că era soacră mare, se îmbătase tun‖. Jocul miresei de la miezul nopţii, când Ana e înlocuită de druşca întâi, Florica, dă ocazia lui Ion să o strângă în braţe cu foc, mistuit de remuşcări. Ana observă şi tresare „ca muşcată de viperă‖. Cel mai vesel dintre nuntaşi e Vasile Baciu care se gândeşte cum să-şi tragă pe sfoară ginerele. În ziua a treia, ospăţul se mută la socrii mari, unde mireasa se duce cu lada de zestre, urmată ca-n basm de „amar de vite şi galiţe că de-abia încăpeau în ograda Glanetaşului‖. Pentru Ion, nunta n-a fost decât un ceremonial de intrare în posesie, începutul unei „grandeur et decadence‖. Nunta ca formă publică de celebrare a căsătoriei presupune aşadar un complex de obiceiuri. Două dintre ele au în vedere universul ţărănesc: Ion cu Ana şi George cu Florica. Cea de-a treia este diferită prin participanţi, protocol şi modul de a sărbători. La nunta Laurei participă numai „domnimea”. Evenimentul este serbat într-un local public, cu lăutari şi marşuri „nupţiale”, mirii vor pleca într-o călătorie de nuntă. Mireasa este „gratulată” de invitaţi. Nunta Anei are aspect rustic, se ţine la „socrul cel mic” şi durează „trei zile după obicei”. Ceremonia are loc în forme tradiţionale, „cu alai”, „nuntaşi”, druşte”, şi staroste ce vorbeşte numai „în versuri”. Se petrece „jucatul miresei pe bani”.101 (Vezi şi Al. Săndulescu, p. 38.) HORA apare în roman ca element străvechi al vieţii satului, pentru Rebreanu, hora constituie un element generator al acţiunii şi cadrul de prezentare a personajelor. Hora e o răspântie, de unde pornesc cele două drumuri ale naraţiunii şi care se interferează,

101

vezi şi Silviu Angelescu, Roman şi etnografie, în vol. Liviu Rebreanu după un veac, p.

108

comunică între ele spre a da imaginea totală, monografică a vieţii satului românesc. Autorul descrie hora în iureşul învârtitei ardelene. Briceag cu vioara emană o vitalitate primară ce trece la jucători cu „feţele aprinse‖ care se prind şi se desprind în ritmul someşenei, de „se hurducă pământul‖… Potcoavele flăcăilor „scapără scântei‖, poalele fetelor „se bolbocesc‖, iar colbul… „se vâltoreşte‖, … se aşează… pe feţele… „luminate de oboseală şi de mulţumire‖. Portul fetelor „cu buchetele de vâzdoage pestriţe‖ la urechi şi în cosiţe se amestecă cu cel al femeilor „cu năframă de mătase în cap‖. Scena horei este dublată de romancier prin descrierea unui „bal‖ (Al. Săndulescu, p. 39.), care ar fi corespondentul ei la nivelul celeilalte lumi, la nivelul societăţii rurale, adică intelectualitatea. Rebreanu semnalează aceste forme ceremoniale specifice, hora şi nunta, fiecare din ele fiind proprie altei lumi. Cele două entităţi „rămân în contact, comunică, cooperează, dar nu coincid, nu se confundă”.102 Intelectualii satului asistă ca şi spectatori la hora satului, dar nu se amestecă printre ţărani. Ion, pe ascuns, se uită şi el la balul „domnilor” pe care „îi pizmuia amintindu-şi zbuciumările şi chinurile lui‖. Deosebirea dintre cele două lumi este în vestimentaţie. Ţăranii poartă suman, opinci, cioareci, traistă; intelectualitatea se remarcă prin redingotă, macferlan, umbrelă. Fetele la horă au buchete de flori, la bal, domnişoarele au evantaie. Asta ne face să concluzionăm că la satul lui Rebreanu, în interiorul lui, există două modele culturale distincte: un model primitiv la nivelul ţărănesc şi un model „rafinat”, reprezentat de intelectualitate. Rebreanu caută coincidenţe ale celor două lumi: una dintre ele ar fi vechiul obicei al colindatului, care dă ideea de unitate, deoarece se şterg frontierele iar ierarhiile sunt nivelate. La horă participă tot satul: „Satul e la horă… Locul geme de oameni‖. Autorul panoramează această mulţime după activ – pasivul ei. În centrul scenei vor fi jucătorii, „flăcăi şi fete‖. Urmează grupul privitorilor, „neveste tinere, mame, babe, copii, bărbaţi‖. La acest grup se adaugă intelectualii. Hora devine un
102

Silviu Angelescu, Roman şi etnografie, în vol. Liviu Rebreanu după un veac, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985, coordonată de Mircea Zaciu, p. 181.

109

centru strategic al întregii construcţii epice. Aici se conturează forma de organizare a satului şi se schiţează conflictele ce urmează. Din cele două perechi premaritale,Ion – Florica şi George – Ana, care se vor destrăma, combinându-se pe urmă altfel şi generând tensiuni şi reacţii din cele mai diverse, apar aici: rivalitatea dintre Ion şi George, adversitatea dintre Ion şi Vasile Baciu. Viaţa satului pulsează când calm, când violent, aşa cum este regizată de sentimente. Tensiunile de la horă se dezvoltă pe parcursul romanului ca nişte reacţii antirituale ce vor degenera în conflicte. (Al. Săndulescu, Introducere în opera luiLiviu Rebreanu, p. 40.) Conflictul epic în roman e legat de o CĂSĂTORIE. O familie ruinată încearcă să se reabiliteze printr-o căsătorie la un alt palier, dar „sărăntocul” nu este admis în familia bogată. Si atunci Ion trece la o altă formă de constrângere pe care o creează răsturnând „ordinea rituală a vieţii”.Copilul lui Ion înainte de căsătorie reprezintă în mentalitatea satului un mod anormal de desfăşurare a vieţii. Consecinţa acestei dezordini este „ruşinea‖ care se abate asupra familiei, ea va face concesii pe care, în mod normal nu le-ar fi făcut. Conflictul social este generat şi de faptul că Ion îşi cere zestrea ce urmează s-o primească. Asistăm şi la un conflict de limbă al autorităţilor, şcoala şi judecătoria încearcă să impună limba străină, biserica o apără ca un simbol al rezistenţei şi unităţii vieţii spirituale. Hora, balul ca şi nunta capătă în prezentarea lui Rebreanu statutul unor forme separatoare, ale unor mărci care delimitează marile diviziuni sociale. Alte amănunte ale vieţii cotidiene surprinse în roman sunt: trezirea familiei Glanetaşilor în zori la cântecul cocoşului, lăsarea serii peste sat, târnosirea bisericii, slujba de duminică, obiceiurile de Crăciun cu tăiatul porcului, colindele, întâlnirile de la cârciumă şi bătăile flăcăilor, toate într-o anumită periodicitate calendaristică. Firul al doilea, un adevărat roman în roman – mica intelectualitate - e reprezentat de preot şi învăţător. INTELIGHENŢIA satului avea respect şi ascultare, „domnii‖alcătuind o categorie socială diferenţiată. Satul îi primeşte cu pălăria în mână la horă, vine la ei după sfaturi, le cere să-i cunune pe tineri şi să le boteze copiii. Ion se consultă cu învăţătorul şi mai cu seamă cu Titu. Târgurile dintre Ion şi Baciu se

110

mută de la popă la învăţător, care încearcă să-i împace. Belciug îl va probozi pe Ion în biserică după ce acesta îl bătuse de moarte pe George. Zaharia Herdelea e un învăţător inimos, dar cu o familie grea, cu două fete de măritat, fără zestre. El trăieşte nesiguranţa micului funcţionar care e nevoit să oscileze între sentimentul naţional şi compromisul politic. În momentele de umilire şi spaimă, descoperim în structura lui o fibră de erou cehovian. Conflictul cu popa, alimentat şi de jalba pe care o scrisese în numele lui Ion contra lui Belciug şi a judecătorului ungur, face ca existenţa lui să fie ameninţată. Popa e o fire bănuitoare:din spusele lui Simion Lungu aflăm că „Mai rar popă ca acesta… În loc să împace oamenii, îi învrăjbeşte… ‖ Judecătorul nu-l iartă nici pe Belciug care, stingherit, îi răspunde în ungureşte. Cu toate acestea, popa are demnitate când respinge cererea unui inspector ungur care cerea ca elevii să spună rugăciunile în ungureşte. Ca şi Titu, Belciug reprezintă viguros CONŞTIINŢA naţională ferm şi detaşat, dar nu este pătruns de necesitatea unităţii de luptă: „noi aici suntem o naţiune băştinaşă, despuiată de drepturi şi împovărată de datorii‖. În familia Herdelea se anunţă vizita unui peţitor pentru Laura, în persoana teologului George Pintea, vlăstar al unei familii cu origini în toate provinciile româneşti. O soră a tânărului teolog e căsătorită cu deputatul Gogu Ionescu, personaj din romanul Răscoala. Dacă horei ţărăneşti îi corespunde balul domnesc, patimii de înavuţire a lui Ion i se opune idealismul lui Pintea, care se căsătoreşte cu o fată săracă pentru că o iubeşte. Nunta lui e îndelung pregătită ca fiind o treaptă spre fericirea visată. Pe cât de grosolan e Ion, pe atât de sfielnici şi delicaţi sunt cei doi tineri, pe cât e de egoist Ion, pe atât de dornici sunt cei doi de a se consacra problemelor de pedagogie socială şi naţională a satului. Romanul „intelighenţei‖, ( vezi şi Al. Săndulescu, p. 40.), nu are tensiunea celui ţărănesc, nu e atât de senzaţional, ba chiar monoton, după viaţa cotidiană dintr-un sat sau dintr-un mic orăşel de provincie. Doar Laura şi căsătoria ei stau sub semnul idilei, ceilalţi, mai ales Zaharia Herdelea, fiind sortiţi unor adevărate „avataruri” rurale. Pe lângă ameninţările din partea popii şi a judecătorului, el mai are încurcături şi cu o mobilă neplătită care, scoasă la licitaţie, va fi cumpărată de răzbunătorul Belciug. Popa

111

va fi dat afară pe uşă de doamna Herdelea spunându-i: „Pămătufule!‖ Belciug are o situaţie materială mai bună decât Herdelea, o austeritate temperamentală vizibilă şi în fizicul lui la care se adaugă severitatea slujbei. Toate acestea fac ca el să aibă un spor de principialitate în raport cu oamenii şi cu autorităţile, de aceea, prestigiul lui va fi mai mare în faţa satului. La berăria Rahova din Armadia au loc discuţii aprinse legate de alegerile de deputaţi, ocazie cu care Titu şi Belciug se afirmă ca apărători înfocaţi ai cauzei româneşti. E vorba de Victor Grofşoru, susţinut de toată „românimea”, şi de bancherul şvab ungurizat Bela Beck, contracandidat pentru ocuparea unui loc în parlamentul de la Budapesta, rămas vacant după moartea deputatului român Ion Ciocan. Zaharia Herdelea, cu spaima zilei de mâine în suflet şi amăgit de promisiunile subinspectorului Horvath, hotărăşte să-l voteze pe candidatul ungur. Deşi s-a umilit, învăţătorul va fi condamnat la opt zile de închisoare şi suspendat din slujbă. Prin tot ce i se întâmplă, Herdelea anticipează una din cele mai puternice drame din opera lui Rebreanu, şi anume „drama datoriei”. După alegeri, copiii îl consideră renegat, singura care-i va sta alături e soţia sa. Memorabilă e scena presimţirii bătrâneţii care se apropie, – tema e reluată din schiţa Dintele: „Glasul lui Zaharia, însă păru doamnei Herdelea atât de dulce, încât zâmbi. Locul negru al unui dinte pierdut acum doi ani o înfrumuseţa în ochii învăţătorului, care-i răspundea cu un surâs blând, resemnat. Şi zâmbetele lor, unite, înveseliră îndată casa, răspândind prin toate colţurile o căldură înviorătoare. Se pomeniră vorbind de lucruri vechi, uitate, din tinereţea lor. Prezentul cu nevoile şi deşertăciunea lui, se topi ca un vis urât în vraja amintirilor… Herdelea se apropie de vatră, îşi dogori mâinile la foc, mângâie obrajii zbârciţi ai femeii lui, o sărută uşor pe frunte şi zise oftând: - Ei, băbucă, tot noi bătrânii… ‖ De mare intensitate e şi momentul când învăţătorul Herdelea e obligat să-şi părăsească clasa, înlocuit de tânărul Zăgreanu: „Herdelea îi cuprinse pe toţi şasezeci într-o privire duioasă, parcă toţi ar fi fost din trecutul lui‖. Despărţindu-se de şcoală, pe drum îl podideşte plânsul. Mai cu seamă dimineaţa, când clopotul chema copiii la şcoală, îl cuprindea „un dor chinuit‖. Până la urmă,

112

Herdelea îşi va relua postul cu ajutorul lui Grofşoru, pe care nu-l votase. După ce va ieşi la pensie, învăţătorul, trist, cade la pace cu Belciug în numele ideii naţionale şi se mută din sat. Zăgreanu, înlocuitorul lui se va căsători cu Ghighi, fata cea mică a Herdelenilor, noul cuplu având să repete, pe o altă treaptă, destinul familiei. Rebreanu aduce astfel un elogiu apostolatului şi-i dă o aură de simbol ieşit din obiectivitate pentru o clipă. Trecutul se închina în faţa prezentului, ce făgăduia să-i ducă pe mai departe tradiţia luptei pentru apărarea limbii şi neamului românesc: „La Râpele – Dracului, bătrânii întoarseră capul. Pripasul de-abia îşi mai arăta câteva case. Doar turnul bisericii noi, se înălţa ca un cap biruitor. Zăgreanu era însă tot în drum, în faţa crucii, cu capul gol şi cum stătea acolo aşa, parcă făcea jurământ mare‖. Titu nu vrea să repete viaţa părinţilor săi, el are alte idealuri, e şi un agent de legătură între diversele grupuri sociale, un catalizator al acţiunii atât în Ion, cât şi în Răscoala. El studiază în Armadia, apoi la liceul unguresc din Bistriţa, iar de aici la cel săsesc – la fel ca şi autorul. Prin firea lui sentimentală şi poetică, Titu se bucură de simpatia popii Belciug care-i urează profetic la plecarea spre capitală: „Ei, să trăieşti şi să te văd cât Coşbuc de mare‖ – aceleaşi vorbe adresate de tatăl lui Liviu, când acesta pleca la Bucureşti. Titu scrie versuri unei Lucreţii pe care o idealizează, dar întreţine relaţii mai terestre cu senzuala Roza Lang căreia îi face declaraţii de amor în stil Rică Venturiano: „Te iubesc nebuneşte! De când te-am văzut prima oară te port în suflet ca pe o comoară nepreţuită!‖ Se repetă într-un fel aparte parcă şi gestul lui Jupân Dumitrache. Soţul Rozei va ciocăni în geam, anunţându-şi nevasta că trece de la o cârciumă la alta tocmai în toiul unor focoase îmbrăţişări dintre Titu şi Roza Lang. Stancu Ilin103 îl consideră pe acesta un personaj „straniu, de rangul al doilea, un raisonneur‖. Titu este un purtător de cuvânt al ideilor autorului, „ are o dublă existenţă” ce stă în legătură directă cu organizarea duală a romanelor rebreniene.

103

în Liviu Rebreanu în atelierul de creaţie, Editura Minerva, Bucureşti 1985, capitolul X intitulat Dubla existenţă a lui Titu Herdelea.

113

Doar singurul Perpessicius, în perioada interbelică i-a acordat un loc mai însemnat,104 personajul în cauză n-a fost luat în seamă. Alţi critici ca Lucian Raicu, Aurel Sasu, Elena Dragoş au scos în evidenţă simetrii, repetiţii, dubluri, simultaneităţi pe seama acestuia. Astfel că Titu se poate reabilita deoarece a fost investit de scriitor cu o mare forţă de influenţare a acţiunii. Rebreanu, în Mărturisiri, precizează clar rostul lui Titu: „L-am făcut poet ca să poată circula mai uşor în toate romanele‖. Deducem că mai repede s-a gândit autorul că acest personaj va fi sortit să tempereze, să echilibreze atracţia spre obiectivitate şi impasibilitate. Din punct de vedere ontologic, liricul înseamnă o întoarcere către sine, introvertire. Astfel că poetul trăieşte într-un prezent continuu, avem poezie în domeniul prozei obiective, în zona dintre actualitate şi istorie, ca memorie colectivă. Titu Herdelea este, aşadar, purtător şi martor al factorului istoric, el deschide lui Ion „capul spre a scăpa de sărăcie‖, el nu vede deosebiri între Ion şi Vasile Baciu, din contră, Ion e mai dezgheţat şi harnic, ceea ce face uneori „cât o moşie‖. Firul evoluţiei lui Titu e un adevărat Bildungsroman, în romanul Ion, întâlnim idei ce vor fi dezvoltate în Răscoala. Notarul Friedman îi povesteşte lui Titu despre ţăranii din sud. Titu e dezamăgit în Ion, el îşi va regăsi echilibrul în horă şi doină: „Hora aceasta i se părea lui Titu un simbol al întregii vieţi ardeleneşti‖. Titu va fi predestinat de autor să încerce să unească contrariile şi „să îndulcească asperităţile‖ pe unde va trece. El circulă „ca un cavaler rătăcitor‖ de la o comunitate la alta, intră în relaţii cu ele deoarece sufletul său are câte ceva din fiecare. La plecarea din Pripas, Ion îi urează: „Apoi să te ducă Dumnezeu sănătos şi să-ţi dăruiască noroc pe unde-i umbla, c-ai fost om de omenie‖. Cu alte cuvinte, introducerea acestui personaj este o mutaţie modernă în arta realismului. Cu toate că el este ambiguu, concesiv, puţin exaltat, timid, pare generos, cinstit, deschis spre progres. Mai e şi uşuratic în dragoste, sastisit şi moralist la final. Concluzia e că acest personaj deschis apare într-o „operă închisă”. El are tendinţe spre perfecţionare şi complementaritate.
104

în Menţiuni critice, din Cuvântul, IX, 12 febr. 1933, p. 1-2.

114

Ar fi dorit sa aibă de la Ion „mândria flăcăului, isteţimea şi stăruinţa lui de a împlini ceea ce îşi punea în gând, voinţa lui încăpăţânată îi plăcea tocmai pentru că toate acestea îi lipseau, măcar că ar fi dorit mult să le aibă‖ (Ion, p. 128) Titu e loc de refugiu şi „liman de linişte‖. Ca poet, pentru el „viaţa e un vis”, de aceea vom găsi şi refulări ale lui Rebreanu din adolescenţă, respectiv speranţele, revolta şi aspiraţiile lui: „Când descoperă că Roza Lang are şi alţi amanţi, iar Virginia Gherman preferă în locul lui un jandarm maghiar, Titu se întoarce acasă ca „un soldat înfrânt‖ reflectând. „ O decepţie mai mult… se pare că viaţa toată e un şir de neîntrerupte deziluzii, o luptă crâncenă între vis şi realitate !‖ Titu se înflăcărează neautentic, fără accente personale. Prietenia dintre Titu şi Ion se bazează pe calităţile lui Ion care-i lipseau lui Titu: „Mândria flăcăului, isteţimea şi stăruinţa lui de a împlini ceea ce-şi punea în gând, voinţa lui încăpăţânată îi plăcea, tocmai pentru că toate acestea lui îi lipseau, măcar că ar fi dorit mult să le aibă‖. Titu va contribui mult fără să-şi dea seama în decizia lui Ion de-a obţine ce vrea prin viclenie. Ca ajutor de notar, Titu va intra în contact cu realitatea dramatică a satelor transilvănene „Pe la margini, ca nişte cerşetori flămânzi, se răzleţeau bordeie umile, murdare, învelite cu paie afumate şi, într-un colţ, ruşinoasă, se ascundea parcă bisericuţa românească de lemn, dărăpănată, cu turnuleţul ţuguiat de şindrilă mucegăită‖. Românii sunt supuşi unui proces de continuă deznaţionalizare, învăţătorul îi obligă pe copii să vorbească ungureşte. Plin de revoltă, Titu devine un naţionalist „exaltat”, el va strânge zăloage numai de la unguri. El se consacră apostolismului românesc îndemnându-l pe tatăl său să fie până la capăt „martir al iubirii pentru ţăranul român‖ Îndemnul e categoric: „Dar ce are a face, tată! Trebuie să fii mândru că suferi fiindcă ai apărat pe un român, chiar dacă s-a întâmplat ca românul să fie mişel… E o faptă superbă‖. Lui Titu îi va rămâne ca o datorie să mediteze asupra problemei pământului. Anchetat ca agitator, Titu va fi nevoit să plece la Bucureşti. Din această lume politică întâlnită de Titu la berăria Rahova, în familie, în satele din jurul Armadiei, se prefigurează şi renegaţi ca Pălăgieşu, dar şi „oameni ai datoriei, ca David Pop şi chiar Apostol Bologa. Un membru al familiei Pintea gândeşte astfel:

115

„Sînt român şi eu, dar mai înainte de-a fi român sânt ofiţer şi servitor al M. S. Împăratului. Ca atare, fireşte, nu pot admite năzuinţele celor de teapa d-tale (Titu) care trag mereu cu ochiul spre Bucureşti şi spre România. În mintea mea aşa ceva nu se cheamă politică naţională, ci trădare de ţară‖. Din romanul Ion se desprind aşadar două „tulpini” ale operei lui Rebreanu: una a problemei conştiinţei naţionale, care va fi dezbătută în Pădurea spânzuraţilor, şi o alta, a „problemei pământului”,care va primi noi valenţe în romanul Răscoala. Vladimir Streinu consideră romanul Ion „nebănuitul fenomen geologic‖. Se remarcă instinctul elementar, sălbatic al lui Ion, varianta românească a ţăranilor lui Balzac şi Zola (De la Julien Sorel la Ion al Glanetaşului, 1938). Pompiliu Marcea,105 abordează umanizarea lui Ion, el consideră că prin acest roman se pune punct prozei subiective (cu excepţia Marei lui Slavici). Ion e mai degrabă un roman „stendhalian”, sentimentul eliberării de sărăcie, îi dă lui Ion o mare încredere în sine: „îşi lipeşte buzele cu voluptate de pământul ud‖. Să fie „o mistică a pământului”, a unei înclinaţii ancestrale a ţăranului român pentru pământ, un specific naţional? Naturalist şi nu prea. Ion vrea să-şi depăşească condiţia umilă simţind că nu e mai prost ca alţii .La început e un vis ambiţios, Ion intrase în competiţie cu un fecior bogat şi vruse să-şi verifice şi capacităţile lui. Mândria rănită când Vasile Baciu vrea să-l înşele îl face pe Ion să calce orice scrupule morale. O va teroriza pe Ana din cauza demenţei deziluziei, dar şi în speranţa că, prin acest gest, Vasile Baciu se va răzgândi. Când câştigă tot, Ion e depăşit de situaţie şi faptul e hiperbolizat prin sărutul brazdei. Gestul nu e săvârşit din predispoziţii congenitale atavice. El pare perfect posibil pregătit printr-o mulţime de antecedente şi nu poate fi etalonul ţărănimii. Nu pământul în sine îl interesa pe Ion ci faptul că prin el va intra în rândul oamenilor de vază ai satului:‖Ce folos de pământuri, dacă cine ţi-e pe lume drag nu e al tău‖, glasul iubirii îl exploatează şi el la rândul lui.

105

în Umanizarea lui Ion, Gazeta literară, 1965, p. 6.

116

Umanizarea lui Ion prin iubire este anticipată. El este un îndrăgostit profund, capabil de contemplaţie gratuită, deşi culpabil pentru setea lui de pământ. Al. Philippide scrie în Rebreanu şi sufletul mulţimii:106 „Un subiect literar atât de frământat se înfăţişa dintr-o dată ca un material nou şi proaspăt, lăsând cititorului că el nu putea fi decât aşa cum era văzut şi descris în Ion‖. Perpessicius, în Menţiuni critice (1934), vede în acest roman „vasta frescă în care semnificaţia socială, analiza sufletească, personaje, pasiuni se împletesc într-o existenţă coborâte pe pământ de voinţa de creaţie a acestui demiurg epic în luptă cu marele ziditor‖. Nicolae Iorga, în (Istoria literaturii române în veacul al XIXlea, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, p. XVI, (1934), este ostil romanului pe care-l vede ca o „carte de faimă universală care duce acelaşi cenuşiu sufletesc şi proză cu violuri şi omoruri prezentate crud‖. Ioan Petrovici vede în Rebreanu „un puternic scriitor realist”, duşman instinctiv al artificiilor care deformează realitatea şi-i dau un aer fals şi convenţional”. Autorul „dezrădăcinează mulţime de stejari pentru a alcătui dintr-înşii bazele unei uriaşe construcţii de ciclop. El nu cizelează excesiv stilul, dar îl animează de suflul unei puteri epice neobişnuite, făcându-l năvalnic ca valul în spumă‖. Ion Petrovici, în Fulguraţii filozofice şi literare, B. P. T. , Bucureşti, p.280, fixează locul lui Rebreanu în universalitate, situându-l între Zola şi Maupassant. El vede în Rebreanu unul dintre aceia care au contribuit mult la înălţarea prestigiului „literelor româneşti‖. Ion este considerat un roman social puternic. Noua critică începe cu (Nicolae Manolescu, Rebreanu – azi, în Luceafărul, nr. 12, 13 sept. , 1969, p. 3) Ion este văzut ca un personaj tipic, spirit epopeic, caracter exponenţial, simbolic al indivizilor. Întrebarea retorică a lui Manolescu dacă Ion este un ţăran viclean, rudimentar, brutal, sau unul inteligent, care recurge la violenţă din cauza barierelor de natură socială şi economică, declanşează un şir de alte întrebări la fel de complicate. Este dragostea pentru Florica o erupţie a puternicului său instinct sexual
106

Adevărul literar şi artistic, nr. din 8 dec. 1935.

117

sau o aspiraţie mai tare decât spiritul de conservare, ce-l umanizează şi-i complică viaţa sufletească? Şi, parcă n-ar fi suficient, ne întrebăm în completare, alături de Manolescu, dacă dorinţa lui Ion de pământ şi gestul de-a săruta ogorul ar fi o formă atavică de posesiune, un act mitic de comuniune cu natura? Cu alte cuvinte, are Ion trăiri intense, proprii, sau doar instincte elementare? Şi, nu în ultimul rând, este Ion un om cu calităţi native deosebite şi un comportament peste colectivitatea din care face parte, în care se mişcă, sau e doar o varietate a unui prototip de ţăran văzut sub specie ? Personajul a ajuns să concureze starea civilă şi să coboare din ficţiune în realitate. Rebreanu, în această idee, e un bun psiholog, dar şi un remarcabil sociolog. Scena cositului, comentată de critic, întăreşte ideea că Ion se înfrăţeşte cu pământul într-un ritual mistic al posesiunii. Patima din Ion se exteriorizează: „Cu o privire setoasă, Ion cuprinse tot locul, cântărindu-l. Simţea o plăcere atât de mare, … încât îi venea să cadă în genunchi şi să-l îmbrăţişeze. Îi părea mai frumos, pentru că era al lui… .Rupse un smoc de fire şi le mototoli pătimaş în palme‖. Conştient de supremaţia sa asupra „brazdei culcate‖ sub picioare, Ion simte cum creşte în el „o mândrie de stăpân‖, cum „pieptul i se umflă, spinarea i se îndreaptă”, iar ochii i se aprind „într-o lucire de izbândă‖. Lucian Raicu face o interesantă critică a criticii în Liviu Rebreanu, Eseu. Referinţele critice comentate aparţin în ordine următorilor: Tudor Vianu, Ion Darie, Mihail Dragomirescu, Eugen Lovinescu, Adrian Marino, Pompiliu Constantinescu, George Călinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Perpessicius, Nicolae Iorga, Ioan Petrovici. Stancu Ilin,107 în capitolul Structură şi semnificaţie în romanul Ion, face următoarele observaţii: George Călinescu este primul care a văzut structuri în opera lui Rebreanu. Criticul observa că scriitorul înregistra în Ion momentele importante ale unui calendar sempitern al satului: hora, tocmeala, pentru zestre, nunta la intelectuali, naşterea la câmp a copilului Anei, moartea bătrânului

107

în Liviu Rebreanu în atelierul de creaţie, Editura Minerva, Bucureşti, 1985, p. 118.

118

Dumitru Moarcăs, spânzurarea cârciumarului Avrum şi a Anei, probozirea în biserică, bătaia dintre flăcăi ş.a. În studiul Liviu Rebreanu în Agora108, capitolul Odiseea lui Ion, p. 33, acelaşi Stancu Ilin prezintă ipoteza interesantă că odiseea lui Ion e odiseea lui Rebreanu. E vorba de conflictul cu jandarmii unguri pentru că Liviu a luat apărarea românilor, episodul cu ieşirea din armată nu l-a povestit nimănui, l-a păstrat ca un refugiu în ireal din volbura vieţii. Încă de la primele bruioane ale romanului, cum ar fi Temerea, Zestrea, Rebreanu se simţea singur şi stingher… „Şi deodată îi răsări un gând în minte: să se ducă undeva departe, unde să nu-l cunoască nimeni, unde să fie singur prin mulţime‖109 În acest roman, autorul are nostalgia „epicului”. Suntem întreţinuţi în iluzie, tăcerea de la început şi la sfârşit când tac toţi trei. După un sfert de veac, Călinescu reia ideea analizei prin structură a romanului Ion110 după direcţiile moderne ale criticii contemporane europene - (Wilhelm Dilthey, istoric, sociolog şi filozof german, (1833 - 1911); în lucrarea Construcţia lumii istorice în ştiinţele spiritului, Editura Dacia, 1999; din care aflăm că spiritul trebuie înţeles în contextul vieţii sociale curente a indivizilor.) Al. Piru,111 preciza că: „rostul criticului este de a stabili valori, ceea ce e totuna cu a recunoaşte structuri, organizaţii, forme, sensuri‖. Întâmplările din romanul Ion sunt în mare parte amintirile lui Rebreanu la capitolul Romanul gloatei. Romanul copilăriei. Proustienii. Şi autorul mărturiseşte într-un jurnal112 că: îşi dedică ceasurile libere evocării unor figuri din satul natal. Aceste „icoane din copilărie” în care sunt înfăţişate oameni şi întâmplări care au existat aievea, duc în linie dreaptă către Ion : portretul bătrânului popă Vasile Grozea, forfota de la cârciuma lui Tupcil,
108

Stancu Ilin, Liviu Rebreanu în Agora, Editura Minerva, Bucureşti, 1988, capitolul Odiseea lui Ion, p. 33. 109 Liviu Rebreanu, Opere, vol. 4, Ion, p. 590-591. 110 George Călinescu, Omagiul unei soţii, Critica optimistului, în Contemporanul, XVII, nr. 41, 11 oct. 1963, p. 1. 111 în Posfaţă, la Compendiul lui Călinescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968, p. 398. 112 B.A.R., ARH. L.R, II, manuscrisul 8.

119

bătaia dintre Ion şi Petre (nume predestinate în cele două romane despre ţărani). Ideea amintirilor, poate şi sub influenţa lui Creangă, îl urmăreşte pe autor încă mult timp în titluri şi bruioane ca : Amintiri din Maieru, Amintiri de la ţară (din copilărie), Povestea copilăriei mele. (Caiete, p. 144.). Romanul familiei Herdelea ne face să credem că Rebreanu şi-a făcut propriul roman al tinereţii. Dacă Lovinescu şi Călinescu spun că Ion „ar fi o abstracţie golită de viaţă, întruchiparea unei monogamii‖, criticul Al. Piru îi contrazice categoric. Concluzia paradoxală a lui Călinescu că „la ţară n-ar exista oameni inteligenţi‖ o consideră greşită. Ţăranul şi orăşeanul sunt egali în conştiinţă. Rebreanu, în prozele sale de început, folosea evocarea în stil popular. Romanul lui, Ion se citeşte în mod pasiv, datorită unei dinamici inrinsece. Nu degeaba spunea Lovinescu despre Ion că: „e ca un bloc granitic‖ dar, dacă pătrunzi în structura sa interioară, întâlneşti o neaşteptată arborescenţă, un loc „de bolte, arcuri şi ogive‖, ca într-o catedrală. Lanţul de structuri al romanului are la bază una fundamentală care dă tonul, şi anume HORA. În ea se găseşte înscrisă ca-ntr-un cod genetic întreaga dezvoltare a operei. (Stancu Ilin, capit. Hora, p. 124.) Toate celelalte structuri sunt încifrate în semnificantul operei. Hora reprezintă prima mişcare din roman. Cartea debutează lent. Pripasul „pitit într-o scrântitură de coline‖pare încremenit sub arşiţa verii. „Satul parcă e mort. Zăpuşeala ce pluteşte în văzduh ţese o tăcere înăbuşitoare‖. Câinele învăţătorului Herdelea „picoteşte‖în mijlocul drumului, două vaci într-o curte, sunt culcate şi rumegă, o babă ca o scoabă stă pe prispă, „nemişcată parca-ar fi de lemn‖. Cititorul pătrunde, pe un drum alb ce trece un râu fără nume, peste un pod acoperit cu şindrilă mucegăită, parcă într-o lume de basm. Textul primelor pagini cuprinde toponime ciudate (Cişmeaua Mortului, Râpele Dracului), un fuior de fum se „bălăbăneşte ca o matahală ameţită‖, acoperişul de paie al casei lui Alexandru Pop al Glanetaşului pare „un cap de balaur‖. Imaginaţia e specifică copilăriei, dar şi viziunii populare (memorie stratificată atât individuală cât şi colectivă). Dacă trecem podul, ajungem într-o altă lume, în care timpul parcă s-a oprit în

120

loc. Hora e un mediu exploziv (într-un loc relativ strâmt) – Uliţa din Dos, deoarece concentrează multe energii. Departe de drumul mare, într-o entitate închisă, hora n-are şi nici nu preferă străini. La horă se vor prezenta personajele metodic, din interior către exterior (lăutarii, fetele, flăcăii, mamele şi babele, bărbaţii). Copiii aleargă printre toţi ca nişte raze ale unui cerc uriaş. (Romul Vulcănescu, Fenomenul hora, Craiova, Editura Ramuri, 1944, p. 132.) Cuvintele populare ca „burtă umflată” convieţuiesc alături de cele ca „pasiune”. Peste toate aceste sinonime ale pasiunii predomină cea a lui Ion pentru pământ „sălbatică” cât şi pentru cea mai frumoasă fată din sat – Florica. „Pasiune” e singurul neologism admis în cercul magic al horei. Ion se încrâncenează şi, până la urmă, dispare, pentru că depăşeşte cercul condiţiei sale. Omniscient, autorul îşi vede personajele la horă, ştie totul despre ele, sugerează chiar cititorului dramele la care va lua parte. Ritmul este aspru ca o „respiraţie crâncenă şi puternică a vieţii‖. Natura „lutoasă” a ţăranilor e prezentă şi în glasurile acestora, „colbul de pe jos‖ se aşează în straturi groase pe feţele brăzdate de sudoare. Glasul pământului „pătrundea vremelnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l. Se simţea mic şi slab, cât un vierme, pe care-l calci în picioare, sau ca o frunză pe care vântul o vâltoreşte cum îi place. Suspină prelung, umilit şi înfricoşat în faţa uriaşului: - Cât pământ, Doamne!. Sprijinit în coasă, pieptul i se umflă, spinarea i se îndreptă, iar ochii i se aprinseră într-o lucire de izbândă se simţea atât de puternic încât să domnească peste tot pământul‖. Ion îi spune lui Titu Herdelea „rânjind” că tot pământul e al lui. Ieşit la hotar „singur cu mâna goală, în straie de sărbătoare, în mijlocul delniţei, lutul negru, lipicios, îi ţintuia picioarele‖, iar un bulgăre negru sfărâmat între degete îi producea „o plăcere înfricoşată‖. „Mâinile îi rămaseră unse cu lutul cleios ca nişte mânuşi de doliu‖. Pământul, al cărui stăpân era acum, îl determina totuşi să devină „cucernic‖, „să îngenunche şi să-şi coboare fruntea, fără să-şi dea seama‖ dar, în aliniatul următor, „se ridică deodată ruşinat‖ şi se vedea „acum mare şi puternic, ca un uriaş

121

din basme care a biruit, în lupte grele, o ceată de balauri îngrozitori‖113 De ce vrea Ion pământ? Paradoxal, ar părea o enigmă a romanului. După Nietzsche – „a vrea este un act complex…, în orice voinţă se găsesc înainte de orice o pluritate de sentimente‖, (Dincolo de bine şi de rău. Preludiu la o filozofie a viitorului, traducere de Victor Scoradeţ, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, 2004.). Deducem din primele pagini ale cărţii că Ion vrea pământ fiindcă doar avându-l „intră în rândul oamenilor‖. Asta ar fi prima capcană şi a conştiinţei sale. A doua: Ion vrea pământ din dorinţa de a avea, pur şi simplu, de unde şi cruzimea faţă de Vasile Baciu. Autorul ne sugerează că la mijloc n-ar fi patima averii, deoarece Ion cheltuieşte banii cu uşurinţă, se desparte uşor de ei, dar de pământ, nu. Cea de-a treia direcţie semnalată de autor ar fi „zona impulsurilor primare‖. Ţăranul, inclusiv Ion, ascultă de o „forţă copleşitoare‖ care îl leagă organic de pământ, principiu vital, condiţie necesară durabilităţii naţionale. Numai aşa „cruzimea lui Ion‖ devine scuzabilă, nu este de fapt a lui, ci a unui „comandament transindividual, inconştient‖, acelaşi pentru toţi IONII de pretutindeni.114 Pentru Rebreanu, ca şi pentru Eminescu, naşterea, iubirea şi moartea sunt enigme. Opera ar fi un vis al artistului opus morţii, adică un protest. „Viaţa i se părea un VIS lui Titu‖.115 Hora este pentru Rebreanu un arhetip, o amintire din protoistoria poporului român – de obârşie mitologică tracă – magia cercului, hora e străjuită de nucii bătrâni şi de discul soarelui de pe bolta cerească. În finalul romanului, hora e aceeaşi „aproape de asfinţitul soarelui‖de care se despart abătuţi şi gânditori Herdelenii, tată şi fiu. Comentariul autorului este scurt, dar semnificativ: Timpul şterge toate urmele „zvârcolirile vieţii‖ şi rămâne doar „o taină dureros de necuprinsă‖, în care se mistuie „ca nişte tremurări

113 114

George Călinescu, Omagiul unei soţii, Contemporanul,nr,36, 1961, p. 1. vezi şi Vasile Popovici, Lăcomia povestirii, în vol. Rebreanu după un veac, pp. 167-176. 115 Liviu Rebreanu, Opere, vol. 4, p. 415.

122

plăpânde într-un uragan uriaş‖, năzuinţele, mari sau mici, suferinţele, PATIMILE. Grafic, s-ar putea reprezenta romanul Ion printr-un număr de cercuri organizate într-un sistem tot circular. După Călinescu, romanul ar prezenta o multitudine de IONI: Ion – sărăntocul, Ion – stăpân al pământurilor, Ion – soţ, Ion – tată; Ion – ibovnicul, etc. Arcele de cerc ar fi conflictele. Naturalismul nu a atins structura de bază a romanului (bătaia de la crâşmă, bătaia câinilor). Întreruperea horei e semn prevestitor de rău, ca şi în Răscoala. În Ion, când „intelighenţia‖ satului soseşte, hora se opreşte. Noţiunea de ţăran pentru autor ar fi egală cu cea de om: „De aceea azi şi încă multă vreme, spre ţăranul român trebuie să ne întoarcem faţa necontenit. Fiindcă precum Anteu câştiga noi puteri şi devenea invincibil când atingea pământul, tot astfel creatorii români, păstrând contactul spiritual cu ţăranul român, vor produce opere literare universale preţioase şi vor servi, în acelaşi timp, destinul neamului… ‖116 Alţi critici urmează: Paul Georgescu, Ştefan Bănulescu, Nicolae Liu, Ion Iliescu, Adrian Marino, Vasile Popovici ş.a. (vezi Anexa 9 – pag.) Referinţele critice ample încep cu Ovid S. Crohmălniceanu, printr-un studiu de reconsiderare din 1954, apărut în Viaţa Românească, Literatura română, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, pp. 262-270. Criticul consideră Ion, primul roman ţărănesc. Acţiunea romanului i se pare criticului simplă şi banală. Ion al Glanetaşului, flăcău sărac, ambiţios, inteligent şi chipeş, seduce o fată bogată. El îi face Anei un copil ca să-l oblige pe tatăl acesteia să-l accepte de ginere. Ion reuşeşte să obţină pământurile lui Vasile Baciu. Ana se spânzură după ce-i face un copil şi primeşte bătaie şi de la Ion şi de la tatăl ei. Ion, care ascultase până acum de glasul pământului, începe să fie sensibil şi la glasul iubirii. Pentru prima dată în roman, antagonismele de clasă sunt împinse pe primul plan. Oamenii avuţi ca Vasile Baciu, Toma Bulbuc, Ştefan Hotnog „un chiabur cu burta umflată‖, pe care şi-o mângâie mereu, „de parcă ar avea junghiuri‖, se ţin semeţi chiar şi în faţa autorităţilor. Pentru ei, Ion este „golan şi hoţ‖. De aceea, Ion este conştient de zădărnicia trudei sale. Ideea centrală a cărţii
116

Liviu Rebreanu, Amalgam, p. 278

123

este tocmai acest proces de dezumanizare pe care-l provoacă goana după înavuţire. Ana dezvăluie condiţia de înrobire şi înjosire a femeii într-o asemenea lume. Din roaba tatălui său, ea ajunge sclava bărbatului. Rolul ei e doar de aducătoare de zestre, născătoare de prunci şi animal de muncă. Lumea intelectualităţii rurale (învăţătorul, popa, notarul şi celelalte notabilităţi din Pripas) este criticată realist de autor, privind, în special, mentalitatea acestor pături sociale prinse între revendicările poporului şi presiunile funcţionarilor cezaro-crăieşti. Asistăm la duelul dintre Herdelea şi popa Belciug, vedem tabloul realist al familiei mic-burgheze ardeleneşti cu tradiţii morale puritane şi tendinţele-i ariviste. Mediul familial al Herdelenilor, căsătoria Laurei, lustrul de sărăcie, duc la compromisuri specifice intelectualităţii ardelene. Patriotismul e zgomotos şi demagogic la avocatul Grofşoru, duios la Herdelea, zvăpăiat la domnişoara Virginia, căsătorită, până la urmă, cu un jandarm maghiar. Doar la doamna Herdelea avem un patriotism calculat, deşi ea îl îndeamnă pe Herdelea să predea în limba maghiară. Învăţătorul votează cu candidatul maghiar Bock ca să nu-şi piardă slujba, deşi ajunge un „amărât de cancelarist‖. Rebreanu excelează în pictura vieţii colective, nu degeaba a fot numit de Călinescu „romancier al gloatei‖. Tradiţiile, obiceiurile, normele comunitare sunt prezente: dăscăliţa, Laura şi Ghighi trec prin rolul fetei cuminţi de familie, intrând cu gravitate în rolul de soţie şi mamă grijulie de propriul cămin. În schimb, Ana trece de la fată la nevastă cu soacră cicălitoare. Toate acestea la un loc compun o veritabilă monografie a satului ardelean. Hora, nunta, botezul, întâlnirea la crâşmă, slujba religioasă duminicală, sunt zugrăvite cu talent şi în culoarea lor adevărată. Rebreanu urmăreşte evenimentele zilnice ale vieţii satului pe mai multe planuri, cu un excepţional simţ al compoziţiei. Adică, împărţirea pe capitole, ca şi în interiorul acestora, se face pe mici dimensiuni care cuprind câte o scenă. Un exemplu concludent e cel cu Dumitru Moarcăs care a fost izgonit de acasă deoarece nu voia să moară mai repede şi să-i lase Paraschivei banii. El moare în

124

timp ce se bărbiereşte, oploşit pe lângă casa Glanetaşului. Episodul e o variantă a nuvelei Nevasta. Un alt moment, cel când Ion se ceartă şi se bate cu Simion Lungu pentru nişte brazde pe care Glanetaşu le-a încălcat. Ajunşi la judecătorie, ei se împacă spre indignarea judecătorilor, ca în nuvela Proştii. Ca în Dintele, incidente banale ca o scrisoare pe care o primeşte Laura, o înţepătură de albină, o „intrigăraie a popei Belciug‖, stârnesc adevărate drame familiale. Moartea lui Dumitru Moarcăs îi va sugera Anei ideea de a se sinucide. Cele întâmplate cu Ion şi Simion Lungu se vor repeta cu Ion şi Herdelea. În romanul Ion există o contrapunctare, în capitolul Iubirea. Ion se frământă pradă a două sentimente contrarii: dragostea pentru Florica şi ambiţia de a se căpătui prin Ana. Laura îşi curmă amorul ei nefericit pentru Aurel, ajungând la Pintea, iar Titu descoperă paradisul în braţele Rozei Lang. Toate aceste destine se ţes într-o căutare unică a iubirii. Finalul aduce destinele în contrast: vrăjmăşia dintre Ion şi George se termină printr-o crimă, pe când conflictul dintre preot şi învăţător se stinge în atmosfera sărbătorească a sfinţirii bisericii şi a căsătoriei Ghighiţei. În Amalgam, Rebreanu preciza că la sfârşit, acţiunile romanului trebuiau să se unească, să ofere imaginea unei lumi „unde începutul se confundă cu sfârşitul‖. Romanul Ion începe şi se încheie cu descrierea drumului care apucă din şoseaua mare şi înconjoară satul, pentru a se întoarce apoi, iar, de unde a plecat. Raţiunea unei asemenea construcţii circulare este dezvăluită de autor: „Cititorul care s-a dus în satul Pripas pe şoseaua laterală, trecând peste Someş şi prin Jidoviţa, se întoarce la sfârşit pe acelaşi drum înapoi, până ce iese din lumea ficţiunii şi reintră în lumea lui reală‖. Lumea romanului rămâne astfel în sufletul cititorului ca o amintire vie care, apoi, se amestecă cu propriile amintiri din viaţa proprie. ION e tipul generic al ţăranului român, categorie eternă pentru scriitor. Pentru Rebreanu „ţărănimea era izvorul românismului pur şi etern‖ (Lauda ţăranului român). Ţăranii numesc pe ţărani simplu oameni. De fapt, „ţăranul n-are nume, pentru că nu e nici breaslă, nici funcţie, ci poporul însuşi, OMUL român‖. (Amalgam).

125

Foamea reală de pământ ca o pornire ancestrală e determinată şi de necesitatea economică creată de regimul proprietăţii private. Gestul lui Ion care sărută pământul sugerează, ca şi titlul primului volum, o poruncă atavică. Pentru autor, oamenii acţionează sub imperiul a trei instincte primare: FOAMEA, atracţia sexuală şi frica de moarte (raţiunea nu-şi mai află loc decât în plan secundar). Figura lui Ion, pe de o parte, înfăţişează un personaj tipic pentru drama ţăranului dezumanizat din cauza pământului şi, pe de alta, ar fi o figură simbolică a plugarului român. Impulsurile naturaliste adânci şi violente sunt rezultatul unui realism evoluat modern, demitizat, crud, care ţine cont de zonele inconştiente ale vieţii, de vicleniile instinctului şi de poezia forţelor stihiale, hotărâtoare pentru destinul individual. Al doilea val al criticii actuale cuprinde pe Paul Cornea, Paul Georgescu, Valeriu Cristea, Vasile Fanache, Silvian Iosifescu, Marian Papaphagi, Mihai Ungheanu ş.a. Vasile Fanache,117 subliniază că scriitorul transcende realul în ficţiune obiectivată, îşi ordonează episoadele şi eroii în raport cu o finalitate estetică egală şi nemiloasă cu fiecare personaj în parte. Intenţia lui Rebreanu este de a împrumuta „vieţii romanului ceva din puterea şi inefabilul vieţii însăşi‖, lumea epică creată integrându-se în totalitate „ca un mic soare‖ într-o galaxie cu mişcările ei ritmice perfecte. Geneza lui Ion face apel la clasicele confesiuni ale scriitorului şi mai puţin se bazează pe tentaţiile hazardate ale prototipurilor. Prin acest roman, autorul provoacă un fenomen de discontinuitate în evoluţia realismului anecdotic şi sentimental, pentru a surprinde în eroul său „neastâmpărul uman‖ ale cărei incidenţe cu necunoscutul, cu metafizicul au loc oriunde, inclusiv la nivelul lumii rurale. Ion refuză tiparele sortite, voindu-se altceva, el e un răzvrătit împotriva condiţiei sale de viaţă, firea sa voluntară se opune unei lumi conservatoare. De aceea, el ignoră cu bună ştiinţă recomandările imperative venite de pretutindeni: „Astâmpără-te, Ioane!” Neastâmpărul lui, deşi se manifestă teluric, fără rafinament al intelectului, nu e înafara acelui dat universal uman care ne atrage mereu spre universalitate. Ion e din acest punct de vedere un personaj ETERN. Romanul are o foame
117

în Întâlniri, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976, p. 35-36.

126

lăuntrică a eroului de fericire, în tot ce face se observă nevoia de a îndepărta un stigmat, de a deveni altceva decât i-a fost hărăzit de soartă, „Un sărăntoc‖ nebăgat în seamă într-o lume ameţită de obsesia averii. La 50 de ani de la apariţia romanului Ion, Vasile Fanache apreciază volumul 4 din Opere (1970, ediţia critică) drept cea mai bună. Sunt scoase în evidenţă contribuţiile lui Niculae Gheran şi Valeria Dumitrescu. Addenda informează amplu despre fazele creaţiei, notate de scriitor într-un „caiet roşu”cât şi despre protogeneza şi geneza romanului, cizelările artistice de la o ediţie la alta precum şi ecoul cărţii în critica literară. Tot în acest capitol, se reproduc variantele manuscrise, planul romanului, o listă cu numele personajelor, localităţilor, caselor etc. , precum şi o hartă a satului Prislop, locul acţiunii din roman. Ovidiu Bârlea,118 ocupându-se de sărutul pământului de către Ion, completează pe autor care vede în asta „o bizarerie, o ciudăţenie ţărănească‖ şi plasează întâmplarea gestului ca atare între obiceiurile folclorice străvechi. Cultul pentru pământ e un mijloc sacru de venerare a „ţărânei mamă”, nu numai o mentalitate de înavuţire. Scena sărutării pământului e întâlnită şi la Zola în Pământul unde e un episod asemănător, sau în Metafizica iubirii sexuale de Schopenhauer, glasul atavic. Ovid S. Crohmălniceanu, în studiul Timpul interior al lui Liviu Rebreanu, susţine ideea de „ciclitate a existenţei‖. După Liviu Petrescu, Structura timpului, în vol. Liviu Rebreanu după un veac, p. 191.), structura temporalităţii în romanul Ion pare destul de complexă. Romanul arată că viaţa, în curgerea ei, se înscrie pe o axă a orizontalităţii. Titu Herdelea, personaj reflector, afirmă: „Unde te duce VIAŢA, acolo trebuie să mergi şi ce-ţi porunceşte ea trebuie să faci! Numai nebunii umblă să-i stăvilească mersul, s-o abată din calea ei, să se împotrivească voinţei celei mari care e UNA şi milioane de milioane, care e OARBĂ şi totuşi urmăreşte o ţintă sigură, necunoscută de infinita pricepere omenească… VOINŢA cea mare sunt EU, precum e şi vaca lui Ion sau câinele nostru, ori viermele ce se aşează singur sub talpa mea ca să-l strivesc sau chiar bolovanul pe care-l izbeşti
118

Sărutul pământului în romanul Ion, în Steaua, XVI, nr. 11, 1963, nr. 11, p. 51-55.

127

cu piciorul, precum tot ce este cerul, şi ceea ce est dincolo de cer, şi dincolo de acest dincolo, mereu până-n neşfârşitul sfârşitului… Atunci? Viaţa singură ştie ce vrea, sau poate că nu ştie nici ea (mi se pare că ştie)… Unde merge e bine căci merge tot ÎNAINTE, peste prăpăstii, peste munţi, mereu înainte. Cine cade din carul vieţii e pierdut… Înainte! Înainte!‖ 119 Rebreanu înscrie acest sens de înainte, cu „o altă pulsaţie a vieţii‖. Pe de altă parte, avem o axă a verticalităţii, adică zvârcolirile şi patimile, dramele umane. Acestea au o valoare durativă nulă pe scara orizontalităţii, de vreme ce sfârşitul ajunge să se confunde cu începutul. Scena finală – hora din bătătura Todosiei lui Maxim Oprea cu ocazia sfinţirii bisericii celei noi înălţate prin grija preotului Belciug e un ECOU al scenei iniţiale – iluzia unei rămâneri în punctul de plecare. Toate s-au potolit: pasiuni şi setea de pământ, efectul de ansamblu e că „vremea nu s-a mişcat din loc‖, nu s-a produs înaintarea pe axa orizontalităţii. Povestea lui Ion pare ireală: „Satul a rămas înapoi acelaşi, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câţiva oameni s-au stins, alţii le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele. Suferinţele, patimile, năzuinţele, mari sau mici, se prind într-o TAINĂ dureros de necuprinsă, ca nişte tremurări plăpânde într-un uragan uriaş‖.120 Vremea nu incorporează în curgerea ei durata dramelor omeneşti, ci face abstracţie de ea, ştergând toate urmele, văzându-şi netulburată de ritmurile ei ascunse. Cititorul care s-a dus în satul Prislop pe şoseaua laterală, trecând peste Someş şi prin Jidoviţa, „se întoarce la sfârşit pe acelaşi drum înapoi, până ce iese din lumea ficţiunii şi reintră în lumea lui reală‖. Lumea romanului rămâne astfel, în sufletul cititorului ca o amintire vie, care apoi se amestecă cu propriile-i amintiri din viaţa proprie… Spaţiul memoriei devine aşadar un Loc unde durata fictivă poate să se impregneze de aparenţa şi iluzia realităţii. Scopul lui Rebreanu, prin modul cum structurează timpul în romanul Ion, este cel de a produce un sentiment de incertitudine, respectiv de a întări
119 120

Liviu Rebreanu, Opere, vol. 4, Bucureşti, Editura Minerva, 1970, p. 320. Liviu Rebreanu, op., cit., p. 574.

128

„sentimentul de irealitate a realului fie şi unul de realitate a irealului‖. Nicolae Creţu scrie121 că Rebreanu este considerat ca singurul romancier român cu vocaţie de constructor constant al romanelor sale. Ca atare, Ion e o operă rotundă, echilibrată, sobră în interior, dar sub suprafaţa „continuă‖ a epicului există un relief al dramei, detalii de cronică şi frescă. Ion nu se simte împăcat cu niciunul din drumurile care-i stau în faţă, el ezită sub „semnul zvârcolirilor‖. El se împotriveşte constrângerilor încercând să aducă timpul înapoi, se înstrăinează de real din când în când. Ana are vocaţie de victimă slabă, cu un caracter făcut din linii puţine şi simple, lumina de pe chipul ei vine toată din iubire. Culoarea tragică a epicului, cronica vieţii curente fac o apropiere dintre Rebreanu şi Faulkner. Romanul este până la urmă „poezia epică a miracolului existenţei‖. Manfred Lentzen, (Reprezentarea mulţimii în Ion, în vol. Liviu Rebreanu după un veac, coord. Mircea Zaciu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985, p. 403), remarcă faptul că Rebreanu „îşi înrămează‖ romanul cu două serbări populare, asigurând o „construcţie rotundă şi simetrică‖, întocmai ca viziunea ciclică despre lume a autorului. Finalul romanului poate fi un nou început al unor noi conflicte şi rătăciri. Tragismul existenţei umane pare a se repeta din generaţie în generaţie. „Satul a rămas mereu acelaşi, parcă nimic nu s-ar fi schimbat‖. Aşadar satul a rămas nealterat. Pasiunile, durerile şi idealurile de odinioară vor încolţi in nou, iar timpul se va scurge „monoton şi uniform‖, respectând ciclul existenţial naştere – creştere – moarte. A treia scenă de masă este tabloul mulţimii din Armadia, adunată pentru alegeri. Descrierea se desprinde din anonimat şi se îndreaptă spre individualizare. Toate cele trei scene de masă se caracterizează prin trecerea de la prezentarea globală la configurarea unor grupuri şi apoi la portretizarea individuală. A doua categorie de mulţimi din roman sunt cele parţiale: inteligenţa satului, o întâlnire a societăţii feminine la invitaţia Laurei, o altă întâlnire de familie în vila Mara de la Sîngeorz,
121

în Constructori ai romanului, ediţia a doua, Editura Univ. „Al. Ioan Cuza” Iaşi, 2009, pp.31-51.

129

serbările Astrei de la Sibiu. De subliniat ar fi că mulţimea din acest roman nu declanşează conflicte, personajele sunt ele însele exponenţii tipici ai mulţimilor. Mircea Muthu, în Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului, 1993) subliniază că în romanul Ion, „obsesia teluricului aglutizează Eros-ul cu Thanatos-ul‖, în final, la Rebreanu, omul va fi proiectat într-o utopie ce-şi dezvăluie apetenţa pentru „organic‖, la scară cosmică. În Spovedanii, Rebreanu îşi închipuie omul sinteză ce ar recrea viaţa. Relaţia complementară om – pământ se regăseşte la nivelul bios-ului. După Mihail Dragomirescu, şi Rebreanu crede că opera literară „este un corp psihofizic cu o viaţă independentă‖. Adică autorul îşi povesteşte viaţa, opera fiind o reeditare a unităţii realului, transferată în ficţiune prin atributul organicităţii sale. Să înţelegem că literatura e modelată după atributele „organismului viu‖ ce se dezvoltă după legi caracteristice. Evoluţia vieţii ar fi egală cu evoluţia literaturii şi de aici se ajunge la organicul înţeles biologic. Literatura se dezvoltă către idealul unui organism viu cu rădăcinile în viaţa societăţii, tendinţă pe care o „slujeşte şi Rebreanu. Vasile Popovici remarcă în Lăcomia povestirii, vol.Liviu Rebreanu după un veac, coord. Mircea Zaciu, Editura Dacia, ClujNapoca, 1985, p. 167, că drumul deschide şi închide perfect simetria romanului, construcţia înfăţişându-i-se autorului încă de la început „ca o figură grafică: o tulpină se desprinde în două ramuri viguroase, care, la rândul lor, îşi încolăcesc braţele, din ce în ce mai fine, în toate părţile; cele două ramuri se împreună iarăşi, închegând tulpina regenerată cu sevă nouă‖. (Amalgam). Săluc Horvat, în Liviu Rebreanu – Ion universul uman, Editura Dacia, 2000, sintetizează şi ordonează cele spuse până la el, printre cele cunoscute se află şi puncte proprii de vedere. Studiul cuprinde două părţi mari: 1 – Preliminarii la o posibilă poetică a romanului Ion; 2 – Universul uman cu trei subtitluri: a) Glasul pământului, al iubirii, b) Intelectualitatea satului, c) Lumea satului. Criticii citaţi sunt prezentaţi în trei mari grupe: cei de început – Eugen Lovinescu şi Mihail Dragomirescu; următorii – Pompiliu Constantinescu, Tudor Vianu, Şerban Cioculescu, Perpessicius şi George Călinescu; criticii contemporani – Nicolae Manolescu,

130

Lucian Raicu, Mircea Zaciu, Alexandru Sasu, Gheorghe Glodeanu şi Niculae Gheran. După opinia criticului Săluc Horvat, Ion este un roman modern, o dramă a neîmplinirilor, cele două planuri ale romanului, acele glasuri arată lupta dintre datorie şi onoare ca-n tragedia clasică franceză. Se disociază aşadar romanul setei de pământ de romanul de dragoste. Remarcăm indicele alfabetic de nume al personajelor în număr de 236, zice autorul, util iubitorilor de literatură dar şi şcolarilor ca instrument de lucru. Gheorghe Glodeanu, în Poetica romanului românesc, passim , consideră Ion – un roman narativ obiectivat, o paradigmă a romanului românesc ca la Balzac, unde personajele fac concurenţă stării civile. Nicu Steinhardt propune o nouă lectură a romanului Ion în volumul Prin alţii spre sine, Eseuri vechi şi noi, Editura Eminescu, Bucureşti, 1988, p. 149-152 – o interesantă pledoarie pentru recitirea cărţii altfel ca şi până acum, la peste 60 de ani de la publicarea romanului. Romanul trebuie văzut nu numai ca document social al ţăranului român, al societăţii rural transilvănene şi al setei de pământ ci, faptul că el surprinde ţăranul român ardelean şi dragostea lui pătimaşă pentru pământ, viaţa acestuia într-un ţinut românesc – „sălaş” din imperiul austro-ungar. După opinia lui Steinhardt, cartea se supune mai greu unei lecturi moderne, prima remarcă ar fi că Ion, personajul cheie, nu stă sub semnul fatalităţii ca-n tragediile greceşti, ea poate fi recitită ca o proză epică existenţială unde destinul personajului central este răpus, deşi el perseverează şi îndârjirea lui aproape că-l ajutase să iasă învingător, până la urmă, soarta lui se recunoaşte învinsă. Ion este aşadar, un caz de biruire a omului de fatum – (aici cu înţelesul de soartă, destin irevocabil, fatalitate, menire, noroc, ursită, zodie, predestinare) şi totodată de tortură prin speranţă (vezi nuvela lui Villiers de l‟Isle Adam). Ion pare a fi fericit, el şi-a câştigat tot ce voia, dar soarta îşi ia revanşa. El e prins ca-ntr-o cursă de şoareci, se vede deposedat dar nu scârbit, moartea îi va fi sordidă şi rea, pentru aceasta i se acordă o rezistenţă fizică egală cu măreţia, întocmai ca într-o epopee sau tragedie greacă. Personajul Ion este până la urmă şi un caz de justiţie inanentă, el se crede isteţ cu Ana, Vasile Baciu, oamenii satului şi orânduirea lucrurilor pe care crede că „i-a priponit‖.Dar Fatalitatea nu se lasă,

131

îi înveninează sinea şi-i rezervă „trucul izbânzii‖. Biruinţa lui este fragilă, se destramă repede începând cu dubla moarte, a nevestei, Ana şi a copilului ei. Deoarece Ion sfidase soarta, aceasta îl vrea ruinat de el însuşi, „artizan voluntar, absurd, conştient şi îndărătnic al pieirii sale.‖ Ca fatalităţi ce-l distrug pe Ion avem şi denunţarea de către acesta a lui Herdelea, din inconştienţă. Vasile Baciu îi cedează pământurile când Ion se aştepta cel mai puţin, cearta şi împăcarea lor se petrece sub influenţa unor forţe obscure şi spastice. Ion este balzacian când e vorba de moşteniri, contracte, notari, interese pecuniare şi politice, dar în ceea ce priveşte conflictele şi soluţionarea lor, avem de-a face cu soluţii psihanalitice şi romantice dar dependente de stimuli arbitrari. De ce este învins Ion? Mai întâi, pentru că trişează, pentru că vrea totul. La început, Ion ceruse numai pământul, renunţase la Florica şi se însurase cu Ana. Soarta îi lasă averea chiar şi după ce Ana şi copilul ei dispar, deocamdată ea este darnică şi îngăduitoare. Dar Ion vrea mai mult decât a cerut la început, de aceea, el schimbă de unul singur învoielile contractului, încearcă să treacă peste tocmeli. Din acest moment, el se arată şi se crede mai dibaci decât „stihiile” pe care vrea să le păcălească ca şi pe Vasile Baciu. Aceasta nu se mai poate, deoarece a stricat târgurile, Ion e deja osândit, soarta „va trage de-acum sforile” şi va face din roman un drum „spre moarte.” Astfel că Ion se predă singur morţii, săvârşăşte asupra lui „un act de justiţie sumară şi brută”, un fel de „auto da fe”. Atunci când Ion le are pe toate, nu-i mai face nicio plăcere. De la voinţa posesiunii pământului, Ion trece la lupta câinioasă cu socru-său, de la moartea despovărătoare a Anei şi a copilului ei, Ion jinduieşte după Florica. În acelaşi mod sălbatic şi monomaniac, Ion o vrea pe inaccesibila Florica, devenită între timp, nevasta lui George, acum redutabil adversar. Destinul lui Ion se răzbună, el îl momeşte pe Ion cu un plan pueril – vechiul truc elementar al aşa-zisei plecări a soţului în călătorie. Oloaga Savista apare în acest moment în triplă ipostază: de vestitoare, „zavistuică” – ( aici invidioasă, intrigantă, pizmaşă) şi animal de pază, ca-n teatrul elen. Ion, cât de ager e, acum nu mai judecă, el e obişnuit a câştiga, trufia îl stăpâneşte, devine imprudent şi va cădea în groapa săpată de nesăbuinţa lui

132

rudimentară. Ca în tragedia greacă, fatalitatea lucrează indirect, ea îl pune pe Ion să îndeplinească planul ticluit tot de ea. Motto-ul din finalul romanului, singurul de altfel întâlnit la romanele lui Rebreanu: „Celor mulţi umili‖, nedumireşte oarecum pe cititori, pare a-i induce chiar în eroare. Dar după cum arată Steinhardt, el îndeplineşte la Rebreanu nu numai rolul unei echilibrări între două lumi apropiate şi în acelaşi timp, felurite. În satul lui Ion, Pripas – numele acestuia evocă nestatornicia, vremelnicia, nesiguranţa celor lumeşti. Străini şi călători suntem în lumea aceasta, deducem aşadar că sunt mai multe lumi sincronice ( vezi şi Andrei Pleşu, Ochiul şi lucrurile):de trăit trăim toţi în aceeaşi lume, de privit însă privim fiecare lumea nostră, diferită de a celorlalţi. Aceleaşi idei întâlnim la Arthur Koestler – romancier şi ziarist britanic de origine maghiară (1905-1983) care afirmă că: „Poetul nu mânuieşte cuvintele, el explorează potenţialităţile afective şi descriptive ale limbajului, iar pictorul îşi consacră existenţa învăţării celorlalţi să vadă lumea aşa cum o vede el.‖ Romancierul care e şi pictor şi poet ne înfăţişează lumea lui , unică, dublă, ori triplă. O astfel de lume e cea din Pripasul lui Ion, a lui Baciu, a lui Belciug, a lui Herdelea, a lui George, a Savistei. Este aşadar lumea celor „mulţi umili”, în sensul strict sociologic sau în genul omenesc însuşi. Alte lumi din fundal, de o intensitate fascinatorie, fără violenţe şi crispări – cuprind: fetele lui Herdelea, Titu Herdelea, Rozica Lang, Grofşoru, George Pintea ş. a. care întregesc mediul social în ansamblul lui. Steinhardt crede că această sintagmă „celor mulţi umili‖ , folosită ca încheiere, ieşită din naraţiune, cu funcţie de motto final şi chiar de postfaţă sumară – pune capăt cu brio ciclului narativ şi plurinarativ: în el se cuprind toate lumile felurite de care aminteşte şi filozoful francez Lavelle, Lovis - (metafizician, preocupat de filozofia spiritului – spiritualismul existenţial). Cea mai edificatoare completare a motto-ului final pare a fi după mine următoarea zicere a lui Rebreanu din celebrul discurs de recepţie la intrarea în Academia Română care sună astfel: „Ţăranul este componenta de bază, nucleul, celula iniţială a poporului român, izvorul românismului pur şi etern. Singura realitate permanentă, inalterabilă a fost şi rămâne ţăranul.‖

133

Aceasta ridică romanul Ion la înălţimea tragediei clasicilor greci, adică la nivelul unde „faptele‖sunt icoanele „patimile care dau suflu lutului multiform.‖ Steinhardt consideră că eticul şi esteticul se întâlnesc şi apar împreună în acest roman. Sub forma conflictului dintre bogăţie şi iubire, Rebreanu ne-a dat o operă nepieritoare de ordin „eticoestetic” unde întrezărim ceva din lupta omului cu implacabilele parce. Aici omul e un biet ţăran iar parcele – zeiţe ale naşterii şi destinului în mitologia romană ce corespund moirelor din mitologia greacă - sunt ursitoarele lui. Înverşunarea conflictelor din roman face ca să se nască dintr-o întâmplare destul de anostă, simboluri cu valabilitate omenească generală. Sentimentele sfinţesc locurile, autorul îşi farmecă personajele, patimile oarbe şi tari apropie Pripasul de Epidaur (polis din Grecia antică, locul de naştere al fiului lui Apollo, Asclepius, zeul medicinei; sanctuar închinat acestui zeu – amfiteatru cu cea mai bună acustică, încât îţi auzi propriul glas) iar opera în ansamblu, ca un univers de sine stătător „neţărmureşte tâlcurile.‖ Simetriile nu sunt decât rezultatul unui efort integral lucid. Şi hora este o altă RAMĂ. Cele două lumi, a ţăranilor şi a domnilor, parcă se imită: Titu o cucereşte pe Roza Lang în timp ce Ion o deflorează pe Ana, când are loc nunta lui Ion, atunci se mărită şi Laura. Noutatea în tehnica povestirii adusă de Rebreanu este faptul că se renunţă la stilul indirect liber. Nu lipsite de interes sunt NUMELE definitive în paginile romanului Ion, în ordinea apariţiei. (vezi Anexele 10 şi 11– pag.) Liviu Rebreanu şi Wladislaw. Reymont sunt înrudiţi tematic, familiile de cărturari din sat, învăţătorul Herdelea şi preotul Belciug se intersectează accidental cu lumea ţăranilor. Se păstrează o izolare cu orgoliu de castă deşi, la rândul ei, şi ea e cuprinsă de lipsuri, umilinţe şi conflicte cotidiene. Ion răstoarnă ordinea rituală a vieţii prin constrângere. Prin Ana, familia lui Vasile Baciu era pusă într-o situaţie anormală care făcea necesar un act reparatoriu. Tatăl fetei dă toate pământurile, arătând că nu ele constituie valoarea fundamentală ci valorile morale, astfel capătă sens păcălirea lui Vasile Baciu de către Ion. Între ţăranii lui Reymont şi Ion, asemănările sunt consecinţa orientării spre acelaşi tip de intrigă, antropologică, declanşată de

134

resorturi identice: pământul şi femeia. La amândoi scriitorii instinctul proprietăţii şi erotismul sunt forţele obscure care generează tensiuni şi dezordine; deosebirile constau în faptul că asupra socialului acţionează factorul etnic. La Reymont se subliniază cu ajutorul faptelor etnografice, o identitate culturală a lumii descrise. Cutumele juridice ca moştenirea, viaţa religioasă, ordinea rituală a lumii prin descrierea ceremoniilor de nuntă, funerare şi augurale, fragmente de poezie tradiţională, orală. Formele etnografice dau semnificaţii diferite evenimentelor epice. La ţăranii lui Reymont, viaţa religioasă e mai profundă şi ocupă un loc mai important decât la Rebreanu. Sacrul e reprezentat diferit, apartenenţa ţăranului polonez la obşte e mai puternică.122 Nicolae Balotă, în „De la Ion la Ioanide. Rebreanu sau vocaţia tragicului‖ compară pe Ion cu Alioşa Karamazov din Fraţii Karamazov de Dostoievski. Alioşa, tânărul călugăr se prosternează în faţa pământului pe care-l consideră cerul şi-i jură iubire veşnică. Ion, după ce a înşelat, minţit doreşte pătimaş să mângâie, să posede pământul – pofta ochiului, pofta trupului şi trufia vieţii. Alioşa, cu evlavie şi exaltare mistică, fără dorinţe şi pofte omeneşti, tinde spre cer, pe când Ion este înăbuşit de pământul – iubită şi chemat la nefiinţă pe care n-o conştientizează de Anima pământului: „În beatitudinea lui Ion se strecoară însă o înfiorare, alta decât cea a voluptăţii, dar unită cu ea.Însăşi insistenţa lui Rebreanu asupra lutului negru, lipicios, care ţintuieşte picioarele, din care odată înglodat, nu te mairidici niciodată, stârneşte asociaţii funebre. Mâinile care zdrobesc bulgărele rămân unse, par nişte mănuşi de doliu.‖ Ţăranii lui Rebreanu au nevoie de pământ, „pământul muncii, al vieţii şi al morţii lor‖, pământul stihie. Ca să fie, să existe, ţăranii au nevoie să posede, să aibă, devenind ei înşişi nişte „posedaţi” ai pământului, nişte robi. Rebreanu îşi construieşte romanul în jurul unei jerfe sângeroase iar Ion este obsedatul care savurează momentele de aşteptare a averii. Rebreanu dă o explicaţie generală a legăturii românilor ardeleni cu pământul. „Cât despre dragostea îndărătnică, a noastră, a ardelenilor, pentru bucata de pământ e explicabilă prin
122

Cf. Silviu Angelescu, Roman şi etnografie, p. 186

135

faptul că de cinci sute de ani am fost proprietari şi sentimentul acesta al dragostei de glie s-a moştenit din tată în fiu, devenind o pasiune sau mai degrabă un instinct‖. Marele scriitor Rebreanu a închinat opera lui ţăranului român care i-a fost model în viaţă. „Prin ceea ce a fost şi a reprezentat în viaţa neamului, ŢĂRANUL român nu putea să nu devină îndreptarul culturii naţionale, mai cu seamă în ceea ce priveşte literatura şi artele. Limba românească e o limbă ţărănească. Farmecul şi expresivitatea specifică le-a căpătat de la făuritorul ei originar, care a fost ţăranul. Toată dezvoltarea ei, până în timpurile mai noi se datoreşte ţăranului, singurul care a vorbit-o totdeauna‖.123 Culoarea locală nu este neapărat rezultatul unor preocupări de limbaj. (vezi Anexa 12 – pag.) Arta lui Rebreanu se remarcă mai ales în construcţia personajelor în care îşi are un loc aparte, componenta tragică. Ion este considerat „o figură simbolică, mai mare decât natura, ce depăşeşte tendinţa de nivelare a naturalismului‖ (Eugen Lovinescu). Pentru Călinescu, acelaşi Ion este o fire „instinctivă, călăuzit de impulsuri elementare, violent şi pătimaş, pe care nostalgia Floricăi şi revenirea la ea nu-l pot umaniza‖. Ion este într-adevăr primitiv, impulsiv, rudimentar, brutal cu prietenii, cu vecinii, cu nevasta, cu socrul, cu părinţii, dar are şi gesturi de o anumită cuviinţă prevenitoare, o disponibilitate de respect şi omenie, cel puţin cu familia Herdelea. Stilul lui Rebreanu este sobru, lapidar, cu puţine figuri de stil, fiind, în schimb, nuanţat, având acurateţe şi claritate, dar şi o uşoară coloratură ardelenească. Romanul Ion este întâia creaţie epică de mari dimensiuni în care se simte pulsaţia vieţii. Autorul dă dovadă că are vocaţia construcţiilor monumentale. Lumea prezentată în roman este supusă cauzalităţii, personajul Ion are o mecanică a existenţei ce scapă logicii perfecte, deoarece apare factorul iraţional. Criza artei româneşti de a povesti, sesizată de Tudor Vianu în perioada 1910-1920, a fost întreruptă, astfel, prin apariţia romanului Ion. Lovinescu are dreptate, aşadar, încă o dată, când spune următoarele:
123

Liviu Rebreanu, Jurnal, vol. II, Bucureşti, Ed. Minerva, 1984, p. 311.

136

„Se ivise, în adevăr, un scriitor epic de mare amploare şi semnificaţie. Într-o compunere bogată, în care alergau alături, se încrucişau, se despărţeau şi se uneau din nou firele mai multor naraţiuni, cu câteva zeci de personaje, Rebreanu înfăţişase o întreagă societate într-unul din momentele conflictelor ei cele mai actuale şi evocase instinctele fundamentale care explicau perseverenţa ei în împrejurări neprielnice. Scriitorul manifesta o imaginaţie capabilă să cuprindă vaste ansambluri, o ascuţime a înţelegerii psihologice coborâtoare până la datele elementare ale fiinţei omeneşti… Adevăratul roman, realist prin metodă şi epic prin amploarea planului, se fixează, în sfârşit, în Ion al lui Rebreanu‖124.

124

Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, Editura Minerva, Bucureşti, 1989, p.190

137

ANEXE la capitolul Ion Anexa nr. 1 Temerea – Zestrea e „Povestea lui Ion cu Rodovica. Femeie bogată, de altcum nu prea mândră, iubeşte de nespus pe Ion. Şi fata-l iubeşte nebună, iar din iubirea lor se naşte ceva. În sfârşit sunt siliţi să o mărite după Ion. Ion e acum închipuit, se codeşte el de ea, o înconjură căci n-a învoit cu zestrea. Fata se stinge după el şi abia-abia îl pot îndupleca s-o ieie. Apoi se mută la părinţii lui Ion. Soacra progletă, nora prostuţă şi nătângă dă în partea Savistei, a oloagei. Ajung la scârbă de multe ori, mai ales că soacra trage mai mult în partea lui Iacob, frate al lui Ion în prima variantă a romanului. Iacob deşi nu e bătrân, încă nu e însurat, că a fost cătunit pe zupă şi a pierdut prin Bosnia vreo şase ani. Aici acasă numai spre greutate li-e. Ş-aşa ajung la scârbă tot mai des. Bătrânul Vasile n-are vot în chestie. Acum Ion se tot înfurie cu bogăţia, îi cere tot mai multă moşie. Se duce când la socru-său să-i dea o grădină sau altceva, care el e un om nepăsător şi-i zice: - Eu ţi-am dat femeie, iar tu trebuie să fii bărbat. Rodovica e stingherită, nimeni nu e de partea ei. A crescut rămasă de mamă, bătută şi batjocurită de toţi, cari averea ei o băgau în seamă. Ion dimpotrivă, deşi sărac ca degetul, fost flăcău luat în samă de toţi, ştiutor de carte, cititor de gazetele azvârlite de popa văduv, cântăreţ care nu-şi dă rândul să înveţe cântări de la ai dascălului… A slujit la saşi, s-a căznit şi a muncit de copil mic. Om proglet, iute la mânie; prieten bun cu Ion al lui Tănase cel mai tare fecior din sat. Rodovica îl teme, căci el e tăcut, iar ea se tot hâzeşte. Şi se ceartă des din multe pricini, din moşie mai ales. Apoi se însoară şi Iacob şi ia o fată săracă cu care a slujit l undeva. Se au dragi. Şi vin pe capul ăstorlalţi‖. Zestrea (continuare) fila 6 „Ion se înfurie, se sfădesc. În urmă ajung la bătaie. Ion se gată să-şi facă casă. Şi aici se sfădeşte cu tatăl său: «Dă-mi

138

moşie». «D-apoi de unde să-ţi dau dacă n-am». Cât am a vost a fi după moartea noastră. Aşteaptă! Ion ar vrea să-i scrie pe el partea lui, i-e frică să nu-l scoată frate-său din moşie. Nu se potrivesc nicicum. Şi se duc toţi la nunta unei rude, fata lui Login cu doi şpuri care se mărită cu un văduvoi. Şi când vin acasă trăiţi Ion o bate pe femeia sa, după aceasta se spânzură. „Epizoade” notate de scriitor: „şcoala ungurească, clădirea noiei biserici, moartea vacii Dumana, îngroparea ei, casa lui Dumitru Sânzianu, vinderea ei la Jidovu, treburile lui cu copiii, moartea lui, Avrum se spânzură pentru pădurile…, Savista oloaga în drum etc. Un individ, tatăl lui Ion, care tuşeşte tot mereu, îl apucă tusa şi nu-l lasă până ce nu-i albestreşte faţa‖. Păţania lui Zaharia Herdelea cu Ion (jalba) pleacă de la schiţa Scriitor (vezi Caiete, p. 114). La fel şi Badea Dumitru, personajul, va fi reluat în Ion cu numele de Dumitru Moarcăs. Nuvela Ruşinea, amintită de scriitor în geneza romanului Ion, este o primă variantă a conflictului Ana – Vasile Baciu, din capitolul V al romanului, intitulat la fel, Ruşinea (Caiete, p. 118). Iată cum şi-a conceput Rebreanu acest episod: „I Bătaie mare, în curtea lui Login care-şi bate fata şi apoi vrea să-i taie capul la tăietor cu securea, e şi Loginoaia. II Fata lui Login a fost slujnică la oraş, la un avocat şi-a avut cu el un copil. A fost alungată, în sat a rămas din nou însărcinată. III Scene de înfăţişare la X, el s-ar lega de ea, dar Y zice că e al lui copilul, z zice că e al lui… IV Fata şi-a urât zilele şi şi-a luat lumea în cap. V păreri de rău ale lui Login că s-a prăpădit fata. VI O află slujnică la oraş şi o mărită cu un văduv‖. Protagoniştii din roman, învăţătorul Herdelea şi popa Belciug, sunt reluaţi din proiectul de schiţă intitulat Dascălul şi popa. O altă schiţă intitulată Soarta (Blăstămul) anticipează alte scene din romanul Ion: „Victor îi era dragă femeia lui Ion, Rodovica. S-a abătut pe la ea. Ceia (cheia) în afară. Ion ia sapa şi-l taie în cinci locuri. La tribunal Ion e achitat… dar femeia lui Victor cere despăgubiri şi-l blastămă: Nu-ţi ajute D-zeu sfântul… Şi încă la un an Ion cade la pat şi se usucă şi se topeşte. Degeaba toate doctoriile babelor şi doctorilor. Începe a-i cădea carnea. Şi s-a stins şi el‖.

139

Schiţa Femeia (Caiete, p. 125) va fi reluată cu aceleaşi personaje şi în Ion: „Lang în sala tribunalului cum l-a înşelat femeia cu un alt dascăl, s-a mutat şi, iar la fel. A treia oară a prins-o cu notarul la el în casă ş-a omorât-o‖.

Anexa nr. 2 – Ediţii ale roamnului Ion în ţară şi peste hotare În ciuda mărimii volumului de aproape 600 de pagini şi a preţului mare (cartea costa 32 de lei, pe când o carte obişnuită nu trecea de 5-10 lei volumul), romanul Ion s-a bucurat de succes, prima ediţie s-a epuizat în doar patru luni. Deja în 1923 apărea ediţia a III-a în două volume. Urmează ediţia a IV-a, în 1925; a V-a, în 1927; VI-a, în 1930; a VII-a, în 1939; a VIII-a, în 1941 şi a IX-a, în 1943. Ediţiile au atins tirajul de 70.000 de exemplare, record neobişnuit în producţia de carte interbelică. Rebreanu se află în primii zece scriitori români de circulaţie internaţională, proza lui a cunoscut o răspândire largă în limbile de circulaţie internaţională, dar şi în cele mai surprinzătoare, cum ar fi japoneza. Încă din timpul vieţii, ultimii 21 de ani, scriitorul avea peste 30 de cărţi traduse în 17 limbi străine, în 16 ţări din Europa şi America. Azi, acest număr se apropie de 200 de apariţii editoriale, numărul limbilor a trecut de 35, iar cel al ţărilor trece de 40. Ne surprinde să întâlnim traduceri în Egipt, Estonia, Indonezia, Mongolia, Uruguai sau Brazilia. Cele mai multe traduceri ale romanui Ion s-au făcut în limbile engleză, germană, italiană, franceză ş. a. Există peste 35 de traduceri din Ion în peste 20 de limbi. Ediţiile de peste hotare ale romanului Ion arată astfel: Ion, Praga, , 1929, traducere de Marie Kojeka; Ion, Italia, Lanciano, 1930, traducere de Silvestri Georgi cu o prefaţă de Ramiro Ortiz; Adoua traducere în italiană aparţine lui Giovanni Setra cu titlul La voce della terra, Milano, 1965;

140

Ion, 2 vol., Cracovia, Polonia, 1932, traducere de Stanislav Lukasik; Die Erde, die trunken mach,Pământul care îmbată, Viena, 1941, traducere de Konrad Richter; Paul Schuster în Mitglit, (Berlin – Bukarest, 1969); Ion, în slovacă, 1943, traducere de Zara Iovalova; Ion, Paris, 1945, traducere de Pierre Mesnard; rezumată în două cuvinte: Pământul şi Dragostea; Ion, în sârbocroată, Zagreb, 1949, traducere de dr. Ivan Esih cu titlul Plodovi zemljie; Ion, în sârbocroată, traducere de Ancelka Tomic, 1955 (Bukarest – Drzvanost). Alte traduceri urmează în: Franţa, Ion le roumain, Paris, 1946; Bulgaria, Sofia 1947 şi 1965, traducători I. Miteva şi Gergana Stratieva; din nou Italia, 1965; Anglia, Londra, 1966; Iran, 1966; S.U.A, 1967; fosta URSS, 1967.125 Versiunea olandeză repetă titlul german, Die aarde ditronken maak!, Haga, 1944, traducător Jef de Leau. În limba spaniolă, Virginia Cotruş, Barcelona, 1950; În limba maghiară – Olah Tibor, două ediţii, 1960 şi 1967; În limba engleză, 1962, o versiune anonimă la Bucureşti, apoi una a lui Richard Hillard, Londra, 1965 (intrată în Unesco Collection); Tot în engleză traduce şi Ralph M. Aderman, New York, 1967. În alte limbi mai puţin cunoscute avem: Ion, Iran, Teheran, 1964-1965, traducere de Mosben Djavidan şi Mahmud Fahr Dal, I, Avai zemin, II, Avai esg; În limba rusă, Ion, Moscova, 1966, traducere de S. Kulmanova; În limba arabă, A Juan, Cairo, 1968, traducători – Adil Muhamad Ali şi Louis Buqtor (două volume); În limba turcă, Istambul, 1970, Traducere de Hilmi Omeroglu; În limba estonă, Tallin, 1970, traducere de N. Alver şi T. Tati; În limba uzbecă, Taşkent, !970; În limba japoneză, Haruya Sumiya. ( Al. Piru, Liviu Rebreanu în lume,1985); Stancu Ilin, Liviu Rebreanu în Agora, Editura Minerva, Bucureşti, p. 218 şi următoarele; Liviu Rebreanu, Jurnal I, p. 128.
125

Cf. Andrei Bantaş, Liviu Rebreanu pe meridianele globului, Bucureşti, 1985

141

Anexa 3 Nume de personaje păstrate sunt puţine, popa Belciug şi notarul Stoessel; celelalte au fost botezate de autor. Tot autentice se mai adaugă şi: Macedon Cercetaşu, notarul Friedman din Nimigea, Savista şi soţii Lang. Alte prototipuri sunt. Dumitru Pop (Moarcăsu), primarii: Pop Iosif şi Hordoan Zaharia (alias Florea Tancu), notarul Alexa Candale (Căldăraru), Aurel Ungureanu (Aurel Sasu), student la medicină, din Ilva Mare. Scriitorul a împărţit fiecare capitol în subdiviziuni care cuprind câte o scenă, un moment, care trebuie înnodate în aşa fel ca să se poată întoarce în cuprinsul acţiunilor principale. În 11 august 1910, Rebreanu îşi schiţează sumar liniile romanului Zestrea126. Succesiunea filelor a fost restabilită cu greu deoarece manuscrisele au fost împărţite între Biblioteca Academiei (a doua variantă a romanului) şi familia Rebreanu (posesoarea primei variante). Pe această filă de manuscris 2540, fila 17, a scris prima dată Rebreanu cu creion albastru ION. Ion Bălan a fost înlocuit cu Gheorghe care a devenit Gheorghe Bulbuc şi, în final, George Bulbuc. Dumitru Zănoagă a devenit Ion Z. apoi Ion Pintea şi, la urmă, Ion Pop al Glanetaşului. Gheorghe Zănoagă, tatăl lui Ion, se schimbă în Vasile, apoi Alexandru Pintea ,şi ajunge în final Alexandru Pop al Glanetaşului. Alexandru Zănoagă, frate mai mare al lui Ion ajunge Iacob, apoi Marin Pintea şi Marin Pop al Glanetaşului. Maria Zănoagă era mama lui Ion. Notaţii episodice ale autorului din caietele de creaţie: „scena când Ion deflorează pe Ileana, (care va fi schimbată cu Ana, n.a.) noaptea pe cuptor, fiind în casă şi Alexandru Vărzariu (Paul Baciu – Vasile Baciu, n.a.). Tatăl o aude şi întreabă: Mă, ce faceţi voi acolo? Fata râde silit şi spune că vorbesc. Tatăl crede că e Gheorghe Bălan, se întoarce pe partea cealaltă şi doarme. Dimineaţa când pleacă Ion, fata-i zice: Tare mi-e frică să nu fi rămas însărcinată! În uliţă pitit într-un şanţ, Ion găseşte pe

126

vezi Liviu Rebreanu, Opere, vol. 4, ed. Niculae Gheran şi Valeria Dumitrescu, Addenda, pp. 589-590

142

Gheorghe, care-l spionase. Gheorghe pe urmă nu mai vrea să ştie de Ileana‖. În acelaşi manuscris, 2540, fila 36, autorul şi-a fixat următorul plan: „ I Duminică. Hora. Savista. Lăutarii. Jocul. Pauzele. Rachiul. Ion se duce cu Ileana în dosul şurii şi dragoste. Gheorghe se ia după ei, îi pândeşte. Începe jocul, cei doi se întorc, joacă împreună. Vine socrul cherchelit. În pauză Gheorghe oferă rachiu Ilenei. Ion îl respinge. Ceartă. Gata să fie bătaie generală. Ileana (Ana) fuge acasă plângând. Socrul o înjură şi strigă în gura mare că n-o să dea lui Ion pe Ileana, viitoarea Ană. Cârciuma. În fund, salonul boierilor: notar, primar, învăţători, fiul învăţătorului. Ţăranii beau. Lăutarii cântă. Fiul dascălului a venit la Ion: de ce te laşi? Ion cată pricină lui Gheorghe. Se încinge bătaie mare. Gheorghe e bătut măr şi e dus acasă în cearşaf. Ion se duce acasă fluierând pe la casa Ilenei şi urlând. Ileana a ieşit afară ca o pisică şi l-a admirat pe furiş‖. În varianta de proiect, iniţial Moartea, capitolul I Începutul a fost structurat de autor, după cum vom vedea, în 12 segmente: 1, Drumul. Satul. Privelişte generală. 2 Hora. Lăutarii. 3 Primarul, Glanetaşul, Macedon, Savista, etc. 4 Ion. Sfârşitul jocului. Ana. 5 Ion şi Ana – Vasile Baciu trece aiurea. 6 George. 7 Belciug, d-na Herdelea, Titu, Atena. 8 Vasile Baciu, Conflictul cu Ion. 9 Cârciuma lui Avrum. 10 Ion şi Titu. Aţâţarea. 11 Ion şi George. Bătaia. 12 Ana. Cercul horei este centrul lumii satului, o descătuşare de energii. Este prezentă şi Savista, oloaga satului, prezentată printr-un portret grotesc: „Are picioarele chircite din naştere, iar braţele lungi şi osoase ca nişte căngi anume spre a-şi târî schilozenia, şi-o gură enormă cu buzele alburii de sub care se întind gingiile îmbălate, cu colţi de dinţi galbeni, rari şi lungi. Are douăzeci şi cinci de ani şi tremură de fericire când aude lăutarii ori când vede vreo petrecere… ‖

143

Capitolul II Primele momente din această formă embrionară vor fi reluate şi în varianta definitivă Zvârcolirea: „Se crapă de ziuă. Ion doarme dus în podeţ, pe fân. Tat-său îl scoală cu greu. Să meargă să cosească livada. Ion pleacă cu coasa. Livada a luat-o în parte de la notar. Gândurile lui cosând. Seara spre sat se întâlneşte cu Ileana. Ea îl vrea, tatăl ei nu-l vrea. Sfatul lui Ion cu fiul Învăţătorului. Deflorarea Ilenei‖. Acest capitol Zvârcolirea are şi o variantă pe puncte: „1 Glanetaşu, Zenobia. 2 Ion la câmp. Trecutul etc. Ana, Florica. 3 Ana a văzut scena cu Florica. Vasile o ameninţă pentru Ion. 4 Casa Herdelea. Titu, trecut etc. Începutul cu d-na Lang. Cancelaria notarului. 5 Herdelea şi d-na Herdelea. Toma şi George, Bătaia de ieri. Belciug. Ion. 6 Ion, seara la Herdelea. Trebuie să ia pe Ana‖. Capitolul III – unele aspecte vor fi reluate de scriitor în capitolul al V-lea: „Socrul bate crunt, zilnic pe Ileana. După ce moare Ana, tat-său se ceartă cu Ion, vrând să-i ia fetiţa, (ideea a fost abandonată), ca să-i dea înapoi pământul. Ion trece cu brazda în locul vecinului, bătaie (în roman, forma definitivă, acest episod se mută în capitolul IV). La bâlci, la Năsăud, ţăranii la bâlci. La judecătorie. Chef la Tradam. Herdelea Titu, Popa, Notarul evreu, Lang învăţătorul, solgăbirăul Gheţea. Vorbesc politică, popa, un iredentist, vrea autonomie, etc… Solgăbirăul: „măi părinte, şi aici agiţi!‖ Anexa 4 Alte note continuă să schiţeze acţiunea romanului: „Duşmănia dintre popă şi Herdelea – după bătaia de la Avrum, popa cheamă şi dojeneşte pe Ion, Herdelea îl aprobă. Ion se bate cu Lungu pentru o brazdă. Popa învaţă pe Lungu să-l pârască .Herdelea învaţă pe Ion cum să se apere, apoi îi face plângerea, lăcrămaţia. Puhoiul – moment abandonat. Bojotoaia la Herdelea.

144

Cum a ajuns Herdelea învăţător la stat: în Maieru (în roman Feldioara). Titu în Vărarea (în roman Luşca). Conflictul româno – săsesc. Agitaţia în sat. Intervenţia lui Titu ameninţat apoi pentru aţâţare. Trecerea lui Titu în ţară (Sibiu) corespondent al Ziarului Bistriţei la Adunarea generală a Astrei. Acest capitol intitulat Iubire are şi o variantă pe puncte schiţată de autor: 1 Dojana lui Ion în biserică. Hotărăşte să lase pe Ana. Seara la Florica. 2 Casa lui Herdelea. Pteancu şi Aurel. Cererea lui Pteancu în scris. 3 Bătaia lui Ion cu Lungu. 4 Jour la Atena. Atene şi Aurel. 5 Roza Lang. Declaraţia lui Titu. 6 Ttitu şi Ion. 7 Atena consimte să ia pe Pteancu‖. Alte notaţii mai organizate care prefigurează cele treisprezece capitole, aduc în prim plan o limpezire a datelor preliminarii: „1 Veselia, dragostea Ion – Ana, bătaia Ion – Gheorghe. 2 Trecutul – cositul, întâlnirea, bătaia câinilor. 3 Iubirea – sfatul băiatului învăţătorului. 4 Noaptea – deflorarea. 5 Vai! Bătaia Anei. 6 Nunta. 7 Vicleşugul – spânzuratul Avrum. Bătăi, Se duc la popa să-i împace. 8 Fetiţa – moartea vacii, naşterea copilului. 9 Sărutarea – sărutarea pământului, nunta lui Gheorghe. 10 Ştreangul – moartea Anei. 11 Blestemul – dragostea dintre Ion şi nevasta lui Gheorghe. 12 Gheorghe află, Ion a câştigat procesul. 13 Moartea – vezi cum a omorât pe Victor, Ion beat‖. Dacă luăm primul capitol Veselia avem în continuare dezvoltarea ideilor principale notate anterior chiar de mâna scriitorului astfel: „Prislop. Hora – cârciumarul Avrum Gevirtz. Fira lui Matei Boscu – beţivă, participanţii la horă. Apar învăţătoarea Ludovica, cu d-na Atena şi cu Titu în tovărăşia popii Belciug. Ion şi Vasile aproape la bătaie. Ion şi Gheorghe se bat. Cearta între popă şi învăţător. Licitaţia la învăţător. Popa

145

cumpără mobila. Învăţătoarea îl înjură. Judecata. La bobotează, popa nu merge cu crucea. Reclamaţie la prototop‖. Şi din nou aşa-zisele capitole cu date complementare se schimbă doar în titlu: capitolul II din Trecutul în Zvârcolirea, iar capitolul al VIII-lea din Fetiţa în Odrasla. Capitolul al II-lea, Zvârcolirea, are câteva note succinte: „Ion la coasă; trecutul; întâlnirea cu Ana, bătaia câinilor, întâlnirea cu Florica!‖ Capitolul Iubirea cuprinde „sfatul lui Titu, Dumitru, etc. bătaia pentru brazdă cu Simion Lungu‖ – adăugate ulterior. Capitolul al IV-lea, Noaptea, are puţine idei: „noaptea iubirii, reclamaţia‖, dar şi o variantă pe puncte, după cum urmează: 1 George şi Ana. Revenirea lui Ion. 2 Judecata cu Lungu. Condamnarea lui Ion. 3 Pteancu anunţă că vine, sosirea lui. 4 Serata dansantă la Năsăud. 5 Herdelea face plângerea lui Ion contra sentinţei. 6 Un chef la Tradam, cu politică, etc. 7 Titu posedă pe doamna Lang. 8 Ion posedă pe Ana. Capitolul al V-lea Vai! Are ca plan doar „bătăile Anei‖. În plus, există şi o variantă pe puncte a capitolului: 1 Bojotaia 2 Logodna Pteancu – Atena. 3 Păcatul Anei iese în vileag. 4 Se află că Herdelea a făcut plângerea lui Ion. 5 Bătaia Anei. 6 Ana se duce la Ion, zadarnic. Capitolul al VI-lea Nunta adaugă: „cununia Anei cu Ion, peţitul, tocmeala etc‖. Pe lângă aceste scurte note se adaugă şi o variantă numerotată până la nouă: 1 Titu în Nimigea Ungurească. 2 Ion e obraznic cu Herdelea, zbuciumarea lui. 3 Tocmeala dintre Ion şi Vasile, la Belciug. 4 Înţelegerea dintre Ion şi Vasile. 5 Titu pleacă din Nimigea; schimbarea lui. 6 Neplăcerile se ţin lanţ, scena de la berărie. 7 Revedere Titu – Roza.

146

8 Nunta lui Ion. 9 Nunta Atena – Pteancu. Capitolul al VII-lea, Vicleşugul, aduce nou următoarele idei: „spânzurătoarea, Avrum, bătăile, pacea la popa, gelozia dintre Ana şi Florica‖. La acestea se adaugă şi o variantă numerotată de la1 la 7, când capitolul devine Vasile: 1 Sechestrul şi cearta cu Belciug. 2 Vicleşugul lui Vasile. 3 Titu şi alegerile de deputat. 4 Ana intervine la Vasile pentru locuri. Amândoi o bat. 5 Titu şi Herdelea în faţa alegerilor. 6 Încercarea de împăcare dintre Ion şi Vasile la Herdelea. 7 Belciug sfătuieşte pe Ion. Capitolul al VIII-lea, Odrasla, are doar două idei: „moartea vacii şi naşterea copilului‖. După ce capitolul se schimbă în Copilul, se va adăuga şi o variantă numerotată: 1 Alegerea de deputat. 2 Ana gonită; vine acasă la Vasile. Semiînţelegere Ion – Vasile. 3 Scrisoare de la Atena. 4 Ion deşi a obţinut 12 locuri, bate pe Ana, Ana naşte. 5 Titu la Vărarea; visuri, Virginia. 6 Suferinţa Anei, Avrum s-a spânzurat. 7 Procesul lui Herdelea la tribunal, suspendat. Capitolul al IX-lea, Sărutarea, vine cu doar două idei: „sărutarea pământului şi nunta lui George‖. La acestea se adaugă o variantă numerotată din opt puncte: 1 Vine Atena pe-acasă. 2 Moartea lui Dumitru. 3 Vasile renunţă la toate locurile de frica procesului. 4 Herdelea suspendat îşi caută post. Onişor ajută. 5 Zbuciumările lui Titu, conflictul cu jandarmii. 6 Herdelea şi Belciug, despre locul casei. 7 Titu pleacă la Măgura. 8 Ion sărută pământul. Capitolul al X-lea Ştreangul are în prim plan doar „moartea Anii”. La acestea se adaugă doar o variantă cu cinci puncte:

147

1 Herdelea s-a mutat la Năsăud. 2 Ion umblă cu Florica. 3 Belciug se frământă, în preajma împăcării cu Herdelea. 4 Titu în Măgura. 5 Ana se spânzură. Capitolul al XI-lea Blestemul are o singură idee „dragostea intre Ion şi nevasta lui George‖. Din nou avem o completare de nouă puncte: 1 Înmormântarea Anei, teama lui Ion de copil. 2 Herdelea e achitat. 3 Ion la puşcărie. 4 Herdelea îşi reia locul la şcoală. 5 Moare copilul lui Ion. 6 Planurile lui Titu pentru România. 7 Examenul la Prislop; împăcarea dintre Herdelea şi Belciug. 8 La Sîngeorz cu cei din România. 9 Ion şi Florica se posedă. Capitolul al XII-lea George reia ideile deja enunţate: „George află de la Savista. Ion a câştigat procesul‖. În plus, avem o variantă din şapte puncte: 1 Savista spune la George. 2 Herdelea trebuie să iasă la pensie. 3 Ion şi Vasile se învoiesc la Belciug, să dăruiască bisericii. 4 Titu pleacă la Sibiu. 5 Ion şi Florica; Savista-i pândeşte. 6 Titu la Sibiu; serbările Astrei. 7 Lovitura lui George. Capitolul XIII-lea Sfârşitul are în centrul atenţiei „moartea lui Ion‖. Tot la acest capitol se mai adaugă trei variante numerotate: 1 Moartea lui Ion. 2 Înmormântarea lui Ion. 3 Livia şi Zăgreanu. 4 Scrisorile lui Titu din Bucureşti. 5 Sfinţirea noii biserici. 6 Titu în Măgura. Invitaţia la Sîngeorz. Prin urgentarea sfinţirii bisericii, preotul Belciug caută, mai mult sau mai puţin voit, să purifice satul altfel decât prin crima

148

comisă. Turnul strălucitor al bisericii noi reprezintă un element nou echivalent cu întoarcerea spre credinţă. 7 Examenul în Prislop. Herdelea trebuie să-şi dea demisia. Împăcarea cu Belciug, casa lui Herdelea trebuie tranşată. 8 Sîngeorz. 9 Ion şi Florica pe câmp. Varianta a doua la acelaşi capitol e în şapte puncte: 1 George află despre Ion cu Florica de la Savista. 2 Demisia lui Herdelea. Zăgreanu cu Livia. 3 Vasile şi Ion la Belciug, renunţă în favoarea bisericii. Pregătiri pentru sfinţire. 4 Titu vine acasă. Întâlnirea cu Ion, care e fericit, August, plecarea lui Titu. 5 Aranjarea întâlnirei, Ion şi Florica. Savista previne pe George. 6 Titu la Sibiu. Serbările Astrei – Vede pe Liviu, căpitan de stat – major, care are vederi absolut contrare, etc. 7 Moartea lui Ion. Cea de-a treia variantă a ultimului capitol ne arată meticulozitatea cu care scriitorul se gândea la finalul romanului: 1 Autopsia. Blestemul lui George. Florica e grea. 2 Înmormântarea lui Ion. Belciug. Vasile şi averea rămasă bisericii. 3 Herdelea în Năsăud. Zăgreanu cu Livia. Pregătiri pentru sfinţire. Zăgreanu e numit. 4 Plecarea lui Titu în România cu scrisoare. 5 Sfinţirea bisericii. Hora mare. Alţii noi. Tomii îi spune avocatul că o să scape uşor. Florica e grea. Există un fragment adăugat cu creion negru care n-a fost folosit în finalul romanului: „- Credinţa mea este că dacă n-ar exista femeia pe pământ, n-ar exista nici codul penal‖ Pentru primul capitol, (cu titlul vechi de Veselia), se găseşte în arhive un început abandonat care se prezintă astfel: „Satul părea mort. Pitit într-o scrântitură de dealuri pleşuve, tăiat în două de şoseaua ce leagă Bistriţa cu Năsăudul, parcă se ferea de săgeţile de fierbinţeală ce se năpusteau prin văzduhul alburiu. Gârla popii, care venea tocmai din graniţa Vărării, se strecora pe lângă casele de pe Uliţa din dosul casei preotului Belciug şi apoi se freca de

149

drumul cel mare până-n Tradam, unde se vărsa în Someş, acum era secat de secetă‖. Anexa 5 Capitolele arată după schimbare altfel: I Începutul – schimbare de titlu din Veselia. II Zvârcolirea – se adaugă al treilea rând de idei: „Iubirea Atenei (în roman, Laura) cu studentul Sasu (în roman, Aurel Ungureanu). O ceartă în casă pe chestia asta. Titu ar umbla după fete în sat: Margareta etc. Apoi face curte nevestei unui învăţător, Lang. Ion trece pe la Herdelea; duşmănia ascunsă dintre Herdelea şi popa… ‖ III Iubirea aduce elemente noi din viaţa intelectualilor: Întrevederea Ion – Titu. Sfaturile lui Titu. Bătaia lui Ion cu Lungu pentru o brazdă. Titu a reuşit la nevasta lui Lang. Iubirea lui Titu cu Miţi Grivase (în roman Lucreţia Dragu). Pregătiri pentru serata din Năsăud (în roman Armadia). Vor merge cu trăsura popii. Herdelea va face o reclamaţie lui Ion, dar acesta e condamnat Apare şi Pteancu (în roman Pintea) la jourul Atenei. Livia (în roman Ghighi) apare şi ea la petrecere. Scena, sărutarea (Titu şi doamna Lang). Titu şi Ion. Sfatul! IV Noaptea – Ideile încep să se cristalizeze, ele capătă o formă mult mai clară şi organizată: Ion deflorează pe Ana. Serata de la 4 octombrie. Elita Năsăudului. Herdelea e în urmă cu ratele şi i se pune sechestru pe mobilă. 1 George, iubirea lui pentru Ana şi Ion. 2 Judecata în Năsăud, Ion e pedepsit cu 8 zile de închisoare. 3 Vizita lui Pteancu. 4 Plângerea lui Ion făcută de Herdelea. 5 Serata din Năsăud. 6 Cheful din Tradam (solgăbirăul român, Belciug, Herdelea, Lang, Titu, Profesori, Politică. 7 Titu şi doamna Lang. 8 Ion deflorează pe Ana. 9 Ion şi Titu. V Vai! (în forma finală, Ruşinea) are idei în completare: Satul află de păcatul Anei. Burta Anei. Bătăile. Certuri în casa Herdelea pentru măritişul Atenei. Titu e ajutor de notar în Vărarea (în

150

roman Gargalău). Licitaţia la Herdelea. Herdelea e dat în judecată de judecător pentru calomnie. Alte momente numerotate de autor la acest capitol: 1 Logodna Atenei cu Pteancu. 2 Zvonul în sat că Ana e grea. 3 Titu îşi găseşte loc la notarul din Măgieruş (în roman Gargalău). 4 Alegere de deputat. Candidatul ungur şi român (Herdelea e cu ungurul, popa e cu românul). 5 Vasile află de greşeala fetei. Bătăile. 6 Ana (de la Ion la Vasile). 7 Crăciunul. Bojotaia. 8 Vasile întâlneşte pe Ion – cearta. VI Nunta – capitolul este suprasaturat de note şi idei din partea autorului: Vasile umblă după Ion. Învoiala. Peţitul, tocmeala. Herdelea e naş. Nunta. Nunta Atenei cu teologul. Cearta cu popa. Porecla. Pămătuful. Urmează o primă listă cu idei: 1 Nunta Atenei şi plecarea ei în Sătmar. 2 Tocmeala dintre Vasile şi Ion, apoi învoiala. 3 Sechestrul la Herdelea. Inspectorul cel nou. 4 Nunta dintre Ion şi Anuţa, Herdelea e naş. O altă listă numerotată cu idei, amplificată apare astfel: 1 Titu în Nimigea Ungurească. 2 Belciug cheamă pe Ion cu Glanetaşu şi Zenobia, pe Vasile şi Ana ca să-i facă să se învoiască. Tocmeala pe pământ. 3 Supărările lui Herdelea. 4 Titu pleacă în Nimigea şi supărarea lui Herdelea. 5 Nunta lui Ion. 6 Nunta Atenei în Năsăud şi plecarea ei. Referitor la Nimigea, în caietele de creaţie se găseşte un mic fragment despre Titu Herdelea şi relaţia lui cu această localitate: „...biserica românească e ca un grajd hodorogit, iar cea ungurească – frumoasă, nouă. Nimigea Ungurească e ca… o insulă în mijlocul mărei româneşti. Titu aduce zăloage numai de la unguri şi pleacă, Nu mai vrea… ‖ Al doilea rând de note numerotate arată astfel: 1 Titu în Vărarea. Venirile lui pentru Roza. Iubire oriunde. 2 Vasile dă locurile lui Ion. Ion o bate, Vasile o bate, o trimite înapoi. (pe Ana).

151

3 Licitaţie la Herdelea, cearta cu cucoana. 4 Titu şi Roza Lang. 5 Spânzurarea lui Avrum şi Ana. 6 Ion dă în judecată pe Vasile, popa pe cucoană, judecătorul pe Herdelea şi Ion. Altă serie de note creşte la şapte numărul ideilor numerotate cu mare atenţie: 1 Licitaţia. Cearta cu popa. 2 Ion după nuntă, rău cu Ana, ochii după Florica. Ion bate pe Ana. 3 Activitatea lui Titu în sat. 4 Ion şi Vasile bat pe Ana. Ana fuge la Herdelea. 5 Citaţia, Herdelea la tribunal. Jalea. 6 Ion găseşte pe Ana. Ana rămâne le Ion. 7 Ion se duce la popa pentru sfat. VII Vicleşugul (în roman Vasile) are în arhive următoarele note: „Vasile nu vrea să dea locurile făgăduite lui Ion până la moarte. Certuri. Ion o bate pe Ana, o trimite acasă, Vasile o bate, o trimite înapoi. Întâlnirea la Herdelea. Bătaia dintre ginere şi socru. Spânzurarea lui Avrum şi Ana. Titu vine acasă din Măgura, unde e la Candale ajutor de notar. Ion dă în judecată pe Vasile pentru locuri. Popa dă în judecată pe cucoana. Judecata lui Herdelea, condamnare şi suspendarea‖. Tot legat de acest capitol, în Ms. 2539, fila 22, găsim şi o numerotare a idelor în două variante, prima de şase şi a doua de opt: 1 Alegerea de deputat. Activitatea lui Titu şi Herdelea, tatăl. 2 Ana naşte un băiat. Ion nu mai vrea să ştie de iubire. Copilul îl face şi mai hrăpăreţ de moşie. 3 Scrisoare de la Atena 4 Titu în Vărarea; familie Eugenia, Virginia Grivase, în roman Virginia Gherasim. 5 Avrum – Ana. 6 La tribunal. Condamnarea. Tot la acest capitol – o altă variantă, Addenda, p. 614, Odrasla (în proiectele iniţiale Fetiţa, în roman, Copilul) : Naşterea copilului lui Ion; moartea vacii. Judecata. Ion câştigă procesul. Bătaia în Tradam, la cârciumă. Ion găseşte pe

152

Ana. Titu e, iar acasă. Atena vine acasă cu burta mare. S-a burghezit. Nu mai face versuri. Titu cu Ion se sfătuiesc. Lui Ion îi place Florica pe care vrea s-o ia George. Titu umblă după Margareta, căci pe Lang l-a dat afară inspectorul cel nou pentru beţie şi astfel Titu scapă de Roza, judecata popii cu cucoana. Acum Titu merge în Vărarea. Dragostea cu Eugenia. O altă variantă pe puncte a capitolului VIII cu subtitlul Toamna şi Iarna: 1 Moartea lui Dumitru de faţă cu Ana, pe când se rade. Cearta cu Firoana pentru cinci zloţi. Gândurile Anei de moarte, căci Ion o maltratează mereu. Ion a gonit-o de acasă. 2 Suspendarea lui Herdelea; venirea Atenei şi ducerea Liviei la ea. 3 Împăcarea lui Ion cu Vasile la popa; cinci locuri şi reprimeşte pe Ana. 4 Titu în Vărarea; conflictul saso-român. Partea lui Titu; ancheta locotenentului major. 5 Popa nu merge cu crucea la Herdelea. 6 Ion sărută pământul. IX Sărutarea 2 Ana naşte un băiat. Ion nu mai vrea să ştie de iubire. Copilul îl face şi mai hrăpăreţ de moşie. 3 Scrisoare de la Atena. 4 Titu în Vărarea, familie Eugenia, Virginia Grivase. 5 Avrum – Ana. 6 La tribunal. Condamnarea. În notele scriitorului, capitolul este anticipat astfel: „Ion sărută pământul ce i l-a dat Vasile, în schimb a reluat pe Ana, după ce s-au împăcat la popa. Ion face apel la procesul cu Vasile, vrea tot pământul. Nunta lui George (în roman va fi trecută la capitolul X). Ana observă că lui Ion îi fug ochii după Florica, pe care o sărută chiar la nuntă şi o strânge când o joacă pe bani. Popa nu merge cu crucea la dascăl, care-l reclamă la episcop, care obligă pe popa din Luşca să vie vara cu crucea‖. Şi la acest capitol avem o variantă pe puncte, numerotată de la 1 la 6: 1 Ion şi Ana, după ce au câştigat tot pământul. Rău mereu. Ion umblă după altele.

153

2 Herdelea s-a mutat la Năsăud. Viaţa acolo, scriitor la avocat. Procesul cu Belciug. 3 Nunta lui George cu Florica; Ana vede, iar pe Ion cu Florica. 4 Belciug cu biserica. Învăţătorul suplinitor Zăgreanu – român ungurit. 5 Titu la Candale (în roman Căldăraru) în Măgura. 6 Savista spune Anei de Ion cu Florica. Ana se spânzură. Iarna până în postul Paştelui. X Ştreangul După câteva note scurte: „Ion bate pe Ana. Ana se spânzură. Herdelea suspendat e în Năsăud‖ urmează o variantă pe puncte a capitolului: 1 Remuşcarea lui Ion. Dragostea pentru copil. Nădejdile. Vasile. Înmormântarea Anei. 2 Herdelea câştigă procesul. Revine în Prislop, fără să se mute. 3 Moartea copilului lui Ion. Desperarea şi beţia lui. 4 Titu în Măgura. Băile de la Sîngeorz. Banii lui. Întâlnire cu cumnata lui, sora lui Pteancu din România, alţii din România; hotărârea să plece. Aranjare pentru adunarea Astrei. 5 Ion a pierdut tot. Umblă după Florica. Regretul lui şi împăcarea cu sine însuşi. Urmează alte adnotări pentru perioada (aprilie – mai – iunie – iulie): „Ion cu Florica pe câmp. La închisoare o lună, în Năsăud. Titu se împrieteneşte cu deputatul din România care-i spune: „Vă dorim cu inima, dar gura trebuie să ne fie mută‖. Acelaşi lucru î spune şi preşedintele Astrei, la Sibiu. Herdelea îşi reia şcoala. Examenul. Inspectorul vine. Conflictul. Apropierea de Belciug. XI Blestemul La început avem câteva note aparte, urmate de două variante, pe puncte: „Ion se jură şi blestemă când doctorii taie pe Ana moartă. Întâlnirea lui Ion cu Florica. Herdelea se întoarce înapoi în sat. Pedeapsa cu închisoarea i-a fost schimbată în bani, iar suspendarea sfârşită. Moartea copilului lui Ion. Examenele, inspectorul, împăcarea cu Belciug‖. Prima variantă pe puncte: 1 Plecarea lui Titu. Astra la Sibiu. Serbările româneşti. 2 George află de Ion după Florica, de la Savista.

154

3 Inspectorul cel nou. Inspecţia. Ameninţarea românilor. 4 Ion şi Florica. Aranjare întâlnire. Savista previne pe George. 5 Împăcarea lui Belciug cu Herdelea. Pensionarea lui Herdelea. 6 Moartea lui Ion. O altă variantă a aceluiaşi capitol, din august – septembrie: 1 George află de Ion şi Florica. 2 Sîngeorz – Zăgreanu şi Livia. 3 Belciug, biserica. 4 Ion şi Florica, aranjarea întâlnirii. Savista previne pe George. 5 Titu ca să plece la Astra, vine în Năsăud. Întâlnirea cu Ion. 6 Moartea lui Ion. XII George În variantele autorului pentru acest capitol avem câteva note şi o variantă pe puncte: „George află de la Savista că Ion umblă cu Florica. Ion câştigă procesul cu Vasile. Inspectorul cel nou – ungur mare. Trage la Herdelea şi e indignat c nu vorbeşte ungureşte în casă şi că cucoana nu ştie o boabă. Inspecţie severă. Copiii nu ştiu ungureşte, trebuie să ştie. Un avertisment lui Herdelea.Herdelea se împacă cu popa pentru apărarea şcoalei‖. Varianta pe puncte arată astfel: 1 George. Autopsia lui Ion. Florica. Titu la înmormântare, ultima idee, abandonată. 2 plecarea lui Titu în România, sub formă de scrisoare. 3 Învăţătorul cel nou – Zăgreanu. 4 Vasile lasă toată averea bisericii. 5 Herdelea în Năsăud. Curtezanii Liviei. Scrisoare. 6 Sfinţirea bisericii celei noi. Petrecerea. În viitor. Trecut şi viitor (sept. Şi începutul lui octombrie). XIII Sfârşitul În proiectul iniţial Moartea avem următoarele note, fără variante numerotate: „Ion a luat în primire locurile. Fericirea lui. Cheful la Tradam. Vine acasă la Florica. Moartea lui. Herdelea trece la pensie şi se mută definitiv la Năsăud., ca scriitor la un avocat. Titu pleacă în România‖.

155

Următorul text a fost abandonat în roman: „În Prislop vine un învăţător ungur; jalea popii; bucuria lui că poate sfinţi biserica cea nouă, cu care prilej face şi o serbare cu dans, unde merge Herdelea cu Livia şi unde învăţătorul cel nou dă un fel de examen de limb românească, căci fără ea nu se poate în Ardeal‖.

Anexa 6 Ca personaje sunt notate: Macedon Cercetaşu, Matroana, soţia lui, Zimăla, crâşmăriţa. Ca toponime avem selectate următoarele: Tradam, Prislop, Valea Albă, Rociu, Bistriţa, Răbra Mare, Vărarea, Salva, Cepan, Dumitrea, năsăudeni, luşcani, răbişoreni, prislopeni. Alte asemenea proiecte ce preced romanul sunt şi: Boanghina, Nevasta, Răfuiala, Talerii, apoi la Bucureşti: Dintele, Proştii, Vrăşmaşii şi Idilă de la ţară. Anexa 7 ION – primul cuvânt cu care începe actul de naştere al romanului, proiectul Zestrea va suferi modificări: „Ion Bălan, flăcău de 23 de ani, chipeş şi voinic ca un balaur, e bogat‖ – va deveni Gheorghe Bălan, Gheorghe Bulbuc şi în final George Bulbuc. Ion a fost la început Dumitru Zănoagă, apoi Ion Z., mai târziu, Ion Pintea şi, în final, Ion al Glanetaşului. Alexandru Vărzariu va ajunge Paul Baciu şi, în final, Vasile Baciu. Prin onomastica personajelor, autorul urmăreşte şi stratificarea lor socială. Din cele peste 180 de nume din Caiete vor fi selectate abia jumătate (romanul Ion are 102 personaje, primul proiect avea doar 17 din care 12 cu nume precizat). Personajele secundare sunt păstrate pentru topografia locurilor. Virginia Grivase va ajunge Virginia Gherman, Ion Ciocan, Victor Onişor trece la Grofşoru.. Livia, Onişor, Candale, Miţi, Grivase vor fi abandonate de scriitor, numele Lang rămâne.

156

Anexa 8 - Toponime Pentru a vedea meticulozitatea pregătirii lui Rebreanu, merită amintită lista toponimelor culese în caiete, ca material pentru roman: Pripas, Cârlibaba, Armadia, Jidoviţa, Pădurea Domnească, Măgura Cocorilor, Gârla Popii, Cişmeaua Mortului, Râpele Dracului, Uliţa - din Dos, Uliţa Mare. În Addenda, p. 641-642, găsim lista completă a locurilor care stabilesc hotarele locurilor unde se va petrece acţiunea cărţii, cât şi altele ca: Monor, Someşul, Cluj, Bistriţa, Bucovina, trecătoarea Bârgăului, Pârâul Dascălului, Luşca, Săscuţa, Pădurea Fulgerată, Zăhata, Păuniş, Pădurea Spânzuratului, Lazurile, Salva, Maramureş, Runc, Ardeal, Soimuş, Lechinţa, Parva, Feldioara, Sîngeorz, Sătmar, Teaca, Prut, Siret, Măgura, Uliţa Comorilor, Dumitriţa, Valea Someşului, Zagra, Vireag, România, Sibiu, Cernăuţi, Blaj, Bucureşti, Munţii Bârgăului, Valea Diugului, Valea Bistriţei, Dej, Gherla, Braşov, Oradea - Mare, Arad, Timişoara, Deva, Transilvania, Târgu.Mureş, Carpaţi, Ungaria ş.a. Anexa 9. Comparaţie între prima versiune şi cea tipărită Dacă vom face o comparaţie între prima versiune manuscrisă şi ediţia tipărită din 1920, vom constata „inedite‖ doar cele referitoare la Titu Herdelea, episodul cu Virginia Grivase. Deosebirile sunt în ceea ce priveşte transferarea unor episoade dintr-un capitol în altul, în special în partea a doua a romanului, precum şi o cizelare artistică. Pagini inedite ar fi şi cele despre ghicitorul din Măgură, Titu Herdelea şi scrisorile de acasă, şi colegii de la ziar ai cestuia. Transcrierea înseamnă şi la acest roman refacere şi retuşare şi, mai ales ,şlefuire artistică. Versiunea a doua a romanului Ion elimină din balast, idei inutile, repetate. Apar mici abateri de la proiectul primei variante, cum ar fi sosirea la horă a preotului Belciug. Modificări onomastice şi toponimice importante sunt: Năsăudul devine Armadia, Tradam trece la Jidoviţa, Atena se schimbă în Laura, Livia în Ghighi, Laurenţ al lui Ilieşiu din Maieru devine Laurenţ din Bârgău. Dintre toponime suferă modificări următoarele:

157

Cişmeaua Sasului în Cişmeaua Mortului, Pârâul Dascălului în Pârâul Doamnei şi Pădurea Notarului în Pădurea Domnească. A treia versiune, cea pentru tipar, suferă şi ea 56 de modificări, iar, la prima erată, încă cinci. Urmează schimbări editoriale numeroase după fiecare din cele 12 ediţii, peste 55 de pagini cu modificări minore de genul: se opinteşte – se căzneşte; pe de lături – pe-alături; ca un gâscan – ca un gânsac; pe capitole şi pe pagini, cu o medie de 9-10 corecturi, puţine cu 1-2, în total peste 200 de mici intervenţii. Anexa 10 Nume notate de scriitor în Caiete127: Zaharia Herdelea, d-na Herdelea, Alexandru Pop Glanetaşu, Florea Tancu, Avrum, Todosia, Maxim Oprea, Briceag, Holbea, Găvan, Ştefan Hotnog, Trifon Tătaru, Simion Butunoiu, Toader Burlacu, Ştefan Ilina, Floarea (nevasta lui Macedon), Savista, Maria (nevasta lui Trifon Tătaru), Vasile Baciu, Floarea Căruntu, Ion (feciorul Glanetaşului), ANA (fata lui Vasile Baciu), Margareta lui Cosma Ciocănaş, Florica, fata Todosiei, verişoara Savistei şi nevasta lui George, Zenobia – mama lui Ion Glanetaşu, George Bulbuc, Ilie Onu, dr. Filipoiu, preotul Belciug, Laura, Titu, Nistor, Aizic – fiul lui Avrum, Toma Bulbuc, Iftode Condratu, Ghighi, Dumitru Moarcăs, Valentin Dagu, Lucreţia Dragu, Învăţătorul Lang, Roza Lang, prof. Oancea, notarul Stoessel, practicantul Hornstein, Simion Munteanu (unchiul d-nei Herdelea), baba Rodovica, Zimăla, Cernatonz, George Pintea, Aurel Ungureanu, d-şoarele Bocu, Elvira (fiica d-lui Filipoi), Margareta Bobescu, Spătaru (profesor), Elena şi Alexandru Spătaru, Silvia Varga, Vica (fata popii din Vărarea), Bălan (funcţionar la poştă), Ştrul, Augustin – cărăuşi înArmadia, prof. Romaşcu, prof.Ştefan Oprea, Goghi Madarasy silvicultor, Vasile Chiţu – solgăbirău, Numann, prof. Măiereanu, avocat Paul Damian, Profira – mama lui Pintea, Alexandru Pintea, Profira Pintea - soţie, Ştefan Pintea, Ludovica Pintea, Liviu Pintea, Virgil Pintea, Ionel Pintea, Marcu Pintea, Vasile Pintea, Eugenia Pintea, Victor Grozea (soţul
127

vezi Addenda, op. cit., p. 630.

158

Ludovicăi Pintea), Gogu Ionescu – deputat, baba Firoana, copistul Ghiţă Pop, Cahan, Fridman, Horvath, Lendvay, - avocat, Bela Beck, Paraschiva, Cântăreanu – notar, Ion Ciocan – deputat, Victor Grofşoru – avocat, d-na Cântăreanu, Eugenia (fiica lui Cântăreanu), Virginia Gherman, ing. Vasile Popa, Petre (fiul lui Ion Glanetaşu), Rifca (soţia lui Avrum), Laurent din Bârgău, învăţător Nicolae Zăgreanu, Alexe Căldăraru, Maria (fiica Laurei), Nicolae Tătaru, d-na Grofşoru; Ilona, Atena (soţia lui Alexandru Pintea), Alecu, Ionică şi Zoe (copiii Atenei Pintea), Ştefan Popa, Barbu Luca – redactor. În total 117 nume, din nuvelistică avem pe Avrum, Todosia, Firoana şi Cântăreanu. Numele ca element etnografic constituie un procedeu sugestiv atunci când se vorbeşte despre situaţia politică a românilor din Ardeal. Din cauza creşterii opresiunii, creşte şi rezistenţa celor în cauză. Atitudinea este anunţată prin arborarea insemnelor naţionale: costumul popular şi tricolorul miniaturizat la care se adaugă „Deşteaptă-te române!”, dansul „Someşana”. O altă listă de nume din caietele de creaţie abandonate pe parcursul elaborării romanului Ion sunt în număr de 72, rezerve pentru alte romane: Iosif Cujnia, Petre Jurca, Matei Boscu, Ştefan Gavra, Ştefan Tâta, Martin Ciupici, Nicolae Leţu, George Sălăjanu, Moise Tripa, Leonte Viniş, Lazăr Marina, Constantin Rotaru, Dumitru Socot, Miron Badea, Mihai Bojoc, Tănase Buhala, Aurel Dolga, Toader Lăcătuşu, Alexe Danciu, Anton Tomşa, Vasiel Condoroiu, Filip Târnoveanu, George Turcu, Dănilă Râşcău, Gheorghe Oiţă, Ştefan Rosmarin, Lupu Chiriţoiu, Ion Berbec, Toader Fătu, vasile Ţugulea, Stan Colac, Şerban Mititelu, Eremia Popa, Oprea Mustaţă, Victor Golanu, Marin Cătan, Ilie Ciochină, Tănase Barbăroşă, Vasile Văduva, Nicolae Pagubă, Toader Mirion, Nicolae Foarţă, Cristea Mucenicu, Isac Voicu, Avram Ciuiu, Mihai Ciufu, Gheorghe Gubanu, Ioniţă Mănuc, Lazăr, HORIA; CLOŞCA, Lucreţia, Caton, Romulus, Ruhăla, Toader şi Petre (fiii lui Vasile Baciu), Vasile Purcelu, Nistor Scărpinoiu, Andrei, Ignat Silvestru, Ifrim, Ichim, Maftei, Damian, Terente, Nicodim, Iftodie, Chirilă, Varvara, Dănilă. ION este titlul de pe coperta sub care sunt cuprinse toate listele onomastice şi toponimice din filele caietului de creaţie. În ordinea

159

redactării (vezi Addenda, p. 629-650) cele mai importante sunt prezentate cu amănunte, într-un mic dicţionar.

Anexa 11. Dicţionar onomastic şi toponimic alcătuit de Rebreanu Popa Moise Belciug – „slab, operat de rinichi la Viena, sătenii îl compătimesc că are numai un rinichi şi la vreme au discutat pe larg chestia cum poate trăi aşa; spân, blond, răutăcios; preoteasa i-a murit, o ţărancă bătrână îi ţine casa, ţăranii zic că se duce la Bistriţa, că-n sat e cinstit. Acru‖. Titu – fiul învăţătorului - „25 ani, înalt, molâu, cam amoral. E sfetnicul lui Ion. A fost ajutor de notar în câteva locuri şi pretutindeni a făcut câte ceva. Familia are mari speranţe întrânsul‖. Avram Oprea – la văduva lui e hora; curtea şi şura. Florea Tancu – bătrânul, primar, grav cu sătenii, etc. Ştefan Ţiţa – Dumitru nebunul. Zaharia Herdelea – „învăţătorul, nevasta lui, Ludovica, copiii. Titu, Caton, Romulus, Atena, Livia, şi alţi copii mai mici. El însuşi face pe unguritul; în joc şi acasă, român înfocat‖. Paul Baciu – tatăl lui Gheorghe. Trifon Tătaru – pe fata lui o ia Gheorghe. Simion Lungu – cu el se bate Ion pentru brazdă. Atena – fata învăţătorului. Toader Burlacu – a avut trei neveste şi o omoară de bucurie că nu l-a bătut piatra. Învăţătorul, 7 copii, ceartă veşnică cu nevasta, nu prea ştie ungureşte, toţi au nume romane, naţionalism. Popa Grozea, „bătrân, crucea lui Hristos, respect, preoteasa – roabă bătrână, puţin crai, băiatul la teologie. Moare curând şi-i urmează Lazăr, spân, însurat cu o fată de la oraş, mândră, fără relaţii cu satul; 2 copii, Horia şi Cloşca. Lazăr se ţine cu suciţa (nevasta suciului) - Lucreţia, frumoasă. Suciul idiot, - altfel pare‖. Notarul Sânzianu, 2 copii, din alt sat. Pădurarul – ungur, român însă, copii. Jidanii cu poreclele.

160

Toader cu Matroana care se bat mereu, beţivi. Macedon cu oastea. Zaharia cu puterea. Dascălul cel vechi tuşeşte, iar când îl apucă tusa, nu-l lasă până nu-l învineţeşte. În fiecare seară când e frumos, şade pe prispa lui; povesteşte, dar după vreun ceas îl apucă strănutatul; strănută atât de tare că se aude în tot satul, iar copiii se sperie, strănută; pcihiii! Toţi vecinii îi strigă mai în batjocură, de pe la casele lor: Noroc! O femeie care răsfaţă toate vorbele: apşoară, mânuţă. A avut copii; i-au fost dragi şi toţi i-au murit mici. E foarte bună şi foarte beţivă. Pentru prima variantă a romanului Ion, scriitorul îşi pregătise o primă listă de persoane, cum le-a intitulat în caiete (Addenda, p. 636): Ion Pintea – eroul, Alexandru Pintea, tatăl, Marin – Cătana Pintea, fratele lui Ion; Zenobia lui Martin Ciupici – mama; Ştefan Tâta (vezi Dumitru); Profira lui Petre Jurca, văduvă, la ea moare Ştefan; Moise Belciug, popa; Paraschiva, văduva, îngrijitoarea, baba nebunatică; Matei Boscu, dascălul de la biserică; Todosia, la ea e hora; Forea Tancu, primarul; Hector, câinele învăţătorului, cafeniu, corcitură, cu pete negre; Pusi, pisica lor, albă, Titu – 23 ani, Ion – 24 ani. În Addenda, p. 642, avem notate o altă serie de nume de persoane grupate astfel: Zaharia Herdelea, Alexandru Pop – Glanetaşu, Macedon Cercetaş, Florea Tancu, primarul, Baba, mama primarului, Avram, Todosia lui Avram Oprea, Briceag (lăutarul prim), Holbea (contrabasul lăută), Găvan (contrabasul), Ştefan Hotnog – bogătaş cu burta mare, Trifon Tătaru, mic, pipernicit, păr gălbui, glas subţire, Simion Butunoi, dascălul cel bătrân, Cosma Ciocănaş, straja, Simion Lungu, Toader Burlacu şi Toader Ilina. A doua serie de nume grupate de scriitor în Caiete adaugă şi completează lumea romanului Ion, după cum urmează: Floarea (nevasta lui Ion Cercetaşu), Ion (feciorul lui Macedon, care a fugit de la oaste), Savista, oloaga, soră cu Florica şi cu Maria, Maria – nevasta lui Trifon Tătaru, Florica, Vasile Baciu; Toader, slugă la Baciu, Ion, Ana, Margareta, fata lui Crăciun Bălan; Zenobia,

161

George Bulbuc, feciorul lui Toma Bulbuc; Leonte Viniş (are casa lângă a Vădanei cu hora). A treia serie de nume de persoane cuprinde intelectualitatea satului: Ilie Onu, prieten de-al lui George; Preotul Ion Belciug; Maria Herdelea, nevasta învăţătorului; Atena, Titu, Aizic, băiatul lui Avrum; Iftode Condoroiu, Prof. Valentin Ilina – Grivase; Lucreţia Grivase, Învăţătorul Lang, Roza Lang; Livia H., Solgăbirăul, prof.Drăgan. A patra serie de nume completează lumea satului aşa cum şi-a proiectat-o autorul: Notarul Stoessel; Simion Moldovan, unchiul doamnei Herdelea; Zimăla, cârciumăreasa din Tradam; Cernatonz, inspectorul protector al lui Herdelea; George Pteancu, soţul Atenei; Aurel Ungureanu, medicinist cu Atena; Livia, sora Laurei; fetele Bogoaiei in Năsăud, bătrâne;, nemăritate, Dumana, vaca lui Ion; GHIGHI Filipan, fata doctorului Elvira Budescu; Alexandrina şi Zoe Pletosu; Silvia Pop, fata vicarului şi a profesorului de religie; Zaharia, fostul primar, a dus un car de nuiele de la Avrum până la popa pe o sticlă de rachiu; ca în Creangă; fata popii din Vărarea, Rodovica, toanta. Alte notaţii izolate: Aurora – banca din Năsăud; Ardeleana cu Învârtita (jocuri, dansuri ardeleneşti); Armadia – Năsăud; Pripas – Prislop; Monor – Beclean; Satul Sărăcuţa – Luşca; Berăria Rahova; Băile din Sîngeorz; Şanţ, unde a fost învăţător Herdelea înainte de Prislop; Pădurea roşă; Ilva – Mare (satul lui Aurel), etc. Rebreanu şi-a conceput chiar şi coperta romanului: Ion, roman, volumul I, Iubirea pământului, Bucureşti, Editura Alcay. Pentru familia Pteancu, autorul şi-a schiţat încă din caietele de creaţie arborele genealogic astfel: Alexandru – Profira, Alexandru, prof. în Slatina, Moscu, student la Viena, 22 de ani, Liviu, 31 de ani, căpitan, Eugenia, 26 de ani, în România, Ştefan, 37 ani, inginer la Viena, Ludovica, 30 ani cu Victor Onişor, avocat la Cluj, Ion, contabil în Cernăuţi, Vasile, elev la Cluj, Profira, 34 ani, Chişinău, cu un moşier rusificat şi Virgil, doctor în Sibiu, 29 ani: Alte nume adăugate, fără a fi prezentate şi care nu există nici în lista anterioară: Toader Ilina, Crăciun Bălan, George Sălăgeanu, Ilie Onu.

162

Toponimele definitive folosite în romanul Ion, în ordinea apariţiei128 pot fi utile studiului toponimic, nomenclatorul toponimic se află în Ms. Rom. 2540, fila 11, şi cuprinde un număr de 82 de toponime: Cârlibaba, Someşul Mare, Cluj, Armadia, Jidoviţa, Bistriţa, Bucovina, Trecătoarea Bârgăului, Pădurea Domnească, Cişmeaua Mortului, Râpele Dracului, Pripas, Pârâul Doamnei, Uliţa din Dos, Măgura cocorilor, Uliţa cea Mare, Gârla Popii, Monor, Luşca, Săscuta, Pădurea Fulgerată, Zăhata, Păuniş, Pădurea Spânzuratului, Laturile, Salva, Maramureş, Runc, Ardeal, Şoimuş, Lechinţa, Parva, Feldioara, Sîngeorz, Sătmar, Teaca, Put, Siret, Măgura, Uliţa Cocorilor, Dumitriţa, Siberia, Ungaria, Valea Someşului, Zagra, Vireag, România, Giurgiu, Posen, Berlin, Graz, Sibiu, Cernăuţi, Blaj, Basarabia, Chişinău, Bucureşti, Munţii Bârgăului, Gargalău, Ţara Românească, Valea Diugului, Germania, Franţa, Dej, Europa, Gherla, Braşov, Oradea – Mare, Arad, Timişoara, Valea Bistriţei, Lunci, Deva, Păuniş, Transilvania, Carpaţi, Baia – Mare, Târgu – Mureş, Uliţa Băilor, Bosnia, Turnu Roşu, Câineni. Anexa 12. Vocabular şi figuri de stil Întâlnim un număr constant de ardelenisme ca: şindrilă, scrântitură, prichici, ulcică, a se hurduca, ceteră, fleandură, blohotăi, gordună, postată, praşcău, lătunoi, ogrinji, delniţă, ocinaşe, a se îmbăla, a sfeterisi, ciopor, zadii, bojotaie, bocluc, câşlegi, a lăzui, galiţe, cătunit pe zupă, a se hâzî. Din multele expresii populare, locuţiuni amintim: zău cruce!, calea valea!, draga lelii!, beat leucă, a merge la drăguţe, a ajunge de minunea lumii, hâlbării drăceşti, a găsi clenciuri, cheutoarea cămăşii, până-i Prut şi Siret, porc de câine, a se da pe brazdă, rachiu îndulcit, a lăsa în plata Domnului, a lega cu şapte aţe, a nu fi mână spartă, ce-i în mână nu-i minciună, a se vârî ca musca-n bălegar, a-şi aprinde paie-n cap, a se porni ca mutul, a-şi da sufletul din oase, „decât să trăieşti cu o ciumă în casă mai bine te arunci în Someş cu capul în jos”, a curge multă apă pe Someş, a băga în gură, a-şi ţine zilele ş.a.
128

vezi Addenda, op., cit., p. 641

163

Forme populare cu impact amintim:„bocotan, sărăntoc, ponihos, şpuriu, fain, lăcrămaţie, scroafă!, rapandulă!, boanghină, a potocăni, bobota, proclet, a blogodori, hărăbaie, gherlă, forobrăzie, Unele arhaisme dau culoare textului în contrast cu puţinele neologisme: gologan, creiţari, şnaps, neleneş, Neologisme sunt rare: redingotă, macferlan, bruderşaft, eminent, pasiune, a învedera. Dintre citate şi adaptări ale autorului despre iubire, deşi avem de-a face cu un roman despre pământ şi ţărani, întâlnim următoarele: „Iubirea stăpânitoare, e iubirea care pecetluieşte soarta omului”; „Din frumuseţe nu se face porumb şi din isteţime mămăligă” ; „Dragostea nu ajunge în viaţă. Dragostea e numai adaosul. Altceva trebuie să fie temelia”, „ Poeţii au nevoie de singurătate şi iubire” ; „Iubirea are totdeauna un scop egoist. De aceea, la sfârşit îţi lasă un gol în suflet”; „Viaţa trece peste cei bătrâni, peste cei slabi, ea e a celor tineri şi puternici”, „Egoismul e temelia vieţii”; „Greşeala iertare aşteaptă”; „Omul e trecător ca adierea vântului, azi e mâine nu”; „Viaţa e nimicitoarea iluziilor”; „Viaţa e un şir lung de neîntrerupte iluzii, o luptă crâncenă între vis şi realitate”; „Vorbele sunt vorbe, ele ascund faţa realităţii”; „Numai cel ce-şi poate păstra visurile, în ciuda cruzimilor vieţii, numai acela nu va pierde încrederea niciodată”; „Credinţa mea este că, dacă n-ar exista femeia, n-ar mai fi nevoie de justiţie criminală! Femeia este începutul tuturor păcatelor”, „Nici un paradis nu este mai frumos ca acela pe care-l zugrăveşte omul în sufletul său”, „… că de ce-şi ia omul femeie, dacă nu să-l mai înfrâneze de la pornirile cele rele” Imagini artistice mai expresive avem: „pentru Ion pământul aspru şi totuşi ademenitor ca o ţărancă voinică şi frumoasă a cărei îmbrăţişare îţi zdrobeşte oasele… ‖; „Ochii lui Ion erau înfipţi ca două lipitori în Florica‖, „Peste zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele. Suferinţele, patimile, năzuinţele, mari sau mic se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca nişte tremurări plăpânde într-un uragan uriaş‖, Predomină epitetul simplu, uneori amplu: „o lumină cenuşie, tulbure privea pe ferestre” când se trezi Glanetaşu; „răspunse subţire şi tăios”; „o bătaie surdă din aripi”; un cântec… poruncitor şi gros”, „soarele roşu şi somnuros”; „brazdele se prăvălesc

164

„drepte, grele, mirositoare”, în timp ce flăcăul suspina „prelung, umilit, înfricoşat”; „Ana are o burtă uriaşă, vinovată, urâtă, aţâţătoare, iar Zenobia era „harnică, alergătoare, strângătoare”. Comparaţia predomină, aduce o nuanţă de tristeţe: „Florica are ochii albaştri ca cerul de primăvară, obrazul ca piersica, ea este sprintenă ca o ispită”; „George sta ca un copac cu măduva uscată”; „inima lui Vasile Baciu i se înăcrise ca o pungă de piele arsă şi ruşinea i se aşezase la inimă ca o piatră de moară”; „Ion are ochii ca două mărgele vii, simte cum inima îi sfarmă pieptul ca un ciocan fierbinte, „Glasul pământului îi pătrunde în suflet ca o chemare”; „munca îi e dragă ca o râvnă ispititoare”; „Căpiţele stau pe câmp ca nişte mormoloci speriaţi”; „casa zace în întuneric ca un bivol adormit”. Metaforele sunt mai rare: „Drumul este o scrântitură de coline, petele de arătură sunt răni deschise pe un trup îmbătrânit”, ciorile sunt pistrui pe obrazul pământului”.

165

PĂDUREA SPÂNZURAŢILOR
Motto: „Mor pentru că-mi sunt mai dragi oamenii ca viaţa.”- însemnare a lui Rebreanu, absentă în forma definitivă a cărţii, (Arh. L. Rebreanu, Ms 2 b).
Prima variantă integrală a fost scrisă în 90 de zile (15 decembrie 1921 - 27 iunie 1922); Manuscrisul 2541 cuprindea 338 de file. Varianta a doua a fost concepută în perioada 5 iulie 1922 17 noiembrie 1922. Transcriere pentru Rebreanu echivalează cu actul de creaţie şi în cazul acestui roman. Ea s-a petrecut la Bucureşti, pe strada Primăverii, nr. 19, în cartierul Bisericii Amzei, dar o bună parte şi la Iaşi, după spusele lui Felix Aderca, mai mult gândită, după spusele noastre de azi. Între anii 1922 – 1927, Pădurea spânzuraţilor a cunoscut patru ediţii, în anul 1928, romanul s-a reeditat a cincea oară. Ediţia a şasea apare la 31 martie 1932. După Stancu Ilin, Liviu Rebreanu în atelierul de creaţie, capitolul intitulat Un roman de răscruce sau tentaţia analizei psihologice. Pădurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu, p.169), prima pagină a fost scrisă încă din 20 februarie 1919. Peste trei luni, urmează o nouă încercare, întreruptă de călătoria în Ardealul natal. Scrisul se întrerupe din nou în august 1919. Romanul va fi reluat după doi ani de zbucium pentru a găsi „ritmul şi atmosfera cărţii‖. Din nou, autorul se documentează la Ghimeş: în 2 octombrie, se mută rămăşiţele lui Emil în pământul liber, românesc cu ajutorul armatei şi a societăţii „Mormintele eroilor”, (vezi şi Adrian Dinu Rachieru, Pe urmele lui Liviu Rebreanu, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1986, capitolul Un drum la Ghimeş, p. 131.) Romanul a cunoscut numeroase traduceri: prima dintre ele, în limba cehă, aparţinându-i Mariei Kojecko – Korickova, apare în 8 octombrie 1928, la Praga, cu titlul Les obesenych. În slovacă, romanul apare cu titlul Les obesencov, la Bratislava, în 1965, tradus de Peter Doval.

166

Apoi, doamna Hermina Pilder Klein traduce cartea în nemţeşte. Urmează traducerea şi tipărirea romanului la Cernăuţi, de Ernst Carabăţ, în anul 1932. Titlul cărţii în germană, Wald der Gehenkten, a fost tradus şi la Berlin, în 1966, de românul Valentin Lupescu. În 1929, la Barcelona, apare Pădurea spânzuraţilor în colecţia Mundo iberico. Spaniolii Maria Teresa Quiroga Pla şi Luis Landinez, traduc cartea sub titlul El bosque de los ahoscades, la Madrid, 1944. Versiunea portugheză A foresta dos enforcados, Lisabona, 1945, a fost tradusă de Celestina Gomes şi Victor Buescu şi reeditată în 1965. Alice W. Wise traduce romanul în engleză, la Londra, Editura Allen et Co şi apoi la New York, Editura Dufield, în 1932, cu titlul de The Forest of the Hanged. Leon Thevenin traduce în franceză cartea cu titlul La foret des pendues, în anul 1932, la Paris.Tot cu acelaşi titlu, românul C. Borănescu traduce la Bucureşti, Edition Baudelaire, Livre Club deChamps-Elysees, 1966. Urmează La foresta degli impiccati, varianta italiană apărută la Perugia, Veneţia, în 1930, tradusă de Enzo Loretti şi prefaţată de Luigi Tonelli, reeditată în 1964. Traducerea lui Rafael Alberti şi Maria Teresa Leon, Buenos Aires, 1967, are acel sfârşit grav în italieneşte ca într-un imn de orgă înaltă catolică: „Ricevi, o Signore, l’anima del tuo servo Apostolo… Apostolo… ‖ 1. Romanul Pădurea spânzuraţilor tradus la Paris, în 1932, este însoţit de comentariul comprehensiv al lui Andre Bellesort: „… C’est un roman qui a passionne les Roumaines et qui interesse toute les nations. Il n’a besoin, pour etre compris, d’aucune introduction… Ici le vrai champ de bataille c’est un pauvre coeur de l’homme‖.2 E remarcată şi originalitatea acestei cărţi în cadrul literaturii de război, criticul francez consideră pe Apostol Bologa ca una din
1

Primeşte, Doamne, sufletul robului tău Apostol…Apostol…- Lucian Raicu, Liviu Rebreanu, eseu, p. 368 2 „Este un roman care i-a pasionat pe români şi care interesează toate naţiunile, el nu are nevoie, ca să fie înţeles, de nicio introducere…Aici adevăratul câmp de bătălie este o biată inimă a omului‖.

167

figurile cele mai impresionante dintre „eroii romanelor de război pe care soarta i-a marcat cu insemnul victimelor: „Aucune vaine imprecation contre le guerre. Elle est evidemment responsable de toutes ces souffrances.Ce n’est pourtant pas elle que nous maudissons, c’est l’homme gui ajoute a ces horreurs naturelles son effrayante incomprehensin des ames et le mepris de leurs droits les plus legitimes. Voila ce qui donne a ce roman une place singuliere au milieu de tous romans inspires par le cataclysme de 1914‖.3 Alte traduceri au loc în: olandeză (Het wout gehangen, de Jules Verbegke, Rotterdam,1932); poloneză (Las wisielco, Cracovia, 1934, traducător – Stanislav Lukasik); finlandeză (Hirtettyen metsa, de Lauri Ikonen, Helsinki, 1946); rusă (Les povessenih, Bucureşti şi Chişinău, 1958 şi 1960, de Olga Cruşevan şi V. Sigoniej); suedeză (De hangdas skog, Stokholm, 1944, de Ingeborg essen); turcă (Asilmişlar Ormani, Istambul, 1942, traducere de Ziya Yamac); maghiară (există două traduceri, una a lui Somogi Imre, 1938 şi alta a lui Bozodi Gyorgy, Akaztottak erdeje, Târgu Mureş, 1957, şi reeditată la Bucureşti, în 1962 şi 1970) şi interesant, chiar în foileton, la Cleveland Ohio, în ziarul America. Versiunea bulgară, Gorata obesenete, de Gerhana Stratleva, Sofia, 1962; cea arabă, Ghabat Al Mawta, de Fauzi Shahin, Cairo, 1967 şi cea greacă, to dasos ton kremasmenon, Atena, 1961, traducere de M. Dimitridi-Papaloannu ridică la peste 30, numărul traducerilor acestui roman iar numărul limbilor în care s-a tradus trece de 20. 4 Destinul fericit al romanului, tradus în atâtea limbi, ne aminteşte o afirmaţie a lui Rebreanu făcută imediat după apariţia acestuia: „Dincolo de hotare nu va trece decât scriitorul care a izbutit să exprime sufletul specific românesc. Numai prin ce avem deosebit de alţii vom putea interesa pe alţii. Internaţional, în artă, e tot ce e mai naţional.‖
3

„Nici cea mai mică imprecaţie împotriva războiului. El este evident responsabil de toate aceste suferinţe şi, totuşi, nu pe el îl blestemăm, ci este omul cel care adaugă ororilor sale naturale înspăimântătoarea sa neînţelegere a sufletelor şi dispreţul asupra drepturilor sale cele mai legitime. Iată ceea ce dă acestui roman un loc unic între toate romanele inspirate de război”. 4 Alexandru Piru, Liviu Rebreanu în lume, 1985.

168

Primele ecouri critice sunt pozitive: Radu Dragnea, colaborator al revistei Gândirea, în 1927, găseşte cuvinte de laudă pentru roman. La fel şi Scarlat Struţeanu, unul dintre primii recenzenţi entuziaşti ai cărţii în Flacăra.5 Urmează: Cezar Petrescu, Mihail Dragomirescu, Tberiu Moşoiu, C. Gerotă, Octav Botez, Ion Dobre, G. Bogdan-Duică. După ceea ce spune Rebreanu însuşi6, Pădurea spânzuraţilor s-a născut dintr-o fotografie văzută pe la sfârşitul anului 1918 ce reprezenta o pădure plină de cehi spânzuraţi în dosul frontului austriac dinspre Italia. Rebreanu îşi procură, în 24 august 1917, un Kriegsalbum de la Berlin în care găsim aspectele naturale ale frontului: tranşee, câmpuri de mine şi baraje de sârmă ghimpată, baterii, adăposturi subpământene, gropi de obuze şi un copac retezat, o biserică cu turnul sfârtecat, o coloană de aprovizionare, o grupă de soldaţi în repaus într-o pădure ş.a. Imaginea frontului este, aşadar, creată, dar plină de dramatism şi adevăr, fără idealizări artificiale, fără retorism. Momente edificatoare în acest sens sunt: peisajele sinistre ale câmpului de luptă, toamna, când plouă întruna şi soldaţii înoată buimăciţi prin noroiul din tranşee. În aceste clipe, toropeala oamenilor cu personalitatea anihilată şi redusă la comportări mecanice face ca ei să cadă pradă unui pustiu sufletesc fără sfârşit. La acestea se adaugă atmosfera din spitale şi imaginea terifiantă a copacilor de care atârnă şi se leagănă cadavrele celor spânzuraţi.7 Cel mai mult l-a izbit pe autor fotografia unei case din regiunea Rucăr, transformată în Offiziercvartir unde apare şi un chioşc cu bârne, cu o uşă şi un geam, care este aidoma carcerei în care îşi va petrece Bologa ultimele ceasuri. De la nuvela Catastrofa, a cărui erou, român şi ofiţer în armata austriacă e silit de împrejurări să lupte contra armatelor româneşti, eroul va fi reluat în romanul ce se va chema Pădurea spânzuraţilor. Subiectul în mare sună cam aşa:

5 6

VIII, nr. 5, 2 febr. 1932, p. 1. în Mărturisiri, 1932, vol. Amalgam, edit. Mircea Muthu, Ed. Dacia, ClujNapoca, 1970, (1943), pp. 61-65. 7 Liviu Rebreanu, Jurnal II, p. 358.

169

„O pădure de spânzuraţi români din Bucovina va provoca eroului central o revoltă, el va încerca să treacă dincolo la români, dar va fi prins şi va sfârşi în ştreang”. După câteva luni, autorul află că fratele său Emil, student devenit ofiţer artilerist în armata austriacă e dus să lupte pe frontul românesc împotriva românilor. El a încercat să treacă la fraţii lui, a fost însă prins, condamnat şi executat la moarte prin ştreang, încă din mai 1917. După un timp, scriitorul a început romanul de vreo patru ori, câte 30-50 de pagini., dar n-a găsit nici ritmul, nici atmosfera până când n-a auzit în noapte nişte bătăi uşoare în fereastră, din partea sufletului lui Emil care cerea îngrijirea creştinească ce nu i-a fost dată. Rebreanu a descoperit mormântul fratelui său la Ghimeş, aproape de fosta graniţă. Autorul a fost în casa primarului de atunci, unde-a fost judecat şi condamnat Emil. A revăzut odăiţa în care şi-a petrecut fratele său ultimele ceasuri de viaţă. A cunoscut o fată de ţăran, sprintenă şi frumuşică la care a găsit câteva scrisori de-ale lui Emil. De la primar a primit şapca lui Emil fără cozoroc. Şi, în final i-a dezgropat osemintele şi le-a mutat peste pârâu, pe pământul vechi românesc. Fanny Rebreanu va descrie şi ea în cartea ei8, scene zguduitoare din anul 1920, când la Ghimeş, au descoperit mormântul lui Emil. Rebreanu va întrerupe o vreme scrierea la roman după această călătorie la Ghimeş - Palanca, copleşit de tragicul deznodământ al fratelui său şi, ca să evadeze din acest coşmar, autorul va reactiva proiecte mai vechi din domeniul teatrului. Pe de altă parte9, aflăm că romanul a pornit de la un amănunt absolut fără importanţă, citit într-o scrisoare pe care i-a trimis-o fratele său de pe frontul italian, din 1916. În interviul De vorbă cu Liviu Rebreanu10, sub semnătura lui Felix Aderca, autorul dă amănunte asupra genezei romanului despre care vorbim: „Spânzurarea fratelui meu, ofiţer în armata austro-ungară, la Ghimeş, ca dezertor de către unguri, mi-a
8 9

în Cu soţul meu, E. P. L. , 1963, pp. 136-150. Liviu Rebreanu, Jurnal I, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p. 364. 10 apărut în Adevărul literar şi artistic, VII, nr. 285, din 9 mai 1926.

170

sugerat ideea Pădurii spânzuraţilor. Viziunea tragică a pădurii mi-a fost inoculată de o serie de fotografii trimise de Cehoslovacia la Liga naţiunilor, Landeswerrater, cehi spânzuraţi de armata austro-ungară sub acuzaţia de trădare, deoarece şi-au iubit patria lor adevărată‖. Pe birou, autorul avea fotografii a 300 de patrioţi cehi, fapt ce atestă documentarea prin martori şi mărturii scrise ca într-o anchetă, toate pentru a reconstitui drama fratelui său martir. Titlu romanului este argumentat de spusele lui Klapka: „… în fiecare copac atârnau oameni, agăţaţi de crengi, cu capetele goale şi cu tăbliţe de gât, pe care scria „trădător de patrie, în trei limbi… Dar cum să-i numeri, când toată pădurea era plină de spânzuraţi? Ori poate numai GROAZA m-a făcut să-mi pară mai mulţi?..‖. (Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraţilor, p. 73.) În Jurnal I, p. 358, Rebreanu dă amănunte despre legătura lui cu războiul şi descrierile câmpului de luptă:„… scenele de război şi descrierile câmpului de luptă din Pădurea spânzuraţilor, atât de profunde, sunt făcute fără ca autorul să fi participat, el n-a văzut niciodată nici măcar o tranşee, sau o reţea de sârmă ghimpată. Decorul şi atmosfera admirabil redate sunt sugerate de reportagiile de război ale timpului, apărute în presa austriacă‖. Scriitorul depăşeşte impresiile comunicate de către alţii, el intuieşte realitatea, dând sens şi viaţă fiecărui cuvânt al său, în aşa fel încât aspectul câmpului de luptă descris de către reporteri talentaţi, a căpătat contururi mai vii decât realitatea. În 1914, la 1 noiembrie, autorul primeşte prima epistolă de la Emil după un an de întrerupere a corespondenţei. Prin ea, fratele său Emil îi cere sprijin material: „sunt singurul român între voluntari şi cel mai calic‖. Se ştie că în august 1914 Emil a fost încorporat ca voluntar şi trimis la şcoala militară de artilerie. Peste un an, în 1915, 17 aprilie, Liviu primeşte o nouă scrisoare de la Emil, acum mutat pe frontul rusesc. Vor urma alte multe epistole, multe evocând atmosfera câmpului de luptă. În decembrie 1915, Emil e mutat pe frontul din Italia, de aici va continua să-i scrie lui Liviu şi despre un reflector spart în urma căruia Emil este decorat, exact ca în roman. Prima parte a anului 1916, februarie, 12 şi 25, Liviu primeşte scrisori pline de dragoste de la fratele său de pe frontul italian.

171

Emil încercase să treacă şi el la români. Frământările lui sufleteşti şi hotărârea de a dezerta se desprind din trei scrisori pe care Emil le trimite surorilor lui în 8 martie şi 11 mai 1917, scrisori aflate la casa memorială din Năsăud: „Vei vedea şi veţi şti voi toţi într-o zi că eu nu mai sunt. Nu întreba de ce-mi vreau sfârşitul, nu întreba de ce mă mănâncă atât de mult dorul după voi, ori după moarte”. Emil este arestat la 11 mai 1917, în zilele următoare, 12-13 mai, el va fi acuzat de crimă de dezertare şi spionaj, fiind condamnat la moarte prin spânzurare,cererea de a fi împuşcat îi este refuzată. Sentinţa va fi semnată de generalul Karg, nume ce va fi preluat şi în roman la fel. Emil va fi executat prin spănzurare la Palanca, după trei zile. De-abia în martie 1919, Liviu va afla despre moartea lui Emil şi Virgil, volumul de nuvele de război va fi închinat lor. Volumul de nuvele închinat celor doi fraţi căzuţi victimă războiului este alcătuit din trei părţi: I.Catastrofa, Tragedia,Pământul făgăduinţei;(Caiete,p. 321.); II. Câmpul de onoare, Trădătorii, Ştreangul;(Caiete, p. 322; III. Ura, Chemarea morţilor, Eroul (Caiete, p. 323.) Atmosfera acestor povestiri pregăteşte terenul pe care se va clădi romanul Pădurea spânzuraţilor.Nucleul îl va constitui proiectul unei nuvele cu titluri provizorii, Moartea, promisiunea morţii: „Ofiţerul în armata austriacă; român. Patru ani se bate. Nu mai poate. Trebuie să plece la cei din faţă unde-i dreptatea lui. Condamnat la moarte, nu scoate nicio vorbă. Când să tragă deschide gura. Nimic. Vrea moartea‖, (Caiete, p. 35). Un nou proiect, datat 23 ian. 1919, cu nuvele pe tema războiului, include în sumar şi Pădurea spânzuraţilor, programată să aibă 70 de pagini. Scriitorul se răzgândeşte în favoarea romanului. În 20 februarie, acelaşi an, Rebreanu începe o primă redactare a romanului, pe care o abandonează după câteva file (se pare că nu aflase încă de moartea lui Emil). Al. Săndulescu, în Introducere în opera lui Liviu Rebreanu, p. 49, aminteşte că Apostol Bologa a fost prefigurat în linii mult mai severe din faza lui patriotică, în persoana unui membru al clanului Pintea care are următoarea poziţie: Sunt român şi eu, dar mai înainte de a fi român sunt ofiţer şi şi servitor al M. S. Împăratului. Ca atare, fireşte, nu pot admite năzuinţele celor de

172

teapa d-tale (Titu), care trag mereu cu ochiul către Bucureşti şi spre România. În mintea mea, aşa ceva nu se cheamă politică naţională, ci trădare de ţară‖. În aprilie 1919, apare nuvela Catastrofa, pomenită în geneza Pădurii spânzuraţilor. În perioada 2-13 mai 1919, autorul încearcă din nou să scrie la roman (între timp aflase şi de moartea lui Emil, dar tot nu-i venea să creadă). Cezar Apreotesei, Au existat doi ofiţeri Emil Rebreanu? Care a fost rolul lor în geneza romanuluiPădurea spânzuraţilor?,11 susţine că au existat doi ofiţeri de artilerie cu acelaşi nume, din zonă, motiv pentru care toţi sperau ca să nu fie adevărată vestea. Lucrul merge anevoios, Rebreanu, abia reuşind să ajungă la vreo 16 file: „Mă înverşunam în fiecare noapte şi lucrul era în zadar. În schimb, în vreme ce scriam, în liniştea apăsată, am început să percep nişte bătăi uşoare în fereastra mea, delicate ca ale unor degete imateriale. Deschideam, cercetam întunericul. Nu era nimeni şi nimic‖.12 Din acest moment, Rebreanu întrerupe lucrul şi se hotărăşte să meargă pe locurile tragediei lui Emil, astfel că pleacă împreună cu soţia în Transilvania: „… am pornit să caut şi să găsesc negreşit, orice-ar fi, mormântul fratelui spânzurat. Şi după multe cercetări şi destule peripeţii, l-am descoperit la Ghimeş, într-o livadă, la marginea fostei graniţe‖. Tot acum, autorul vizitează familia la Beclean. Aici studiază scrisorile rămase de la Emil, le cere să le ia cu el şi nu le primeşte. Momentele biografice ale lui Emil Rebreanu din realitate sunt absolut necesare pentru a putea face apropieri cu eroul romanului. ( Cf. Stancu Ilin, Liviu Rebreanu în atelierul de creaţie, capitolul VII Un roman de răscruce sau tentaţia analizei psihologice: Pădurea spânzuraţilor, p. 154.) Emil s-a născut la 17 decembrie 1891, în comuna MAIERU, unde tatăl său era învăţător. Urmează clasele primare la Prislop şi Năsăud, iar liceul la Năsăud, Bistriţa, Turda, Şimleul Silvaniei şi iar Năsăud. Îşi trece „matura” în anul 1913. Din multe scrisori către Liviu, căruia îi cere bani pentru taxe, aflăm că dorea să se înscrie în Bucureşti la drept, litere, filozofie sau medicină. Încă din timpul şcolii, el este nevoit să muncească pentru
11 12

în Astra, nr. 10, oct. 1985, p. 12. Liviu Rebreanu, Jurnal I

173

a-şi ajuta familia, de aceea va fi îngrijitor la şcoala din Prislop, funcţionar la garda financiară din Zimbor, ajutor de notar în Măgura Ilvei, în Pata, Nuşeni şi Bocşa. Asta şi din cauză că tatăl său, Vasile Rebreanu, iese la pensie. Într-o scrisoare din 1913, adresată lui Liviu, aflăm că Emil „cu literatura încă se ocupă şi foarte mult… Şi eu scriu poezii, nuvele, frânturi de teatru…‖ Ca fost membru al societăţii de lectură Virtus Romana Rediviva, la Liceul din Năsăud, Emil va practica o literatură plină de efuziuni lirice şi erotice. La Bucureşti, Liviu încă nu putea să satisfacă dorinţa lui Emil de a veni în capitală. În 1917, când legăturile lui cu Liviu sunt întrerupte, Emil cere o permisie pentru a-şi vedea fratele, dar nu i se aprobă, teritoriul fiind ocupat. În 1914, Emil e ajutor de notar în comuna Cătina de lângă Cluj şi este înscris la Facultatea de Drept. Aici o cunoaşte pe Cornelia Dănilă, fiica protopopului Ieronim Dănilă. Între cei doi se înfiripă o dragoste curată - (există 37 de scrisori păstrate de la această primă iubire. Emil se înscrie la şcoala de ofiţeri din Târgu Mureş (Oşorhei), din scrisori îi vedem liniile autobiografice pe calea maturizării. Într-o scrisoare din 27 septembrie 1914, Emil îi scria iubitei: „Eu gândesc că timpul viselor fără rost mi s-a fârşit cu terminarea liceului deodată… şiraguri de vise mi-au murit atunci şi tot atâtea păreri de rău mi-au sfâşiat sufletul… Unde-mi sunt planurile de filozofie, unde cele de publicist?‖. Emil va fi încorporat în august 1914, corespondenţa dintre cei doi continuă. Din scrisorile lui Emil aflăm şi orori de pe front: „Aseară am fost şi eu de faţă la plecarea rezerviştilor în război de la regimentul 62. La 7 era adunată în gară o lume întreagă de oameni şi la început era un zgomot de ne-asurzea… toţi aceşti oameni erau cu nevestele lângă ei. Plâns-au bieţii candidaţi de moarte şi plâns-au şi nevestele lor. Într-adevăr, înmormântare părea acest convoi trist, fără dangăt de clopot… ‖ Tot în aceste epistole apar şi primele prevestiri funeste: „… căci prea mă amărăşte gândul că nu te voi mai vedea… şi nu-ţi voi mai auzi cuvintele despre povestea fermecătoarelor zile ce-am aşteptat… ‖ Ultima carte poştală adresată Corneliei de pe front, din 31 august 1915 sună astfel: „Peste o oră plec la Viena grav bolnav. Iartă-mă că încă odată îţi mai adresez o corespondenţă însoţită cu multe salutări. Emil Rebreanu, ofiţer în artilerie… ‖ Cornelia se va logodi cu un teolog şi Emil se va resemna tacit.

174

Scriitorul a studiat toată corespondenţa lui Emil şi către familie de unde şi-a luat datele necesare, trăsături şi acele momente de exaltare care îl apropie de Apostol Bologa. De pe front, Liviu primeşte personal vreo 25 de scrisori din partea fratelui său, Emil. Apostol Bologa din roman este descris astfel de autor în privinţa legăturilor sentimentale: „A fost totdeauna timid cu femeile, neîncrezător şi neîndemânatic. Mai ales îi era ruşine pentru că niciodată nu ştia ce să vorbească cu ele. Marta, chiar şi după ce s-au logodit, îl încurca de multe ori, de se roşea ca o fecioară. De-abia uniforma şi războiul l-au dezmorţit şi i-au şters sfiala. Ochii ţărăncuţei unguroaice însă pătrundeau în cămăruţa lui ascunsă, fără ca el să se poată împotrivi, simţindu-se, iar timid şi zăpăcit.13 E clar că în această caracterizare, Rebreanu s-a folosit şi de cunoaşterea fratelui său Emil. Timiditatea, zăpăceala şi lipsa de iniţiativă reies şi din scrisorile amintite, ca o compensaţie totuşi, Emil are înflăcărare şi „verbiozitate”. Afirmaţia autorului din Mărturisiri că Apostol Bologa: „n-are mai nimic din fratele meu”, pare în acest caz prea categorică. Portretul fizic şi moral din primele pagini ale romanului e leit cu al lui Emil: „Acum era aproape de 20 de ani, înăltuţ, foarte zvelt, cu o frunte albă foarte frământată, cu părul castaniu şi lung dat pe spate, având ceva din înfăţişarea tinerilor de la începutul secolului trecut, gata să moară pentru un dor‖. Îi deosebeşte pe cei doi în special evoluţia psihologică a lui Bologa care, pătruns de sentimentul datoriei faţă de ţară până la fascinaţia morţii ca mijloc de rezolvare a conflictului interior, ajunge să facă din încercarea de evadare mai mult o autopredare. În proiectele romanului, Rebreanu are notat: „Partea I – Datoria, eroul se numea Virgil Bologa, student în filozofie, locotenent de artilerie‖.14 Într-o scrisoare adresată lui Liviu, din 3 ianuarie 1916, Emil îi scrie următoarele: „Până acum am puşcat un reflector de-a italienilor, care ne incomoda mult, pentru care faptă am fost

13 14

Stancu Ilin, op. cit. , p. 164. în Caiete, pp. 366 - 368.

175

înaintat în grad şi capăt o medalie‖. De la 1 ianuarie 1916, Emil ajunge sublocotenent.15 Al. Protopopescu16, descoperă un „simbolism psihologic‖. Distrugerea reflectorului inamic este considerat un capitol cheie, cu fascicolul de lumină obsedant, el tulbură şi umileşte liniştea tranşeelor inamice. Această unică secvenţă de luptă e condusă de Bologa. Ca să scape de frontul românesc, Bologa decide să-şi asume această misiune. El aşteaptă momentul prielnic bombardării reflectorului, acumulând tensiuni: „Bologa nu îndrăznea să se uite la ceas, de frică să nu-şi piardă nădejdea în apariţia reflectorului. Era sigur însă că a trecut miezul nopţii. Mai este vreme, îşi zicea din ce în ce mai amărât. Singurătatea îl strângea de gât. Reflectorul nu s-a arătat niciodată înainte de miezul nopţii., de obicei pe la două vine; deci nu i-a trecut vremea, poate să spere. Dacă însă n-ar apărea deloc, atunci… ‖ În plină încordare lumina apare, dar nu eruptiv şi zguduitor, ci parcă mângâietor. O stranie voluptate a otrăvii luminoase cuprinde sufletul lui Apostol. Este un apogeu al artei lui Rebreanu în această scenă: „Lui Bologa, dezmierdarea razelor tremurătoare începu să i se pară dulce ca o sărutare de fecioară îndrăgostită, ameţindu-l, încât nici bubuiturile nu le mai auzea. În neştire, ca un copil lacom, întinse amândouă mâinile spre LUMINĂ, murmurând cu gâtul uscat: - Lumina!...Lumina!.‖..Chiar în clipa aceea însă, „parc le-ar fi retezat un paloş de călău‖, razele muriră şi ochii lui Bologa se umplură de întuneric. Nu-şi dădea seama ce s-a întâmplat. Tunurile băteau rar, cum poruncise dânsul. „Mi se pare c-am spart reflectorul, se gândi atunci, mirându-se cum a putut face el o asemenea ticăloşie şi bucurându-se că a făcut-o‖. Prin amplificare psihologică, această faptă devine un eveniment-simbol. Rechizitoriul interior care se declanşează este legat de condamnarea lui Svoboda. Cervenco contribuie şi el la întărirea simbolului:
15

Liviu Rebreanu, La lumina lămpii, Editura Minerva, Bucureşti, 1981, ediţie îngrijită şi comentată de Puia Florica Rebreanu şi Niculae Gheran, scrisorile 2, 24, 40, 42, 44, 46, 186. 16 în Liviu Rebreanu: Despre lumina reflectorului, Romanul psihologic românesc, Bucureşti, Editura Eminescu, pp. 82-86.

176

„- N-am putut închide ochii toată noaptea, murmură căpitanul abătut. Îmi pare rău c-aţi nimicit reflectorul, nu ştiu de ce… Aţi ucis lumina, Bologa‖. Ecoul acestui episod însoţeşte de-acum zbuciumul lui Bologa până în clipa finală, când potrivindu-şi singur ştreangul, ochii lui „însetaţi de lumina răsăritului‖ se vor îndrepta „spre strălucirea cerească‖. Aceasta este de fapt marea crimă a eroului pentru care Rebreanu îl pregătise încă din Caiete: „Ieşind de la popotă, Klapka vede dinspre front lumina reflectorului şi se aud bubuituri de tun: - Lumina vine de-acolo… - Lumina vine cu forţă... Omul e născut barbar şi trebuie să-l sileşti să se lumineze‖. Întreg destinul lui Bologa pendulează între entuziasmul ideii (condiţionate de realitate) de a distruge reflectorul şi suferinţa (ideală) pentru victima lui, Lumina. Bologa, structură conflictuală, va trăi din tragica incompatibilitate dintre dorinţă şi act. Aspiraţiile sunt legate de NEAM, actele sale depind de STAT, semnificaţiile morale nu pot ajunge decât prin sacrificiu, la IUBIRE. Bologa nu e un personaj proteic ci doar „o conştiinţă flotantă, instabilă‖. Eroul se autodefineşte: „Eu însumi, deşi sunt o fire excesiv de şovăitoare, de data aceasta am conştiinţa pe deplin împăcată, absolut pe deplin… ‖ Deducem din cele de mai sus, că Bologa e un personaj de „manevră morală şi nu de psihologie geometrică”, cu repere sociale – stat, neam şi iubire. (Cf. Al. Protopopescu, Romanul psihologic românesc, Editura Eminescu, Bucureşti, 1978, pp. 8286.) Subconştientul eroului e unul „satelit”, exterior, simbolizat de Gross, Klapka şi Cervenco - voci ce definesc pe Bologa. Conflictul din roman este acela dintre nevoia de opţiune personală şi neputinţa de a rezista unor imperative exterioare conştiinţei. Bologa este un „iluzionat”, el nu poate discerne între dorinţele lui şi cele străine. Când pleacă pe front, Bologa îşi verifică concepţia de datorie, nu din dragoste pentru Marta. Pădurea spânzuraţilor e, aşadar, mai curând un roman al conştiinţei, al revelaţiilor succesive şi al momentelor excepţionale. Motivul LUMINII e prezent în marile momente ale acţiunii. La moartea lui Svoboda, avem de-a face cu prima lumină ce se stinge. Ochii spânzuraţilor văzuţi de căpitanul Klapka pe frontul italian „străluceau cumplit ca nişte luceferi prevestitori de soare,

177

şi atât de măreţ şi cu atâta nădejde, că toată faţa lor părea scăldată într-o lumină de glorie‖. Despre lumina reflectorului, Bologa mărturiseşte: „Lumina – suspină Bologa!...Parcă toate luminile din lume n-ar mai fi în stare s-o înăbuşe”. Metafora lumini apare cel puţin în şase ipostaze: speranţă, deznădejde, iubire, încredere sau credinţă, raţiune umană şi moarte. Pentru fiecare în parte, există semne. Filozofic, Bologa are următoarea concepţie: „VIAŢA omului nu e afară ci înăuntru, în suflet… Ce-i afară e indiferent… nu există… numai sufletul există… Când nu va fi sufletul meu, va înceta de a mai fi restul… Şi totuşi acel rest hotărăşte soarta sufletului eroului. Acel rest depinde de un altul...pretutindeni, dependenţă. Un cerc de dependenţe în care fiecare verigă se mândreşte cu independenţa cea mai perfectă”. Astfel că soarta eroului se clădeşte pe această independenţă „părelnică”.17 „Când şovăie‖, îl explică Rebreanu în Caiete, „eroul îşi aduce aminte c-a citit undeva că în forma embrionară inima e alături de creier: Ce fericire să fie aşa toată viaţa‖.Basmele echilibrelor despre care vorbeşte pretorul în anchetă, răscolesc eroului o conştiinţă mobilă care în locul medaliei primeşte ştreangul. Există şi deosebiri între cei doi: Emil nu va putea spune ca Bologa lui Klapka că: „numai războiul e adevăratul generator de energii‖ pentru simplul motiv că era un antirăzboinic. Nici n-ar fi fost de acord cu părerile despre stat şi datorie ale lui Bologa deoarece el se considera un om normal şi gândea ca toţi ceilalţi români. Pe de altă parte, Emil pierde din exaltările de iubire în urma experienţei de pe front. În realitate, Emil a avut legături cu fata din Făget, Ilona, dar nu de intensitatea unui soldat, ci a acelui Emil de dinainte de război. Bologa nu găseşte salvarea în credinţă, nici în iubire, asta şi din cauza educaţiei religioase primite din partea mamei şi a protopopului Groza, cât şi a celei primite la Universitatea din Budapesta. Profesorului său de aici: „I se părea că tânărul acesta, ros până în temelii de îndoieli, e reprezentantul tipic al unei
17

vezi şi Al. Protopopescu, Romanul psihologic românesc, Editura Eminescu, 1978, pp. 82-86.

178

generaţii care, pierzând credinţa în Dumnezeu, se înverşunează, lipsit de taine şi necunoscut, un adevăr absolut, în dosul căruia să nu mai fie nimic, în care să se cuprindă şi să se lămurească chiar neantul‖.18 Bologa e zdruncinat din cauza războiului de aceea, pentru el, religia e un ferment distructiv. Ca atare, eroul se deplasează între sociocentrism şi psihocentrism, respectiv drama cunoaşterii intelectualului. Bologa şi Emil au foarte puţine puncte comune. Linia de evoluţie psihologică a eroului este o creaţie exclusivă a imaginaţiei autorului, chiar dacă ea trece prin fapte şi întâmplări de-ale lui Emil. Ajuns pe fontul românesc, la Ghimeş, Emil îi scrie, la 9 septembrie 1916, surorii sale mai mari: „Rănile mi s-or vindecat, dar ce-s astea pe lângă cele sufleteşti de-acum? Şi nu mă voi afla bine şi nu voi fi liniştit până durează acest război şi cât mă va mustra conştiinţa că poate chiar eu voi omorî… pe Liviu‖. În ianuarie 1917, Emil se afla în concediu. Acum se ceartă cu Pălăgieşiu, cu Veronica Istrate şi cu şeful gării. Tot acum se ceartă şi cu Elena Haliţă, corespondenta Martei Tomşa din roman. Emil revine pe front, ultima scrisoare e datată din 10 mai 1917: „Mâine merg mai departe. Poate că nu vă mai scriu multă vreme, dar să nu fiţi îngrijoraţi de soarta mea”, scrisoarea va fi semnată conspirativ - Ubald. În noaptea de 10-11 mai, Emil fuge din infirmerie, este prins, condamnat în grabă şi executat în ziua de 14 mai, orele 22, la lumina torţelor, ca în roman. Croatul Jovan Kunici, ordonanţa lui Emil, anunţă familia prin trei scrisori: din 14 august, 7 şi 18 octombrie. Scrisorile sunt păstrate la Muzeul literaturii române şi sunt puse în circulaţie de Tiberiu Rebreanu. Puia Florica Rebreanu –Vasilescu,19 arată cum s-a zămislit romanul Pădurea spânzuraţilor. Tot aici, autoarea încearcă să clarifice unele contradicţii referitoare la legătura dintre Apostol Bologa şi Emil, în special unele coincidenţe cum ar fi: traseele de pe fronturi, plecarea acestuia de bună voie pe front şi cearta cu un funcţionar din oraşul său, dragostea irosită pentru o fată de aici şi
18 19

Stancu Ilin, Liviu Rebreanu în atelierul de creaţie, p. 169. în Taina celor „câteva ceasuri‖ de la Beclean, 1919 articol apărut în Limbă şi literatură, 1976, la rubrica Texte şi documente, pp. 471-476.

179

legătura cu fetişcana maghiară de la Ghimeş. Se descoperă şi se amintesc noi similitudini între cei doi: distrugerea reflectorului inamic, permisiile avute, încercarea de a trece frontul. Ideea că din scrisori şi mai ales din dosarul procesului de la Curtea Marţială s-ar desprinde imaginea omului real care a fost Emil rămâne încă viabilă. De aceea, geneza eroului din roman e complicată. Rebreanu, după cum singur mărturiseşte, a început romanul de vreo patru ori înainte de plecarea la Ghimeş, în 1920, pentru a-i descoperi mormântul fratelui său şi a culege mărturii de la faţa locului. Niculae Gheran,20 precizează că ziua documentării de la Ghimeş e 14 mai, aceeaşi cu trecerea în nefiinţă a lui Emil. Şi pentru fiica scriitorului, Puia, care citise confesiunile tatălui său, scrisorile şi ilustratele primite de la Emil, corespondenţa lui Liviu cu Emil, există câteva nedumeriri privind raportul dintre realitate şi carte. Se pare că un popas „de câteva ceasuri”, la Beclean, a decis în sufletul autorului separarea eroului cărţii, Apostol Bologa, de persoana reală a fratelui său Emil. Acesta trebuia să fie o sinteză: „Prototipul propriei mele generaţii, şovăirile lui Apostol Bologa sunt şovăirile noastre, ale tuturora, ca şi zbuciumările lui… ‖ Cele trei personaje: Titus Herdelea, Remus Lunceanu, Apostol Bologa îşi găsesc corespondenţa în Liviu Rebreanu. Pagini inedite dintr-un prim proiect (20 febr. 1919), coroborate cu file din caietele de creaţie, prefigurează conflictul iniţial. Virgil Bologa, sublocotenent, ofiţer exemplar, este trimis într-un post mai delicat pentru judecarea trădătorilor. Va încerca să fugă, va fi prins, judecat şi spânzurat (i se rezervaseră 70 de pagini). Aflăm de aici că Virgil are un frate peste munţi („poate că e pe front, poate că voi fi faţă în faţă‖). Virgil trimite ajutoare acasă, este preocupat de examene, asta pe baza scrisorilor lui Emil către Liviu, dar varianta se opreşte la 21 de file. După documentarea din Ardeal, va apare o cu totul altă arhitectură a cărţii. De menţionat că Virgil Bologa din prima variantă era din MAIERU.Virgil Bologa e prima etapă a genezei romanului - stabilirea conflictului, urmat de Victor Bologa ce ar reprezenta - umanitarismul şi a treia variantă - Apostol Bologa ce aduce noi dimensiuni.
20

Niculae Gheran, În jurul Pădurii spânzuraţilor, p. 227.

180

Niculae Gheran,21 precizează că Rebreanu a fost afectat de moartea lui Emil şi cuprins de remuşcări din cauză că nu l-a putut ajuta să ajungă la Bucureşti, clanul Răduleştilor fiind mai aproape şi mai insistent. Pădurea spânzuraţilor, deşi figura printre proiectele ieşene, s-a umanizat doar când a intervenit contactul cu viaţa reală şi cu pământul. Deoarece precizările autorului din Mărturisiri au venit la zece ani după apariţia romanului, s-a încetăţenit ideea că Apostol Bologa e totuna cu Emil Rebreanu. La Ghimeş – Palanca se poate citi următorul epitaf: „Aici odihneşte Apostol Bologa – Emil Rebreanu, eroul romanului Pădurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu‖. Chiar şi dedicaţia cărţii întăreşte această idee: „În amintirea fratelui meu Emil, spânzurat de unguri, pe frontul românesc, în anul 1917‖. În şapte ediţii din perioada 1922 – 1938, avem această dedicaţie, iar în alte patru ediţii antume din perioada 1940-1944 apare o modificare în dedicaţie: „executat de austro - unguri‖, în loc de „executat de unguri‖. Cadrul exterior, ca şi unele documente sau corespondenţe onomastice, au derutat pe unii (un urmaş al lui Pălăgieşu, a treia generaţie, încearcă să se disculpe şi să ia apărarea familiei). O listă întreagă de lucrări încearcă să desluşească elemente din geneza romanului. Amintim pe : Tiberiu Rebreanu,22 Camil Baltazar,23 Fanyy Liviu Rebreanu,24 Puia Florica Rebreanu,25 Fanny Liviu Rebreanu,26 Florica Puia Rebreanu27. Gavril Scridon,28 subliniază că autorul a scris romanul şi „pentru a-şi ispăşi pedeapsa‖, naşterea cărţii înseamnând „expierea unui păcat‖ (Emil îndeplineşte rostul jertfei ce se aduce
21 22

în Între Emil Rebreanu şi Apostol Bologa, p. 145. în Geneza romanului Pădurea spânzuraţilor, în Steaua, nr. 9, sept. 1960 – primul studiu despre geneza romanului, 23 în Cum a conceput Liviu Rebreanu Pădurea spânzuraţilor, în Iaşul literar, VII, nr. 8, august 1956. 24 în Cu soţul meu, 1963, pp. 136-150. 25 în Zilele care au plecat, 1969, pp. 70-77 şi 99-101 26 în Geneza Pădurii spânzuraţilor, în Viaţa românească, XVI, nr. 6-7, 1963 27 în Sensuri şi etape în laboratorul romanului Pădurea spânzuraţilor, în Steaua, XXI, 1970. 28 în Liviu Rebreanu între „Oameni de pe Someş, Bistriţa, 1976, p. 53,

181

zeului…). Pe deasupra, ca şi când n-ar fi fost destul, după cum se ştie, trei fraţi ai lui Liviu Rebreanu mor în acest interval: Emil, Virgil şi Sever. Dariu Pop îi aduce lui Liviu ştirea că Emil a fost spânzurat. Emil şi-a întocmit testamentul şi l-a trimis acasă în martie 1917. Ideea de „vină” pluteşte difuz în roman. În primul capitol, Klapka întreabă pe un caporal despre execuţia lui Svoboda: „ – Şi pentru ce fel de vină?... Caporalul se zăpăci de tot şi răspunse şovăind cu un zâmbet de milă amară: -Da, domnule căpitan… Noi de unde să ştim? În război viaţa omului e ca o floare, se scutură te miri de ce… păcatele-s multe de la Dumnezeu, şi oamenii nu iartă… ‖ Astfel că Rebreanu se supune unui „catharsis” în sensul „aristotelnic” de curăţire, dar şi cu înţelesul dat de Goethe, de „împlinire a operei de artă”. Bologa se destăinuie lui Klapka că n-a fost sufleteşte pregătit pentru a trece la ai săi: „Suferinţele mi-au înfrânt mândria încât azi ştiu bine că numai credinţa căreia îi jertfeşti fără şovăire însăşi viaţa ta, numai aceea te poate mântui‖. Scriitorul meditează asupra trecerii românilor în patria liberă. Apostol zice că e ceva cu „mântuirea sufletului”, o lepădare de blestem”, cum spunea Emil, astfel cinstind memoria celor care au trecut Carpaţii, nemaiputând suporta „închisoarea popoarelor‖. Asta ar fi generalizarea umană a cazului Bologa: trecerea la ai tăi este „o atracţie din străfunduri ca o lumină ameţitoare, ca o credinţă copleşitoare”. Aşa se explică ştirile când extatice, când furibunde, cu valoare de simbol, în meditaţiile eroului despre credinţă şi lume, care exprimă „esenţa dilematică” a eroului şi a romanului. „Credinţele şi hotărârile se macină dacă le cântăreşti mult şi eu nu pot să le cântăresc. De aceea, trebuie să plec repede, înainte de a avea vreme să le controlez prea de-aproape, altfel, cine ştie, poate că… Numai când e singur omul cu sufletul său, numai atunci există un echilibru între lumea lui cea mică dinăuntru şi restul universului, îndată ce intervine realitatea dinafară. OMUL devine o jucărie neputincioasă, fără voinţă adevărată, mergând încotro îl mână puteri şi hotărâri străine de fiinţa lui… ‖

182

Vina scriitorului faţă de Emil devine „OSÂNDĂ‖. Acestuia i se relevă încet, în timp ce se documentează că „stinse o lumină‖, că înăbuşise o credinţă, că zăvorâse viitorul fratelui său. Şi Apostol va exprima situaţia limită prin cuvintele scriitorului: „În mintea lui Bologa desperarea rodea ca pecinginea. Preţul vieţii e viitorul şi viitorul lui i se părea zăvorât ca o poartă de fier în care şi-a zdrobit pumnii bătând zadarnic‖. Rebreanu retrăieşte un alt calvar, cel al fratelui său, dar cu o intensitate mare încât, o dată, în stare de sufocare, „avusese senzaţia unui om care sfârşeşte în ştreang‖29. Rezultatul a fost că „seva vie şi înviorătoare a vieţii a umanizat construcţia cerebrală de la început‖. Unii critici se întreabă de ce Calvarul e o proză oarecare, pe când transferul experienţei lui Emil a condus la crearea unei capodopere?30 Răspunsul e clar şi unul singur: Remus Lunceanu e doar o ETAPĂ spre Apostol Bologa. (vezi Anexa 1 – pag.). În Calvarul, Rebreanu se mărturiseşte, în Pădurea spânzuraţilor, el TRĂIEŞTE „o dramatică ispăşire”31 Un critic literar mai puţin cunoscut, Tiberiu Moşoiu, făcea în cronica la Pădurea spânzuraţilor32 următoarea remarcă: „Cât este vorba de tipuri simple şi unitare, de situaţii limpezi, personagiile d-lui Rebreanu sunt uluitor de viabile, dar îndată ce stările de suflet devin complexe, îndată ce autorul nu mai poate urmări manifestările care au încetat de a mai fi pur exterioare, începe stângăcia‖. La fel se exprimă şi G. Bogdan-Duică, care ar fi dorit ca „sonda psihologică să fi pătruns mai adânc ori să fi fost mai fină‖.33 Pentru G. Ibrăileanu „romancierul este puţin psiholog şi un remarcabil sociolog‖. Eugen Lovinescu34, susţine că Pădurea spânzuraţilor este „cel mai bun roman psihologic român, în sensul studierii evolutive
29 30

Fanny Rebreanu, op. cit., p. 289. Paul Georgescu, Însemnări despre roman. Polivalenţa necesară, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967, p. 281. 31 Cf. Stancu Ilin, Liviu Rebreanu în atelierul de creaţie. 32 în Lamura, IV, nr. 5, 1923. 33 în Pădurea spânzuraţilor, în Societatea de mâine, nr. 4, 1924. 34 în Creaţia obiectivă, Evoluţia poeziei epice, 1928.

183

a unui singur caz de conştiinţă‖, dar şi un studiu metodic, ce procedează prin acumulări de evenimente şi situaţii exacte, dar şi prin imersiuni în adâncul conştiinţei. D. Paulian şi Em. Constantinescu în studiul consacrat acestui roman, (în Convorbiri literare, nr. 5, 1940), fac trimiteri la Freud. Rebreanu apare ca autor modern ce descrie un „caz tipic freudian‖ care nu are în el nimic artificial, fiind produsul unei veritabile „spontaneităţi creatoare‖. Apostol nu poate evolua rectiliniu, el are sufletul scindat şi tânjeşte după unitatea pierdută. Şocul erotic îi provoacă o clipă de beatitudine. Ilona îl scoate din bezna existenţei şi-i asigură „împlinirea prin regăsire‖. Ilona e „o mare de lumină‖ şi sinele eroului, găsind „merindea veşnică‖, cunoaşte beţia androginităţii, fuziunea cu marele Tot. Prin Ilona, Apostol atinge pragul iubirii ca dumnezeire şi trece proba disoluţiei cosmice, însetat de Dumnezeu şi fericire. Romanul e şi drama neputinţei de a opta pentru ceva. E primul mare roman de idei românesc, un act de pionerat. El propune o conştiinţă supusă iniţierilor, ajunsă în eclipsă şi căzută în transa mistico – erotică, pentru a ieşi la un liman de seninătate. Apostol are „o chinuitoare dorinţă de odihnă‖, fiinţa lui e pătrunsă de „fiorul thanatic”. În Rebreanu în spaţiul literaturii (revista Tribuna), Cornel Ungureanu precizează că drumul aflării sinelui prin căutarea celuilalt devine o schemă rebreniană. Apostol e dubitativ, trăieşte între două prăpăstii, foloseşte credinţa ca o punte spre divinitate. El, de fapt, se umanizează ajungând la „eul său cel bun‖. În Pădurea de simboluri,35 Mihai Ungheanu susţine că Apostol e cuprins de drama nehotărârii între setea de patriotism şi datorie, el nu poate alege decât „setea de repaus‖. Ispăşirea prin moarte împacă şi glasul datoriei şi cel al sângelui. Apostol asistă prin execuţia din prolog la propria-i moarte, evoluând parcă într-un „spaţiu de vânătoare‖. Eroul sfidează premoniţiile şi primeşte osânda ca o împăcare cu lumea, ca o „crucificare eliberatoare‖. Bologa găseşte puntea de iubire pentru a trece pragul morţii deoarece „iubirea cea mare nu e din lumea aceasta‖.
35

Mihai Ungheanu Pădurea de simboluri, Editura Cartea Românească, 1973, p. 161.

184

În volumul V, Opere, Niculae Gheran publică în Addenda un număr record de documente, 16636. Valeria Dumitrescu şi Cezar Apreotesei se asociază lui Gheran în cercetarea documentelor, în special cele legate de biografia lui Emil Rebreanu ca prototip şi geneza, variantele romanului, precum şi ecourile cărţii în critica literară. Experienţa tragică a lui Emil sporeşte meditaţia lui Rebreanu şi îi permite trecerea lui în ficţiune. Bologa rămâne superior presupusului său model, el include trăsături ce ţin de adevărul artistic, mult mai complexe decât ale unei fiinţe particulare. Astfel că Apostol e un erou impersonal, proiecţia estetică a unei condiţii umane trăite de Rebreanu însuşi. Ce alte deosebiri aduce Gheran între cei doi? Din scrisorile lui Emil observăm că el se înstrăinează de Apostol deoarece nu avea simţul datoriei atât de exarcebat. Apostol reia, într-un fel, drumul lui David Pop din Catastrofa, întrerupt. Relaţiile lui Liviu Rebreanu cu familia, văzute prin scrisori, par înceţoşate, nici el nu-şi permitea să-i ajute aşa cum şi-ar fi dorit, mai ales, pe Emil pe care ar fi vrut să-l aducă la Bucureşti, să se înscrie la universitate. Ce au în comun cei doi, conform lui Gheran? În primul rând, lupta lor se desfăşoară pe aceleaşi fronturi italiene, ruseşti şi româneşti, în al doilea rând, felul identic cum condamnaţi şi executaţi. Emil nu are crize mistice, dar are obsesia morţii, presimţiri funeste: în 21 noiembrie 1916, el scria: „Dacă mi-e scris să mor şi eu pe-aice, crede-mă, nimeni, niciodată nu va avea o moarte mai urâtă ca a mea‖. Sau: „Sunt tot în pasul Ghimeşului, la graniţa Moldovei. Am făcut testament şi l-am trimis acasă. Poate să mă prindă, ori să mă omoare la primăvară duşmanii… Dar sunt sătul prea tare de viaţă şi sunt atât de apatic, că nu mă mai interesează nimic‖, (26 martie 1917). La Bucureşti, în perioada 24-28 august 1919, Rebreanu reia romanul, dar nu izbuteşte să scrie decât patru file. Aşa că va relua scrisul abia peste doi ani. În această etapă de frământări, înainte de limpezirea romanului, autorul va reveni la alte nuvele de război: Păduchii, Arţagul, Calvarul, Iţic Ştrul, dezertor. Urmează alte nuvele care se grupează în trei mari nuclee. (vezi Anexa 2 – pag.).

36

Liviu Rebreanu, op. cit. , pp. 321- 661.

185

Toate aceste proiecte, încercări sunt frământări ultime înainte de limpezirea romanului Pădurea spânzuraţilor.În notaţiile din 23 ianuarie 1919, în sumarul nuvelelor pe tema războiului apare şi Pădurea spânzuraţilor, intenţionând să aibă 70 de pagini. Autorul se răzgândeşte apoi, în favoarea romanului, (Caiete, p. 36). Articolul lui Niculae Gheran intitulat La semicentenarul „Pădurii spânzuraţilor‖ din Steaua, nr. 19, 1972, constituie un punct de cotitură, pe baza lui se reformulează datele preliminare ale genezei romanului. Subtitlul acestui articol este File din istoria cărţii, pe baza lui vor trebui coroborate toate datele existente. Iată pe scurt ce susţine Gheran în acest articol: La început Pădurea spânzuraţilor a fost nuvelă cu titluri provizorii – Moartea , Pasiunea morţii,asta prin 1918. Tema părea stranie – despre evadare şi spânzurătoare înainte ca scriitorul să fi aflat despre moartea fratelui. Afirmaţia autorului că romanul a fost scris mai mult la Iaşi nedumereşte, poate mai mult gândul cărţii, precizează Gheran. Gândul romanului rămâne straniu deoarece, când Apostol se apropia de spânzurătoare, în carte, Emil Rebreanu, în realitate, fusese deja spânzurat, fără ca scriitorul să ştie. Rebreanu ar fi aflat despre moartea fratelui său abia în primăvara anului 1919. Virgil Bologa, primul erou al Pădurii spânzuraţilor – se păstrează câteva luni în proiecte. Subiectul pare croit pentru o nuvelă: Îngroziţi de „trădarea, laşitatea şi primejdia” din jur, superiorii sublocotenentului Virgil Bologa, ofiţer exemplar,care timp de trei ani îşi făcuse datoria cu cinste, îl trimit într-un post „ mai delicat şi mai de încredere”, pentru judecarea „ticăloşilor.” După o confruntare cu cei din jur şi cu sine însuşi, Bologa va încerca să fugă la ai săi dar va fi prins, judecat şi spânzurat. De aceea, pentru acest subiect, autorul îşi rezervase doar 70 de pagini, cu două mai mult decât pentru Catastrofa. Se pare că acest erou, Virgil trebuia să reabiliteze slăbiciunea şi lipsa de hotărâre a unui David Pop. Elemente ale realităţii pătrund în proiectul romanului: Virgil are un frate peste munţi („poate că e pe front, poate că vor fi faţă-n faţă‖), Virgil trimite ajutoare acasă, , el este preocupat de examene, un sârb îi este ordonanţă ş. a. Asta înseamnă că Rebreanu aflase între timp de tragedia fratelui.

186

Primele pagini scrise după aflarea motţii lui Emil s-au scris anevoios, s-a păstra o singură variantă mai acătării – 21 de file din perioda 2 mai 1919 şi 29 august. După vizita autorului la Beclean, la varianta cunoscută se mai adaugă vreo 8 pagini, totul este abandonat însă, timp de doi ani. Lectura celor scrise în 1919 lasă impresia de cunoscut, episoadele din nuvelă, în total cinci tablouri se vor regăsi în variantele ulterioare. Ele rămân esnţiale şi în arhitectonica definitivă a romanului – e vorba de Cartea I, paragrafele 7, 8, 9, 10. Personajele sunt schiţate: căpitanul Klapka, ordonanţa Ionică (ulterior Petre), generalul Kandl (ulterior Karg); la fel apar situaţiile în care acestea sunt angajate – refuzul ofiţerului de a lupta contra românilor, gândul dezertării, spargerea reflectorului, decorarea, discuţia cu comandantul diviziei solicitat de Bologa să nu-l trimită pe frontul românesc, ceea ce demonstrează că Rebreanu stabilise încă din 1919, evoluţia conflictului de bază la acest roman. Varianta. scrisă pe spaţii reduse, nu are analiza psihologică, lipsesc total ezitările între simţul datoriei şi conştiinţa sa naţională. Ea se termină cu discuţia dintre Bologa şi Klapka, ultimul disperat că nu-l poate convinge pe Bologa să nu treacă linia frontului la români. Tiberiu Rebreanu afirmă că vizita scriitorului la Beclean ar fi fost urmată de o documentare riguroasă în Nuşfalău, Năsăud, Ilva Mare, Ilva Mică şi Bistriţa „unde urmele se opresc.” Fanny Rebreanu, care şi-a urmat soţul în această călătorie, nu atestă aceste peregrinări. Rămâne doar călătoria mai amplă de documentare descrisă şi de autor, e vorba de cea de la Ghimeş Palanca, din vara anului 1920. Această documentare se pare a fi crucială în istoria cărţii, atât prin sensibizarea unei conştiinţe, cât şi prin detalii trecute din viaţa reală în literatură. Prin retrăirea tragediei fratelui său, Rebreanu va trece de la Virgil sau Victor la Apostol Bologa. Tragedia lui Emil explică crearea romanului, aşa cum îl cunoaştem noi astăzi. Scriitorul are nevoie de meditaţie, de aici amânarea scrierii lui. Tot ceea ce se va adăuga cărţii dupăaceastă documentare, se îndepărtează de împrejurările, de mediul real în care s-a dezvoltat personalitatea fratelui său. Ficţiunea începe să domine, Apostol Bologa va prelua toate însuşirile celor doi, Virgil şi Victor dar şi multe altele care-l vor diferenţia şi mai mult de Emil Rebreanu.

187

Scriitorul plăzmuieşte lui Bologa o biografie care să explice traiectoria lui spirituală iar conflictul iniţial, pe cât posibil, să capete semnificaţii şi mai profunde. Astfel că la 2 octombrie 1921, după revenirea de la Ghimeş, Rebreanu, timp de două luni, va lucra la proiectele romanului. În noul caiet de creaţie, se vor găsi profiluri tipologice, situaţii şi chiar replici. Gândurile şi consemnările se grupează în jurul vechilor idei dominante schiţate din 1919: „Partea întâi – Datoria‖; „Partea a patra – Datoria dincolo de hotare‖; „Partea a doua – Iubirea pentru toţi oamenii‖; „Partea a treia – Iubirea morţii‖. Din 1921, apar planuri de capitole sumar notate, acând rostul de a fixa locul diverselor episoade: „8. Pădurea spânzuraţilor. 9. Pretorul, generalul. 10. plecarea şi Ilona. 11. Fuga şi arestarea‖. Elementele din realitate ca: Pălăgieşu, ilona, groparul Vidor, generalul Karg – vor fi şi ele din ce în ce mai mult transfigurate artistic.Esenţa relaţiilor social-istirice din statul austro-ungar este prezentă prin următoarea notaţie: „Patria nu e pământul; patria înseamnă oameni. Şi nu pot alcătui o patrie oameni care nu se iubesc, care se urăsc ca la noi‖. Gheran confirmă că redactarea primei versiuni integrale a romanului ş-a realizat pe parcursul a şase luni, între 15 decembrie 1921 şi 27 iunie 1922. Ritmul a fost alert, elaborarea ar fi durat 90 de zile. Pădurea spânzuraţilor afost scrisă cu mai multă spontaneitate, se vor plăsmui episoade inedite ca discuţia purtată cu generalul comandant de brigadă, după execuţia lui Svoboda; un dialog Apostol Cervenco, prilej de meditaţie asupra războiului; vizita făcută de doamna bologa lui Apostol cînd acesta era rănit, la Târgu mureş; alte referiri la viaţa din Monor; fraternizarea „intelighenţei româneşti şi ungureşti monorene de la cazină; scrisoare lui Apostol trimisă din închisoare mamei sale, precum şi un final inedit. Dacă în prima versiune, Apostol este fiul preotului Iosif Bologa din Monor (care „înafară de veniturile parohiale, mai avea şi o moşioară frumuşică, rămasă parte de la tatăl său, parte adusă ca zestre‖)iar preoteasa „româncă înfocată‖ se înrudeşte mai

188

degrabă cu d-na Herdelea din Ion , accentele dure, mistice şi naţionaliste vor fi atenuate în versiune ulterioară. Versiunea a doua (manuscrisul 2 542), după spusele autorului, se încadrează între „miercuri 5 iulie 1922 şi vineri 17 noiembrie 1922‖ , rescrierea ei a urmărit cu fidelitate firul naraţiei anterioare, concentrarea s-a axat mai mult pe aspectul stilistic. O construcţie greoaie ca: Ura lui a rămas ca un cui ruginit în inima lui, mai puternică ca înainte, fiindcă era ghemuită într-un loc mai mic şi se îndrepta împotriva unei jumătăţi a oamenilor‖ (ms. 2 541, f. 195) capătă la rescriere mult mai multă claritate: „Dar iubirea nu poate prinde rădăcină în inima otrăvită de ură şi în el trăia mereu ura ca un cui ruginit, uitat în carne vie‖ (ms. 2 542, f, 149). Cartea a patra nu a fost afectată la rescriere; timpul diferă la fiecare capitol astfel: Cartea întâi, 87 de zile; Cartea a doua, 25 de zile; Cartea a treia, 14 zile; Cartea a patra,, 5 zile. Ovid S. Crohmălniceanu,37 încadrează romanul ca fiind psihologic, şi anume, analiza unui caz de conştiinţă. Cartea are şi o dimensiune socială, problema naţională iscată de statul hibrid austro-ungar care trimisese grupuri de soldaţi cehi, români şi ruteni să lupte împotriva propriilor lor fraţi. Rebreanu a avut şi el de suferit. Rămas în zona ocupată, autorităţile austro-ungare l-au arestat ca dezertor, astfel că a fost silit să fugă în Moldova (în povestirea Calvarul, 1919, eroul Remus Lunceanu, poet şi gazetar ardelean „cu părul alb ca oaia‖, e de fapt, însuşi Rebreanu). Demisia lui Rebreanu din armată, aspiraţiile literare, dar şi impulsul unor factori străini (dorinţa de evadare şi cererea – memoriu înainte de arestare din 15 febr. 1910), duc la motivul demisiei: presiunile superiorului său şi banii furaţi de ordonanţa sa, bani daţi în păstrare de colonelul Schorch, jucător de cărţi. Pentru un articol din ziarul Lupta din Budapesta, din 1908, Rebreanu e învinuit de agitaţie contra statului, dar e achitat. Ulterior, se revine la sentinţă. Pentru trei articole în Reviata Bistriţei i se cere extrădarea. În august 1910, după şase luni de detenţie la Văcăreşti şi Gyula, autorul ajunge în Bucureşti.

37

în Literatura română între cele două războaie mondiale, E.P.L. , Bucureşti, 1967, capitolul Realismul dur, pp.309-317.

189

Criticul e de părere că tema romanului i-a fost sugerată autorului de contemplarea unui album de fotografii consacrat atrocităţilor războiului (păduri transformate în şiruri de spânzurători). David Pop din Catastrofa, ca intelectual şi ca om cu stare, se bucură de viaţa socială pe care o are, trăieşte în frica legilor, îşi îmbracă mândru uniforma de ofiţer de rezervă la ocazii solemne. Când izbucneşte războiul, n-are ezitări şi plecă pe front „să-şi facă datoria‖. În momentul în care ajunge să tragă în români, vrea să dezerteze. Ezită şi trage cu mitraliera în fraţii lui români, când este prins îngaimă încurcat: „Datoria… frate român‖., dar replica e neiertătoare, brutală: „Ne omorâşi cinci ceasuri cu mitraliera şi acum zici că eşti frate?...Grijania şi anafura ta de câine!‖. Nuvela trebuie văzută ca scriere autonomă, dar şi ca încercare a forţelor în vederea romanului, deşi personajul îşi propune să nu se amestece pentru a-şi realiza liniştea sufletească. Se dovedeşte clar că, în situaţii limită, neutralitate reală nu poate exista. Emil Oprişan, avocat din Bistriţa, deşi şovinist „turbat,” e în stare să treacă la ai săi fără prea multe planuri. Drama lui David Pop e că „n-a avut puterea să facă gestul adecvat frământării sale‖. El e obiectiv, moare cu un gând frumos pe buze, după ce şi-a plătit laşitatea cu viaţa. În nuvelă e clară dezorientarea lui David Pop: „Ofiţerii vorbeau numai de politică, puneau la cale soarta ţărilor şi a popoarelor şi doreau răzoiul cu gălăgie mare, cu scrâşnet de dinţi. David nu se simţea bine între dânşii. Vitejiile astea guralive îl scârbeau‖. În roman, la popotă, starea de spirit e alta, în rândul ofiţerilor domneşte un spirit mai moderat, chiar defavorabil războiului. Scena e surprinsă imediat după execuţia lui Svoboda şi arată un spor de substanţă, o explorare mai adâncă a problemei conştiinţei.: „Se aude, în această neomogenă ambianţă şi vocea datoriei: „Închipuieşte-ţi, dragul meu, - zise locotenentul Varga – de două ore numai despre execuţia lui Svoboda vorbim, şi, ce crezi dumnealor găsesc vinovaţi, ştii pe cine, pe cei ce l-au condamnat‖. Gross continuă dispreţuitor: „ – Statul!...Statul care ucide!...În spate statul nostru, în faţă statul duşman şi la mijloc noi, cei osândiţi să murim ca să asigurăm huzureala câtorva tâlhari care au pus la cale măcelul milioanelor de robi inconştienţi!‖.

190

Diferită e şi scena când eroul din Catastrofa află că România a intrat în război şi că va fi trimis probabil, pe frontul românesc: „S-a întâmplat că românii d-tale ne-au sărit în spate… Ca nişte bandiţi, ca nişte tâlhari!”. În roman e cu totul altceva: „Căpitanul e acum Klapka, şi anunţându-l pe Bologa că va trece pe frontul românesc şi aducându-şi aminte că Bologa e român, murmură încurcat: „iartă-mă, prietene… Am uitat că tu… Sunt un.., şi mai departe încearcă să-l consoleze. „linişteşte-te, Bologa, ce Dumnezeu… La urma urmelor viaţa nu merge fără compromisuri, fără jertfe şi..‖. Pe acest fond, drama lui Bologa capătă omenie şi adevăr. Pentru David Pop, datoria e moartea şi nuvela întreagă nu e decât desfăşurarea înceată a acestei concluzii. La Bologa se schimbă datele personale şi se modifică tonul. David Pop are doar iubirea de tihnă şi descurcăreala în viaţă, pe când Bologa e un personaj mai onest, uman şi obiectivizat. Aceeaşi dramă, sub alt unghi, e dezbătută în Iţic Ştrul, dezertor. Eroul se consideră cetăţean fidel, se împacă bine cu camarazii de front ţărani. Schimbarea comandantului cu un antisemit feroce schimbă situaţia. Acesta dă ordin căprarului Ghioagă să plece în recunoaştere împreună cu Iţic şi să-l ucidă, simulând o încercare de dezertare. Ţăranul, suflet drept, nu execută ordinul şi-l lasă să fugă la inamic, pentru a-şi salva viaţa. Strivit de contradicţia dintre ce crede el faţă de statul abstract şi oprimarea şovină, Iţic se spânzură. Soldatul român simte ce are de făcut, el nu are nevoie de multe deliberări interioare, nu este robul datoriei şi are sentimente de solidaritate umană. George Călinescu,38 precizează că în nuvelistica lui Rebreanu descoperim „liniile operei mature‖ întrucât, pentru acesta, „nuvelele sunt nişte detalii, braţe, pumni strânşi, picioare, în vederea unei imense pânze‖, dar, în Pădurea spânzuraţilor este vorba de o situaţie deosebită, deoarece nuvela Catastrofa furnizează autorului „cheia de boltă‖ a romanului, conflictul dintre datorie şi conştiinţa naţională, de român. În roman, avem analiza unui suflet mediocru în luptă cu o dramă peste puterile sale. Bologa vrea să evite scena din Catastrofa. Cazul lui e complicat cu elemente ereditare, misticism profetic, tendenţiozitate ibseniană. A
38

în Istoria literaturii române, (1941), p. 647.

191

topi o nuvelă proaspăt tipărită, cu o individualitate bine conturată, într-un viitor roman este un experiment unic în biografia scriitorului. Pădurea spânzuraţilor prezintă o frământare morală cu aceleaşi rezonanţe sociale. Bologa e fiul unui semnatar al Memorandumului, închis pentru atitudinea lui dârză în problema naţională. De semnalat că, în prima versiune, Apostol este fiul preotului Iosif Bologa din Monor şi, apoi, Parva. Eroul are preocupări filozofice idealiste, e predispus la crize mistice de educaţie religioasă, fiind în veşnic duel cu divinitatea. Trăitor la Parva, o mică localitate din Ardeal, pe front ajunge pentru a face pe viteazul în faţa Martei, logodnica acestuia, fiinţă uşuratică, vioaie, cochetă, fermecată de uniformele ulanilor. Apostol Bologa e omul datoriei, luptător pe diferite fronturi, în Galiţia, în Italia, pe frontul rusesc, el se comportă vitejeşte, primeşte decoraţii, e citat pentru bravură şi se simte mândru că face parte din tribunalul militar care-l osândeşte la moarte pe cehul Svoboda, ofiţer al armatei austro-ungare, dezertor la inamic, descoperit în timpul fugii. Bologa consideră actul o crimă şi supraveghează personal execuţia. O discuţie la popotă îi zdruncină siguranţa morală. În timp ce Svoboda lupta pe front, acasă, tatăl său fusese executat sub învinuirea că a fraternizat cu duşmanul. Căpitanul Klapka, ceh şi el, îi povesteşte despre pădurile cu spânzuraţi de-a lungul frontului. Când află că şi regimentul lui va ajunge în Ardeal, Apostol este cuprins de oroare. De aici încolo, Bologa este cuprins de spaimă, iar participarea lui la război o socoteşte o crimă. Îl obsedează imaginea cehului spânzurat. Cuprins de o criză naţionalistă, el rupe logodna cu Marta Domşa numai pentru că fata vorbise ungureşte cu un ofiţer de honvezi, dar nu va ezita să se logodească cu Ilona Vidor, o ţărăncuţă maghiară, fata groparului din satul unde poposise regimentul său. Prima încercare de evadare are loc pe frontul rusesc. Deoarece a fost rănit, Apostol şi-a amânat intenţia. Momentan e folosit la munca de cancelarie, dar când află că este numit în juriul Curţii Marţiale care-i va judeca pe românii localnici acuzaţi de fraternizare cu inamicul, îşi pune din nou planul în aplicare, este prins şi condamnat la moarte prin spânzurare.

192

Romanul analizează, aşadar, un caz de conştiinţă trăită sub presiunea istoriei. Cancelariile de pe front îşi îndeplinesc cu indiferenţă oarbă rosturile criminale. Datoria e importantă. Comandantul Karg nu acceptă cererea lui Bologa de a nu pleca pe frontul românesc. Varga, elegantul şi înfumuratul ofiţer de cavalerie, devine fanatic când e vorba de datorie. Discuţia lui Bologa cu generalul Karg, şeful diviziei, care cheamă la cartierul general pe ofiţerul român spre a-l felicita pentru nimicirea reflectorului inamic şi a-i anunţa decorarea, pare previzibilă, plată şi prozaică. Bologa cere să nu-l trimită pe frontul românesc din „considerente morale”, ca să nu-şi împuşte fraţii, dar este refuzat. Un aer enigmatic, o presiune misterioasă ce necesită descărcare, pluteşte în acest dialog. Nu aprobarea de către general îl interesează pe Bologa, ci eliberarea din tensiune, din „apăsarea propriei conştiinţe atinse de sentimentul vinovăţiei‖. Deşi cererea i-a fost refuzată, Bologa părăseşte indiferent la primejdie comandamentul diviziei, într-o inexplicabilă „stare euforică‖. Pentru scriitor, DATORIA este înţeleasă ca apărarea unui privilegiu de clasă. Klapka îşi apără căminul, nevasta şi copiii cu un egoism sălbatic. Individualismul burghez îşi face simţită prezenţa. Şi Bologa renunţă la dezertare când nu este implicat să lupte direct împotriva românilor. Pălăgeşiu, renegatul de la Parva, ţine la legile împărăteşti, preotul Constantin Boteanu, colegul de liceu al lui Bologa nu mai vrea să audă de el după dezertare, el refuză chiar şi să transmită un mesaj către doamna Bologa. Egoismul transpare în spatele comportărilor obişnuite, „civilizate”. Vinovaţii sunt la rândul lor victimele sistemului, ale mentalităţilor generale. Al. Săndulescu,39 precizează că drama datoriei şi a conştiinţei sociale este cunoscută de mica intelectualitate din Transilvania aşa cum ţăranul român cunoaşte drama pământului. Apostol Bologa are o ereditate strălucită. Bunicul din partea mamei, doctorul Hogea fusese urmaş al fostului subprefect din vremea revoluţiei lui Avram Iancu, un alt strămoş patern, îşi găsise moartea pe roată în răscoala lui Horia.

39

în Introducere în opera lui Liviu Rebreanu, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, capitolul Drama datoriei şi a conştiinţei morale, pp. 81-107.

193

Tatăl lui Apostol, Iosif Bologa, ajunge cel mai tânăr condamnat în procesul Memorandumului şi e închis. De-aici primeşte Apostol o educaţie naţională, dar şi una profund religioasă. Cu toate acestea, el era partizan al politicii oficiale: „Eu nu afirm că statul nostru e bun! Nu afirm deloc… Daţi-mi un stat mai bun şi mă închin., dar câtă vreme există, trebuie să ne facem datoria… Altfel vom cădea în anarhie… În viaţă, trebuie să contăm, pe realităţi, nu pe dorinţi‖. Bologa devine un adept al voluntarismului nietzschean: „Războiul m-a smuls din mijlocul cărţilor, de la universitate, unde aproape pierdusem contactul cu viaţa reală., dar m-am dezmeticit repede şi mi-am dat seama că numai războiul e adevăratul creator de energii‖. Klapka joacă un rol fundamental în sensibilizarea conştiinţei lui Bologa. Pentru el, războiul e „ucigător de energii‖. Din cauza familiei, el este înăbuşit de drama laşităţii. El s-a dezis de cei cu care a vrut să dezerteze de frică: „Când le-au pus ştreangul de gât, m-am uitat bine în ochii lor… Străluceau cumplit, ca nişte luceferi prevestitori de soare, şi atât de măreţ şi cu atâta nădejde, că toată faţa lor părea scăldată într-o lumină de glorie. Atunci m-am simţit mândru că sunt frate cu cei strălucitori de sub ştreang şi am dorit moartea cu o însetare uriaşă!, dar numai o clipă, o singură clipă!‖ Apostol Bologa este deşteptat de istoria lui Klapka ca dintr-un somn. Când îndeplineşte funcţia de translator pe lângă un grup de prizonieri români, replica locotenentului îl loveşte necruţător: „Dacă ai fi român adevărat, n-ai trage în fraţi. Locul d-tale ar fi dincolo, nu aici, domnule… dar români ca d-ta…‖ La aceste cuvinte, Bologa este şocat, inundat de mânie şi ruşine. Când se spovedeşte preotului Boteanu rostind cuvintele aiuritor, semn că obsesia lui a luat forma unei psihoze: „Ascultă-mă bine, părinte!...Eu la noapte voi pleca de aici… Voi trece dincolo… Tu ştii unde, căci şi inima ta trebuie să… ‖ Dar preotul e îngrozit, aidoma lui Klapka şi a ordonanţei Petre. Dacă revenim asupra personajelor apropiate lui Bologa, vom constata că, despre Klapka, Apostol spune că „e părtaş destinului său‖, ca atare el are un loc privilegiat, (Ioana Bot, Vina lui Klapka, în vol. Liviu Rebreanu după un veac, coord. Mircea Zaciu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985, p. 216. ):

194

„… Klapka?...Cine ştie dacă nu Klapka e pricina prăbuşirii? El a venit cu „pădurea spânzuraţilor şi i-a picurat în inimă îndoielile… Viaţa e un povârniş cu un capăt în cer şi cu celălalt în neant. Omul trebuie să facă imense sforţări să stea în picioare, iar când a început prăvălirea, nimeni nu-i mai poate reda echilibrul‖. Autorul, în conturarea lui Apostol, se raportează şi la ceilalţi ofiţeri: Gross, Cervenco, doctorul Meyer. Klapka nu este doar ofiţerul ceh laş, el este MARTORUL devenirii lui Bologa şi al prăbuşirii acestuia în moarte. Încă din primele rânduri ale romanului, constatăm că spaţiul e dominat de moarte, având ca „axis mundi”, spânzurătoarea. Frontul incită personajele la reflexii, la tirade, cu alte cuvinte la filozofare. Doctorul Mayer susţine că: „Războiul zdruncină şi răstoarnă cuprinsul conştiinţelor. Niciodată pacea nu te sileşte să cugeţi cât te îndeamnă războiul‖. Filozofia lui Nietzsche şi romanul rus influenţează personajele. Klapka e primul personaj care apare sub semnul şovăielii: „Ofiţerul se apropie şovăitor. Vântul îi flutura pulpanele mantalei, împingându-l parcă spre o ţintă nedorită...de sub casca de fier lătăreaţă, faţa lui rotundă şi bălaie apărea chinuită. Mai cu seamă din pricina ochilor cafenii, mari şi ieşiţi din orbite, care priveau înfriguraţi stâlpul spânzurătoarei, fără a clipi, cu un nesaţiu bolnăvicios‖. Faţă de Bologa, el este situat pe poziţii opuse. Klapka apare în roman anume să-l facă să mediteze pe Apostol asupra evenimentelor spânzurării lui Svoboda. Noaptea, când cei doi merg împreună, Apostol e ispitit să stea de vorbă cu Klapka: „Nu înţelegea ce vrea Klapka şi un moment i se păru că-l ispiteşte‖. Oricum, acceptat sau nu, Klapka devine „omul de la care Bologa aşteaptă ceva‖, iniţiatorul său în ordinea lumii thanatice. Relaţia călăuză – călăuzit îl face pe Klapka să-l considere frate: „Eşti o inimă de aur, Bologa!...Da, da, o inimă… De aceea mi-eşti drag ca un frate!‖ Klapka îl iniţează pe acesta şi în sinele lui când află că a lăcrimat la execuţia lui Svoboda. „Pe Bologa însă atitudinea şi glasul căpitanului îl uluiră, trezindu-i deodată în suflet toate zbuciumările care crezuse că s-au stins fără urme. Ar fi vrut să protesteze şi să isprăvească cu omul acesta care, urmărindu-l cu încredere, îl făcea părtaşul unor gânduri primejdioase‖.

195

Ca o lecţie de viaţă, Klapka îi explică lui Apostol regulile de adaptare la lumea thanatică, vorbindu-i despre compromis şi laşitate. Între laşitate şi moarte înţelege Apostol că trebuie să aleagă. Klapka este cel care i-a vorbit primul despre fascinaţia morţii şi i-a oferit soluţia de a scăpa de un univers monstruos. Căpitanul ceh e martorul evenimentelor majore ale lui Apostol, e singurul care comentează logodna lui Apostol cu Ilona, dezaprobator: „Ceea ce nu pricep la logodna asta sunt motivele care te-au îndrumat să-ţi legi viitorul cu o fetiţă nostimă, negreşit, dar necivilizată…‖. El încearcă să-l oprească pe Bologa de la dezertare: „Astea-s nerozii, prietene! Fraze, Bologa, şi visuri bolnave!...Realitatea e războiul cu moartea la braţ!...Lasă închipuirile, dragul meu, care cel mult complică şi amărăsc viaţa, destul de afurisită‖. Când vede că el refuză, Klapka intuieşte imediat fascinaţia morţii: „- Atunci te cheamă spânzurătoarea, şopti căpitanul disperat‖. Klapka presimte că va dezerta, soarta lui Apostol e o obsesie pentru el, de aceea exclamă: „Va să zică totuşi ai încercat?...O, o, presimţirea mea!...Şi azi – noapte te-am visat…‖. Alegerea morţii de către Apostol se datorează în mare parte procesului iniţiatic elaborat de căpitanul Klapka. Şi destinul acestuia se schimbă. Din laş ajunge să-l apere pe Apostol: „- Am să te apăr eu, Bologa! Murmură cu o mulţumire adâncă, în care i se topiră toate temerile. Vreau să te scap… Auzi… Trebuie să scapi!‖ Dar Bologa are nepăsarea celui fascinat de moarte: „- Trezeşte-te, omule!...Eşti nebun? Nu-ţi dai seama ce te aşteaptă? - Moartea, zise Apostol, privindu-l, iar în faţă, cu o umbră de surâs pe buze‖. Şi, când Klapka îi sugerează o cale de scăpare, Bologa îi răspunde: „daca-ai fi venit ieri cu portiţa asta, poate că te-aş fi sărutat şi mi-ai fi luat o piatră de pe inimă… Căci ieri VIAŢA m-a torturat îngrozitor cu nişte cleşte de foc îngrozitoare. Aseară însă am văzut pe Ilona şi… m-am regăsit, mi-am regăsit iubirea… de ce să reîncep chinurile? Nu mai vreau nimic. Iubirea îmi ajunge, căci iubirea îmbrăţişează deopotrivă pe oameni şi pe Dumnezeu, viaţa şi moartea. Iubirea cea mare e aici, în odăiţa asta… O respir în fiecare clipă... E în mine şi în afară de mine, în tot cuprinsul

196

infinitului. Cine n-o simte nu trăieşte aievea, cine o simte, trăieşte în eternitate… ‖ Bologa şi Klapka pot fi cele două feţe egale ale aceluiaşi individ, ale OMULUI aflat în situaţia limită a războiului. Adică erou şi antierou, curajos şi laş, îndrăgostit de moarte sau de viaţă „oricum ar fi ea‖. Momentele trezirii la realitate din iluzie au prilejuit autorului să exercite realismul crud. Bologa crede că neliniştea şi suferinţa lui vin din înclinaţia spre interiorizare: „Alt suflet îţi trebuie, ferit de veşnicele ezitări şi chibzuiri, capabil de-a înfrunta lumea aşa cum este, iar nu o zugrăveşte o închipuire şubredă. Meditaţiile stârnesc numai conflicte cu lumea‖. Otto Klapka este şi ultimul om pe care Bologa îl vede înainte de-a muri. „Klapka se bătea cu pumnii în piept‖- semn de pocăinţă şi neputinţă. Încă odată, el îşi recunoaşte vina (din gesturi) de a fi fost iniţiatorul lui Apostol în regulile unui conflict din care nu putea ieşi decât învins. Apostol nu e numai un caz, ci exponentul unei categorii mai largi din care făcea parte şi autorul. Realitatea istorică, drama conştiinţei naţionale a românilor din Transilvania e tratată obiectiv şi uman, dar nu naţionalist. Dragostea şi moartea în Pădurea spânzuraţilor Ilona „o fetişcană de vreo optsprezece ani, cu năframa roşie aprinsă în cap, cu nişte ochi mari, negri, care parcă râdeau, cu buzele umede şi pline‖ îi apare lui Apostol ca o lumină blândă şi ispititoare. Îmbolnăvindu-se în seara plecării, fata stă toată vremea la căpătâiul lui Apostol îngrijindu-l. El îi simţea „mângâierea privirii pe frunte, pe buze, încât nu cuteza să clipească, de frică să nu-şi risipească bucuria inimii‖. Autorul are prilejul să plăzmuiască una din cele mai frumoase idile din opera lui, învăluită într-un abur de poezie adolescentă. Noua lui dragoste parcă e o prevestire, un fel de patetic rămas bun vieţii care avea să i se curme foarte curând. Prezenţa binefăcătoare a Ilonei îl înfioară şi-l ameţeşte: „Glasul ei cu ondulările aspre ca un cântec sălbatic i se prelingea în suflet prin toţi porii, îi alina toţi nervii. Soarele bătea la asfinţit, punând între ei o fâşie de lumină, care-i despărţea ca o punte fermecată… E bântuit de sentimente contrarii, oscilând între reţinere şi îndrăzneală, dorind să se apropie de fată, fără să tulbure totuşi tainica pată de soare‖.

197

Apostol simţea că în ceasul acela, fără Ilona, viaţa lui n-ar mai avea sens. Nu voia să ştie de ceasul următor: „Îşi dădea seama că iubirea aceasta îl îndepărtează în toate credinţele şi năzuinţele lui şi totuşi simţea că fără ea i s-ar istovi inima şi viaţa însăşi, şi-ar pierde orice rost, iar lumea ar deveni un pustiu fără margini. Nicio clipă nu s-a gândit unde-l va duce iubirea Ilonei, ca odinioară când a iubit pe Marta. Acum nu era capabil să se gândească la nimic, căci dorea pe Ilona cu toate simţurile şi gândurile, neîncetat, parcă toată fiinţa lui ar fi fost ameninţată de pieire dacă nu i-ar fi jertfit toate clipele‖. Bologa înţelege în acel moment că Ilona preţuieşte mai mult decât toate tainele lumii şi, preţ de o clipă, „i se păru că tot universul se prefăcu deodată în neant, lăsându-l doar pe el cu ea în faţa lui Dumnezeu‖.În versiunea primă, autorul adăugase încă un capitol în care Ilona venea să-şi plângă iubirea pe mormântul proaspăt. Fostul student în filozofie proferează acum o concepţie creştino - rousseaunistă şi antirăzboinică: „Sufletul e acelaşi la ţărancă şi la contesă… Cel puţin în privinţa cuprinsului… Numai forma a schimbat-o civilizaţia. Şi eşti sigur că schimbarea s-a făcut întru fericirea omului? Nu, nu, eu cred că civilizaţia a falsificat pe om şi l-a înrăit… ‖ Pe baza acestei idei, Bologa preferă o fată simplă, ingenuă. Bologa caută adevărul pe o cale a cunoaşterii, el are concepţii tolstoiene (nonviolenţă şi iubire cu iertare): „omul trebuie numai „să-şi ferească conştiinţa să sângereze‖, aşa gândeşte eroul. Bologa crede că civilizaţia „a falsificat pe om şi l-a înrăit‖. Rousseau e de părere că omul primitiv „e bun şi drept, şi credincios, de aceea e mult mai mulţumit ca cel civilizat‖ ar fi un fel de umanitarism creştin, naiv, tolstoist. Amintim şi influenţa lui Dostoievski asupra lui Rebreanu: transcenderea realităţii obiective prin abordarea zonelor umane ale psihologiei abisale, iar unele zone obscure ale sufletului uman sunt preferate de la Tolstoi, Turgheniev, Gogol, Goncearov. Cererea în căsătorie a Ilonei pare a unui exaltat care simte nevoia unei compensaţii. Dragostea îi dă lui Apostol sentimentul reparaţiei pentru trauma provocată de realitatea războiului. DRAGOSTEA îi oferă argumente să supravieţuiască şi să rămână lângă fiinţa iubită. Intervine, însă, numirea sa ca membru

198

al Curţii Marţiale. Apostol îşi dă seama că impasul moral în care se afla aajuns la final. Dragostea se va duce o dată cu viaţa, ca într-un „zbor frânt‖, aşa cum sunt toate iubirile la Rebreanu. Prin asta, eroul din Pădurea spânzuraţilor se ridică până la spiritualizare. Momentele cele mai tensionate ale romanului sunt cele care urmează prinderii şi arestării lui Bologa. Obsesia dezertării devine obsesia morţii. Printre scândurile căruţei în care este transportat, Apostol zăreşte pe şosea un „gătej strâmb‖, în forma crengii copacului văzut în ajun, cu un spânzurat singuratic, dar încă nu realizează ce s-a întâmplat cu el decât în faţa anchetatorului, când îşi dă seama că îl pândeşte ceva îngrozitor. Şi deodată îi răsări din nou aceeaşi creangă groasă „ca un braţ care arăta înainte, în viitor, o ţintă hotărâtă‖. Abia atunci, eroul reacţionează, venindu-i să ţipe şi să găsească o apărare împotriva viitorului. Apostol vrea „să se dezpovăreze‖, ca un erou dostoievskian, punând problema conştiinţei morale.40 Apoi se adânceşte în ideea de mântuire prin Dumnezeu, prin iubirea universală şi prin moarte. Pentru Apostol, sfârşitul este inevitabil: „Acum plutea între viaţă şi moarte, între cer şi pământ, ca omul care şi-a tăiat craca de sub picioare şi aşteaptă să cadă fără să ştie … să cadă‖. La proces, Apostol va avea aceeaşi atitudine. Din Curtea marţială face parte şi locotenentul Gross, care ţinea capul în jos ca şi când „i-ar fi ruşine‖. Când i se dă cuvântul să se apere, Apostol reintră în starea lui psihotică, strigând cu sufletul la gură: „- Omorâţi-mă! Omorâţi-mă!‖ Moartea e şi pentru autor un fenomen de psihologie, mai ales de psihopatologie. Apostol moare aşa cum a iubit: senzual, pătimaş, exaltat, ca un martir. Omul este celebrat ca forţă telurică, de o mare vitalitate, dar îşi deplânge soarta lui tragică determinată de social - istoric. Să nu uităm că Apostol caută adevărul în faţa căruia sufletul lui să se bucure (Caiete). Adevărul acesta îl află din conversaţia cu preotul Boteanu. Ultima dorinţă a fost aceea de a-i scrie mamei sale: „Am vrut să scriu mamei şi uite acolo, hârtia neîncepută… n-am fost în stare… din pricina… vesteşte-o tu, Constantine, pe urmă, după ce voi fi… după ce… Spune-i tu cum am… Să aibă
40

Al. Săndulescu, pp. 132-133.

199

grijă de logodnica mea… să aibă mare grijă… Căci ele, amândouă mi-au sădit în inimă IUBIREA… şi din iubirea lor mi-am întruchipat credinţa‖. Rebreanu, într-o conferinţă de la Ateneul Român, din 2 iunie 1943, explică cum a renunţat la o scrisoare a eroului către mama sa: „Am trăit însă şi ceva ce mă doare până azi. Cine a citit romanul îşi aduce aminte desigur că Bologa, în partea finală, după ce a fost judecat de Curtea marţială, reîntors în camera lui de închisoare, cere hârtie şi cerneală să răspundă la o scrisoare primită de la maică-sa. Speranţa vieţii, frica morţii, vălmăşagul de alte gânduri îl fac să amâie mereu şi, în cele din urmă, renunţă să mai scrie… ei bine, în versiunea primă, Bologa răspundea într-o scrisoare care, „deşi am suprimat-o, mi-a rămas dragă‖. În versiunea primă, Bologa răspunde într-o scrisoare, care, deşi a fost suprimată, i-a rămas dragă lui Rebreanu, iată conţinutul acesteia: „Mamă dragă, ai dreptate mare d-ta. Sunt vinovat şi neglijent şi egoist. Acum îmi dau seama. Acuma mă privesc ca-ntr-o oglindă şi-mi văd sufletul întreg, cu toate mişcările şi zbuciumările lui zadarnice. Am vrut ceva şi niciodată n-am ştiut ce vreau. … Fericire? Linişte? Mulţumire? Bucurie?...Am vrut mereu şi mereu am căutat şi mereu m-am bucurat că am găsit şi mereu m-am întristat că m-am înşelat… mereu, mereu… O veşnică pipăire în întuneric, după un vârf de ac… Viaţa mea a fost o odaie cu multe uşi şi ferestre închise… Am căutat mereu fereastra unică a mântuirii şi n-am găsit decât cele ce dădeau în întuneric. .. De-abia târziu, prea târziu, am întâlnit iubirea adevărată, care te apropie de Dumnezeu şi de oameni şi de lumea aceasta şi celelalte… Am îmbrăţişat-o cu toată pasiunea neînfrânată a celui ce mulţi ani a alergat după ea în zadar… Dar acum, nici iubirea nu mi-a fost îngăduită… IUBIREA mi-a cerut o jertfă cumplită… Am şovăit şi acum, am avut îndoieli şi mai am, dar, totuşi, izbăvirea s-a apropiat… Un ceas, două poate… În orice caz, înainte de răsăritul soarelui, JERTFA mea va fi primită şi atunci voi triumfa în iubire… Căci iubirea cea mare nu e din lumea asta. Aici trebuie să treci prin pădurea spânzuraţilor şi, totuşi, să porţi în sufletul tău iubirea… Şi vai, aceasta sufletul meu nu e în stare s-o îndure… Din clipa când într-însul s-a sălăşluit iubirea, a trebuit să renunţe la toate spânzurătorile acestei lumi şi mai

200

curând să spânzure propriul său trup decât să osândească sufletul oamenilor şi să-şi mânjească podoabele iubirii de-abia cucerite… Am suferit mult, măicuţă scumpă, şi poate că suferinţa cea mare e încă în faţa mea… Dar, acuma, iubirea mi-e mântuită, iubirea care rătăceşte ca o cenuşăreasă pe lumea asta. Cu iubirea mea pot pleca la drumul cel mare, căci iubirea ceasta, numai ea e puntea de legătură între toate lumile!...Acuma simt că, având iubirea în suflet, având sufletul plin de iubire, am biruit MOARTEA cea de care ne înfricoşăm cu toţii. Moartea nu mai există, căci, peste prăpastia ei, pot arunca puntea de iubire. Acum simt că, precum iubirea e eternă, tot astfel şi viaţa mea e eternă… Oloiul vieţii pluteşte peste apele iubirii spre Dumnezeul eternităţii… Mic sunt ca un atom în vagul infinitului şi totuşi, cu iubirea mea, voi străbate miliardele de universuri, până la picioarele Dumnezeului fără început şi fără sfârşit… Acum cred… şi în credinţa vie cred că se găseşte mântuirea… Cred, cred… cred… Cred şi, vai, când declar cu atâta trufie că cred, groaza şade lângă mine, mă priveşte în faţă cu îndoială, cu dispreţ… groaza îmi reaminteşte că înainte de răsăritul soarelui se va petrece ceva… ceva...şi acolo ea va fi stăpâna… Şi, măicuţă dragă, măiculiţă, în ciuda credinţei mele mândre, inima mi se zbate, parcă ar strânge-o cu cleşte înroşite… Îndoiala apare iarăşi. Triumfătoare… Ea e sigură de triumf până în ultimele zvârcoliri… ea răstoarnă cu degete de femeie frumoasă mormane de convingeri solide şi ziduri de credinţă de veacuri… de unde-i puterea ei fermecătoare? Şi cu ce să mă înarmez ca să por rezista baremi acum… două ceasuri… câteva ceasuri?...O, dacă i-aş putea opune o rază de siguranţă, în afară de siguranţa morţii! Dacă aş putea crăpa perdeaua morţii… pentru o singură secundă, pentru o miime de secundă!...Şi dobândesc siguranţa că dincolo există chiar îndoiala… dar, ar trebui să am puterea ei ca să pot dărâma zidul necunoscutului… şi, eu, vai, măicuţă, simt bine că eu voi pleca cu îndoiala de mâine la pădurea spânzuraţilor şi că îndoiala îmi va zâmbi misterioasă în ochi până ce se vor stinge luminile sufletului… Totuşi cred măicuţă, vreau să cred… Mă arunc în livada iubirii şi-mi ascund faţa în otava ei proaspătă şi veşnică… Îndoiala mă urmăreşte şi aici, dar aici, cel puţin, faţa ei e

201

zâmbitoare… Încerc să-i desluşesc zâmbetul ei atât de enigmatic… Ce mister se va fi ascunzând în zâmbetul îndoielii?... O fi dispreţ sau o fi aprobare?...Oare îşi bate joc de credinţa în iubire sau zâmbetul ei arată calea?...Căci, dacă nici iubirea n-ar fi MERINDEA veşniciei, atunci… Dar cred, măicuţă, cred… Şi cu credinţa pe buze voi pleca spre pădurea spânzuraţilor şi sufletul meu, împovărat de iubire, când va zbura spre înălţimile infinitului, îşi va lua ultimul cuvânt din credinţa buzelor mele. Rămâi cu bine, măicuţă sfântă şi îndurerată… Aş fi zis la revedere, dar braţul îndoielii îmi face semn… Ce semn?… Doamne, ce semn?...Nu mai pot… Rămâi cu bine… ‖ (Biblioteca Academiei Române, manuscrisul 2. 541, Cartea a patra, f. 325-327). Răspunsul preotului Boteanu este pentru Bologa ca o mângâiere finală: „ –În mijlocul tuturor ispitelor vieţii, ai rămas fiul părintelui tău, Apostol! N-ai uitat învăţătura lui, ci le-ai purtat pururi în sângele tău fierbinte… ” Calea de acces spre „înalt şi mântuire” este pentru el iubirea pentru Ilona contopită în credinţa mistică, (Ion Simuţ, Cuplul etern – un mit personal rebrenian41. Prin iubirea adevărată – îi spune Boteanu – „sufletele unite se apropie de tronul Atotputernicului‖. Singură Ilona e în stare să-l transfigureze şi să-i redea liniştea, fermitatea şi echilibrul. Uniunea lor e menită să dea celor doi sugestia infinitului şi a eternităţii. Inconsecvent pe plan erotic, Bologa evoluează de la Marta la Ilona. Iubirea lui Apostol e amestecată: mamă, naţionalitate, credinţă, Marta, Ilona şi, mai presus de toate, VIAŢA42 Bologa renunţă la viaţă, deşi Klapka îi mai dă o şansă să scape: „Acum mi-e sufletul liniştit… de ce să reîncep chinurile?...Nu mai vreau nimic. Iubirea îmi ajunge, căci IUBIREA îmbrăţişează deopotrivă pe oameni şi pe Dumnezeu, viaţa şi moartea. Iubirea cea mare e aici, în odăiţa aceasta… O respir în fiecare clipă… E în mine şi în afară de mine, în tot
41 42

în vol. Liviu Rebreanu după un veac, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985, p. 224. vezi şi Pădurea spânzuraţilor – roman al iubirii şi al luminii de Ion Lăpuşneanu, în volumul Centenar Liviu Rebreanu, Bistriţa, 1989, p. 107.

202

cuprinsul infinitului… Cine n-o simte nu trăieşte aievea; cine o simte trăieşte în ETERNITATE… Cu iubirea în suflet poţi trece pragul morţii, căci ea stăpâneşte şi dincolo, pretutindeni, în toate lumile existente şi neexistente… ‖ Cheia mesajului cărţii: Apostol – adept şi propagator înflăcărat al unei idei, al unei doctrine, este conturată şi întărită de acelaşi Klapka: - „Dar bine, omule, tu vei muri ca dezertor şi spion, şi trădător, în sfârşit ca un criminal, iar nu ca un APOSTOL al iubirii‖. Numai un astfel de OM putea să fie personajul central al unui roman în care lupta dintre datorie şi sentiment ameninţă mereu să degenereze în frazeologie goală, patriotardă. Astfel că Bologa acceptă moartea, sentimentul datoriei va degenera în pasivitate (Mărturisiri, p. 63). Moartea lui Bologa primeşte dimensiuni cosmice. „Atunci Apostol fu împresurat de un val de iubire izvorâtă parcă din rărunchii pământului. Ridică ochii spre cerul bântuit cu puţine stele întârziate. Crestele munţilor se desenau pe cer ca un ferestrău uriaş cu dinţii tociţi. Drept în faţă lucea tainic luceafărul, vestind răsăritul soarelui. Apostol îşi potrivi singur ştreangul cu ochii însetaţi de lumina răsăritului. Îşi simţi trupul atârnând ca o povară. Privirile însă îi zburau, nerăbdătoare, spre strălucirea cerească‖. Din cauza neclarităţii dorinţei de a dezerta, Bologa primeşte moartea ca pe-o izbăvire, „o tentare a limitelor tragicului‖ dintr-o situaţie limită neclară. Eroul suferă „de voinţă‖, el nu poate realiza ce gândeşte, astfel că trecerea la români devine „amăgire de sine‖. Romanul trebuia să se termine într-o variantă, „în livada iubirii, după moartea eroului, cu plângerea Ilonei pe mormântul proaspăt‖.43(vezi anexa nr.4). Sfârşitul lui Bologa e o apoteoză, el e împregnat de un val de iubire: „ridică ochii spre cerul cu stele întârziate. Drept în faţa lui, lucea luceafărul, vestind răsăritul soarelui. De la remuşcarea

43

Liviu Rebreanu, Opere, vol. 5, p. 803.

203

obsedantă, el ajunge în final la speranţa deşartă că moartea îi va deschide o poartă de aur în eternitate‖44 Existenţa, drumul lui Bologa, e între două spânzurători.45 Acest corp sferoid al romanului nu e numai constructivist, el devine o problemă de existenţă în lume a eroului, este, până la urmă, „simetria mortală‖ a existenţei sale. În acest cerc simbolic se închide tema „tragicului‖. Nicolae Balotă, în eseul său, Rebreanu sau esenţa tragicului inclus în volumul De la Ion la Ioanide, pune în lumină componenţa tragică dintr-o perspectivă ontologică, urmându-se distanţa definitorie pentru fiecare personaj dintre a fi şi a avea. Radu Petrescu, în eseul Meteorologia lecturii,1982, defineşte tragicul astfel: „tragicul în literatură nu este de căutat în catastrofa eroilor conştienţi că ar fi depăşit prin forţa lor o limită… ci în aceea că oricât de vii şi de autonomi ne par, eroii noştri sunt totuşi scrişi în aşa fel încât cuvintele din care sunt făcuţi construiesc alături de text prezenţa trupului de aer al celui care îi scrie şi care le este astfel destin‖. Să fie prezentă în acest roman vocea naratorului care păstrează aliteralitatea, prezenţa „trupului de aer‖ al celui care scrie? Prezenţa aceasta stabileşte vreun raport cu substratul tragic al viziunii romanului? Rebreanu spunea că subiectul romanului, o construcţie cerebrală la început, „s-a umanizat numai când a intervenit contactul cu viaţa reală şi cu pământul‖. După cum şi afirmaţia că „Bologa n-are mai nimic cu fratele meu‖, (Mărturisiri, p. 64.), contrazice. Asta înseamnă că opera capătă forţă prin impactul cu realul, dar nu rămâne aici, ci revine în universul ficţiunii, încărcată cu energia pământului realităţii, astfel că Emil devine Apostol. Numai aşa putea fi salvat Emil: „scriindu-l”, autorul îi asigură personajului acel punct exterior cercului tragic, singurul situat în afara universului închis-dilematic în care toate drumurile duc la una din cele două spânzurători: cea a celui care condamnă sau cea a condamnatului.

44

G. G, Ursu, Florin A. , Apostol Bologa într-o anumită interpretare, în vol. Liviu Rebreanu după un veac, coord. Mircea Zaciu, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, p. 148. 45 Christian Crăciun, Între două spânzurători, în vol. Liviu Rebreanu după un veac, p. 208.

204

Bologa nu poate accede decât prin moarte la această certitudine non-contradictorie a existenţei sale. Universul acestuia este închis simbolic între două spânzurători şi nu există drum să ne scoată din acest spaţiu. Tragic nu ar însemna absenţa drumului spre un DINCOLO dorit, ci prezenţa mai multor drumuri care se deschid spre închis. Romanul Pădurea spânzuraţilor caută obsesiv DESCHIDEREA care eşuează de fiecare dată. Astfel că toate drumurile vin şi ajung NICĂIERI. Apostol rătăceşte: „O linie dreaptă a săvârşit şi el cu patimă. În zadar. Între inima şi mintea lui era un zid asupra căruia toate sforţările lui se frângeau neputincioase. Când credea că l-a dărâmat, atunci îi simţea mai dureros fiinţa, oricât căuta să se înşele”. În real, ca şi în imaginar, înaintea eroului se deschid mereu noi drumuri, fiecare ducând spre inevitabilul unghi închis cu sârmă ghimpată. Acel du-te - vino ocupă în roman locul descripţiei psihologice. Simetria romanului nu ne scoate, ca în Ion, din Pripas, ci rămânem fixaţi aici, sub spânzurătoare, condamnaţi la această existenţă tragică căreia erou îi este Apostol Bologa şi pe care o luminează cu sacrificiul său. Simetria devine malefică pentru Bologa. Pădurea ca simbol înseamnă momentul de revelaţie a terorii existenţiale. Romanul este, aşadar, cel al naşterii conştiinţei morale. Apostol nu are tărie de caracter. Nicolae Manolescu spunea că, deşi nu are disponibilitate remarcabilă, Apostol „a fost manipulat‖. El are „revelaţia unui fals profund care i-a fondat existenţa‖. Trăirea tragică a eroului este atunci când se întreabă pentru ce trăieşte. Când răspunsul este găsit, el nu are altceva de făcut „decât să dispară‖. Apostol încearcă să depăşească contradicţiile în care este mereu prins prin apelul la o transcendenţă descoperită în altă parte, „o transcendenţă deviată‖ (Rene Girard), pentru autor ALTUL funcţionează ca instanţă reglatoare. În discuţiile de la popotă, din noaptea spânzurării lui Bologa, toţi cei care vorbesc sunt Bologa, iar el devine, pe rând, pledantul tuturor cauzelor: Gross sesizează că Apostol ar purta o mască: „Tu, în străfundul sufletului tău eşti un mare şovinist român… Împrejurările te-au aruncat în război, ca şi pe alţii, şi şovinismul tău a fost nevoit să pună, rând pe rând MĂŞTI ca să poţi scăpa de

205

primejdie. Ai fost EROU, te-ai distins prin vorbe şi fapte...până când războiul sau soarta sau dracul, dorind să-şi bată joc de tine, te-a trimis deodată în faţa românilor tăi… n-am să uit niciodată disperarea ta când ne-am întâlnit în curtea generalului pe frontul rusesc… Bietul tău şovinism te chinuie, îţi sfâşia inima şi căuta ceva!...Ai fi ucis bucuros şi cu entuziasm o mie de muscali sau italieni, numai să nu fi nevoit a trage în ai tăi… Aici ţi s-ar părea o crimă să omori, pe când aiurea, ţi-ar fi indiferent sau ai socoti c-ai făcut o vitejie… Ei, şi acum ai născocit iubirea şi pe Dumnezeu în dosul cărora să poată dăinui şovinismul liniştit… până se va ivi un prilej să-ţi iei tălpăşiţa!...Apoi nu vezi că e oribil? Şi nu atâta şovinismul tău, ci tocmai ipocrizia, poate inconştienţa în care se cocoloşeşte‖. Războiul impune, aşadar, lepădarea măştilor, romanul nu e propriu-zis despre război ci despre acel război denumit caz de conştiinţă. El e însăşi forma de manifestare a „răului ontologic”. RĂUL, după Rene Girard, îşi târăşte victimele spre soluţiile cele mai favorabile agravării lui. Răul acţionează şi asupra lui Bologa, îndemnându-l să accepte şi să renege, să acţioneze conform ALTUIA, crezând că acţionează după legi generale, închipuindu-se învingător şi trezindu-se victimă. Apele romanului sunt agitate şi din punct de vedere filozofic: „Marea problemă este de a salva într-o viaţă individuală cât mai multe posibil categorii umane de ordin general‖ (din Jurnalul lui Kierkegaard). Asta ne-ar putea explica destinul lui Bologa care se plimbă veşnic „între două prăpăstii‖, adică între două spânzurători. Sacrificiul inexplicabil al eroului din roman ţine de această LUMINĂ iniţiatică care-l urmăreşte peste tot. Categoriile generale nu pot fi salvate decât prin drumul spre moarte. Apostol se regăseşte pe sine tocmai pe drumul dintre cele două spânzurători. Drumul mitic spre lumina răsăritului, o adevărată VIA DOLOROSA cu care se încheie romanul, pare a fi calea adevărului care reîncarcă lumea cu sens. Destinul lui Bologa scris în mod tragic poate fi citit ca un destin exemplar pentru o generaţie încercată de proba de foc a cunoaşterii de sine. Când Bologa nu poate împăca teza datoriei cu spiritul naţional, totul se prăbuşeşte. Deşi e decorat, eroul descoperă că eroismul lui a fost determinat de educaţia budapestană. Altă

206

revelaţie pentru el e că numai iubirea de Dumnezeu reprezintă o salvare: „Sufletul are nevoie de merinde veşnică, îşi zise Apostol… dar merindea aceasta în zadar o cauţi pe afară, în lumea simţurilor. Numai inima poate s-o găsească, fie în vreo tainiţă de-a ei, fie în vreo lume nouă, mai presus de vederea ochilor şi de auzul urechilor‖. Deşi descoperă pe Dumnezeu şi iubirea faţă de oameni, el nu-şi rezolvă dilemele practice şi sfârşeşte în ştreang. Cuprins de somnambulism parcă, Bologa se duce direct în braţele lui Varga, refuză ajutorul lui Klapka, mânat de o pornire sinucigaşă, contradictorie cu iubirea pentru Ilona. Ceea ce-l opreşte mereu pe Bologa sunt: datoria, ideea naţională şi credinţa în Dumnezeu. Nu eroul e vinovat, ci coaliţia de forţe care i se opune.46 Evoluţia lui Bologa e de fapt o „succesiune de certitudini şi confirmări, un algoritm „eveniment – revelaţie – criză – soluţie‖. Romanul e consacrat conştiinţei morale: „… viaţa omului e insuportabilă dacă n-are un reazem solid, care să ţie veşnic dreaptă cumpăna dintre lumea dinăuntru şi cea dinafară‖. Întotdeauna el şi-a închipuit sufletul omului „ca o vistierie cu odăi multe, unele pline de comori, altele deşarte”. Pe Bologa l-a înfricoşat totdeauna „golul şi întunericul‖. De aceea, el s-a străduit „să găsească cheia comorilor, dar şi comorile sunt înşelătoare‖. Tabloul obsesiv al războiului este însoţit de obsesiva prezenţă a mizeriei, suferinţei şi a morţii. Priveliştea de început a romanului provoacă spaimă şi deznădejde: toamnă mohorâtă, cer rece, sever, peste o câmpie neagră, cu zarea pâcloasă, punctată de arborii desfrunziţi şi de silueta sinistră a sârmelor ghimpate. Peste scena execuţiei se lasă o beznă grea, materială: „Jurprejur, întunericul se înăsprise, încât înţepa ochii‖. Întorcând capul, Bologa zăreşte pe câmp, cât pătrundea privirea, siluete negre, mişcându-se ici-acolo, „parcă toţi oamenii s-ar fi prefăcut în stafii fără odihnă. Albea numai spânzurătoarea, nepăsătoare, împrejmuită cu crucile albe din cimitirul militar‖. Rebreanu a afirmat că războiul mondial trebuie înscris în categoria unor formidabile „zdruncinări”, în urma căruia în sufletele oamenilor s-a schimbat ceva. „Sufletul rămas fără o
46

Cf. şi Nicolae Manolescu, Eseu despre romanul românesc, vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1980, pp. 173-176 şi 191-196.

207

călăuză sigură se zbuciumă pretutindeni să lămurească noi drumuri‖.47 Referinţe critice pertinente, o adevărată critică a criticii întâlnim în eseul lui Lucian Raicu48, Liviu Rebreanu. Eugen Lovinescu49 defineşte romanul ca studiu metodic „alimentat de fapte precise şi incidente şi împins dincolo de ţesătura logică în adâncimile inconştientului‖. În niciun caz, Bologa nu devine un naţionalist militant, cazul lui de conştiinţă se zbate mai mult în cadrul unei incompatibilităţi morale şi omeneşti. Pădurea spânzuraţilor pune problema intelectualului ardelean în faţa războiului cu fraţii din regat. Punctul de plecare al conversiunii sufleteşti a eroului pare a fi faptul că Bologa face parte din curtea marţială care condamnă pe Svoboda la moarte. Se adaugă ochii omului de sub ştreang, care-l urmăresc, şi cântecul „de la noi‖ al ordonanţei Petre ce-i aduce aminte de sat şi de vrednicia naţională a familiei sale. Criticul apreciază romanul ca fiind cel mai bun: „Bologa nu devine naţionalist militant, nu vorbeşte de patriotism, de România mare, misticismul lui pare o influenţă a literaturii ruseşti‖. Romanul este considerat ca cel mai bun roman psihologic român în sensul studierii evolutive a unui caz de conştiinţă, studiu metodic alimentat de fapte precise şi de incidente, împins dincolo de „ţesătura logică în adâncimile inconştientului‖. Pompiliu Constantinescu50 remarcă mutarea problemei pe care o are în vedere autorul de rezolvat din „lumea externă a conflictului dramatic, în tenebrele conştiinţei bolnave‖. Romanul în cauză e de o concentraţie strânsă în compoziţie, cu neînsemnate devieri de stări extatice, de misticism subiectiv, peste care flutură umbra uriaşă a lui Dostoievski, îşi încordează apoi ritmul lent, halucinant, „de prăbuşire iremediabilă în haosul unei voinţe disolute‖. Criticul vede în roman „un punct de frontieră al unei epoci literare‖. Perpessicius51, e nemulţumit de felul cum a primit critica vremii romanul lui Rebreanu. Eroul reprezintă după el „o forţă elementară condusă de forţe elementare‖. Bologa nu e doar un
47 48

Liviu Rebreanu, Metropole, p. 10. Lucian Raicu, Liviu Rebreanu, 1967, pp.113-148. 49 în Istoria literaturii române contemporane (1900 -1937), Socec, 1937, p. 241. 50 în Opere şi autori, p. 115 şi urm. 51 în Menţiuni critice, I, Editura literară a Casei Şcoalelor, Bucureşti, pp. 234-235.

208

suflet care se prăbuşeşte în prăpastie, asistăm la o „dezgropare sufletească, la o tragedie dureroasă dictată de inexorabile legi supreme‖. Camil Petrescu52 consideră Pădurea spânzuraţilor un roman „construit după tradiţia marilor romane, de multe ori prolix, dar cel puţin în cărţile din mijloc remarcabil… cartea se impune prin proporţii, documentare şi compoziţie. Când e vânturat şi de suflul unei pasiuni puternice, el se apropie hotărât de arta mare‖. Octav Botez53 sesizează unele episoade „nu îndeajuns de motivate‖, iar despre Bologa crede că „nu se desenează cu trăsături puternic individualizate‖. Şerban Cioculescu54 afirmă că Pădurea spânzuraţilor „revoluţionează romanul nostru analitic‖ prin studierea migăloasă a psihologiei individuale, deşi analiza psihologică i se pare „primară‖. Romanul este apreciat ca „primul studiu moral din câmpul epocii moderne‖. Cartea rămâne ca punct de reper în evoluţia speciei, fără să-şi păstreze actualitatea, ea e doar „un paragraf special în istoria literară‖. Romanul îşi menţine în istoria literaturii valoarea de document pentru mutaţia romanului modern de analiză. Cele două planuri ale cărţii, unul extern şi altul intern, trebuie gândite într-o unitate, adică „Romanul de suflet să fie inclus în cel de război şi amândouă în acelaşi roman al crizei în relaţia dintre cetăţean, român şi om‖. Eugen Todoran55 consideră romanul de analiză psihologică cu stări de conştiinţă „peste care flutură umbra uriaşă a lui Dostoievski‖. În Revista fundaţiilor, Anul III, nr. 2, 1 febr. 1936, p. 412423, criticul exprimă o părere generală, – construcţia romanului se sprijină pe două puncte. Unul, situat în lumea exterioară a societăţii, şi altul, în cea interioară, a sufletului. Realismul ca determinare în exterior, cumpăneşte cu naturalismul, ca aprofundare „în ascunzişurile vieţii‖.

52 53

în Anul literar 1924, în Opinii şi atitudini, Editura pentru literatură, pp.161-162. în Viaţa românească, Cronica literară, nr. 7, p. 192. 54 în textul În marginea operei d-lui Liviu Rebreanu apărut în Revista Fundaţiilor. Anul IX, nr. 12, dec. 1942, 559-583. 55 Romanul crizei, în vol. Liviu Rebreanu după un veac, coord. Mircea Zaciu, p. 195.

209

Mihail Dragomirescu56 găseşte că romanul e superior lui Ion ca „vioiciune de analiză”. Nicolae Iorga57 are cuvinte bune pentru roman: deşi alcătuită din bucăţi, fiecare interesantă pentru dânsa, tragedia ostaşului român „sub steag duşman… zguduie!‖ Tudor Vianu58 relevă următoarele: Romanul este construit în întregime „pe schema unei obsesii‖, dirijând destinul eroului din adâncurile subconştientului, autorul e un analist al „stărilor de subconştienţă‖, al învălmăşelilor de gânduri, „al obsesiilor tiranice‖. Când Bologa zăreşte spânzurătoarea pregătită pentru locotenentul ceh Svoboda, simte că „gâtul îi era uscat şi amar, iar inima i se frământa într-o emoţie aproape dureroasă‖., iar când află că regimentul lui va ajunge pe frontul românesc, i se părea că „i s-ar fi înfipt în beregată o gheară înăbuşindu-i glasul‖. Căutând liniile de trecere la români, rătăcit în noapte, Bologa „se opri să se odihnească un minut şi să-şi mai şteargă năduşeala pe gât şi pe faţă‖. În momentul când este prins, „se simţi deodată atât de ostenit, că gândurile toate i se ostoiră într-o nesfârşit de chinuitoare dorinţă de odihnă. Îi ardea cerul gurii de sete şi, iar asuda cumplit‖. Rebreanu devine analist al stărilor de subconştienţă, al învălmăşelilor de gânduri, al obsesiilor tiranice. Obsesia lui Bologa care îi va determina soarta e: „O mirare neînţeleasă îi clocotea în creieri căci, în vreme ce pretorul înşira crimele şi hârtia îi tremura între degete, obrajii sublocotenentului se umplură de viaţă, iar în ochii lui rotunzi se aprinse o strălucire mândră, învăpăiată, care pătrundea până pe lumea cealaltă‖. Pe Bologa, la început, privirea aceasta îl înfricoşă şi-l întărâtă. Mai pe urmă, însă, simţi limpede că „FLACĂRA din ochii condamnatului i se prelinge în inimă ca o imputare dureroasă‖. Imputarea se îndreaptă asupra acceptării acestui destin care-l făcuse acum şi călău celor de-o seamă cu dânsul. Privirea lui Bologa i se luminează încă odată: „În ochi lucirea stranie,
56 57

op. cit., p. 413. în Istoria literaturii române contemporane, II, 1934, p. 252. 58 în Arta prozatorilor români, p. 237

210

arzătoare, pâlpâia mai puternic, cu tremurări grăbite, din ce în ce mai albă‖. Când este prins, Bologa explică însoţitorului său, în zgomotul asurzitor al căruţei: „Vorbeai adineauri despre anume cazuri de dezertare… Ei, camarade, eşti încă tânăr şi… Ştii că la nouă trebuia să fiu la Curtea Marţială?...ca judecător, fireşte… Nu-i ridicol acuma?...Am mai fost odată în Curtea marţială, cu un caz foarte interesant… Un sublocotenent ceh, Svoboda… N-ai priceput?...Svoboda, ceh, spânzurat‖. Asemenea analize de stări obsesive sunt numeroase în roman : „Întinzându-se odată să doarmă, Apostol simţi cum „mii de gânduri scânteiau în aceeaşi secundă, se ciocneau, se amestecau, se înlănţuiau şi mai tare, când în şoaptă şi mereu sub forme noi, OBSESIA că, în noaptea aceasta, trebuie să sfârşească, negreşit‖. În acelaşi plan psihologic se situează corespondenţa stărilor sufleteşti ale personajelor cu natura. Când Bologa se confruntă cu generalul Karg şi îşi dă pe faţă gândurile intime, în tăcerea ce a urmat, „de-afară se auzi limpede huruitul unei căruţe şi ciripiul gălăgios al vrăbiilor, într-un pom, sub fereastra cancelariei‖. În timpul concediului, Bologa este străbătut de sentimente numite de autor „stranii‖, nelămurite: Lui Bologa i se păru „că răpăiala picurilor de ploaie se mulcomeşte treptat, prefăcându-se într-un zgomot dulce, fâsâitor ca zborul porumbeilor, din ce în ce mai dulce, strecurându-i în inimă o vrajă dureros de alinătoare‖. Starea de extaz se întrerupe brusc: „Ploaia drămăluia mereu ţiglele cerdacului cu sunete noi, apăsătoare‖. Senzaţiilor acestora Rebreanu le-a dat „o largă şi fericită întrebuinţare‖ asemănător lui Caragiale59. George Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, p. 647, apreciază că romanul e monografia „incertitudinii chinuitoare de esenţă morală‖. Psihologia sufletului mediocru combătut de două atitudini impuse dinafară a făcut ca romanul să fie de analiză, deşi „ar fi putut să fie şi politic‖. Astfel că romanul a rămas psihologic, fără consideraţii politice. Autorul a avut grijă să-i dea lui Bologa o ereditate complexă, o copilărie cu crize mistice, care să predispună până la neurastenia oscilaţiei. Limbajul eroului e „de un misticism profetic,
59

cf. şi Tudor Vianu, Doi ctitori ai romanului nou: 1 Liviu Rebreanu.

211

cu o puternică sentenţiozitate ibseniană, ceea ce dă cazului său o şi mai ceţoasă obscuritate cazuistică‖. Paul Georgescu60 constată că Bologa se comportă ca un om pentru care actul alegerii cere răspundere şi are implicaţii profunde. Concentrarea aproape halucinantă nu se justifică prin căutarea unei soluţii concrete ci prin „căutarea unui mod de viaţă, a unei filozofii practice şi teoretice‖. Valeriu Cristea61precizează că Pădurea spânzuraţilor e şi „romanul unui caz de conştiinţă‖, al năzuinţei de a urca pe creste epice neobservabile din emisfera morală în care trăiesc majoritatea personajelor rebreniene. Al. Philippide formulează ipoteza că Bologa trebuie integrat în seria personajelor celor mai tipice pentru Rebreanu. „Eroii lui nu sufăr de nicio boală a personalităţii, sunt oameni bine definiţi, conduşi de instincte sau de patimi bine conturate‖. Aşa e şi Bologa. Trebuie o catastrofă exterioară, cum este cea a războiului, pentru a dezlănţui în sufletul eroului „furtuna şovăielilor şi a întrebărilor chinuitoare‖. În Pădurea spânzuraţilor, Rebreanu acordă atenţie determinărilor obscene din câmpul inconştientului. Sondajul psihologic pătrunde în straturile abisale al sufletului. Detaliul care hrăneşte ficţiunea este cel real care-i dă şi nota de autenticitate. Când Bologa se urcă pe scaun şi loveşte cu capul ştreangul, pălăria străină care i-a fost dată se înfundă peste ochi. Eroul o scoate şi-o aruncă în groapă. Autorul nu e cuprins de şovinism, înţelege dilema în faţa căreia se găsesc personajele, oamenii simpli nu se urăsc între ei. Pădurea spânzuraţilor este una din mărturiile zguduitoare aduse de experienţa primului război mondial care a inspirat doar oroare în conştiinţa generaţiilor de scriitori de atunci. Alte opere cu aceeaşi temă ar fi Strada Lăpuşneanu de Mihail Sadoveanu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de Camil Petrescu, Întunecare de Cezar Petrescu, Balaurul, de Hortensia Papadat Bengescu. Literatura română axată pe tema războiului a avut în Pădurea spânzuraţilor un model încă neegalat.

60 61

în Păreri literare, Editura Pentru Literatură, 1964, p. 55. în Gazeta Literară nr. 49, 1965.

212

În Caiete, p. 220, întâlnim notate cugetări antirăzboinice, dintre care amintim următoarea: „Un vers de Goethe e mai preţios decât o bătălie câştigată. Niciodată poporul nu vrea război. Numai conducătorii vor, fiindcă ei stau acasă şi trimit la moarte numai poporul‖. Elena Dragoş62 consideră cartea ca „una din cele mai lucrate‖ opere ale lui Rebreanu. Reluarea episodului iniţial al scenei de spânzurare are o bază repetitivă la nivel lexical, sintactic şi imagistic. Impresionează şi impune „siguranţa‖ cu care este condusă analiza cazului Bologa, surprins într-un „moment liminar al existenţei sale, acela al alegerii dintre dragostea de patrie şi datorie, deci între sentiment şi raţiune‖. Apariţia cuvintelor cheie proliferează contexte figurative. Avem cuplurile de cuvinte „inimă – suflet”, 80 de apariţii la prima, 50 de sinonime perfecte cu suflet şi 74 de apariţii la cel de-al doilea. Se observă că analizele psihologice ale lui Rebreanu se realizează la nivelul trăirilor afective (verbele a gândi, a simţi, a-şi da seama). După cum se ştie, obsesia romanului e moartea prin spânzurare pentru care Bologa votează cu multă dezinvoltură când este vorba de Svoboda. Autorul apelează la repetiţia „impresivă”. E vorba de substantivul „creangă”, la început articulat cu articol nehotărât şi la urmă cu cel hotărât. În drum spre comandament, ca membru al Curţii Marţiale, privirea lui Bologa stăruie asupra unui amănunt: „Din acelaşi copac şi la aceeaşi înălţime se mai întinde o creangă joasă liberă… ‖, pentru ca apoi, în situaţia de inculpat, imaginea crengii să-i revină în minte: „Se opri în dosul uşii, cu ochii în gol şi deodată îi răsări creanga groasă din copacul spânzuratului singuratic… ‖ Repetiţia tulburătoare pentru construcţia romanului, cea care formează fondul obiectiv al cărţii, este amintirea sublocotenentului Svoboda. Drumul spre spânzurătoare a lui Bologa, o imagine de spirală, începe cu spânzurarea lui Svoboda, el e un drum al şovăielilor şi al întoarcerilor. Pe linia existenţei lui Bologa câteva momente revin insistent şi amplificat, ele îi deviază evoluţia şi-i încurcă existenţa cu nuanţe diferite ale tragicului.
62

O posibilă lectură a romanului Pădurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu, în Limbă şi literatură, 1974, p. 766.

213

Repetarea imediată a unui cuvânt amplifică momentul tragic: „- Ce întuneric, doamne, ce întuneric s-a lăsat pe pământ‖. Alternativa timpurilor verbale e în serie, imperfect – perfect simplu – prezent: „ochii lui Bologa ardeau. Tăcu brusc şi lăsă capul în pământ. Peste două minute, apoi, cu o hotărâre nouă, locotenentul se opri iarăşi în faţa lui Klapka. Domnule căpitan, te rog… te implor… Scapă-mă! Dumneata mă poţi scăpa!...Nu vreau să mă duc pe frontul…‖ Imperfectul rezumă, iar perfectul simplu ne introduce într-un moment precis, care pentru cititor se va confunda cu prezentul. Din punct de vedere al vocabularului există cuvinte incompatibile semantic, dar relaţionate gramatical care transmit dureri morale prin evocarea senzaţiei de durere fizică: „îi simţi în inimă privirea ca un cuţit, „toate privirile ca nişte săgeţi în inimă‖; „amândouă glasuri se învârteau ca două suliţe în inima lui‖; „cleştele unor remuşcări stranii‖, ; „ gândurile nu-l mai dureau‖; „întrebări care i se înfigeau ca nişte gheare ascuţite şi-l strângeau de gât să-l sugrume‖; „îndoielile îi roaseră creierii toată noaptea‖, „glasul i se înfipse ca un ac în urechea locotenentului‖. Ion Dumitrescu63 crede că romanul e „un catharsis‖ pentru autor, deoarece l-a regăsit pe Emil şi l-a reînviat în figuraţia artei. Ideea centrală a cărţii ce se desprinde atât din destinul tragic al lui Bologa, cât şi din cel al lui Svoboda este condamnarea războiului imperialist. După execuţia lui Svoboda, locotenentul Gross, „uscăţiv, slăbuţ, cu barbişon retezat şi cu ochii mici, negri, fulgerători‖, dă lui Bologa, susţinător încă al îndeplinirii datoriei faţă de statul austriac, următorul răspuns nimicitor: „- Nimic nu e mai presus de Om!...Dimpotrivă omul e mai presus de orice, mai presus decât tot universul! Ce-ar fi pământul fără omul care să-l vadă, să-l iubească, să-l măsoare, să-l înconjoare… Ca şi pământul, universul numai prin om a devenit o realitate interesantă. Altfel ar fi o zbuciumare sterilă de nişte energii oarbe, altfel, adică fără sufletul omului… ‖ Gross condamnă statul capitalist: „ – Statul!...Statul care ucide… În
63

în Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraţilor, din Limbă şi literatură, 1972, pp. 699-706.

214

spate, statul nostru, în faţă statul duşman, şi la mijloc, NOI, cei osândiţi să murim ca să asigurăm huzureala câtorva tâlhari care au pus la cale măcelul milioanelor de robi inconştienţi!‖ Gross formulează chiar ideea revoluţionară a înfrăţirii popoarelor într-o societate viitoare, fără asuprire de clasă şi fără război: „ – Izbânda trebuie să vie!...Trebuie! Şi atunci peste tranşeele pline de sânge, peste graniţele brăzdate cu morminte, toţi oropsiţii, toţi răzvrătiţii îşi vor strânge mâinile şi, într-un avânt nimicitor, se vor întoarce împotriva celor ce-i exploatează de mii de ani, şi în sângele lor buhăit de trândăvie vor înmuia steagurile păcii şi ale lumii noi‖.. Ţăranii români şi unguri se simt apropiaţi pe fondul general al omenescului şi al suferinţei. În partea ultimă a existenţei sale, Bologa, mustrat de obsesia participării la condamnarea cehului Svoboda, se îndreaptă ca un halucinat spre spânzurătoare. Comportarea lui e urmărită cu atenţie de către autor şi cu raportare la antecedenţele eroului (amănunte despre părinţi, educaţia sobră primită în familie, sârguinţa la studiu, evoluţia de la crize mistice la ateism, ideea datoriei faţă de statul austro-ungar, reacţiile contradictorii în iubire). Criticul distinge trei etape în evoluţia eroului: 1) organizarea vieţii după principiul subordonării totale faţă de statul habsburgic, 2) trezirea sentimentului patriotic, 3) acceptarea morţii ca liman izbăvitor. Sensul simbolic al cuvântului Apostol şi finalul romanului în care eroul se îndreaptă spre locul supliciului condus de făclii, cum în textele biblice Isus urca spre Golgota răstignirii, e bine creionat. Bologa se amăgeşte cu gândul că, prin moarte, păşeşte în veşnicie: „Privirile însă zburau spre strălucirea cerească, în vreme ce în urechi i se stingea glasul preotului: - Primeşte, Doamne, sufletul robului tău Apostol… Apostol… Apostol… ‖ Asupra lui Apostol acţionează, pe de o parte, remuşcarea şi aspiraţia izbăvirii de sub apăsarea ei, iar, pe de altă parte, impulsul elementar al oricărei fiinţe de a se bucura de viaţă, uneori chiar prin inconsecvenţă şi compromis. Bologa pare obsedat tocmai

215

pentru că o serie de tendinţe acţionează asupra conştiinţei lui, când una, când cealaltă, când concomitent. Autorul dă dovadă de puternică analiză psihologică rezultată din lecturi (Dostoievski şi H.P. Bengescu), dar şi din experienţa de viaţă. Spre deosebire de Dostoievski, Rebreanu forţează doar până la un punct limitele realului. Stările din adâncul subconştiinţei lui Bologa sunt identificate de autor după reacţiile instinctive, organice, stârnite de ele: mustrarea şi izbăvirea prin moarte: „Apostol Bologa se făcu roşu de luare aminte şi privirea i se lipise pe faţa condamnatului. Îşi auzea bătăile inimii, ca nişte ciocane, şi casca îi strângea ţeasta ca şi când i-ar fost mult prea strâmtă şi îndesată cu sila. O mirare neînţeleasă îi clocotea în creieri, căci în vreme ce pretorul înşira crimele şi hârtia îi tremura între degete, obrajii sublocotenentului de sub ştreang se umplură de viaţă, iar în ochii lui rotunzi se aprinse o strălucire mândră, învăpăiată, care parcă pătrundea până în lumea cealaltă… pe Bologa, la început, privirea aceasta îl înfricoşă şi-l înspăimântă. Mai pe urmă însă simţi limpede că flacăra din ochii condamnatului i se prelinse în inimă ca o imputare dureroasă… Încercă să întoarne capul şi să se uite aiurea, dar ochii omului osândit parcă îl fascinaseră cu privirea lor dispreţuitoare de moarte şi înfrumuseţată de o dragoste uriaşă… ‖ La fel de realist zugrăveşte Rebreanu şi alte stări sufleteşti, cum ar fi bucuria Martei când află că logodnicul ei va pleca pe front: „Marta avu un zâmbet de necredinţă, dar numai o clipă. În clipa următoare obrajii ei se îmbujoraseră, privirea i se înflăcără, plină de mândrie, şi apoi, cu o mişcare pătimaşă se repezi la Apostol şi-l sărută pe buze… Şi Apostol în sărutarea aceasta, îşi sorbi izbânda‖. Îmbujorarea, înflăcărarea privirii, patima sunt reacţii instinctive prin care scriitorul surprinde fluxul stărilor de conştiinţă. Un alt procedeu folosit de autor pentru sugerarea stărilor sufleteşti intense este împletirea cu aspecte corespunzătoare din viaţa firii. În clipa morţii lui Svoboda şi natura, copleşită de remuşcări, îşi opreşte suflarea: „Caporalul smulse scăunelul de sub picioarele condamnatului. Braţul spânzurătorii pârâi şi trupul începu a se zvârcoli în căutarea unui sprijin. În ochi lucirea stranie, arzătoare pâlpâia mai puternic, cu tremurări grăbite, din ce în ce mai albă… Doctorul lângă Apostol Bologa, stătea cu

216

ceasornicul în mână, numărând vremea. Perdelele negre ale amurgului se lăsau acum tot mai grăbite. Vântul se oprise brusc ca un alergător obosit în faţa unei prăpăstii. Apoi, prin pânza tăcerii ce se urzea, străpunse deodată un oftat prelung, ca o chemare…‖. În alt moment, gândurile răvăşite ale lui Bologa, care se desparte de Ilona şi merge în audienţă la generalul Karg, se aseamănă cu zborul buimac al păsărilor rătăcite: „Gândurile lui alergau când înainte, când înapoi, fără astâmpăr, ca un cârd de păsări rătăcite. Oare de ce-l cheamă generalul? Poate că reclamaţia lui Pălăgieşu… dar tocmai acum?...Şi Ilona, cum a rămas în poartă… parcă şi-ar fi luat rămas bun pentru totdeauna… de ce şi-a luat rămas bun?‖. Rebreanu este neîntrecut în literatura noastră în descrierea obsesiilor sufleteşti ale lui Bologa, începând cu cea a remuşcării. Când eroul este chemat la generalul Karg şi străbate crângul cu spânzuraţi de la Lunca, el îi numără, le priveşte chipul: „Îndată ce rămase singur, în faţa lui Apostol începu iarăşi să răsară pădurea spânzuraţilor… Dar acum părea că toţi sunt la fel, şi în privirea tuturor străluceşte aceeaşi însufleţire stranie, ademenitoare, ca şi focul din ochii oamenilor ce pornesc la asalt. Apostol se cutremură. Acelaşi om spânzurat de nenumărate ori ca o protestare nesfârşită. Şi deodată îşi zise: E Svoboda… privirea lui… În aceeaşi clipă îşi aminti cu precizie chinuitoare cum a votat condamnarea cehului, cât a fost de trufaş că a avut onoarea să facă parte din curtea marţială, cum s-a amestecat din exces de zel şi cum a dat o mână de ajutor la pregătirea execuţiei, cum a apucat ştreangul încercându-l dacă e destul de rezistent. În amândouă palmele simţea atingerea aspră a funiei. Amintirea aceasta i se prefăcu în suflet, într-un sentiment de ruşine şi părere de rău, atât de cumplit, de mustrător, parca-ar fi stat în faţa lui Dumnezeu în ziua judecăţii de apoi. Simţământul straniu îl stăpâni numai o secundă, şi totuşi parcă îi deschise larg porţile adâncimilor nepătrunse, unde‖clocotesc explicaţiile tuturor tainelor vieţii‖. Fragmentul reprodus este printre cele mai frumoase din tot romanul. Tehnica contrapunctării este ilustrată în chip elocvent şi prin arta cu care este prezentată ideea datoriei, reluată la alte personaje:

217

Karg, Varga, Bologa, Klapka, Cervenco, Gross. Şi în scena călătoriei lui Bologa, în căruţă, sub escortă, către cartierul diviziei, când a fost prins, asistăm la acelaşi acord stilistic: „Zgomotul roţilor şi hurducăturile dezţeleniră gândurile lui Apostol. Azi la două era să osândesc iarăşi… Acum alţii mă vor osândi pe mine!...Oare cine mă va înlocui azi?...Acum nici nu vom trece pe dinaintea casei lor, şi pe Ilona nu voi mai vedea-o niciodată, dar trebuie să trecem negreşit printre spânzuraţii de care nu voi scăpa până-i lumea lume‖. În final, autorul surprinde pătrunzător psihologia proscrisului, iluzionarea de-o clipă că sentinţa va fi abolită: „Obişnuit cu zgomotul lacătului, Apostol se uită buimăcit şoptind: „- Oare de ce n-am încuiat şi n-am pus lacătul?...Oare… Din toate colţurile minţii zeci de răspunsuri năvăliră în pripă cu veşti încântătoare. Poate că acum, după ce s-a îmbrăcat în haină civilă, n-are decât să pună mâna pe clanţă şi să plece… departe… să trăiască… Poate că nici sentinela nu mai e pe coridor… poate că afară îl aşteaptă Ilona, şi Klapka, şi preotul Boteanu‖. Prin analiza sufletească a remuşcării, Rebreanu se apropie de Dostoievski. Apostol Bologa se aseamănă cu Raskolnikov, cu toate acestea, el e un erou tipic rebrenian, mai degrabă frate cu Ion al Glanetaşului. Amândoi sunt devoraţi de caracterul lor vajnic, de fermitatea atitudinilor, de dualitatea trăirilor dezlănţuite fără noimă şi, de aceea, sfârşind în moarte. Cine este Apostol Bologa? Cel mai complet răspuns îl dă Nicolae Creţu64. Răspunsul e simplu şi cuprinzător: Bologa e „un suflet torturat‖. De ce? Pentru că el are conştiinţa muncită de întrebări la care nu e în stare să răspundă, cu toate că nu face compromisuri cu lumea, nu se resemnează şi nu are o „patimă” care să-l doboare. Apostol Bologa e aşadar„o ipostază inedită‖ a omului comun în confruntare cu războiul văzut ca „un mecanism uriaş‖ şi cu Puterea (statul) care-l vrea anexat lui. În prima fază, Bologa e un slujitor credincios al sistemului, el e rănit, decorat, fiind pătruns de „conştiinţa datoriei‖, dovedită de gestul cu care încearcă funia

64

în Constructori ai romanului, Editura Eminescu, Bucureşti, 1982, capitolul Liviu Rebreanu: Pădurea spânzuraţilor, pp. 52-59.

218

spânzurătorii înainte de execuţia lui Svoboda şi votul din calitatea de membru al Curţii Marţiale pentru moartea unui om. De aici şi până în finalul romanului, când Bologa îşi aşteaptă sfârşitul ca o despovărare, se parcurge un DRUM al eliberării în trepte. Construcţia romanului surprinde această metamorfoză plină de tranziţii şi rupturi, de sugestii simbolice. Pădurea spânzuraţilor are un dramatism net faţă de toate celelalte romane. Bologa este dintru început un automat, el respectă „Codul”. Prin tot ceea ce face, eroul se orientează după repere ca: „lege, dovezi, duşman, datorie‖. S-ar părea ca tocmai excesul de zel al lui Bologa („Gata tot, caporal?‖) să fie începutul dezarticulării convingerilor lui. Spectacolul execuţiei este menit să înspăimânte şi să intimizeze, dar şi să creeze aparenţele unei aprobări („în numele lumii‖). Spânzurarea lui Svoboda e departe de scenariul „ideal”, ba nu e scăunelul, ba caporalul e nevoit să facă pe călăul („nu înainte de a-şi scoate tunica, militarul în uniformă nu poate fi călău‖; „dar când trage în oameni lipsiţi de apărare, ce e?‖). Tot la nerespectarea procesiunii perfecte putem adăuga şi faptul că Svoboda nu-şi exprimă „ultima dorinţă”, doctorul îşi dă peste cap rolul său de-a constata moartea şi generalul renunţă la discurs (semn că este îndoielnică vinovăţia pedepsită cu moartea). Reluate, toate aceste inadvertenţe dau tonul unei silnicii rău ascunse; creează o atmosferă „a unei reprimări ruşinoase‖, fără sens şi fără autoritate morală. Bologa e cuprins de o agitaţie „simptomatică”, e cuprins gradual de nelinişti. Odată cu execuţia lui Svoboda el începe să se teamă, presimte că adevărul e altul., dar încearcă să creadă, să păstreze iluzia că ceea ce se petrece e sub semnul Codului infailibil, al „Impersonalului”. Ca om, eroul rămâne singur în faţa întrebărilor care îl macină lăuntric, nici răspunsurile nu-l mulţumesc. Scena discuţiei de la popota ofiţerilor este văzută de criticul Nicolae Creţu, ca un loc de duel al părerilor unde doar doi oameni tac: Klapka, din teamă, şi Bologa, care-şi ascultă vocile lăuntrice. Varga e omul datoriei, Gross e profetul utopic şi violent, antistat şi antirăzboi, Cervenco e adept al iubirii prin suferinţă. De aici i se strecoară în sufletul eroului îndoiala, incertitudinea. Ceilalţi au convingeri, Bologa caută. Toţi sunt realişti, nu se integrează în

219

ceea ce fac, pe când Bologa e neocrotit de „armura vreunei convingeri‖. Eroul ajunge pe eşafod, deoarece nu mai acceptă „regula jocului‖, ca ceilalţi. Camarazii lui Bologa trăiesc pe mai departe cu gândul că „orice viaţă e mai bună decât moartea‖. Pentru Apostol nu orice viaţă funcţionează, asta e linia ce-l desparte pe eroul tragic de omul comun, adică cei din jurul lui. Iubirea acestuia pentru toţi este reală: el sintetizează de la fiecare ce este esenţial: frica lui Klapka, halucinaţiile lui Cervenco, profeţismul utopic al lui Gross, o fărâmă din loialitatea lui Varga. Bologa nu acuză pe nimeni, nu este un martir, un sfânt sau erou, ci „un biet om‖, înalt în condiţia umană. Este şi „căutător de adevăr‖, înainte de a fi judecat, el îşi vede viaţa lui şi a celor din jur prinsă într-un uriaş „cerc de dependenţe‖. Generalul Karg este prezent la fiecare moment important din existenţa eroului, e un „mesager al fatalităţii‖ în cele trei întâlniri. Karg este prezent la fiecare răscruce a drumului lui Bologa şi de la el vin ordinele care-i schimbă soarta. De două ori se hotărăşte Bologa să dezerteze după întrevederea cu generalul, prima şi a treia oară, între ele are loc întâlnirea din tren, când Bologa trece la coloana de muniţii. Generalul nu e totuşi fatal ca mesager decât în măsura în care o fatalitate este ciocnirea dintre sistemul perfect al acestuia cu care se identifică şi nevoia de adevăr a conştiinţei omeneşti libere. Drama ezitării între două datorii morale de neîmpăcat: cea de soldat austro-ungar şi cea de român este, de fapt, drama tensiunii interioare a lui Bologa. Pentru românul Bologa, patria habsburgică înseamnă jurământ, datorie, loialitate dar leal ar vrea să fie eroul şi faţă de sine. În discuţiile cu Karg, Bologa este sincer, el încearcă să forţeze sistemul pentru a-şi arăta chipul. Când e la a treia întâlnire şi generalul spune: „Noi condamnăm‖, Bologa nu mai are nimic de zis, doar acţionează împotriva sistemului, încercând să iasă din el. După această discuţie cu Karg, eroul nu aude decât glasul interior care îi porunceşte mecanic: „înainte”, dar nu ştie unde, şi nici nu se întreabă în timp ce dezertează. El vrea să scape de datoria din sistem „de a trimite pe alţii la moarte‖. Acest impuls e mai tare decât raţiunea. Aici e unul din punctele tragice din roman. Nu mai contează OMUL Bologa, ci puterea inalterabilă a umanului din „bietul om” care este înconjurat de semnele

220

contradicţiilor şi ale slăbiciunilor omeneşti dintre cele mai obişnuite. Dacă dezertarea ar fi reuşit, ar fi putut ea rezolva toate implicaţiile dramei lui interioare? Ar mai fi fost scutit eroul nostru de întrebările conştiinţei? Cu cât îşi amână dezertarea, cu atât el capătă o altă înţelegere, mereu mai largă a sensului hotărârii şi gestului său. El e văzut de Gross gata să ucidă, „bucuros şi entuziast‖, pe alt front, tot sub steag austriac. Transformarea lui îl face să conteste dreptul Curţii Marţiale de a ucide, nu mai vrea să fie părtaş la aşa ceva, preferă riscul morţii. Dac-ar fi ajuns în armata română, ar fi avut de luptat cu alţii asemenea lui sau Klapka, Gross sau Cervenco. Nicio variantă nu e mulţumitoare şi, de aceea, pentru Bologa sfârşitul acestor îndoieli nu poate fi decât „o izbăvire‖65. Cele trei confruntări ale lui Bologa cu sistemul reprezentat de generalul Karg sunt treptele unui proces şi transformă epicul într-o parabolă tragică a relaţiei omului cu natura şi istoria. Apostol trece prin răsturnări totale de atitudine de la scena execuţiei lui Svoboda, când eroul este încă un instrument al sistemului doar marcat de primele semne de nelinişte, şi până în secvenţa de final, când e gata să dezerteze pentru a ieşi din imposibilitatea morală, nu e sigur nici că trecerea la români e o soluţie. Între aceste momente, tot ce se întâmplă îl va determina pe Apostol să ia hotărârea ştiută. Realitatea MORŢII unui om căzut, victimă sistemului în care credea şi el, îl nelinişteşte. Apoi eroul se distanţează de TRECUT - ajunge să se întrebe introspectiv ce caută el aici. Dialogul cu Klapka aduce în prim plan faptul că Apostol, cuprins de remuşcări şi nedumerire după execuţie, începe să se gândească asupra concepţiei sale de viaţă construindu-şi puncte de vedere. Discuţia îi aduce frică, nesiguranţă, laşitate şi speranţă. Klapka, cu privirea lui, îl dezarmează, îl atrage, simte în ea o mare primejdie. Klapka este înfricoşat de sistem, vede minciuna şi laşitatea din jur, pentru soţie şi copii ar face orice. El este un Svoboda şi un Bologa fără curaj, un biet om pe care eroul îl alege spre a-şi descărca sufletul. Apostol vede în el propria-i devenire, dacă s-ar lăsa dominat de sistem pe mai departe. De la el, eroul
65

G. Călinescu, op.cit., p. 650.

221

nostru preia neputinţa, laşitatea, obsesia pădurii spânzuraţilor. Klapka devine un catalizator şi un revelator în procesul moral al lui Bologa. Structura romanului în patru părţi ca actele unei drame are un centru în jurul căruia se adună liniile semnificaţiei: 1 – Klapka şi descoperirea omenescului; 2 – Mama şi rădăcinile neamului; 3 – Ilona şi puterea iubirii, 4 – Eroul – singur în faţa morţii şi a lumii. Arhitectura de simboluri a romanului creează atmosfera cărţii care conţine ideea de parabolă tragică diseminată în real: cerul „ca un clopot uriaş de sticlă aburită‖, spânzurătoarea „sfidătoare cu braţul ameninţător‖, groapa „ca o rană a pământului‖, călăul improvizat „rămas în cămaşă şi cu capul gol‖, ca şi condamnatul. Dincolo de această realitate decupată simţim o iluminare lăuntrică a epicului, controlată compoziţional. Scena execuţiei lui Svoboda este construită în aşa fel încât să degaje o atmosferă simbolică de ritual al împărtăşirii culpabilităţii. Motivele simbolice sunt sugestionate de dialogul nuanţat al întunericului şi luminii, care încadrează drumul eroului: „Ce întuneric, Doamne, ce întuneric s-a lăsat pe pământ‖; „Ispiteşte, mereu ispiteşte lumina‖; „Flacăra din ochii lui Svoboda, „lumină albă, tremurătoare‖; „Lumina de soare, a speranţei care însoţeşte prima hotărâre de a dezerta‖; Lumina tulbure – ceţoasă (ură şi febră) de nouă naştere sufletească‖; Flacăra albă a regăsirii lui Dumnezeu, lumina de primăvară în care apare Ilona‖. Toate aceste „trepte luminoase‖ îl pregătesc pe erou pentru ultima şi greaua confruntare cu „întunericul‖ care revine „amar‖ şi din care Bologa nu iese decât murind „cu ochii însetaţi de lumina‖ unui răsărit posibil. Ne întrebăm dacă nu finalul este o intrare în întuneric care are lumina ei? Să fie întunericul ocrotitor faţă de o altă lumină ameninţătoare? Nimic din roman nu scapă de atingerea simbolică, destinul eroului e o creştere de simbol complex. Sensul şi mutaţia tragică a destinului eroului se apropie şi se distanţează de tiparele mitice ale existenţei şi cunoaşterii. Bologa are „alt suflet‖ la fiecare din cele trei hotărâri de a dezerta, întâmplările oamenilor din jurul lui Apostol, limpezirile şi

222

tulburările acestuia de la o treaptă la alta, nu fac altceva decât să-l pregătească pentru o împlinire finală. LINIA cărţii a fost făcută în aşa fel încât ea trebuia să ducă întâi de la execuţia lui Svoboda la spovedania lui Klapka, ca să se producă distrugerea ideii de datorie şi revenirea la omul cu neliniştea şi incertitudinile lui. Era necesar ca şi după a doua ratare a deciziei de a dezerta „felia de ură şi cea de iubire‖ să-l înalţe pe erou. Trebuia ca Bologa să se întoarcă între oameni, în lumea pământească a iubirii pentru Ilona şi a speranţei. Şi, în final, era imperios necesar ca încercarea de a face din Bologa un instrument al „Marelui Mecanism‖ să primească împotrivirea simplă a omenescului. Dialectica amânărilor şi creşterilor succesive de sens de la o treaptă la alta în construcţia romanului ne arată că ele sunt, într-o ordine predestinată, întâmplările necesare unei sinteze finale. Bologa trăieşte experienţele, întâlneşte oamenii pe care îi caută şi de care are nevoie ca să se releve lor înseşi. Eroul caută în toate un sens, tinde prin ele spre acest sens, îl bănuieşte, îl aşteaptă. Eroul trece prin trei mari etape: prima e organizarea vieţii după criteriul subordonării totale faţă de stat, a doua e trezirea sentimentului patriotic şi căutarea de soluţii şi cea de-a treia – acceptarea morţii ca izbăvire de contradicţii şi remuşcări şi speranţa iluzorie a trecerii într-o altă lume fără patimi, dreaptă, senină, veşnică. Drama creşte prin tot ceea ce se întâmplă eroului: oameni, întâmplări, lucruri: reflectorul, harta, „casa de păpuşi‖. Aceste întâmplări sunt semne ale „iniţierii‖ şi destinului său, nimic nu este întâmplător. Această dramă aminteşte de martiriul sfântului, eroului. Dacă ne reamintim cum arată Apostol când este prins (zgâriat, cu hainele sfâşiate, zdrelit…), îl asemănăm cu un martiriu de Crist, iar drumul lui în ţinutul necunoscut nu e altceva decât o Golgotă a omului. Când refuză să judece pe cei 12 români nu este şi el „un apostol‖ care refuză să joace rolul lui Iuda? Trecerea înspre moarte e tocmai în săptămâna patimilor. În noaptea execuţiei, eroul este înconjurat de „făclii aprinse‖ ca în ajunul „unei sărbători mari‖. Şi cu toate acestea, Bologa nu este sfânt sau profet, nici martir sau un nou Crist, ci OM – „omul ostenit stăpânit de o chinuitoare dorinţă de odihnă‖ care, prins, are o „uşurare ciudată‖ şi este total absent în momentele cheie:

223

arestarea, judecata, execuţia. Este el erou? Dacă nu realizează în ce situaţie se află mai poate fi martir? Ar trebui să-şi transforme supliciul în dovada credinţei sale? Bologa nu vrea să se salveze prin minciună, nu vrea să se lepede de el însuşi ca şi Klapka. De frică şi groază faţă de moarte, el strigă judecătorilor: „- Omorâţi-mă!‖. Plânge eliberator, geme, mai crede încă „în firicelul de speranţă‖. Tocmai această revenire în final a incertitudinilor şi slăbiciunilor umane îi dă valoare de simbol tragic eroului. Rămâne de văzut dacă a găsit el mântuirea necesară, credinţa care să-l împace cu lumea, cu moartea, cu el însuşi. Nu ştie nici el dacă asta e iubirea cea mare de care-i vorbise Klapka. Întreg drumul său a fost o încercare de a coincide cu omenescul autentic. Cu alte cuvinte, neputinţa de a osândi, iubirea pământească pentru Ilona şi moartea sunt măsura adevărată a frumuseţii complexe şi contradictorii a omului. Întrebările lui Bologa sunt: poate el să rămână pasiv când toţi se înrolează; pentru ce ar lupta dacă n-are patrie; cum să se împartă între datoria faţă de imperiu şi faţă de români; este războiul o soluţie e suferinţelor umane; contează doar naţia ta sau se poate colabora şi cu celelalte naţionalităţi; solidaritatea umană, iubirea pot să aducă fericirea, civilizaţia şi cultura ajută sau nu omenirea? Soluţii şi căi posibile de răspuns apar doar prin ceea ce face Bologa, adică: supunere, opoziţie, împăcare cu adversarii, convertire, dragoste, renunţare, în final, toate în zadar pentru că prinderea lui Apostol e egală cu o predare. Bologa moare „pedepsit” pentru că omul, „bietul om” din el, a cedat UMANULUI, mai tare decât orice teamă. În moarte, eroul intră nu fanatic, ci iubind VIAŢA, de aceea, el atinge un TRAGIC al omului din mijlocul îndoielilor. Eroul are un destin de martir sau de erou fără a se apăra cu virtuţi şi credinţă, ci cu ezitările şi fragilitatea unei fiinţe umane obişnuite. Romanul încearcă procedee de investigare şi tehnici narative moderne: procedeul decupajului cinematografic, colajul livresc, experienţe de psihologie abisală, excesul punctelor de suspensie. După Claude Bernard, părintele metodei experimentale, Rebreanu

224

îşi problematizează creaţia, finalitatea romanului rămâne oricum constructivă, proza e de introspecţie. Stilul rebrenian este obiectiv, verosimil, autentic, viabil. Se remarcă modalităţi epice ca: nararea auctorială, dialogul şi monologul personajului central. (vezi Anexa 3 – pag.) Pădurea spânzuraţilor este un roman în care politicul este absorbit în imaginea condiţiei tragice a omului prins în cleştele istoriei, o parabolă a setei umane de adevăr şi puritate. Din această „maladie a spiritului contemporan, nu se poate ieşi ca om, de aici şi nici rămâne‖66. Deschiderea personajelor din roman spre aceasta subliniază modernitatea şi actualitatea prozei rebreniene spre universal ca o afirmare în lume a spiritului românesc. Pădurea spânzuraţilor e şi o carte dureroasă, o reconstituire romanţată prin amintirea lemnului din spânzurătoarea de la Ghimeş adus de autor şi prin faptul că se eternizează surâsul îngheţat al fratelui martir. Chipul visătorului Emil se intersectează cu cel al lucidului Liviu Rebreanu, amândoi din generaţia Unirii, a generaţiei care ne-a dat România Mare.67

66

Constantin Noica, Spiritul românesc în cumpătul vremii. Şase maladii ale spiritului contemporan, Editura Univers, Bucureşti, 1978, p. 81. 67 Cf. şi Adrian Dinu Rachieru, Pe urmele lui Liviu Rebreanu, Editura SportTurism, Bucureşti, 1986, p. 137.

225

ANEXE la capitolul Pădurea spânzuraţilor Anexa 1 Cele mai vechi contribuţii documentare aparţin următorilor: Cezar Apreotesei, Date noi despre prototipul lui Apostol Bologa, în Orizont, XV, nr-7, iulie 1964; Stancu Ilin, Documente privitoare la prototipul lui Apostol Bologa, în Familia, III, nr. 9, sept. 1967; Marginalii la corespondenţa inedită a lui Liviu Rebreanu, în Limbă şi litaratură, vol. XVIII, 1968; Realitate şi ficţiune în romanul lui Liviu Rebreanu Pădurea spânzuraţilor, Limbă şi lit. XXI - XXII, nr. 9, sept. 1971; Emil Rebreanu, cronologie, în Liviu Rebreanu, Opere, vol. 5, pp.534-551. Alte lucrări: Stancu Ilin, Emil şi Pădurea spânzuraţilor, în Revista de istorie şi teorie literară, tom 15, nr. 4 şi tom 16, nr. 2 (1966); Grigore Sălceanu, în Gazeta literară, nr. 42, 2 febr. 1967, Amintiri despre Emil Rebreanu; Valentin Raus, passim; Perpessicius, Liviu Rebreanu în ultimii 20 de ani, în Steaua, an XV, 1964, nr. 12, p. 140; Dana Dumitru, Lumea văzută astfel, în România literară, nr. 37, 3 sept. 1971. Anexa 2 Duşmani şi aliaţi – titlu generic pentru următoarele proiecte: Tragedia, Catastrofa, Trădătorii, Ucigaşii, Eroul, Păduchii, Chemarea morţilor, Ştreangul (Caiete, p. 322.); Trădătorii (cu Ştefan Horfa, cel împuşcat de români şi Toader Precup, cel spânzurat de unguri). O altă variantă pentru Trădătorii ( are ca subiect cele două alternative:Vin românii – împuşcă; vin ungurii – spânzură). Catastrofa – titlu generic al următoarelor proiecte: Îndoiala, Popota, Ura, Hora morţii, Dezertorul, Speranţe, Eroul, Fugarul (Caiete, p. 366.);

226

Câmpul de onoare – titlu pentru următorul grupaj de proiecte: Spionii, Nostalgia, Îndoiala, trădătorii, Pământul făgăduinţei, Duşmani şi aliaţi (Caiete, p. 380.) În varianta de proiect, intitulată Câmpul de onoare68 apare pentru prima dată numele de „APOSTOL Roman – Apostol Roman era un filozof al vieţii, el privea toate întâmplările cu seninătate, ca ceva ce trebuie neapărat să vie. Moare de ziua armistiţiului. E rănit grav” - (cele câteva date succinte încearcă să ne dea o idee despre subiectul povestirii). Alt proiect intitulat Trădătorii, (al treilea, în care apare cuvântul Locotenent.) Pentru proiectul cu titlul Păduchii se adaugă: (Căpitanul Turcoman, ordonanţa Gheorghe, ca personaje); (nuvela cu acest titlu este în Liviu Rebreanu, Opere, vol. 2, p. 308.) În proiectul Pământul făgăduinţei apare, ca personaj, Ion Pop din Măgura. Alte proiecte din aceeaşi temă: Regretul, Chemarea morţilor, Ştreangul (Iţic e trimis să fie împuşcat ca să nu dezerteze), Fugarul, Îndoiala, Aliaţi şi duşmani, Câmpul de onoare, Eroul, Dezertorul, Speranţa, Nostalgia. Anexa 3 – Figuri de stil, vocabular Dintre epitete amintim următoarele: „cer cenuşiu, spânzurătoarea sfidătoare, câmpia neagră, frică sugrumătoare, spasm tremurător, ploaie monotonă, plicticoasă, adormitoare, stepa boţită şi pătată, copaci răzleţi, desfrunziţi şi sfâşiaţi de obuze, dungi mohorâte, limină tulbure-ceţoasă, tăcere năbuşitoare, fior nespus de dulce, linişte albă, perdele albe, buze albe, flacără albă, raze albe, flori albe, Luceafărul alb şi rece‖. Comparaţii: „cerul… ca un clopot uriaş de sticlă aburită, morminte aşezate ca la paradă, stepa ca o foaie de hârtie de împachetat, creierul gol ca un burete uscat, gândul i se rupse ca o aţă, tăcerea e mai dureroasă ca o rană de şrapnel, gândurile ca nişte servitori credincioşi, geamuri cenuşii ca nişte ochi bolnavi,
68

în Caiete, p. 323.

227

trenul se strecura ca o şopârlă uriaşă, râul săltăreţ ca un copil „buiac‖, coamele munţilor ca nişte metereze, pădure rasă ca perii în barba unui spân, somnul coborî ca o alinare dulce‖. Metafore: „rana pământului – groapa; fâşia de aur – razele soarelui; Cervenco – copac fără rădăcini‖. Descrierea este prezentă în prezentarea cimitirului militar, a satului Zirin, a casei din Parva sau moartea tatălui lui Apostol. Personificările sunt mai rare: „întunericul sugrumă satul, amurgul trăgea obloanele. Cuvinte din alte limbi: „niet, ulancă, popotă, cvartir, mundir, urlab, honved, solgăbirău, laibăr, şvarţ‖. Forme populare: „nesaşiu, desperat, haram, cătane, bade, sălbatecă, tulai, mândrul mamei, bolbocaţi, nătângie, ţapăn, copeiş, necăcios‖. Arhaisme: „a se oploşi, grumaj, tălmaci, scrijălare, abiturent, rămăşag, casină, parmalâc, zalhana‖. Neologisme: „pasiune, pardesiu, emfază, capriciu, perplex, predilecţie, splen, inexorabilitate, entuziasm, contagios, maniac, impetuozitate‖. Nu lipsesc nici meditaţiile filozofice despre război, viaţă, dragoste: „În război viaţa omului e ca floarea, se scutură din te miri ce‖; „Ura va stârpi nedreptatea‖; „În război nu trebuie să cugeţi, ci să lupţi‖; „Războiul nu are altă filozofie decât norocul‖; „Păcatele-s multe de la Dumnezeu şi oamenii nu iartă‖; „Rezerva înseamnă pasivitate şi pasivitatea e mai rea ca moartea‖; „Omul e mai presus decât orice, mai presus decât tot universul‖ ; „Trupul omului adăposteşte grăuntele divin al inteligenţei‖, „Moartea nu-i pedeapsă. Viaţa e pedeapsă şi numai chinurile trupului îndreaptă pe om spre mântuire‖ ; „Nu viaţa ci moartea înseamnă laşitate pentru omul care are un ideal în lume‖, „Viaţa merge nepăsătoare înainte, sentimentele adevărate trebuie să reziste fiecărei ispite; „Viaţa omului e insuportabilă dacă n-are un reazem solid, care să ţie veşnic dreaptă cumpăna între lumea dinăuntru şi cea de-afară‖. Anexa nr. 4: În versiunea primă, acest ultim capitol exista, el a fost suprimat de autor, deoarece prin lirismul lui violenta sobrietatea prozei sale obiective.

228

Zorile, ca nişte fecioare rumene, se iviră pe crestele munţilor, privind cu ochi de lumină în valea strâmtă, şerpuită de părâul gălăgios… Livada îngrădită de sub coastă se deştepta din somn respirând miros de flori sălbatice. Cei câţiva pomi înfloriţi, înfipţi în coasta verde, priveau uimiţi stâlpul alb, cu braţul cârligat, răsărit peste noapte în mijlocul livezii, cu iarba călcată şi murdărită împrejur, cu resturi de făclii împrăştiate, cu grămada de lut galben dedesubt, în care stătea dreaptă o cruce albă, întoarsă cu faţa spre răsărit… Lumina se îngroşa din ce în ce în vale şi roua tremura înfrigurată pe buzele florilor, pe suliţele ierburilor, pe stâlpul alb din mijlocul livezii… pe drumul din vale, la cotitura stâncoasă, se arătă atunci Ilona, apropiindu-se cu mâinile încrucişate pe piept, cu ochii cercetători şi înflăcăraţi de spaimă, de îndată ce zări stâlpul cu braţul cârligat… Era desculţă şi roua îi spăla picioarele când trecu gardul livezii. Se apropie în vârful picioarelor, ca şi când i-ar fi frică să nu deştepte pe cineva din somn, cu privirea mângâind mormanul galben de pământ şi crucea albă înfiptă la căpătâi… Se opri înfricoşată lângă mormântul proaspăt, pecare acum o oră tatăl ei, cu doi soldaţi, l-au potrivit asudând. Inima ei era caldă şi într-însa dragostea se zbătea stingheră, ca o pasăre îngrozită… Pieptul îi apăsa inima ca o povară… Privirea ei, toarsă toată din milă şi iubire, încerca să străbată pământul galben, afânat… Stătu un răstimp, fără nici un gând în creieri, cu sufletul topit într-o simţire stranie de înduioşare… Apoi, deodată, dragostea ei se tulbură ca o apă vie şi, nemaiputându-se stăpâni, se aruncă asupra mormântului şi-l îmbrăţişă cu amândouă mâinile, aducându-şi pieptul şi faţa în pământul puhav, înrourat… Lacrămile ei se scurgeau în pământ, fierbinţi, pătrunzătoare, pătimaşe… şi pământul se încălzi îndată de căldura ei şi parcă tremura, răspunzându-i prin şoapte tainice, ca din alte lumi… După creasta munţilor, printre coroanele brazilor, geana roşie a soarelui se ridică mânioasă, împroşcând cu raze purpurii în valea dezmorţită… În lumina aceasta furioasă, stâlpul alb luci ca o făclie de îngropare…Crucea însă, privea cu blândeţe spre răsăritul soarelui, adăpostind sub scutul ei trupul fecioarei, care îmbrăţişa mereu pământul, stropindu-l cu lacrimi…‖

229

(B. A. R. - Biblioteca Academiei Române, manuscrisul 2. 541, Cartea a patra, f. 337-338). Anexa nr. Un fragment relevant pentru profilul personajelor, în dialog cu ideile revoluţionare ale epocii existent doar în primele versiuni manuscrise ale romanului Pădurea spânzuraţilor: „Spre miezul nopţii se duse el însuşi la postul de observaţie să aştepte ivirea reflectorului. Vedea întruna înfricoşarea căpitanului şi auzea povestirea lui, sfârşită cu rugămintea de-a face totul spre a nimici reflectorul,altfel ar fi în primejdie. Clapca i se părea frate care suferă de la mama vitregă ca şi dânsul, şi încă ne-având baremi o mamă bună în viaţă. Postul era chiar în linia infanteriei, între tranşeele comandate de Cervenco. Înaintând prin şanţurile de comunicaţie pline de apă, în noaptea întunecată şi tăcută, fu cuprins de o frică: ce-ar fi dacă tocmai acum s-ar porni o răpăială de gloanţe, să-l omoare?... Niciodată pofta de viaţă nu-i umpluse pieptul atât de ademenitor. Înainte, gândul morţii îl punea pe filozofări şi nu-l speria; acum îl îngrozea… Dar noaptea era tăcută şi neagră ca o imensă odaie zăvorâtă, fără ferestre. Paşii lui chiar, se stingeau în zgomotul surd, monoton al ploii, care de vreo săptămână nu contenea. În tranşeele infanteriei, sentinelele, cu ochii lucioşi, priveau în întuneric, dincolo de sârmele ghimpate, unde alte sentinele le răspundeau, nevăzute, cu aceleaşi priviri… În postul de observaţie era un plutonier care raportă că n-a simţit nicio mişcare şi nici n-a zărit nimic. Bologa îl trimise la baterie. Stătu singur, aşteptând cu încordare, cu telefonul în mână, cu toate gândurile concentrate asupra reflectorului. Dar nu se arătă. În schimb, pe la trei se pomeni cu Cervenco. -Am venit să schimb o vorbă… Nu pot dormi noaptea – zise dânsul. O, războiul… Ne-a zdrobit sufletele şi trupurile… - Când nu ştii pentru ce te războieşti şi-ţi primejduieşti viaţa – zise Bologa, mirându-se de înţelesul vorbelor lui, pe care altădată nu le-ar fi rostit, ci le-ar fi considerat criminale. - Ţi-e scârbă, ştii bine că faci o crimă şi totuşi stăm aici, mii şi milioane de oameni, pândindu-ne şi omorându-ne totuşi!... În şanţuri de duhoare şi sârme ghimpate, cu resturi de cadavre, s-au ridicat ziduri de ură care despart omenirea în două cete de lupi… Unde-s oamenii, unde, unde-i iubirea?...Şi fără iubire nu-i omenire… Fiarele de acelaşi neam nu se sfâşie între ele, iar omul,

230

omul e mai crunt ca fiara… Opreşte să ucizi sau să maltratezi măcar animalele şi porunceşte să ucizi milioane de oameni, iar cel mai iscusit ucigaş e erou…O, eroii, eroii!... Bologa tăcu, iar Cervenco, după un răstimp, urmă mai şoptit: Ce-ar fi dacă într-o bună zi toate milioanele de oameni, din toate tranşeele şi de pe toate fronturile ar zvârli cât acolo armele ucigătoare, toţi în aceeaşi clipă?...S-ar sfârşi… Şi minune n-ar fi, căci popoarele nu se duşmănesc, numai capii lor le aţâţă şi le aprind instinctele bestiale… Odată şi odată trebuie să vie ceasul când ceitrimişi la moarte, toţi deodată şi pretutindeni, se vor opri în faţaCezarului şi vor refuza să-l salute şi să plece la moarte… Atunci va începe domnia iubirii pe pământ… - Atunci, atunci – repetă Bologa gânditor. Dar până atunci?... - Până atunci vom suferi şi ne vom purifica… Şi ne vom deschide sufletele, alungând ura şi împodobind-o frumos în aşteptarea sosirii oaspetelui cel mare şi veşnic…Iubirea…Iubirea e mirele cel veşnic, iubirea e Dumnezeu… Cervenco nu mai conteni până dimineaţa. Vorbea dintr-o necesitate sufletească de-a-şi împărtăşi gândurile. Se spovedea şi parcă astfel îşi uşura sufletul de păcatul de-a fi în război cu ştiinţa că prezenţa lui acolo e o crimă cumplită, cea mai grea din câte poate săvârşi omul. Bologa îl asculta şi ascultându-l îşi îndreptăţea mereu fericirea cea nouă. Când se despărţiră, Cervenco îl îmbrăţişă, plângând: - Tinereţea ta, ce păcat de tinereţea ta!...Baremi eu sunt un netrebnic…Dar tinereţea ta…‖ ( Biblioteca Academiei Române, manuscrisul 2. 541, Cartea întâi, f. 53-56). Anexa nr. 5 – Pasaje din roman, surprinzătoare dar neesenţiale în ansamblul scrierii, ele atestă adevărul că Rebreanu triunfă prin întregul creaţiei sale şi prea puţin prin strălucirea „potrivirii cuvintelor” : „În mijlocul groapei, ca un smoc de păr pe o chelie de perucă cu marginile răsfrânte, înnegrea o branişte ( Cartea a treia, capitolul 8);

231

„Prin răpăiala motorului furios auzea limpede zumzetul frunzelor tinere de fag şi clinchetul sec al acelor de brazi din depărtare‖ ( Cartea a treia, capitolul 8); „Numai când desluşea silueta locotenentului, în sufletul lui Apostol scotea capul veşnic acelaşi cuvânt, ca un cadavru la marginea apei: În sfârşit…În sfârşit…‖ (Cartea a treia, capit. 8).

232

ADAM ŞI EVA
Primele însemnări manuscrise despre romanul Adam şi Eva apar în Schiţe, notaţii ce se încadrează în istoria acestei cărţi începând cu 28 aprilie 19091. După mai mult de un deceniu, în septembrie 1918, ca urmare a straniei întâlniri de la Iaşi a lui Rebreanu cu femeia misterioasă purtătoare de umbrelă, autorul va relua lucrul la o variantă mai apropiată de viitorul roman cu titlul Mirza2. Prima variantă a numelui din schiţa romanului a fost Myrrha, nume care a dispărut de tot3. În această perioadă, apare şi artificiul literar „methempsicoză”4, ce presupune, după Rebreanu, transmigraţia sufletului oamenilor care ar parcurge, după moarte, în vederea purificării, un lung şir de reîncarnări succesive, şapte, numai în oameni, nu şi în animale şi plante. Rebreanu redactează în acest timp, februarie 1919, două proiecte analitice ale romanului în cauză, încearcă să le redacteze, nu este mulţumit de ceea ce a rezultat, renunţă şi revine organizat asupra întregului material de-abia în 1924. Prima variantă a romanului Adam si Eva poartă, aşadar, titlul de Mirza5. Acţiunea acestui început de roman este plasată de autor în Chiuza, satul natal al tatălui autorului, în conacul boieresc de acolo, unde un ţăran clăcaş se îndrăgosteşte subit de fata unui conte ungur ca şi cum ar fi cunoscut-o într-o altă existenţă, sub primejdia atragerii unei pedepse severe din partea grofului tată. Numele fetei era Mirza, iar pedeapsa, pentru îndrăzneala acestuia de a se uita la ea, e tragerea pe roată. În varianta finală a cărţii, Rebreanu renunţă la acest capitol6. Varianta I, cu titlul Mirza, o găsim notată în fila 29 astfel: „Vedenia ce îi apare eroului îi tulbură sufletul. Acţiunea e
1

Liviu Rebreanu, Caiete, prezentate de Niculae Gheran, Editura Dacia, ClujNapoca, 1974, pag. 18. 2 în Caiete, pag. 35. 3 Cf. şi Biblioteca Academiei Române., Manuscrisul 2535, f. 29-32. 4 în Caiete, pag. 35. 5 nume notat oblic cu creion roşu în Caiete, pag. 318. 6 vezi şi Andrei Moldovan, Butelia cu oxigen.Consemnări critice, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2010, p.162.

233

localizată în Bucureşti, Calea Victoriei”. La fila 30, se adaugă următoarele: „Neliniştea eroului că viaţa se repetă o dată, de mai multe ori. Acţiunea se mută în grădina castelului din Chiuza ce aparţine contelui ungur Mirza care-l biciuieşte pe eroul nostru deoarece nu dă bineţe, nu se închină‖. Şi o altă notă de pe fila 31 mai adaugă: „Aflăm că eroul e clăcaş, tânăr, rob. El o iubeşte pe fata acestui conte, dar este împuşcat şi intră în neant‖. (Iaşi) Vedenia eroului - se trezeşte în grădina castelului din Chiuza. Eroina este MIRZA, fiica unui conte ungur. Acesta comunică direct: „Sunt clăcaş. Tânăr, rob…” Tânărul e îndrăgostit de Mirza. Ideile concentrate ale acţiunii se înşiră una după alta. „Mă cheamă servitor în casă, o servesc pe ea, iubim, o întâlnesc seara, surprinderea, contele mă împuşcă, mor… întunericul lung, lung… nimic… Neantul… ‖. Iată cum arată pe larg cele zece capitole în această fază embrionară. (vezi Anexa 1 – pag.) O altă treaptă în definitivarea capitolelor este cea din 12 februarie 1919, numele femeilor eroine sunt cele ce dau titlurile. Începutul Capitolul I Taia, II fără titlu, III Hamma (iniţial Nippur), IV INRI (iniţial Răstignirea), V Maria, VI Antoaneta (iniţial Maria) – şters, şi VII Ana. A doua formă embrionară a romanului Adam si Eva este schiţată în Caiete, pag. 132 şi are doar două personaje cheie, Adam şi Eva, aflate în evoluţie de la 7-8 ani până la 70-75 de ani, spre a se simţi fericiţi. (vezi Anexa 2 – pag.) Despre varianta numărul 1, ştim că s-a aflat mult timp în posesia familiei Rebreanu: e vorba despre manuscrisul cu numărul 2535 (f.1-417), incluzând fişele de lucru. Textul romanului Adam şi Eva e precedat de 56 de file (bibliografie şi proiecte). Prima versiune a romanului Adam şi Eva s-a realizat între 2 iunie 1924 şi 18 ianuarie 1925, timpul efectiv de scris a fost de 77 de zile cu 18 întreruperi pe parcursul redactării. Ritmul de lucru a fost alert, capitolele I - IV au fost scrise în 8 zile, capitolul Servilia în 38 de zile. Locul unde a fost scrisă este Bucureşti, strada Polonă, nr. 13, în cele trei cămăruţe. A doua versiune a cuprins perioada 12 ianuarie 1925 şi 22 martie, acelaşi an, ritmul a fost destul de bun şi aici, deoarece două capitole, Yvonne şi Ileana, nu erau în prima variantă. (vezi Anexa 3

234

– pag.) În Cetatea literară7,se publică un capitol numit Răsfrângeri dintr-un roman care va apărea cândva: „Alina se admiră în faţa oglinzii, aproape goală, îndrăgostită de ea însăşi. În ochii ei verzi, adumbriţi de nişte gene dese care le înduioşau strălucirea, ardea o dorinţă veşnică, o chemare nerostită ce părea că tremură mereu pe buzele umede şi puţin întredeschise… Ea râvneşte altceva, fără să ştie ce. Îi trebuia ceva ce viţa ei de azi nu-i putea oferi. E măritată de doi ani cu Miron Mugur care-o iubeşte egoist, siguranţa lui o amăra şi-o micşora. Marta era confidenta Alinei. Miron vine acasă cu un prieten vechi ceea ce stârneşte curiozitatea Alinei‖. Un alt fragment din acelaşi proiectat roman, Şarpele, îl aflăm în Universul literar8: „Miron Mugur îi prezintă lui Urban - imperiul fericirii biroul, biblioteca, acesta se miră că Mugur e însurat, e chiar invidios. Îi cere acestui să-i povestească cum s-a schimbat de când a cunoscut-o pe Alina. Tătaru l-a scos pe Miron în lume şi l-a prezentat ca poet. La universitate i-a prezentat-o pe Alina, studentă de care se îndrăgosteşte. Totul pleacă de la ochi (Nu i-ai văzut ochii, nici zâmbetul…). Din clipa aceea s-a isprăvit cu mine. A cerut-o în căsătorie şi în două luni s-au cununat. Deşi n-avea o stare materială ca lumea, Miron motivează gestul lui astfel: „Iubirea îţi dă toate îndrăznelile şi te face să uiţi sărăcia… ‖ Ca să o ferească de „atingerea sărăciei‖, Miron s-a zbătut cu de toate. Editarea unor volume de poezii, traduceri, slujbă la camera deputaţilor, la ziar… Naşul Tătaru le-a asigurat luna de miere în Italia. Când i se cer amănunte despre nevastă-sa, Miron evită să vorbească de familia ei. Urban îi aminteşte că ar trebui să-l intereseze „amănuntele trecutului‖ deoarece, spune el, „iubirea nu umblă cu ochii legaţi‖. Cheia acestui roman o constituie drama căsniciilor succesive ale scriitoarei Natalia Negri cu poeţii Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel, dramă încheiată după cum se ştie cu moartea timpurie şi tragică a celor doi. Triunghiul Iosif, Anghel, Natalia a dat ideea de roman, portretul Nataliei este departe de cel al viitoarei Eve, Iosif
7 8

Cetatea literară, I, 1926, nr. 2, iunie, pp. 11-12. Universul literar, XLI (1925), nr. 51, 20 dec., pp. 3-4.

235

ajunge Miron Mugur, iar Anghel e Urban. Între 12 şi 17 februarie 1919 are loc o nouă încercare de redactare a romanului Adam şi Eva, după un nou plan şi doar 11 capitole. (vezi Anexa 4 – pag.) Cerbaskaia e o rusoaică „blondă deschisă” cu un bărbat gelos şi violent, ea trece peste puţin timp pe primul plan şi prefigurează pe Ileana Poplinskaia de mai târziu. (vezi Anexa 5 – pag.) Observăm că cifra şapte revine în text ca o cifră fatidică, autorul va rămâne la şapte capitole, fiecare fiind împărţit apoi în şapte episoade. Toate proiectele amintite vor rămâne în sertarul scriitorului o vreme. Se va reveni la ele, abia în 1924, cu mari exigenţe documentaristice. De ce Adam şi Eva ca titlu ales? Rebreanu expune teoria methempsihozei, potrivit căreia bărbatul şi femeia nu pot fi fericiţi decât după a şaptea reîncarnare. „Calvarul căutării mereu trează stăruie din trebuinţa de a găsi perechea lui de echilibru. Bărbatul şi femeia se caută în vălmăşagul imens al vieţii omeneşti. Un bărbat din milioanele de bărbaţi doreşte o singură femeie, din milioanele de femei. Unul singur şi una singură! Adam şi Eva!” (Liviu Rebreanu, Opere, vol. VI, capitolul Variante, p. 439.) Din Caiete9, aflăm că Nietzsche şi Kant sunt singurii autori din opera cărora Rebreanu a găsit de cuviinţă să-şi extragă motto-uri. Nu prea se găseşte la îndemână totdeauna traducerea motto-ului aşezat de autor la început de roman: „Man muss nicht alles glauben Was die Leute sagen: Man muss aber auch nicht glauben, dass sie es ganz ohne Grund sagen, " adică: „Nu trebuie să crezi tot ceea ce spun oamenii, nu trebuie însă nici să crezi că ei ar spune-o cu totul fără nici un motiv”. (Kant) Prin motto-ul sceptic kantian, Rebreanu încearcă să facă faţă obiecţiilor principiale ale cititorilor, epigraful atrage atenţia că toate consideraţiile teoretice pot să n-aibă valoare, dar realitatea artistică se poate petrece la orice meridian, oricât de imaginar ar fi. Pretextul romanului Adam şi Eva, după mărturisirile lui Rebreanu10, e o scenă trăită prin septembrie 1918, la Iaşi: „Pe strada Lăpuşneanu, pe o răpăială de ploaie, am întâlnit o femeie cu umbrelă. Din depărtare m-au uimit ochii ei verzi, mari,
9

10

Liviu Rebreanu, Caiete, pag. 337. vezi Amalgam, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976, pp.65-70.

236

parcă speriaţi, care mă priveau cu o mirare ce simţeam că trebuie să fie şi în ochii mei. Femeia mi se părea cunoscută, deşi îmi dădeam perfect seama că n-am văzut-o niciodată. Din toată înfăţişarea ei înţelegeam că şi ea avea aceeaşi impresie. Am trecut privindu-ne cu bucurie şi curiozitate, ca şi când ne-am fi revăzut după o vreme îndelungată. Nu ne-am oprit însă, deşi am fi dorit amândoi. Umbrela îi alunecase într-o parte. Din figura ei n-am reţinut decât ochii şi mai mult privirea..‖.. Scena întâlnirii a fost pentru Rebreanu primul caz de acel „deja vú" despre, de reţinut spusele autorului: „M-a tulburat însă în clipa când am simţit o simpatie ucigătoare pentru această necunoscută‖. Întâlnirea de la Iaşi declanşează pentru autor alte două episoade biografice: prima, o iubire romantică din tinereţe, şi a doua, halucinaţia pe care a avut-o autorul în timpul unei stări febrile, când visa că se îndrăgostise, cu mult timp în urmă, de frumoasa fiică a unui feudal care, descoperind legătura, porunceşte ca cel în cauză să fie sfâşiat de câinii de vânătoare, spre disperarea fetei. Romanul Adam şi Eva creşte din istorie interioară şi din aceste viziuni interne produse de subconştient şi având culoare afectivă, adică visul sensibilizat de boală şi amplificat şi de vedenii sexuale la doar 14 ani. După mărturisirile lui Rebreanu aflăm că: „stăteam întins pe pat, priveam pe fereastra ce se afla în peretele din faţă. În fereastră vedeam coroana unui pom înflorit. Febra creştea sau poate numai inima mea adolescentină se înfierbânta de „dorinţi‖ tainice... o viziune revenea mereu... un castel şi o terasă impozantă cu nişte scări largi de piatră albă. Eu, însumi, tolănit pe iarbă, între pomii înfloriţi, aşteptam parcă ceva, cu inima strânsă.” Un alt fapt real, asemănător, se petrece la Bistriţa, unde Rebreanu frecventa clasa a cincea a liceului german, când sosise în oraş o trupă de teatru ungurească. Tânărul Rebreanu se îndrăgosteşte de ingenua trupei, o urmăreşte şi o găseşte cu altcineva. Coincidenţa face ca, în acea primăvară, autorul să se îmbolnăvească de friguri. Astfel că autorul ajunge să mediteze în jurul marilor întrebări legate de viaţă şi de moarte, de unde venim şi unde mergem, ce a fost înainte de naşterea noastră şi ce va fi după ce vom muri. Cu mâinile întinse, hipnotizat de ochii ce i se păreau cunoscuţi, o dată,

237

ca într-un vis, s-a izbit de un zid cu palmele pregătite pentru o mângâiere „reală”. Obsesia privirii rămâne semnul unui mare „dezechilibru”, al pierderii treptate a personalităţii şi a crizei de identitate, dar în acelaşi timp e şi o „propunere” pentru un pact conştient cu necunoscutul.11 Rebreanu aduce precizări interesante asupra acestei perioade: „Când eram mic în şcoală, încă trăiam impresii rupte parcă din altă lume. Odată eram bolnav de friguri, aveam temperatură, totuşi vedeam în preajma mea case, ziduri şi pomii în floare… deodată REALITATEA dispărea, mă vedeam într-un castel, îmbrăcat ţărăneşte, iar din castel coboară o fată, o iubeam şi mă iubea şi în momentul când ne îmbrăţişam, vine cineva, se repede asupra noastră, să ne lovească… şi atunci revin la realitate. Parcă se petreceau în altă VIAŢĂ, în altă LUME, în alţi ani…‖12 La fel şi Toma Novac, ca un somnambul, reia fascinat, nopţi la rând, de lumina lunii această experienţă, dar de şapte ori, cifră încărcată mistic şi purtătoare de taină. Tudor Aleman, profesor, e un „alter ego” al lui Rebreanu şi are misiunea de a pregăti cititorul pentru cele ce se vor întâmpla. Teza indiană despre suflet, methempsihoza, poate fi o pistă falsă, scriitorul pare mai mult preocupat de poemul de dragoste. Nicolae Liu precizează că acea apariţie de la Iaşi, femeia misterioasă cu umbrelă, semăna cu o actriţă dintr-o trupă ambulantă văzută de scriitor la Bistriţa, prin 1899, dar şi cu fata unui tăbăcar din Maieru, pe nume Lucreţia Rusu, întâlnită şi în romanul Ion13. Romanul Adam şi Eva a fost tipărit întâi în coloanele unui cotidian, şi anume Adevărul, vreme de 41 de zile, în foileton (perioada 29 ianuarie – 10 aprilie 1925). În volum, Adam şi Eva apare în anul 1925, luna mai. Cea de-a treia versiune manuscrisă a fost astfel grăbită de tipărirea romanului în foileton. Se înregistrează 8 ediţii: a doua în 1926, a treia în 1927, a patra în 1930, a cincea în 1941, a şasea în 1943, a şaptea în 1947, a opta în
11 12

Cf. şi Aurel Sasu, Sărbătoarea operei, Editura Albatros, 1978, p. 110. Liviu Rebreanu, Opere, vol. 20, p. 86. 13 Liviu Rebreanu, Un roman necunoscut, Şarpele, din Luceafărul, 23 noiembrie 1963, p. 4.

238

1970. Peste hotare, apare doar capitolul Servilia, separat, cu titlul: „Romanza. Tradizione del romeno di Enzo Loreti”. Milano, 1929 versiunea italiană a capitolului din roman. Romanul Adam şi Eva a fost tradus de G. Spaltmann, în 1952, cu titlul Bad Worlshofen, în germană. Geneza romanului Adam şi Eva este prezentată pe larg de către Rebreanu în Conferinţa răspuns, Între roman şi viaţă14, şi Mărturisiri - preocupări literare. Inspiratoare au fost şi scrierile lui Eminescu: Sărmanul Dionis şi Avatarii faraonului Tla (fragmente), C. Negruzzi, Halima, din care autorul a tradus. De asemenea, Gustave Flaubert, prin ilustrul model, Salambo, apoi Legenda cu Vagabondul stelelor de Jack London, deşi autorul nostru mărturiseşte că n-a citit pe London înainte de a scrie Adam şi Eva. Alte trimiteri se fac la operele lui: Gjellerup, Sienkiewicz, Scheffel, Meyrink, Thomas Mann, Renan, Gotfried Keller, Anatole France, Merejkovski, Th. Gautier, Prosper Merimiee, Madach Imre ş.a. Gustave Flaubert, ca reprezentant al realismului estetic în literatura franceză, a fost un mare imaginativ, el a creat opere istorice, legendare sau fantastice, printre care şi Salambo. Pentru a se documenta asupra acesteia, Flaubert a făcut o călătorie în Tunisia, timp de cinci ani. Salambo a fost scris conform celor trei principii: 1- documentare exactă şi minuţioasă, 2 - imparţialitate absolută şi 3 - cultul formei perfecte (el pleacă de la realism ca să ajungă la frumos). Salambo reînvie civilizaţia barbară a Cartaginei din secolul al III - Î. CH. Acţiunea se plasează după primul război punic, când cetatea feniciană nu mai avea cu ce să-şi plătească mercenarii. Aceştia se revoltă, se luptă între ei timp de trei ani, până la urmă, barbarii sunt nimiciţi. Cadrul realist şi istoric şi arheologic cuprinde modul de viaţă al acestora, tactica războaielor cartagineze, intrigile interne, practicile religioase înfiorătoare, moravurile timpurilor şi în special, personajul autentic cel al lui Hamilcar Barca. Flaubert a adăugat peripeţii complicate de roman de aventuri şi o poveste romantică de iubire dintre şeful mercenarilor răsculaţi, libianul Matho şi fiica lui Hamilcar, Salambo, slujitoarea zeiţei Tanit. Dragostea puternică dintre ei face ca, atunci, când Matho captiv moare martirizat, Salambo, care-şi
14

din Vremea, V, 1932, nr. 235, 1 mai.

239

celebra căsătoria cu prinţul numid Narr Havas, să nu supravieţuiască. Cartea are suflu de epopee, conţine vreo 15 tablouri şi prezintă o compoziţie minuţioasă şi savantă ca şi în Adam şi Eva. Moartea eroinei impresionează, ea se aseamănă cu cele din Adam şi Eva: „Salammbo se leve comme son epouse avec une coupe a la main, afin de boire aussi. Elle retomba, la tete en arrier, pardessus le dossier du trone, - bleme, raidie, les levres ouvertes, et ses cheveux denouies pendaient jusqu’a terre. Ainsi mourut la fille d’Hamilcar pour avoir touche au manteau de Tanit‖15. „Salammbo se ridică ca şi soţul ei, cu o cupă în mână, ca să bea şi ea. Ea recăzu, cu capul pe spate, pe deasupra spătarului tronului, palidă, ţeapănă, cu buzele deschise şi părul desfăcut atârna până jos. Astfel muri fiica lui Hamilcar pentru că atinsese mantia Tanitei‖. Tanit – zeiţa cerului şi a lunii (în religia cartagineză) reprezentată ca o femeie cu cap de vacă, identificată cu zeiţa feniciană Astarte sau Iştar, cu Artemis la greci şi cu Diana la romani.16 Adam şi Eva e un roman mai izbutit decât Vagabondul stelelor. Între cele două cărţi există similitudini frapante sau coincidenţe? Dacă vom compara cele două opere, vom observa că şi în „Vagabondul stelelor” întâlnim aceeaşi cifră mistică - şapte, care la coreeni, aflăm, e o cifră sacră. Adam Lodbrog guvernează şapte provincii, Rogner Lodbrog comandă şapte corăbii. Şi la Vagabondul… întâlnim aceeaşi erotică a privirii: „Ea mă privea, ochi în ochi, fără să clipească, până ce mă sili să-i evit privirea”17 sau „Nu găseam în ei decât o imensă fascinaţie… Lady O… din nou se pierdu în ochii mei, care erau îndreptaţi spre ai mei, ochii ei larg deschişi‖; „ochii noştri se încrucişară, pupilele albastre cu pupilele negre şi nu se dezlipiră decât în clipa când soaţa lui Pilat, o femeie uscăţivă, ţeapănă şi ofilită, ne despărţi cu un râs

15 16

Gustave Flaubert, Salammbo, Editura Baudelaire, Paris, p. 391. Dicţionar Enciclopedic Român, Editura Politică, Bucureşti, 1966, p.607. 17 Jack London, Le vagabond des etoiles, 1925, pp. 168-169, Traduction Paul Gruyer et Louis Postif, Paris, Les Editions G. Cres et C. , 1925

240

nervos‖18. Un asemenea episod se consumă la reşedinţa lui Ponţiu Pilat în Ierusalim, protagonistul fiind prieten cu procuratorul Iudeei, la fel ca Axius Saturnius din capitolul Servilia din romanul lui Rebreanu. Şi la englez sunt povestite răstignirea şi învierea lui Isus. Şi, de asemenea, întâlnim un sceptic – Oppenheimer, în ceea ce priveşte reîncarnarea. E probabil că Rebreanu ar fi dorit să atenueze asemenea coincidenţe. Felix Aderca a fost primul care a observat apropierile dintre cele două cărţi. Jack London se mulţumeşte să preia doctrina spiritistă a lui Allan Kardec (1803 -1869) care susţine că, în clipa morţii, sufletul se desprinde de trup, rătăceşte în spaţiu până în momentul reîncarnării şi revine pentru o nouă existenţă pe pământ. Doctrina a fost susţinută şi de Oliver Lodge, Lombroso, Camille Flamarion, Paul Gibir ş.a. În romanul lui London avem inevitabile hiaturi pentru că autorul a optat pentru persoana întâi în naraţiune. Nu în ultimul rând, setea de absolut face din romanul Adam şi Eva unul metafizic, pe când în cel al lui London, absenţa metafizicii îl reduce la un simplu roman de aventuri. Vagabondul stelelor, apărut în 1913, este manuscrisul unui osândit, Darrel Standing, profesor de agronomie, vinovat de a fi ucis un coleg. Condamnat la moarte, trupul acestuia eliberează spiritul pe măsură ce-şi pierde forţele, în acelaşi timp eroul retrăieşte vieţile din trecut. Gândul lui Jack London a fost că viaţa nu poate fi distrusă. Darrel Standing e stăpânit de o „mânie roşie” care-l face să verse sânge. În cele patru vieţi anteriore ale acestuia: în Coreea, America, Ierusalim şi o insulă pustie nu e nicio unitate de acţiune. Ele se înfăţişează la întâmplare, repovestite organic, amestecate unele în altele. Rebreanu nu a citit romanul lui London, dacă l-ar fi citit şi l-ar fi construit altfel. Scriitorul s-a dovedit superior lui London, deoarece cele şapte vieţi din Adam şi Eva sunt legate de un fir unitar, dramatic, pururi reînnoit în spaţiu şi timp. Destinul vieţilor anterioare ar trebui guvernat de o lege evolutivă, la fiecare reîncarnare să fie o nouă înfăţişare cu un adaos de înţeles original şi profund. Rebreanu, de formaţie germană, a luat contact direct cu această temă a reîncarnării prin Holderlin şi Novalis şi, apoi, din literatura franceză l-a citit pe Balzac, cu straniul său roman
18

op. cit., p. 214.

241

Serafita. Albert Beguin, criticul francez, spunea despre Balzac că realismul acestuia nu e decât „o neputinţă de a atinge prin mijloace ale realismului, zone ale transcendentului‖.(Albert Beguin, Balzac visionnaire, Skira, Geneve, 1946-1947, monografia despre Balzac îl priveşte pe acesta ca un scriitor vizionar, care transfigurează datele realităţii în fantastic printr-o imaginaţie exacerbată, el apare ca autorul tenebrelor sufletului uman.) Şi Rebreanu a fost ispitit în Adam şi Eva de asemenea idei. Nu o carte anume l-a influenţat pe scriitor, nici Pelerinul Kamanita al danezului Karl Gjellerup care luase Premiul Nobel în 1917 sau Tragedia omului a lui Madach Imre. Kamanita prezintă avatarurile unor vieţi succesive ale aceluiaşi erou, dar petrecute nu cu finalitate erotică, ci în scopul depăşirii stării existenţiale diferenţiate şi dureroase şi a transcenderii în Nirvana. În opera lui Madach, somnul provocat de Lucifer va duce la reîncarnarea cuplului Adam şi Eva pe meleagurile Egiptului vechi, Greciei şi Romei antice, Bizanţului, Germaniei, Franţei, Londrei…19 În ce măsură respectă Rebreanu entităţile filozofice specifice ale acestui roman, cum înţelege autorul să le adapteze propriului sistem, ne putem convinge încă din partea introductivă intitulată Începutul. În dialogul purtat de Toma Novac şi Tudor Aleman se vehiculează noţiuni cheie, definitorii pentru înţelegerea întregii cărţi: despre moarte, vis, suflet, spirit, methempsihoză, întrupare, căutare, încarnare, cădere, iubire, om, lume, atom, rătăcire, naştere, viaţă. Mai puţin explicite par referinţele directe despre lumea corporală, reîncarnare, stare corporală, perispirit, emanciparea sufletului, extaz, liberul arbitru, puritatea absolută a spiritului. Ignorarea celor două ipostaze ale Liberului arbitru care există pentru spiritul în starea de rătăcire prin alegerea ce o face asupra probelor la care se supune un încarnat prin actele vieţii: viaţa corporală fiind nestatornică, spiritele se curăţă, se perfecţionează, îşi aleg singure probele, genul de probe pentru înaintare, în aşa fel ca ele să nu fie peste puterile lor şi astfel avansarea să nu fie întârziată. În Caiete20, Rebreanu vine cu următoarea explicaţie: „Cine vrea să explice totul, în acest roman, ajunge curând să nu poată
19 20

vezi şi Lucian Raicu, Liviu Rebreanu, eseu, 1967, p. 156. în Caiete, p. 328.

242

explica nimic. Eroarea începe din clipa când vrem să identificăm CUVÂNTUL cu SPIRITUL. Sufletul n-are nevoie de cuvinte pentru a înţelege. SUFLETUL comunică direct cu lumea spirituală, cu lumea lumilor‖. Există şi o altă variantă de abordare a deschiderii romanului Adam şi Eva, o schiţă care se prezintă astfel: „Începutul - Odaia sanatoriu. El în pat… Pendula şapte. Calendarul. A şaptea zi din a şaptea lună. În jurul ideii morţii se adună apoi amintirile. E profesor de filozofie. 38 de ani. Enigma morţii care e egală cu enigma vieţii l-a frământat - enigma lumii. Înainte, odată, a întâlnit la Berlin o femeie pe care i se părea c-a mai cunoscut-o. Unde? Habar n-avea. L-a urmărit chipul ei… Explicaţia prietenului său: „sunt amintirile vieţilor trecute care trăiesc în inconştientul tău… Omul e o scânteie din Dumnezeu. Dumnezeu are nevoie de înnoire perpetuă pentru a-şi păstra perpetuitatea. Şi moleculele conştiinţei divine se înnoiesc prin întrupări materiale. Migraţia aceasta e esenţa ETERNITĂŢII‖. Întâlnim şi următoarea remarcă despre suflet21: „Unde e sufletul între două vieţi terestre? În planul intermediar. Între lumea spirituală şi cea materială e o despărţire, ca un zero între valorile plus şi minus. Ce e sufletul? Certitudine nu există. Nici măcar certitudinea existenţei proprii”. Lumea materială îşi urmează legile ei, căreia sufletul trebuie să i se supună. El alege momentul încarnării, fără cunoştinţa urmărilor materiale. Numai în lumea divină se reglementează concordanţa dintre viaţa materială şi spirituală”. Ion Vitner în Liviu Rebreanu şi transfigurarea miturilor vine cu următoarele precizări pe această temă: Francezul Bernard-Leroy, în teza sa de doctorat intitulată L’ ilussion de fausse reconnaissance, (1898), descrie fenomenul „deja vù” ca o stare de recunoaştere spontană, tulbure, angoasantă, în care intuiţia certitudinii este amestecată cu incertitudinea, pentru că memoria nu oferă parametri de timp şi de spaţiu în care a avut loc prima vedere sau întâlnire. Neliniştitor este faptul că individul dominat de o asemenea stare nu poate interveni cu semnul cert al comparaţiei. El are sentimentul unei revederi, dar îi este cu neputinţă de a stabili data primei vederi, a primei cunoaşteri, sau împrejurările ei
21

Liviu Rebreanu, Opere, vol. VI, p. 439.

243

concrete. Astfel că fenomenul „deja vù” e o proiectare a unor aspiraţii sau frământări obscure şi o fixare a lor asupra unei anumite persoane. Fenomenul se mai numeşte şi reduplicare sau paramnezie de reduplicare. Pierre Janet22, vorbeşte despre un sentiment de irealitate, ceea ce ar provoca angoasa. Ea apare şi în urma unor maladii sau stări de epuizare fizică sau nervoasă şi se manifestă ca o expulzare, o ieşire din temporalitate. Fatidicul „deja vù” a fost încercat şi de A. Breton în Nadja, 1922, aici se creează sentimentul de revedere în afara parametrilor de spaţiu şi timp. Acelaşi început, în 4 VI 1924, este reluat cu următoarele completări: se constată o amplificare a textului, apar personajele cu nume: Toma Adam şi Dafina, Bolnavul. Prof. univ. Toma NOVAC (pentru prima dată). Sanatoriul Sf. Maria. Gândurile lui Toma (Ina, iubirea şi focurile). Tudor Aleman (viaţa e numai iubire şi religie) şi notaţia „… Moare… ceasul şapte precis… ”. Ca izvoare diverse, Rebreanu apelează la literatura universală (se pronunţă în favoarea acesteia: E. Lovinescu, Ş. Cioculescu, Vl. Streinu şi Al. Piru). Se fac referiri la confluenţe din literatura universală: V. Hugo, Thomas Mann, G. Flaubert, Th, Gautier, Jack London, Prosper Merimee ş.a. Operele vizate sunt Salambo (Gustav Flaubert), Le roman de la momie (Theofile Gautier), Rătăcitor printre stele (Jack London). Ca numitor comun al acestora apare mitul platonician al androginului din dialogul Banchetul, care caută după divorţul primitiv să-şi reunească elementele sale constitutive. Goethe a folosit şi el acest mit („Da, am fost odinioară bărbat şi soţie”). Mihai Eminescu, în Avatarii faraonului Tla, se foloseşte şi el de acest mit în dialogul dintre Rodope şi Tla: „Rodope: - Este o simţire ciudată… Pare c-aş fi femeia ta, dar de mult, ori pare că-s muma ta… în sfârşit, e o simţire dulce şi familiară… Tla: - Să-ţi explic eu această simţire?... Îmi pare adesea că noi am mai trăit o dată şi că te-am iubit c-un amor nebun şi copilăresc… Visez adesea, şi în fundul visărilor mele văd Egipetul cu toată măreţia istoriei lui şi îmi pare c-am fost rege şi c-am avut o femeie frumoasă, ce se numea Rodope, şi că acea femeie eşti tu
22

în L’evolution de la memoire et de la notion du temps (1928).

244

”.

Mircea Eliade a enunţat şi definit androginul ca arhetip astfel: „E necesar ca bărbatul să se sacrifice pe sine înainte de uniunea conjugală, astfel încât copilul care se va naşte să aibă o formă desăvârşită‖… forma umană corespunde formei astrale, androginul este aşadar idealul tuturor tradiţiilor metafizice şi religioase.Omul GENERIC ar presupune femeia şi bărbatul deopotrivă, (bărbat pe dreapta şi femeie pe stânga) contopiţi perfect într-un singur trup şi cu un singur suflet, precum Adam, înainte ca Eva să fie creată din coasta lui. Omul bărbat şi omul femeie sunt alcătuiţi în aşa fel încât să devină un singur OM sau, mai mult, un singur SUFLET şi atunci când au devenit unul, ei sunt complet. De ce? „Căci nici bărbatul nu este fără femeie, nici femeia fără bărbat‖, zice Sfântul Pavel (Galateni, 3: 28). Eliade23 introduce conceptul contopirii celor două corpuri. Martinez de Pasqually, ocultist din secolul al XVIII-lea, susţine repunerea omului în drepturile sale adamice pierdute, adică recuperarea condiţiei primordiale de OAMENI - ZEI creaţi după imaginea lui Dumnezeu. Prin iubire sau matrimoniu, ne integrăm în ritmurile cosmice (iubirea sexuală umană imită doar cuplările divine). În romanul de faţă, Rebreanu mitologizează un fapt trăit mai puţin explicabil, ca urmare, Adam şi Eva e un roman mitologic. În vara anului 1924, Rebreanu îi relata soţiei, după primul capitol, următoarele: „Cred că am consultat de o sută de ori lexicoanele, la fel şi numele oraşelor‖24. Scriitorul a consultat şi textele vedice, Ramayana, Mahabharata şi Sakuntala. Posibil să fi fost şi alte lecturi din germană, despre mituri, dar şi din limba franceză: Histoire de la civilisation egyptienne, Onomasticon, ş.a. De bază au fost lexiconul lui John Gotfried von Herder şi cel al lui H. A.Pierer (34 de volume). Nu trebuie uitate lecturile autorului din Manzoni, Swerdenborg, Holderlin, Novalis şi chiar romanul Typhon al lui Conrad. Pentru culoarea locală, cadrul exterior al acţiunii, Rebreanu şi-a alcătuit pentru fiecare capitol tabele calendaristice, onomastice, toponimice şi glosare din cele mai diverse. Capitolul I, intitulat NAVAMALIKA, evocă pământul ars de
23 24

în Jurnal portughez, I, p. 102. Cf. Fanny L. Rebreanu., Cu soţul meu, p. 158.

245

soare al Indiei vechi. Eroina poartă numele celei mai gingaşe flori, floarea albă şi cea mai scumpă din lume. Mahavira este fiul unui păstor „cu mâini noduroase‖ din satul Ram. Kaurava se bucură de fiul născut şi-l aduce la „rishi” să-l binecuvânteze. La vârsta de două ori şapte acesta este dus la învăţătură brahmanului, el are deja un foc înăbuşit în priviri, e cuprins de un dor deocamdată neînţeles faţă de fecioara cerească Apsana. Rebreanu apelează la zeităţi ca: Vishnu, stăpânul zeilor, Surz, stăpânul soarelui, Siva, zeul pământului, Aruna, regina zorilor ş.a. (33 de zei din Brahman). Părinţii se sfătuiesc să-l însoare cu Anuza împotriva voinţei lui Mahavira. Întâlnim reflecţii interesante inserate în acest capitol: „Inima omului dezleagă toate tainele. Inima e cheia înţelepciunii‖. Vasile V. Filip25 consideră romanul Adam şi Eva poetic – când autorul a coborât cel mai adânc în inima sa, „atunci a fost înţeles mai puţin‖. Se subliniază ideea că „nu se ştie dacă această credinţă ne va convinge sau nu – e vorba de (sistemul filozofic al methempsihozei), important e felul abisal de a înţelege dragostea” de către autor, dar şi de cititor. Romanul devine unul al aspiraţiei. Rebreanu s-a abandonat aici vocaţiei sale lirice din care s-a născut poetul liric. Prin cuvintele: „Omul nu este doar ce este ci mai ales ceea ce vrea să fie‖ întrezărim năzuinţa spre veşnicie. Mahavira se înstrăinează de viaţa înţelepţilor, el este chemat să însoţească pe marele înţelept la cetatea sfântă a regilor, la curtea regelui Arjuna. Drumul durează şapte luni de zile, şapte zile fac popas în Doab, trec prin şapte oraşe şi de şapte ori şapte sate. În cetatea Hastinapur, avem şapte porţi, şapte oameni vin în cercetare. Aici, la curtea regelui Arjuna vin ei să-l certe pe rege pentru păcatele sale şi ale cetăţii. Mahavira zăreşte prima dată perechea sa feminină predestinată după care va alerga de-a lungul celor şapte regenerări. Navamalika e „o fecioară cu trupul plăpând, acoperindu-şi sânii cu mâinile‖. În blândeţea tainică a ochilor ei verzi, Mahavira vede tot trecutul şi viitorul: „Privirea lor îi deschidea parcă porţile cerului şi-i arăta calea unirii eterne‖. Cei doi simţeau că s-au mai văzut, că se cunosc din vecii vecilor şi că „soarta lor e împlinită pentru totdeauna‖. Eroul nostru se gândeşte că o singură viaţă nu-i
25

în Vocaţia lirică a unui mare poet, Mişcarea literară, Anul X, nr. 4 (40), 2011, Bistriţa, pp.126-129.

246

va ajunge, să se apropie de Navamalika. El simte că inima lui e acolo unde e şi Navamalika, că „numai acolo e şi mântuirea‖. Înţeleptul, fiul lui Vasishta, îl blestemă pe rege că se lasă copleşit de poftele trupeşti stârnite de zeiţa Rati, ca să fie convingător, el se îneacă în fluviul sfânt. Mahavira se întoarce în cetate să vestească moartea, dar şi să o revadă pe fecioara predestinată. La rege este primit cu duşmănie, este bătut, dar apucă să o vadă pe Navamalika. Tânărul este sub influenţa parcă a unui magnetism erotic, de aceea este gonit de la curte de către rege care dorea numai el „să-i culeagă fecioria‖. Mahavira o pândeşte pe fecioara care trebuia să se scalde în Gange şi se repede asupra ei. Slujitorii îi despart cu greu, regele Arjuna porunceşte să i se smulgă limba şi să fie jupuit de viu. Scena merită să fie amintită: „Degetele meşterului îi frământau încheieturile fălcilor, silindu-l să caşte gura. Un cleşte rece îi apucă limba pitită în dosul dinţilor de jos şi cu o zmucitură scurtă i-o rupse din rădăcină… Apoi se apropie de osândit şi trase cu vârful cuţitului o linie dreaptă de la buric până la gât, încet, cu mare băgare de seamă, să nu pătrundă prea adânc şi să nu ţâşnească prea mult sânge‖. În continuare, călăul „luă cuţitul în dinţi, ca să-l aibă la îndemână şi începu jupuirea cu degetele, izbind uneori cu piciorul în capul osânditului care se tot bălăbănea şi-i stingherea meşteşugul‖. În final, „reteză pielea vie la mâini şi la picioare, şi o deşfăşură, arătând-o întreagă mulţimii… mormanul de carne crudă, care se ridică, mai merse câţiva paşi şi apoi se prăbuşi fără simţire‖. Conştiinţa lui Mahavira, înainte de a se întuneca, mai apucă să se gândească la Navamalika, asta ca semn al statorniciei ideale a dragostei, întreaga atenţie a scriitorului era îndreptată asupra jupuirii principiului masculin din înfăţişarea lui primă. Sufletul acestuia avu senzaţia unei uşurări înălţătoare, apoi se scufundă în singurătatea dintre două lumi. În proiectele de început, întâlnim şi o încercare de împărţire a ideilor principale ale primului capitol în număr de şapte. (vezi Anexa 6 – pag.) Nu încape nicio îndoială că Rebreanu îmbrăţişează dintru început spiritualismul - credinţa în existenţa unui suflet spiritual care-şi păstrează individualitatea şi după moarte (adică în noi nu este numai materie ci şi suflet, spirit). Doctrina spiritistă precizează

247

în plus că, deşi pare himeric, se poate comunica cu spiritele. Se desprinde de la început ideea clară că avem de-a face cu două lumi total diferite, lumea corporală şi cea a spiritelor - a fiinţelor inteligente fără înveliş corporal. Starea corporală nu este pentru spirite decât tranzitorie. Spiritul schimbă învelişul (corpul) cum schimbăm noi o haină, ele părăsesc corpul ce se uzează. Sufletul se degajează din corpul uman şi intră în lumea spiritelor. Sufletul, ca principiu al vieţii materiale, fiinţa pentru care corpul nu este decât un acoperiş, îşi păstrează individualitatea şi după moarte, devenind spirit. Ce este spiritul? O fiinţă inteligentă a creaţiei care populează universul în afara lumii corporale. El nu este nici material, nici nematerial, este CEVA format dintr-o substanţă despre care simţurile noastre nu ne pot da o idee: o flacără, o scânteie care străluceşte în funcţie de gradul purificării sale, el poate lua orice formă cu ajutorul perispiritului de care este înconjurat. Acesta ca înveliş pe jumătate material ce însoţeşte spiritul după plecarea lui din corp este de natură eterată, natura sa intimă nu este cunoscută. Partea solidă se descompune după moarte, iar a doua urmează sufletul. Ca să înţelegem cartea trebuie să ştim că spiritele trec într-o stare de rătăcire care nu e semn de inferioritate, mai întâi ele rătăcesc nereîncarnate şi, apoi, între diferitele existenţe corporale. Cele care nu mai au de suferit vreo reîncarnare sunt spirite curate. Şi ele sunt fericite sau nefericite după gradul lor de curăţenie. Interesant e că ele îşi recunosc existenţele anterioare, întocmai ca Toma Novac, şi chiar greşelile care le îndepărtează de perfecţiune şi fericire şi au dorinţa de a avansa mai repede spre cele şapte reîncarnări. Capitolul al II-lea se intitulează ISIT, el are implicaţii din cele mai bogate revelate aceluiaşi Toma Novac. Povestirea pare scrisă sub obsesia formelor perfecte, ea ne duce în Egiptul antic. Alt timp, altă ţară, cu un erou de rang superior: fiul de păstor sărac se reîntrupează în vlăstarul monarhului Senusret, care se pare că visa şi la tronul faraonului. Copilul se naşte în ziua a şaptea a misterelor lui Osiris, la a şaptea numărătoare a vitelor sub domnia lui Kufu. Cel născut se va numi Unamonu, urmat de o fetiţă numită Neferura, ei vor continua neamul şi vor păstra sângele. La 17 ani, acesta e „bărbat între bărbaţi, cu ochii lui negri în care domneau visuri şi dorinţe tainice‖, el avea o fire blândă, potolită. Neferura, sora şi soţia sa, era „mlădioasă şi frumoasă ca floarea de lotus‖,

248

dar şi aspră şi sâcâitoare. Când îi moare tatăl, ceremonialul înmormântării e dus la bun sfârşit de către Unamonu. În casa morţilor, acesta e pregătit pentru călătoria cea mare, şapte preoţi ai lui Osiris sunt anunţaţi de urcarea pe tron a lui Unamonu. Cultul morţilor este descris în amănunţime. Trei zile se îmbălsămează, apoi este lăsat 70 de zile să se usuce. Mormântul e construit de 70 de robi timp de 12 ani, sarcofagul era gata de şapte ani. Înmormântarea s-a făcut în ziua a 77-a. Mumia era purtată de 17 slujitori urmaţi de vaci ce urmau să fie jertfite. Corpul a fost aşezat lângă uşa mormântului, iar vaca a fost ucisă. După ceremonie, intrarea coridorului subteran a fost zidită. Ceremonialul civilizaţiei vechi egiptene este descris cu atenţie şi în toată masivitatea lui. Sala tronului, voluptatea lascivă a sclavelor, totul e văzut într-o arhitectonică severă şi rafinată. Grija şi truda creaţiei, răbdarea şi sacrificiul uman, ca şi la Rebreanu, se aseamănă cu cea a lui Unamonu, de a nu zădărnici „lunga călătorie a sufletului, adică TOTUL‖. Reconstrucţia arheologică, fantasticul evocării istorice, nu anulează conţinutul realist. În plan erotic, Isit este reîntruparea spiritului feminin migrator dintr-o viaţă în alta. Şi Unamonu tresare când o vede, având senzaţia unei recunoaşteri. Atracţia între cei doi este şi aici brutală: „rochia străvezie care îi dezmiardă trupul‖. Ca să ajungă la Isit, eroul nostru e în stare de orice, chiar şi să moară. „Săgeata înfiptă adânc în gât stătea acum vertical şi se zbătea ca… coada unui şarpe furios‖. (vezi Anexa 7 – pag.) Unamonu urmăreşte în gând peregrinarea sufletului tatălui său. În sala dreptăţii, el este aşteptat de zeul cel bun şi drept şi de către Mait, femeia dreptăţii şi adevărului. Fără păcate, Senusret are voie să umble printre duhuri şi zei. După modelul tatălui său, Unamonu vrea să-şi prelungească viaţa dincolo de moarte. Începe să-şi clădească casa veşniciei. La moartea faraonului, acesta o ia şi pe Neferura cu el în oraşul domnesc şi sunt primiţi de Kafra, al doilea fecior al faraonului. La încoronarea lui Dadefra, Unamonu îşi aduce aminte de Isit, fata unui rob pe care acesta a luat-o în casa femeilor sale. Se spunea că aceasta l-a fermecat pe rege făcându-l să poftească mereu alte femei, dar să nu se despartă de ea. Când o vede la ospăţ, lui Unamonu i se pare cunoscută. „Păr arămiu, buzele subţiri, culoarea sângelui, nasul mic, răsfrânt puţin ştrengăreşte… umerii fildeşii, sânii rotunzi ca două portocale,

249

ochii mari, albaştri ca cerul dimineţii… cu o strălucire misterioasă si ispititoare în care scânteiau amintiri din alte lumi‖. Faraonul o alege pe dansatoarea Tantnuit, Unamonu promite că, dacă Isit va fi alungată, el o va cumpăra ca sclavă. Neferura participă la o petrecere dată de Marea femeie e faraonului, ocazie cu care Unamonu are ocazia să o vadă de aproape („feţele lor erau luminate de sclipirea ochilor care se mângâiau‖). Unamonu se întoarce acasă şi timp de şase ani nu reuşeşte s-o vadă pe Isit. El crede că Isit e taina fiinţei lui, talismanul nemuririi lor. Împreună, ei alcătuiesc un suflet divin vrednic să contemple veşnicia. Iubirea lor e iubirea lui Osiris. Când regina moare otrăvită de faraon, Unamonu se aliază cu cei care vor să-l înlăture de la tron pe Dadefra. Timp de un an şi jumătate cât a durat războiul, Unamonu caută s-o salveze pe Isit, dar este răpus de-o săgeată pe treptele palatului alb, neştiind dacă Isit a scăpat sau nu. „Sufletul lui în zbor plutea fără ţintă, formele materiei se topiră în golul nemărginirii”. Şi acest capitol a fost minuţios pregătit din proiecte. (vezi Anexa 8 – pag.) Rebreanu se opreşte în roman la termenul mai simplu de încarnare, acea stare a spiritelor care primesc un corp. Avem, aşadar, spirite încarnate şi rătăcitoare - pe pământ sau pe o altă planetă. Pentru adâncirea acestor noţiuni sunt necesare câteva minime completări aparţinând lui Loyd Auerbach care defineşte reîncarnarea ca o credinţă filozofico-religioasă după care spiritul supravieţuieşte morţii trupului pentru a reveni într-un alt corp după un anumit interval, numai la fiinţele umane. Auerbach susţine că o parte a fiinţei umane rămâne permanent pe parcursul trecerii de la o viaţă la alta (din cele şapte), dar o nouă personalitate se dezvoltă o dată cu fiecare viaţă în parte. Rebreanu insistă pe ideea că orice fiinţă umană are în afară de corpul fizic un ansamblu de structuri invizibile ca o scânteie divină, o picătură de Dumnezeu. Această esenţă divină renaşte după moartea corpului fizic într-un alt corp, plus acele corpuri subtile. Capitolul al III-lea se intitulează HAMMA. Sufletul stingher coboară spre o ţintă nouă, nelămurită, dintr-o lume la fel de nouă. Gungunum e feciorul născut al lui Nim-Utumu, soţia marelui nubnda Pidur Libur. De mic, acesta este încredinţat lui Ululai ca să-l apere. Regele Nim-Utum se întoarce din război şi se bucură de fiul născut. Ululai are grijă de Gungunum, el îi povesteşte despre

250

războaiele cu Kasiţii, când regele Samsu Ilum s-a răzbunat punând să fie jupuiţi o mie de prizonieri. Gungunum este, însă, atras de scris, tatăl îi promite că-l va da să înveţe sfintele semne. Sărbătoarea Akita, care ţine 11 zile, este descrisă amănunţit ca un spectacol de voluptăţi păgâne, îngăduit şi de legea sfântă. Cei doi vizitează grădina sfântă, unde văd amănunte picante: „în această grădină, mii de curtezane sacre se îmbiau trecătorilor oferind plăceri pătimaşe şi gratuite‖. Gungunum „privea uluit corpurile curtezanelor, la o cotitură dă peste o pereche încopciată, nepăsătoare‖. Aici, prin pomana de Akit, Gungunum devine bărbat. La ceremoniile prilejuite de sărbătoarea zeului Marduk, eroul nostru întâlneşte „nişte ochi albaştri peste care genele lungi negre aruncau umbre‖. Când li se-ntâlnesc privirile, „ochii ei se umplură de o duioşie în care licărea şi speranţa şi chemarea, şi o iubire tulburătoare‖. Gungunum află că o cheamă Hamma, dar nu se mai întâlneşte cu ea deoarece pleacă la şcoala vestitului magician Gimilu. De la tatăl său aude că cetatea Evidu a fost cucerită de regele ţării de la mare şi că tatăl Hammei a fost ucis. După patru ani de învăţătură, Gungunum este ales să se ocupe de biblioteca reginei Barmantara. Nu poate pleca şi el la război alături de tatăl său, cînd acesta este ucis în luptă, se întoarce acasă. Deoarece nu se poate întâlni cu Hamma, eroul nostru se îmbolnăveşte de tristeţe. Gungunum este prins şi i se cer, drept răscumpărare, cinci mâini de argint. Dar aceeaşi fatalitate împiedică desăvârşirea iubirii lor: Hamma este luată prizonieră şi ajunge în casa femeilor lui Iluma-Ilum. Gungunum nu are cum să ajungă la ea, răscumpărarea vine prea târziu, el este înjunghiat din porunca regelui. Sufletul lui îşi ia zborul spre o viaţă nouă, cea de-a patra. (vezi Anexa 9 – pag.) Capitolul al IV - lea se intitulează SERVILIA. Suntem la Roma, în casa cavalerului roman Nigidius Saturnius din Antium. Soţia acestuia, Lollia, naşte al şaptelea copil cu ajutorul sclavei Atia. Copilul se va numi Axius şi va fi considerat rezerva viitorului familiei. Doar primul din cei şase copii era băiat, pe nume Nonius. Tatăl spera ca, prin cei doi, să-şi poată mărita cele cinci fete. Nonius este trimis la legiunile proconsulului Publius Quintilianus Varus ca să lupte contra germanilor. Familia se mută la Roma. Axius rămâne la Antium cu bunica şi un pedagog, Myro, care-l va

251

iniţia în tainele scrierii şi citirii. Bunica îi va completa educaţia religioasă. La zece ani, eroul nostru este un copil blând şi ascultător, dar despărţirea de mama sa îl amăra. Îşi petrecea timpul pe malul mării scriind şi ascultând de la Myro poveşti cu faptele zeilor. După trei ani, toată familia se întruneşte la Antium, deoarece Nonius a fost ucis în luptă. După ce Roma s-a potolit, Axius îşi aduce familia la Roma; el ia lecţii de oratorie, de mânuirea armelor şi gimnastică. Nigidius îl logodeşte pe Axius cu Chrysilla Antonia. Ca urmare, două surori îşi găsesc norocul, măritându-se. Axius e bun la citit, tatăl îi asigură o bibliotecă personală de vreo două mii de volume. După ce se mărită şi cele trei surori, Axius pleacă la oaste, cu legiunile lui Germanicus. După moartea tatălui, Axius îşi propune să studieze filozofia cu Seleucus, epicurean faimos. Ajunge la Atena, în patria filozofiei adevărate. Axius se gândeşte să revină la Roma. Reia legătura cu Chrysilla şi se căsătoreşte cu ea. Iubirea acesteia era tirană şi exclusivistă, chiar geloasă. Se iveşte ocazia ca Axius să meargă la Ierusalim, dar refuză să fie procurator în locul lui Pilat. Axius cunoaşte pe Servilia, sclava soţiei sale: „privirile ei minunate şi aprinse se înfigeau în ochii lui Axius, care o sorbea din ce în ce mai lacom‖. Ochii ei erau verzi şi adânci, „ca un vârtej de ape şi aveau o lumină fermecătoare‖. Deoarece atracţia lui Axius creşte, el se hotărăşte să meargă la Antium pentru a cere ajutor mamei sale, Lollia. Revine la Roma, se plimbă ca un lunatic obsedat de sclavă („în ochi acea o licărire ciudată‖). Axius vrea să plece într-o călătorie spre Egipt şi Grecia, apare sclava în timp ce era la nevasta lui. El porunceşte să fie biciuită („ochii ei îngroziţi întâlniră ochii lui. Luminile lor se împreunară‖). În călătorie, Axius consultă Pythia, care-i transmite doar atât: „fereşte-te de puterea mâinilor tale‖. La Atena, Axius primeşte un mesaj: Eros e zeul zeilor. Ajunge în Alexandria, Heliopolis, Memphis, apoi în Teba şi la Ierusalim, unde este primit de Pontius Pilatus şi soţia sa, Claudia Procula. Pilat îi povesteşte cum au venit la el iudeii, cerându-i să condamne pe un anume Iehosua pentru un sacrilegiu împotriva zeului lor invizibil. Le-a făcut pe plac şi a răstignit pe Iehosua. Claudia crede că a înviat deoarece avea în ochi atâta bunătate. Pontius îl sfătuieşte pe Axius s-o ucidă pe Servilia ca să scape de vraja ei demonică. Înainte de a muri, pe faţa Serviliei apăru o undă de bucurie, iar în ochii verzi, întâlnind ochii

252

lui Axius, se aprinse „o flacără vie de FERICIRE nemărginită”. Axius se întoarce la Roma „cu o lucire misterioasă în ochii măriţi ca o revelaţie‖. Când o întreabă pe Chrysilla de sclavă, aceasta înţelege totul şi o ucide. Axius nu mai poate face nimic, în baie îşi deschide venele. Sufletul lui se înalţă ca spre o ţintă sigură care-l ademeneşte şi pe care n-o poate atinge. S-ar părea că acest capitol este mai puţin dinamic faţă de cele anterioare, de subliniat aici ar fi o documentaţie solidă şi trudă intelectuală, se vede şi o influenţă din O mie şi una de nopţi, din care Rebreanu a tradus. Axius pare că are şi un licăr de conştiinţă a destinului său, oscilaţia dintre idealitate şi egoism, în momentul când porunceşte ca ea să fie flagelată. Când îi smulge tunica şi sclava rămâne goală, acestuia îi creşte curiozitatea păgână: „Cu ochii ieşiţi din orbite, cu respiraţia reţinută, se uita la trupul alb cu şoldurile puţin cambrate, cu pântecele plăpând, cu picioarele delicate, în care se concentrase parcă lumea de la începutul începuturilor până la sfârşitul sfârşitului‖. (vezi Anexa 10 – pag.) Capitolul al V-lea se intitulează MARIA. Sufletul călăuzit de o predestinaţie supremă ajunge într-o lume nouă, în Evul Mediu barbar, mistic, pe fond păgân şi de o austeritate fantastică. Hans din satul Odenhain intră la 13 ani în mânăstirea Lorsch. Michel Boeheim se roagă de celarianul Primin să-l primească pe fiul lui, Hans, călugăr. Abatele este de acord, Hans i se va adresa acestuia, numindu-l tată. El trece cele şapte săptămâni de probă, începe şcoala, dintre toate cele studiate, îi place cântul. Pentru toate suferinţele, Hans găseşte alinare în privirea icoanei sfinte din chilia lui. Numele îi este ales de celarian – ADEODATUS – numele cu care s-a botezat copilul Sfântul Augustin. Abatele Kempten oficiază ceremonia legământului solemn care-l desparte pe Hans de familia lui. În timpul ciumei, acesta îşi pierde toată familia, se mută în chilia sa şi-şi ia cu el şi icoana Maicii Domnului. În acest decor monahal mocnesc obsesiile cărnii pedepsite; din cauza visurilor necurate, Hans se autopedepseşte cu 50 de curele. De vină ar fi imaginea plastică sexuală a fecioarei Maria, şi asistăm astfel la o luptă cu ispitele, întocmai ca la Tolstoi. Adeodatus studiază artele liberale, el prinde drag de învăţătură şi este introdus în biblioteca mănăstirii. Totul se petrece în jurul anului 1000, în epoca imperiului romano-german, când se aştepta sfârşitul lumii. În ieşirile lui Adeodatus în afara zidurilor

253

mănăstirii, el o întâlneşte pe Margareta Hipler, cunoscută din copilărie. Se simte atras fizic de ea şi fuge. Sânii ademenitori ai Margaretei reprezintă stadiul comun al erosului. Adeodatus reuşeşte s-o uite pe fată, el îşi doreşte să iasă în lume, să caute ispitele şi să-şi oţelească sufletul. La apariţia cometei, toţi aşteptau sfârşitul lumii. Din nou, călugărul se hotărăşte să plece, este trimis la Mainz cu o scrisoare. În vis, i se arată necuratul şi Fecioara Maria care-l îndeamnă să iubească. Reîntors la mănăstire, Adeodatus îşi reia vechile îndeletniciri, post, rugă, mai puţin cărţile. Fecioara Maria îi precizează că va veni sfârşitul lumii şi mai sunt 33 de ani de pocăinţă. Călugărul îşi ia icoana sfântă şi pleacă în lume. Ajunge la Roma, are din nou vise cu icoana, diavolul îl biruie. De aceea, el se reîntoarce la mănăstirea lui şi aşteaptă sfârşitul lumii. Diavolul îl ispiteşte încercând să-i fure icoana. Adeodatus îl alungă din nou, el se convinge că lumea se va sfârşi în sâmbăta Paştelor. Ajunge la dispute cu călugărul Ioan, fuge iar de la mănăstire şi revine peste şapte săptămâni, pocăit, cerşind milă şi îndurare. Când porneşte o ninsoare cumplită şi toţi se gândesc la sfârşitul lumii, Adeodatus continuă să propage mântuirea apropiată, dar este alungat de săteni. De Paşti, când el aşteaptă sfârşitul, este din nou căutat de Satana. Cuvintele diavolului adresate călugărului înainte de a muri nebun de închipuiri, cu icoana sfântă în braţe, sunt următoarele: „n-ai iubit niciodată, nefericitule, şi doar nimic nu-i mai preţios în lume ca iubirea femeii‖.(vezi Anexa 11 – pag.) În concluzie, avem multă ambiguitate şi chiar o uşoară depărtare de matca originară a romanului. Capitolul al VI-lea, YVONNE, este o nuvelă onorabilă din mediul burghez, dar schematică. Personajul principal este Gaston Duhem din Arras. Aflăm că tatăl lui e spiţer, de aceea, el studiază medicina la Paris şi devine doctor. Gaston are tendinţa de a se comporta indiferent faţă de nobleţe, Dumnezeu, rege, şi încearcă să-şi ajute umanitar semenii mai săraci. Căderea Bastiliei îl bucură pe Gaston, ura lui se manifestă împotriva clericilor. De aceea, pleacă la Paris ca să-i cunoască pe cei care urăsc obscurantismul clerical, aidoma lui. Când asistă la predarea clericilor, Gaston îl vizitează pe Maximilien Robespierre. Întors la Arras, Gaston primeşte acolada patriotică, dar refuză

254

să fie judecător sau jurat, ceea ce provoacă furia reprezentantului revoluţiei de la Paris, Lebon. Şi la Arras încep ghilotinările, Gaston asistă la judecarea şi condamnarea unor clerici şi a opt călugăriţe. Lui Gaston îi pare cunoscut numele de Yvonne şi nu ştie cum s-o scape. La protestele lui, este şi el condamnat. Gaston şi Yvonne vor fi primii ghilotinaţi („se priveau ca şi cum s-ar fi regăsit după o despărţire. Îşi citeau în ochi TAINE vechi pe care le simţeau din licăriri ascunse‖). Prima este ghilotinată Yvonne şi apoi Gaston („simţi un început de lovitură pe gât. Apoi simţământul se curmă înainte de a se lămuri vreo durere‖). (vezi Anexa 12 – pag.) În concluzie, constatăm că personajele se remarcă prin excesivitate în tot ceea ce fac., Gaston, tânărul cu vederi liberale, viitor girondin, dornic de prefaceri revoluţionare, „visa o societate în care oamenii să fie deopotrivă fericiţi‖. Gaston era supranumit „doctorul calicilor‖. Descrierea de atrocităţi continuă aici cu ghilotinarea. „Doi ucenici potriviră capul în gaura deasupra căreia atârna satârul greu. Apoi călăul smuci sfoara şi cuţitul căzu. Capul se rostogoli în coşul de nuiele. Sângele ţâşni din gâtul retezat, roşi braţul călăului care apucă de păr capul tăiat şi-l arătă mulţimii‖. Lucirea ghilotinei este şi titlul unui capitol din jurnalul de călătorie în Franţa. „Momentul acesta din preajma unei morţi la oră fixă a unui om încleştează toţi nervii… Misterul morţii nu te lasă nepăsător oricât ai vrea să voieşti altfel‖26. Capitolul al VII-lea se intitulează ILEANA, şi tratează ultima dintre existenţe, cea care ne readuce în Bucureşti. Toma este fiul lui Petre Novac şi al Floricăi („încrucişarea fulgerătoare a ochilor celor doi, asta e perechea lui adevărată, au fost un singur suflet în doi oameni‖). Surorile vitrege îl numesc pe Toma pui de slujnică. La moartea tatălui său, „în ochii lui se aprinse un briliant care străluci îngrozitor o secundă‖. Toma rămâne cu toată averea şi ca tutore îl are pe Costică Brebenaru. Toma Novac ajunge student la filozofie, pasionat de citit, dornic de a călători în India. Eroul e preocupat de gândul morţii, se întreabă dacă moartea poate fi sfârşitul sfârşitului: „Atunci pentru
26

Liviu Rebreanu, Metropole, p. 281.

255

ce ne-am născut! Dincolo de moarte trebuie să fie ceva, precum şi înainte de naştere trebuie să fi fost ceva. Sufletul nu poate începe şi nici sfârşi într-o întâmplătoare viaţă pământească‖. Toma Novac e preocupat de studii, petrece şapte ani în Germania unde ajunge doctor în filozofie cu tema Filozofiile necunoscutului. De aici, el ajunge la Paris, apoi în Anglia, New York. Întors acasă, ocupă postul de ca profesor universitar, dar izbucneşte războiul şi pleacă pe front. După ce se întoarce de la război, Toma revine la scepticismul de dinainte: vrea să se însoare, preferă o ardeleancă. Acum îl cunoaşte pe Tudor Aleman, apostol şi fanatic „sectar”. Sistemul lui Aleman despre existenţa unei lumi spirituale şi a alteia materiale îi dă de gândit, Aleman îi explică lui Toma că soluţia lui s-a născut din dureri sufleteşti şi se adresează numai sufletului. Conform teoriei sale, explică Aleman, viaţa nu mai e zadarnică. Sufletul e pregătit să îndure toate durerile căci îi rămâne speranţa de a întâlni perechea sa spirituală. Moartea devine un accident în viaţa sufletului şi nu mai poate îngrozi pe omul care are credinţa renaşterii şi eternităţii în lumea cealaltă. În discuţia despre moartea lui Petre Novac, Aleman îi exemplifică lui Toma că acea străfulgerare de lumină e „culminaţia vieţii pământeşti în revelaţia fericirii veşnice‖ (a şaptea viaţă e sfârşitul material al sufletului). Izbăvirea cea mare vine atunci când sufletul contemplă simultan toate vieţile anterioare. Toma îl întreabă pe Aleman ce se întâmplă cu sufletul omenesc între sfârşitul unei vieţi şi începutul celei noi, între moartea trecută şi naşterea viitoare. Nemulţumit de răspuns, Toma e neîncrezător în spusele lui Aleman. Sistemul acestuia cel puţin consolează: „Dacă n-am putut avea parte de fericire în viaţa aceasta, am cel puţin siguranţa că fericirea mă aşteaptă negreşit într-o viaţă viitoare‖, meditează Toma. Aleman îi mărturiseşte că a dorit să călătorească prin India, Mesopotamia, Egipt, Italia, fiindcă unele din vieţile anterioare le-a trăit pe acolo. Toma se întâlneşte cu o femeie necunoscută. „Ochii ei verzi, mari, cu o lumină tainică, moale şi învălitoare ca o îmbrăţişare‖. Ciocnirea privirilor ţine mai puţin de o secundă. După ce o pierde din ochi, Toma nu-şi găseşte liniştea. Aleman îi povesteşte că sufletul evoluează în ascensiunea celor şapte vieţi terestre. Diferitele vieţi alcătuiesc una singură. De aceea, peste timp şi

256

spaţiu, scântei de amintiri înnoadă fire care vibrează în inima omului: reminiscenţe stranii, doruri, vise ciudate, ori mărturii ale existenţelor vechi din noi. Experienţele grele afectează viaţa următoare. Sub efectul celor povestite cu Aleman, Toma visează numai cu ea, cu femeia necunoscută. Toma Novac o reîntâlneşte şi o urmăreşte insistent până află unde locuieşte. A doua zi, după plecarea bărbatului acesteia, Toma intră la ea în casă. „Privirile lor vorbeau. Aşteptări, doruri, deznădejdi şi bucurii înviau în sufletele lor, înseninându-le fericirea. Se cunoşteau dintru începutul începuturilor şi cunoştinţa era pentru eternitate‖. Numele ei e ILEANA. Avea 24 de ani şi era măritată cu Ştefan Alexandrovici Poplinski, ofiţer ţarist. Fugiţi în străinătate, de la Berlin au ajuns la Bucureşti cu scopul ca Ileana să-şi salveze o parte din pământurile strămoşeşti. Toma se împrieteneşte cu cei doi, Poplinski pleacă la Chişinău, este ajutat cu bani, ba chiar Toma îi cumpără un revolver. Cei doi se hotărăsc să fugă în străinătate., dar Poplinski se întoarce, îi surprinde şi-l împuşcă pe Toma. Revenindu-şi miraculos, Toma se gândeşte că a venit momentul verificării supreme, dar gândul i se frânge. Pentru prima dată, la capătul chinuitoarelor avataruri, cei doi protagonişti se regăsesc şi, înainte de clipa morţii, îmbrăţişarea lor pecetluieşte refacerea unităţii originare, reîntregirea cuplului ancestral. (vezi Anexa 13 – pag.) Sfârşitul. Înainte de a muri, Toma aude glasul Ilenei şi pe cel al lui Aleman. În minte îi revin desfăşurările de vieţi, despărţite între ele de secole: Toma Novac, Mahavira, Unamonu, Gungunum, Axius, Adeodatus şi Gaston. Atunci Navamalika, Isit, Hamma, Servilia, Maria, Yvonne ar fi tot Ileana? Toma recunoaşte sufletul acesteia. Plânsul ei e ca o chemare la care nu mai putea să răspundă. Această chemare îi picura în suflet o fericire nemărginită, „o merinde pentru o cale necunoscută şi nesfârşit de lungă‖. De ce o anumită rezervă faţă de tema romanului de care vorbim? Posibil o reticenţă şi chiar o uşoară contradicţie cu opinia ortodoxă a creştinilor care spune că, după moarte, sufletele merg în rai sau în iad, iar fiinţa umană nu are la dispoziţie decât o viaţă. Avem mărturii că Rebreanu a fost condamnat indirect: Indexul

257

bisericesc era împotriva divorţului, a scenelor dure, obscene, amorale. Prin preot doctor Tăutu de la Oradea, autorul este pus faţă-n faţă cu dogmele religioase care tindeau „să se transforme în dogme literare‖. După cum se ştie, Rebreanu era unit ca religie, ceea ce n-a împiedicat ca celelalte biserici să-l atenţioneze în mod direct. Rebreanu n-a avut curajul să vorbească mult despre el însuşi, cu atât mai puţin despre cărţile sale. În ceea ce priveşte romanul Adam şi Eva, considerat de autor ca preferat, într-un interviu27, sub titlul generic: Un sfert de oră cu scriitorii, asistăm la următorul dialog: „- Dar, d-le Rebreanu, îmi permiteţi o întrebare, pe care dintre cărţile dv. o priviţi ca pe cea mai bună? D-l Rebreanu zâmbeşte îngăduitor parcă: -Am ... desigur, cea care va veni. - Atunci care dintre cărţile dv. e cea mai iubită? - Adam şi Eva. Acolo trec peste viaţa de toate zilele, zugrăvesc chipul de-a ne dezlega de trup, e o zbuciumare sufletească pe care am trăit-o intens şi care mi-e apropiată... Dar, iată, ca să vorbeşti despre o carte iubită, e ca şi cum ai povesti cuiva de-o femeie pe care ai ţinut-o în braţe altcândva, e necavaleresc”28. Această afirmaţie este subliniată încă o dată, câţiva ani mai târziu, într-un interviu29, sub semnătura lui C. Panaitescu, unde Rebreanu îşi întăreşte această preferinţă, ba chiar îşi exprimă intenţia de a relua romanul: „Adam şi Eva e singura carte pe care o am aproape de sufletul meu şi dacă aş avea timp aş reface-o" şi, tot în această idee, mai târziu, autorul mărturiseşte: „Am încercat să reiau Adam şi Eva al cărui subiect îmi place foarte mult. Mi-a fost imposibil. În privinţa asta Mihalache Dragomirescu avea dreptate: opera literară este un corp psihofizic cu o viaţă independentă. Dacă romanul ar fi fost refăcut, el ar fi fost tot povestea unui om care, după ce trăieşte o viaţă întreagă, descoperă femeia care îi e sortită, şi atunci, tot eşafodajul vieţii de

27 28

din Rampa, XVI, nr. 4182, 25 dec. 1931, pag. 9. Liviu Rebreanu, Opere, ediţie critică de Niculae Gheran, vol. 10, pag. 144. 29 apărut în Facla, XV, nr. 1452, 28 nov. 1937, pag.2.

258

până atunci e dărâmat"30. Interesantă pare construcţia romanului: personajul principal, Toma Novac, tânăr profesor de filozofie la universitate, care se iubeşte cu o femeie de şapte ori, în şapte vieţi diferite, găzduieşte a şaptea şi ultima întrupare a sufletului în căutarea perechii ideale. Existenţele lui interioare sunt rememorate în capitole diferite publicate separat în 1936 (BPT) şi un capitol la Milano în 1929 episodul cu Roma antică. Toma Novac e un rentier bogat în Bucureşti, e preocupat de problema fericirii spirituale. Întrupările anterioare ale acestuia sunt diferite, din culturi diverse şi de vârste variate: un tânăr păstor indian, un nobil egiptean, un aristocrat cărturar din Mesopotamia, un nobil roman, un călugăr german, un medic francez din vremea revoluţiei. Titlurile capitolelor poartă numele celor şapte fiinţe feminine care marchează destinul eroilor: Navamalica, Isit, Hamma, Servilia, Maria, Yvonne, Ileana. Morţile cumplite ale personajelor masculine din roman sunt un triumf al fiinţei dincolo de sine. Chiar dacă sunt jupuiţi de vii, torturaţi şi înjunghiaţi, ghilotinaţi şi orbiţi, personajele în cauză, deşi mor, au o atitudine ce le detaşează de durerea morţii, fiind caractere puternice, au orizontul fiinţei dincolo de moarte. Toate acestea au revelaţia fericirii supreme printr-un simplu schimb de priviri. Obsesia privirii rămâne „semnul unui mare dezechilibru, al pierderii treptate a personalităţii şi a crizei de identitate, dar în acelaşi timp e şi o propunere pentru un punct conştient cu necunoscutul‖31. Referinţele critice declanşate de romanul Adam şi Eva au cunoscut oscilaţii dintre cele mai curioase. Dacă, în Ideea europeană, Ion Barbu critică dur romanul („capitolele din Adam şi Eva nu alcătuiesc un roman, după cum din şapte porţii de ciorbă de fasole nu se constituie un meniu boieresc‖) şi Garabet Ibrăileanu consideră Adam şi Eva un roman „lipsit de valoare‖32; de la ceilalţi, şi nu au fost puţini, nu avem decât cronici apreciative. Amintim câţiva cronologic. Ion Foti (22 mai 1925), Perpessicius (30 mai 1925), Gr. Vela (7 iun. 1925), Pompiliu Constantinescu
30 31

în Jurnal 2, pag. 481. vezi şi Aurel Sasu, Sărbătoarea operei, Editura Albatros, 1978, p. 110. 32 în Viaţa românească, VIII, nr, 2-3, febr.- mart. 1926.

259

(aug.1925), Felix Aderca (1927), Eugen Lovinescu (1928), Şerban Cioculescu (1936), George Călinescu (1939), Vladimir Streinu (1940), Al. Piru (1962), Niculae Gheran, G. Dimiseanu (1965), Lucian Raicu (1967), Petre Popescu (1970), Ion Vlad şi Ion Vitner (1971) ş.a. Primele comentarii critice au apărut în paginile Adevărului (posibil autor e chiar Rebreanu, deoarece aduce amănunte asupra genezei operei Adam şi Eva şi nota a fost tipărită împreună cu o fotografie a scriitorului: „De unde suntem? Ce suntem? Încotro mergem? Viaţa nu se poate sfârşi odată cu corpul. Dincolo trebuie să mai urmeze ceva. Două instincte. Iubirea şi Dumnezeu atât de profunde în sufletul omenesc, dar ajunge o viaţă pentru a dobândi iubirea adevărată, prin care să ne unim cu dumnezeirea? Viaţa sufletului nu e neapărat legată de viaţa corpului. Moartea corpului poate fi un simplu accident, ca şi naşterea. Un bărbat trebuie să întâlnească pe pământ pe unica lui femeie, căci numai împreună vor cunoaşte iubirea divină prin care sufletele lor se unesc într-un singur suflet etern‖33. În Ideea europeană34, rubrica Revista săptămânii, aflăm următoarea referinţă : „Adam şi Eva nu e roman. Cele şapte reîncarnări succesive sunt momente calitativ identice. Din asemenea material însă nu se construieşte un roman, după cum din şapte porţii de ciorbă de fasole, nu se constituie un meniu boieresc. Acţiunea nu numai că ar fi monotonă, dar lipseşte. Alte acuze adăugate: lipsa de stil, de imaginaţie verbală şi lipsa de cultură. Se apreciază totuşi, greutatea reînvierii celor şapte civilizaţii. Filozofia celor doi, Toma şi Aleman i se pare uscată şi săracă. Cine o fi în spatele anonimatului? La concurenţă, doar Arghezi, mai precis Ion Barbu?‖ Felix Aderca35, apreciază romanul Adam şi Eva: „prin excelenţă senzaţional în idei şi metafizică. Efortul d-lui Rebreanu a izbutit acolo unde nu mai izbutise. Cele şapte nuvele din Adam şi Eva sunt, poate, cele mai vii dintre nuvelele sale, iar scena jupuirii de la curtea regelui indian e – după umila noastră părere – tot ce a scris Rebreanu mai puternic şi mai ales, scenă abia egalată de
33 34

în Adevărul, XXXVIII, nr. 12603, 28 ian. 1925. VI, nr. 169, din 17 mai 1925. 35 în Mărturia unei generaţii, 1929, pp. 281-293.

260

moartea lui Ion. Încadrarea metafizică şi teosofică a acestor pagini e încă factice". Interferenţele culturale prezente în roman denotă documentarea scriitorului şi, apoi, ficţiunea. Axius, aristocrat roman, se intersectează cu Pilat din Pont într-o călătorie în Palestina. Acesta îi relatează episodul răstignirii lui Isus (Jehosua). Aici, autorul creează o soţie a lui Pilat, Claudia, care crede în învierea celui răstignit, ca un semn premonitoriu al creştinismului. Întâlnim în Adam şi Eva şi tipologii din nuvelistică ca: Nigidius, romanul care avea o bibliotecă necitită, ca David Pop din Catastrofa, abonat atât la presa maghiară cât şi la cea românească, să nu supere nici pe unii, nici pe alţii, iar el nu citeşte nimic. Criticul încheie cu următoarea remarcă: „Rebreanu este un înaintaş de proporţie geologică‖. Adam şi Eva a fost publicat de trei ori între anii 1925-1927, până în 1943 însumând şase ediţii, adică în 1926, 1927, 1930, 1941, 1943. În funcţie de aceste apariţii ne propunem să prezentăm care a fost atitudinea criticii şi cum a fost primit romanul şi de către cititori. Eugen Lovinescu apreciază ca onorabil rezultatul încercărilor lui Rebreanu de a se avânta în direcţia literaturii de speculaţie ştiinţifică, cu toate unele neajunsuri, d-l Rebreanu „a ieşit cuviincios din speculaţia filozofică şi cu succes din partea realistă a încercării sale"36. În Istoria literaturii române contemporane37, Lovinescu apreciază ideea metafizică a romanului Adam şi Eva, „mai mult din punct de vedere cinematografic‖. Cum vede criticul sistemul filozofic al cărţii? El spune că există două planuri de viaţă. Planul vieţii spirituale şi cel al vieţii materiale. „Când un atom se rupe din planul spiritual, cele două principii ce-l compuneau se diferenţiază şi se prăbuşesc în planul material sub forma femeii şi a bărbatului, păstrând în toate transformările lor dorul unirii dinainte şi nostalgia lumii spirituale‖. În continuare, criticul constată o sărăcire a „fanteziei metafizice‖ şi o lipsă de poezie, ca la Eminescu în Sărmanul Dionis. Se apreciază existenţa realismului împins până la brutalitate în capitolul Hama şi a unei erudiţii merituoase, uneori prea ostentative, ceea ce dăunează
36 37

E. Lovinescu, Evoluţia poeziei epice, Ed. Aurora, Bucureşti, 1928, pag. 369. vol. IV, Evoluţia prozei, pp. 369-371, 1928.

261

„firului unic sentimental‖. Perpessicius se arată favorabil cărţii în termenii expunerii aparente şi subliniază „taina regenerărilor artistice" pe care autorul le stăpâneşte definitiv, dar şi sancţionează „pitorescul lexical”38. Criticul rezumă esenţa sistemului Aleman care stă la baza romanului astfel: „Toma Novac e în agonie în camera unui sanatoriu, pe urma gloanţelor primite de la bărbatul amantei lui, Ileana. Drama s-a petrecut în strada Albă, şi Novac, asistat de Ileana şi de prietenul său Aleman, retrăieşte în ultimele clipe nu numai viaţa pământească, cât şi celelalte şase vieţi anterioare, pe care sufletul său le va fi trăit, de la începutul existenţei lui spirituale. Aceasta ca o verificare a celor spuse de Aleman, sistem pe care l-a combătut şi faţă de care s-a arătat sceptic‖. Se subliniază, ca un merit al cărţii, intercalarea celor şase vieţi în cea de-a şaptea viaţă a eroului. Sunt apreciate cele şapte povestiri ca „şapte oboluri pentru vămile nefiinţei‖. Criticul consideră că acţiunea se desfăşoară într-un tempo vertiginos şi într-un stil adecvat basmului. Despre culoarea locală aflăm de la critic că ea nu poate fi obţinută numai prin lexic. Cel mai reuşit episod este considerat cel indian, impresionează „ţinutul grandios şi atmosfera de epică măreţie‖. Cea mai puternică legătură este dintre Mahavira şi Navamalika unde năzuinţa după contopirea sufletească, convergenţa sentimentală a permanentului Adam şi Eva şi amărăciunea ce rămâne pe urma acestui „ciclon de dragoste‖ se consumă autodistrugându-se. Titlul romanului e apreciat ca interesant deoarece include în el „taina regenerărilor artistice‖ pe care Rebreanu o stăpâneşte definitiv39. O altă observaţie interesantă a criticului40, referitoare la cercul celor şapte existenţe din Adam şi Eva: „artificialismul fatal al unei construcţii în spirală cu reveniri şi reluări de situaţii‖ este salvat de arta romancierului, în virtutea puterii ei originale care nu se lasă înăbuşită de tiparul arhitectonic preconceput. La întrebarea dacă acest roman e un pas de stagnare pentru Rebreanu, criticul răspunde că nu, dimpotrivă, el apare ca un nou romancier prin diversitatea situaţiilor abordate şi vigoarea
38

Perpessicius, Menţiuni critice, 4, Editura literară a Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1928, pp. 236-237. 39 în Mişcarea literară, II, nr. 29, 30 mai 1925. 40 în Menţiuni critice, p. 59.

262

cu care-şi stăpâneşte subiectele. Noutatea subiectului i-a impus lui Rebreanu şi o noutate în execuţie. Pompiliu Constantinescu constata că „interesul cărţii e mai presus de realizarea efectivă” şi considera romanul Adam şi Eva „o operă de fantezie pură” cu „viguroase evocări de culoare locală”. Pentru critic, romanul este „diversiunea unui mare talent ce s-a încercat să iasă din limitele lui naturale”41. Se subliniază că cele şapte povestiri au acelaşi lait - motiv ideologic, adică despre iubire, de natură psihologică şi realistă. Cel mai reprezentativ capitol este considerat cel cu viaţa romană. Romanul este valoros şi prin stil şi înnoirea limbii. Toma Novac are tendinţa voluntară de a transcende realitatea, într-o contopire supremă cu spiritul cosmic. Octav Botez42 dă importanţă şi valoare tablourilor, uneori interesante, alteori reci şi monotone. După critic, cartea e alcătuită dintr-o serie de nuvele sau reconstituiri istorice menite să ilustreze unele idei metafizice asupra problemelor eterne ale trinităţii: Suflet, Iubire şi Moarte. Se adaugă şi faptul că se amestecă în mod bizar intelectualismul cu melodrama. Şerban Cioculescu aprobă poziţia generală a criticii, sesizează „monotonia” romanului şi apreciază spiritul mitului născocit de scriitor43. Nu uită să încadreze romanul ca metafizic şi să sublinieze un „arheologism” pitoresc şi lexical în primele capitole. O ultimă remarcă se face asupra mitului născocit de autor, autorul nu se conduce după el, deoarece ar fi fost necesară şi înfăptuirea materială, dar nerealizându-se cea spirituală, s-ar fi pierdut monotonia şi s-ar fi adâncit înţelesul spiritual al sistemului. Criticul sesizează şi o nuanţă de „bovarism” din nevoia de a se concepe altul decât este în realitate, autorul a evadat în metafizic. Vladimir Streinu recunoaşte seria „cărţilor de cel de-al doilea plan” în rândul cărora aşază Adam şi Eva şi nu uită să reliefeze „permanenta putere de înnoire, trecerea la altceva” a lui Rebreanu44. Se subliniază că toate femeile remarcabile din romanele lui Rebreanu se aseamănă între ele indiferent de poziţia socială, prin farmec şi idealul statornic de feminitate. Dacă s-ar
41 42

P. Constantinescu, Mişcarea literară, Ed. Aurora, Bucureşti, pp.74-75. în Liviu Rebreanu: Adam si Eva, în V.R., XIII, nr. 5-6, 1925. 43 Ş. Cioculescu, În marginea operei d-lui Liviu Rebreanu, Revista Fundaţiilor, nr. 2, 1936. 44 Vl. Streinu, Liviu Rebreanu, Revista Fundaţiilor, nr. 5, 1940.

263

compara Adam şi Eva cu romanul Pelerinul Kamanita al danezului Gjellerup, s-ar constata că amândouă au ca temă metafizica desăvârşirii morale prin iubire, prin contopirea în unitatea pierdută, reintegrarea unităţii iniţiale. O remarcă inspirată: Adam şi Eva e construit ca roman în felul „pagodelor”. Vladimir Streinu45 completează cele spuse: „Atâta variaţie, vioiciune şi, în definitiv, libertate a spiritului creator faţă de sine însuşi n-a mai atins nici un scriitor român; iar dintre străini paralela devine posibilă numai cu Balzac, deşi nu atât în privinţa formulei de creaţie, cât mai mult a diversităţii de categorie socială‖. Ovid S. Crohmălniceanu46, spune că: „Rebreanu are ambiţia de a face literatură analitică, romanul Adam şi Eva este calea retrăirii iubirilor eterne”. În privinţa esoterismului, îl consideră cam simplist pe autor, apreciază totuşi că „spiritul se recompune prin iubire”, tinzând spre puritatea absolută. De asemenea, criticul Crohmălniceanu semnalează că „recunoaşterea femeii predestinate are loc de fiecare dată prin simpla întâlnire a privirilor". Crohmălniceanu47 descoperă că Rebreanu face concesii gustului burghez, intriga i se pare destul de banală şi părţile lirice cam lungi. Consideraţiile filozofice le consideră plicticoase, conflictul ca atare nu e grozav de puternic, iar compoziţia realistă i se pare slabă. „Carnagiile‖ sunt etichetate de critic ca nişte „orgii naturaliste‖. I. Petrovici, mai îngăduitor, spune că: „fluiditatea stilului dobândeşte pe alocuri o vrajă şi un farmec deosebit"48 Petre Pandrea, Liviu Rebreanu, Jar49, atrage atenţia că: „romanul Adam şi Eva conţine fragmente uimitoare de psihologie a sadismului şi un copleşitor sentiment al trecutului". Al. Piru precizează că „nuvelele din Adam şi Eva sînt nişte adevărate romane concentrate, clocotitoare de pasiune"50. În prefaţă51, se abordează fenomenul „deja vù” şi androginul, despre
45 46

în Gazeta literară, nr. 49, 1965. în Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. 1, Ed. Minerva, 1972, pag. 292. 47 În Viaţa Românească, VI, nr. 11, noiembrie 1953. 48 Opere cit., pag. 274. 49 în Adevărul literar şi artistic, an XIII, nr. 765, 1934. 50 Al.Piru, Liviu Rebreanu, Bucureşti, E.T., 1968. 51 Liviu Rebreanu, Opere, vol. I, 1962, pp. XLII- XLIV.

264

care se spune că, la Rebreanu, bărbatul îşi caută complementul feminin de-a lungul a şapte reîncarnări (cifra şapte e o cifră simbolică în cabalistică). Criticul consideră cele şapte nuvele „ca nişte romane pline de pasiune‖. Romanul Adam şi Eva este apreciat ca un „roman a tiroir”, asemănător cu The Star Power, din 1914, al lui Jack London: adică un roman cu sertare, pe axa spectacolului civilizaţiilor, sau Rahnenerzahlung (povestiri în ramă), sertarul cu rama fiind methempsihoza. George Călinescu52, recunoaşte în Adam şi Eva „informaţia harnică, sobrietatea şi echilibrul narativ, meritul invenţiei. În concluzie, opera e onorabilă”. Marele critic susţine că Adam şi Eva nici nu este roman, ci un fel de poem metafizic având ca temă fuga de realitatea tipică şi methempsihoza - o veche predilecţie a romantismului, ca la Eminescu. Despre personaje se afirmă că Toma Novac şi Ileana sunt prototipii unei perechi eterne care se vor realiza de şapte ori în seria materială a universului material până ce, uniţi întru veşnicie, vor trece în lumea spiritelor „pure”. Aici găsim cea mai sugestivă descriere a romanului Adam şi Eva de către Călinescu: „o casă cu şapte etaje felurit colorate, cu nume sonore arhaice, cu coloratură exotica”, pe secţiuni: India, compartimentul arheologic Egipt, epoca romană, revoluţia franceză şi epoca actuală - la noi început de secol plus o altă mai veche, Adeodatus şi Maria. Opera lui Rebreanu este apreciată şi comparată cu cea a lui Theophil Gautier, Eminescu, Flaubert şi Edgar Poe. Al. Săndulescu sesizează că Rebreanu a creat un tip ideal de femeie determinat de împrejurări biografice şi de structura psihică a autorului. Cuplurile rebreniene sunt sortite suferinţei, deoarece „Dragostea nu încetează nici în acest roman să evoce perechea ei tragică - moartea". Ileana şi cele şase întrupări ale ei din Adam şi Eva sunt alcătuite din aceeaşi fibră erotică, ele au vocaţia iubirii pure fără alte complicaţii de ordin psihic. (Introducere în opera lui Liviu Rebreanu) Ion Foti - apare ca recenzent entuziast al romanului Adam şi Eva53. Rebreanu e considerat scriitor „conştiincios‖, dotat cu o fantezie „realistă‖. Criticul încearcă o comparaţie a romanului lui
52 53

în „Istoria literaturii române..‖. pp. 631 - 632 şi 735 – 736. cf. Viitorul, XVIII, nr. 3163, 22 mai, 1925.

265

Rebreanu cu Legenda secolelor, o epopee la fel de tulburătoare şi tiranică a „unui suflet chinuit‖, apreciază romanul lui Rebreanu ca „românesc, captivant şi cuceritor‖. Cel mai reuşit capitol îi pare a fi cel dedicat revoluţiei Franceze, iar partea cu ultima întrupare i se pare „cea mai importantă‖. În final, arată că deşi Adam şi Eva are profunzime tragică, teoria lui Aleman nu mulţumeşte întru totul. De vină ar fi deznădejdea metafizică şi din celelalte romane. Concluzia e că „omul e prea mic şi neputincios ca să cunoască toate tainele infinitului‖. Nu putem încheia pleiada criticii vechi fără a cita pe I. Petrovici care în răspunsul de la Academie, prilejuit de Lauda ţăranului român, spune despre Adam şi Eva că e „o salbă preţioasă de povestiri exotice, aşezate pe un fir metafizic, ce face din această operă o încercare ambiţioasă şi oarecum temerară". Tot aici se compară cele şapte capitole ca „nişte mărgăritărele ale unor poveşti colorate". Constantin Ciopraga54 arată că „privirea e punctul originar al reacţiilor interioare, o pendulare între angelic şi lupta omului cu sine însuşi‖. Mircea Eliade55 se pronunţa astfel: „Când, după Pădurea spânzuraţilor, am citit Adam şi Eva, am fost sigur că d-l Rebreanu este într-adevăr un scriitor mare‖. Aceste consideraţii pot fi luate ca îndemn, fiecare nouă lectură urmând să beneficieze de zestrea intelectuală a cititorilor, necesară reîntâlnirii cu „cartea iluziilor eterne‖. Critica literară actuală este reprezentată prin: Niculae Gheran, Andrei Moldovan, Ion Simuţ, Gheorghe Glodeanu, Ion Ianoşi, Ion Vlad, Petru Popescu, Ion Vitner, Dan Mănucă şi are aceleaşi aprecieri elogioase asupra romanului Adam şi Eva. De fapt, spiritul critic este una din garanţiile progresului. Aspiraţia spre perfecţiune continuă face ca marile opere să stârnească reacţii diferite prin întrebările pe care le ridică. Astfel că, dacă Arghezi l-a contestat pe Rebreanu, Iorga l-a contestat pe Arghezi. Concluzia e clară: într-o cultură dinamică sunt necesare diverse atitudini. Ion Ianoşi56 remarcă istorismul şi „pseudomonumentalitatea‖ viziunii de ansamblu în roman.
54 55

în Psihologie şi gestică. în Ce rămâne din Liviu Rebreanu, din Azi, ianuarie 1934. 56 în Romanul monumental şi sec. XX, 1963, capitolul VII, pp.386-387.

266

Al. Protopopescu57 consideră cartea Adam şi Eva ca „una din cele mai complicate şi spectaculoase întreprinderi româneşti din câte a încercat romanul psihologic românesc‖. Prin fabula fantastică, Rebreanu a materializat obsesiile subconştientului şi le-a dat un cadru social-istoric determinat, realizând o „adevărată sociologie a libidoului‖. Prin fantasticul ca o a doua natură latino americană din Adam şi Eva, Rebreanu apare ca întemeietor de specie de roman. Niculae Gheran58 precizează că Rebreanu împrumută elemente fantastice din mitologie sau din religie. Gheran apreciază efortul scriitorului de a-şi diversifica perspectivele asupra lumilor abordate şi consideră că Adam şi Eva are o valoare reală, chiar dacă nu e la nivelul romanelor anterioare. El observă că „nicio însemnare din arhiva romanului de faţă nu atrage atenţia asupra unei anume cărţi care să-i fi slujit ca model‖59 Lucian Raicu, în monografia din 1967, observă că obsesia erotică e prezentă în toate romanele lui Rebreanu, iar în Adam şi Eva capătă o dimensiune metafizică. Se arată că romanul este structurat pe şapte naraţiuni condensate, şapte acţiuni, în epoci istorice reprezentative. Scriitorul, tentat de armonia formelor, de corespondenţele arhitecturale, a creat în acest roman o „mitologie a genului epic şi constructiv‖, o abreviere a întregii sale arte. Cartea, prin caracterul ei filozofic, e şi un cutezător experiment. Desfăşurarea ciclică e prezentă şi aici. Viaţa repetă aceleaşi trasee existenţiale, indiferent de mediu şi de epocă. Totul se desfăşoară conform unui destin, repetabil, necesar. Criticul sesizează şi nepăsarea în faţa zbaterii existenţei omeneşti. Ion Vlad60 apreciază romanul demn de raftul întâi, Adam şi Eva are un anumit loc în destinul scriitorului - deoarece demonstrează că „documentul nu anulează ficţiunea ci, dimpotrivă, o stimulează‖. Petru Popescu, (passim), consideră Adam şi Eva ca fiind „paradoxul lui Rebreanu‖. De ce? Pentru că romanul fuge de realitatea imediată, reprezintă o fugă în trecut. Mitul contopirii
57

în Analiza canonică din romanul românesc psihologic, (Editura Eminescu, 1975, Bucureşti. 58 în Liviu Rebreanu, Calvarul, prefaţă, 1965. 59 Addenda la Liviu Rebreanu, Opere, vol. 6, Editura Minerva, 1974, p. 339. 60 în Cronica literară din Tribuna, nr. 28, iunie 1970.

267

sexelor, idealul perechii eterne, e o mare evoluţie de la erotica rudimentară din primele romane. Ca si în Ion, procedeul e acelaşi: bărbatul care iubeşte e pedepsit crud, cu pierderea vieţii. Romanul e catalogat ca istoric, dar şi modern, scriitorul e inventiv, decorul e fastuos, el hrăneşte lectura. Mariana Ionescu, (Postfaţă la Adam şi Eva, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, pp. 253-269.), caracterizează Adam şi Eva ca o utopie tristă, un roman scris din „perspectiva bărbatului‖, prezentând nostalgiile omului condamnat la singurătate. Toma Novac e atras irezistibil de „ochii verzi ca luminile calde şi moi” ai Ilenei, pătrunzând în viaţa soţilor Poplinski. E rănit mortal şi retrăieşte vieţile anterioare, abia în a şaptea prezenţă a cuplului etern se regăseşte respectând neabătut schema epică: triunghiul erotic şi personajul handicap. Perechile cunosc calvarul căutării, după întregirea cuplului se produce ruptura cu grupul de apartenenţă doar în planul spiritualităţii pure. Nicolae Manolescu, (Arca lui Noe, 1980), consideră Adam şi Eva un roman „corintic‖ din trei motive: superioritatea reflecţiei şi a filozofiei asupra vieţii, artificiul de construcţie exhibat teoretic şi sensul metafizic al naraţiunii, repetarea cu încetinitorul a imaginii cheie: elanul unui îndrăgostit spre celălalt. Ion Vitner61 descoperă că viaţa pentru Rebreanu este un „Sein - zum Tode‖, cu influenţe din existenţialismul heideggerian. Adam şi Eva este considerat un mit al morţii unde aflăm echivalenţa „dintre iubire şi moarte‖. De fapt, întreaga operă rebreniană este o enormă thanatologie. Apăsarea fatumului, tentativa evadării, căutarea înfrigurată a complementului feminin până la prăbuşirea în moarte: acestea ar fi punctele cheie ale scenariului rebrenian. Romanul e considerat nu doar un vis bovarian, e chiar utopia rebreniană. Dan Mănucă este considerat exegetul cu perspectiva cea mai modernă a lui Rebreanu. În Liviu Rebreanu, eseu monografic, 1995, criticul se ocupă de „thanatofilia personajelor‖, care pleacă din confruntarea lor dramatică cu timpul. „Dorinţa de moarte înseamnă o încercare de dominare a timpului şi de perpetuare a unui moment unic‖. Pentru critic, Adam şi Eva e un exerciţiu de virtuozitate cu elementele „schemei”, dintre care sunt străine de
61

în Semnele romanului, 1971.

268

discursul realist: suspansul, superstiţiile, ritualurile ezoterice, astfel că: „Rebreanu aproape că se dezice de punctul realist de plecare, care este certitudinea declarată, scolastică şi să aducă în prim plan dubiul asupra realităţii‖62. În romanul despre care vorbim, prezentul lui este copleşit atât de trecutul reiterat obsesiv, cât şi de viitorul extatic al Nirvanei. Începutul romanului declanşează căderea în abisul temporalităţii şi developarea de imagini succesive dintr-o „istorie” care se precipită spre prezent pentru a ajunge într-un repaus final, echivalând cu o abolire a timpului. Ipostazele lui Toma Novac sunt „umbre pe pânza vremii‖. Farmecul acestei cărţi constă şi în vizionarea unor succesiuni oculte de imagini dintr-o arhivă secretă a interiorităţii. Suferinţa acumulată dureros şi exasperant din cauza repetatelor eşecuri de uniune spirituală a unui ADAM generic, izgonit din rai, cu o EVĂ la fel de generică, va fi răsplătită într-un extaz final şi definitiv. Trecerea prin acest tunel al timpului este echivalentă cu o purificare morală şi spirituală, o abolire a suferinţei. Sensul final al tonalităţii epice este unul POZITIV, de celebrare a uniunii spirituale şi a ieşirii din istorie. Refacerea atomului spiritual, scindat de blestemul istoric, ne face să ne aducem aminte de „eliadesca nostalgie a eternei reîntoarceri‖. După Freud, Erosul are instinctul de conservare atât al individului, cât şi al speciei, dar acestuia i se opune instinctul morţii. Imaginea vieţii ar rezulta din cercetarea după opoziţia dintre Eros şi instinctul morţii. După Mircea Eliade, am putea înţelege ideea methempsihozei, a repetării narative în tiparul lui şapte, ca o abolire rituală a timpului. Romanul iubirii metafizice din Adam şi Eva e o creaţie de virtuozitate epică şi erudiţie istorică. Repetiţia celor şapte vieţi accentuează romantismul şi reliefează aspiraţia de iubire prin contopirea celor şapte vieţi într-o unire fericită. Mircea Eliade a publicat în ianuarie1940, în periodicul Universul literar, un scurt articol intitulat În căutarea lui Adam, apoi Adam şi Eva şi Adam şi Golgota. În articolul Arhetipul androgin se arată că mitul androginului se găseşte în cele trei tradiţii mistice ale religiilor monoteiste ca o tradiţie secretă,
62

vezi vol. Liviu Rebreanu sau lumea prezumtivului, 1995.

269

exprimată în alegorii şi simboluri. Secretă, deoarece au fost percepute ca eretice. Eliade pretinde că androginul este un simbol al perfecţiunii umane, iar obţinerea ei este bazată pe transcenderea polarităţii sexuale şi revenirea la starea primordială, la o stare amorfă şi nedeterminată (reintegrare sau totalizare). Reîntoarcerea este asemuită cu contopirea misticilor cu divinitatea, cu absorbirea lor în divinitate. În unele tradiţii iudaice, Adam era considerat bisexuat (o fiinţă nedeterminată), iar reintegrarea era o reîntoarcere la starea adamică. Tema androginului i-a preocupat şi pe Iakob Bohme, E. Swedenborg şi F. von Baader. Interpretările tradiţionale ale mitului androginului sunt foarte vechi, au fost transmise oral şi s-au încrucişat cu numeroase izvoare gnostice care au influenţat cele trei tradiţii secrete majore. În Coincidentia opositorum, „bărbatul e pe partea dreaptă şi femeia pe partea stângă, dar Dumnezeu le-a separat în două jumătăţi‖ (prelegerea Ernos din Ascona, 1958). Mântuitorul reintegrează existenţa în vieţile individuale în totalitatea lor. Prin orgie rituală şi yoga se urmăreşte totalizarea binelui şi răului. Androginul este, până la urmă, o contopire a contrariilor înăuntrul aceluiaşi individ. Rebreanu a consultat o vastă bibliografie, pe lângă eşafodajul filozofic, methempsihoza, apoteoza iubirii şi istoria care converg într-un roman filozofic şi mitologic. Deşi fundamental romantic, Adam şi Eva e un roman livresc, bazat pe o ipoteză intelectuală. Ion Simuţ consideră că Rebreanu e subjugat formei63. Adam şi Eva e un roman modern, cu potenţialul de a urca în topul creaţiei lui Rebreanu. De aceea, îl apreciază ca al treilea roman după Ion şi Pădurea spânzuraţilor. După critic, cartea ancorează într-o problemă abstractă „o ipoteză de bibliotecă‖. Scriitorul apelează la ipoteticul de sorginte religioasă şi filozofică, evadând din realismul tradiţional64. Partea introductivă a romanului se petrece pe fondul unei crime ocazionale. Se foloseşte un lexic abstract de combinaţii şi sugestii metafizice: instinctul iubirii ca „reminiscenţă a iubirii divine‖. Cifra şapte are o aură mistică şi implică ideea predestinării, cele şapte nuvele de construcţie „tautologică” se
63

vezi Formă şi semnificaţie în Adam şi Eva, în Diferenţa specifică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p. 77. 64 vezi şi Ion Simuţ, Adam şi Eva - romanul iubirii metafizice, 2006.

270

leagă într-un lanţ sinonimic, repetativ. Toma Novac este pentru Ileana „singura iubire dumnezeiască‖, asocierea iubire – Dumnezeu – moarte e momentul verificării supreme. Toma Novac este vegheat de Ileana cu o privire de o elocvenţă mută: „în adâncimile verzi ale ochilor ei licărea trist iubirea tainică‖. Tudor Aleman are doctrina sa ce spune că „o imensă fericire izvorăşte din contemplarea eternităţii‖. PRIVIREA e semnul unui sentiment scos din temporalitate şi proiectat într-un viitor fără sfârşit. Adam şi Eva e aşadar, mitul personal al cuplului etern. Acesta e fericit în postumitate, asta ar fi în esenţă aşa-zisa „utopie erotică‖ a lui Adrian Dinu Rachieru. IUBIREA e o cale de a înfrânge moartea. Erosul e sublimat, îl învinge pe Thanatos prin aspiraţia metafizică. Aşa cum mărturisea Rebreanu în Cred: „arta e un proces sufletesc de esenţă divină‖, ea devine cea mai minunată taină ce constă în prezentarea absolutului şi apropierea de misterul eternităţii. DRAGOSTEA la Rebreanu ne apare ca o formă de manifestare a destinului. În Cuplul etern - un mit personal rebrenian, criticul sesizează că în nici un roman rebrenian iubirea nu-şi realizează aspiraţiile. Tragismul ar proveni din chiar energiile dezlănţuite ale erosului tulburat. Scenariul erotic cuprinde peste tot iubirea întreruptă de moarte sau deviată din mersul ei de scopuri sociale sau politice ale individului. Fiecare iubire se rezolvă compensatoriu în imaginar. De aici şi cuplul etern şi fericit, ca o formă particulară de întruchipare a utopiei erotice65. Adrian Dinu Rachieru66, subliniază că personajele rebreniene cunosc tensiunea dintre realitatea socială şi împlinirea afectivă. În literatura şi iubirea, Rebreanu preciza că: „în viaţă iubirea domină mai presus decât toate‖, dragostea adevărată fiind mai puternică decât celelalte pasiuni. Iubirea ca alternativă, ca fatalitate, răbufneşte în toate cărţile considerate de raftul al doilea. Aspectele alese de scriitor de la o civilizaţie la alta sunt cele mai convingătoare şi caracteristice. Astfel, pentru ipostaza egipteană a cuplului etern, Rebreanu se opreşte la ritualurile morţii. De ce? Deoarece ,după cum ştim şi de la Mircea Eliade, moartea i-a preocupat pe egipteni mai mult decât pe alte popoare din Orientul
65 66

vezi şi Marian Papahagi, Eros şi utopie, 1980. în Vocaţia sintezei, Editura Facla, Timişoara, 1985, p. 156.

271

Apropiat. În capitolul al doilea, primul element de particularizare este moartea şi înmormântarea lui Senusret, tatăl lui Unamonu. Avem o pagină de mitologie: călătoria sufletului în lumea de dincolo. Relaţia dintre personajele centrale şi factorul handicapant, personajul cu probleme, se întâlneşte şi în alte romane rebreniene: Mădălina - doctorul Ursu - Puiu Faranga din Ciuleandra. Pe capitole, în Adam şi Eva, avem următoarele triunghiuri de acest tip: Capitolul I – El - Mahavira, Ea - Navamalika, personajul cu probleme - regele Arjuna; II – Unamonu - Isit - Faraonul Dadrefa. III – Gungunum - Hamma - Iluma - Ilum. IV – Axius - Servilia - patriciana Chrysilla. V – Adeodatus - Ea, fictivă - necuratul. VI – Gaston Duhem - Yvonne - Lelon. VII – El, eroul Toma Novac - Ea, Ileana - Poplinski, soţul Ilenei. Se detaşează mai mult scenele de violenţă pentru forţa lor de sugestie, dar şi cele de tulburare interioară, pline de o ascuţită intuiţie psihologică. Adam şi Eva se consideră a fi romanul cel mai erudit al lui Rebreanu. Adam şi Eva este „utopia rebreniană‖, un fals roman care deconspiră bucuria fabulaţiei la un prizonier al realismului crud. Romanul în cauză e scris din perspectiva bărbatului, dar nu e un accident romantic. Sub masca omului distant care era Rebreanu clocoteau afectele. în această carte, scriitorul îşi îngăduie reveria. Adam şi Eva e romanul doctrinar al cuplului etern, el foloseşte teza indiană a methempsihozei. Tiparul lui şapte aduce cu sine aura mistică şi ideea predestinării. În momentul verificării supreme care este moartea, în sufletul lui Toma Novac, vegheat fericit de Ileana, îşi face loc o conştiinţă în afară de timp şi spaţiu. Privirea femeii e de o elocvenţă mută: „În adâncurile ochilor ei verzi licărea trist iubirea tainică”. Tudor Aleman sesizează linia doctrinei sale expuse prietenului său, Toma Novac, în agonie: „ce imensă fericire izvorăşte din contemplarea eternităţii‖. Pentru Toma Novac, tânguirea Ilenei îi întăreşte convingerea uniunii: „Plânsul era ca o chemare la care nu se mai poate răspunde. Chemarea îi picura în suflet o fericire nemărginită, o merinde pentru o cale necunoscută şi nesfârşit de lungă‖. Metafora obsedantă, sintetică şi esenţială a iubirii ca merinde pentru veşnicie va reveni, într-o

272

variantă, şi în Pădurea spânzuraţilor. Datele biografice sunt premisele mitului personal din roman. Talismanul privirii e semnul unui sentiment scos din temporalitate. Adam şi Eva e considerat un roman mitologic, o formă tipică ce împrumută un mit, nu îl creează. Preferinţa lui Rebreanu pentru acest roman se explică prin faptul că aici şi-a dezvăluit autorul cel mai clar mitul personal. Calvarul căutării nu modifică şi configuraţia psihică a personajelor, de aici apare şi monotonia. Alte referinţe întâlnim la: Enzo Loretti, 1929, prefaţa la capitolul Servilia, Milano, Nicolae Iorga, 1934, Istoria lit. române contemporane. (El rămâne opac la marile valori ale epocii, un Arghezi, un Bacovia, Rebreanu, chiar Lucian Blaga, deşi aceştia i-au fost cei mai mari contemporani, i-au fost oare atât de neînţeleşi?), Bazil Munteano, (Litterature roumaine, Paris, 1938), Edgar Papu, Nicolae Liu, Mihai Dragomirescu (care găsea în Adam şi Eva puterea de imaginaţie a lui Cervantes din Don Quijote), G. Dimiseanu, Adam şi Eva în Gazeta literară, 1965, Alex Ştefănescu, Un Rebreanu imaginativ, Luceafărul, 1970, Ion Rotaru, O istorie a lit. române, vol. II, 1972, Niculae Gheran, Liviu Rebreanu, Trepte şi confluenţe, 1973, Dan Mănucă, Liviu Maliţa, Aurel Sasu, Mircea Muthu, Nicolae Balotă, Adrian Dinu Rachieru, Nicolae Creţu, Andrei Moldovan, Teodor Tanco ş.a. Încercarea romancierului Rebreanu de a acorda obsesiei erotice o dimensiune metafizică şi de a motiva atracţia bărbat femeie ca pe o finalitate superioră, regăsirea unităţii originare, a perechii mitice - constituie firul cheie al celor şapte povestiri în ramă. Autorul insistă pe şapte existenţe succesive în materializări diferite ale aceloraşi personaje concretizate în şapte naraţiuni centrate în jurul aceleiaşi teme - a chemării neîmplinite, plasate în epoci diferite istoric. Cartea de faţă, prin caracterul ei filozofic, este o tentativă cutezătoare de depăşire a preocupărilor tipice scriitorului şi nu numai, o încercare de orgoliu a lui Rebreanu de a crea o operă de fantezie pură. Romanul urmăreşte, ca şi celelalte, viaţa într-o desfăşurare ciclică, într-o ordine oarecum prestabilită. Zbaterea fiinţei umane, secretul corelaţiilor, a infinitelor repetări este de fapt, un mit în forme ascunse, ce aparţine autorului. Sistemul esoteric al prietenului Tudor Aleman, faţă de care Toma Novac este sceptic, spune, în esenţă, că această căutare reciprocă, inconştientă şi

273

irezistibilă e însuşi „rostul vieţii omului"; a şaptea moarte cuprinde revelaţia, a şaptea viaţă aduce de-abia fericirea unirii cu celălalt suflet. Mitul methempsihozei, al implicaţiilor ei ca model arhetipal al reîncarnării eroilor din Adam şi Eva, e axat pe pe mitul platonician al despărţirii androginului în două jumătăţi (bărbatul şi femeia) care se caută într-un ciclu expiator de şapte vieţi terestre, toate ratate, pentru ca, într-a şaptea viaţă, cele două făpturi să se contopească într-o făptură androgină care-şi recâştigă starea de început genuin. Autorul şi-a făurit singur o teorie potrivită romanului închipuit. Aşadar, Rebreanu a rezolvat conceptele mitice în plan personal. Androginismul pleacă de la Platon care, în Banchetul, descrie primul om creat în formă de sferă, suficient sieşi. Tăiat în două, cele două părţi au devenit sexuate, s-au rătăcit în lume şi au început să se caute reciproc pentru a redobândi unitatea întregului, egală cu fericirea. Se pare că şi Platon a împrumutat mitul respectiv din surse mai vechi, deoarece se ştie că la origine, omul întreg a fost împărţit de zei în două părţi, în bărbat şi în femeie. Niciunul dintre oameni, dintre Noi, nu ştie care din nenumăratele jumătăţi care aleargă de colo colo, e cea care-i lipseşte lui. Apucă una din ele, care i se pare a fi cea potrivită şi face cele mai zadarnice eforturi de a ajunge una cu ea, până când i se arată că nu se poate. Aşadar, dorinţa după un dublu de sex opus e străveche. E ceva care vrea iubirea unei fiinţe, care să ne fie întru totul asemenea, dar totuşi să fie o ALTA decât noi înşine, cu proprie autonomie şi independenţă.Visul fluidului iubirii care, dincolo de limitările lumii fizice, să se întâlnească în două făpturi deosebite şi totuşi asemenea este prezent permanent în Adam şi Eva, hermafrodismul tainic al sufletului răzbate mai greu, el fiind oarecum disimulat. Scriitorul a limitat methempsihoza la o serie umană, a supus bărbatul la chinuri, lăsând femeia să supravieţuiască. Prin aceste transfigurări literare ale conceptelor mitice, Rebreanu a creat un roman inedit cu variaţiuni pe aceleaşi teme mitologice, respectiv căutarea partenerului şi întregirea cu acesta într-o făptură unică, unitară şi suficientă sieşi. Reîncarnarea la Rebreanu arată că cele şapte vieţi se succed eşalonat, se urcă sau se coboară în funcţie de conduită. Punctul forte al reîncarnării este că explică existenţa suferinţei după o

274

viziune cosmică care împarte unora vieţi fericite şi altora nefericite în funcţie de Karmă - adică suma acţiunilor şi a gândurilor bune sau rele realizate pe parcursul celor şapte vieţi. De fapt, hinduismul spune că după moarte sufletul intră în paradis sau infern, dar aici stă provizoriu, înainte de a se reîntoarce pe pământ. Legea Karmei zice că sufletul reîncarnat se prezintă în noua viaţă cu un bilanţ a ceea ce a făcut în viaţa de dinainte. După cum au fost atitudinile şi acţiunile sufletului într-o altă viaţă, astfel va fi el în existenţa în care a intrat, cel cu virtute va fi un virtuos, cel care a făcut rău, va fi tot un om rău. IDEEA CUPLULUI ARHETIPAL ŞI ANDROGINIC din roman pleacă de la Jung, care cartografiază tărâmurile inconştientului colectiv - celebrul transcendental, şi precizează că „arhetipurile guvernează din adâncuri viaţa noastră de suprafaţă‖ (arhetipul e invizibil şi aparţine dimensiunii ultraviolete a spectrului psihic). Eliade crede că arhetipul pur este trascendental şi semnalează existenţa unui arhetip erotic. Complementaritatea erotică, după Jung, presupune animus şi anima. Androginul îşi face încercarea în fiecare din noi după genul lui. Imaginea interioară a femeii pe care o deţine bărbatul şi imaginea bărbatului activă în psihicul femeii pot fi pozitive şi negative. ANIMA de către băiat şi ANIMUS de către fată trebuie integrate conştient pentru maturizarea spirituală a omului, adică împlinirea şi reintegrarea totalităţii complementarităţilor erotice, formulate în mitologii sub ideea androginului. Karma precizează că sentimentul cel mai dominant al oamenilor ar trebui să fie IUBIREA, fiecare avem o Karma, avem şi un destin. Iubesc fără să mă tem? Plătesc pentru greşeli din trecut, dintr-o viaţă anterioară? Sau sunt răsplătit pentru faptele bune? Cât de liberi ne mişcăm pe traiectoria trasată de către destin? Mai există hazard sau liberă voinţă? Întrebări la care încearcă să răspundă parţial - Rebreanu prin romanul Adam şi Eva. Începând cu 2012, pământul ar intra într-o zonă de înaltă frecvenţă care va presupune şi adaptarea organismului uman la această frecvenţă; înălţarea conştiinţei cu obţinerea de noi posibilităţi de percepţie va defini lumea viitoare, ca fiind una a

275

conştiinţei şi a spiritualităţii67. În concluzie, Rebreanu excelează în epica pură, a recreat romanul zolist în spaţiul ardelean. De aceea, admiraţia mea constantă faţă de marele romancier porneşte şi de la faptul că a deschis romanului românesc nu un singur drum ci mai multe. A preferat să investigheze mereu alte zone, i-ar fi fost uşor să scrie mai multe romane în genul lui Ion şi Răscoala unde era la el acasă pe acest teritoriu, pe care-l stăpânea deplin. Marele romancier a fost un om de o rară generozitate şi demnitate profesională. Cea mai sinceră mărturisire asupra romanului Adam şi Eva poate încheia apoteotic toate cele prezentate despre el: „În orice caz, mie, din tot ce am scris până acum, Adam şi Eva mi-e cartea cea mai dragă. Poate pentru că într-însa e mai multă speranţă, dacă nu chiar mângâiere, pentu că într-însa Viaţa omului e deasupra începutului şi sfârşitului pământesc, în sfârşit, pentru că Adam şi Eva e cartea Iluziilor eterne”68. Rebreanu cade în revelaţia timpului interior prin care se poate ajunge să trăieşti o clipă cu valoare de eternitate, chiar dacă e iluzie. În acest roman, autorul susţine si spune că: „Temelia vieţii şi a lumii este Iubirea ce durează etern‖, o iubire cosmică dincolo de timp şi spaţiu69. Acest timp interiorizat aparţine VISĂRII realitatea obiectivă se substituie în lumea dorinţei. Timpul indiferent, cu desfăşurare ciclică degradantă, alcătuieşte experienţe umane veritabile. Pesimismul lui Rebreanu pare a fi de ordin funciar. Personajele din Adam şi Eva trec toate prin acest timp interiorizat care exprimă trecutul, timp care le poartă existenţele către un viitor devorant, de unde şi cartea „iluziilor eterne‖.

67

cf. G. Dumitru Dulcan, În căutarea sensului pierdut, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2008). 68 cf. Liviu Rebreanu, Jurnal 1, Bucureşti, 1984, pp. 19-20. 69 Liviu Rebreanu, Opere, vol. 19.

276

ANEXE la capitolul Adam şi Eva Anexa 1 Introducere I „Revolverul;sunt însurat…zăresc pe Cerbaskaia, o blondă deschisă, înfiorare, ne vrem. Ea e măritată, e rusoaică, bărbatul e gelos şi violent. Acasă la ea… Bărbatul. Trage patru gloanţe de revolver în mine. Pierd conştiinţa… ”

277

Intermezzo: „La sanatoriu… Nu mi-a rămas decât conştiinţa existenţei… Sufletul… N-am sentimentul timpului. În fiecare capitol altă vârstă‖. II. „Simt o bucurie imensă că trăiesc. Unde sunt? Grădina unui castel din secolul al XVIII-lea, în Ardeal, în Chiuza. Sunt îmbrăcat ţăran. Sunt de 22 de ani, vânjos. Iubirea. Trece Mirza. O sorb din ochi. Descrierea. Tatăl intervine brusc. Sunt tras pe roată‖. Intermezzo: „fericirea existenţei conştiinţei neîntrupate‖. III. „Sunt indian, şef. Atacul casei. Cortul meu. Ea cu mine. Suntem atacaţi de albi. O ucid ca să nu cază în mâinile lor. Ea mă iartă. Lupta. O secure mi se înfige în ţeastă. Moartea”. IV. „Călugăr. Biserica. Predica mea în care vorbesc despre iubire. Sunt decretat eretic. Moartea pe rug, văzând-o pe ea în mulţime‖. V. „Sclav roman, dac. Când o văd întâia oară mă reped la ea, o iau în braţe, o sărut. Ea se lasă. Senatorul pune îndată să mă biciuiască‖. VI. „Rabin evreu, sosesc în Grecia. O femeie. Pierd capul. O urmăresc. Fiind străin, mă observă. Mă condamnă. Îmi taie capul‖. VII. „Egipt. O cocotă mare. Asirian, prizonier de război, cumpărat de ea. Mă iubeşte; şi eu… Mă otrăveşte‖. VIII. „China. Nevasta unui mandarin. Eu, simplu culi. Mă jupoaie de viu. Îmi presară carnea cu sare, mă biciuieşte‖. IX. „Epoca e bronz. În pădure. Tufiş. O urmăresc pe ea. O pândesc. Un leu mă ucide, îmi mănâncă capul‖. Epilog – „Tot ceasul şapte… Soarele tot galben‖. În continuare, Rebreanu ajunge la şapte capitole: „I Epoca de bronz – mâncat de tigru II Chinez – jupuit de viu III fără titlu IV Roman – răstignit V Evul mediu – moarte naturală, aşteptarea lui Isus VI Revoluţia franceză – ghilotină VII Modern – revolver‖ Anexa 2

278

Din Arhiva Liviu Rebreanu, ms. 20, f. 1870 aflăm schiţa următoare cu titlul: Adam şi Eva (notaţii dintr-un caiet de schiţe din anii de ucenicie literară, alcătuit din nouă capitole şi două intermezzo-uri): „I În vârstă de 7-8 ani. Adam dispreţuieşte pe Eva; nu vede în dânsa decât un băiat ca şi dânsul, dar mult mai slab, mai laş şi mai neputincios. Eva, dimpotrivă, are unele apucături care seamănă cu cochetăria de mai târziu a femeii. II În vârstă de 15-16 ani; Adam se simte ruşinat, „îmbuimăcit‖ dinaintea Evei şi totuşi îl atrage ceva; îl face să umble după ea ca un căţeluş. Eva e perfect conştientă de rolul ei de femeie şi-l ademeneşte… III În vârstă de 19-20 de ani. Adam devine mai îndrăzneţ. Sărutările. Aluziile la căsătorie. Cochetăria Evei, ademenirile, momelile. Totuşi Adam nu se dă prins. IV În vârstă de 25-30 de ani. Adam simte nevoia însurătoarei; dar mai mult ca el Eva, care abia aşteaptă să se mărite. Şi, în sfârşit, Eva îşi atinge scopul. V În aceeaşi vârstă. Logodiţi. Adam începe a înnebuni. VI În vârstă de 30 de ani. Doi copii. Eva tot „drăgostoasă‖. Adam plictisit. Intermezzo: (un vis al lui Adam: e burlac şi i-e bine). VII În vârstă de 35 de ani. Eva are amanţi. Adam prost ca toţi bărbaţii. Intermezzo: Un vis al Evei. E fată bătrână cu visuri, nefericire. VIII În vârstă de 50 de ani. Adam şi Eva au un nepot. IX În vârstă de 70-75 de ani. Amândoi vreau să se simtă fericiţi”. Anexa 3 Prima variantă are doar cinci capitole, două paragrafe din capitolul al VI-lea şi Sfârşitul (f. 414-416). A doua variantă e cuprinsă în manuscrisul 2536 (1-245 de pagini) şi a stat la baza
70

Cf. Liviu Rebreanu, Opere, vol.VI, Ed. Minerva, 1974, p. 311.

279

tipăririi acestei cărţi. Fiecare variantă editorială a adus alte modificări din partea autorului, cam 30 de corectări în medie de fiecare capitol71. O menţiune interesantă: d-na Anita Bhose din Calcuta a verificat glosarul din capitolul Navamalika72; epocii indiene nu i se poate reproşa nimic, celorlalte, da. Şarpele (roman), 1 VIII 1918, la Iaşi, este conceput în 13 capitole ca şi Ion. Un singur capitol, al XI-lea, intitulat „Anghel cu revolverul” se apropie întrucâtva de începutul şi sfârşitul romanului Adam şi Eva. Din punct de vedere al fabulaţiei, cele două romane diferă total. Doar conflictul iniţial: doi bărbaţi iubesc aceeaşi femeie şi câteva nume transferate ne duc cu gândul la Adam şi Eva, primul capitol. Titluri de capitole notate: Alina, Trecutul, Întâlnirile, Focurile.73. Alina este tipul femeii numai corp, frumoasă, voinică, („mie îmi face impresia că e un singur morman de carne vie, că n-are cap, e trandafirie, dacă vrei, excitantă, otrăvitoare…‖), durdulie, cu ochii verzi ca marea, schimbători: „verdele deseori se stingea atât de mult încât de-abia se deosebeau de albeaţa ochilor, iar alteori se întunecau atât de mult încât părea că luceşte ca ochiul pisicii în întuneric, aşa cum erau, veşnic ademeneau…Ea nu iubeşte, de fapt, niciodată. Aceasta nu din personalitate, ci din instinct, fără să-şi dea seama. Ea crede că iubeşte chiar mult şi dacă uneori îşi simte sufletul gol, dornic de altceva‖74.) În Arhiva Liviu Rebreanu, I (1), ms. 22, fila 2, apar şi alte personaje: Alina, Iosif, Anghel şi un titlu de capitol – Primejdia fericirii. Din numeroasele nume existente în caiete, amintim câteva: Colocel Mirza, N. Saveta, Vlad Dedu, Matei Pandru, Gh. Tatomir, V. Finichiu, M. Fiera, Urban – Anghel, Natalia Bălan, Guraliu, Bercea, Craiu ş.a. În fila 3 se află următoarele numerotări: 1- Goliciunea, 2 Primejdia fericirii, 3 - Porţia, 4 - Îmbrăţişarea, 5 - Prăpastia, 6 Amurgul şi zorile, 7 - Chinurile, 8 - Roata norocului, 9 Prăbuşirea, 10 - Iadul iubirii, 11 - Revolverul, 12 - Bomba, 13 Ochii verzi.
71 72

Cf. Liviu Rebreanu, Opere, vol.IV, pp. 468-477. vezi filele 87-107, op. Cit. 73 în Caiete, L. R., p.318 74 Arhiva Liviu Rebreanu. I.(1)ms. 22, fila 1.

280

După o altă serie de nume, unele reluate în alte opere, autorul revine meticulos, la fiecare capitol pe care-l dezvoltă sumar: 1)„Alina în faţa oglinzii. Se admiră. Întinde braţele. Acum s-a sculat. 2)Alina - bărbatul. Anghel… Efecte reciproce. Iosif, Anghel - vorbesc despre ea, îi spune tot. 3)Anghel e în stradă, cafenea… Alina - Iosif - despre Anghel. Scena de iubire. Amănunte din viaţa şi iubirea Alina - Iosif. Duşmănia tăcută Alina – Anghel‖. Rebreanu schiţează cu răbdare câteva capitole din care începe să se înfiripe intriga: Patima: Alina naşte o fetiţă. Iubirea ei de mamă este fără margini, ceea ce n-o împiedică să-şi păstreze firea. Iosif în culme fericirii. Anghel şi Iosif colaborează. Anghel musafir zilnic, dar rare întâlniri cu Alina. O scenă. Anghel vine, o găseşte trântită pe canapea, în cămaşă, aproape goală. Scenă mută. Se privesc amândoi. Anghel pleacă fără o vorbă. Frământări. Plânsul. Îmbrăţişarea. Scena dintre Alina şi Anghel. Posesia, fără vorbe. Patima. Anghel. Ea aceeaşi. Prăpastia. Iosif îi prinde. Disperarea. Minciuna. Iosif povesteşte prietenului său: Oricum ar fi fost, simt că o iubesc. Nu mă iubeşte? Ce-mi pasă! Eu o iubesc… Din ce în ce mai mult. Ea e viaţa mea. În definitiv, iubirea nu caută trecutul… care caută, nu-i iubire. - Amurgul şi zorile. Divorţul. Gelozia amândurora. Gelozia retrospectivă a lui Anghel. - Chinurile. Drama lui Iosif Gelozia lui Anghel. Roata norocului. Iosif revine la favoare. 9) Prăbuşirea. Iosif se omoară deoarece Alina nu mai vrea, iar Anghel închide uşa. 10) Iadul iubirii. Gelozia lui Anghel. Alina poartă doliu. 11) Revolverul. Anghel cu revolverul. 12) Moartea fetiţei. Anexa 4

281

Între 12 şi 17 februarie 1919 are loc o nouă încercare de redactare a romanului Adam şi Eva, după un nou plan şi doar 11 capitole: 1- epoca istorică cu leul, 2 - China, jupuit, 3 - India, moarte prin foame, 4 - Egipt, aruncat la crocodilul sfânt, 5 Palestina, lapidare, 6 - Grecia, înecat, 7 - Cezari Heliogabal, creştin răstignit, 8 - inchiziţia, Spania, torturi, 9 - clăcaş în Ardeal, tras pe roată, 10 - revoluţia franceză, ghilotina, 11 - prezentul. Alt proiect din doar şapte capitole: 1- Epoca de bronz (mâncat de un leu, unul mă ucide cu bolovani) 2 - Chinez (mă jupoaie de viu) 3 - Egiptian (să încerc otrăvuri) 4 - Soldat în Palestina, apoi creştin roman, sunt răstignit 5 - Evul mediu (călugăr şi călugăriţă, inchiziţia, sunt ars pe rug) 6 - Revoluţia franceză, Viciana, mă trage pe roată 7 - Cerbaskaia, revolverul. Anexa 5 Alte notaţii: „Se trag patru gloanţe de revolver, după care Adam îşi începe marea călătorie. Popasurile şi ipostazele sunt iarăşi diferite: 1 - indian, şef de clan îndrăgostit de o femeie furată, o secure îi sparge ţeasta 2 - călugăr în evul mediu, chinuit de chipul unei călugăriţe, ars pe rug 3 - dac, sclav la romani, topit după nevasta unui senator, va fi răstignit 4 - rabin palestinean, amorezat de o grecoaică, decapitat 5 - Asiria, prizonier de război, cumpărat de o cocotă egipteană, otrăvit de stăpână 6 - culi, iubind nevasta unui mandarin, jupuit de viu 7 - sclav în epoca de bronz, un leu îl mănâncă de viu în timp ce el îşi pândeşte iubita, plus epilog. Anexa 6

282

„Pădurea seculară. O vale. Râu. Regiune tropicală. Un clan, şapte colibe. Tigrul. Familia, şeful clanului; doi feciori. Cel mare căsătorit, cel mic iubeşte o fată. Idilă prin pădure. Tigrul… mănâncă un copil… Ceartă între şef şi fecior. Feciorul ucide tigrul şi pe tată. Devine el şef”. Tot la acest capitol, în anexe, scriitorul a folosit şi o altă schemă a celor şapte subpuncte: 1- Naşterea, 2 - Copilul, 3 Navamalika, 4 - Zece ani de ascetism, 5 - Pleacă singur Hastinapur, 6 - Întâlniri din depărtare, 7 - Întâlnire şi moarte”. În (Liviu Rebreanu, Opere, vol.VI, p. 396), se află un dicţionar de nume folosite la acest capitol. Reţinem doar explicaţia dată cuvântului navamalika: lumină de lună din codru, floare - iasomie, poate fi şi nume de fată. Anexa 7 În proiecte, acest capitol are la început, următoarele subpuncte: Taza, Egipt, Epoca vechiului imperiu, 3.000 a.C., Faraonul Keops, Eroina-Taya. Ulterior, apar şi alte notaţii: Taza fată, Tuya. Se vede că acest capitol l-a preocupat în mod deosebit pe scriitor, deoarece mai avem o reluare a schemei acestuia: Capitolul II din Tuya devine ISIT. Soţia Merit naşte lui Senruset un fecior - Unamonu, apoi o fetiţă - Neferura. Tatăl duce 300 de oameni pentru ridicarea piramidelor la Memphis. Thuya - femeia cu magie, îi era cunoscută şi nu-şi dădea seama de unde… în final, Unamonu moare de o săgeată încercând să ajungă la Thuya: „un bob de speranţă care unea trecutul cu viitorul în aceeaşi beatitudine pe deasupra timpului şi spaţiului… ”. Anexa 8 Iată cum au fost notate cele şapte subpuncte ale capitolului în

283

faza de început: 1 - Naşterea 2 - Însurătoarea cu Neferura 3 - Nomarhul de Abotu 4 - Vine faraonul 5 - Osiris şi Toza 6 - Răscoala lui Kafra 7 - Lupte, moarte. Anexa 9 În variante, acest capitol, la început este schiţat de Rebreanu astfel: Babilon, Oraşul Huhumuri, Gungunum - numele eroului, statuia pentru zeul Nannur, Amiditana - rege babilonean, Huma Hum, rege, Hamma - fiica lui Nergal. O altă variantă de subpuncte arată astfel: 1Naşterea; şcoala scribilor 2Procesiunea la Borsippa- Hamma 3Însurătoarea: Gilgamesh 4Războiul cu Iluma, Nippur 5Scrisori acasă; visul cu Hamma 6Prizonier; Hamma 7Moartea. Anexa 10 Vocabularul e bine ales, nu avem o mare abundenţă de cuvinte latine. Atrium, fascia, impluviu, tridinium, liberti, flamin, sesterţi, oecus, cubiculum, lectica, cisiu ş.a. În Caiete avem lista celor 18 nume feminine propuse din care s-a ales Servilia: Cossutia, Cornelia, Pompeia, Postumia, Ogigia, Lollia, Tertullia, Tertia, SERVILIA, Atia, Fulvia, Calpurnia, Scribonia, Agripina, Terentilla, Rufilla, Salvia şi Glicia, precum şi altele de altă natură ca: frigidarium - baia rece, tepidarium - baia caldă, caldarium - baia fierbinte, laconicum - baia de asudat, rotundă, şi piscina, natatio - pentru înotat.

284

Anexa 11 În notele lui Rebreanu, întâlnim planul mănăstirii şi o schiţă cu alineatele acestui capitol: 1 - fără notă 2 - Noviciat 3 - Ispita lumii 4 - Roma 5 - Siegfried 6 - Basmul (mănăstirea Şt. Alban) 7 - Moartea Anexa 12 Interesant este faptul că la acest capitol, autorul are în Caiete două rânduri de subpuncte în număr de câte şapte: 1 - Liceu1 2 - Vor să-l facă popă 3 - Însurătoarea 4 - Revoluţia 5 - Serbarea de la Paris 6 - Procesul călugărilor 7 - Împreună la ghilotină Varianta a doua se prezintă astfel: 1- Certitudinea există, 2 Viaţa casnică, 3 - Revoluţia, 4 - Sărbătoarea Raţiunii la Paris, 5 Ghilotina, la Arras cu Lelon, 6 - Tribunalul revoluţionar, 7 Execuţia. Anexa 13 Şi la acest capitol avem în notele autorului două variante de subpuncte: 1 - Moartea tatălui 2 - Citiri, călătorii şi istorie 3 - Filozofie, călătorie, femeile 4 - Aleman - sfârşitul războiului - neînsuratul 5 - Pe Calea Victoriei, ea

285

6 - Noaptea cea din urmă - Aleman 7 - Unirea cea mare O altă notă ne spune că Toma a călătorit prin toate locurile unde şi-a trăit vieţile anterioare. De asemenea, în 1925, 14-25 III, se menţionează o altă variantă pe acelaşi capitol: 1- Naşterea lui Toma, copilăria 2 - Studii. Filozofie. Călătorii 3 - Războiul. Universitatea. Aleman 4 - Aleman şi predilecţiile istorice ale lui Toma 5 - Aleman despre Ileana. Visurile lui Toma 6 - Posesiunea şi iubirea cu Ileana 7 – Sanatoriul

286

CIULEANDRA
Subiectul acestui roman l-a pasionat pe Rebreanu demult, el îl avea notat ca nuvelă încă de prin anul 1912, sub titlul Nebunul.(vezi Anexa 1 – pag.) Proiectele sunt abandonate pentru câteva luni; la Orlat, în 2 martie 1927 avem un nou şi ultim titlu Ciuleandra, momentul începerii primei versiuni a romanului ca atare.Varianta Treisprezece este datată joi, 6 I ‟27- 7 I şi, în sfârşit Ciuleandra (1) şi (2), din 2 martie 1927, în varianta (2) apar personajele aşa cum le ştim: Policarp Faranga, Puiu Faranga, Mădălina, doctorul Ursu. Există aici, schiţe ample pentru primele trei capitole şi o reorganizare pe alineate. Mici schimbări se petrec doar la capitolele 17 (bătrânul Faranga şi doctorul Ursu discută), zice bătrânul: „ o fi ţăran, dar e lord‖ apoi nu mai e… şi capitolul 18 Puiu Faranga ceruse Biblia şi începuse să citească din ea visul cu Madeleine. Scriitorul descoperă fraza salvatoare de început care-i va deschide romanul: „-Taci! Taci! Taci!‖ (de trei ori, dar redus a treia oară la o jumătate de exclamaţie). În variantale editoriale s-au produs şi alte schimbări minore cum ar fi eliminarea impurităţilor stilistice sau a unor construcţii greoaie. Unele au rămas: „ce penibil de ridicol aş fi fost‖ – p. 47, alineat 5-6; „cu ochii lipiţi de buzele lui, sorbea însă până şi modulaţiile glasului parc-ar fi auzit o revelaţie‖- p. 139, rândurile 1-3 şi „un argeşean despre jocul Ciuleandrei: E ceva fain de tot‖1 Prima variantă a cărţii a fost scrisă pe nerăsuflate, la Orlat, lângă Sibiu, în decurs de numai nouă zile (2-10 martie 1927). Aceasta se află la Biblioteca Academiei Române, (Manuscrise Rom. 2529) şi are 123 de file. Ca formă definitivă, ea cuprinde 31 de secvenţe care nu se deosebesc din punct de vedere ideatic faţă de ediţia tipărită. S-au schimbat la transcriere doar aspecte de stil (sinonomie, topica frazei, îndepărtarea sau adăugarea unor alineate ş.a). Alte intervenţii au nuanţat analiza procesului psihologic, modificări mai ample au suferit secvenţele 17 şi 18. La Orlat, scriitorul a fost oaspetele unei vechi prietene din Ilva Mare: Letiţia Slăvoacă, directoarea orfelinatului din localitate, măritată cu
1

p. 84, rîndul 12. (capitolul III, Variante, p. 392.)

287

doctorul Theodor Miron. Rebreanu n-a avut răbdarea şi timpul să-şi transcrie acest roman, cum obişnuia, din cauză că ideea realizării unui mai vechi proiect, intitulat Răscoala, nu-i dădea pace. Aşa că varianta definitivă a romanului Ciuleandra va fi rescrisă peste câteva luni, în numai şase zile (21- 27 iulie 1927). Reluarea s-a petrecut la Maieru, după cum mărturiseşte autorul însuşi în Jurnal I, p. 462. În vara anului 1927, Rebreanu a primit bucuros invitaţia unui prieten de odinioară, Iulian Cioarbă, devenit preot în satul copilăriei lui, Maieru. Deoarece era cu toată familia, i s-a pus la dispoziţie pentru scris o sală de clasă, din şcoala comunală, cu un pat improvizat, cu o masă lungă. Şcoala era veche, cu o grădină care mergea până la malul Someşului. Autorul îşi aminteşte că scria numai noaptea, ca totdeauna, într-o linişte ideală. Când deschidea ferestrele, se auzeau apele Someşului bătrân murmurând parcă numai amintiri: „Deseori, mai ales în primele nopţi, mă pomeneam copleşit de amintirile copilăriei, întorcându-mă înapoi ca să-mi regăsesc jocurile şi bucuriile, în loc să isprăvesc aventurile eroului meu din Ciuleandra. Totuşi am terminat transcrierea ei în vreo două săptămâni‖. Era vorba într-adevăr numai de terminat ultimele capitole2. Despre munca la acest roman - în faza de început, autorul recunoaşte că: „Acţiunea însăşi trăia mai mult geometric: unul care vrea să se facă nebun şi la urmă devine aievea. Exista Puiu, bătrânul şi Mădălina, iar doctorul ca ceva fantomatic. La Orlat, în vreo zece zile s-a limpezit tot. Matilda, internul, gardianul, mama Mădălinei şi tot restul au venit în cursul scrisului". Transcrierea a mers mai greu, scriitorul credea că e multă artificialitate în cele scrise. Rebreanu îşi dorea acest roman ca o demonstraţie a artei privite ca un simplu joc, nu vroia decât să amuze, în niciun caz nu voia să lase un „învăţământ". După aprecierea autorului, în Ciuleandra se exprimă şi se clarifică o taină mare - cea a „iubirii până la crimă". Într-un interviu acordat lui Ion Masof 3, Rebreanu precizează

2

vezi şi Fanny Liviu Rebreanu, Cu soţul meu, pp.162-163.

288

că: „În Ciuleandra, reală e Mădălina, fata pe care am cunoscut-o, o fată de la ţară, care e crescută la ţară, ajunge fată de lume, apoi artistă şi trăieşte fericită până la urmă. Apoi este dansul Ciuleandra care este real". Se pare că şi Puiu Faranga a existat, dar n-a fost ucigaş4. La 5 ianuarie 1929, Rebreanu îi scria Puiei, următoarele: „Întreg capitolul cu uciderea Mădălinei nu e împregnat de groaza la care te aşteptai, e de asemenea doar un efect dorit de mine. Toată scena am dorit să fie ceva nebulos, între real şi ireal, n-am vrut să îngrozesc pe cititor, ca în romanele senzaţionale… ci să-l îndemn să se intereseze de ce s-a produs un gest atât de ciudat‖. De aceea, Madeleine rămâne în cursul romanului, „o fantomă simpatică, blondă, care prin evocarea ei, luminează sufletul ucigaşului‖. Coincidenţele cu numărul 13 nu trebuie privite ca ceva material şi obiectiv. Ele sunt imponderabile zbuciumări sufleteşti ale eroului. În momentele de mare tulburare sufletească, omul se leagă de cele mai mici fantasmagorii ca să-şi refacă o ordine fără de care viaţa i-ar fi imposibilă. Eroul speră în acest 13 ca o alinare, scriitorul îl găseşte artificial5. Ciuleandra, ca roman psihanalitic, începe cu un procedeu derivat din romanele poliţiste: crima se va motiva abia la sfârşit. Personajul princpal e Puiu Faranga, tânăr boier cu sânge otrăvit de vechi păcate atavice. Ajungem în acest caz să ne întrebăm ca şi Nietzsche. „Nu e nebunia în mod necesar un simptom al degerenescenţei?‖ Capitolul I ne descrie surprinzător omorârea Mădălinei de către Puiu care, într-un acces de gelozie, o sugrumă. Acesta, „cu părul vâlvoi, cu figura rasă, fină, ovală şi răvăşită, cu ochii rătăciţi" se autocompătimeşte şi e cuprins de spaimă. Primul semn al nebuniei de mai târziu e „vălul roşu", reacţiile ca prin vis, zvârcolirea trupului Mădălinei întocmai ca sub o îmbrăţişare „de la dragoste la moarte" sunt repede alungate de trezirea la realitate declanşată de ochii moartei pe care-i vede şi-şi dă seama de ce a
3

în Ce e real în opera dumneavoastră? din Rampa, XVI, nr. 3886, 2 ian. 1931, p. 4. 4 Cf. Liviu Rebreanu, Opere, vol. 19, p. 78. 5 cf. Fanny Liviu Rebreanu, op. cit., pp.193-1949.

289

făcut. De reţinut că ochiul fascinează şi dincolo de moarte, privirile moartei subiectivizează naraţiunea. În capitolul al II-lea facem cunoştinţă cu tatăl lui Puiu, bătrânul Policarp Faranga. Snobismul lui în folosirea cu precădere a limbii franceze pare a fi prima lui trăsătură, e înalt, robust, cu barba argintie deosebit de îngrijită, „maiestoasă" chiar. El primeşte cu uimire vestea şi merge la faţa locului să vadă dacă e adevărat sau nu. Apare şi Matilda, soră cu mama lui Puiu, „înaltă, uscăţivă şi nobilă"; pe scurt numită Tilda şi, în spiritul snobismului din familie, Mathilde. Nici ei nu-i vine să creadă ce s-a întâmplat, între timp Puiu aşteaptă şi el cu înfrigurare parcă să vadă dacă Madeleine e moartă cu adevărat. Capitolul al III-lea ne întoarce în trecutul familiei, bătrânul Faranga îşi rememorează viaţa aducându-şi aminte de strămoşi care se întind până la Vlad Ţepeş, de fosta lui soţie, Olga Dobrescu, moartă la patru ani dupa naşterea lui Puiu şi mai ales de faptul onorant, crede el, că a fost ministru al justiţiei. Tulburat de aceste amintiri şi de realitatea crudă de lângă el, bătrânul Faranga apelează la prefect şi procuror pe care-i cheamă la locul crimei. Singura soluţie pe care o întrevede i se pare să-l declare pe fiul său mai bine nebun decât ocnaş. În următorul capitol, al IV-lea, asistăm la sosirea prefectului Nicolae Spahiu şi a procurorului Săvulescu la casa crimei. ei dau vina pe „ceasul rău", acelaşi ca şi în romanul Amândoi, şi sunt de acord ca Puiu să fie internat în sanatoriul Demarat de la Şosea. Capitolul al V-lea: Puiu este adus la sanatoriu şi dat în primire celor de acolo, camera lui e „austeră şi cu gratii". Constatăm că misterul este bine dozat - de la scena sobră a uciderii Mădălinei, despre care nu ştim încă mare lucru la început, din rememorarea trecutului personajelor, vom afla treptat, tot mai multe amănunte. În capitolul al VI – lea, Puiu o visează pe Mădălina: „trup zvelt, sănătos şi fraged, ca de fecioară", dar se trezeşte în camera săracă de la sanatoriu. Complicii în salvarea lui: tatăl său, mătuşa Matilda, prefectul de poliţie, îl îndeamnă ca, pentru a fi declarat iresponsabil de crimă, Puiu să se prefacă nebun. Acesta este momentul declanşării acţiunii, faptele le deducem doar din amintirile fragmentare ale eroului Puiu Faranga. Din capitolul al VII-lea neliniştea lui Puiu creşte, el aşteaptă cu înfrigurare prima întâlnire cu doctorul despre care nu ştie nimic

290

şi „ca un lup în cuşcă" îşi face fel de fel de planuri. Capitolele VIII şi IX cuprind întâlnirea dintre Puiu şi doctorul Ion Ursu care se petrece sub un mare semn de întrebare. Puiu este chestionat şi examinat medical. El este întrebat scurt de ce şi cum a ucis-o pe Mădălina. Puiu relatează scena uciderii soţiei punând crima pe seama faptului că „era tăcută" înainte de a pleca la balul de la Curte şi „se uita absentă" la el, iar nu pe seama geloziei. Capitolul X aduce date asupra doctorului Ursu, lui Puiu îi pare „enigmatic cu ochii bulbucaţi, de origine rustică, şiret" ca un sfinx. În capitolul XI, Puiu află că doctorul Ursu e fiu de ţăran, corect, conştiincios, dar stângaci şi „colţuros". El ţine locul doctorului Demarat care e plecat în străinătate. Bătrânul Faranga îi aduce cele necesare fiului său şi-l asigură că totul va fi bine, doar să aibă răbdare. Capitolul XII începe tumultuos cu câteva rememorări importante din viaţa lui Puiu: aventura lui cu d-şoara Lia Danlopol, la schi, în Sinaia. Tot legat de zăpadă, acesta îşi aminteşte jocurile copilăriei şi pomul de iarnă de la tante Mathilde, o întâlnire în Cişmigiu pe o bancă cu prima fată iubită şi apoi la Iaşi, ca sublocotenent, în timpul războiului, într-o cameră de hotel, cu Adina Fulgeru, actriţă tânără pe care şi-o luase ca amantă. Toate aceste amintiri au fost declanşate în mintea lui Puiu privind zăpada de afară pe geamul zăbrelit al camerei unde este ţinut. Din această lungă visare, Puiu este întrerupt de gardianul care-i aduce ziarele: el n-are curaj să citească ce scrie despre „crima conjugală în lumea mare". Capitolul XIII, destul de întins, ne situează la jumătatea cărţii, acţiunea se amplifică o dată cu descrierea dansului Ciuleandra. Mirat de compătimirea arătată de gardianul Leahu, Puiu intră în vorbă cu el. Astfel, află despre el că e din Argeş, comuna Ciofrângeni. Despre Leahu se ştie că a plecat din sat pentru că, întorcându-se de pe front, şi-a găsit nevasta cu altcineva şi, ca să n-o omoare, a ajuns la Bucureşti în poliţie. Puiu îl intreabă şi despre dansul Ciuleandra şi-l admiră că a fost în stare să renunţe şi să ia viaţa de la început, înfruntând necunoscutul. În capitolul XIV, Puiu, ros de îndoieli, se întreabă de ce a ucis şi nu-şi găseşte răspunsuri. Încet, dar sigur, el îşi întăreşte convingerea că încă de mic ar fi avut apucături criminale, că ar fi

291

fost bolnav şi că tatăl său ar fi căutat să-l ferească de instinctul vărsării de sânge. De mic îi plăcea să privească sacrificarea păsărilor şi îşi aduce aminte că în momentele de dragoste avea tendinţa de a-şi strânge de gât partenera până la sufocare. Coşmarul eroului nostru e abia la început, el se visează ocnaş la Târgu Ocna. Capitolul XV: Puiu citeşte necrologul din Universul şi află că ea apare cu numele de acasă, adică Mădălina, şi nu Madeleine. E contrariat de acest fapt şi începe să se teamă de cifra 13; deoarece înmormântarea va fi marţi, 13 februarie, ora 3 după amiaza. Când doctorul Ursu vine la el şi vede anunţul cu Mădălina, tresare surprins şi dispare, lăsându-l pe Puiu contrariat. Acţiunea capitolului XVI se petrece în ziua înmormântării Mădălinei. Puiu se roagă, cerându-i iertare. Bătrânul Faranga şi Matilda vin la el spre seară să-i spună cum a fost. Puiu se miră că a participat şi doctorul Ursu. Din senin, el izbucneşte, spunând că „are conştiinţa că e criminal şi că germenul crimei a crescut în el". În capitolul XVII, asistăm la îndoielile lui Policarp Faranga asupra doctorului Ursu care cere răbdare, face analize şi observaţii îndelungi şi nu se pronunţă nici cum. De vină s-ar părea a fi sângele vechi şi neprimenit al neamului Faranga care a dus la „o deformare sufletească subită". Capitolul XVIII - Puiu Faranga se înarmează cu „o mască permanentă de surâs pe faţă". El ajunge la concluzia că omul poate avea legături directe numai cu Dumnezeu. Pentru prima dată meditează „în sine însuşi". Îşi aduce aminte de carte, care era pentru el „un stupefiant" contra insomniei, de viaţa uşoară, petrecerile, femeile, sporturile, toate i se par îndepărtate. De-abia în ziua înmormântării Mădălinei, Puiu începe să se dezmeticească din egoismul său şi singura alinare pentru el este acum doar amintirea ei. Capitolul XIX este cel mai lung. Doctorul Ursu îl chestionează pe inculpat după şapte zile. El începe cu întrebarea despre numele Mădălinei, ceea ce-l enervează pe Puiu. Până la urmă îi povesteşte doctorului cum a cunoscut-o pe Mădălina la dorinţa tatălui său care voia să împrospăteze sângele familiei cu ceva sănătos, nou, proaspăt, „plămădit cu pământ". Pe drum, la un han unde poposesc din cauza problemelor avute cu automobilul, sunt poftiţi să vadă hora şi anume, Ciuleandra - cuvânt la care

292

doctorul Ursu tresare. Puiu îl întreabă pe doctor dacă a auzit de acest joc. La răspunsul lui afirmativ, Puiu, halucinat, descrie dansul astfel: „Porneşte ca o horă oarecare, foarte lent, foarte cumpătat. Pe urmă muzica începe a se iuţi. Ritmul jocului se accelerează... Jucătorii, cuprinşi de după mijloc, se aprind după ritmul muzicii. Picioarele flăcăilor scapără vijelios, schiţează figuri de tropote, sărituri de spaimă, zvâcnete de vijelie. Apoi, deodată, cu toţii pornesc într-un vârtej. Zidul se avântă când încoace, când încolo. Acuma şirul, ca un şarpe fantastic începe să se încolăcească, să se strângă, apoi să se destindă iarăşi ostenit ori prefăcut în tact cuminte. După lăutarii care-şi întărâtă cântecul, şirul de jucători se repede mai furtunos, picioarele hurducă pământul cu bătăile, vârtejul porneşte din nou, mai strâns, mai încăpăţânat, se încolăceşte şi, în cele din urmă se încheagă într-un vălmăşag de trupuri zdrobite şi brusc cântecul se frânge şi toţi se risipesc într-un hohot de râs sălbatic". Tatăl lui Puiu compară acest joc cu o „tarantelă" sau cu un dans de război al unui trib sălbatic. La îndemnul acestuia, Puiu se îndrăgosteşte de o ţărancă, Mădălina, pe care a văzut-o dansând. El intră în horă stăpânit de o credinţă fanatică - cea a hazardului. Cum o vede pe Mădălina, „o fetişcană de vreo paisprezece ani, o brună nespus de delicată, coborâtă parcă dintr-un tablou de Grigorescu, cu nişte ochi albaştri, umezi şi fierbinţi, bine făcută, capul gol cu părul despletit în două coade lăsate pe spate". Mădălina Crainicu din satul Vărzari este luată la Bucureşti cu învoiala mamei pentru a fi înfiată de tante Matilde urmând ca, apoi, să se mărite cu Puiu. I se schimbă numele în Madeleine, este trimisă în Elveţia la un pension pentru a primi educaţie şi a învăţa franţuzeşte şi nemţeşte timp de un an, apoi la Paris şi Londra, pentru câte un an. La întoarcerea în ţară, Mădălina e de nerecunoscut – „o minune blândă, melancolică, tăcută", faţă de cea de odinioară care era veselă, exuberantă, „aproape sălbatică". Când a împlinit optsprezece ani, cei doi s-au căsătorit. După cele povestite de Puiu, doctorul Ursu e în continuare nedumerit de ce s-a trecut în necrolog vechiul nume al Mădălinei. În schimb, Puiu se simte uşurat. În capitolul XX, bătrânul Faranga este hotărât să-l mute pe Puiu în alt sanatoriu deoarece îl considera pe doctorul Ursu

293

duşman, după ce se documentase asupra trecutului acestuia de la profesorul Dordea. Deşi doctorul este de la început ostil lui Faranga junior, până la urmă se împărtăşeşte cu suferinţa ucigaşului. Această redare apare mai puţin convingătoare. Spre surprinderea generală, Puiu refuză să se mai prefacă nebun, el nu vrea să-şi încarce conştiinţa cu o înşelăciune spre a scăpa de urmările unei crime. Este decis să aştepte liniştit „să vie ceea ce trebuie să vie”. Capitolul XXI îl prezintă pe Puiu petrecându-şi timpul cu gardianul Leahu, acesta îi citeşte ziarele. Când vine vorba de Ciuleandra, Puiu se laudă c-a jucat-o şi el odată, la Vărzari şi-i cere lui Leahu să-i fluiere melodia dansului, dar acesta nu şi-o aminteşte. Obsedat de joc, Puiu nu poate dormi, încearcă să joace de unul singur, din sănătos va ajunge psiastenic şi apoi va înnebuni de-a-binelea. În capitolul XXII Puiu îi mărturiseşte doctorului Ursu că el a înfăptuit crima mânat de „o cumplită ereditate criminală”, asemenea omului din caverne, iar în capitolul XXIII, împreună cu Leahu, Puiu povesteşte despre nebunie, ucidere de oameni pe front şi mai ales despre păcatul de a lua viaţa cuiva. Capitolul XXIV se concentrează pe obsesia lui Pui privind cifra 13. Plimbându-se prin grădină, Puiu descoperă că sanatoriul are nr. 13, cuprins de presimţiri rele constată că şi nr. camerei lui e 76, adică adunat tot 13. Coincidenţe sau semne rele? - se întreabă el, aducându-şi aminte de data înmormântării, 13. Totodată, îşi aminteşte că s-a cunoscut cu Mădălina pe 31 - 13 întors, (ceea ce, auzise el, e şi mai periculos). Apoi e născut în 31 martie, maică-sa a murit în anul a căror cifre adunate dădeau tot 13; ba şi numărul de la maşină e 1331, nunta în 31 decembrie şi Mădălina născută în 31 decembrie. În capitolul XXV, spre surprinderea lui Puiu, tatăl decide să-l mute la alt sanatoriu. Puiu află că doctorul Ursu ar fi din acelaşi sat, Vărzari, ca şi Mădălina. Capitolul XXVI consemnează discuţia dintre doctor şi Puiu. Acesta din urmă îl întrebă dacă a cunoscut Ciuleandra şi recunoaşte că pe el îl obsedează acest dans, ba chiar îi cere să-i cânte melodia, dar este refuzat. În continuare, în capitolul XXVII, eroul nostru se ambiţionează să-şi amintească melodia, începe să joace de unul

294

singur, descoperind că întâi e mişcarea şi apoi cântecul. În sfârşit tatăl vine şi-l anunţă că pe 13 martie se va muta la sanatoriul Crucea Albă al profesorului Dordea, exact la o lună după înmormântarea Mădălinei. Sfătuindu-se cu Leahu, Puiu decide să nu mai plece şi insistă să joace Ciuleandra de unul singur, dacă nu poate gardianul. El se va prinde de unul singur în horă şi cercul jocului va deveni obsesia care-l va face să-şi piardă minţile. Capitolul XXVIII descrie întâlnirea lui Puiu cu cu mama Mădălinei, care îi cere socoteală pentru că i-a omorât fata şi are pretenţii materiale: („pagubele mele de mamă”). Doctorul Ursu intervine şi o pune la punct reproşându-i acesteia că nu l-a ascultat, „vânzând-o pe Mădălina”. În capitolul XXIX, doctorul Ursu recunoaşte în faţa lui Puiu că a cunoscut-o şi iubit-o pe Mădălina şi că a fost împotrivă ca ea să se mărite cu el, deoarece voia s-o ia el de soţie şi să ajungă doctor la ţară. Paradoxal, Puiu îi reproşează doctorului că din cauza lui a omorât-o pe Mădălina, simţea „că se gândea la altcineva” şi că lui îi este străină, sufletul ei fiind închis. Într-un acces de furie, Ursu îl acuză pe Puiu că este ucigaşul „fericirii sale”, pe urmă revine la relaţia normală medic - pacient. Capitolul XXX se concentrează asupra unui Puiu din ce în ce mai obsedat, care se gândeşte cum să încheie acest JOC, se chinuie dansând de unul singur, iar la întâlnirea de dimineaţă cu doctorul, îi vine brusc ideea de a-şi striga în gura mare ceea ce-l frământă. Nu mai vrea să meargă „pe calea înşelăciunii”, nu recunoaşte că e nebun şi vrea să fie pedepsit pentru ce a făcut. Îl atacă pe doctor cu agresivitate rostind acel TACI, ca şi în momentul crimei. Este cu greu potolit, doctorul îl cheamă urgent pe bătrânul Faranga să vină la sanatoriu, mai ales când îl vede pe Puiu jucând Ciuleandra. În ultimul capitol, al XXXI-lea, Policarp Faranga află de la doctor că fiul său e grav bolnav şi că trebuie internat urgent într-o casă de sănătate. Puiu joacă Ciuleandra şi nu se poate opri. La întrebarea adresată doctorului de către tată, dacă se mai poate face ceva, acesta îi răspunde profetic: „minuni poate face numai Dumnezeu”. Primele aprecieri ale cărţii aparţin lui: Perpessicius6 şi Mihail Sorbul. N. Davidescu va scrie cea mai frumoasă recenzie la
6

în Cuvântul, II, nr. 9, dec. 1927, p. 1.

295

Ciuleandra, făcând aprecieri asupra „fineţii procesului psihologic dezbătut în roman”. Alte referinţe de circumstanţă întâlnim la: Al. Simion, Sergiu Dan, Tudor Theodorescu Branişte, Marin Simionescu, Mihai Gafiţa, Marian Ionescu, Ion Vitner, Sergiu Pavel Dan, Al. Protopopescu ş.a. Tudor Teodorescu Branişte7, consideră romanul Ciuleandra al treilea ca valoare deoarece are proză de analiză, prezentată în context european. Cocluzia criticului: „Cine a spus că Rebreanu are talent de la 100 de pagini în plus, să citească romanul‖. N. Davidescu scrie despre roman în Liviu Rebreanu, Ciuleandra8. În această cronică elogioasă, N. Davidescu vorbeşte despre fineţea procesului psihologic, despre mobilurile alienării lui Puiu Faranga şi semnificaţia jocului Ciuleandra. Se apreciază sobrietatea stilului, logica imponderabilă din acţiunea romanului şi personajele. Romanul însumează efectele ciocnirii dintre aceşti oameni vii şi împrejurările dinafară, cartea pare „o frescă tăiată în adâncime, nu în suprafaţă‖. Felix Aderca susţine că Ciuleandra nu e roman ci: „o nuvelă, dar capodoperă”. Primul critic cu o viziune amplă, care-şi va pune amprenta asupra multor păreri de mai târziu, Lucian Raicu9, face o retrospectivă succintă a felului cum este privit romanul Ciuleandra de principalii exegeţi ai lui Rebreanu. Critica criticii cuprinde părerile pertinente asupra romanului Ciuleandra aparţinând lui: B. Munteano, p. Constantinescu, Mihai Ralea, Perpessicius, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Nicolae Iorga, G. Călinescu, T. Teodorescu Branişte, Al. Piru, Paul Georgescu, S. Damian. Pe lângă aceste aspecte, criticul dezvăluie calităţile de prozator modern ale lui Rebreanu, considerat un analist tenace şi „un poet al pasiunilor‖. Ciuleandra, după spusele lui Raicu, (în Iaşul literar, nr. 8, august 1966), are pagini magnifice de o frumuseţe calculată şi misterioasă, dintre cele mai tulburătoare ale literaturii române. Obsesia demenţială a personajului central pentru dansul Ciuleandra a ajuns ca acesta să figureze un Mit al existenţei însăşi
7 8

în Liviu Rebreanu, Ciuleandra, Gândul nostru, Iaşi, 1928, nr. 1, pp. 20-21. din Universul literar, 1928, nr. 2, p. 24. 9 în Liviu Rebreanu, eseu, EPL, 1967, pp. 173 – 192.

296

care e: „Dogoritoare şi rece, Nemuritoare şi cu sugestii de moarte, Frenetică şi obiectivă, Elementară şi spiritualizată, Încrezătoare şi tragică, Ademenitoare şi primejdioasă. Oarbă în mişcarea ei Şi plină de elanuri ascendente‖. Existenţa sau Viaţa - aşa cum o vede Rebreanu şi cum apare de fapt, în toate romanele sale. Eugen Lovinescu10, are rezerve, subliniază că: „Micul roman are aerul unei experimentări psihologice, artificial înjghebată, tratată elegant‖. El se apropie de zonele psihologice morbide ale conştiinţei tulburi, dar simţul realist nu biruie decât în Andrei Leahu şi în mama Mădălinei. Pompiliu Constantinescu – fin observator al creaţiei rebreniene, a scris despre roman în Adevărul literar şi artistic11. În Opere si autori12, criticul este dezamăgit de absenţa faptelor, a ambianţei, a viziunii realiste, dar consideră cartea „valoroasă prin arabescurile capricioase ale obsesiei personajului Puiu Faranga şi procedeul senzaţional al motivării asasinatului‖. În Scrieri13, acelaşi critic consideră că, în Ciuleandra, Rebreanu descifrează arta indivizilor în mod realist, descoperind zona aspră şi impresionantă, „prin invazia psihozei ce întunecă iremediabil un suflet”. Criticul crede că Ciuleandra e o „nuvelă dezvoltată” deoarece nu are multe personaje. Concluzia criticului e că Puiu Faranga îşi ispăşeşte crima prin demenţă. Truda absurdă a acestuia de a-şi aminti melodia şi jocul furtunatic al ciuleandrei contribuie din plin la pedepsirea lui. Romanul este văzut de critic drept „pildă vie” prin profunzimea şi complexitatea sa creatoare în epica românească. Criticului nu-i place procedeul senzaţional, melodramatic al motivării asasinatului făcut de Puiu Faranga şi confruntarea intenţionat fortuită cu doctorul Ursu. Psihoza lui Puiu
10 11

în Evoluţia poeziei epice, Ed. Aurora, Bucureşti, 1928, p. 373. III, nr. 68-70, 21 ian. 1928. 12 pp.118-119. 13 vol.4, Editura Minerva, 1970, pp.476-478.

297

e adânc motivată prin datele ei exterioare, de natură melodramatică. Sesizează că mecanismul psihologic e repetat la Rebreanu. Obsesia spânzurătorii la Apostol Bologa; obsesia dansului la Puiu Faranga. Despre psihoza lui Puiu, criticul se pronunţă a fi oarecum „factice‖, dar mecanismul psihic curent (obsesia dansului) este convingător. Concluzia criticului e că Ciuleandra rămâne una din „cele mai viguroase novele din literatura contemporană, punct de mare şi veritabilă restructurare a epicii noastre‖. Mihai Ralea14, evidenţiază fuga lui Rebreanu spre „o temă psihiatrică”, evoluţia unui caz de demenţă, scriitorul fiind preocupat nu de figuri, ci de „stări sufleteşti”. Despre atmosfera romanului aflăm că e obiectivă, procedeul de redare e cvasiştiinţific. Romanul n-are intenţie retorică, sfârşitul lui nu ne angajează pe planul emoţional, „se depune numai peste noi, ca o pulbere uşoară, o tristeţe lucidă‖. George Şerban15, defineşte romanul „desăvârşit‖ din punct de vedere al concepţiei, dar „defectuos‖ ca realizare. C. Mincu16, precizează că Rebreanu vorbeşte despre sângele nobil şi ideea degenerescenţei familiilor istorice în lumina unor cercetări biologice. Se fac referiri la opera lui W. Shakespeare, Dostoievski, Leonid Andreev, Edgar A. Poe şi Maupassant. Izabela Sadoveanu, Ciuleandra17, apreciază cartea ca un roman realist din viaţa familială, despre analiza psihologică, spune că e de domeniul inconstientului şi al fatalităţii. Perpessicius18, se preocupă pe larg de acest roman, despre care spune că tratează un caz de „obsesie sufletească” a dansului exaltant Ciuleandra, spectrul jocului e cel care îl înnebuneşte pe Puiu Faranga. Cartea este considerată ca o preocupare constantă de înnoire, de curiozitate psihologică, pe care şi psihiatrii o pot studia cu vădit folos. Impresionează în special reconstituirea psihologică în trepte. Cazul de obsesie al tânărului vlăstar de protipendadă, secătuit, pe care tatăl său l-a însurat cu o ţărancă virgină pentru ca
14 15

în Ciuleandra, Viaţa Românească, nr. 4, 1928. în Ciuleandra, roman de Liviu Rebreanu, Transilvania, LIX, 1928, nr. 2 febr., pp.133-138. 16 în Ciuleandra, din Universul literar, XLIV, 1928, nr. 7, febr., p. 107. 17 în Adevărul literar şi artistic, 1928, nr. 380, p. 3. 18 în Opere 3, Menţiuni critice, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, pp. 57-64.

298

sângele să i se învioreze, este declanşat de acest dans „zvăpăiat, copleşitor, devorant”. Ideea fixă a lui Puiu: „obsesia devorantă” este aceea „a dansului exaltant”. Mădălina, „o fecioară peste fire de frumoasă, o domniţă rustică”, devenită Madeleine şi, apoi, o soţie „perfect nobilată”, este, pentru critic, personajul cheie al romanului. În subsol19, cronicarul îşi declară entuziasmul pentru alegerea numelui ei: Nume cu mireasmă de pajişte din preajma unei biserici de ţară, aţipită în umbra Domnului, cu ce alt nume mai nobil şi mai mumificat se putea împodobi eroina de vis din Ciuleandra? Nici un alt nume n-ar fi putut exprima tot fondul acela de poezie interastrală, pe care-l iradiază mica prinţesă rustică‖. Pentru toate acestea, criticul consideră romanul o dramă de complexă umanitate. El subliniază şi abilitatea cu care romancierul se călăuzeşte pe drumuri umbrite, pe marginea unei prăpăstii a sufletului omenesc, înspre „lumina la care răzbeşte şi Dante prin peregrinările lui‖. Şerban Cioculescu20 este de părere că Ciuleandra tratează cazul unei crime săvârşite sub impulsul „unor factori obscuri şi a înnebunirii făptuitorului”. Prima jumătate a cărţii i se pare „ lâncezitoare”, ea începe să devină interesantă odată cu descrierea dansului Ciuleandra. Germenii nebuniei îl apucă pe Puiu treptat, parcă „urmărind ritmul şi melodia dansului”. Personajele ţărăneşti concepute în tradiţia lui Ion sunt cele mai reuşite: mama Mădălinei şi gardianul Andrei Leahu. În final, criticul arată că romanul în cauză, „un caz clinic de obsesie”, are similitudini cu O făclie de Paşte a lui Caragiale şi cu Simfonia fantastică a lui Cezar Petrescu. Vladimir Streinu21 remarca următoarele: „Mădălina intră în seria femeilor remarcabile din romanele lui Rebreanu înrudite cu farmec şi cu un ideal statornic de feminitate” - Florica, Solomia, Ilona, Navamalika, Cristiana. În Liviu Rebreanu22, criticul sesizează că Rebreanu se arăta convins că a realizat monografia unui sentiment, în orice caz a unui punct limită al pasiunii, a
19 20

în Opere, vol. 3, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, p. 57. în textul În marginea operei lui Liviu Rebreanu din Revista Fundaţiilor, nr. 2, 1936. 21 în Revista Fundaţiilor Regale, VII, 1940, nr. 5 (mai), pp.379-390. 22 vol. Pagini de critică literară, IV, Marginalia, eseuri, Bucureşti, Ed. Minerva, p. 119.

299

locului unde explozia necontrolată a afectelor se împlineşte în planul unei anomalii morale. Cartea e, aşadar, o refacere a unui drum prin memorie; povestea de dragoste dintre Mădălina şi Puiu Faranga este o realitate numai a amintirii celui de-al doilea, o reconstituire a cărui adevăr e pus sub semnul întrebării. Nicolae Iorga sesizează că „Rebreanu recurge la psihopatie unde în jurul dansului sălbatic se învârte mânia omorului”. George Călinescu sintetizează Ciuleandra lapidar: „Într-o literatură încă săracă în invenţie ca a noastră, Ciuleandra e o nuvelă onorabilă, rece, superficială, dar bine întocmită”23 Tot în Istoria literaturii române…, 1941,24 adaugă următoarele:„Când Liviu Rebreanu trece la romanul orăşănesc, el se refugiază în monografia unei pasiuni‖. Ciuleandra e considerat un roman analitic - cazul e dedus, văzut exterior şi excesiv sistematic. Puiu Faranga poartă „oboseala generaţiilor trecute. Familia lui e înfăţişată în linii naive (protocol, vorbirea limbii franceze, politeţe exagerată). Puiu Faranga se naşte cu intenţii criminale, întocmai ca Lentier din La bete humaine a lui Emile Zola. Romanul în cauză, spune Călinescu, arată trecerea treptată de la logica aparent normală la conduită şi ţinută demenţială ca în nuvelistica rusească. Persecuţia din partea doctorului Ursu e considerată „pretinsă‖, faţă în faţă stau doi duşmani, un ţăran şi un aristocrat, dar atitudinea professională restabileşte ordinea şi relaţia de la medic la pacient. Se întrebă criticul, şi noi, de asemenea: „Să fie jocul Ciuleandra care-l duce la crimă pe eroul nostru sau altceva‖? Ov. S. Crohmălniceanu25 observă că Rebreanu e preocupat de psihologie, el abordează „tărâmul nevrozelor” şi-şi propune să studieze „eredităţi cu efecte catastrofale”. În jocul popular Ciuleandra, criticul vede simbolul declanşării oarbe a instinctelor şi vitalităţilor pe care Puiu Faranga „nu le are, dar îl fascinează”. Pe de altă parte, cartea nu are o analiză aşa de fină, stările sufleteşti sunt uneori discontinue, iar obsesia lui Puiu că doctorul Ursu îl
23 24

în Istoria lit… p. 735. p. 651. 25 în Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. 1, Ed. Minerva, Bucureşti, p. 293–294.

300

duşmăneşte i se pare criticului cam artificială. În Viaţa românească, 1953, nr. 11, criticul susţine că Ciuleandra ar fi alcătuit ca roman după aceleaşi canoane naturaliste ca şi în Adam şi Eva. Se apreciază că analizele interioare sunt greoaie, conduse nu cu prea multă măiestrie, se semnalează lipsa continuităţii între stările sufleteşti prin care trece personajul cheie. Şerban Cioculescu26 vede prima parte a cărţi ca „lâncezitoare‖, dar ea deschide un drum în epocă. El apreciază magia numelui Mădălinei şi procedeul derivat din romanele poliţiste de a da motivarea crimei tocmai la sfârşitul cărţii. Alexandru Piru are receptivitate faţă de Ciuleandra. Pentru el, cauzele crimei ar fi ca la Zola, „ereditare” (analogii cu Bestia umană), dar şi patologice, cu izvorul în „patologicul inconştient”27. Niculae Gheran28, face apropieri între Rebreanu şi Dostoievski, Leonid Andreev şi Andre Gide. Constantin Ceopraga îl caractrizează pe Puiu Faranga astfel: Motivaţia lui psihologică se opreşte la gesturi şi comportament, el nu e un „erou tare‖. Puiu Faranga cade într-o toropeală cenuşie, este văzut apoi „frângându-şi mâinile şi abia reţinându-şi lacrimile‖. Crizele lui oscilează între tensiune şi decompresiune, „gelozia comprimată îi roade inima ca un cariu flămând, sudori reci îi brăzdează obrazii, îi tremură mâinile‖. El joacă Ciuleandra „frecându-şi mâinile fericit‖, când o vede pe mama Mădălinei, „simte o durere în creieri‖. Accentul cade mereu pe ceea ce se vede şi se aude. Paul Georgescu apropie pe Rebreanu de proza dostoievskiană, dar şi de Mihail Sadoveanu, Venea o moară pe Siret, prin poziţia de structură şi incomunicatibilitatea dintre ţărănime şi moşierime. S. Damian29 consideră romanul, o monografie a unei porniri duse până la paroxism şi străbătute de „un vânt al nebuniei‖. Exploatarea regiunilor tenebroase din afara conştiinţei şi invazia violenţei şi obsesivului îl fac pe critic să-l compare pe Rebreanu cu
26

în În marginea operei d-lui Liviu Rebreanu, în Revista Fundaţiilor Regale II, 1936, nr. 2, pp.412-425. 27 Prefaţă la Liviu Rebreanu, Opere, vol. 1, 1962, p. XLIV-XLV, reprodusă în Liviu Rebreanu, 1964, monografie. 28 în Prefaţă la Ciuleandra, Biblioteca pentru Toţi, nr. 297, febr. 1965, p. XXXIII-XXXVIII. 29 Ciuleandra, în Gazeta literară, XIII, 1965, nr. 4982 dec., p. 8.

301

Dostoievski. Lucian Raicu vede în Rebreanu un prozator modern, analist, tenace, al proceselor obscure. Impulsurile, forţele subconştientului îl fac pe Puiu Faranga să înnăbuşe „sexualitatea Mădălinei”. Obsesia morţii prin sugrumare e întâlnită şi la Ana din Ion, la Apostol Bologa din Pădurea spânzuraţilor şi în povestirea Iţic Ştrul, dezertor. Legătura eros – moarte, într-un decor intim aţâţător, e însoţită de mişcări primordial erotice: „genunchi care apasă, horcăituri, frânturi de cuvinte repetate inconştient - taci..”. Ambiguitatea erotism - moarte e acoperită de extraordinara obsesie a jocului Ciuleandra. Între îmbrăţişările reci cu o femeie în fapt străină şi crimă, limitele rămân instabile. „Taci” spune şi Petre Nadinei din Răscoala. În Ciuleandra, atracţia e inversată: Puiu faţă de ţăranca Mădălina. Impulsurile lui Puiu sunt de a desfiinţa partenera în furiile posesiunii sub puterea grea a simţurilor. Scena morţii e descrisă cu răceală de clinician, imperturbabil, „globurile oculare ale muribundei se măreau şi se împreunau într-un disc cenuşiu care apoi începea să se învârtească ameţitor împrejurul petei albastre nemişcate”. Rebreanu dozează subtil biologicul strict cu viaţa morală şi surprinde acele stări morale succesive crimei. Nicolae Manolescu30 îl cataloghează pe Puiu Faranga „criminal fără conştiinţa crimei”, el îşi pierde minţile căpătând acea conştiinţă. Şi, interesant, nebunia lui nu provine din remuşcare sau din suferinţă - un punct de vedere filozofic asemănător cu cel al lui Albert Camus în Străinul. Procesul alunecării în nebunie e, de fapt, esenţa romanului despre care vorbim. La început totul pare în ordine, momentul de criză nu e prezent, pare a fi departe sau chiar inexistent prin automatisme sociale, convenţii verbale. Adevăratele impulsuri ies la iveală pe un fond elementar erotic - un vis al lui Puiu în budoarul Mădălinei: el o doreşte, dar ea e cu gândul în altă parte. Furios pe încăpăţânarea ei, pe „înstrăinare”, mai ales, acestea sunt motivele pentru care a ucis-o, iar nu gelozia. Lucian Raicu31 sesizează spovedania lui Puiu Faranga către doctorul Ursu:
30 31

în Ultimele romane ale lui L. Rebreanu din Gazeta literară, nr. 40, 1965. în Liviu Rebreanu, eseu, 1967, p. 184.

302

Acesta relatează că în seara precedentă, întrebase pe Madeleine ceva, ea n-a răspuns, îl privea absentă. Furios pe ea, pe înstrăinarea ei, s-a năpustit, dar ea nu s-a apărat. De asta a ucis-o, nu din gelozie: - A fost prea bună, prea îngăduitoare, şi de-aceea…‖ Eroul nostru începe să înnebunească, nu încercând să simuleze boala, ci atunci când hotărăşte să renunţe la a se preface nebun şi să spună adevărul. Contribuie din plin la aceasta şi faptul că-şi tot aminteşte cum s-au desfăşurat lucrurile şi nu le înţelege. Cu acea „excitaţie a rememorării”, sinceritatea deplină în motivarea gestului, Ciuleandra pune problema responsabilităţii umane faţă de existenţă, analizând doar „aparent” un caz patologic. Cu alte cuvinte, Rebreanu se dovedeşte a fi modern, inedit şi uimitor, dezvăluind magistral procesul înnebunirii lui Puiu Faranga. Latura extraordinară a cărţii este JOCUL, frenezia lui primejdioasă, vitalitatea lui. Motivul acestui joc, ca MIT al existenţei înseşi, „dojenitoare şi rece, nemuritore şi cu sugestii de moarte, frenetică şi obiectivă, elementară şi spiritualizată, încrezătoare şi tragică, ademenitoare şi primejdioasă, oarbă şi ascendentă” e, în paginile cărţii, ca şi VIAŢA - prin analogie, e o METAFORĂ a operei rebreniene, o abreviere de maximă sugestivitate a construcţiei romanelor sale care pornesc lent şi se încing pe parcurs. Alexandru Ştefănescu32 plasează romanul în sfera parabolei, ca o dramă a cunoaşterii artistice. Puiu Faranga devine reprezentantul tipului distructiv de cunoaştere. Când eroul are revelaţia inconsistenţei cunoaşterii, la care se adaugă luciditatea înstrăinării de oameni şi lucruri şi refuzul iniţierii, el ajunge inevitabil la alienare. Mădălina ne apare ca o „preoteasă enigmatică ce oficiază un cult străin ininteligibil‖. Aureliu Goci33 defineşte opera în cauză ca microroman sau macronuvelă adecvată unei interpretări critice prin psihanaliză., un caz patologic de psihoză obsesivă şi paranoia persecutorie. Eroul principal nu e bolnavul ci doctorul, care are menirea să realizeze o fişă clinică riguroasă, decisivă pentru Puiu Faranga, ca
32 33

în Fascinantul dans, din Cronica, VI, (1971), nr. 8, (20 febr), p. 8. în Ciuleandra sau muzica patologică.

303

responsabilitate penală. Mădălina este absentă în carte, ea există fie prin rememorarea celorlalţi, fie în acţiunile preluate retrospectiv, dar mai ales în proiecţia conştiinţei soţului şi ucigaşului ei. Ciuleandra e narativă în sensul restrâns de poveste, avem doar câteva evenimente: primenirea sângelui subţiat până la transparenţa albăstruie a clanului Faranga prin căsătoria cu o ţărancă. Satul Vărzari e leagănul paroxisticului dans, Ciuleandra. Romanul Ciuleandra e cartea descoperirii unei „cauze‖. Mădălina nu şi-a uitat satul şi copilăria pierdută, melancolia din ochii ei îi sugerează soţului ei sentimentul unei frustrări. Frustrat a fost şi doctorul Ursu în idealul său burghez de a conduce o circumscripţie rurală deşi, până la urmă, aceasta l-a ajutat să urce în ierarhia socială. Frustrările lui Puiu par inventate, enigmatice, chiar fixaţii psihologice devoratoare. Uciderea Mădălinei se aseamănă unui joc erotic: o iubire convulsivă combinată cu o dorinţă libidinală infinită care cere nu numai posesiunea sexuală, ci şi moartea obiectului pasiunii, Eros şi Thanatos fiind mitologic fraţi. De aici încolo, Puiu este cuprins de coşmar, năuceală, dereglare a percepţiei şi pierderea reliefului lucrurilor. Policarp Faranga este văzut ca adevăratul vinovat, chiar numele Puiu arată dependenţa, el a rămas un „pauvre petit‖şi la maturitate. Bătrânul îşi impune voinţa şi-l declară nebun pe fiul lui deoarece „un Faranga nu poate fi un criminal de rând‖. Puiu şi Mădălina sunt un cuplu erotic similar celui din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, unde Ştefan Gheorghidiu n-o ucide pe Ela, ci, o părăseşte. Ciuleandra este şi cartea unei gelozii de altă natură, eroul are puterea renunţării. Puiu Faranga se teme că e sănătos, dar mai mult îi e frică de a fi tras la răspundere, ceea ce îl îmbolnăveşte. El se teme nu de justiţie, ci de morala colectivă. Între medic şi pacientul din carte există relaţii contrdictorii. Puiu îi analizează fizionomia de sfinx misterios pentru a-i ghici intenţiile. Ursu, în schimb, îl chestionează profesional, între ei are loc un duel mut al inteligenţelor. După Freud, conştiinţa s-ar armoniza după principiile muzicale, se vorbeşte chiar de o configuraţie muzicală a conştiinţei ce s-ar repeta haotic. La Puiu, se întipăreşte în minte tocmai secvenţa muzicală a dansului însoţită de mişcări, devenită obsesie. Creşterea de la lentoare până la explozia

304

sonoră se transmite şi conştiinţei lui Puiu, până devine insuportabilă. Pentru Puiu, o modalitate de a scăpa de obsesii este visul ca delir al pragmatismului şi al comportamentului redundant. Porunca criminală, el o pune pe mâna destinului, ar fi omorât pe oricine , sa întâmplat însă ca victima lui să fi fost Mădălina. Crima e pentru Puiu un ancestral „hybris‖ ce trebuie depăşit. Pe el nu conştiinţa îl face să recunoască crima, ci inima. Puiu este, ca şi alţi eroi rebrenieni, „un neadaptat‖. Eroul devine maniac şi superstiţios atunci când înregistreză coicidenţele extraordinare legate de cifre: 13, 26, 2 ori 13, 31, 13 întors, ce ţin de datele importante ale vieţii lui. În concluzie, nu avem dovezi că doctorul Ursu ar dori să-l aducă pe Puiu în starea de nebunie. Nebunia acestuia e vădită doar atunci, când nu-l mai interesează decât boala şi jocul numit Ciuleandra. Stefan Borbely, în Trăire şi intensitate, p. 286, aduce noutăţi în viziunea asupra romanului. Personajul rebrenian este în acelaşi timp şi un „mesager al hazardului‖. Puiu Faranga devine nu odată porta-vocea autorului: „Am avut totdeauna o credinţă fantică în puterea hazardului. Sunt convins că hazardul cu capriciile lui, e promotorul adevărat al tuturor faptelor mari din istoria omului, aş zice al întregii civilizaţii româneşti‖. Puiu Faranga devine ucigaş al Mădălinei prin acest imperativ al întâmplărilor. Tânăra pereche este pregătită să plece la o petrecere, tante Matilda nu soseşte la timp pentru a-i însoţi şi, în acest moment, Puiu îşi sugrumă nevasta. Din întâmplare, devine pacientul doctorului Ursu, care se întâmplă să fie chiar iubitul din tinereţe al Mădălinei. Tot prin hazard, o banală pană de cauciuc, Puiu cunoaşte pe Mădălina. Şi crima e întâmplătoare: Puiu acţionează sub impulsul momentului în care conştiinţa nu poate cenzura instinctul ancestral. Se pare că Puiu nu poate fi vinovat de crimă. Soarta este cea care i-a turnat în sânge pornirea criminală. Puiu e victimă întâmplătoare, pe când adevăraţii vinovaţi sunt strămoşii care, păstrând neprihănit sângele neamului, au acumulat germenii pierzaniei. Personajul central este, de la început, conceput ca victimă condamnată să satisfacă, într-o clipă de slăbiciune, porunca fatală a destinului. „De n-ar avea nici un succes‖, scria Rebreanu în 1927, mie mi-e mai dragă Ciuleandra, fiindcă în ea sunt instincte‖. Pentru

305

scriitor, „instinct” înseamnă o forţă vitală, fluxul ascuns cu prelungiri metafizice care susţine şi determină comportamentul individului. Este zona în care destinul intersectează viaţa personală, unde eternitatea interferează cu cele trecătoare, aici trăirea cunoaşte cea mai mare intensitate manifestată prin frenezia de nedomolit a dansului din Ciuleandra.34 Omul rebrenian este conceput ca SOLITAR. Puiu Faranga mărturiseşte că are revelaţia acestei singurătăţi: „Îşi dăduse seama, din ziua înmormântării Madeleinei că trebuie să găsească numai în sufletul său mângâiere şi linişte spre a putea lupta cu primejdiile din afară şi din înăuntru‖. Adrian Dinu Rachieru35 analizează psihanaliza la români, în perioda interbelică şi constată că e destul de redusă. După opinia criticului, avem de-a face cu un materialism erotic, o dragoste terestră, carnală şi în al doilea rând cu un idealism platonizat ce admite un Eros spiritualizat. La Rebreanu întâlnim ambele linii, se vede o viziune metafizică, eroii lui Rebreanu sunt cuprinşi de calvarul căutării iubirii eterne, dar nu cunosc împlinirea, ei sunt dirijaţi de un destin implacabil ce-i duce spre eşec. Romanul începe altfel decât celelalte romane, cu o crimă, după care Puiu Faranga conştientizează iubirea. Crima împiedică ecuaţia cuplului etern, împlinirea. Apăsarea, năuceala, „haosul apăsător‖, (Lucian Raicu), neputinţa de a suporta tăcerea, îl duc pe Puiu la această crimă pasională. El acceptă un „altoi‖ pe trunchiul unei familii cu sânge „sărbezit‖. Mădălina e o enigmatică „umbră străină‖; ca s-o împiedice să intre în alt cuplu, Puiu o omoară. O patimă cumplită îl cuprinde pe acesta în căutarea adevărului, punând vina pe tarele eredităţii. În ritmul jocului, eroul este terifiat, vrăjit, împins spre pierderea minţilor. Până la urmă, el vede în moarte, o împăcare în ritmul imanent al Ciuleandrei. Eroul triumfă în Thanatos, dar iubirea eternă dintre Mădălina şi doctorul Ursu e încă o dată, amânată. Mircea Braga36 remarcă dezamăgirea scriitorului în faţa
34

Ştefan Borbely, Trăire şi intensitate, în vol. Liviu Rebreanu după un veac, p. 286. 35 în Ciuleandra - Canapeaua psihanalitică, capitolul din vol. Liviu Rebreanu, Utopia erotică, Editura Augusta, Timişoara, 1997, pp. 51-60. 36 în Ciuleandra, la limite şi dincolo de ele, passim.

306

spectacolului oferit de clasele dominante din vechea Românie. De aici şi studiul degenerescenţei biologice în roman, care pune în lumină o psihopatologie socială şi o încercare de sondare a lumii abisale. Căutarea fetei sănătoase pare un ritual arhaic, Puiu are limite psihice ereditare, abilităţi afective şi o mobilitate exagerată. De fapt, cel mai exact diagnostician al stării de care e cuprins eroul, va fi chiar Puiu Faranga. El se luptă cu primejdiile din afară şi dinăuntru, se închide în sine şi refuză exteriorul. Ar vrea să ştie de ce a comis crima, explicaţia gestului ucigaş se află în motive acumulate subconştient; s-au distins şi înlăturat aparenţele, dar esenţele nu pot fi distruse, nu a putut fi suprimată imaginea femeii din realitatea bărbatului. Puiu Faranga crede că-şi poate recâştiga femeia prin singurul mijloc pe care-l cunoaşte, Ciuleandra. Acest dans devine un ritual aproape mistic de „re-facere‖a unor ritmuri de viaţă originare. Ciuleandra e şi o „re-constituire‖ al unui arhetip al patimii, al sentimentului desfăşurat în expresii naturale:‖De câte ori clocotul de patimă e străpuns de chiote lungi, ţâşnite parcă din vechimea veacurulor… Şi aşa, jocul pare că va continua până ce toţi jucătorii îşi vor topi sufletele într-o supremă înflăcărare de pasiune dezlănţuită‖. Mişcările arhetipale pot avea reverberaţii în anorganic:‖… chiar şi văile se umplu de un cutremur, parcă furia patimei omeneşti ar fi deşteptat până şi instinctele de amor demult înţelenite ale pământului… ‖ Ciuleandra e pentru Puiu Faranga o realitate compensatorie, posibilitatea de a exista în spaţiul mereu de început, încă nealterat al iubirii. Doctorul Ursu are gesturi provocatoare, o vrăşmăşie ascunsă, devine mohorât, pune faţă în faţă pe Puiu cu mama Mădălinei, e cinic, relatează despre el şi Mădălina, dar simte şi aşteaptă iminenta prăbuşire a pacientului. Doctorul Ursu are o poziţie de acuzare cănd povesteşte despre Mădălina: „Doctorul îl privi cu o milă colorată cu ur: -Ai dreptate...Ai omorât-o chiar de două ori, întâi i-ai ucis sufletul cănd ai luat-o şi a doua oară i-ai ucis şi trupul! Aşa e.‖ E semnificativ şi modul rece, satisfăcut în care doctorul vorbeşte cu bătrânul Faranga despre fiul său: „Lângă dânsul, doctorul Ursu căuta să-l consoleze cu termeni tehnici care sunau complicat şi nu-i spuneau nimc‖. La incidenţa primejdiilor din afară cu cele dinăuntru se află, spune Mircea Braga, „ punctul

307

neutru al conştiinţei anulate‖. Mitologia artei în romanul Ciuleandra constă şi în câteva expresii cu caracter moralizator: „Uite-aşa pică nenorocirile pe capul omului, când nici nu te aştepţi” sau „Tragediile, ca şi bucuriile cele mai mari, omul le trăieşte totdeauna în deplină singurătate”. Nu lipsite de fineţe sunt şi îmbinări de cuvinte ca: „ninge lin, cu fulgi mari şi leneşi, ca o ploaie de fluturi albi‖; gelozia îi rodea inima ca un cariu flămând‖; „zăpada căruntă‖, „glasul doctorului parcă-i pipăia inima‖; „să-mi văd de cele prezente că de cele viitoare vor veni la timpul lor”, (vezi Anexa 2 – pag.). Cartea are un motto luat din Apocalipsis, III-17: „… şi nu ştii că tu eşti ticălos şi mişel şi sărac şi gol‖. Ca să înţelegem şi mai bine contextul, trebuie să completăm partea de început care sună aşa. „De vreme ce tu zici. Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic n-am nevoie, şi pentru că…, iar după citat mai urmează: „Te sfătuiesc să cumperi de la mine aur lămurit în foc ca să te-mbogăţeşti şi să nu te dea pe faţă goliciunea ruşinii tale, şi alifie ca să-ţi ungi ochii şi să vezi‖. Motto-ul mi se pare anticipativ, nebunia personajului Puiu Faranga ne sugerează ideea că nu ne cunoaştem suficient de bine, niciodată nu ştim dacă în interiorul unei fiinţe aparent inofensive, se poate ascunde sau nu un criminal. Important e în primul rând, să ne controlăm PORNIRILE. După Ciuleandra s-a făcut primul film sonor românesc, din păcate, parţial nereuşit, deşi regizat de germanul Martin Bruger. Elvira Godeanu va juca în film (1930); locuri de filmare: Bacău, Roman, Strunga, Bucureşti, Constanţa, Mamaia, Mangalia, dar şi Berlin. S-au folosit cele mai perfecţionate mijloace ale tehnicii mondiale, deoarece interesa şi străinătatea, filmul era „sută la sută vorbitor şi sonor”. Romanul Ciuleandra a fost tradus în numeroase limbi: franceză - Le danse de l’amour et de la mort 1929, o altă variantă cu titlul Mădălina, de Jean Louis Courriol; în portugheză: A dansa do amor y de la morte- 1944, în spaniolă. La danza del amor y de la morte, Barcelona, 1944, în italiană, 1930, în sârbocroată, 1964. În final, ar mai fi multe de spus despre această carte „de citit într-o singură noapte”. Pentru Rebreanu, care avea „slăbiciunea să ţină mult la ea”, fiindu-i frică „de soarta ei”, Ciuleandra se înscrie

308

în ideea de înnoire a romanelor sale, psihologismul de şcoală vieneză îl face pe Rebreanu să fie şi întemeietor de specie de roman. De fapt, toate romanele autorului au o explicaţie originară în acea viziune a întregului, „a omului care nu trebuie să se despartă de pământ”. Într-un interviu publicat37, marele nostru romancier afirma: „O carte este o altă realitate insulară, faţă de care însuşi autorul ei este străin, şi de-al cărui destin hotărăşte CITITORUL”. Prin urmare, cititorule de azi, hotărăşte destinul acestei cărţi, citind-o sau recitind-o într-o altă lumină, sacrificând sau nu o noapte pentru ea. Arta pentru Rebreanu e „creaţie de oameni şi de viaţă”, o apropiere de misterul eternităţii. Durabilitatea literară depinde de cantitate de viaţă veritabilă existentă în carte. Aşadar, ce este această carte, dacă nu un pretext pentru a călători în Noi înşine şi chiar mai departe de atât!

37

în România, I, nr. 13, 14 iunie, 1938, p. 2.

309

ANEXE la capitolul Ciuleandra Anexa 1 Subiectul acestui roman l-a pasionat pe Rebreanu demult, el îl avea notat ca nuvelă încă de prin anul 1912, sub titlul Nebunul, cu următoarele capitole: Nebunul, Serată la nebun, Doctorul e prezentat ei, Ea iubeşte bărbatul bolnăvicios38. Însemnările de creaţie referitoare la geneza romanului Ciuleandra se prezintă pe capitole după cum urmează: Nebunul I „Băiatul unui doctor mare. El însuşi avocat de viitor. Mândru, fire nervoasă. Într-un moment de furie îşi strânge nevasta de gât până o sugrumă. Când îşi dă seama ce-a făcut, e prea târziu. Mărturiseşte tatălui. Zdrobit, mai ales că-i pătează numele. O singură scăpare. Ca să nu intre în puşcărie, e mai bine să intre la balamuc, provizoriu. Observaţie, e o nebunie trecătoare. Băiatul se împotriveşte, dar primeşte. Câteva indicii cum trebuie să simuleze. Tatăl sună telefonul. Alo… poliţia? S-a întâmplat o nenorocire… da, doctorul X… Fiul meu, într-un moment de nebunie şi-a ucis soţia…
38

în Caiete, prezentate de Niculae Gheran, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974, p. 356.

310

II Tribunalul hotărăşte să se facă observaţia stării mintale a delincventului. III Băiatul ajunge la balamuc însoţit de tatăl său şi un agent secret. Pe drum i-a mai făcut lecţii. El e abătut, prăpădit. Se duc direct la şeful secţiei de observaţie, un doctor ciufut, curios, ursuz… Intră tatăl, iar băiatul rămâne pe coridor cu agentul. În curând tatăl iese şi-şi ia adio. Agentul îl duce înăuntru, îl predă şi pleacă. Prima întrevedere cu doctorul. I se pare că vede un zâmbet straniu la doctor. Poate că ştie că simulează? Şi nu poate face nimic. Întrebările, etc. IV Într-o odaie specială. Coridorul nebunilor. Uşile de sticlă groasă. Impresia. Odaia lui. Ce-o fi cu mine? V Visează pe nevastă-sa... doctorul zâmbeşte mereu şi nu-l caută‖. A doua variantă scurtă şi cu acelaşi titlu cuprinde nume din alte romane, amestecate. Bătrânul. Tudor Aleman, fiul. Doctorul Garofoiu. Prefectul poliţiei, Dandu, procurorul, gardianul Petre. A treia încercare: Nebunul. Alexandru Grozea - Puiu F- şi un început de titlu -„Ciulean‖. De-abia în a patra încercare, apare numele întreg al lui Puiu Faranga şi a celorlalţi: Policarp F, Urseanu, Demarat, Sfranciog gardianul, Calistrat Dandu, Ştefan Dungu, Clement Caraba, Lazăr Donciu, Barbaruc, Farasolea, Beloiu, Miticum, Onofrei. Totul se schimbă, un nou titlu Treisprezece cu următoarele momente. „Egoismul - să simuleze ca să se salveze Frica - să nu fie închis, să nu-l prindă doctorul Iubirea - pentru femeia ucisă Ura - împotriva doctorului Gelozia, c-a iubit-o doctorul şi ea pe el Mila – pentru moartea ei Remuşcările. Ispăşirea. Groaza. Nebunia‖, apoi Ciuleandra şi Rătăcire, Nenorocire. Studiul altor documente de arhivă ne arată cum au evoluat aceste variante: Nebunul – Singur, în cabinetul doctorului, întâlnire pe coridor cu tatăl său, Se îmbracă, tatăl în doliu, ce face ea, moartă, în odaie, scena cu tatăl. Singur, noaptea, A doua vizită medicală, Gardianul, Gazetele, Ciuleandra. Nebunul e înlocuit cu Treisprezece urmat de

311

un proiect de copertă: Liviu Rebreanu, Ceasul rău, roman, apoi Nenorocirea şi Mătrăguna. Anexa 2 - Vocabular Nici unele forme regionale nu-şi pierd rostul lor bine definit din punct de vedere stilistic: desperare, jicnit, săltare pentru sertare, adăoga, a vâltora, cutropire, fonfăieli, tristeţă, batjocoritoare, putere de haram, răveneală, a nemeri, grije, a lega la gard = a păcăli, a fi pus la curent, a hurduca în loc de a scutura ş.a. O altă categorie de cuvinte au nuanţe delicate: a fornăi, sărmănelul, stradela, mogăit, zevzec, pehlivan, dandy ş.a. Şi nu în ultimul rând avem o multitudine de cuvinte neologice ca: sofa, holl, buduar, macadam, lavabou, tartan, escarpini de lac (pantofi), funest, prezumtiv, promptitudine, scrimor – scrimeur, stupefiant, introscopic, onctuos, acablant, conciliabula, extatic ş.a.

312

CRĂIŞORUL HORIA
Roman istoric într-o singură variantă şi mai multe proiecte, Crăişorul Horia va fi scris la Orlat în perioada iulie - august 1929; primele începuturi datează din 18 aprilie 1929. Rebreanu pare preocupat de scrierea acestei cărţi, dar fiind angrenat în viata teatrului ca director şi neputând termina romanul, în locul lui va scoate un articol intitulat: Pe urmele Crăişorului.1 Reluarea lucrului la acest roman s-a petrecut şi în alte localităţi (15 august 6 octombrie la Lugoj, Techirghiol şi Bucureşti). Până la urmă, cartea va însuma 98 de file2. Crăişorul este titlul sub care apare la Editura Cartea Românească, în 1929, prima ediţie a romanului. În 1940, se reeditează romanul cu titlul schimbat, Crăişorul Horia, la Editura Cugetarea, Delafras, ediţia a treia, 306 pagini; în 1942, ediţia a patra şi în 1944, ediţia a cincea. Cartea a fost tradusă în slovacă de Z. Dovalova, 1945, cu titlul Kralovic Horia. Autorul va publica totuşi, un fragment din Crăişorul cu titlul Crângul Făgetului în primul număr al revistei Tiparniţa literară, la Bucureşti (oct.1928). Un alt fragment publicat în Glasul Mureşului3, va purta titlul Moartea lui Horia, Cloşca şi Crişan. De-abia. în oct. 1929, Rebreanu reuşeşte să încheie corectarea şi ultimele două capitole la Crăişorul, Prologul şi Epilogul. Până la urmă, scriitorul va renunţa la acestea, tocmai pentru ca scrierea să aibă formă de roman şi de ce nu, şi ca alte explicaţii să nu pară subiective. (vezi Anexa 1 – pag.) Autorul urmăreşte cu fidelitate desfăşurarea evenimentelor istorice, în acest scop el a conspectat documente ca: Revoluţia lui Horia în Transilvania şi Ungaria (1784-1785) de Nicolae Densuşianu, Bucureşti, 1888, 518 pagini). Pentru veridicitate, sunt consemnate şi nume de nobili, preoţi, funcţionari şi militari, de
1 2

publicat în Adevărul literar şi artistic, IX, nr. 419, 16 dec. 1928, p. 1. cf, Liviu Rebreanu, Opere, vol. 7, p. 416, Addenda, 1977. 3 vol. II, 1928, nr. 14, 3 martie, p. 2.

313

iobagi, pe oraşe, comune, precum şi date biografice ş.a. Spre sfârşitul anului 1928 şi prima jumătate din 1929, proiectele vor fi abandonate din cauza unor treburi obşteşti, scriitorul era director al Teatrului Naţional din Bucureşti, preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români şi director la revista Mişcarea literară. În vara anului 1929, scriitorul revine la Orlat. Aici începe cartea, pe 1 iulie, timp de 12 zile scrie doar 46 de pagini. Crăişorul a fost terminat în cursul lunii august 1929. Cartea chinuită şi amară, plăsmuită între obligaţii şi înjurături s-a născut mai greu şi din cauza cercetării izvoarelor istorice. În Caiete4, singurul proiect ce apare poartă numele de Craiul. Chipul mitic al crăişorului Horia l-a urmărit pe Rebreanu încă din copilărie: „Poveştile oamenilor simpli mi-au zugrăvit în copilărie pe Horia după chipul şi asemănarea eroilor din poveşti: L-am văzut… ‖. Cu zece ani înainte de apariţia romanului, autorul scria studiul său istoric, Răscoala moţilor - publicat în 1919, dar scris încă din 1915. Autorul era conştient de fragilitatea cărţii la care lucra: „Ce grozav de greu merge Crăişorul, gravitatea e că parcă nu ştiu ce vreau roman istoric sau biografie romanţată? Ce va iesi

4

Liviu Rebreanu, Caiete, p. 104.

314

nu se ştie”5. Romancierul a respectat spiritul şi litera documentelor aşa cum se va vedea şi din studiul citat. Articolul – studiu6, poartă iniţial titlul Horia, Cloşca şi Crişan şi este structurat în două părţi. Rebreanu a considerat tragedia lui Horia „cea mai grozavă din toată istoria neamului nostru". Speranţele unirii apropiate îl fac pe autor să amintească de suferinţele cumplite ale românilor din Transilvania nevoiţi să lupte mereu pentru limba şi credinta lor, pentru existenţa naţională ameninţată. Conştiinţa românilor nu a fost însă zdruncinată, ei au rămas stăpâni în această provincie, ocrotiţi de Carpaţi. Dar apoi şi-au pierdut libertatea ajungând iobagi, clăcaşi şi robi. Ei nu mai sunt recunoscuţi ca naţiune de către unguri, saşi şi secui. Românul ajunge să aibă un singur drept în ţara lui: să muncească pentru cei ce-l asupresc. Nobilul era Dumnezeul românului. După cum se ştie, în anul 1653, Dieta din Transilvania a votat legea Approbate et Compilatae prin care românii sunt toleraţi numai, şi aceasta în chip provizoriu în această ţară, cât va place principelui domnitor şi nobililor. Românul rabdă, dar nu piere. Rebreanu arată că au fost şi mişcări de revoltă din cele mari, răscoala de la Bobâlna, în 1437, cea condusă de Mihai Românul. La 1514 se răscoală din nou sub conducerea lui Gheorghe Doja, apoi la 1599. După aceste revolte, cam la o sută de ani una de alta, urmează o tăcere de aprope două sute de ani, când în 1784 „s-a zămislit revoluţia cea mare". Inocentie Micu Klein, episcopul unit al românilor ardeleni în Dieta transilvană, ia apărarea românilor arătând că ei sunt cei mai vechi aici. El scrie 24 de petiţii de trimis la Viena, către împărat prin care cere drepturi, ceea ce atrage ura nobililor. Atunci apare Horia – „bărbat de statură mijlocie, mai mult subţire decât gros, cu părul scurt, castaniu - deschis, cu mustăţi aproape roşietice... ce umbla întotdeauna drept ca un stejar". Horia continuă această emancipare, el era deştept, foarte dezgheţat, vorbele lui le ascultau toţi ca Evanghelia - a făcut jalbe la împăratul, dar dreptate nu li s-a făcut. Din Abrud porneşte vâlvătaia. Conflictul e provocat de mânia argaţilor boiereşti la un bâlci în Câmpeni - românii se năpustesc asupra arendaşului cârciumarului şi-i varsă câteva
5 6

Liviu Rebreanu, Opere, Ed. N. Gheran, vol. 7, p. 416. în Liviu Rebreanu, Opere, vol. 16, Însemnări de o zi 1909 - 1943, Bucureşti, 1995, Ed. Minerva, p. 104 -116.

315

butoaie cu vin. Ca urmare, mulţi români sunt osândiţi la 25 - 100 de lovituri cu beţe, câţiva la închisoare, iar cinci la moarte. Din nou, Horia pleacă la Viena pentru a-i scăpa pe cei pedepsiţi, dar degeaba. Vine răfuiala... În partea a doua a studiului, Rebreanu prezintă evenimentele în desfăşurare. Cu voia şi porunca împăratului propovăduieşte Horia războiul împotriva asupritorilor. Împăratul se pregătea de război împotriva turcilor şi dăduse ordin de recrutări. Românii dau năvală să se înscrie, dar nobilii se împotrivesc. Horia le spune românilor că împăratul a poruncit să-i facă militari pe toţi, el avea şi dovezi de la Viena - o cruciuliţă de aur cu chipul împăratului şi un hrisov. Crişan începe răscoala în Zarand, apoi atacă Crişcior şi Brad. Armata imperială la inceput este pasivă, dar până la urmă intră în acţiune. Ca urmare, căpitanii dizolvă cetele şi se retrag în munţii Albacului. Prin trădarea a şapte români pentru un premiu de 300 de galbeni sunt prinşi cei trei şi duşi la Alba Iulia unde sunt anchetaţi, judecaţi şi condamnaţi.Crişan s-a spânzurat înainte de osândă. Sentinţa: „Să li se frângă cu roata toate membrele corpului începând de jos până sus, întâi lui Cloşca, apoi lui Horia, iar corpurile lor să se despice şi să se taie în patru bucăţi, capul şi părţile corpului să se puna pe roate pe lângă diferite drumuri, iar inimile şi intestinele lor să se îngroape la locul supliciului", a fost executată întocmai. În timpul răscoalei, românii au ucis 133 de persoane, în schimb ungurii numai la Deva şi Aiud au ucis peste 300 plus cei căzuţi în lupte sau executaţi după aceea. Ca urmare, împăratul acordă iobagilor români, în acelaşi an, dreptul de a se muta. În încheierea studiului, autorul subliniază că sângele vărsat de răsculaţi a deşteptat conştiinţele românilor spre zorile libertăţii. Povestirea istorică din care am reluat ideile centrale pentru înţelegerea cărţii de faţă a fost inspirată şi de studiul lui Nicolae Densuşianu intitulat Revoluţia lui Horia. Niculae Gheran7, aduce precizări interesante asupra acestui studiu intitulat: Revoluţia lui Horia, Cloşca şi Crişan, şi publicat în Universul literar8. Studiul a apărut în 1914, după declanşarea primului război mondial. Până la Rebreanu scrierile consacrate
7 8

în Prolegomene, Liviu Rebreanu, Opere, vol. 7, p. 149. XXXI (1914), nr. 38, 39, (21, 28 sept).

316

răscoalei lui Horia aveau caracter publicistic. Articolele şi broşurile publicate de scriitor înainte de editarea creaţiei beletristice, romanul Crăişorul Horia, arată concepţia politică a lui Rebreanu cu privire la fenomenul social-istoric descris în roman. Asta nu înseamnă că unele personaje au un mod de a gândi ca al scriitorului. Tema studiului a fost determinată de activitatea desfăşurată de autor pentru apărarea drepturilor românilor ardeleni, aflaţi la acea dată sub stăpânirea austro-ungară. În introducerea articolului, Rebreanu scria: „Suntem în ajunul celor mai mari evenimente din istoria neamului românesc - unirea tuturor românilor într-o împărăţie puternică… Suferinţele, chinurile şi dorurile românilor de două mii de ani sunt pe cale să se curme. Ceea ce acum câteva luni era o rază de nădejde, mâine poate fi o realitate‖. Scriitorul prezintă cu pietate şi cu o rară probitate ştiinţifică, unul din cele mai cutremurătoare capitole din istoria românilor: răscoala moţilor de la 1784 -1785. Rândurile sunt scrise cu calm, un adevărat imn închinat luptei de veacuri a poporului împotriva împilării sociale şi naţionale, glorificând revoluţiile şi pe eroii lor. Românii din Transilvania şi-au păstrat conştiinţa românească, nimeni nu le-a putut clinti credinţa că pământul lor e pământ românesc, că „ţara asta e ţara noastră‖. Autorul oferă o panoramă a relaţiilor sociale din Transilvania după secolul al XV-lea şi prezintă cauzele răscoalei: „ROMÂNII NU EXISTĂ, poporul român e declarat STRĂIN în ţara lui, suferit doar pentru a munci. Credinţa românească nu e tolerată. Românul are un singur drept în ţara lui: să muncească pentru cei care-l asupresc. Nobilul e dumnezeul românului. Nobilul e singura lege a românului… Iar când nu mai pot, când cuţitul ajunge la os, ridică brusc capul, încleştează pumnul… Şi dintr-un capăt al ţării în celălalt văile şi munţii strigă: Românul nu piere!‖ Acest articol va fi reluat în 1915, dar va rămâne nepublicat. În 1919, Rebreanu va tipări o

317

broşură cu titlul Răscoala moţilor având ca izvor de inspiraţie Revoluţia lui Horia de Nicolae Densuşianu. Studiul avea 95 de pagini, retipărit va purta titlul Horia, Cloşca şi Crişan, în spiritul celor scrise aici va trebui să înţelegem paginile Crăişorului. Prima ediţie a romanului avea următorul motto: „Istoricul imparţial va mărturisi că Horia a avut veşnic pe inimă soarta neamului său oropsit şi emanciparea lui, şi că, oricât de condamnabile ar fi mijloacele întrebuinţate de el spre a atinge acest scop nobil, cauză căreia şi-a consacrat toată activitatea şi pentru care şi-a jertfit viaţa, n-a trădat-o niciodată, ei i-a rămas până la capăt credincios, chiar şi pe eşafod, în faţa morţii celei mai crâncene‖. (Szilagyi Ferenc, istoric).

Articolul „Pe urmele Crăişorului” încearcă să aducă date despre Horia ca om, altfel decât în istorie, ca martir. Începutul sună astfel: „Noi, ardelenii, în lunga noastră viaţă despărţită n-am cunoscut decât doi eroi naţionali: pe Horia, Crăişorul şi pe Avram Iancu, Craiul munţilor”. Evocarea lui Horia ca simbol al dorului de libertate e făcută de Rebreanu din suflet, povestea vieţii lui se şterge, dar dăinuieşte numai duhul lui. Pentru autor poveştile oamenilor simpli despre Horia au fost cunoscute încă din copilărie. Ca erou din poveste, Horia îi apare astfel autorului: „În inimă frumos, căciulă albă pe-o ureche, spada dreaptă la brâu, strunind un armăsar roib... cu copite de argint.

318

Numai ochii lui erau blânzi şi înţelegători şi atât de omeneşti că privirea lor mi-a rămas în suflet ca o taină". Rebreanu aminteşte că şcoala ungurească a încercat să-i strivească idolul - toţi oamenii mari care au luptat împotriva lor erau socotiţi „tâlhari". Pe urmă din carţi şi documente, autorul şi-a întregit părerea despre Horia. Îndemnul lui Rebreanu de a-l căuta pe Crăişor în munţii şi satele lui, în ţara lui este şi azi, peste ani şi ani o pildă emoţionantă de patriotism. Autorul ne invită la un traseu pe care se pare că l-a parcurs şi el, în mare parte, pe jos. Acest drum istoric şi evocator, o adevărată Golgotă a martirilor, reconstituie în sens invers, drumul lui Horia: de la Alba Iulia în sus, spre miazănoapte: Galda, Criscior cu castelul Kemenyi, Aiud, Valea Arieşului, Baia de Criş; satele crestate cu slovă de sânge: Lupşa, Musca, Câmpeni, Albac - satul Crăişorului, Abrud, Cârpeniş şi, iar Alba Iulia, pe drumul cel din urmă făcut de Horia în lanţuri grele cu coroana de nuiele şi cu inscripţia ironică a biruitorilor: „Horia Rex Valachorum". În cetatea Bălgradului se arată şi azi celula în care Horia şi-a aşteptat sfârşitul. De aici, de sub poarta Carolină se poate urmări pas cu pas calea printre clădirile cetăţii până la vastul platou unde ţăranii adunaţi cu forţa au asistat la execuţii. În finalul articolului, Rebreanu rememorează pe Horia care-şi aştepta martiriul, fără să se clintească un muşchi pe faţa lui, dârz, liniştit şi enigmatic cum a fost în tot timpul răscoalei. „În cetatea Bălgradului se arată şi azi celula în care şi-a aşteptat sfârşitul Crăişorul, de unde a fost dus de şase ori la interogatoriu, fără a mărturisi nimic şi cerând mereu să vorbească cu împăratul, unde a stat şapte săptămâni, cu lanţuri de mâini şi picioare, păzit de soldaţi şi pe dinăuntru şi pe dinafară‖.

319

Dacă acest roman nu are motto în varianta definitivă, iată că are un articol introductiv apropiat, doar cu un an înainte de apariţia Crăişorului, ba pe deasupra şi studiul amintit, nu întâmplător

publicat în preajma unirii. Cu aceste documentări, Rebreanu va respecta spiritul şi litera documentelor şi în romanul propriu-zis: când Horia ajunge în Viena, împăratul Iosif al II-lea era plecat în Italia să-şi petreacă sărbătorile de iarnă; românii sar să se înroleze în armată, ca grăniceri şi să scape de iobăgie; episodul de la Câmpeni cu nerespectarea privilegiilor cârciumăritului ş. a., dar în roman aceste date se integrează unei viziuni epice. Crăişorul e aşadar o ATITUDINE a scriitorului faţă de eveniment, o evocare a unui trecut dureros. Chiar autorul precizează că „povestirea e istorică, seacă, prea simplă... Înadins am dorit-o aşa. Tragedia din paginile ei e cea mai grozavă din istoria neamului nostru". Crăişorul Horia e structurat pe capitole. În primul capitol intitulat „Înălţate împărate!” facem cunoştinţă încă din primele rânduri cu Ursu Uibaru, slujbaş al stăpânirii „făcător de rele" în cei doi ani avuţi ca vechime de gornic (paznic la pădure) în slujba şpanului de la Câmpeni, ţăran ţanţoş cu cizme ungureşti. Acesta se întâlneşte cu Ionuţ, fiul lui Horia în satul Albac. Ursu nu scapă prilejul de a-i transmite lui Horia să se ferească de domnii de la

320

stăpânire şi să nu se mai ducă la împăratul cu jalbe, tocmai în Viena. Ionuţ, fecior de vreo 19 ani, când ajunge acasă, îl găseşte pe badea George Nicula, văr al lui Horia care venise să vorbească cu tatăl său ca atunci când va pleca la Viena să-l ia şi pe el. Faţă de acesta, Ionuţ simte nevoia să-şi laude tatăl „Unu-i Horia". În casă îl aşteaptă Horia care este hotărât să plece la împăratul şi a venit să-i lase vorbă la Ionuţ ce are de făcut. Împreună cu Horia pleacă şi Petre Nicula, Toma Pătruţ şi Vasile Bodoroiu. De remarcat portretul lui Horia mult mai bine conturat decât în celelalte două lucrări: „...drept ca totdeauna, căciula neagră puţin apăsată pe urechea dreaptă, cu ochii culoarea oţelului călit, cu mustaţa românească răsucită tinereşte, cu suman negru, încălţat cu cizme cu turecii moi... nimeni nu i-ar fi dat cei cincizeci şi trei de ani împliniţi”. Drumul mai mult pe jos spre Viena durează patru săptămâni şi patru zile. Aici, Horia se prezintă la notarul Ştefan Franţ Enyedi - ungur care vorbea româneşte, ca să-i întocmească jalba. Horia îi povesteşte pe larg notarului cum stau lucrurile: „- De trei ani umblă după mine gornicii şi panduri să mă prindă şi să mă spânzure… n-am omorât pe nimeni, n-am furat, n-am greşit nimănui, şi cu toate astea sunt fugărit şi hărţuit într-una ca o fiară‖.Situaţia românilor e prezentată notarului realist:‖ Până acum vreo şaptezeci de ani am fost oameni slobozi. Acolo, în Munţii Apuseni, am trăit cum am putut, în sărăcia noastră. Bătrânii spuneau, când eram copil, că în vechime am avut un cap al nostru, stăpân paste tot ţinutul, atunci, spun dânşii, nici biruri nu plăteau nimănui, ci numai nişte plocoane către împăratul, cum fusese obiceiul din bătrâni până ce, într-o zi, s-au pomenit oamenii cu o poruncă mare care zicea că toţi munţii, toate casele, toate pământurile, Tot, tot e moşia lor, iar oamenii care le-au stăpânit din moşi-strămoşi sunt iobagii cârmuirii şi îndată au venit slujbaşi de tot felul să gospodărească, să pună dări şi munci… ‖ De la el, Horia află că împăratul e plecat la Roma să-şi petreacă sărbătorile sfinte şi că nici nu vine degrabă. Delegaţii se hotărăsc să-l aştepte şi-şi completează jalbele cu nedreptăţile la care sunt supuşi românii: biruri tot mai mari, tăierea dreptului de păşunat, de lemne de foc, fân, vin, vinars. Orice plângeri făcute la

321

Sibiu n-au avut ecou, românii, ca iobagi ce trăiesc „din mila domnilor" n-au voie să-şi pârască vecinii şi drept răsplată au fost bătuţi cu vergi la spinare. Horia este pentru a treia oară la Viena, prima dată a cerut dreptate Mariei Tereza, a doua şi a treia oară la împărat. Acum, el adaugă în jalbă şi încălcarea dreptului de cârciumărit (în urma incidentelor de la Câmpeni). Aşadar, Crăciunul anului 1784 îi găseşte pe delegaţi la Viena, Horia spera ca împăratul Iosif al II-lea care dorea reforme şi îmbunătăţiri în imperiu şi pentru români să-i ajute: Că doar apa şi aerul nu le plătesc". (vezi Anexa 1 – pag.) În capitolul al II-lea intitulat „Vine Horia cu porunci‖, asistăm la urmările petrecute după întrevederea cu împăratul. Însoţitorii lui Horia se întorc mai repede şi povestesc cum au fost primiţi, şi că Horia, pe care îl declară „crăişor al ţăranilor şi al împăratului" va aduce personal porunci bune şi „va căpăta dreptate”. După o jumătate de an se întoarce şi Horia. Botezat Vasile, dar în casă îi ziceau Ursu (fiind slab ca să nu moară i se schimbă numele) din ce-şi aminteşte el din copilărie, frânturi doar, ştim că a rămas orfan de mamă la zece ani; când avea 19 ani, i-a murit tatăl „omorât de pădure". Horia făcea ciubărele, doniţe, furci de tors - era numit „văsar", pentru că iubea şi cânta doine, i s-a spus şi Horia. Cea mai dragă amintire a lui este întâlnirea cu domniţa Rafaela din satul Criscior care-l ascultă cântând şi-i reţine atenţia. Pe atunci, Horia era „cu părul castaniu închis, lung şi puţin inelat, cu figura brună arsă de soare, cu trăsături tari şi totuşi fine, cu nasul drept, subţire şi delicat, cu privirea aprinsă şi plină de isteţime, cu sumanul pe umeri... semăna parcă cu un vechi voievod român”. Şi domniţa Rafaela îl vede ca pe un crăişor. A doua întâlnire cu ea are loc în ziua nunţii, când Horia venit s-o vadă, şi-a pus sumanul peste o baltă de noroi, ca să poată trece mireasa. După aceea, s-a închis în sine, s-a însurat, dar i-a rămas gândul „că de ce românul să fie slugă în ţara lui" şi de aici i-a încolţit ideea de DREPTATE. Ceea ce-i rămâne clar în minte acum, după întoarcerea de la Viena e că: „Dreptatea nu se cerşeşte, se CUCEREŞTE". De-abia ajuns acasă, el este încolţit de primarul Macovei Bocu, dar mulţimea se revoltă şi-l face scăpat. Poruncile de la împăratul, zice Horia: „sunt pentru toate potăile".(vezi Anexa 3 – pag.) Capitolul al III-lea, „De la Ana la Caiafa‖, prezintă punerea la

322

cale a unei revolte de către Horia şi Cloşca din Cărpiniş întocmai cum a fost cea a lui Gheorghe Doja. Horia ar fi în stare să-şi dea viaţa de-ar găsi oameni care să îndrăznească a lupta pentru dreptate. Cloşca pleacă la Sibiu să afle ce s-a făcut cu porunca împărătească, deoarece Horia se temea să nu fie arestat. Se obţin doar promisiuni mincinoase şi amânări, trimiteri de la Sibiu la Galda la fişpan, de aici la baronul Kemenyi şi o ultimă încercare la Alba Iulia. În urma acestor tergiversări, Cloşca se enervează şi izbucneşte ameninţător: „Precista şi soarele lor de domni".( vezi Anexa 4 – pag.)

Şi când te gândeşti că aici a murit pe roată, HORIA… În capitolul al IV-lea intitulat: „Cu voia şi porunca împăratului‖ creşte mânia românilor, prin cuvintele lui Cloşca: „Ori pierim ori ne facem singuri dreptate"; ei se hotărăsc: „să omoare domnii” (unguri, saşi, secui), iar curţile lor să le facă „praf şi cenuşă". Crişan - pe nume Gheorghe Marcu, fost cătană de obşti, Petre Nicula, Petre Goia, Toma Gligor şi Iacob Todea sunt aleşi căpetenii. Horia nu mai vrea să plece cu mila la Viena, „de ce să pierim noi şi să nu piară şi alţii". Ca argument forte, Horia arată poruncile primite de la împărat, ca românii să-şi facă singuri dreptate dacă „domnii de la cârmuirea ungurească nu vor respecta

323

cerinţele împărăteşti". Căpeteniile se sfătuiesc să adune satele şi să spună oamenilor că împăratul vrea să-i facă GRĂNICERI, pentru asta să plece toţi la Alba Iulia, toţi românii care nu mai vor să fie iobagi din zona Zarandului, Câmpeni şi Abrud. Mai precis, hârtiile lui Horia, acele porunci împărăteşti mult discutate şi pline de mister, cuprind doar două puncte: „1) Ţăranii să capete arme din Alba Iulia şi să nu mai facă servicii nobililor, 2) Autorizaţia împăratului să revolte pe români şi să alunge sau extermine tot neamul unguresc‖9, „Traista de piele, umflată cu documente şi porunci împărăteşti, agăţată pe umărul stâng, îl apăsa ca o povară chinuitoare‖. De ce? Deoarece Horia ştia încă de la Viena că destinul îi este ireversibil, apoi că „socotelile de la Viena nu se potrivesc aici‖ şi nu în ultimul rând că tocmai el nu „împărtăşeşte speranţa şi bucuria tuturor‖.. Capitolul al V-lea, intitulat „Hai, feciori!‖, începe cu hotărârea lui Horia că duminică, 31 octombrie, Crişan să înceapă mişcarea împreună cu Cloşca. Înainte de a pleca de acasă, Horia horeşte cântece vechi de jale „parcă s-ar pregăti de nuntă mare", nu uită să treacă şi pe la preot. Între timp încep mici răfuieli cu oamenii stăpânirii, la Criscior sunt atacate curţile nemeşului Kristori. Crişan începe răzmeriţa, Horia primeşte solie de peste tot. Răsculaţii se adună la Păltiniş, unde Horia se adresează mulţimii cu îndemnul „Hai, feciori!” şi se pornesc cu toţii spre Alba Iulia. (vezi Anexa 5 – pag.) Capitolul al VI-lea, „A noastră-i lumea!‖, continuă cu desfăşurarea răscoalei. Iobagii în frunte cu cele trei căpetenii intră în Câmpeni, „se răcoresc” şi pleacă spre Abrud. Sub deviza mulţimii „A noastră-i lumea", Horia organizează repede plecarea spre Galda şi apoi spre Aiud. În iureşul revoltei, Horia se reîntâlneşte cu Rafaela de odinioară pe care o lasă să plece scăpând-o din mâinile răsculaţilor.(vezi Anexa 6 – pag.) Capitolul al VII-lea, intitulat „Cumpăna‖, urmează evenimentele răzmeriţei, se încearcă a se cuceri Deva, dar fără rezultat, cel putin şaptezeci de oameni sunt omorâţi de cătanele împărăteşti. Ca un ghinion în plus, Crişan încheie de capul lui un armistiţiu de o săptămână deoarece un colonel le-a făcut promisiuni. Imediat Horia prevede sfârşitul visului, deja se caută
9

Cf. Liviu Rebreanu, Opere, vol.VII, Editura Minerva, 1975, p. 440.

324

prinderea căpeteniilor prin recompense băneşti - 50 de zloţi. Toţi ajung la concluzia că orice înţelegere cu stăpânirea este zadarnică. Horia propune predarea căpeteniilor, dar mulţimea nu e de acord.(vezi Anexa 7 – pag.) Capitolul al VIII-lea, „Vin cătanele!‖ - Visul lui Horia de a întinde rebeliunea până la Cluj, Mureş, Arieş, Someş şi de a se bate cu cătanele împăratului este spulberat. Cătanele încep să acţioneze, ele vin în frunte cu vlădica - episcopul de Sibiu român care îi indeamnă pe iobagi să se supună cârmuirii şi cătanelor. Cucerirea Abrudului, Zlatnei, Galdei, Aiudului şi Clujului rămâne zadarnică. Comisarul guvernamental, Mihail Bruckenthal trimite pe Chendi român nobil din Câmpeni să poarte tratative cu Horia, dar acesta nu renunţă. (vezi Anexa 8 – pag.) Capitolul al IX-lea, intitulat „Iuda‖, înfăţişează prinderea lui Horia şi Cloşca prin trădare din partea unor cunoscuţi - români. Cătanele îi duc la Câmpeni, de aici la Abrud - din nou Horia îşi încrucişează privirile cu domniţa Rafaela din Criscior. Nicolae Iorga sancţionează ca nepotrivit episodul iubirii lui Horia cu

domniţa Rafaela. (vezi Anexa 9 – pag.) Capitolul al X-lea, intitulat „ROATA‖, descrie sfârşitul

325

căpeteniilor iobagilor răsculaţi. De la Abrud ei vor fi aduşi la Alba Iulia. Horia - craiul valahilor e batjocorit cu o cunună de nuiele. Crişan se spânzură în închisoare, postmortem a fost condamnat prin tragere pe roată, apoi l-au despicat în patru şi cele patru părţi au fost împrăştiate în patru locuri: la Abrud, Brad, Buciumi şi Mihăileni. Asta din partea nobililor care îşi ziceau „creştini şi luminători europeni‖. Horia este anchetat, dar degeaba, el îşi aşteaptă osânda liniştit. Sentinţa dată este frângerea cu roata atât el cât şi Crişan în faţa mulţimii aduse din fiecare sat (2600 de ţărani din 400 de comune). „De aici, de sub poarta Carolină, unde i s-a citit şi sentinţa în dimineaţa morţii, se poate urmări pas cu pas calea pe care a bătut-o piciorul lui, printre clădirile cetăţii, pe lângă străvechea catedrală catolică până pe vastul platou înţesat atunci cu ţărani români adunaţi de stăpânirea vicleană spre a-i îngrozi arătându-le cât de crâncen sunt pedepsiţi cei ce îndrăznesc să se ridice împotriva nedreptăţii‖. Scenele din final sunt magistrale, concentrate, cu detalii psihologice şi materiale. Capitolul Roata e „cel mai cutremurător şi dramatic10‖. Momentul execuţiei lui Cloşca răpus sub privirile lui Horia timp de un ceas, cu douăzeci de lovituri, merită amintit pentru descrierea
10

cf.Al. Săndulescu, Gazeta literară, nr 49, 1960.

326

glacială şi continuă: „Călăul se apropie, potriveşte roata perpendicular deasupra picioarelor condamnatului întins jos şi mobilizat, o ridică cu amândouă mâinile puţin şi apoi loveşte cu ea scurt glezna dreaptă. Zgomotul osului zdrobit instantaneu e acoperit de un răcnet prelung ce izbucneşte din pieptul lui Cloşca. Muşchii corpului legat cu sfori şi curele se strâng şi se întind ca nişte râme. Îndată ce gemetele slăbesc puţin, călăul repetă lovitura asupra gleznei stângi. Apoi, treptat şi pe rând, fluierele, genunchii..‖.. În schimb, Horia primeşte prima lovitură, arată că nu se lasă biruit de durere, îşi curmă ţipătul, ceea ce impresionează pe ofiţerul execuţiei ce dă ordin călăului să aplice lovitura de graţie. Romanul se încheie cu discuţia dintre cei doi ofiţeri care, impresionaţi de liniştea cu care Horia a primit moartea, îl consideră mai mult decât un OM, orice ar fi greşit. Gândurile lui Horia sunt împăcate de sentimentul destinului istoric, nu-i pare rău de ceea ce a făcut. Mai mult se miră cum de n-a întrevăzut el de la început acel sfârşit, deşi l-a presimţit mereu. Horia e mulţumit că zvonul despre necazurile şi dorurile românilor s-a răspândit peste tot. Dintre cei care au scris despre acest roman trebuie să amintim în primul rând pe Lucian Raicu11, care remarcă pregătirea documentară minuţioasă din partea lui Rebreanu, aproape exhaustivă - prin reluarea drumului răscoalei la faţa locului, uneori pe jos. Articolul care precede romanul, Pe urmele Crăişorului este considerat ca o confesiune. Prin alunecarea autorului spre individualizare, cartea se depărtează oarecum de generalitatea mulţimii. Criticul subliniază că „dacă situaţiile preliminarii ar fi fost prezentate altfel şi chiar începutul cărţii de n-ar fi oarecum abrupt şi nu prevestitor, Crăişorul ar fi fost o carte mare”.În schimb, relatarea pare fluentă, fără surprize, cu respiraţii scurte, lipseşte totuşi un suflu larg, continuu. Faptele se prezintă într-o ordine firească, nu se acumulează tensiuni ca în Răscoala, unde se preia ideea prin purtătorii de porunci regeşti misterioase cu puteri magice pentru răsculaţi. O parte rezistentă a romanului Crăişorul o constituie mitul bunăvoinţei imperiale şi mai ales „hârtiile misterioase” ale lui Horia. Acesta este considerat pe bună dreptate o personalitate
11

în Liviu Rebreanu, Eseu, EPL, 1967, p. 193.

327

legendară ieşită din comun ce se manifestă în special, în final, în scena de neuitat a crucificării. Eroul nostru îşi ştie destinul ireversibil, conştiinţa îi e lucidă, exactă chiar şi în clipa morţii, împăcată de sentimentul destinului istoric. Criticul consideră că din acest roman va trece în Răscoala chipul misterios al călăreţilor în alb, „vestitorii‖ purtători de porunci regeşti misterioase cu puteri magice asupra mulţimilor. Perpessicius12, defineşte tehnica lui Rebreanu „ca fiind deosebită”, diferită ca în alte romane, mai puţină cruzime şi violenţă. Cartea e mai mult decât o reconstituire documentară, e o povestire „de o simplitate insinuantă”, ceremonie dintr-un martiraj, un drum din „calvarul retrospectiv al neamului”. Horia este viabil cât timp urmează linia „predestinării”, romanul îi pare criticului „un intermediu interesant”. Talentul lui Rebreanu este „antiliric”, obiectiv, mai puţin virtuos al expresiei, dar are şi înflorituri feciorelnice, pline de poezie: trioul Ilonka din Pădurea spânzuraţilor, enigmatica Mădălina din Ciuleandra şi Rafaela, domniţa nemeşului din Criscior – „frumoasă ca o zână din poveşti, subţire şi mlădioasă, cu nişte ochi negri, mari şi umezi, adumbriţi de gene lungi şi leneşe”. În ansamblu, Crăişorul este văzut „ca un drum pe care urcă şi coboară când slobod, când încătuşat între sutaşi ca un alt mântuitor al neamului ales - Horia”. Şerban Cioculescu13 face aprecieri favorabile Crăişorului, considerând că romanul nu s-a bucurat de recunoaşterea ce i se cuvine. Afară de Nicolae Iorga care considera cartea „o foarte solidă operă literară”, probabil, din cauza fidelităţii istorice, critica a trecut cu vederea peste roman. Cioculescu e de părere că avem în carte o „resuscitare a răscoalei” mai mult decât o viaţă romanţată a lui Horia. Idila ce pare neverosimilă dintre Horia şi Rafaela, nobila maghiară, nu incomodează economia romanului. Se remarcă puterea de evocare desăvârşită şi transpunerea autorului într-o stare de suflet colectivă. În final, Crăişorul este văzut ca un tablou de viaţă ţărănească alături de romanele Ion şi Răscoala. Al. Săndulescu14 apreciază Crăişorul ca semnificativ, nu atât
12

în Menţiuni critice, III, Fundaţia pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1936, pp. 144 -147. 13 în În marginea operei d-lui Liviu Rebreanu, Revista Fundaţiilor, nr. 2, 1936. 14 în Introducere în opera lui Liviu Rebreanu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1976, pp. 51-53.

328

pentru valoarea lui, cât pentru concepţia unitară a operei rebreniene - un EPOS naţional alături de Răscoala şi Pădurea spânzuraţilor. Portretul lui Horia, expresie a semeţiei şi demnităţii, a înţelepciunii şi cutezanţei se detaşează în linii ferme. El este pătruns de magnetismul gliei ca toţi eroii lui Rebreanu, fiind alcătuit din aceeaşi fibră ca Ion şi Petre Petre: „îi era sufletul mai însetat acuma, când simţea, iar sub picioare GLIA aspră, sălbatică şi primitoare care i-a hrănit toată viaţa şi, mai ales, care care i-a înflorit copilăria”. Prin mişcarea de furie dezlănţuită a eroului colectiv, stăpânit numai de instincte şi de setea de răzbunare ne apropiem de romanul lui 1907... oamenii izbeau unde nemereau: ferestrele se făceau ţăndări, uşile erau smulse din ţâţâni, mobilele sfărâmate, domnii găsiţi prin case ori prin ogradă ucişi cu topoarele, cu furcile, cu coasele, ca guzganii”. Condamnarea şi execuţia lui Horia amintesc de Apostol Bologa prin aceeaşi devastare interioară, de la indiferenţă la uitare. După primirea sentinţei, Horia are un moment de cumpănă, îşi redobândeşte luciditatea şi plecarea spre moarte i se pare normală, ba chiar îşi aminteşte că nu şi-a luat căciula: „Şi dacă mergeam fără cuşmă, tot acolo-i”. În timp ce privea tortura fratelui său Crişan, el se gândea că nu şi-a luat rămas bun de la el şi „că de aceea suferă atât de mult până să moară”. Ochii lui Horia însă vedeau numai ROATA, părându-i-se uriaşă, făcând mişcarea de lovire aspră parcă singură, ca un monstru apocaliptic”. În final, criticul Al. Săndulescu menţionează măiestria lui Rebreanu care prin mijloace aşa de simple şi misterioase reuşeşte să obţină efecte neaşteptate. De la primii care au scris despre acest roman15 au urmat şi alţii cu mai puţine şi generale menţionări sau ample studii, după cum urmează: Izabela Sadoveanu, în Liviu Rebreanu, Crăişorul16, remarcă renaşterea sentimentului şi idealului eroic prin evocarea unor pagini pline de dramatism sobru şi puternic şi dorinţa de a reprezenta oameni „care nu abdică în faţa vieţii şi destinului‖ ca în Ion şi Răscoala. Tipul eroic al lui Horia e creat din mit, credinţă şi legendă.
15

Botta, Dan, Liviu Rebreanu, Crăişorul, 1930, Cantacuzino, Ion, Liviu Rebreanu, Crăişorul, 1930 16 în Adevărul literar şi artistic, IX (1930), nr. 476 (19 ian), p. 9.

329

Perpessicius, în Liviu Rebreanu, Crăişorul, roman17, constată că romanul nu e o exaltare eroică, o reconstituire documentară, ci „o ceremonie dintr-un martiraj, un drum din calvarul retrospectiv al neamului, pa care urcă şi coboară, când slobod, când încătuşat şi batjocurit ca un alt Mântuitor… Horia‖. Crăişorul e considerat ca roman istoric, o „formulă novatoare‖în creaţia rebreniană. Viziunile aspre şi sumbre sunt uneori răscumpărate cu „înfloriri feciorelnice‖ în episodul cu domniţa nemeşului din Cristior. Cruzimile sunt estompate, la fel şi voluptăţile şi violenţele dacă ne raportăm la alte romane ale lui Rebreanu. Constantin Şăineanu18, în Crăişorul, roman de Liviu Rebreanu, prezintă portretul lui Horia astfel: „O figură istorică, despre care până şi istoricii maghiari n-au decât cuvinte de laudă şi admiraţie‖. Ion Breazu, Crăişorul, roman de Liviu Rebreanu, în Darul vremii19, apreciază romanul ca o admirabilă povestire literară a revoluţiei lui Horia, „întemeiată pe documentele istoriei‖. Vezi şi Studii de literatură română şi comparată, ediţie îngrijită de Mircea Curticeanu, Cluj, Editura Dacia, 1970 şi 1973. Pompiliu Constantinescu, în Liviu Rebreanu, Crăişorul20, consideră Crăişorul un roman istoric, apreciază efortul de înnoire al scriitorului. Cartea impresionează prin realismul evocării celei mai sângeroase „ revoluţii a românilor ardeleni‖. Iubirea lui Horia pentru o castelană maghiară este catalogată ca „melodramatică şi convenţională‖. Dan Botta, în Liviu Rebreanu, Crăişorul21, arată că romanul e o cronică ţărănească a revoluţiei lui Horea scrisă „simplu şi intuitiv, ca pe vechile noastre fresce, maestrul ţăran a pictat, alături de chipuri istorice, flori grase şi vulgare de câmp. Noi apreciem „Crăişorul de obiect de artă populară, de naivitate şi linia stângace a unei icoane rustice în care umilul ţăran a înscris fără decorum, grafia unei sensibilităţi vibrante.‖

17 18

în Cuvântul, Vi, 1930, nr. 1709 (24 ian), pp. 1-2. în Adevărul, XLIII (1930), nr. 1416 (21 febr.), p. 2. 19 I, 1930, nr. 18 (febr), pp.19-21. 20 în Vremea, III 1930, nr. 10883 (apr), p. 5 21 în Tiparniţa literară, II (1930), nr. 4-5 (aprilie-mai), pp.12-13.

330

Nicolae Iorga22 nu e de acord cu „nepotrivitul episod al iubirii teribilului revoluţionar cu domniţa Rafaela din castelul de nemeş ungur‖, dar apreciază nota istorică „exactă‖ şi cataloghează cartea „în total totuşi o foarte solidă bucată literară‖. Şerban Cioculescu, În marginea operei d-lui Liviu Rebreanu23, sesizează că romanul Crăişorul nu s-a bucurat până acum de recunoaşterea ce i se cuvine. Apreciază totuşi episodul erotic dintre Horia şi domniţa Rafaela din Crişcior, puterea evocatoare a cărţii, personalitatea lui Horia şi savoarea limbii care nu are multe provincialisme şi arhaisme. În final, nu uită să treacă romanul Crăişorul pe planul întâi al operei lui Liviu Rebreanu. George Călinescu, în Liviu Rebreanu, studiu critic, 1939, reprodus în Istoria lit.24, prin care cataloghează cartea ca o operă secundară – „o rece biografie romanţată”. Apreciază totuşi, mişcarea colectivă, despre cruzimi şi execuţii spune că sunt cam multe. Nu uită să spună despre naraţiune că e bună, dar „nu e adâncită epic‖. Ovid S. Crohmălniceanu25 laudă documentarea riguroasă făcută de scriitor la arhivele din Alba Iulia. Pentru critic, romanul Crăişorul nu se concentrează asupra analizei raporturilor dintre clase, intriga sentimentală i se pare artificială, ea ar ocupa prea mult loc şi ar crea o aureolă stranie în contrast cu figura lui Horia. Rezervele vor fi atenuate odată cu publicarea Literaturii române între cele două războaie mondiale. Se apreciază că Rebreanu se concentrează mai mult „asupra stărilor sufleteşti ale eroului decât asupra dramei sociale‖. Al. Piru26 consideră Crăişorul drept cea mai bună operă consacrată răscoalei lui Horia. Romanul i se pare criticului reconstituit cu multă conştiinciozitate, el are pagini bune de „naraţiune istorică severă‖ şi file „cutremurătoare de înaltă valoare literară‖.Este apreciată documentarea din izvoare clasice româneşti şi străine, inclusiv Lumea lui Horia în Transilvania,
22

Istoria literaturii româneşti contemporane, II, În căutarea fondului, Bucureşti, 1934, pp. 297-300. 23 în Revista fundaţiilor literare, III, 1936, nr. .2 (1febr), pp. 412-425). 24 p. 651. 25 În Liviu Rebreanu, în Viaţa românească, VI (1953), nr. 11 (noiembrie). 26 în Prefaţă la Liviu Rebreanu, Opere, vol.1, 1962, p. XLV-XLVI, text reprodus în Liviu Rebreanu, monografie, 1964.

331

Pesta, 1871, de Szillagyi Ferenc. Lăudabil e şi gestul lui Rebreanu de a merge în Ţara moţilor şi de a cerceta locurile istorice, de a sta de vorbă cu ţăranii. Romanul e cea mai bună naraţiune istorică, deşi are uşoare alunecări înspre naţionalism. Cele mai cutremurătoare pagini de valoare literară i se par criticului a fi cele cu execuţia celor doi eroi, Horia şi Crişan. Reacţia ofiţerilor e impresionantă, ea, scena poate fi un scenariu pentru un mare film. Silvia Tomuş27 constată că răscoala moţilor aduce puţine note personale, doar în ultimul capitol. Al. Săndulescu28 reţine comparaţia interesantă: „Crăişorul o vale între doi munţi‖ (respectiv după romanul Pădurea spânzuraţilor şi înainte de Răscoala). Cartea este considerată o naraţiune istorică, vag biografică. Personajele nu au totdeauna individualitate, cronologia faptelor nu e transfigurată, e previzibilă. Portretul lui Horia i se pare reuşit, se vede mâna marelui Rebreanu, se simte respiraţia largă a marelui creator‖. Lucian Raicu29 afirmă că Rebreanu trăieşte obsesia acumulărilor subterane, a crizelor lente rezolvate printr-o eliberare. Se constată că lipsesc situaţiile preliminarii, acel calm prealabil absolut necesar într-o literatură „de tip epic şi epopeic‖. Ion Breazu subliniază că - romanul Crăişorul nu e opera aşteptată – „în foarte mică măsură e un roman”. Vladimir Streinu apreciază Crăişorul ca „material de psihologie colectivă”, prin el, Rebreanu se deprinde cu masele şi reacţiile lor pentru a le întrebuinţa „magistral” în Răscoala. Niculae Gheran în Prefaţă la Crăişorul Horia, Editura Minerva, col. B.P.T, 1983, notează următoarele: „Rebreanu se străduieşte asemeni lui Sadoveanu, să reînvie într-o formă modernă spiritul vechilor cronici.De unde decurge aproape în mod nemijlocit întrega caracteristică estetică sub care se prezintă Crăişorul în ansamblul său. Structura de inspiraţie cronicărească menită a da un colorit aproape mitic unor evenimente istorice reale, apare evidentă mai ales în desfăşurarea acţiunii pe două planuri suprapuse: eroul şi masele.‖
27

Observaţii pe marginea genezei romanului Crăişorul de Liviu Rebreanu, (în Studia Universitas Babeş Bolyai, Series Philologiae, Fascicula 1, 1963, Cluj). 28 Crăişorul Horia, în Gazeta literară, XIII (1965), nr. 49, p. 8. 29 în Liviu Rebreanu, 1967, pp.193-210.

332

Mircea Zaciu30 subliniază că Rebreanu experimentează o nouă formă de abordare a dimensiuni istorice, el se opreşte la un erou autentic, exponent de prim ordin al neamului românesc din Ardeal, unul din cei mai îndrăgiţi şi mai trecuţi în legendă, Horia alături de Iancu. Istoria este văzută împreună cu legenda, Horea se confundă cu însuşi mitul sacrificiului pentru dreptate. Eroismul Crăişorului, arată Rebreanu, „se umaniza şi devenea viaţa dreaptă a unui suflet drept‖. În Lecturi şi zile, Fals jurnal, Editura Eminescu, 1975, p. 234238, criticul notează următoarele: „Mă gândesc la Crăişorul lui Liviu Rebreanu, roman nedreptăţit, căci lectura lui e răscolitoare. Descopăr în el un sens explicit pentru opera lui Agârbiceanu însuşi, la care acelaşi Gând se află oarecum dispersat, nerostit. Rebreanu îl pune în personajul său, cu o intuiţie a unei dimensiuni existentă în toată istoria trabsilvană. Horia e un destin asumat, nu acceptat, cu valoarea simbolică a unei identificări şi renunţări extinse asupra lui Agârbiceanu însuşi, ca şi a altor scriitori din marele nostru trecut.” Scriitorul scrutează concret istoria, el face translaţia de la istoria concretă la istoria semnificantă: „Iureşul sângeros al moţilor din 1784, l-am scris odată din cap, uscat, drept şi aspru, cu date şi documente. Povestea aceea are însă puţine contigenţe cu Crăişorul. Acolo vorbeşte istoria‖.Omul din istorie e redus la idei unice, aproape fixe, condamnat să reprezinte o verigă dintr-un lanţ riguros de fapte, controlate şi mai viguros cu date, pe când bietul om, cu viaţa lui din totdeauna şi cu pornirile sale eroice rămâne înafara ei. Oamenii cu idei centrale, cu linie dreaptă „sunt atât de puţini‖. Istoria conservă cu lux de amănunte toate faptele exterioare, parcă ele ar putea explica rostul evenimentelor. Explicaţia se află tocmai între fapte, „unde se zvârcoleşte sufletul de îndoieli‖.31 Mircea Muthu32 se referă la tema pământului, omul nu trebuie să se îndepărteze de pământ. Între cele două capete ale arcului de cerc (1920-1932), respectiv Ion şi Răscoala, această temă
30 31

în Liviu Rebreanu şi conştiinţa istoriei, p. 257. Liviu Rebreanu, Opere, vol.VII, 1975, pp.413-414. 32 Centru şi corp sferoid, în vol. Liviu Rebreanu după un veac, coord. Mircea Zaciu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985, p. 81.

333

acompaniază solemn şi „tribulaţiile Crăişorului‖. Pământul nu e vital ca în romanul Ion, dar e un reactiv necesar în momente de mare cumpănă. După călătoria la Viena, Horia simte ca Anteu necesitatea contactului cu ţinutul său: „Îi era sufletul mai însetat acum când simţea, iar sub picioare glia aspră, sălbatică şi totuşi primitoare care i-a hărăzit toată viaţa şi mai ales, i-a înflorit copilăria‖.Horia ştia că „locurile îşi au legea lor plămădită din respiraţia pământului şi a oamenilor care sunt şi care au fost‖. Moartea lui Doja alimentează visul lui Horia şi în acelaşi timp presentimentul cititorului. Horia reeditează destinul răsculatului Doja în acelaşi spaţiu, tutelat de glia aspră, sălbatică „şi totuşi primitoare‖.Cu cât Horia se apropie de sfârşit, cu atât relatările despre supliciu se înmulţesc. În final, visul cu căpitanul iobagilor, Doja nu-l mai are Horia, deoarece transferul închipuit până acum a devenit real. Mirosul din vis îl simte acum Horia pe viu, parcă undeva aproape ar fi fost prăjit de viu. Imaginea lui Doja şi-a îndeplinit funcţia de pivot în evocarea celeilalte răscoale ca o continuitate. Între cei doi există o relaţie organică ca şi între alte personaje: Iosif Bologa a fost tras pe roată ca adept al lui Horia. Corpul sferoid al epicii rebreniene constă şi în această ştafetă de la Doja, la Apostol. Supliciul lui Doja istorisit de către Cloşca îl obsedează pe Horia, el anunţă prin repetare şi translare, sfârşitul lui Horia. Moartea lui Doja menţine presentimentul cititorului şi visul lui Horia. Cu cât ne apropiem de final, cu atât auzim mai mult despre această poveste. În final, visul nu se mai repetă, translarea e efectivă. Imaginea lui Doja a fost folosită de autor pentru a evoca alt palier din trecutul Transilvaniei, o continuitate între cei doi pare o legătură organică.(vezi Anexa 10 – pag.) Rebreanu şi-a pregătit o listă de nume din comunele prin care a trecut să se documenteze.(vezi Anexa 11 – pag.) Se spune că atunci când Horia s-a dus la Viena să arate Împăratului Austriei păsurile Românilor ardeleni, atât de asupriţi, a fost întrebat de către generalul adjutant al Curţii: „- Spui că eşti român? În ce parte a lumii trăiesc românii ăştia? - În Transilvania, Excelenţă. - A! Ha! În ţara în care oamenii mănâncă numai carne de măgar?

334

Horia se aprinse de supărare. Împăratul zâmbi doar. – Da, Excelenţă, reluă Horia, de-acolo sunt., dar de unde ştiţi ceea ce mi-aţi spus adineauri? – O ştiu, fiindcă am fost şi eu odată în Transilvania. – Mare lucru! Mă mir că nu v-au mâncat Românii ăia! Generalul adjutant s-a făcut roşu., iar împăratul a râs cu hohote‖. (Răspunsuri înţelepte, vorbe de duh) Scrieri închinate moţilor, primele au fost producţii populare în versuri şi proză transmise pe cale orală: Ovidiu Bârlea şi Ioan Şerb33 - culegerea are pe Horia ca erou al povestirilor populare, ca un simbol al renaşterii Daciei. Creaţia cultă începe cu istoriografii saşi: Schaser, J. T. Hermann, J. Fr.Seiverth şi M. G. Herman (cronici de cancelarie cu ecourile răscoalei). Urmează Nicolae Bălcescu cu studiul Mersul revoluţiei în istoria românilor din Ardeal. Primul monograf al răscoalei lui Horia a fost Telek Domokos (1884), urmat de A. D. Xenopol, Nicolae Iorga, I. Lupaş, Miron Constantinescu, David Prodan. Bibliografia răscoalei lui Horia a fost publicată de Octavian Beu la Sibiu, alte contribuţii aparţin lui Constantin Daicoviciu şi Ştefan Pascu. Literatura beletristică are ca primă încercare de roman istoric în 1848, Horra de Josef Marlin, urmat de Ioachim C. Drăgănescu, Concordia, povestiri în foileton, 1885, Iaşi, romanul Horia. Mihail Sadoveanu cu volumul Povestiri istorice, Cum a murit Horia, în 1926. Crăişorul Horia a lui Liviu Rebreanu din 1929 ocupă un loc superior, el este continuat în 1960 de Oscar Walter Cizec cu seria de romane Crişan şi Horia. O altă reconstituire aparţine lui Al. Voitin, Procesul Horia, 1967. Reproducem testamentul lui Horia, document interesant şi mult discutat, cu valoare istorică şi nu numai: „Horia, Vasilie, porecla Nicula Ursu.Anii vieţii sale 54. Muierea lui Ilina, fecioru Ion 14, Luca 6 ani. La alte cele nu ştie nimic. Oamenii care l-au prins: Matieş Nuţu, Matieş Onu, frate-său Gheorghe, Trifu Ştefan, a lui Neagu Andrei doi feciori, Simion cu frate-său; îi IARTĂ cu toată inima. Nicula Ion a Neamţului, meşterul care a făcut biserica în Tizeri 44 de florinţi au fost chezaş şi eu, am plătit lui fibirău din Zam, numele lui Sambo
33

Horea şi Iancu în tradiţiile şi cântecele poporului, Editura Mihai Eminescu, Bucureşti, 1972.

335

Dănilă. La Şuteu Toader din Ciucea, şi şade în Tizeri, 10 florinţi, şi mi-a dat 10 horgoşi şi au mai rămas 6 şi 2 marieşi. Satului Ciucea am fost dator 170 de florinţi, pe mine au căzut banii groşilor 22 de florinţi şi i-am dat în mâna lui Petrişor Luca, fiind birău, şi într-a lui Brudaşcă Mihai fiind de faţă Ciuceanu Toader, în casa mea i-am dat banii pe deplin., iar din banii cosirii au fost pe mine şi pe Florea 10 florinţi, şi au luat de pe mine14 florinţi Petrişor Luca; acei 10 florinţi au fost pentru cosire, iar cei patru florinţi să meargă pe cei 18 groşi şi 2 cărţi, care au dat 6 florinţi şi acelea să meargă acolo… Cu alta nu mai sunt dator nici la groşi, nici la cosire. CARTEA care iaşte de la înălţatu împăratu se află la Nicula Petre şi la Nicula Cârsteu, tipărită pe 7 coli pentru biserici, nemţeşte, greceşte şi serbeşte. Acestea mai sus scrise am primit din gura lui, Eu popa Nicolae Raţ paroh Maierii Bălgradului neunit‖. „Alba Iulia de azi, Bălgradul de atunci, a fost începutul şi sfârşitul. În cetate s-au înscris iobagii români pentru a se face grăniceri. Aici Ursu Uibaru, căprarul lui Horia, împreună cu alţi şase ţărani au fost traşi de vii în ţeapă… Asta pentru început… ‖ Cartea exprimă mândria naţională şi simţul de răspundere acut pentru soarta poporului, exprimate prin evocarea marii răscoale a lui Horia – atât ca fenomen social cât şi ca o manifestare a voinţei de afirmare în lume a neamului românesc, (Scriitori români, dicţionar, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, p. 399.).

336

337

ANEXE la capitolul Crăişorul Horia Anexa 1 Prima versiune a fost redactată în vara anului 1928, s-au păstrat doar patru capitole. În 9 octombrie 1928, autorul revine asupra cărţii. Eforturile lui sunt dovedite de scrierea unor episoade, numeroase file abandonate şi schimbarea proiectelor. Din cele 25 de capitole plănuite iniţial au rămas 16, apoi 13, apoi 11 şi în final 10. Intenţia lui Rebreanu ar fi fost să scrie un roman de mai mari proporţii, exemplu de capitol arborescent în părţi: „Noi cerşim din poartă în poartă şi Regele Daciei.‖ Variantele ne arată cum scriitorul şi-a organizat romanul. Primul proiect avea doar şase capitole: I Noroc bun! II Noi cerşim din poartă-n poartă III Înălţate împărate… IV Vine Horia cu porunci… V Crângul Feregetului (trecutul lui Horia) VI De la Ana la Caiafa Al doilea proiect cuprinde 25 de capitole numerotate cu cifre arabe de la 1) Noroc bun! şi până la 25) Umbra Crăişorului. Al treilea proiect poartă titlul Noi cerşim din poartă-n poartă şi are patru capitole: unul dintre ele sună astfel: „Vasile Nicola Ursu Horia”, „Rex Daciae Valachorum”. Din nou un proiect cu şase capitole (ex. Înălţate împărate! şi Regele cu pălărie). Şi, în sfârşit, un proiect ce pare mai apropiat de cel definitiv, este intitulat Crăişorul, are în prima parte 16 capitole, apoi 13 şi în cele din urmă 11. Se începe de la capitolul VI A noastră-i lumea!, VII Cumpăna, VIII, Vin cătanele!, IX, Iuda, X Roata, XI Umbra Crăişorului. Anexa 2 În variantele de început ale romanului, acest capitol a fost proiectat astfel: „Călătoria lui Horia la Viena. Trei luni la Viena.

338

Audienţa la împăratul Iosif. Regele cu pălărie. Înălţate împărate! Sosirea acasă. Nevastă-sa plecată cu copilul cel mic; Ion rămas, amorezat. Traista lui Horia cu poruncile. Consfătuire cu Cloşca. Înţelegerea cu Crişan. Zvonul despre Crăişor. Ultima încercare! Cloşca la Sibiu‖ etc. Anexa 3 – Capitolul I Din proiecte, acest capitol a fost notat astfel: „Munţii Albacului. Toamna târzie. Negura grea năbuşitoare. Crângul Feregetului. Casa lui Horia. Întunecare. Ilina în casă, cu Luca. Unde-i tata? Întrebă Ion intrând. Dumnezeu îl ştie. Etc. Soseşte Horia cu George Nicula. Na, muiere, să-mi faci merinde… Discuţie. Durerile oamenilor. Înfăţişarea lui Horia. Însufleţirea lui Horia. Atitudinea lui George. Târziu vine Cloşca. Nu poate merge. Îi aduce banii lui. Se sărută. George se oferă să meargă cu el. Horia îl respinge. Dimineaţa se adună tovarăşii. Petre Nicula (Vidra), Horia (Râul Mare), Toader Bundei (Câmpeni), Ionuţ Dande (Buciumi), David Onu Surda (Musca).Plecarea: oamenii le zic „Noroc bun‖. Întâlnirea cu Ursu Uibaru, gornicul lui Alexe Intze din Câmpeni‖. Anexa 4 – Capitolul II Din proiecte, avem sintetic prezentat acest capitol: „Sosirea soţilor lui Horia, răspândirea ştirilor despre audienţa lui Horia. Horia soseşte. Ursu Uibaru vrea să-l prindă. Veşti răspândite de Horia. Întrevedere Horia - Cloşca. Demersurile pentru dreptate‖. Anexa 5 – Capitolul IV Iată cum arată notaţiile din proiecte pentru acest capitol: „Regretul c-a trimis pe Ion. Agitaţia directă către masă. Consfătuire cu oamenii. Ordin lui Crişan să-i dea drumul. Arestările din Ponor. Scrisoarea lui Horia. De vorbă cu oamenii. Ion şi suliţa. Visul lui Horia. Biserica. Horia loveşte. Solul de la Crişan, adunarea de la Mesteacăn. Vestirea oamenilor dimprejur să fie gata. Cloşca şi pregătirea adunării de la Păltiniş. Garda lui Horia şi placarea la adunare; Hai, feciori!‖

339

Anexa 6 – Capitolul V În variante, acest capitol a fost iniţial intitulat Pârjolul şi avea ca plan de idei următoarele rânduri: „Pe drum spre Păltiniş. Solul îi povesteşte despre Curechi, Arad, etc. Pe munte oamenii spun mersul revoluţiei. Horia, cuvântare, jurământul, căpitanii. Primarii au fugit la Câmpeni. Macavei Bota e prins la Arad. Năvala spre Câmpeni. Buciumele pe munţi. Evenimentele de la Câmpeni. Popa Şuluţu şi Cloşca. Abrudul. Ursu Uibaru şi primarii prinşi. Executarea.Vasile Goici‖. Anexa 7 – Capitolul VI În variante, capitolul este schiţat sumar: „El, Crişan, la Albac şi fără ştirea lui duce tratative cu Schultz şi armistiţiu. Întrevederea răului. Tratativele cu Schultz la Câmpeni. Ordin către Geoagiu, vameşul Huedin, arme‖. Anexa 8 – Capitolul VII Şi acest capitol este gândit din note pe scurt. „Reluarea luptei. Descurajarea. Armata intră în funcţie. Amnestie pentru toţi. Preoţii intervin cu episcopii. Prăbuşirea întrevăzută. Nu se lasă. Crişan bătut. Ordin pentru dizolvare.Vin cătanele! Pleacă Crăişorul‖. Anexa 9 – Capitolul VII Iniţial, în proiecte, capitolul este rezumat astfel: „Horia şi Cloşca în munţi. Coliba. Sfaturile lor. Nerecunoştinţa. Prinderea. În Câmpeni. Spre Zlatna şi apoi Alba Iulia. Drumul. Închisoarea. Interogator.Vreau să vorbesc cu împăratul! Aude despre sinuciderea lui Crişan‖. Anexa 10 - Vocabular Pentru a respecta epoca istorică şi a da culoare arhaică, Rebreanu apelează la arhaisme nu atât de numeroase cum ne-am

340

aştepta: „gornic, şpan, işpan, panduri, jalbă, nemeş, bucoavnă, birău - primar, zloţi, husaşi, haidăi, fisolgabirău, sigartău”. Nici regionalismele nu sunt în număr mare: „a mas - a rămas peste noapte, cătană, ţundră - haină ţărănească, nezăhăit - netulburat, a clefăi, draniţă, tureac, ponos - urmare, rebelişti‖. Unele forme populare primesc nuanţe stilistice neaşteptate: „duminecă, necăcios, bade, coperiş, jicnit, a se hodini, ţivil, subt‖. Expresiile populare, locuţiuni verbale arhaice, zicători, jumătăţi de proverbe, dictoane biblice etc., se întâlnesc în număr mai mare: „suflet de om, a hărţui ca pe un câine, D-zeu să vă ajute!, faceţi ce v-o îndruma D-zeu!, să dea D-zeu să iasă toate bune!, poate s-o îndura bunul D-zeu, dacă-i albă, dacă-i neagră să ştim, a ajunge cuţitul la os, a pune de mămăligă, eu ţi-s popa de-amu, a face praf şi cenuşă, ceasul bun numai omul şi-l alege, omul prost e slab şi fălos, boala lungă niciodată nu-i bună, ia seama să nu se surpe hornul!, a împărţi pielea ursului din pădure‖. Anexa 11 – Nume de persoane Avem nume din cele mai diverse ca: „Lupu Coroiu, Petre Coroiu, Petre Manciu din Albac; Simion Todea, Dumitru Todea din Râul Mare; Popa Dumitru din Certeje; Petre Nicola din Albac; Vasile Avram din Lupşa; Iosif al Popii din Sulighet; Ion Tunsu din Sadu, Sibiu; Iosif Bude din Ilia; Ion Lupaş din Săcădaş; George Ignat, Teodoric Tomescu din Fărcădia; Grigore Pădureanu din Telm: „ mai apropiat de adevăr par spusele lui. „Vom încerca şi noi altceva, că până n-om speria pe domni, n-o fi bine de noi‖; Flore a lui Cosma din Gârbăra: Ţara asta e a românilor, nu-i a ungurilor; Ion Ispas din Cornu; Mihai Breteanu din Ostrov: crezul sfânt al răsculaţilor exprimat clar în cuvintele Nouă ne plac poruncile împăratului şi le urmăm până la ultima picătură de sânge, dar fiindcă DOMNII nu ascultă poruncile împărăteşti, nici Noi nu ne putem ţine de ele‖. Alte nume: Costinaş Onu, Toma Bugnariu, Ignat Ursu, Adam Giurgiu, Toader Cleşa, Petre Petrescu, Tănase Râu, Ion Solnocu, Adam Părău, Ion Părău, Ion Dan, Ion Ciurdariu, Ion Vinţan, Ion Romoşan, Ion Buciuman, Ion Ignat, Sandru Murariu, Ion Temeşan, Ion Spinianţu, Ruselin Maieru din Şeuleşti, Adam Iacob,

341

Pop Simion, Avram Şuluţiu, Popa Moise din Cărpeniş, Ion Lucaciu, Ion Mămăligă, Ion Sava, Adam Pagu, Ion Golcea, Ion Suciu, Dănilă Todoran, Iacob Topa, Ion Bădău, Ion Miclea, Ion Bogdan, Petruţ Macovei, Ion Vancu, Ion Lupenciu, Ion Man, Ion Mariş, Ion Sânzianu ş.a.

342

RĂSCOALA
Subiectul acestui roman îl preocupa pe Rebreanu, încă înainte de a veni în Bucureşti. În Caiete1, se menţionează anul 1909, localitatea Prislop, un început de documentare (piesa Ţăranii), unde autorul conspectează cauzele răscoalei din 1907, după Radu Rosetti. Scriitorul se hotărăşte să devină cântăreţul răscoalei ţăranilor, deoarece sconta să obţină „un succes grabnic cu un subiect atât de fierbinte‖. Răscoala, ca roman, continuă să-l preocupe pe Rebreanu; de la piesa de teatru din 1909-1910 se ajunge în 1912 – 1913, la titlul unui volum de nuvele şi, din nou, la Răscoala, ca dramă, între anii 1919 - 1920. În caietele de creaţie – 1919, găsim şi alte notaţii: „În Răscoala: o mulţime de ţărani vociferând, alergând nebuneşte. Din gălăgia lor se desprinde, ca un tunet sălbatic, vag şi impresionant. Pământ! Pământ!‖ Niculae Gheran, rescriind istoria zbuciumată a romanului Răscoala, aminteşte câteva detalii şi strategii importante pentru înţelegerea „stării de spirit”, pe care o avea Rebreanu, în 1927. În noiembrie 1926, autorul a încercat să scrie la Răscoala şi apoi va abandona. În februarie 1927, autorul anunţă reluarea scrisului la roman, dar fără succes, la fel şi în iulie 1927. Prima variantă a Răscoalei a fost abandonată după doar 135 de file, fiind scrisă în doar 17 zile, în perioada 1 – 31 august 1927. Varianta a doua a durat 28 de zile (12 august – 28 septembrie 1931, iar cea de-a treia variantă a necesitat 126 de zile (8 iunie – 11 decembrie 1932). Aşadar, romanul Răscoala revine pe masa de lucru, după terminarea romanului Ciuleandra. Mai târziu, proiectele Răscoalei trec iarăşi pe primul plan, dovadă încercările de redactare a primului capitol, datate în
1

Liviu Rebreanu, Caiete, p. 121.

343

Maieru, la 9 şi 10 iulie 1927. La 1 august, după multe căutări, autorul descoperă fraza de început care aşa cum spune şi Rebreanu „marchează ritmul deosebit, unic al romanului‖: („D-voastră nu cunoaşteţi ţăranul român‖) Varianta primă, cunoscută şi sub numele de varianta de la MAIERU, are un început palid (1 -2 august 1927); se continuă în faza a doua (9 – 31 august 1927). Cu toate că s-au adunat 135 de file, totul va fi abandonat2. Rebreanu îşi va arăta nemulţumirea faţă de mersul greoi al scrisului la Răscoala, în paginile Jurnalului I3: „E rândul Răscoalei, dar vai! cât va mai trece până ce voi vedea-o în picioare!‖ Ca o compensaţie faţă de cititori, autorul va publica fragmente semnificative din roman în Universul literar4; apoi în revista Excelsior, 1930, un alt fragment din roman intitulat Două lumi ; şi în Vremea, Bucuriile şi amărăciunile lui Titu Herdelea, în 1931. Tot în periodice apar şi fragmentele: Ancheta, Învăţătorul, Picnic, Petre Petre, Du-te Pavele!, Friguri. După apariţia cărţii, se publică fragmentar şi Învăţătorul, Învăţătorul Dragoş. După cum îşi propusese chiar scriitorul5: „Romanul trebuia terminat până la toamnă, mai precis de Crăciun sau cel mai târziu de 1 ianuarie 1933‖. Asta ca urmare a faptului că mersul scrisului la roman capătă forţă prin iulie 1931. Un ultim fragment publicat din Răscoala, cu titlul de Răsăritul va fi întâlnit în revista Secolul, I, 14 februarie 1932. În conferinţa Cum am scris Răscoala, ţinută la Ateneul Român, în 22 mai 1942, Rebreanu mărturisea: „… Pe urmă voiam să încep Răscoala. De fapt asta mă interesa mai mult. Mă simţeam încărcat de viaţa ce trebuia să trăiască în viitorul roman şi râvneam să mă eliberez. Parcă niciodată nu m-am aşezat la masa de scris cu mai multă pasiune, dar n-a mers atât de uşor cum speram‖. Primele ecouri critice aparţin următorilor:

2 3

Cf. Liviu Rebreanu, Opere, vol.8, 1975, pp.727-730 şi 755-838. p. 127. 4 vezi Aventura lui Titu Herdelea, 1927, p. 647. 5 în Jurnal I, 4 ianuarie, 1931.

344

Mihail Sebastian6 care va semna o cronică excelentă despre Răscoala, afirmă că romanul e perfect încheiat, „de o grandoare epică în stare să marcheze o epocă literară‖. Criticul consideră personajele veridice, apreciază existenţa unui suflu de epopee şi face asemănări cu Tolstoi şi Zola. Pompiliu Constantinescu, în Liviu Rebreanu, Răscoala, vol. I, II, roman, prin cronica literară7, scoate în evidenţă „compoziţia savantă şi „admirabila obiectivitate‖. În Răscoala se realizează cu mari resurse imaginea unei psihoze, văzută în elementele ei componente şi în sinteza unui impresionant suflu de epopee. Observaţii de amănunt: „scene de efect artificioase‖ sunt considerate: (jugănirea lui Aristide şi violarea Nadinei). Introducerea lui Titu Herdelea i se pare criticului „palid realizată”. Eugen Lovinescu8 remarcă „magistrala putere de evocare realistă prin îngrămădirea amănuntelor şi episoadelor‖, respectiv priceperea în mânuirea maselor, ceea ce face din Rebreanu - „cel mai mare creator epic al literaturii române‖. George Călinescu, în 1935, la trei ani de la apariţia Răscoalei, scria: „El (Liviu Rebreanu) pentru întâia oară a născut în cititorul român convingerea că un ROMAN românesc poate exista şi se poate citi‖9 Tot Călinescu adaugă că: „oricare va fi evoluţia genului, Rebreanu va trebui să stea în frunte ca un patriarh, pentru bunul motiv că a descoperit America‖. Perpessicius, prieten al autorului, recunoaşte10 locul de căpetenie al lui Rebreanu în istoria romanului românesc, cunoaşterea societăţii şi sufletului ţărănesc şi arta simplicităţii organice. Autorul este comparat cu Reymont şi Balzac. Rebreanu începe să-şi vadă romanul pe drumul cel bun de-abia în 10 aprilie 1932: „Răscoala s-a limpezit, cred, definitiv în sufletul meu, încât aş putea lucra cu spor dacă aş avea liniştea necesară‖11. Peste numai şapte zile, optimismul scriitorului creşte:
6 7

în România literară, II, (1933), nr. 52, p. 4. în revista Vremea, VI, nr. 278, din 5 martie 1933, p. 12. 8 în Istoria literaturii române contemporane, 1900–1937, Bucureşti, p. 242. 9 Adevărul literar şi artistic, XIV, nr. 783, 8 decembrie 1985. 10 în Liviu Rebreanu, Răscoala, Editura Adevărul, din Menţiuni critice, vol.V, 1946, pp. 149-162. 11 cf. Jurnal, I, p. 235.

345

„Şi totuşi cartea asta are atâtea lucruri deosebite, dacă voi putea-o termina cu bine, va face desigur mare vâlvă‖12. Ca să argumenteze „vâlva”, autorul mai publică un fragment de roman, intitulat Petre Petre, la 3 ianuarie 1932, în Adevărul literar şi artistic. După atât de multe amânări, în sfârşit, în 5 mai 1932, Rebreanu începe transcrierea Răscoalei la Valea Mare. Cuprins de îndoieli încă, scriitorul lucrează după cum singur mărturiseşte „potrivit”. El simte în acel moment că „Răscoala este în mine, dar haotică”. Autorul pare mulţumit de capitole, „o ţesătură complicată, vie şi violentă de oameni şi fapte, toate fragmentare şi alcătuind totuşi un ansamblu perfect legat. Urzeala generală există. Bătătura vine ţesând şi mai cu seamă alesul‖13. Finalul romanului îl prinde pe scriitor în Bucureşti, la 9 noiembrie 1932, cu ultimul capitol. Cu toate eforturile, cartea se încheie de-abia pe 22 decembrie, cu scopul ca între Crăciun şi Anul Nou, ea să se găsească în librării. (vezi Anexa 1 – pag. 375) Înainte de a vedea cum este primită cartea şi de către alţii, mai puţin prieteni ai lui Rebreanu, să vedem părerea lui Rebreanu despre Răscoala: în articolul intitulat „De vorbă cu Liviu Rebreanu, Un nou roman Răscoala, de I. Valerian, 1926, publicat în Viaţa literară, scriitorul precizează că: „Această lucrare are oarecare legături de ansamblu cu Ion, fără să fie propriu-zis o continuare. În Ion intriga se petrece în Ardeal, fiind condiţionată de imperativul etnic de acolo. Răscoala se desfăşoară în vechiul regat şi cuprinde evenimentele până la război‖. Dintru început se vede clar: răscoalele ţărăneşti nu sunt romanţate, autorul nu vrea să scrie istorie, ci LITERATURĂ. Condiţiile istorico – sociale de atunci nu permiteau ca multe din problemele sociale să fie rezolvate. Se cerea un interes mai adânc pentru durerea ţăranilor., dar dezinteresul celor de la putere e cras, în parlament, se vorbea în toiul răscoalelor despre preţurile la benzină, cu toate că numărul de automobile dacă trecea de vreo trei sute.
12 13

cf. Jurnal, I, p. 235. în Jurnal, I, p. 244.

346

Ideea lui Rebreanu de a scrie Răscoala face parte din planul vast al unei trilogii despre pământ. Mişcările sociale erau văzute ca o răscoală ţărănească în aşa fel prezentată încât să ofere un tablou cât mai vast al contrastului dintre sat şi oraş. În „Caietul de însemnări‖ din1912 – apare cea mai veche notaţie autografă cu titlul operei de mai târziu Răscoala, unde iniţial erau adunate o serie de nuvele. Autorul avea intenţia de a scrie o dramă cu titlul Ţăranii, unde numele de Ion Motofelea e luat de acasă, din Ardeal. Documentarea pentru roman s-a făcut din presă, la Academie; Rebreanu va citi şi cerceta ziar de ziar, totul i se pare mediocru, de aceea, trece la Monitorul oficial pentru a urmări dezbaterile parlamentare din zilele fierbinţi ale răscoalei. Rebreanu se întoarce din nou, la drama Răscoala, proiectată în patru acte, la 7 dec. 1933 şi din nou, renunţă. O altă însemnare a scriitorului din Jurnal I14, aduce Răscoala ca titlu pus în fruntea unei schiţe, ceea ce ar fi de fapt, embrionul viitorului roman. (vezi Anexa 2 – pag. 376) Pe dosul paginii sunt notate treisprezece titluri de capitole, primul intitulat „Gemete fără glas‖, ultimul „Cruci albe şi coperişe roşii‖. Din acestea, puţine au rămas, s-au vrut tot treisprezece ca şi în Ion, au rămas până la urmă douăsprezece. Această însemnare cu toate că e bombastică şi copilăroasă este de fapt „începutul” Răscoalei (schiţa de acţiune e destul de stufoasă, există şi un deznodământ, dar fără personaje – doar siluete… Între timp, Rebreanu continuă documentarea, cunoaşte proprietari, arendaşi, administratori, logofeţi, vătafi, dar şi preoţi, învăţători, jandarmi şi mai ales ţărani. Scriitorul ajunge şi la miniştri, prefecţi, primari, ofiţeri ş.a. Ca şi la alte romane, autorul a vizitat şi locurile mai aprig bântuite de răscoală. Merită amintită replica unui ţăran care întrebat fiind cum de le-a venit să se răzvrătească, a răspuns următoarele: „ – De, domnule, omul când nu mai poate răbda, ce să facă, se iuţeşte… ” Dar tot răul spre bine, cum zicea acel ţăran: „Am câştigat pământul. Am suferit, am sângerat, dar aşa-i rostul lumii… Noi n-am dobândit nimic fără sânge, fără mult sânge. Tot pământul
14

p. 460.

347

nostru e îndoit cu sânge de-al nostru”. Autorul regretă că n-a folosit în roman această replică a ţăranului român anonim. Un alt proiect la Răscoala apare în 19 aprilie 1926 cu titlul de Răscoala: Capitolul I „Sfârşitul. Septembrie. Moşia Râznoveanu în Argeş – 12 pluguri ară. Semănătorii cu grâul. Nadina – soţia lui Grig… Intenţia autorului a fost să continue prin acest roman acţiunea din Ion, până la urmă a rămas doar prin personaje ca Titu Herdelea, domnul deputat Gogu Ionescu, Laura, George Pintea şi Grigore Glogoveanu. Autorul schimbă în acest proiect, capitolul unu care se va numi acum Două lumi. În plus, apar liste de ţărani, nume de personaje şi chiar locul acţiunii. În sudul judeţului Argeş. Se înşiră următoarele sate: Albota, Babaroaga, Bârlogu, Burdea, Cantacuzu (în roman va fi schimbat în Cantacuza), Costeşti, Gliganu, Goia, Humele, Ioneşti, Izvoru, Mozăceni, Rociu, Şerbăneşti, Vlăduţa15. Din satele inventate de ficţiunea scriitorului avem doar Amara, Ruginoasa, Vai – de – ei. Începutul propriu-zis al romanului Răscoala este menţionat precis în Jurnal I16: „9 iulie 1927 – de la 9 seara la 6 dimineaţa, doar 8 rânduri (arendaşul Rogojinaru de pe moşia Ciuta, schimbată apoi în moşia Olena Dolj‖. A doua seară, Rebreanu a reluat lucrul şi a scris 4 pagini şi jumătate („arendaşul trece la moşia Ocina‖), apoi ziua următoare, iar 13 rânduri. Acest început avea loc la Maieru, unde scriitorul ajunge la invitaţia lui Ion Cioarba, căpitan, fiul preotului Iulian Cioarba şi prieten din copilărie cu Liviu. Soţia acestui căpitan, pe nume Ileana Mihăilescu Cioarba era cântăreaţă în trupa lui Constantin Tănase şi fină a scriitorului. De fapt, Rebreanu scrisese această variantă în şcoala din Maieru, într-o sală de clasă cu geamuri ce dădeau înspre Someş. De aici, într-o seară, autorul aude cucuveaua… pentru a doua oară. Scriitorul găseşte cu greu fraza salvatoare de început, abia pe 1 august 1927: „- Dumneavoastră nu cunoaşteţi ţăranul român!‖

15 16

Cf. Liviu Rebreanu, Opere, vol. 8, pp. 658-677. p. 464.

348

Cele 150 de pagini scrise la Maieru, în doar trei săptămâni sunt abandonate, ele vor fi reluate de-abia peste patru ani. De aici, autorul va publica cu puţine ecouri, fragmente din varianta respectivă, intitulate: Petre Petre şi Nadina. Varianta măiereană poate fi găsită în Liviu Rebreanu, Opere17. Să vedem în ce măsură această primă variantă apare ca un strigăt de revoltă. Ştim că Rebreanu a căutat de la bun început să înăbuşe instinctul primitiv, neartistic, să transforme realitatea în ficţiune şi mai pregnant în celelalte variante. Din cele 150 de file pomenite de autor, la Biblioteca Academiei Române se află un număr de doar 136 de file, din care 123 în Arhiva Liviu Rebreanu, I, manuscrisul 1 a) care reprezintă prima redactare mai împlinită a romanului Răscoala, deşi avem şi pagini răzleţe şi uneori scrise ilizibil. Alte 13 file alcătuiesc un fragment distinct având indicaţia autografă a romancierului pentru ca aceste pagini să fie cuprinse în capitolul al II-lea. Se ştie că au fost două întreruperi în luna respectivă: 2-9 august şi 31. Versiunea primă a fost abandonată în aceeaşi vară, după terminarea a 16 paragrafe. Varianta are şi un episod inedit rămas înafara volumului tipărit. Este vorba de sindrofia din familia Niculinei, unde Titu Herdelea, concurat de câţiva ofiţeraşi, flirtează cu mai toate fetele de măritiş. Tenta erotică a acestei versiuni este mai pregnantă decât a cărţii ca atare. Aici, întâlnim şi pe Mărioara Rădulescu – eleva de la şcoala profesională, aflată în gazdă la Gavrilaş. Din Jurnal I18, aflăm că numele de Mărioara Rădulescu ar fi cel al surorii lui Fanny, căreia i se va schimba numele în Niculina19. Varianta aceasta propune mai multe legături cu lumea Prislopului, ştiri despre Herdeleni, moartea Glanetaşului, ş.a.20, dar în acelaşi timp, aflăm amănunte de ordin biografic despre autor după stabilirea acestuia în regat din anul 1909. Titu Herdelea este şi el prezentat în această variantă ca „fost ofiţer în armata austriacă‖, acum mâncându-şi viaţa „cu corectura de noapte la un ziar obscur‖21. Primele experienţe de
17 18

vol.8, p. 727, la capitolul Variante. p. 209. 19 Cf. Liviu Rebreanu, Opere, vol.8, p. 727-730. 20 vezi filele 27-30, din manuscris. 21 cf. fila 50.

349

viaţă conturate aici au valoare biografică22: „Liviu lucrează la ziar ca şi Titu Herdelea, el e la Ordinea lui Ştefan Antim, Titu la Falanga literară şi artistică. Regretul lui Titu că a plecat din Armadia e şi regretul autorului în momentele de cumpănă şi fără perspective23. De aici, întâlnim şi în forma finală a cărţii, personaje şi situaţii reale: Gavrilaş din Armadia24. Autorul recunoaşte în acest personaj pe Gavriluţ, nume real al năsăudeanului care-l vizitase la închisoare pe Liviu, în 1910. Tot reale sunt şi scrisorile lui Titu primite din partea doamnei Herdelea „în stilul ei evanghelic, presărat cu maxime şi poveţe‖25. Pentru comparaţie, iată cum se adresa Ludovica Rebreanu fiului ei, înainte de elaborarea acestei prime variante a Răscoalei: „Dragul meu Întâinăscutul! Dacă ai urma pe strămoşii noştri care au ţinut sfânt acesta nume care l-au câştigat cu multă jertfă alesul Iacob. Tu care ai fost învrednicit să fii născutul din fată fecioară curată, rară din multele fecioare. Acea care te-a născut prin atâta suferinţă, cât te-a iubit, cât te-a îngrijit ori pe unde te-ai aflat, cât dor a mâncat-o de odorul ei scump până s-a deprins cu toate suferinţele câte îndură o inimă de mamă. Nu se pot descrie faptele mamei nici nu le poate revanja un copil niciodată. Aşa dragul meu, cu greu v-am născut cu greu v-am crescut fiind atât de mulţi din care mi-au rămas numai voi doi care mi-aţ putea ajuta la susţinerea vieţii câtă mi-a scris-o Dumnezeu să o mai port pe pământ. Dacă n-aş avea adâncile cunoştinţe divine, m-ar bucura, sau m-ar supăra rău staria şi purtare voastră faţă de mine. Eu aşa cred şi ştiu că cu cât se îmbogăţeşte cineva în avere ori în domnie, cu atât se departă şi de Dumnezeu şi de aceea ce-l cunosc pe El‖ (Aiud la 18 martie 1925) cf. B.A.R. (Biblioteca Academiei Române), nr. 144.791. Pierre Abraham numea umbrele personajelor reale din opera lui Balzac: „fantome din oglindă‖ (Creatures chez Balzac, 1930), la Rebreanu, „dezhumarea realităţii‖din lumea Răscoalei
22 23

în Jurnal I, p. 306. cf. filele 30-31. 24 vezi Răscoala, I, Răsăritul, p. 3. 25 vezi Răscoala, I, Răsăritul, p. 3.

350

presupune în primul rând, cunoaşterea adevărului istoric, cu cât scriitorul încearcă să reproducă mai fidel ansamblul biografic cu atât se pare că se desăvârşeşte transfiguraţia artistică. Această variantă scrisă dintr-o răsuflare, are o stabilă siguranţă stilistică. Există şi forme impure explicabile şi pardonabile ca: „luând-o galant de guşă‖ (fila 88) sau „fabrică care‖ (fila 47), cât şi inexactităţi istorice: în scopul insuflării ţăranilor din Argeş mai multă tărie revoluţionară, autorul mută de pe meleagurile lui Horia „50 de familii din Câmpia Ardealului‖, tocmai în satul Vai – de – ei, înainte de Cuza. (vezi fila 44). Dar există situaţii când de aici se pierd câteva pasaje excelente cum ar fi caracterizarea bătrânului Miron Iuga de către arendaşul Rogojinaru: „Când îl vezi pe moşia dumnealui parc-ai vedea un copac străvechi, uriaş, care şi-a înfipt şi întins rădăcinile solid în şapte mii de pogoane de pământ‖. (fila 5). Onomastica lumii satului cunoaşte înlocuiri de nume: Trifon Guju cu Dragomir Oloman, fila 114, Vasile Zidaru cu Dumitru Burdujan, fila 121, Matei Dulmanu cu Dămian Dulmanu, fila 121. Există indicii care atestă faptul că autorul va reveni în transcriere la varianta primă: „La transcriere, în noaptea de 24-25 august 1931, luni seara pe la 12, un păianjen mi s-a coborât din tavan pe biurou, s-a săltat de vreo cinci ori până la înălţimea flăcării lămpii de birou, apoi s-a ridicat din nou la tavan‖. Despre textul acestei variante, dacă vom lua capitolele la rând, vom observa că, într-adevăr, bazele romanului sunt deja bine fixate. Capitolul I intitulat Două lumi începe cu celebra frază atât de căutată de scriitor şi păstrată în versiunea finală exact aşa: „—D-voastră nu cunoaşteţi ţăranul român! Strigă aprins Ilie Rogojinaru. Nu-l cunoaşteţi, domnilor, dacă vorbiţi aşa! Ori îl cunoaşteţi din cărţi şi din discursuri, şi atunci e mai rău, fiindcă vi-l închipuiţi martir, când în realitate e numai prost şi leneş!‖ Faţă de varianta tipărită, avem o replică în plus a lui Ilie Rogojinaru către Simion Modreanu în legătură cu statul: „Rogojinaru îşi recăpătă încrederea şi vorbi: - Ba eu, drept spun, profit de câte un bilet de tren, că atâta profit avem şi noi de la stat, încolo tot noi îl ghiftuim cu dări, cu biruri, cu taxe… de nici nu le mai poţi ţine socoteala… ş-apoi de ce are omul cunoştinţe şi pe la ministere şi pretutindeni?

351

- Ia dă-l încolo de stat că nu piere el! strigă Rogojinaru oprindu-se o clipă şi ştergându-şi sudoarea ce-i năpădise faţa şi creştetul. Noi să fim sănătoşi şi să trăim, că statul îşi poartă el singur de grijă… ‖ Despre ţărani, Rogojinaru nu uită să sublinieze că sunt „leneşi şi răi şi neascultători‖. Al treilea călător e Grigore Iuga, el pare destul de rezervat, nu se amestecă în asemenea discuţii şi nici nu reacţionează la cele spuse de arendaş despre familia şi moşiile acesteia. Arendaşul, deşi are o poziţie vehementă faţă de ţărani, nu este contrazis, semn că nu este luat în seamă. Poziţia lui este clară: „să nu râvnească nimeni să aibă nevoie de ţărani că atunci te strâng de gât când ţi-e lumea mai dragă!‖ Grigore Iuga vine de la ţară, de la Amara, portretul lui e schiţat în linii mari: „Era de vreo 30 de ani. O figură brună, faţa uscată, frumoasă, o frunte clară adumbrită de sprâncene fine ce arcuiau ochii negri, inteligenţi, înmuiaţi într-o uşoară reverie. Nasul fin, cu nările subţiri, mustăţi negre îngrijite şi o gură de fată, cu dinţi foarte albi. Statura mijlocie era proporţionată. Toată înfăţişarea dovedea un om sănătos, voinic, vânjos, musculos… ‖ (foaia 10). După această prezentare a lui şi a familiei, Grigore sosit în Bucureşti are de tratat cu nişte cerealişti greci asupra vânzării recoltei. Ajuns acasă, Grigore face cunoştinţă cu Titu Herdelea, la recomandarea lui Gogu Ionescu, deputatul cu care Titu se întâlnise la băile de la Sîngeorz . Sora lui Titu, Laura, e măritată cu George Pintea, iar sora acestuia e nevasta deputatului. Cei doi se înţeleg să se întâlnească spre seară ca să discute pe îndelete, fiind neamuri deoarece Grigore ţine pe sora lui Gogu Ionescu, Nadina. Titu se bucură de această şansă, el e de vreo câteva luni în capitală ajutat de familia Gavrilaş. În compania lui aflăm şi pe d-na Marioara Rădulescu, Niculiţă Rusu, d-na Alexandrescu Elena, văduvă şi Jean Ionescu. Titu primeşte scrisoare de acasă de la mamă-sa cu veşti noi. Stilul biblic al scrisorii are şi sfaturi şi maxime morale pentru „dragul mamei înstrăinat‖. Din cele scrise, Titu află despre cum s-a prăpădit Ion al Glanetaşului omorât ca un câine de George a Tomii Bulbuc (foaia 26). Interesant pare motivul: „pentru cine ştie ce nimicuri de-ale lor prosteşti‖. Mamă-sa motivează această veste „ pentru că ştiu că ţi-a fost drag‖. Apoi Titu mai află că Herdelenii s-au împăcat cu popa

352

Belciug care este lăudat pentru biserica nouă ridicată în Pripas. Alte noutăţi din familie: Ghighi a fost cerută de nevastă de învăţătorul Zăgreanu cu care se şi logodeşte, iar ca sfat din partea mamei, Titu primeşte următoarele cuvinte: „… tu să-ţi vezi de-ale tale, să te aşezi bine, să nu pierzi nădejdea în Dumnezeu, că Dumnezeu nu părăseşte pe cei drepţi şi cinstiţi‖. Titu se va întâlni cu Grigore, la Enache. Aici, el face cunoştinţă cu avocatul Baloleanu şi Constantin Dumescu, directorul Băncii Române. Cei trei vorbesc despre pământ şi problema ţărănească. Intervine în discuţie arendaşul Rogojinaru care cataloghează ţăranul român ca fiind. „leneş şi nepăsător, aşteptând să-i vie totul de-a gata de la boier sau înlocuitorul lui‖. Grigore Iuga nu este de acord cu cele spuse şi protestează. Rămas singur cu Titu, dialoghează despre ce va face acesta în Bucureşti. La plecare, Titu speră în ajutorul lui Baloleanu ca să ajungă la ziarul Universul. Grigore Iuga presimte că ţăranii exasperaţi de mizerie se vor ridica şi vor lua cu forţa ceea ce li se cuvine şi nu li se dădea cu înţelepciune. El vede rezolvarea prin schimbarea mentalităţii proprietarilor şi a statului. Statul să vândă pământ ţăranilor, iar proprietarii să-şi îmbunătăţească mijloacele de producţie cu maşini moderne., dar tatăl său, Miron Iuga nu împărtăşea aceste idei. Nadina, nevasta lui Grigore era frumoasă, spirituală, cochetă, ea n-a fost fecioară ca mireasă deoarece era adepta unei vieţi libere, pe când Grigore era un sentimental. Iubirea lui i-a iertat multe lucruri, la început, vara, Nadina şi-o petrecea în străinătate. Grigore nu putea „lăsa moşia de haram‖. Titu revine în vizită la Grigore Iuga, dar nu-l găseşte acasă. Până la urmă acesta îi propune să meargă cu el la ţară pentru o săptămână-două. Doamna Alexandrescu insistă ca Titu să participe şi el la sindrofia de la părinţii lui Jenică. Aici sunt întâmpinaţi de Niculina care-şi serbează ziua onomastică la care mai participă căpitanul Georgescu cu Antoaneta, soţia sa, d-na Alexandrina Niculescu, văduvă, profesoara Agripina Busuioc soţia unui contabil, „maestră în lenjerie”, amatoare de discuţii literare cu Titu, angrosistul Orenstein, nepoftit, care aduce cadou cercei cu diamante, apoi subdirectorul Gavrilescu cu două fete de măritat, Nina şi Geta, un locotenent de administraţie şi sublocotenentul Popescu Virgil şi

353

directorul Modreanu de la Interne, şeful lui Jenică. Întreagă atmosfera aminteşte de Gorila şi pe alocuri de Jar; din acest episod se vor dezvolta cele două romane de mai târziu. Pentru Titu, Niculina e drăguţă, proastă şi iubitoare.(vezi Anexa 3 – pag.) Titu îşi propune să cunoască viaţa satului comparativ cu cel de acasă; el merge la învăţătorul Vasile Dragoş pe care bătrânul Iuga îl consideră periculos. Grigore ar mai face câte ceva, dar n-are putere în faţa tatălui său. Titu cunoaşte şi alţi oameni: familia învăţătorului, arendaşul Platamonu şi fiul său, Aristide despre care află că „tatăl său jupoaie pe bărbaţi şi fiul pe femei”. Din curiozitate, Titu asistă la cercetarea furtului porumbului de primarul Ion Pravilă şi şeful postului de jandarmi, Silvestru Boiangiu. Şi aici ca şi în Ardeal, ţăranii sunt bătuţi pe nedrept. Grigore are discuţii controversate cu tatăl său asupra moşiei Nadinei care e de vânzare. Învăţătorul Dragoş intervine pentru ţăranii bătuţi degeaba la Grigore, dar Miron Iuga îl pune la punct cerându-i să nu se amestece. Oamenii strânşi la horă se sfătuiesc ce să facă; este pomenit şi Petre Petre care este în armată, la artilerie, în Bucureşti. Ţăranii mai în vârstă se gândesc să cumpere pământ, dar şi arendaşul Platamonu vrea. De aceea, ei se hotărăsc să meargă la boierul cel bătrân să-l întrebe şi pe el de pământ. Numele principalilor participanţi la răscoală este pomenit, iată care sunt cei anchetaţi şi bătuţi sălbatic: Serafim Mogoş, Ignat Cercel, Toader Strâmbu, Leonte Orbişor, iniţial Gheorghiţă Ciotoru, Trifon Guzu, iniţial Dragomir Oloman, Pantelimon Văduva, Ion Dragoş, fratele învăţătorului, cârciumarul Cristea, Luca Talabă, Lupu Chiriţoiu, Damian Dulmanu, Stan Marin, Simion Mogoş, Vasile Zidaru, iniţial Dumitru Burdujan, Matei Dulmanu. Aici se încheie varianta măiereană cu cele 123 de file cu conţinut legat. În continuare, avem un episod aflat în Arhiva Liviu Rebreanu, I, Manuscrisul 1c (filele 1-13) intitulat Enigma iubirii.(vezi Anexa 4 – pag.) Nemulţumit de cum începuse, Rebreanu schimbă tot. În 1930, va apare titlul primului capitol schimbat în Răsăritul şi Apusul (o altă variantă de 70 de pagini). Vara următoare, în anul 1931, scriitorul va relua scrisul (apare un alt capitol, al doilea, intitulat

354

Pământurile, apoi al treilea, Flămânzii. Va mai trece încă un an şi în 1932, Răscoala va fi terminată. Varianta a doua din 193126 se află la Biblioteca Academiei Române, sub cote diferite. S-au păstrat doar 48 de file din cele 70 de bază. Prima parte, fără să fie intitulată capitolul I cuprinde cel puţin şase episoade şi anume: - Sosirea lui Grigore Iuga la Bucureşti; - Discuţia din tren cu arendaşul Rogojinaru; - Grigore Iuga şi Titu Herdelea, întâlnirea de la Enache, întrevederile cu Baloleanu şi Dumescu; - Antrenarea în discuţie a lui Rogojinaru; - Amintiri despre Nadina, singurătatea lui Grigore Iuga; - La cizmarul Mendelson: bătrânul, Mişu, Titu şi Petre Petre, revoltă socială. Începutul capitolului II: Pământurile cuprinde următoarele paragrafe: - sindrofia de la Ioneşti; părinţii Niculinei, printre invitaţi – Titu Herdelea; - Vizită la Predeleni, discuţiile cu Grigore, cu Victor, Tecla şi Puia, Titu asistă; - Sosirea lui Titu şi Grigore la Amara. Această versiune se deosebeşte de cea din 1927 prin „restilizarea” întregului text. Modificările făcute încearcă să plasticizeze expresia literară spre a aduce calitate şi concizie. (în loc de „Locomotiva pufăia rar, estenuată subt acoperişul gării‖ avem: „Locomotiva gâfâia rar, extenuată‖). Alte manuscrise separate de roman avem: Învăţătorul – rescris între anii 1927- 1928, cu intenţia publicării în presă. Un alt manuscris e Ancheta – care cuprinde episodul furtului de porumb din hambarul lui Miron Iuga (exagerat de la câţiva saci la un vagon). Varianta a treia respectiv versiunea pentru tipar se află incompletă la B.A.R. sub cota Ms. Rom. 4053 (410 file) după numerotaţia scriitorului - 452, ar lipsi tocmai sfârşitul romanului. Se poate considera o variantă aparte deoarece confruntată cu forma tipărită în 1932 dezvăluie numeroase inadvertenţe: schimbări de cuvânt sau îndepărtarea unor fraze (17 în volumul I şi 27 în cel
26

Liviu Rebreanu, Opere, vol. 8, infra, pp.845-882.

355

de-al doilea. De asemenea, există peste 53 de alte schimbări (intercalări de fragmente inedite sau substanţial restilizate. Variantele editoriale din 1935 şi 1938, adică numerele III şi IV au schimbări făcute de autor. Iată că, de la varianta din 1927 s-au mai perindat cel puţin încă 4-5 reluări şi perfecţionări ale textului, în total 61 în volumul I şi 58 pentru volumul al doilea. Toată această perioadă plină de nedumeriri şi speranţe, alternare de bucurii şi întristări, de certitudini şi nelinişti, de înălţare şi coborâre, pentru autor a fost doar MUNCĂ „dureros de plăcută”, „o exaltare a tuturor energiilor şi o răscolire a străfundurilor fiinţei‖. Întreaga epopee a Răscoalei este povestită în ciclul de conferinţe despre procesul de creaţie organizate sub auspiciile Ateneului Român, 1943, 26 iunie, orele 16, 30. Ele au fost semnalate de Nicolae Liu27. Referinţe critice despre Răscoala sunt multe şi totuşi insuficiente ceea ce provoacă nemulţumirea lui Rebreanu; în 1935, el afirma că opera n-a fost studiată de critica românească „cu seriozitatea cuvenită‖28. Adevărul e că până la urmă aceste referinţe s-au înmulţit substanţial cu sau fără voia autorului. Astfel că din peste 200 de surse existente în 1975, pentru ediţia critică a volumului 8, s-au selectat 109, din cele 109 am ales doar o treime, adică 36 de repere după cum urmează: Şerban Cioculescu, În marginea operei lui Liviu Rebreanu, despre Titu Herdelea aflăm că prin intermediul deputatului guvernamental Gogu Ionescu ajunge să cunoască ţărănimea din ţinutul Argeşului. El evoluează între lumea politică şi gazetărească a Bucureştiului şi realităţile rurale de pe timpul marii proprietăţi. Reformele agrare plutesc în aer, sătenii din Amara se agită să cumpere de la Nadina, moşia ei. Se schiţează astfel rivalitatea dintre marea proprietate, arendaş şi ţărănime. Tânărul Grigore Iuga are concepte mai flexibile despre proprietate, el arată divorţul dintre generaţii. Titu va cunoaşte stările sociale de jos, inclusiv pe

27 28

în Manuscriptum, III, 1972, nr. 6, pp. 106-120. Cf. Dan Petraşincu, Cu domnul Liviu Rebreanu despre romanul Răscoala, în Adevărul literar şi artistic, XIV, (1937), nr. 760 (30 ian).

356

conducătorul ţăranilor răsculaţi, Petre Petre, flăcău „cu duhul răzvrătirii”. G. Călinescu, Răscoala – un document caracteristic29. Criticul se întreabă retoric de ce Rebreanu e mare şi unde anume deoarece după el, nu are nicio undă de lirism, nu are stil. Se ştie că autorul, pentru a studia problema pământului pe toată întinderea românească, a ales momentul acestor răscoale de la 1907. Titu Herdelea serveşte ca un „conciliator”, un simbol al partidului naţional - ţărănesc. Rebreanu e obiectiv: de o parte e clasa boierească cu mentalitatea ei şi de cealaltă parte e ţărănimea cu suferinţa, cu ignoranţa şi cu exaltarea. Titu e peste tot deşi participarea sa la evenimente este nulă. Nici boierimea nu e mai bine prezentată; doar superficial, Nadina e de o nulitate surprinzătoare. În privinţa prezentării maselor, autorul e de o putere neobişnuită: „fiecare pagină e incoloră ca apa mării luată în palmă, deşi ne aflăm totuşi în faţa unei mări înfuriate‖. Magistrală este la Rebreanu analiza momentului incert între timiditatea animalică şi îndrăzneaţă (ţăranii care ajung la conacul boierului Miron Iuga au la început nişte sfieli rurale caracteristice): „Mulţimea se revărsase din uliţă în ograda şi parcul conacului ca un râu care şi-a schimbat brusc albia. Pe alea prunduită şi curăţită de curând, ţăranii se îmbulzeau şi se fereau să nu calce pe marginile cu firicele de iarbă de-abia încolţită. Ici-acolo câte un glas dojenea: - Fereşte, măi creştine, nu strica iarba, că-i păcat de muncă!‖ Impresionează comparaţia din final potrivit căreia Rebreanu este un scriitor, aşa de mare, „încât picioarele sale lasă iarba nevătămată –, dar dezrădăcinează pădurile‖. În Istoria literaturii române…, Bucureşti, 194130, acelaşi Călinescu apreciază că naraţiunea e obiectivă, însă Rebreanu ţine cu ţăranii pe care îi idealizează deşi are repulsie pentru societatea boierească a României vechi. Individul de la oraş e slab conturat chiar şi la ardelenii Herdelea şi Belciug. Prin conversaţie, autorul surprinde numai colectivul. Nadina e moşiereasa frivolă, care se priveşte în oglindă mereu goală şi care înşeală cu preaviz pe soţ.
29 30

în Adevărul literar şi artistic, XII, 1933, p. 1. pp. 650-651.

357

Grigore Iuga apare ca tânărul boier orb, umanitarist, de o nepăsare conjugală absurdă. Titu e adus ca spectator în numele autorului. Când vine vorba de ţărani, lucrurile se schimbă. Scriitorul redevine „genial”. Răzmeriţa e pregătită în timp, cu un efect epic considerabil. Epopeea debutează încet ca un cer înnorat, devine bubuitoare spre mijloc, apoi se rezolvă. Avem de-a face cu un ţăran colectiv, cu o psihologie de masă. Automobilul boierului a strivit un cocoş. Şoferul a tras de urechi un copil. Fiul arendaşului grec a necinstit o fată. Unui sătean sărac, perceptorul i-a luat porcul zălog. La început fapte neînsemnate, apoi devin enorme motivări ale furtunii. Deşteptăciunea personajelor e înlocuită cu viclenia şi umorul sinistru: „- Noroc, noroc Trifoane! Strigă Leonte Orbişor din uliţă, oprindu-se o clipă, cu sapa de-a umăr. Te-ai apucat de treburi? Ce să facem? Pe lângă casă – răspunde Trifon Guju, ciocănind de zor. - Baţi coasa Trifoane, ori… ? Întreabă Leonte fără mirare. - O bat să fie bătută! Zice Trifon fără să ridice capul. - Mi se pare că vrei să coseşti înainte de-a semăna? - Apoi dacă trebuie?...De!‖ Miron Iuga le vorbeşte ţăranilor muţi, impenetrabili: „- Nu m-am trudit eu destul cu alde voi… Dar mie ce puteţi să-mi faceţi? Să mă omorâţi? Ce, mi-e frică mie de moarte, mă?...Nu-i nimic, băieţi! Dumnezeu e sus şi vede… ‖ Oamenii politici sunt înfăţişaţi ca nişte caricaturi ale laşităţii şi neseriozităţii, armata e „o ceată de bestii crude‖. Alexandru Philippide, în Romanul mulţimii răzvrătite, Liviu Rebreanu, Răscoala31, despre roman, spune că: „Rare sunt cărţile pe care le trăieşti aşa cum o trăieşti pe aceasta‖. Rebreanu e considerat meşter în mânuirea mulţimii. Cartea e „fără concluzii, ca şi viaţa însăşi. Ea turbură în sufletul nostru adâncuri amare. E o carte ce dă de gândit şi care poate stimula nu numai meditaţii sterpe. Amărăciunea ei este tonică, înviorătoare, prin sensul ei general, constituie fără îndoială un îndemn spre mai bine‖. Mihail Sebastian, Un curent de viaţă, în România literară, 1933. Criticul semnalează talentul lui Rebreanu, darul acestuia de a crea viaţă. Nadina e prezentată cu mijloace simple, uneori naive,
31

în Adevărul literar şi artistic, XII, p. 7.

358

dar pe parcurs ea devine o siluetă tulburătoare, o imagine frivolă şi în acelaşi timp graţioasă. Titu Herdelea, ca spectator al dramei, e prezentat ca viu, vioi, agitat şi simpatic. După izbucnirea răscoalei ţăranii se „anonimează”, se pierd în mase. În această atmosferă încărcată, gesturile lor capătă semnificaţii multiplicate, cuvintele dobândesc un sunet interior de profeţie sau de simbol. Admirabil în această idee, e scurtul pasaj al coasei lui Trifon sau crainicii care trec prin sate pe cai albi – nimeni nu i-a văzut, dar toată lumea îi ştie.Vestitorii lui Vodă, poate trimişii lui Dumnezeu, taie în lung şi în lat moşiile. Totul se profilează halucinant şi simplu, jumătate în basm, jumătate în adevăr. La fel e şi cu momentul confruntării boierului Miron cu întreg satul strâns la curte cât şi siluirea şi uciderea Nadinei. Nadina e un capitol sumbru, străbătut de focurile încrucişate ale senzualităţii şi ale crimei, într-un ritm gâfâitor, căruia nimic nu-i rezistă. Nici grandoarea, nici repulsia morală, deoarece peste ele se împlineşte destinul aspru. Şi peste trupul Nadinei, peste tinereţea jugănită a tânărului Platamonu, peste trupurile de ţăran ciuruite sub gloanţele soldaţilor, amestec cald de sânge şi pământ, din care nimeni nu înţelege nimic. Poate Anton Nebunul, singurul ins inspirat din această gloată „de nefericiţi orbi”. Felix Aderca, Ţăranii lui Rebreanu. Cu prilejul romanului Răscoala, Adevărul, 1933. Ţăranii vin la boier mai întâi ca să-i ajute să cumpere moşia Nadinei: „- că suntem nevoiaşi de te miri cum mai suflăm dacă n-avem pământ destul… - Destul nu-i niciodată! Zise boierul mohorât, adăugând după o pauză:, dar până acum cum v-a ajuns? - Am tot răbdat, conaşule, strigă Marin Stan. Şi tot mai rău ne-am scufundat în sărăcie, dacă n-avem pământ… - Pământ, pământ! Mormăi boierul!..‖. Parcă ar fi un ecou ancestral, universal, ridicat de scriitor din adâncurile cele mai autentice ale sufletului rural. Ţăranii din Amara se întorc fără nicio ispravă din Bucureşti. În tren stau de vorbă unii cu alţii: „… până ne-o ajuta Dumnezeu să căpătăm şi noi pământ. Că pe la noi oamenii trag nădejde că în curând Vodă are să înceapă să împartă moşiile, cum se şi aude mereu de mulţi ani…

359

- De auzit se ude mereu ce-i drept – observă într-un colţ un mărunţel, cu faţa roşie şi asudată. - Aşa vorbesc oamenii şi pe la noi – zise Lupu Chiriţoiu uitându-se la cel din colţ –, dar eu nu cred să-l lase boierii pe Vodă, că nici boierii nu-s proşti şi apoi în mâna lor este toată puterea!” Pentru critic, scrisul lui Rebreanu e aşadar, „ca pământul, aspru şi bolovănos”. Pompiliu Constantinescu, Magistrala evocare a psihologiei de masă32. Metodica epică din Răscoala, evocare de aglutinate episoade ale revoluţiei ţărăneşti din 1907 este o punere în practică a dogmei realiste a lui Stendhal, care cere o reducere a imaginii globale în fragmente expresive, concentrate, spre a alcătui un şuvoi de fapte care să sugereze o atmosferă. Volumul I intitulat Se mişcă ţara! Este o pregătire amănunţită a unei psihoze colective care se aprinde cu o intensitate inamică în volumul al doilea. Ca să ne introducă în atmosfera oraşului şi în psihologia satului dinainte de răscoală, i-au trebuit autorului 300 de pagini. Aici vom întâlni tipuri de boieri, arendaşi, politicieni, autoritatea civilă şi militară, burghezie, etc. Tonul descrierii este cenuşiu şi uniform. Doar trei figuri prind contur în primul volum: bătrânul boier latifundiar Miron Iuga autoritar şi drept, conservator, intransigent, refractar vieţii de la oraş, stâlp al tradiţiei şi autohtonismului faţă de ţărănime. Grigore Iuga care are o fire blajină, el este resemnat, dar animat de justiţie umană, are totuşi idei înaintate, vederi moderne şi este pentru industrializarea agricolă şi producţia intensivă. Şi în al treilea rând, Nadina, soţia lui Grigore, femeie vanitoasă, risipitoare, cochetă şi senzuală, proprietar absenteist, cultivator prin arendaş, consumatoare de capital mobil, viaţă de lux şi trândăvie, ea n-are simţul pământului. Al doilea volum al Răscoalei intitulat Focurile! Este de un dinamism mai intens. Răscoala e prezentată ca o psihoză colectivă, ca o psihologie a mulţimii. Tipurile urbane sunt mai puţin reliefate: mediul gazetăresc în care activează Titu, aventurile lui amoroase, siluetele din burghezia orăşenească, figura prefectului Baloleanu, a lui Dumescu, a procurorului Grecescu, a lui Brumaru secătură mondenă şi amant docil, deputatul Gogu Ionescu şi alţii care cad pe planul al doilea al romanului.
32

în Vremea, VI, 1933.

360

Ies în evidenţă primarul din Amara, Ion Pravilă, plutonierul Boiangiu, învăţătorul Dragoş, ţăranii din fruntea răscoalei, cârciumarul Busuioc şi arendaşii. Slab conturaţi sunt prefectul Baloleanu, căpitanul Tănăsescu ş.a. Castrarea tânărului Platamonu şi violul Nadinei par mai mult de efect exterior, decât episoadele integrate organic în psihologia ţăranului. Petru Comarnescu, în Despre Răscoala33, are aprecieri entuziaste despre valoarea operei. Criticul este şi primul autor al unui articol intitulat La moartea scriitorului Liviu Rebreanu. În Revista Fundaţiilor Regale34, scris după August 1944; meritul acestuia e că trasează cu claritate liniile monumentale ale operei rebreniene. Despre Răscoala, el spune că: „Întreaga psihologie a satului românesc, cârmuită de obiceiuri şi atitudini colective, de pasiuni şi procedee supraindividuale, de care individul se subordonează unei mişcări generale, participând la totalitate, a fost genial surprinsă şi exprimată mai ales în acest roman‖. Dan Petraşincu35, face „critica criticii” despre Răscoala. Rebreanu creează oameni în colectiv – în „caracter cosmic”. Se fac referiri şi la Proust, Dostoievski şi Tolstoi. Radu Toma, în În zgomotul cel mare al lumii… (note la Răscoala), apreciază că romanul e ca „o aventură a vorbelor”, scena de început cu voci distincte care se dizolvă „într-un zgomot aspru din care se ridicau ici-acolo izbucniri de râsete, câte-o vorbă veselă, câte-o pupătură mai pleoscăită şi mai ales ţipete stăruitoare după hamali‖ (p. 3) şi scena finală – o conversaţie mai puţin articulată care se topeşte într-un zgomot asurzitor: „Glasurile se amestecau, se confundau, se pierdeau în zgomotul cel mare al lumii‖ (p.567) Vorbele bine articulate, dialogul dintre Grigore şi Rogojinaru, se contopesc în marele zgomot al lumii. Între aceste zgomote apare, creşte şi dispare un imperiu de VORBE. Titu Herdelea remarca următoarele: „Importantă e vorba, nu fapta‖ (p. 370). În roman se vorbeşte mult: în tren, pe stradă, la restaurant, în familia Gavrilaş, Predeleanu sau în atelierul lui Mendelson, la conacul din Amara, Lespezi ori Gliganu, în casa învăţătorului
33 34

în Discobolul, II, (1913), nr. 7-8 (martie-aprilie). XI (1944), nr. 9, pp.710-711. 35 în Prisme, în România literară, II, (1933), nr. 6486, mai, p. 2.

361

Dragoş, pe uliţă, în redacţia ziarului Drapelul, la Cameră în curtea primăriei etc. Întâi apar vorbele şi apoi faptele (ţăranii vorbesc, sunt răscoliţi de ce îşi spun şi apoi se răscoală). Glasurile din Răscoala sunt de toate felurile: uscate, sparte, hârâitoare, răguşite, tremurate, lăcrimate, plângăcioase, zgrunţuroase, ursuze, înecate, speriate etc.: „Cu ochii cuminţi, privind departe ca şi cum s-ar fi jeluit unui judecător drept, Serafim Mogoş povestea ce-a pătimit de la jandarmi. Deşi cunoscută, povestea e ascultată de toţi, parcă s-ar fi complăcut în evocarea unor suferinţe care le răscoleau sufletele‖. Ţăranii devin un corp social, prin replici asemenea vaselor comunicante. Vorbele ce se spun aparţin tuturor şi nimănui în parte. Scena în care apar Serafim Mogoş, Ignat Cercel, Toader Strâmbu este paradigmatică pentru roman. Vorbele „se împrăştie” şi nu se lovesc, cuvintele încep „să se întretaie”, să se încurajeze reciproc până ce dau naştere unui imens „cor infernal” (p.432). Aici intervin cuvintele „clare” venite din afara grupului: „poruncile lui Vodă transmise de cei doi călăreţi albi (oamenii să-şi împartă fără zăbavă pământurile boierilor şi cine se împotriveşte să nu fie cruţat, cum n-ar fi fost nici oamenii cruţaţi de dânşii‖). La fel şi cuvintele lui Anton Nebunul nu sunt ascultate decât în momentul confruntării cu armata. „Cuvintele lui Anton se revărsau ca o vâltoare de scântei gata să aprindă tot ce întâlnea în cale. Glasul se ridica stăpânitor peste vuietul mulţimii parc-ar fi fost al unui cântăreţ extraordinar acompaniat de un uriaş cor barbar‖. (p.508) Ion Breazu36 precizează că Rebreanu, prin acest roman a revenit „pe drumul satului‖, prin magistrala prezentare a unui act de psihoză colectivă. Răscoala este înfăţişată „ca un fenomen organic”, cu legile lui aparte, care îl provoacă, „îl cresc şi îl ucid”. Volumul I este romanul creat de Goethe în Wilhelm Meister, romanul care prezintă viaţa „au ralenti”. În volumul II, totul se concentrează în „torentul nestăpânit”, care răstoarnă totul în calea lui.

36

în Liviu Rebreanu, Răscoala, Bucureşti, 1932, Ed. Adevărul, în Gând românesc, I (1933), nr. 1 (mai), pp.12-13.

362

Marin Simionescu – Râmniceanu37 consideră romanul cel mai bun deoarece proiectează magistral sufletul colectiv, pe un „plan al veşniciei”. Răscoala e „remarcabilă tocmai ca epopee a omului comun, cu alte cuvinte romanul ar fi Iliada noastră”. Cartea e apreciată tocmai că n-are eroi şi imn, fără metafore. Romanul reprezintă o realizare literară reuşită, criticul face apropieri interesante ale lui Rebreanu alături de ceea ce este Eminescu în lirică, Enescu în muzică şi Iser în pictură. Eugen Ionescu38 cataloghează Răscoala „ca cel mai bun roman românesc”. Cartea e „unică, grandioasă şi bogată ca o epopee”. Acţiunea se accelerează în progresie geometrică, liniştea dinaintea confruntării e năucitoare. Totul pare în mişcare şi forţă ce se îndreaptă spre furtună, după care urmează „o linişte mortuară”. Tudor Vianu, în Arta prozatorilor români39, în capitolul dedicat lui Rebreanu, ne atrage atenţia că vom găsi referiri despre ordinea mijloacelor stilistice, dintre care comparaţia este pe primul loc. Sunt apreciate şi variaţiile de vocabular în trecerea de la mediul rural la cel intelectual sau orăşenesc. Eugen Todoran, Realismul lui Liviu Rebreanu40: Criticul face referiri pertinente asupra artei în scrisul lui Rebreanu „care se întâlneşte cu viaţa”, despre mişcarea mulţimilor, legătura ţăranilor cu pământul şi în special despre caracterul „ţărănesc” al răscoalei. O altă observaţie despre ţăranii lui Rebreanu: ei nu pot fi asemănată nici cu ţăranii lui Reymont. Este aceeaşi luptă pentru pământ, dar ţăranii lui Reymont au o viaţă sufletească mai intensă, sunt capabili de sentimente subtile, cum e cel naţional, sunt conştienţi că pe umerii lor „se va ridica viitorul”. Ţăranii lui Rebreanu n-au nicio misiune de îndeplinit, sunt naturi primitive, se bat, ucid, beau „sub imperiul unor pasiuni elementare” (Emil Bieldrzynski). Nu lipsită de interes e şi comparaţia Răscoalei cu Război şi pace sau Mizerabilii. Părerea lui M. de Vogue că în romanul rusesc avem „o sumă a observaţiilor autorului asupra întregului spectacol uman poate fi aplicată şi la romanul lui Rebreanu. Fondul uman modificat în mică măsură de compoziţie
37 38

în În sfârşit un mare scriitor român, în Adevărul, 1933, p. 1-2. în Nu, 1934, p. 150-151. 39 din 1941, republicat în colecţia „Biblioteca pentru Toţi‖, 1965, pp. 192-193. 40 în Revista Fundaţiilor Regale, IX (1942), nr. 12, pp. 559-584.

363

face din aceşti trei scriitori „exponenţi ai popoarelor respective”. Fiecare e original în felul lui. Ovid S. Crohmălniceanu41, reconsideră în acest studiu critic opera lui Rebreanu, Răscoala fiind „cea mai valoroasă operă”, o adevărată „frescă istorică”. Arta scriitorului în reconstituirea clocotului mulţimii e „excepţională”. Criticul are în vedere şi alte aspecte de reuşită ca sobrietatea stilului, arta caracterizării personajelor. Romanul poate fi model de creaţie epică solid construită. Toate cele spuse vor fi reluate de critic în prefaţa Răscoalei din 1954, apoi în micromonografia închinată lui Rebreanu şi în final în Literatura română între cele două războaie mondiale, 1967. Silvian Iosifescu, Liviu Rebreanu: Răscoala42. În recenzia cărţii, criticul îi scoate în evidenţă valoarea: „Răscoala fiind apreciată ca „ o mare operă realist - critică, în care răsună puternic multe din năzuinţele maselor asuprite şi exploatate‖. Normal că nu putea lipsi ideea că perspectiva luptei ţăranilor nu e prea limpede în final şi observaţia care provoacă zâmbete azi că „Petre Petre în plan social este acoperit de cel erotic‖. Romulus Munteanu, Liviu Rebreanu: Răscoala. Roman, ESPLA, 1954: După critic, Răscoala reprezintă fără îndoială, „opera sa de căpătâi, constituind în acelaşi timp limita superioară maximă până la care s-a putut ridica autorul‖. Nicolae Liu, Geneza unui roman clasic despre 190743: Criticul întreprinde o primă cercetare asupra „laboratorului” romanului, după donarea documentelor Academiei Române de către Fanny Rebreanu, în 1957. Lucian Raicu, Răscoala şi posteritatea socialistă44: Criticul constată că romanul depăşeşte problematica „pură a realismului. critic şi deschide o perspectivă spre contemporaneitate. Locul Răscoalei e în tradiţia problemei ţărăneşti, a literaturii de inspiraţie rurală. Se fac comparaţii cu literatura universală (Balzac, Zola, Steinbeck, Şolohov). Concluzia: „O operă ca Răscoala încheie ciclul tragic al existenţei ţărăneşti în condiţiile asupririi‖.
41 42

în Liviu Rebreanu, în Viaţa românească, VI, (1953), nr. 11, pp. 281-311. în Scânteia, XXIII (1954), p. 2. 43 în Viaţa românească, X, (1957), nr. 3, pp. 27-36. 44 în Gazeta literară, VII, (1960), nr. 34, p. 6.

364

În Liviu Rebreanu, Eseu45, 1967, criticul sintetizează paginile publicate despre acest roman cu fragmente inedite. Critica criticii cuprinde referirile următorilor: B. Munteano, D. Ionescu, I. Valerian, Gh. Drumur, I. Breazu, Al. Robot, Silviu Brateş, Dan Petraşincu, E. Lovinescu, G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu, T. Vianu, Perpessicius, Ş. Cioculescu, I. Biberi, Eugeniu Todoran, Emil Puşcariu, Eugen Ionescu, I. Petrovici, Al. Piru, Ovid S. Crohmălniceanu, D. Micu, H. Roman. Criticul vine cu psihologia personajelor, construcţia romanului şi dialectica desfăşurării acţiunii. Este cea mai completă cercetare critică a Răscoalei cu puncte de vedere inedite. Şerban Cioculescu, 1936, observa că personajele din roman (Miron Iuga, Platamonu, Nadina) reprezintă categoriile sociale ale vieţii rurale „o boierime crepusculară‖, arendaşii, stăpânitorii de pământuri, aşa-zişii „absenteişti”. Miron Iuga este legat de pământ, inflexibil, pe când Grigore Iuga e cu vederi liberale, spirit concesiv, dar temperament slab. Cosma Buruiană e fricos, inabil, gata să complice lucrurile. Satul Amara e sinteza satului de la 1907. În Adevărul46, Liviu Rebreanu: Răscoala, roman, acelaşi critic are o cronică literară binevoitoare „cu un fel de stimă inconştientă” pentru efortul de conştiinţă depus de autor. Se scoate în evidenţă obiectivizarea artistică din paginile acestui roman, pe baza cunoscutelor teze lovinesciene. Concluzia finală a cronicii e că: Răscoala „este cartea unui excelent romancier şi e neîndoios că va fi onorată de curiozitatea marelui public, prea adesea surprins în buna sa credinţă de flecari improvizaţi în fabricanţi de romane‖. Alexandru Săndulescu, Introducere în opera lui Liviu Rebreanu, Răscoala. Criticul precizează că în Vechiul regat ţăranii nu aveau pământ de loc, ei nu s-au răsculat pentru a avea mai mult pământ, ci de foame. Drama lui Ion aici devine colectivă, nu ambiţia ci nevoia dictează instinctul de apărare şi de conservare. În prima parte a romanului asistăm la o amplă dezbatere asupra chestiunii ţărăneşti. Aflăm diverse atitudini şi opinii de la
45 46

pp.211-257. nr. 47 (1933), pp.1-2.

365

câteva din personajele cărţii. Discuţia se începe în tren cu acea frază cheie care dă şi tonul polemic al cărţii. Părerea arendaşului Rogojinaru din tren este reluată la cafenea unde îl întâlnim şi pe Titu Herdelea în căutare de o slujbă. În discuţie participă şi avocatul Baloleanu care susţine că problema pământului se poate rezolva doar cu marii proprietari. Grigore spune că tatăl său nu s-ar despărţi de pământ deoarece: „pentru el ca şi pentru ţăran pământul înseamnă VIAŢA însăşi‖. Bătrânul Miron Iuga pare a fi un ION evoluat în ce priveşte sentimentul posesiunii. Grigore Iuga este mai ponderat, nu este de acord cu arendaşii spoliatori. Ideologia lui e conservatoare, patriarhal-romantică (a unui boier ţărănist, poporanist): „Nu ne-au trebuit ţăran-cetăţean, ci ţăran-animal. Noi vorbim mereu despre ţărani şi ne mulţumim cu vorba goală şi niciodată nu facem nimic cinstit şi dezinteresat pentru dânsul‖. Grigore îl ia pe Titu la ţară să-i arate moşia şi discuţia continuă. Scriitorul face o analiză socio-economică care să motiveze evenimentele ce urmează. Astfel că suntem puşi la curent cu destrămarea proprietăţii, înmulţirea arendaşilor. Proprietăţile mari sunt prezentate pe rând, moşia lui Gogu Ionescu din Lespezi, a Nadinei din Babaroaga, amândouă date arendaşului Aristide Platamonu. Apoi moşia prefectului Boerescu şi a boierului Miron Iuga de la Amara „sat copleşit de aceeaşi sărăcie, cu aceleaşi căsuţe umplute cu paie, aceleaşi străzi pline de bălării‖. Memorabilă e nedumerirea lui Titu care-l întrebă pe Grigore frontal: „Mi-ai arătat atâtea moşii boiereşti, moşii peste moşii, mari şi frumoase, dar pământurile oamenilor unde sunt? Răspunsul e dureros de onest: „- Apoi vezi, pământurile oamenilor, asta e chestia ţărănească! PĂMÂNTURILE! Nu prea sunt şi unde au fost s-au cam spulberat… Dar asta-i altă poveste.‖ Portretul bătrânului Iuga se completează nuanţat cu o distincţie aristocratică: „Mustaţa groasă, românească, puţin căruntă, îi împodobea faţa, iar glasul metalic, energic şi totuşi cald te cucereau. Mâinile osoase puternice, păreau în stare să ţină coarnele plugului, cu toate că erau fine şi degetele foarte delicate‖. Boierul Iuga crede că ţăranii nu sunt mulţumiţi din cauza agitatorilor politici. Se consideră un părinte al satului, nu lasă pe nimeni să treacă peste cuvântul său. Ar vrea să cumpere şi

366

moşia Nadinei, mentalitatea lui rămâne feudală, autocratică: „Mulţimii îi trebuie stăpân şi frâu, altfel vine anarhia‖. De aceea, el are neînţelegeri cu Grigore, care consideră că „ şi ţăranii au dreptul să trăiască.‖. Titu cu experienţa lui de ardelean pledează pentru dragostea ţăranului pentru pământ, sentimentul naţional şi patriotismul. Ca purtător de cuvânt al lui Ion, Titu zice: „Aşa e ţăranul român pretutindeni, mă rog. Şi la noi în Transilvania tot după pământ se zbate. Şi niciodată nu-i ajunge. Şi e bine că e aşa. Cât ţăranul va iubi cu atâta patimă pământul, e sigur, că nimeni nu i-l va putea smulge‖. Titu urmăreşte peste tot mersul dezbaterii despre pământ, el se informează de la învăţătorul Dragoş care-i prezintă realitatea „jumătate din rodul muncii merge în mâna proprietarului‖. Oamenii sunt încă temători să nu-i supere pe boieri. Luca Talabă zice: „Aşa aţi făcut mereu şi de-aia nu ne mai putem scutura de sărăcie… Tot de frică să nu greşiţi şi să nu se supere boierii, aţi lăsat pe alţii să ne ia pământurile de sub nas. Nu-ţi fie frică, moşule, că oameni de muncă or găsi boierii totdeauna, numai moşii să aibă, că oamenii se tot înmulţesc, dar pământul nu se întinde ca pelteaua… ‖ Din faza dezbaterii, romanul intră pe făgaşul acţiunii. Titu capătă un post de redactor la ziarul Drapelul. Competiţia pentru pământ se interferează cu o pornire obscură a posesiunii carnale, mânată de un Eros animalic, răzbunător şi tragic. Ca element şocant apare frumoasa şi aţâţătoarea Nadina. Capricioasă şi frivolă, ea caută senzaţiile tari, în compania unei „bande” şi a unui amant. Ea reprezintă şi accentuează contrastele şi adversitatea ţăranilor. La Amara e o iarnă cumplită, la Bucureşti, Nadina petrece într-un bar de noapte. Faza dezbaterilor se cam încheie, boierul Iuga se pregăteşte pentru marea confruntare pe care o simte aproape. Mulţimea porneşte să-şi facă dreptate. Vocile se ridică îndrăzneţe, colţoase: „Las să se mai supere şi dumnealui, că noi ne-am supărat destul! Nu mai putem, cucoane, cu învoielile vechi, Ba să le fie frică şi de noi. De bună voie cine-şi împarte averea. Mai bine le dăm foc‖. Un incident minor aprinde spiritele, un copil este urecheat de şoferul Nadinei deoarece stătea în drum. Încep huiduielile şi înjurăturile. Răbdarea e pe sfârşite. Antologică e aluzia ţăranilor

367

asupra boilor: „îi plezneşte cu codiriştea biciului peste bot, pe unul, apoi pe celălalt, scrâşnind: - Să nu fi boier, că te-a luat dracul‖. Începe atmosfera de panică, de creştere a tensiunii, în rândul şefului de post, a logofătului Bumbu, a primarului Pravilă şi a cârciumarului Busuioc. Arendaşul Cosma Buruiană părăseşte conacul. Numai Miron Iuga dă poruncă să fie curăţită grădina şi parcul. La Bucureşti nu se aude decât despre răscoale, ţărani şi arendaşi. Ţăranii trec la atac, dau foc conacelor. Cei din Amara aşteaptă şi ei pârjolul. Nadina tocmai acum e şi ea la conac. Scena siluirii Nadinei e acuzată de naturalism., dar această dragoste carnală în care se amestecă plăcerea şi răzbunarea îl umanizează pe bărbat: „- Fă ce te-o îndrepta Dumnezeu, cucoană numai nu zăbovi de loc.‖ Totuşi, ea va fi ucisă de Toader Strâmbu. Petre Petre sub impulsul obsesiei erotice se desolidarizează de crimă. Cazul lui e până la urmă psihanalitic … îi apare Nadina în vis mustrându-l de ce a lăsat-o să fie omorâtă. Mulţimea asemenea unui vulcan merge la boierul Miron Iuga. Confruntarea e memorabilă. Bătrânul moare apărându-şi moşia, individualismul lui închistat şi egoist nu-l părăseşte nici în ultima clipă: „… Miron Iuga se prăbuşi cu faţa în jos, scormonind pământul şi mirosindu-i mai lacom ca totdeauna aroma dulce-amară, pentru ultima oară. Nimeni nu se mai sinchisea de dânsul. Ţăranii îmbrâncindu-se fără odihnă, treceau peste trupul lui, îl călcau în picioare, apăsându-l şi frământându-l cu pământul în care-şi înfipse din viaţă toate rădăcinile‖. Guvernul trimite armata ca mijloc e intimidare. Ţăranii sunt hotărâţi să reziste conduşi de Petre Petre. Mulţimea e încrâncenată şi hotărâtă să lupte: „Furia ţâşnea din ochi şi din gâtlejuri ca un abur otrăvit, încingând sutele de oameni în aceeaşi ceaţă invizibilă… Nu ne mai trebuie boieri!...Aţi venit să ne omorâţi?...Noi nu ne speriem de soldaţi!...Huo!...Huo!...Să nu trageţi fraţilor!, dar soldaţii primesc ordin să tragă. Oamenii cad seceraţi, printre e şi Petre Petre care-şi dă duhul fără să fi terminat sudalma: „- Dumnezeu… soarele… pământul… ‖ Una din paginile tragice ale romanului surprinde retragerea mulţimii: „Ţăranii fugeau mâncând pământul, îmbulzindu-se. Strivindu-se. Urlând. Se îngrămădeau mai ales spre şosea, dar

368

mulţi se împrăştiau şi prin grădini, prin curţile oamenilor de pe margine, fiecare grăbit să dispară din calea gloanţelor‖. Mulţimea parcă a fost înghiţită de un duh al răului, vocile au amuţit şi apele răscoalei s-au retras într-o albie nevăzută. Ultimele pagini ale romanului ne întorc la faza dezbaterilor. Ziaristul Roşu de la Drapelul ia atitudine denunţând atrocităţile. Lupu Chiriţoiu proroceşte că dreptatea va trebui să sosească odată şi-odată, „că lume fără dreptate nu se poate”. În final apare Rogojinaru care concluzionează: „Nu vă spuneam eu că ţăranii sunt ticăloşi? V-aduceţi aminte?‖ Răscoala e aşadar un roman al gloatei, monumental, epopee tragică, frescă. Mulţimea lui Rebreanu aminteşte poporul lui Tolstoi, viziunea şi ritmul epopeic au forţă şi grandoare, monumentalitate. Alexandru Piru47, afirmă că în scopul cunoaşterii de aproape a ţărănimii, Rebreanu s-a documentat la faţa locului, la via unei rude din Valea – Mare. O bună parte din aşezări, râuri, moşii şi moşieri sunt din realitate (Costeşti, Burdea, Corbeanca, Izvoru, Găujani, Humele, Goia, Orodelu, Ioneşti, Gliganu, Rociu, Bârlogu, Negraşi, Moziceni, Ziduri, Dumbrăveni, Babaroaga. Singura deosebire e formarea cătunului Babaroaga în altă zonă şi numele de Amara, inventat. De remarcat şi alte idei susţinute de critic: procedee balzaciene şi tolstoiene în arhitectura romanului; legăturile cu pământul „sunt mai puternice decât cele de familie”; realismul operei şi tehnica artistului. Meritul lui Rebreanu e că în Răscoala „a zugrăvit cu incomparabilul său talent un moment autentic din acest război de clasă care a fost represiunea‖. Concluzia criticului e că: „Nicio operă a literaturii române dintre cele două războaie mondiale nu a pus mai cu putere o problemă socială şi nu a tratat-o mai profund, la un nivel artistic similar‖. Fanny Liviu Rebreanu, Truda Răscoalei – Cum scria romancierul. În Cu soţul meu48, 1963, aflăm că Rebreanu ar fi comunicat soţiei intenţia realizării unui roman despre 1907; în acest scop autorul a călătorit în Vlaşca, Teleorman şi Argeş pentru documentare. Un moment propice cărţii a fost şi cumpărarea casei
47 48

în Liviu Rebreanu, micromonografie, 1965. pp.179-198.

369

de la Valea Mare în 1930, dar şi părăsirea directoratului Educaţiei Poporului. În cea mai mare parte, relatările soţiei privind geneza operei urmează „mărturisirile” scriitorului. După autoare, romancierul nu crea niciodată, ci „descoperea” întotdeauna. Puia Florica Rebreanu, Zilele care au plecat49, 1969: În partea a treia intitulată Amiază de viaţă, autoarea prezintă unele date din perioada de gestaţie a Răscoalei. Din epistole: 17 aprilie 1932, aflăm că: „… Mi se spune din toate părţile cât de aşteptată e Răscoala, o am plină în suflet şi amân mereu lucrul stăruitor. Şi totuşi cartea asta are atâtea lucruri deosebite. Dacă voi putea-o termina cu bine va face desigur mare vâlvă‖. Dumitru Micu, Răscoala, în Gazeta literară50, concluzionează că: „Cele două romane Ion şi Răscoala sunt cel mai trainic, mai grandios monument literar în care se realizează viziunea tragică a satului românesc modern‖. Stancu Ilin în Glosse la Răscoala, susţine că scriitorul are biografia încorporată în operă, pentru a cunoaşte personalitatea acestuia, criticul are nevoie de documente. Rebreanu notează în Jurnal că în Răscoala „oamenii nu rezultă din analize, ci din fapte‖. Romanul de faţă este cel mai lucrat‖. Arhiva prezintă trei momente semnificative din care s-a născut Răscoala: 1) Rebreanu în documentare la Academia Română. Cele mai multe articole din presă, o adevărată bibliografie, aparţineau lui N. Xenopol, C-tin Stere, Lascăr Catargiu, Virgil Arion. De aici s-au adunat şi nume de persoane şi localităţi, s-au consultat şi dezbaterile din parlament precum şi fraternizarea dintre partidul liberal şi conservator. 2) Primul act al Răscoalei, romanul cu cea mai lungă perioadă de gestaţie în urma căreia a rămas un dosar de peste 400 de file. Primul act – câteva file cu bruionul unei piese de teatru, trei file de caiet cu titlul Ţăranii, o listă de personaje şi un fragment, scena din actul I ce se desfăşoară în „casa lui Ion Motofelea din Dumbrăveni‖. Se adaugă patru file cu descrierea câtorva personaje şi creionarea unor replici. În 7 decembrie 1913 – apare titlul Răscoala (dramă în patru acte). Mai avem alte trei file cu personaje (proprietarul şi arendaşii, funcţionărimea şi grupul ţăranilor). Alte
49 50

pp.241-290. XIII, 1965, nr. 45, p. 7.

370

două file menţionează drama Ţesătorii sau Înainte de răsăritul soarelui a lui Gerhart Hauptmann, o încercare de traducere cu personaje schimbate. Mircea Zaciu51 reia ideile din Luceafărul, 1967, retipărite în Glose52, Ed. Dacia, 1970. Constantin Anghel, fost prefect în timpul răscoalelor din 1907 încearcă să definească ce a fost această „comoţie violentă‖ care a zguduit societatea românească, acei factori obscuri care au tulburat ordinea predestinată: „patimile s-au dezlănţuit, urile mocnite s-au revărsat‖. Colecţia de documente „Răscoala ţăranilor din 1907, apărută în anul 1949, aduce mărturii ale unei mentalităţi primitive asupra mersului istoriei. Poeţii protestează în frunte cu George Coşbuc, Ştefan Octavian Iosif, Alexandru Vlahuţă, Octavian Goga, Dimitrie Anghel, Panait Cerna ş.a. În rândul prozatorilor răscoala are mai puţin ecou. Liviu Rebreanu vine în Bucureşti, la numai doi ani după răscoala înecată în sânge. Visul lui de a completa fresca vieţii sociale transilvănene cu epopeea unei justiţii ţărăneşti îl însoţeşte peste tot. Scriitorul „spelb şi fad‖ după Lovinescu, dar tenace şi dur se documentează din presa vremii. Una din lucrările cercetate e Răscoala ţărănească în România de Partenie Cosma din Sibiu, de asemenea şi poezia lui Goga din Luceafărul. Răscoala lui Rebreanu după aprecierea criticului este cea mai izbutită creaţie închinată anului 1907 prin optica socială şi prin arta inegalabilă a arhitecturii epice plus înţelegerea şi interpretarea faptelor istorice. Nimeni până la Rebreanu n-a îndrăznit să abordeze o temă atât de dificilă, cu implicaţii şi riscuri estetice mari. Autorul a simţit dimensiunile umane ale răscoalei, urmele acesteia din notiţe, imaginea sângelui aprins şi a crucilor albe de la marginea drumurilor, flăcări şi fum înecând orizontul, sania ca un lait – motiv al unei simfonii încă nescrise, mai întâi în cadenţa trenului ce-l aduce pe scriitor în Bucureşti. „Veneam în ţară curând după răscoalele ţărăneşti, care au înroşit orizontul

51

în Structură şi mesaj în Răscoala, din vol. Clasici şi contemporani, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994. 52 pp.103-110.

371

românesc cu flăcări de conace aprinse şi stropi de sânge fierbinte…‖ Aceste vedenii se repetă şi în orele de nesomn ale proiectelor romanului: „cruci albe şi coperişuri roşii”. Rebreanu şi-a notat intenţia de a scrie despre răscoală o operă: „obiectivă, simplă, îngrozitoare‖. Proiectata conferinţă a scriitorului despre geneza Răscoalei, textul ei e puţin cunoscut, doar în 1957, Nicolae Liu îl face parţial cunoscut. Rebreanu a cercetat documente ani întregi, a văzut oameni şi locuri de atunci (baba Ioana de la Valea Mare, vecina cocârjată şi autentică va fi întâlnită în viitorul roman. Scriitorul construieşte această carte epopeic, el va surprinde masa ţărănească, astfel că vor ieşi în evidenţă implicaţiile cinematografice. Succesiunea celor 12 capitole este „filmică‖, secvenţială, iar ritmul acestei proze e modern. Mişcarea la început este greoaie, se acumulează energii pentru acţiunea „subterană” „care se presimte mai mult decât se vede‖. La început e acalmie, tonul povestirii e voit fad şi plat: „apariţia lui Petre Petre la cizmarul Mendelson, unde-l întâlneşte pe Titu Herdelea; dialogul cu Grigore Iuga despre pământurile ţăranilor, intenţia Nadinei de a vinde moşia Babaroaga; expresiile esopice ale ţăranilor care transmit nesiguranţă şi tensiune etc. Treptat totul se accelerează, respiraţia epică e tot mai grăbită, declanşarea dramei e trasată în linii repezi cu „contorsiuni michelangioleşti” şi astfel apare modernul decupaj. Pentru prima oară putem vorbi de o artă regizorală în proza românească. Construcţia monumentală a cărţii impresionează şi prin detaliu şi metaforă, ideea circuitului închis. Epica în Răscoala este antiretorică, fără emfază şi străină de orice sentimentalism. Un singur exemplu din căutările de final e concludent: „La sfârşit: o umbră uriaşă, imensă şi îngrozitoare se întindea parcă peste toată ţara. Sclipirile artificiale ale oraşelor, luminile silite ale luxului şi destrăbălării, spoiala şi superficialitatea nu puteau străbate printr-însa precum nu puteau străbate nici gemetele grele, înăbuşite de lacrimi, ale mulţimii uriaşe ce muncea fără speranţă şi spera totuşi‖. Scriitorul lasă în versiunea definitivă mişcarea personajelor readuse pe peronul Gării de Nord în scopul reapariţiei grotescului arendaş Rogojinaru. Fraza finală ne sugerează tristeţea la

372

indiferenţa unui univers străin de dramele umane: „Glasurile se amestecau, se confundau, se pierdeau în zgomotul din ce în ce mai mare al LUMII‖. Lumea aici e înţeleasă ca univers, lirismul e asemenea unor capodopere neorealiste cinematografice italiene. Confruntările dintre om şi istorie sunt înfruntări de departe venite, autorul e cel care le cunoaşte stigmatele. Tiberiu Rebreanu, Scânteia din care s-a iscat romanul Răscoala53: Articolul e bazat pe unele documente din „dosarul Răscoalei‖: piesa Ţăranii, volumul de nuvele în proiect, un plan al romanului şi câteva însemnări referitoare la Răscoala pe marginea unei file din manuscrisul romanului Ion. Marian Papahagi54 consideră cartea un roman al psihologiei mulţimilor cu două personaje puternice: Miron Iuga şi Petre Petre. Cu toate că fiecare grup de personaje: ţăranii, moşierii, arendaşii, politicienii şi militarii au dreptatea şi justificarea lor, Răscoala demască absurdul şi iraţionalitatea incendierii, devastării şi violenţei, orbirea lui Miron Iuga, incapacitatea politicienilor de a vedea şi a percepe situaţia exactă. Constantin Ciopraga55 sesizează arhitectura şi monumentalitatea operei, procedeul „cercului închis”, rigoarea planului geometric de creaţie, personajele şi dominantele psihologiei colective ritmul şi timpul romanului. „timpul din Răscoala, la început uniform, calm, se restrânge în final, devine dens, dramatic răsturnând duratele ordinare”. Romanul „prin concentrarea progresivă din final pare mai aproape de „un ritm dramatic”. Valeriu Cristea56 apreciază Răscoala ca fiind o operă realistă ce nu exclude simbolul. Acest realism „străpunge învelişul fenomenologic al lucrurilor şi configurează o suprarealitate misterioasă, prin evocarea din adânc a lumii şi a oamenilor‖. Petre Petre la prima intrare a lui în scenă, din atelierul lui Mendelson, în momentul când Titu iese, el dă mâna cu toţi, pe rând: „Mâna lui Petre Petre era grea şi aspră, şi reavănă ca
53 54

în Argeş, II, nr. 3, p. 3. în Extemporal: Rebreanu, Răscoala, p. 270. 55 în Personalitatea literaturii române, Bucureşti, 1973, pp. 177-187. 56 în O suprarealitate misterioasă, Gazeta literară, XIV, nr. 11, 16 martie 1967, p. 3.

373

pământul‖. Vinele ce o străbat sunt granitice şi nu anatomice, căci braţul acesta intră monumental în MIT‖. Miron Iuga e şi el simbolic: „ieşind din poartă Grigore întoarse capul. Bătrânul era în acelaşi loc, ca un stâlp înfipt în pământ‖, dându-ne ideea de basorelief. Romanul are şi un caracter enigmatic, sibilinic, cu aluzii şi anticipări. Petre Petre şi Nadina prin aluziile aduse la o confruntare erotică în viitor, perechea prin predestinare se apropie de cuplul din Adam şi Eva. Ion Ianoşi, în Clocotul maselor, Liviu Rebreanu: Răscoala, subliniază că, dacă Tolstoi înfăţişa cu o forţă artistică egală cele două planuri individual şi colectiv, Rebreanu constituie unul din rarele cazuri când insistă pe colectivitate. Petre Petre este singurul ţăran cu soartă individuală distinctă în sine şi pentru sine. Ceilalţi ţărani au şi ei vieţile lor proprii, fiecare este irepetabil. Interesant este că se reţin mai mult trăsăturile lor comune, ei sunt parte a imaginii colective. În confruntarea prefectului cu ţăranii (VIII, 4) asistăm la o ciocnire între două tabere: pe de o parte, Boerescu, Miron Iuga şi căpitanul de jandarmi Tiberiu Corbuleanu şi pe de alta – ţărănimea. Prefectul pune la bătaie fraze goale, mincinoase: „Ţăranii ascultau şi-l priveau nemişcaţi, cu ochi ca de sticlă. Sute de feţe cu aceeaşi expresie păreau ale aceluiaşi cap, cu aceleaşi gânduri şi simţiri, un singur şi acelaşi om în infinite exemplare, ca un produs în mare al unei uzine uriaşe‖. Ţăranii nu cer decât pământ: „Din toate părţile, ţăranii izbucniră în aprobări gălăgioase, toate cuprinzând cuvântul pământ, încât glasul mulţimii părea un cor în multe voci, repetând neşfârşit acelaşi refren: Pământ!...Pământ!...Pământ!..‖. Petre Petre prin izbucnirea lui răscoleşte toate durerile ţăranilor. Prefectul şi moşierul apar ca doi inşi deosebiţi prin temperament şi metodă, în schimb ţăranii sunt văzuţi în imaginea de ansamblu. Un grup de ţărani vine la Miron Iuga să le vândă moşia Babaroaga, bătrânul îi rezumă lui Grigore problema printr-un singur cuvânt dispreţuitor: Ţăranii!” Confruntarea dintre Miron Iuga şi ţărani e la fel de tensionată: „Mulţimea, ca o baltă răscolită de o furtună năpraznică, se îndoia când încoace când încolo, căutând parcă să-şi descarce mai repede furia ce o sugruma‖.

374

Aşteptarea armatei la margine de sat este descrisă astfel: „Strigătele şi înjurăturile răbufneau când ici, când colo. Furia ţâşnea din ochi şi din gâtlejuri ca un abur otrăvit, încingând sutele de oameni în aceeaşi ceaţă invizibilă. Coase, topoare, furci, sape se învârteau în aer, cercând să sperie şi să oprească prin ameninţări apropierea primejdiei‖. Coloana de soldaţi se târa pe şosea „ca o uriaşă râmă neagră‖. Soldaţii sunt o masă neînsufleţită: „ei stăteau neclintiţi, negri şi reci ca nişte maşini în formă de oameni!. Pe când masa ţărănească ascunde o esenţă adânc umană, slăveşte o cauză dreaptă. Tragedia mulţimii declanşează în cititor un „catharsis sfâşietor, dar înălţător” (Romanul monumental şi secolul XX, Bucureşti, EPL, pp.398-402) Nicolae Creţu, Răscoala: Imaginea socialului şi a tensiunilor lui esenţiale e cea mai directă în romanul Răscoala. Satul e altfel prezentat aici, între Miron Iuga, Platamou şi Petre Petre sunt alte bariere, gloata e stratificată vizibil faţă de ceilalţi. Nu avem ca în Ion un univers închis ci un complex de medii: lumea de la Amara, Camera, lumea mondenă din Capitală, conacul, primăria, postul de jandarmi, cârciuma, casa Nadinei din Bucureşti, un interior de redacţie, casa doamnei Alexandrescu, etc. Suflul epic al Răscoalei este mai deschis, iar satul pare mai însingurat. Spaţiul imaginar ocupă prima parte a romanului, în centrul atenţiei vor fi moşieri, arendaşi, ţărani mai înstăriţi sau săraci de tot ca Petre Petre. Prima parte a Răscoalei este considerată de critic a fi început de roman balzacian, cel al tânărului pornit să-şi facă un rost în lumea Bucureştiului. Titu Herdelea ajunge martor între generaţia veche a boierului Miron Iuga şi Grigore cu iubirea lui chinuită de îndoieli faţă de Nadina, dar şi a unei lumi şi a unui timp în care se pregăteşte răscoala. În această uvertură se vorbeşte despre realităţile rurale, „chestia ţărănească”. Scriitorul urmăreşte semnele disperate ale nemulţumirii ţăranilor ascunse deocamdată. La început doar prin vorbe, intuiţia lui Rebreanu e „excepţională” în sesizarea mişcării glasurilor care fixează momentele de conştiinţă colectivă: ezitări, uimiri, întrebări („păi, ce să facem, oameni buni, ce să facem, Dumnezeu ştie ce să facem; „de ce să fure munca altuia hoţii”, „D-apoi că tot munca noastră e!”

375

Răscoala e un veritabil oratoriu al „glasurilor revoltei”. Limpezirea şi cunoaşterea la ţărani creşte treptat prin voci: „Să punem noi mâna pe pământ, că pe urmă nici Dumnezeu nu ni-l mai ia!‖; „Pământu-i al nostru, că noi îl muncim, tot pământul; „Nu-l mai satură Dumnezeu de moşii, mânca-l-ar viermii să-l mănânce‖, „Dacă dumnealor, boierii nu se îndură de bunăvoie să dea pământ ţăranilor, cine poate să-i silească?… noi n-avem nicio putere‖; „Apoi nici să fim batjocuriţi aşa nu ne-om lăsa!‖; „rabzi, rabzi şi oftezi până nu mai poţi, ş-apoi…‖; „D-apoi o viaţă avem, nu o sută.‖ La începutul părţii a doua a romanului, aceleaşi glasuri devin mai ameninţătoare deşi sunt mai rare: „Mai bine le dăm foc, să se aleagă scrum şi cenuşă din tot neamul lor‖; „Soarele şi dumnezeii voştri de tâlhari‖; „Decât aşa trai, tot mai bună o fi moartea‖. Tăcerea şi aşteptarea predomină, de la ură la aşteptarea unei minuni ce s-ar putea întâmpla. Din vocile şi tăcerile mulţimii, mişcarea psihologiei colective este admirabil compusă şi dirijată de Rebreanu. După ce a urcat la crescendo glasurile convergente, scriitorul lasă acel gol dinaintea furtunii. Tăcerea ţăranilor e încărcată de o tensiune - limită. Liniştea devine ameninţătoare în capitolele VII şi VIII când ţăranii stau faţă-n faţă cu forţele de opresiune. Această pândă anunţă descărcarea de violenţă ce va urma. Vocile mulţimii sunt individualizate şi uşor de recunoscut: Trifon Guju, întunecat, Petre Petre, esopic; Marin Stan, pătimaş. Din aceste VOCI, scriitorul clădeşte spirala tumultului general. Între ţărani şi CUVÂNT este un raport special, autorul foloseşte replici false, cu dialog suspendat înconjurat de tăceri. Vorbirea ţăranilor e apăsată şi dominată de interjecţii, asta nu înseamnă un anume primitivism ci, teamă de unele cuvinte din sfera acţiunii sociale, aşa-zisele „cuvinte torţă”: „Apoi până n-om pune mâna pe topoare, nici noi n-om… ‖sau „Că bine zici, face şi FOCUL lumină când nu-i alta!‖ Alte cuvinte fac trecerea de la haz spre umor sinistru, prefectul Boerescu e un orator aproape caragialesc. Vorba ţăranului colectiv are un aspect compoziţional riguros, polifonia glasurilor concurează cu epicul. Cea mai bine realizată, filmarea mişcării colective, violenţele colective şi ciocnirea dintre răsculaţi şi armată. Un ţăran bate coasa

376

„să fie bătută”, altul îşi biciuieşte vitele „că s-au boierit”; cineva îşi face de lucru pe lângă gard, mai mult „ca să ţină în mână toporul”. E ca o luare de puls colectiv înainte de furtună, pe fondul liniştii suspecte ce o precede. Mulţimea răzvrătită acţionează în grupuri. Prezentarea întâmplărilor de la conacul Nadinei este întreruptă între secvenţa (violul, Petre Petre şi Nadina) şi cea de-a doua (uciderea şi jefuirea Nadinei) pentru a se relata momentul răfuielii cu feciorul lui Platamonu. De aici şi deschiderea monumentală, epopeică a naraţiunii. În acest moment se acumulează vârful violenţei sociale (viol, evirare, omor, incendiere). Alternarea planurilor epice e veche (Odiseea), autorul face stilizarea cinematografică după natura subiectului romanului. Mişcarea epică e monumentală în scena uciderii boierului Miron Iuga (grandoarea epopeii ţărăneşti depinde şi de ordinea momentelor în text), trecerea de la dialog la act este revelatoare în privinţa raportului dintre cuvânt şi imagine. Vedem căderea ţăranului împuşcat Trifon Guju, „ca un sac greu‖; mişcarea surprinsă şi apoi înnebunirea subită a mulţimii, nu se aud decât ţipete, înjurături, ameninţări şi unite toate într-un „vuiet prelung‖. Rebreanu şi-a arătat arta în inventarea epicului din roman şi în construirea unor structuri adcevate. Romanul se deschide pe un fundal cenuşiu al cotidianului. Satul Amara înainte de răscoală e e plin de abuzuri, sărăcie şi umilinţe. Intuiţia centrală prezentă în Răscoala e cea a FATALITĂŢII unui proces de radicalizare ireversibilă a tensiunii sociale. Satul este şi el îndârjit de manevrele de intimidare, totul duce l creşterea duhului revoltei. Petre Petre şi Nadina au vinovăţii mai vechi, uciderea boierului Miron Iuga este momentul de radicalizare a conflictului social. Trifon Guju e întruchiparea revoltei pure a celui care vrea să se simtă liber şi Om. Răzvrătirea ţăranilor e împotriva obstacolelor interioare, de psihologie şi educaţie socială. Răscoala este o meditaţie asupra dialecticii revoltei în care construcţia nu organizează semnificaţia, ci este ea însăşi semnificaţie. Rebreanu a găsit un echilibru compoziţional în natura proprie a subiectelor. Tehnicile folosite de autor au naturaleţe. Rebreanu este un CONSTRUCTOR mare de roman cu predilecţie pentru structurile dramatice deoarece este şi un autentic POET EPIC.

377

Augustin Z. N. Pop în Din şantierul de creaţie al lui Liviu Rebreanu, descoperă că Răscoala, între conceptele lui Ion, ca primă notă, apare în Ms. Rom. 2540, fila 21, verso. Titu Herdelea vede pe ţăranul de aici şi-i compară viaţa cu a celor din Ardeal ceea ce-l face să fie indignat. La sfârşit: „o umbră uriaşă, imensă şi îngrozitoare se întinde parcă peste toată ţara. Sclipirile artificiale ale oraşelor, luminile silite ale luxului şi destrăbălării, spoiala şi superficialitatea nu puteau străbate printr-însa, precum nu puteau străbate gemetele grele, înăbuşite în lacrimi ale mulţimii uriaşe ce muncea fără speranţă şi spera totuşi.‖ În 1913, când autorul îşi propunea să scrie o dramă în patru acte, avem următoarea afirmaţie: „Un jeratic imens înăbuşit de o spoială subţire de spuză strălucitoare este Ţara Românească‖. Titu Herdelea e un factor de umanizare; obiectivitatea nu-l lasă pe autor să exulte liric sau să parafrazeze metaforic, de aceea şi-a creat un frate geamăn, un poet. Titu este un catalizator ce se amestecă în viaţa personajelor. El este ambiguu, concesiv, puţin exaltat, naiv, visător, sentimental, timid, generos, cinstit, deschis spre progres, uşuratic în dragoste, „satisit şi moralist” la final. El este un personaj deschis într-o operă închisă. Are tendinţe spre perfecţionare şi complementaritate, este până la urmă „cea mai dramatică şi mai autentică modalitate de trăire sublimată, inimitabilă”. În el găsim refulări ale lui Rebreanu din adolescenţă, speranţele, revolta şi aspiraţiile acestuia. În articolul „Cu domnul Liviu Rebreanu despre romanul Răscoala apărut în Adevărul literar şi artistic, XIV, seria a doua, nr. 760, 30 iunie 1935, pp.1-2, sub semnătura lui Dan Petraşincu, Rebreanu precizează clar că Răscoala nu e scrisă cu tendinţă „pentru că s-ar neglija artisticul, creaţia‖. Scriitorul adaugă: „O operă cu tendinţă nu poate fi decât un manual de propagandă pentru anume scopuri, ceea ce n-are a face nimic cu arta. Singura mea tendinţă a fost de-a realiza acea frământare, acel epos al ţăranilor răsculaţi… împreună cu ecourile pe care le are răscoala în lumea capitalei‖. În acelaşi interviu, scriitorul vorbeşte despre obiectivitate: „Aerul de obiectivitate se naşte poate din faptul că toţi eroii din roman pare că au dreptatea de partea lor. Chiar şi colonelul Tănăsescu, acel care ordonă cu cruzime şi chiar cu oarecare sadism, împuşcarea ţăranilor răsculaţi – pare să-şi aibă

378

justificarea actului său în fond neuman. Prin obiectivitatea aceasta, am voit ca toate cruzimile omeneşti sau neomeneşti din Răscoala să fie justificate în virtutea unui destin. Şi mi-a trebuit mult până să pot fi mulţumit de eroii mei, până să mă pot simţi complet independent de ei!..‖. Cu alte cuvinte, romanul nu putea avea „culoare marxistă”. Petre Petre este sinteza tuturor energiilor bărbăteşti, ţărăneşti, el a învins pe boierul Iuga fără mari polemici politice, ci din simplul motiv că acest lucru era „o necesitate firească”. Alte referinţe critice aparţin următorilor: C. Argintaru, A. Davidescu, B. Munteano, Garabet Ibrăileanu, Mihail Dragomirescu, Vasile Rebreanu, Valeria Dumitrescu, Teodor Mihadaş, Simion Mioc, C. Simionescu, Miron Scorobete, Ion Vlad, Ion Rotaru, prin articole, studii sau scrierea de prefeţe. Aerul de obiectivitate atât de necesar în cazul romanului de faţă se naşte şi din faptul că toţi eroii in Răscoala pare că au dreptatea de partea lor. Prin obiectivitate, scriitorul a urmărit ca toate cruzimile din roman să fie justificate în virtutea unui destin. De fapt, el nici n-a fost în ţară pe timpul răscoalelor din 1907, el a sosit în ţară după doi ani de la aceste răscoale. Sugestia i-a venit autorului când a citit Ţesătorii sau Înainte de răsăritul soarelui de Gerhard Hauptmann. E vorba acolo, tot de o răscoală, a ţesătorilor. Autorul a încercat să traducă drama cu personaje schimbate. Tema romanului e întâlnită în nuvela Rătăcirea din Stoborani (1909) de Spiridon Popescu, în romanul Domnul deputat (1921) de V. Demetrius, Les chardons du Baragan (Ciulinii Bărăganului), (1928), la Paris, de Panait Istrati şi în alte schiţe şi poezii. Răscoala are un caracter de pamflet politic acuzator, scriitorul surprinde caracterul spontan al răscoalei, lipsa de organizare şi de perspectivă, fărâmiţarea ei. Dacă în prima fază, cartea a fost protestatară, în versiunea a doua a intervenit spiritul critic, care a pus lucrurile la punct în aşa fel încât romanul să surprindă „revoluţia sufletului românesc”. Romanul e o adevărată frescă istorică realizată prin concentrare sugestivă, un model de creaţie epică solid construită, cu episoade riguros închegate şi cu intrigă bine dusă la capăt. Modernitatea romanului e datorată şi lecturilor scriitorului din Georg Lukacs, Die Theorie des Romans, unde rezultatele teoriei hegeliene se aplică la problemele esteticii. De aici, romanul „unei

379

lumi dislocate”. Spiritul artistic bate realitatea, transfigurează inertul, spiritualizarea se face prin acel permanent „mysterium fascinans” al artei adevărate. Răscoala e o epopee modernă, expresionismul îl ajută pe autor să modernizeze romanul. Destinul implacabil va da forţă dramatică romanului şi personajelor sale, dovadă şi următoare însemnare a scriitorului pe una din filele din 7 decembrie 1913: „Toată lumea, inclusiv ţăranii, caută să evite, să lecuiască relele, să o previe – şi totuşi, ea, RĂSCOALA ţâşneşte singură, brusc, imposibilă de oprit ca puroiul dintr-o rană veche sub pojghiţa subţire‖. Arghezi îl vedea pe Rebreanu ca un „insurgent” care ar fi tins să degradeze rolul artistului în lume, pe când autorul Răscoalei încerca să pună literatura română pe picior de egalitate cu creaţia contemporană europeană.

380

ANEXE la capitolul Răscoala Anexa 1 Prima ediţie a Răscoalei a apărut în Bucureşti, la Adevărul, tipărită în lunile septembrie - decembrie, 1932 (primele patru ediţii din 1932, 1935, 1938 şi 1942 numărau 25.000 de exemplare). După o absenţă de 8 ani, romanul se reeditează în 1954 cu o prefaţă de Ovid S. Crohmălniceanu. Urmează în 1959 – Opere alese, vol. IV şi alte ediţii în 1959, 1960, 1962, 1963, 1964, 1966, 1967, 1971. Mai prefaţează Al. Piru şi C. Simionescu. Romanul este tradus prima dată în germană: Der Aufstand, de M. Oettli-Rossel, Viena, 1942 şi continuă ce cea de Thea Constantidines, Berlin – Bukarest, 1962. În engleză cu titlul The Uprising, Londra, 1964, traducere de P. Grandjean şi S. Harthauer, ediţie intrată în colecţia UNESCO, ediţie paralelă la Carbondale, Southern Illinois University Press, 1944. Zaxa Dovalova traduce Răscoala în slovacă, Povstanie, 2 vol., 1944. Versiunea olandeză a lui Jef de Leau, De Opstand. Haga, 1944. În maghiară, Galdi Laslo, Lazadas, Budapesta, 1945, reeditată la Bucureşti în 1955 şi1964. Valentin Lipatti traduce romanul în franceză, La revolte, Bucarest, 1957; Alain Guillermou, L’insurrection, Paris, 1960. În bulgară, Iordan Stratiev şi GerganaStratieva, Văstanieto, Sofia, 1957; în sârbo-croată, Buna, Sarajevo, 1957, tradusă de

381

Stevan Milovic; în polonă, Bunt, Varşovia, 1959, traducere de Rajmund Florans. Versiunea chineză, Chi I, Beijing, 1959, după traducerea lui Lipatti, din franceză. În vietnameză, Nguyen Van Nhan, Kho’l nghia, Hanoi, 1963. Ana Colombo traduce în italiană, La rivolta, Lanciano, 1964. La Cairo, în 1966, apare versiunea arabă, Al-Tnawoh, traducere de Ibraim Zakky. Urmează versiunea japoneză a doamnei Michiko Yoda, Ikki, Tokio, 1967; portugheză, A revolta, Sao Paolo, 1969, traducere de Nicolae Philipovici; rusă, Voostanie, Moscova, 1970, traducere de A. Sadecki; versiunea turcă, Umut topraklarî, editura Guven, 1973, tradusă de Olu- Pîndîkit; versiunea cehă, Vybuch hnevu, 1985. Romanul Răscoala a fost tradus de peste 25 de ori în căte 20 de limbi, alături de Pădurea spânzuraţilor şi Ion fiind cele mai multe traduceri57. Anexa 2 „Titu e în România, la sora lui Pteancu care e măritată cu un deputat. Acesta e moşier. Frate-său e un băiat de vârsta lui Titu, cu o dragoste mare pentru ţărani. Iubeşte pe fata unui ţăran mândru, sărac, supus şi chiar vrea s-o ia de nevastă. Se împotriveşte deputatul şi soţia, iar Titu e pentru. Mizeria de la ţară. Alături moşia unui mare boier, dată unui arendaş grec. Băiatul necinsteşte fetele. Stoarcerea ţăranilor. Deputatul nu mai stă în Bucureşti. Expoziţia. Trenuri cu ţărani la Bucureşti. Sărbătoarea de-aici şi mizeria de la ţară. Străinismul din capitală. Lupta pentru limba românească. Iarna critică. Frământarea ţăranilor. Foametea. Exploatarea. În vremea aceea un bal splendid la Bucureşti, naţional. Fratele deputatului cu Titu iau parte. Comparaţia între strălucirea de aici şi ce-i la ţară. Epidemia dansurilor. Începutul mişcării. Se opune primarul, tatăl fetei, bătrânii. Purtarea arendaşului. Un copil aruncă o piatră. Se prăvale tot. Furia
57

Al. Piru, Liviu Rebreanu în lume, 1985.

382

ţăranilor. Cei cuminţi nu mai au stăpânire. Intervenţia jandarmilor. Primele victime. Strivirea arendaşului. Soseşte Titu cu băiatul, care încearcă să-i potolească. Zadarnic. Însuşi tatăl fetei e în fruntea ţăranilor turbaţi care-l sfâşie în bucăţi, în vreme ce un flăcău care a iubi-o pe fată, o ucide pe târfa boierului. Titu scapă prin fugă. Incendiul se întinde brusc în toată ţara. Bucureştii tremură. Camera. Şedinţa cu benzina. Schimbarea guvernului. Represiunea. Batalion vine în sat. Tatăl fetei îşi sapă groapa. Grozăvii la represiune. Bătăile. Linişte. Morminte şi jandarmi‖. Anexa 3 „Titu o cuprinse cu braţele peste mijloc. Capul ei era pe umărul lui, cu ochii întredeschişi şi buzele lacome şoptind: - Nu vreau… Titu plecă gura pe buzele ei fierbinţi şi o sărută prelung, simţind cum braţele ei se încolăcesc pe după gâtul lui, fierbinţi ca şi buzele‖ Titu se întâlneşte din nou cu Grigore la casa lui Victor Pop (fila 66). Apare sora doamnei Pop, Puia – o fetiţă de 19 ani, zglobie, vioaie, veşnic cu râsul pe buze, „care-i stătea şi admirabil fiindcă avea o gură superbă şi nişte dinţi ca mărgăritarele, era puţin mai scundă, avea ochii foarte albaştri, aproape verzi, mari, curioşi şi un nas mic, obraznic‖. Se vorbeşte despre Nadina „modernă şi visătoare”, în schimb, Grig laudă pe Ioana Pop, „aici e adevăratul cămin al fericirii şi Puia o completează pe ea… ‖ regrete târzii pentru Grig. Până la urmă, Titu ajunge să plece la ţară însoţit de Grig. Din gara Burdec, pe linia Costeşti – Roşiori sunt duşi de o brişcă la Amara. Ei trec prin Babaroaga, Gligani, Podeni, de Amara aparţin şi satele Bârlogu, Recu, Vai – de - ei. Grigore îi arată lui Titu castelul cel nou anume făcut pentru Nadina de care ea nu e mulţumită, i-a declarat că „i-e scârbă de ţară şi nu înţelege să se înmormânteze într-o cocioabă‖ (cocioaba era vechiul conac boieresc). Bătrânul Miron Iuga nu e de acord cu Titu că şi-a părăsit Ardealul. Cosma Buruiană, arendaşul moşiei Vai – de – ei se plânge boierului mare că i s-a furat porumb din hambarul cel nou.

383

Anexa 4. Enigma iubirii Doamna Alexandrescu îl asaltează pe Titu de-abia sosit de la ţară, după o lună de zile, cu aşa-zisele noutăţi; în realitate ea este interesată să-l însoare pe Titu cu Niculina, lăudând-o atât pe ea cât şi pe el. Sub pretextul de a-i povesti cum a fost la ţară, Titu este copleşit de această ofertă care începe să-l obsedeze deoarece are încurcături şi cu Mărioara. Imediat după discuţie, îşi face apariţia şi Niculina cu care are o întrevedere emoţionantă. Ei sunt lăsaţi înadins singuri:‖Titu îi simţea respiraţia şi-i vedea buzele vopsite întinse spre dânsul ca o îmbiere. Mantoul descheiat îi dezvălea corpul care parcă avea vibraţii nevăzute şi totuşi simţite. Şopti foarte încet, aplecându-se cu ochii în ochii ei, fără să vrea: - Da… te iubesc… Ea îi închise sfârşitul cu buzele ei. În adâncimile ochilor Titu văzu fericirea clocotind‖. Ca un făcut, apare şi Mărioara care pune capăt acestei scene înainte de vreme. Titu se simte uşurat şi crede că va scăpa, dar a doua zi, Niculina vine din nou la el. Rămas singur din nou, el are de scris un articol important pentru gazetă. Când să-şi încheie treaba, Titu, surprins de venirea Niculinei reacţionează ca atare: „Mi-ai umplut inima de bucurie, mi-ai umplut de lumină odăiţa asta tristă… ‖ Prima reacţie a lui Titu „se repezi atunci la ea, îi luă capul în mâini şi o sărută prelung, alunecând apoi în genunchi, la picioarele ei, cu capul în poala ei şi cuprinzându-i mijlocul cu amândouă braţele, în vreme ce ea îşi plimba nervoasă degetele prin părul lui… ‖ Apoi din nou îşi revin la normal, Niculina vrea să plece deşi Titu lipit de ea „îi simţea carnea chinuindu-se‖. A doua reacţie e mult mai aprigă, ea anticipează scena din versiunea tipărită cu Nadina: „Corpul ei era fierbinte ca jarul şi totuşi tremura parca-ar fi avut friguri. În clipa când simţi atingerea lui, Niculina avu o zguduire. Titu îi mângâie pe subt mâinile ei care se retraseră curând înfricoşate. Sânii erau împietriţi şi sfârcurile înăsprite… Deodată ea începu să bolborosească de infinite ori. „Nu, nu, nu… ‖ răsucindu-şi însă corpul spre dânsul şi încolăcindu-i cu braţele moi gâtul ca într-o strângere disperată. Gura ei căuta un sprijin şi, nemerindu-i buzele, se agăţă de ele… Mâna lui coborî

384

de pe sâni la vale, pe pântecele cald… Niculina se zvârcoli din şolduri şi gura ei pe buzele lui murmura totuşi acelaşi „nu‖ grăbit, care se pierdea într-un geamăt uşor‖. Totul se termină cu lacrimi din partea ei şi cu declaraţii fierbinţi din partea lui Titu. Niculina bravează: „La urma urmelor nu-mi pasă de nimeni în lume câtă vreme ştiu că sunt iubită!‖ Titu rămâne cu „parfumul corpului ei, un parfum ciudat, ameţitor‖, dar şi cu remuşcări „o fecioară şi-a încredinţat lui cinstea şi el a profitat de nefiinţa ei‖. Gândurile lui se învălmăşesc: „Ce va ieşi de-aici, Dumnezeu ştie! Şi tocmai acum când era pe cale să-şi croiască o linie în viaţă!..‖. Autocondamnarea lui pare irevocabilă, el oscilează între vină şi retragere: „… nu orice iubire a unei fecioare, trebuie să se termine cu o căsătorie! Degeaba, sunt un ticălos fără pereche!...‖

JAR
Cel de-al patrulea roman scris la Valea Mare, lângă Piteşti, de către Rebreanu, după Răscoala, Gorila şi Amândoi este JAR. Proiectul apărut la 28 nov. 1930, la Bucureşti se intitula: Iubirea cea mare sau Iubirea eternă - care va trata, îşi propunea autorul, „iubirea fatală - mai tare decât orice voinţă umană”. Mai precis, Rebreanu mărturiseşte că voia să reia „tema iubirii integrale, cea de la maturitate, IUBIREA ca un element de viaţă, nu ca un trecător divertisment de tinereţe, ca o boală de copilărie, ci ca un lucru PRIMORDIAL şi TRAGIC ”. Prima variantă a romanului JAR a fost scrisă într-un timp record de doar 15 zile (2 dec. 1931 - 28 ian. 1932) iar varianta a doua în 59 de zile (3 febr. - 1 mai 1934). După cum precizează chiar autorul în interviul: „De vorbă cu Liviu Rebreanu cu prilejul apariţiei romanului Jar”, semnat de Camil. Baltazar şi apărut în Reporter, (II, nr. 22, 16 mai 1934, p.5.) şi ulterior în (Liviu Rebreanu, Opere, vol.9, ediţie critică de Niculae Gheran, Addenda în colaborare cu Nicolae Coban, Bucureşti, 1978, Editura Minerva, p.260.), această carte se leagă organic de autor, se identifică chiar cu acesta. La întrebarea lui Camil Baltazar, ce este Jar şi cum i-a venit ideea lui Rebreanu de a-l scrie, acesta îi răspunde că subiectul romanului Jar îl purta în cap încă din 1931 (ca o carte a iubirii văzută ca o maladie primordială, distrugătoare). Autorul mai

385

adaugă că Jar ar fi plecat de la o discuţie cu o fată care i-a declarat că pe ea n-o interesează dragostea şi că se consideră imună pentru ea. Ideea cărţii s-a dezvoltat pe parcurs: ce se va întâmpla când va întâlni un băiat; plasarea într-o familie burgheză a eroinei unde părinţii îşi fac iluzii şi vor să-şi mărite fata onorabil. Romanul trebuia să se cheme, după cum zicea Rebreanu, la început, Mojarul iluziilor, adică „Piuliţa iluziilor". Explicaţia acestui titlu e cam în felul următor: iluziile pe care părinţii fetei şi le fac jos, în subsolul casei, pentru ca sus, la parter, viaţa să distrugă prin cruda realitate aceste iluzii. Geneza romanului Jar este prezentată pe larg în (Liviu Rebreanu, Opere, vol. 9, Note, comentarii, variante). În România literară, II, nr.63, 29 aprilie 1933, p.2, la rubrica intitulată Curier literar apare pentru prima dată zvonul că Rebreanu lucrează la un nou roman de dragoste, „care ar fi să se cheme Pojarul iubirii” sau Pojarul iluziilor. La începutul anului 1934, acelaşi ziar pune în circulaţie titlul definitiv Jar (România literară, III, nr. 89, 6 ian. p.4.) Intenţia vădită a scriitorului a fost de a realiza o frescă sintetică a iubirii, văzută ca o pasiune primordială, ca o „maladie mortală”. În opinia lui Niculae Gheran, această iubire integrală, ne apare „ca un element de viaţă, nu ca un trecător divertisment de tinereţe”. Fragmente din roman au apărut în Convorbiri literare, LXVII, nr. 4, apr. 1934, pp.295-301, capitolul Ianuarie. După cum se destăinuia autorul, Jar „ e romanul unui univers din care nu poţi detaşa crâmpeie, e dragoste şi moarte, viaţă şi pasiune”.(Liviu Rebreanu, Jurnal I,13 nov. 1933). Merită amintit şi faptul că scriitorul a tradus în 1921, romanul lui Ma rcel Proust, Les demi – vierges, din 1894. Dintr-un interviu: „De vorbă cu Liviu Rebreanu cu prilejul apariţiei romanului Jar”, în (Reporter, II, nr. 22 din 16 mai 1934, p. 5.), aflăm după spusele scriitorului însuşi că acest roman îşi are obârşia în vechile variante ale Răscoalei, cine ar fi crezut? (vezi Liviu Rebreanu, Opere, vol.9, pp. 451-452). În vara anului 1927, petrecându-şi vacanţa la MAIERU, în perioada 1-31 august, Rebreanu încearcă o primă redactare a romanului Răscoala -150 de pagini abandonate şi reluate. Un fragment inedit de aici intitulat. Sindrofia din casa familiei Ionescu (unde Titu Herdelea se află într-o familie de „amploaiaţi” dornici să-şi mărite fiica, pe nume Niculina, cu

386

probleme, deoarece n-avea zestre) pare a fi punctul de plecare a viitorului roman. La petrecere, se adună un număr mare de persoane care vor fi triate pentru Răscoala. Ce rămâne , va fi folosit în romanul Jar, respectiv lumea mediocră, cu fete scoase la mezat, cu holtei bătrâni, ofiţeri şi funcţionari aventuroşi. În acest mediu pestriţ se detaşează două generaţii cu punţi de legătură între ele: directori, subdirectori, şefi de birou, afacerişti, proxeneţi, gazetari şi scriitori veleitari, văduve scăpătate, cucoane falimentate de vârstă, tinere fecioare…Se discută mult cu pretenţii de modernitate, într-o atmosferă sinistră provocată de mediocritate. Pe parcursul variantelor, Niculina va deveni Tanţa, episodul cu Titu Herdelea şi cu doamna Ionescu trece în noul roman Jar, ei ajung arhetipuri ale protagoniştilor din acest roman. La 2 decembrie 1931, Rebreanu încearcă să pornească noul roman de la acest episod: petrecerea din casa Ioneştilor, cel de care se poticnise la Răscoala. Apar deosebiri de ordin onomastic:Titus Herdelea devine Remus Oloman iar Niculina fiind un nume prea rural ajunge Liliana, apoi Liana. Elaborarea variantei Mojarul iluziilor (2 dec. 1931 - 28 ian. 1932) merge fără spor. De-abia în 1933, se reia lucrul cu variante de titluri provizorii: Cămaşa fericitului, Furtuna, Jar. A treia variantă are tot 13 capitole, fără un titlu anume. Se remarcă primul capitol, un preambul final din roman rezumat astfel: „ I Sindrofia la Ionescu.Toate tipurile principale. Idealul fiecăruia: Ionescu - să nu fie scos la pensie, d-na Ionescu - săşi mărite fata, Frosina - să vadă pe Milica măritată, Tinca - să facă bani ca să se mărite, Puiu - să treacă clasa, Oloman - să ajungă scriitor, Dandu - să facă record de zbor cu avionul, Tănăsescu - să scrie o piesă de teatru, Georgescu - să-şi mai facă o casă, Antoaneta - să n-o înşele bărbatul, Gavrilescu - săşi mărite fetele, fetele - să se mărite şi apoi să chefuiască, Agripina - s-o iubească un poet, Busuioc - să fie expert la tribunal, Raluca Gotcu - Să câştige la cărţi, Oerbstein. Să-i meargă afacerile, Alistar. Să fie la jurnale, Racovean - să scoată un rival din minister, Iancu Petrescu - să –şi facă o carieră, Onofrei - să fie prefect”. II Ionescu şi teama de a ieşi la pensie III Oloman, viaţa lui, vizita la Prundaru, Milica IV Ionescu la biurou, Răcaru

387

IV Talaleu Ionescu Răcaru, Ilarie Prundaru V Milica la Oloman pentru Ionescu VI Ionescu şi viaţa lui VII Oloman s-a săturat de Milica VIII Oloman şi Geta, îi face curte. Cinismele lui Remus IX La Ionescu .Căderea guvernului X Furiile Lenuţei. Milica la Remus se plânge, el refuză XI Casa Ionescu. cazul Milicăi („Doar nu te-oi fi tăvălit cu el?) XII Noul guvern. Grăbirea nunţii XIII Sindrofia nouă - rezolvarea problemelor personajelor. Ionescu laudă pe Răcaru, Remus scrie romanul său cu Milica Scriitorul merge pe mai multe planuri: 1)Gorila, directorul unui ziar de scandal şi şantaj, Avântul, Fulgerul sau Curentul. Remus Oloman ca erou, Răcaru - Şeicaru, model real, altă sindrofie la Ionescu. 2)Răscoala cu Titu Herdelea şi Niculina. 3)Mojarul iluziilor cu Remus Oloman şi Liana. Iată cum au evoluat cuplurile: 1 - Remus Oloman şi Tanţa Ionescu (fostă Niculina); 2 - Remus Oloman şi Milica Ionescu; 3 - Remus Oloman şi Niculina; 4 - Remus Oloman şi Liliana Ionescu; 5 - Dandu Victor şi Alina Rosmarin; 6 - Dandu Victor şi Liana Rosmarin. Mai întâi, scriitorul delimitează Jar de Gorila. Remus Oloman cedează locul lui Dandu Victor, Remus devine în Jar confidentul Lianei. Organizarea noului roman, fixarea personajelor şi mai ales succesiunea episoadelor, (51 de puncte), duc în cele din urmă la stabilirea a 13 capitole, deja suntem obişnuiţi cu această cifră. Ele arată astfel: Pregătirile, Sindrofia, Bucuria, Surpriza..Opt capitole au nume de personaje după cum urmează: Gigi, Ionescu, Liliana, Jenică, Bunica, Remus, Tinca. În această perioadă, scriitorul e cuprins de căutări febrile: „Marţi 8 august 1933 - Între timp mă frământ cu noua carte. Roman de dragoste. Subiectul e încă nebulos; numai eroina, deşi încă fără nume, e vie. Dacă se va lămuri curând poate să -l scriu din toamna asta” (Cf. Puia Florica Rebreanu, Zilele care au plecat, 1969.)

388

O altă mărturisire, sâmbătă 26 august: ”…eroina trebuie să fie blondă, fiindcă blondele sunt mai dotate cu sensibilitate tragică. E vioaie, veselă, mereu râde, cochetă foarte, suspectează iubirea şi o cântăreşte cu raţiunea…judecă şi nu se lasă copleşită. Până ce vine pasiunea…luni 4 septembrie…şi romanul se cristalizează mereu…” Al doilea pas duce la nominalizarea din nou a celor 13 capitole: „Rosmarin, Sindrofia, Florile, Revelionul, Dandu, Liana, Fum, Zborul, Mai, Dor, Întoarcerea, Revolverul, Logodna (Sindrofia morţii).” Apoi s-a fixat cadrul temporal, primul capitol – Octombrie - ultimul intitulat la fel. După alte însemnări (replici, cugetări ş.a.), Rebreanu trece la scrierea propriu-zisă a romanului, pe care îl va termina la 1 mai 1934, orele 5,40’. Cronologia zilelor lucrate este de 63. Ca o curiozitate şi aici apare cucuveaua (luni, 11 febr. 1934, la ora 4 dimineaţa.) ca şi la scrierea romanului Ion. Varianta Mojarul iluziilor pare mai legată de varianta finală. Deja apar ca personaje Remus Oloman şi Liliana la care se adaugă frânturi de citate: „Când sufletul ţi-e inundat de bucurie, ce să faci cu cuvintele?, „Omul nu se hrăneşte numai cu pâine, îi trebuie în afară de ţuică, (artă, pasiune şi gelozie”); „se cutremura ca un chibrit ars”; „îşi simţea sângele infectat de dorinţă!!!”; „…Oamenii care priveau femeile ca nişte hoteluri”, „cu un nas ca un dop”; „Te-am crezut o jucărie, Dar tu eşti ispită vie./ Cu ochi falşi şi trup felin”. Autorul are ca la fiecare roman, o listă de nume dintre cele mai felurite, unele sunt preluate în roman, altele trec în alte romane şi câteva rămân doar rezervă inedită: „ Remus Haragan, Găzdoiu, Capalbu, Ion Ciufu, Tănase Tartan, Anghel Corobăţ, Durun, Lemnaru, Grivineanu, Ciorfrângaru, Constantin Barbaruc, Prundaru, Motroc, Drondoc, Amaranda, Ilie Durbaliu, Vasile Torontan, Niculae Sindilie, Alex Harpea, Al. Nalbaru” ş.a. O serie de prenume feminine atrage atenţia: Ina, Fina, Mina, Dina, Gafina, Lina, Pina, Rina, Bina, Zina, Nina, Crina, Gina şi…matâna. (vezi Liviu Rebreanu, Opere, vol.VII, p. 495.) Pentru a sublinia meticulozitatea cu care Rebreanu îşi pregătea romanele, adăugăm o notă cu ideile dezvoltate pe noile capitole, înafara celor ataşate pe capitole, tocmai pentru a vedea cum această minuţiozitate e dusă aproape până în pânzele albe: „Octombrie sâmbătă 30, completări, Mircea, Bebe, mojarul.

389

Duminică 31 - sindrofia, invitaţii, dans. Dandu pipăie pe Liana. Ea se refuză. Noiembrie Luni, 1 - discuţii de familie; joi, 11 - tinerii la cinema; vineri, 12 - d-na Gotcu la familia Rosmarin Noiembrie (II) miercuri, 17 - la minister, Răcaru, Liana şi Gotcu; Sâmbătă, 27 – Vizita lui Dandu cu flori. Decembrie (I) vineri, 3 – Liana întâlneşte pe Dandu în oraş. Marţi, 7 – întâlnire cu Dandu la Coralia. Miercuri, 15 – Dandu vine în fiecare zi. Luni, 20 – lecţii de patinaj cu Dandu Vineri, 24 – Ajunul Crăciunului, Liana e amărâtă. Decembrie (II) – Vineri, 31 – Revelionul la Rosmarin. Ianuarie (I) Sâmbătă, 1 – începe anul fericirii, Liana tremură de presimţiri. 15 - Liana vrea să-şi trâmbiţeze fericirea. Ianuarie (II) 30 - Liana lipseşte de acasă, pretextul - pregătirea examenelor cu Coralia. 3 - Pregătiri. Logodna. Mircea. 4 - Lipsa de-acasă a Lianei. Discuţii. Februarie. Remus face vizite Lianei. Martie - Remus devine duhovnicul Lianei. Dandu nu mai e aşa de presat. Apare Maniu ca personaj. Aprilie - Împăcarea. Iubirea e mai mare fiindcă presimte primejdii. Zborul cu Dandu. Mai – luna fericirii zbuciumate, bunica bolnavă, căderea guvernului. Iunie - Întâlnirile se răresc. Dandu şi Nina. Dandu în concediu, singur. Iulie – Moare bunica. Liana se mută jos. Află de Dandu şi Nina. August – Liana se spovedeşte lui Răcaru. Scena cu Dandu la uşa lui… Septembrie – Liana renunţă, caută să se răzbune, revolverul… Octombrie – Sindrofia. Liana veselă. Funcţionarul.Remus, după sindrofie se împuşcă (Liana). Remus va scrie romanul ei”. Înlocuirea lui Remus Oloman cu Dandu Victor ni se pare neinspirată, scade romanul, deoarece primul era un tip reprezentativ al stărilor contemporane lui Rebreanu, respectiv gazetar cu antene în lumea presei, politicii, literaturii, a celor de jos dar şi a celor de sus. Dandu Victor e specialist doar în fine ape de colonie şi dans, pe lângă faptul că e ofiţer aviator agresiv. Deoarece romanul Jar părăseşte, aici, aria investigaţiei sociale şi alunecă în frivolitate, el nu are răsunet, cade, vorba

390

proverbului: („Într-o uzină de locomotive nu se poate fabrica un ceasornic de bucătărie”). Acţiunea plasată jumătate jos, jumătate sus, capătă un caracter simbolic: tot ceea ce sufletul omenesc nădăjduieşte în adâncime, viaţa de deasupra distruge şi contrazice prin mersul ei dinamic. Fata trăieşte idila banală a tuturor fetelor: întâlneşte un băiat, un ofiţer şi cade în mrejele dragostei care o duc până la moarte. Pentru toată lumea DRAGOSTEA e un JAR trecător, un pojar, o maladie de copilărie, care trece fără să lase urme vizibile. La eroina din carte, maladia aceasta e primordială, mortală. Astfel, din Mojarul iluziilor a ieşit acest pojar al dragostei şi care a ajuns apoi, JAR. Rebreanu vorbea iniţial de o carte de dragoste vă zută ca o frescă mare în mai multe volume. Jar, din păcate, nu a putut fi continuat pentru că protagonista moare. În ceea ce priveşte titlul romanului, autorul precizează într-un interviu apărut în Adevărul literar şi artistic, XIII, nr. 702, 20 mai 1934, p.1, semnat de V. Cristian, că: „Titlul moldovenesc Mojarul iluziilor, la început a fost numit aşa de la mojar - piuliţă, prin concepţia pe care o are el despre dragoste. VIAŢA este piuliţa în care iluziile sunt sfârtecate şi măcinate. Acţiunea romanului se petrece în Bucureşti. Geneza e simplă: eroina, o fată visătoare, orgolioasă, ambiţioasă, dar viaţa îi va refuză realizarea visurilor ei.” Rebreanu tratează dragostea ca o forţă elementară care apare o singură dată în viaţă ca şi pojarul la copii. Toţi oamenii n-au cunoscut decât o singură data dragostea - la început. Nu eroul e vinovat - zice autorul, ci vieţii îi revin toate responsabilităţile. Alt titlu al romanului a fost Scara fericirii, schimbat în Mojarul iluziilor. În loc de o scară cam didactică, se trece la o acţiune multiplă. Eroina, „suflet de ofrandă pură", Liliana va trebui să domine lumea măruntă, meschină în care există şi în care îi apare eroul ei - Romulus Dandu. Acest roman a fost elaborat în decursul a 63 de nopţi – de regulă, de la ora 9 seara până dimineaţa, la masa de scris între cerneală, cafea neagră şi ţigări. Mojarul iluziilor a fost abandonat după numai un capitol, acţiunea va fi preluată în două romane, Jar şi Gorila. Se pare că numele protagonistei este păstrat, pe lângă ea, iluziile pe care autorul le frământă în mojar aparţin în egală măsură şi unor gazetari, funcţionari şi

391

chiar unui scriitor. Cât priveşte autenticitatea personajelor, merită amintită următoarea întâmplare: „o doamnă din Cernăuţi îşi exprimă mirarea - cum de autorul îi cunoaşte atât de bine viaţa, întrucât între ea şi eroină nu există nicio diferenţă, în afară de faptul că ea n-a avut curajul să se omoare". (L. R., Jurnal II, p. 258). Critica a primit destul de diferit romanul Jar. Într-un prim articol despre Jar, publicat în Convorbiri literare, mai, 1934 şi semnat I. Constantinescu, se scoate în evidenţă faptul că: „…Domnul Rebreanu continuă, de cincisprezece ani, de când e celebru, să caute neîncetat noi modalităţi de expresie, să prospecteze mereu teme şi terenuri de inspiraţie virgine, să -şi reînnoiască necontenit preocupările scrisului, cu o curiozitate, cu o tinereţe şi o energie în adevăr uluitoare”. Din această sete de inedit a ieşit romanul Jar. Ion Cantacuzino, Note despre Jar şi romanele lui Liviu Rebreanu, în Revista Fundaţiilor Regale, I, nr.10, oct.1934, pp.178-183, afirmă că personajele din acest roman trăiesc sub semnul fatalităţii, „a tragicului”, prezent în teatrul grecesc. Ion Masof, Jar, în (Rampa, XVII, nr. 4907, 26 mai 1934, p.1.) consideră că acest roman este unul al tinereţii, deoarece prezintă tipuri vii şi nu „fantoşe” cu nume româneşti. Criticul apreciază prezentarea pe luni a capitolelor pe parcursul unui an întreg. Matei Alexandrescu, Liviu Rebreanu, Jar, în (Litera, II, nr. 11, 1934, p. 4), subliniază următoarele: Jar este povestea simplă a unei iubiri cu suferinţe tot atât de necruţătoare ca decepţiile unui Werther”. Octav Şuluţiu, Liviu Rebreanu, Jar, în (Reporter, II, nr.25, 6 iun. 1934, p.2), precizează că romanul Jar este povestea unei pasiuni analizate cu putere şi luciditate, criticul crede că Pantelimon Răcaru ar fi Pamfil Şeicaru. Petre Pandrea, Liviu Rebreanu, Jar, roman, Bucureşti, în Adevărul literar şi artistic, XIII, seria II, nr. 705, 10 iun. 1934, p.7, susţine că romanul Jar e o alternanţă semnificativă prin investigaţia socială şi psihologică. Criticul face trimiteri la Tolstoi, Flaubert, George Eliot, Thomas Hardy, Thomas Mann şi Robert Musil. În acest roman există scheme şi din social şi din psihologic. Rebreanu activează într-un domeniu apropiat lui Paul Bourget dar cu incompatibilităţi structurale. (Paul Bourget – scriitor francez, membru al Academiei Franceze din 1894), a

392

scris romane, nuvele, poezie, critică literară şi eseuri: Eseuri de psihologie contemporană prin care se dovedeşte expert în analiza stărilor sufleteşti şi a crizelor de conştiinţă. Şerban Cioculescu în Aspecte epice contemporane, Liviu Rebreanu, Jar, Editura Adevărul, în Revista Fundaţiilor Regale, I, nr.10, oct.1934, pp.141-160, subliniază că romanul Jar se inspiră din „versantul social al vieţii". Analiza pasiunii e dusă minuţios până la capăt, cu toate acestea, Liana nu se individualizează spre a-şi contura o figură autonomă de eroină; „în lanţul victimelor erotice". Criticul observă că autorul creează în acest roman caractere umane mai puţin evoluate şi lipsite de complexitate morală: „Încă o dată d-l Rebreanu izbuteşte să creeze caractere primare neevoluate, câtă vreme complexitatea morală îi scapă printre degete.” Jar este aşadar, un roman care deschide doar câmp discuţiilor sociale; subconştientul şi mobilitatea vieţii sufleteşti fiind situate „în marginile mijloacelor sale". Romanul are calităţi în prezentarea sentimentului de dragoste (naştere, dezvoltare, punct culminant) dar şi în împărţirea acţiunii calendaristic pe 13 capitole (octombrie şi iar octombrie). Avem aprecieri şi pentru portretul Lianei - (analiza pasiunii). Scriitorul este considerat un bun observator al societăţii, în ceea ce priveşte problema familiei dar şi asupra viaţii funcţionarilor. Drama Lianei e încadrată social dar nu e analizată în adâncime. Cu toate acestea, Jar rămâne un roman care deschide câmp discuţiilor sociale. Şerban Cioculescu, În marginea operei d-lui Liviu Rebreanu, în (Revista Fundaţiilor Regale, III, nr. 2, 1 febr.1936, pp. 412-425), semnalează că Rebreanu nu duce la bun sfârşit psihologia erotică a fetelor din perioada respectivă. Se remarcă totuşi „crâncenul instinct sexual” al locotenentului Dandu. Scriitorul este considerat mai bun în zona instinctuală a vieţii decât în cea a actului pur de conştiinţă. Basil Munteano, Les romans de Liviu Rebreanu d’ Ion a Jar, I şi II, în (L’Europe centrale, Prague, 10-e annee, nr. 1, 3, 5, 19 ian. 1925, pp. 26-27 şi 43-44.) constată valoarea scăzută a romanului Jar în raport cu celelalte. Aureliu Veis, Romanele şi nuvelele d-lui Liviu Rebreanu, în (Adevărul literar şi artistic, XIV, seria a II-a, nr. 739, 3 febr.1935, pp. 5 şi 6.) apreciază încercarea scriitorului de a scoate din Jar un roman psihologic, deşi au ieşit mai mult

393

„pasiuni şi senzaţii”. Rebreanu este văzut ca apropiat prin viziune de Balzac şi Maupassant. Eugen Lovinescu în Istoria literaturii române contemporane, 1900-1937, Bucureşti, 1937, p. 242, cataloghează Jar ca un roman citadin fără strălucire, o istorie amoroasă într-o familie mic-burgheză. Totul rămâne însă la nivelul faptului divers, inclusiv actul sinuciderii eroinei deoarece personajele n-au individualitate psihică. Eugen Todoran, Realismul lui Liviu Rebreanu, în (Revista Fundaţiilor Regale, IX, nr.12, 1 dec.1942, pp. 559583.) subliniază că eroina din Jar, Liana are „înclinări” ce o fac dornică de dragoste. Acestea se transformă în pasiune dar eroina nefiind stăpână pe sine, cedează mult prea uşor. Pasiunea sexuală întrece facultăţile intelectuale ale acesteia, ea este atrasă de plăcerea carnală, nu ştie că „pasiunea instinctivă e schimbătoare şi dispare după satisfacerea ei”. Ovid S. Crohmălniceanu, Liviu Rebreanu, în Viaţa românească, VI, nr. 11, noiembrie 1953, pp. 281-311, consideră pe nedrept cartea de faţă, „ o însăilare de platitudini, o analiză fără adâncime”. Alexandru Piru, în Liviu Rebreanu, Editura Tineretului, 1964, pp. 86-87, consideră că sondajul în sufletul feminin e unul de suprafaţă, iar povestea de dragoste „ e de o întristătoare platitudine”. Nicolae Manolescu, Ultimele romane, în (Gazeta literară, XIII, nr.49, 2 dec.1965, p. 8.) face o prezentare succintă a romanului. Lucian Raicu, în Liviu Rebreanu, Eseu, Bucureşti,1967, pp. 259-271, precizează că scriitorul a avut intenţii bune în roman, obsesia erotică e aceeaşi ca în Adam şi Eva şi Ciuleandra dar pe fondul cenuşiu şi mediocru al unei lumi burgheze. Vladimir Streinu sesizează ideea că Rebreanu n-ar fi izbutit decât ca romancier al ţărănimii, cu toate acestea, Jar „cuprinde totuşi porţiuni reale de viaţă burgheză”. De remarcat că în descrierea grupurilor şi a conversaţiei, autorul este tot atât de pătrunzător ca şi în mediul rural. Ion Biberi, în Etudes sur la literature roumaine contemporaine, p. 47, e în dezacord cu ideea că Rebreanu zugrăveşte fără forţă mediul citadin: „Il a decrit le milieu special de Bucarest avec vigueur et fermite. C’est une monde melange,

394

tour a tour sauvage et pitoyable, misereux et non depourvu d’une certaine humanite”. Eugen Todoran, în Realismul lui Liviu Rebreanu, Revista fundaţiilor, nr. din dec. 1942, arată că: „Eroii lui Rebreanu, deşi stăpâniţi de înclinări rudimentare, trăiesc o intensă viaţă pasională. Înclinările eroinei din Jar o fac dornică de dragoste. Ele devin pasiune din moment ce se centrează în jurul unui obiectiv. Liana şi-a aservit raţiunea pasiunii. Nu este stăpână pe sine şi cedează celui care a ştiut să capteze înclinările ei într-o singură direcţie. Facultăţile ei intelectuale sunt amorţite. Pasiunea sexuală care le ţine locul este o trebuinţă doar de ordin fizic. Liana n-a putut să-şi înfrâneze cu raţiunea impulsurile atunci când trebuia, încât trebuie să sufere inevitabilele consecinţe ale actului său”. George Călinescu în Istoria lit. rom...,(p. 651) consideră Jar „o încercare lipsită de orice valoare artistică deoarece romanul e franc prozaic”. „De altminteri, toată atmosfera e de o penibilă vulgaritate şi nu din cauza mediului burghez”. Petre Pandrea, în Adevărul literar şi artistic, (An XIII, nr. 705, pp. 85-86.) sesizează că Rebreanu „ a părăsit admirabila metodă de lucru din Ion, Răscoala şi Pădurea spânzuraţilor pentru a activa într-un domeniu aproape „Paul Bourget”. Şi cred că incompatibilităţile sunt structurale ”. Al. Piru subliniază că „sondajul în sufletul feminin rămâne la suprafaţă iar povestea de dragoste e de o întristătoare platitudine. Nici o observaţie socială asupra mediului nu se include în acest roman”. (Al. Piru, op. cit., pp. 85-86). Lucian Raicu, (op. cit., pp.261-271) analizează pe larg acest roman. Nu se poate spune că Rebreanu n-are documentele constitutive ale unui bun roman, inten ţia sa aici era de a proiecta „aceeaşi obsesie erotică” din Adam şi Eva, Ciuleandra - dar de asta dată „pe un fond cenuşiu, mediocru şi letargic al mediului burghez”. E de apreciat schiţa climatului ambiant de ajuns de exactă, sigură în liniile ei tipice. Iubirea unei fecioare are drept cadru tipic o familie de func ţionari bucureşteni, strâmtoraţi de sărăcie dar cu pretenţii de mondenitate, nu foarte departe de familia Herdelenilor din Ion: „Petrecându-şi viaţa la subsol, familia Rosmarin făcea economie de lumină şi căldură, ba mai cruţa şi mobila bună de sus. Singură, Liana, şi mai ales de vreo doi ani, de când a intrat în Universitate, s-a apucat să strice vechea rânduială,

395

retrăgându - se din ce în ce mai des în camera ei, să citească sau să mediteze”. Mentalitatea plat burgheză, mediocritatea, fac ca şi descrierea să cadă în aceeaşi direcţie: „Cine să se înţeleagă cu tinerii din vremea de azi? Şi încă Liana e fată bună şi cuminte, nu ca altele de seama ei”. Se înţelege că e vorba de ceea ce gândesc părinţii fetei şi nu autorul. Observaţia, deşi mediocră, are totuşi un fior de viaţă, semn că avem de-a face cu realităţi: „Mai tare s-a înrăit Rosmarin - tatăl Lianei în ultimii ani de când trăia necontenit sub ameninţarea, ba să fie scos la pensie înainte de termen, ba chiar să fie suprimat din serviciu pur şi simplu pentru vreun motiv oarecare - şi motive se găsesc destule dacă vor să găsească ăi mari. La avansări însă nu l-a ajutat norocul suficient. Au trecut peste dânsul şi buni şi răi, unii cu mai multă carte, alţii cu protecţii mari. El a luptat numai cu munca şi plecăciunile”. Rebreanu se foloseşte de tehnica lui Erlebte Rede mai ales în ţeserea de tip flaubertian a locurilor comune: „Acuma, de când Liana e domnişoară mare, a trebuit să se mai schimbe lucrurile. Fata nu poate fi ţinută sub obroc. Trebuie să iasă, trebuie să primească. Azi - mâine poate să se mărite.” Autorul acumulează platitudini pentru a dezvălui mentalităţi: „Altceva erau sindrofiile mari cu invitaţi anume, bătrâni şi tineri, ca aceea care se pregătea pentru mâine şi din pricina căreia toată casa, de vreo săptămână, trăia într -o continuă şi plăcută agitaţie”. Prozatorul are plăcerea de a asculta pe oamenii din roman vorbind: „- Astâmpără-te, Alexandre, îi spune nevasta când Rosmarin ciuguleşte prea insistent din alimentele pregătite în vederea sindrofiei de a doua zi, că doar nu eşti un copil... Ori dacă ţi-e foame să-ţi aducă Tinca un tacâm, să mănânci ca oamenii...”. Cam asta e ambianţa în care eroina romanului Jar – Liana, are reflexe de feminitate şi cochetărie, dar foarte încrezătoare în destinul ei: „Era obişnuită să primească complimente şi totuşi îi făcea plăcere ori de la cine veneau. Pe stradă, bărbaţii întorceau capul după ea ca şi când ar fi răspândit o vrajă irezistibilă... Avea gura senzuală, arcuită, cu buzele pline şi totdeauna vopsite”. Niculae Gheran, Liviu Rebreanu, De la Răscoala la Jar,

396

în Manuscriptum, VIII, nr.3, pp.120-138, se preocupă de geneza romanului Jar şi prezintă documente literare selective.În Liviu Rebreanu, Opere, vol.9, Addenda în colaborare cu Nicolae Coban, Bucureşti, Editura Minerva, 1973, aflăm că drama din Jar se desfăşoară într-un mediu epic convenţional ca-ntr-un laborator în care romancierul experimentează. Personajul feminin e memorabil, în partea a doua asistăm la un viu sentiment al tragicului - scena singurătăţii depline e ca o eliberare urmată de sinucidere. Alte referinţe: Camil Baltazar, De vorbă cu Liviu Rebreanu cu prilejul apariţiei romanului Jar, în Reporter, II, nr. 22, 16 mai 1934, p.5. Dim. Păcurariu, în Teme, motive, mituri, Editura Albatros, Bucureşti, 1970, p.213, sesizează senzaţia de linişte ce o are Liana când zboară cu avionul condus de Dandu, aviator de excepţie. În acea plutire într-o mare seninătate, „înconjurată de imensul linţoliu albastru”, Liana are un sentiment tonifiant că „viaţa merită să fie trăită” (Jar, pp. 222223, 1934, Bucureşti). După aceste sumare consideraţii pe marginea romanului, să vedem cum este acesta structurat. Primul capitol, intitulat OCTOMBRIE, începe surprinzător printr-o descriere „cvasibalzaciană” a unei case cu subsol şi parter, zugrăvită galben - cenuşiu, de pe strada Transilvaniei, nr. 33, casă ce aparţine familiei Rosmarin. Familia e alcătuită din d-na Rosmarin - renumită ca fiind harnică şi energică, d-l Rosmarin, cei doi fii, Liana şi Mircea, bunica ş i servitoarea Tinca. Liana - de când a intrat la universitate - îşi permite să se retragă de la subsol în camera ei de la parter (salonul de fapt), cu pianină şi gramofon. Casa veche de 50 de ani a fost clădită de Nae Popescu, când fata lui, Didina a devenit d-na Rosmarin, moment în care s-au făcut unele modificări. Popescu - om harnic, încăpăţânat şi autoritar, s-a prăpădit în refugiu la Iaşi. Frusina - nevasta lui, a rămas să aibă grijă de casă, i s-a dat în cvartir un ofiţer neamţ pe care l-a instalat sus. Ea, bunică de acum, a rămas la subsol şi după război, astfel că soţii Rosmarin au ocupat parterul. Alexandru Rosmarin - acru, ursuz şi mohorât, funcţionar la Finanţe, mititel de tot, a fost ales ca ginere de Nae Popescu deoarece era salariat la stat. N-avea carte multă, dar, cu recomandări, a rezistat. Gândul la pensie îl sperie, e econom şi

397

casnic. Liana susţine că în familie, femeia trebuie să fie egala bărbatului, nu sclava lui.Atenţia celor din casă se îndreaptă spre ea, bunica vrea să apuce s-o vadă măritată, mama visează pentru ea un ofiţer: „Proiectele mamei o amuzau. Tocmai ofiţer! Avea oroare de ofiţeri. Îi considera proşti, fuduli, bădărani şi goi”. Reapar vechile obsesii venerice specifice romanelor rebreniene: „Braţele ei goale aveau linii băieţeşti în carnea tare, iar decoltajul adânc, exagerat poate înadins, lasă să se întrezărească conturul sânilor ei liberi ca nişte capace de metal alb, fierbinte”. Lui Remus Oloman, un fel de „raisoneur” al cărţii „îi trecea mereu prin gând că fata asta are un parfum care te tulbură şi-ţi răscoleşte simţurile”. La sindrofia de întâi noiembrie, ziua Lianei, sunt invitaţi şi bătrâni; Mircea, fratele Lianei are locuinţă şi în oraş, bunica are grijă de Bebe la cinematograf. Liana apare din oraş însoţită de un tânăr necunoscut, până la poartă. Ea are: „O figură de fetiţă mirată şi nevinovată, cu părul blond natural, gura senzuală, zveltă, cu talia mlădioasă, cu nasul mic obraznic... ochii însă fascinau prin culoarea lor albastră închisă cu reflexe violete, adumbriţi de lungi gene blonde ca într-un cuib de aur.” Acea pâlpâire stranie, o melancolie tulburătoare atrăgea complimente şi atenţia celor din jur. În casă, Mircea se ceartă cu tatăl său, argumentul lui forte e „sunt tânăr şi vreau să trăiesc”. Pentru el trecutul a murit, „bat vânturi noi, dorinţe noi, obiceiuri noi”. Din partea lui se anunţă invitaţia lui Remus Oloman, ziarist la Fulgerul, împreună cu Coralia. Discuţiile din familie se învârt în jurul măritişului Lianei cu un ofiţer, ceea ce n-ar fi rău: „soţia lui e ca o regină”. Se aud bocănituri, servitoarea pisează zahăr în mojar, visurile se risipesc, iar Liana se retrage să n-audă de măritiş. Capitolul I a fost rezumat prin ideile principale încă din proiecte astfel: „Pregătirea sindrofiei (prezentarea familiei, a casei). Sindrofia (Victor Dandu – iluzii şi speranţe). Balzac, Iluzii pierdute, Victor o cucereşte”. Altă serie de completări ulterioare: „Lista invitaţilor. Idealul fiecăruia. Mojarul” Capitolul al doilea, intitulat NOVEMBRE, reface în amănunt desfăşurarea sindrofiei la care Liana se va îndrăgosti de ofiţerul aviator Dandu - prilej pentru scriitor de a schiţa

398

portretele superficiale ale invitaţilor. Ei sosesc pe rând: Coralia Ionescu cu prietenul ei, Remus Oloman - pasionat de poezie, are în cap un roman (fiinţa lui e tinereţea care se sileşte să acopere mizeria). Alţi invitaţi - locotenentul Mitrofan Tănăsescu şi Iancu Petrescu.Ofiterul dramaturg Tănăsescu, prin vorbele căruia autorul parodiază teoria artistului răbdător care până la urmă răzbeşte; spunea deseori în lume, cu o modestie care credea că-i stă bine, că în literatură trebuie să ai răbdare până pătrunzi, şi cita pe Ursache, de asemenea ofiţer de administraţie, care a dăruit României o piesă nemuritoare. Iancu Petrescu e coleg de birou cu Rosmarin, subşef de birou.Tănăsescu citeşte în palma Lianei spunându-i că va avea de suferit din cauza iubirii. Oloman intervine cu remarca: „Iubirea fără suferinţă nici nu e iubire”. Vin şi alţi invitaţi: d-na Raluca Gotcu, văduvă; soţii Buta, d-na Agripina - maestră de rufărie şi soţul ei, Anghel, contabil, ţinut sub papuc. Agripina e romantică, vrea să fie iubită de un poet, de aceea intră în discuţie cu Oloman despre literatură. Alt oaspete, neinvitat, e Constantin Alistar - director al Mişcării fondurilor, cuceritor profesional, interesat de Liana deş i e mai în vârstă. Liana e adepta ideii că fetele de azi „preferă pe bărbaţii maturi”. Ultimii care sosesc - Anibal Gavrilescu cu fetele Angela şi Nina, d-na Leliţa Antonescu – „voinică şi gingaşă ca o amazoană” şi maiorul Cosma Antonescu, care aduc un musafir surpriză şi anume - locotenentul DANDU Victor din aviaţie (cavalerul anonim ce o urmărise pe Liana până în poartă). El apare „cu ochii umezi, sprâncene pronunţate, o lucire moale, umedă, parcă intimidată”. Introducerea lui Dandu se face în spiritul obişnuit lui Rebreanu, adică sub aparenţele cele mai curente şi tocmai de aceea rău prevestitoare: „- Dragă Liana, noi ţi-am adus un musafir nepoftit! N-am putut scăpa de el, atât a insistat să-l luăm. - Vai, dar îmi face chiar plăcere! Un dansator e totdeauna...”, răspunde convenţional Liana, nebănuind ce va însemna în viaţa ei banalul musafir. S-ar părea că acest conflict dintre patimă şi raţiune cu victoria celei dintâi şi dezamăgirea, remuşcarea şi ruşinea de după aceea sunt etapele cele mai importante „ale posomorâtului roman“. Între timp discuţiile trec de la una la alta, de la Arghezi la Răcaru, ziaristul. Apoi se dansează: Alistar cu Liana, Mircea cu Nina, Lelita cu Cosma,

399

Remus cu Coralia, Iancu Petrescu cu d-na Buta. Tănăsescu rămâne singur, o invită pe d-na Gotcu dar ea îl refuză - singura ei pasiune e pocherul. Liana se simte răsfăţată, îşi dă silinţa ca invitaţii să se simtă bine. Dandu îi face declaraţii de amor... Caracterul eterat al iubirii de fecioară ar fi trebuit să se impună cititorului, de aici ar fi urmat convingător şi o amară înşelare a iluziilor eroinei. Grosolanul aviator şi serafica studentă în Litere se cufundă amândoi, el lucid şi superficial, condus doar de gândul aventurii, ea - naivă, sinceră şi încrezătoare, în vârtejul impurei şi pătimaşei intimităţi: „Dansând, încolăcea braţul peste mijlocul ei şi o strângea atât de tare, că Liana îşi simţea sânii striviţi de pieptul lui. În acelaşi timp, pe spatele decoltat palma lui fierbinte, uscată, se plimba ca o mângâiere ascunsă care nu-şi găsea locul”. Astfel că „dansul devenea un pretext de îmbrăţişare prelungită”. Liana caută la început să se apere dar se dă bătută de ceea ce consideră a fi IUBIRE - doar o „invincibilă atracţie epidermică”, foarte banală: „Strânsoarea lui îi înăbuşea respiraţia şi nici nu încerca să se elibereze”. Se desprinde ideea că oamenii, „oricât ar gândi, sunt sclavii docili ai instinctului”. Dezolantă şi neconvingătoare, această părere pune la îndoială şi meditaţiile Lianei: „Cum să iubească un asemenea animal? Ar însemna să se înjosească. Iubirea nu poate fi doar o vulgară chemare a cărnii înfierbântate”. Alistar o priveşte pe Liana în timp ce dansa ca un martir, Oloman o complim entează şi Tănăsescu o laudă. Până la urmă, Dandu o întreabă pe Liana, când vine la el. Revoltată, eroina îl lasă în dans şi se retrage în dormitor, revine ş i trece pe la toţi invitaţii spre a le mulţumi. IUBIREA - e totdeauna poezie conchide Oloman spre finalul petrecerii. După sindrofie, se discută mult, d-na Rosmarin înclină spre Dandu, domnul Rosmarin înspre Iancu Petrescu, iar bunica îl vede pe ofiţer „drăguţ ca o cadră şi blând şi gentil de n-are pereche”. Liana îşi trece în revistă pretendenţii; Alistar prea bătrân, deşi i-a trimis flori a treia zi. Oloman, încă nu i-a făcut curte; Dandu e bine, dar e bădăran. Până la urmă, înclină spre Dandu care-i trimite obişnuitul buchet de liliac alb ce-i provoacă acesteia un surâs de fericire. La idei notate din proiecte avem doar: „Gotcu Raluca şi Iancu Petrescu (discuţii despre literatură, cărţi, dans, presă)”.

400

Capitolul al III-lea – DECEMBRIE - începe cu agitaţia domnului Rosmarin care se simte oropsit c ă se apropie termenul de a rămâne pe drumuri. D-na Gotcu şi Liana se duc la ministru să intervină în favoarea lui; aici, ele fac cunoştinţă cu Pantelimon Răcaru, directorul ziarului Fulgerul. Dandu vine în vizită acasă la Liana, o sărută pătimaş şi pleacă. Mircea îşi anunţă hotărârea de a se însura cu Nina - fata cea mare a lui Gavrilescu. Când rămân singuri, pe întuneric, acasă la Liana, protejaţi de rezerva părinţilor, înfruntarea dintre inimă şi raţiune e tot mai vagă: „Umerii lor se atingeau, iar genunchii ei se propteau uşor în coapsa lui... În acelaşi timp mâna cealaltă începu să se plimbe pe sânii ei, întâi cu mângâieri blânde apoi din ce în ce mai brutale, frământându-i şi zdrobindu-i cu o patimă sălbatică, ea prinde cu amândouă mâinile degetele care-i torturau sânii”. Rămaşi singuri, „n-aveau ce să-şi spună”. Între timp Coralia o avertizează pe Liana că Dandu n-are reputaţia de-a fi statornic în pasiunile lui. Dandu se angajează s-o înveţe să patineze pe Liana în Cişmigiu cu scopul ascuns de a o atrage la el acasă. În seara de Ajun sunt invitaţi acasă la Liana: d-na Gotcu, Iancu Petrescu, Alistar, soţii Buta. Dandu nu este chemat. Alistar îi propune Lianei s-o ia în căsătorie, răspunsul se amână strategic. Dandu primeşte propunerea din partea Lianei de-a face revelionul la ei cu Mircea ş i Nina. Anul Nou începe cu o nouă îmbrăţişare pătimaşă între cei doi, pentru prima oară ea se abandonează în voia plăcerii, la cumpăna dintre ani, în bătaia gongului şi pe întuneric. Acum patima oarbă devine şi mai puternică şi dominatoare: „Scaunele erau atât de apropiate, încât şoldul ei atingea şoldul lui Dandu şi atingerea o înspăimânta: sub masă, piciorul lui se strecura sub picioarele ei, înfăşurându-le într-o strânsoare insistentă”. E limpede că nu mai e nimic de făcut, destinul acţionează. Liana e învinsă de iubirea ce i-o inspiră agresivul Dandu. La miezul nopţii „cuprinde cu braţele fierbinţi gâtul lui Dandu, abandonându-se în voia plăcerii, parcă ar fi vrut să spuie că nu-i mai pasă de nimeni şi de nimic. În aceeaşi noapte, urcă în apartamentul aviatorului şi posesiunea, de care şi aminteşte a doua zi, îi dă sentimentul unei ascensiuni pe culmile adevăratei fericiri... Şi pe urmă transformarea subită a înduioşării într-un extaz de zbucium dureros de dulce ca o prăbuşire în nefiinţă. Parcă aluneca vertiginos, fără posibilitate de oprire, printr-un val nesfârşit, spre o lume nebănuită unde nu

401

poate ajunge decât purificată de toate zdrenţele trupeşti.” Asta este pentru ea „bucuria cea mare”. A început - îşi zice - şi „anul norocului meu”. Dar bucuria exagerată este în romanele lui Rebreanu totdeauna un motiv de ameninţare şi primejdie, extazul eroinei este prevestitor de nefericirea ce va urma curând. Doar două idei sunt notate din caiete: „Necazul lui Rosmarin şi Ajun de Crăciun şi Revelion”. Într-o altă serie de completări, s-a adăugat şi: „Liliana îl iubeşte pe Dandu”. Capitolul urm ător, IANUARIE, începe cu „cele mai fericite clipe din viaţa ei trecută şi viitoare” - să fie oare premoniţie pentru Liana... Ea se întoarce acasă de la Dandu, pe la şase dimineaţa. De la trei fără zece, de la DĂNDUŢ, i-au rămas în memorie ochii lui care implorau şi porunceau... Fericirea ei devine egoistă şi ascunsă, pentru ea gelozia devine „umbra iubirii”. Romantismul îl consideră o excrescenţă a subconştientului. Acum e convinsă că esenţa iubirii e romantică. Experimentarea plăcerii, desăvârşirea dragostei dau Lianei o altă opinie despre aviatorul ei. Cugetările ei sunt pline de încredere şi de un sentiment al superiorităţii: „Până nu te dăruieşti n-ai dreptul să spui că ai cunoscut iubirea”. Actul sexual fără substratul pasiunii, i se pare acum o terfelire şi trupească şi sufletească de care trebuie să te ruşinezi „şi în faţa oamenilor şi în faţa conştiinţei tale”. Iubirea nu e un târg, te iubesc pentru că mă iubeşti. „Iubirea e certitudine: te iubesc pentru că te iubesc. Iubirea adevărată nu poate avea niciun scop, ea e dincolo de timp şi spaţiu”. Ca doamna Bovary, Liana îşi proiectează asupra unui individ mizerabil setea ei de fericire, care o va distruge, dar aspiraţia eroinei franceze în romanul Jar e doar platitudine: „Viaţa ei nu mai cunoştea decât singura ţintă de a iubi pe Dandu”. Rolurile se inversează. Liana devine factorul întreprinzător. Dandu devine pasiv, lipsit de interes. Liana nu observă de la început dar treptat înţelege că: „A fost mai frumoasă dorinţa decât împlinirea ei”. Cu toate acestea ea îşi ascunde dragostea faţă de Dandu în public. Mircea şi Nina se logodesc. Angela o întreabă pe Liana dacă îl iubeşte pe Dandu, ea recunoaşte că mult. Ca să petreacă o noapte întreagă cu Dandu, Liana apelează la ajutorul Coraliei la care ar fi rămas să înveţe. După patru asemenea nopţi lipsă de acasă, d-l Rosmarin ia atitudine - dacă mai pleacă, el n-o mai primeşte.

402

Liana ar vrea să plece definitiv, totuşi rămâne şi se ceartă cu tatăl său în fiecare seară „simţindu-se ca o martiră a iubirii”. Meticulozitatea scriitorului este prezentă prin două idei notate din primele variante: „Continuarea revelionului. Liana la Dandu. Liana vine acasă la 6”. FEBRUARIE – al cincilea capitol, începe cu nunta lui Mircea la care domnişoare de onoare sunt Liana şi Angela însoţite de Dandu şi Remus Oloman. Întâlnirile dintre cei doi protagonişti ai cărţii se răresc: „O suferinţă nouă... ca să-ţi întreţii martirajul... iubirea fără piedici nu poate avea farmec ”. Liana - „micuţă, blondă, fragilă ca o jucărie, cu ochii ei miraţi şi plini de taine”, îşi ascunde iubirea şi zbuciumul sub o mască de surâs exuberant. Familia Rosmarin dă o masă pentru naşi în ajunul cununiei lui Mircea, prilej cu care Liana observ ă că Angela îl asaltează pe Dandu. În timpul ceremoniei de la biserică, eroina îşi simte sufletul rătăcind însetat - se vede mireasă şi mirele lipseşte... Explicaţia cu Alistar îi dă speranţe acestuia, este invitat la ea „să-şi verifice amândoi inimile”. Dandu ia în râs discuţia Lianei cu Alistar – „năşicul”. O singură idee e notată la acest capitol în proiectele de început: „Nunta lui Mircea”.O altă idee de mai târziu. „Luna de miere, Liliana - Dandu”. MARTIE – în acest capitol asistăm la zbuciumul Lianei care are nevoie de un duhovnic pentru a-şi mărturisi dragostea ei ascunsă. Remus Oloman este tocmai bun pentru aşa ceva. Confesiunea ei însă se opreşte doar la recunoaşterea faptului că cei doi se iubesc, ceea ce Remus ş tia. Ca viitor romancier, Oloman vrea să-şi exercite observaţiile psihologice, considerând-o pe Liana „un caz” (fecioara care iubeşte pentru prima oară). Alistar, invitat la masă de Liana, îi pare acesteia doar simpatic pe când Dandu îi stârneşte o iubire „ca un dor etern neastâmpărat”. Mircea şi Nina se întorc din luna de miere, la petrecere Liana îl găseşte pe Dandu dansând cu Angela. Geloasă, se retrage acasă motivând dureri de cap. A doua zi, Dandu vine în vizită, dar este primit rece şi pleacă. Disperarea Lianei surprinsă de mediocritatea bărbatului ei, izbucneşte brusc: „Simţea alături de ea un corp înăduşit puţin şi auzea un horcăit rar, obosit...”, acum el e cel care-o sfătuieşte să fie rezonabilă. Părinţii Lianei se alarmează, Dandu pretinde tact şi rezervă.

403

Drama Lianei care ia dragostea în serios în conflict cu o lume rea şi nepăsătoare, incapabilă să priceapă realitatea dezinteresată a emoţiei de-abia acum începe: „De aceea iubirea rămâne fără alt scop decât acel dor etern neastâmpărat. Era ca o somnambulă care trebuia să meargă pe marginea prăpastiei, inconştientă de primejdie”. Pentru a-şi urmări acţiunea şi personajele, scriitorul notează la acest capitol doar corelaţia dintre personaje: „Liana şi Remus, Rosmarin şi Răcaru”. APRILIE - aduce pentru Liana o intensificare a neliniştii ei. Timp de o săptămână după despărţire, Liana umblă ca „o halucinată” şi nu-şi găsea liniştea. Remus îl aduce pe Dandu în vizită şi-i împacă, ei se hotărăsc să iasă toţi trei în noaptea de Înviere. În sufletul Lianei se naşte o nouă speranţă în iubirea reînviată din noaptea sfântă. În duminica Paştelor, Liana merge la aeroport să primească botezul aerului de la Dandu. Pe avion îi declară iubire şi vrea să se întâlnească din nou cu el. Cu toate că dovezile de nelealitate din partea lui Dandu se amplifică, iubirea oarbă a Lianei nu cedează raţiunii. Aparenta împăcare va face dezamăgirea şi mai grea. Capitolul este proiectat prin două idei: „Oloman şi împăcarea în a doua zi de Paşti şi zborul”. Altă idee de mai târziu alăturată: „Săptămâna patimilor când Liana află că Dandu n-o iubeşte”. MAI – Revelaţia lucidităţii o face pe Liana să fie convinsă de superficialitatea exaltării ei, cu toate acestea ea face şi din luciditate un factor al iubirii ei pentru Dandu: „Luciditatea singură împodobeşte pasiunea cu fiorul marii bucurii şi o fereşte de a deveni silnică prin obişnuinţă”, îşi spune ea fericită din nou şi cuprinsă de o dorinţă de posesiune exclusivă. Entuziastă, promite lui Alistar că vor face nunta la toamnă şi vor pleca în Grecia - ipocrizie sau amăgire... Bunica se pregăteşte să moară, ea cere ca Liana să se grăbească: „Moartea-i mai rea ca peţitorii şi vine când nici cu gândul nu te gândeşti”. Rosmarin – tatăl, e interesat de căderea guvernului („Numai regele poate să scape ţara de tâlhari”), din nou se teme pentru slujba sa. Dandu face pe gelosul şi-i cere Lianei să nu-l înşele că altfel se împuşcă cu revolverul. Speriată, Liana îi ia pistolul şi-l ascunde acasă la ea Ca o deficienţă de tehnică a construcţiei romanului -

404

episodul cu revolverul în care autorul obligă pe Dandu să facă scene de gelozie şi de teamă absurdă că ea îl va înşela, să scoată la iveală un revolver, s-o sperie pe Liana, aceasta să-l ducă acasă, să-l ascundă într-un sertar, unde, desigur îl va descoperi din întâmplare... pare fără logică... Pentru corectitudinea şi urmărirea acţiunii, autorul îşi notează următoarele idei simple: „Căderea guvernului, bunica bolnavă şi revolverul”. IUNIE aduce noi încurcături pentru eroina noastră. Ea mai trece pe la Universitate deşi şi-a amânat examenele. Într-o duminică, Dandu nu se poate întâlni cu Liana, pretextând că are un miting aviatic şi pe urmă o masă cu concurenţii. Întâlnirea se amână pe luni şi apoi el le tot răreşte sub pretextul că ar fi ocupat. În altă zi, ea sosi mai repede, Dandu nu era acasă, în dormitor patul răvăşit... Încep îndoielile, dar în pat lucrurile se lămuresc. Apoi în altă zi, îl zăreşte din tramvai la braţul unei femei, dar Dandu nu recunoaşte nimic. Cuprinsă de gelozie, ea îl urmăreşte şi-l vede cum se întâlneşte cu Angela, îi surprinde intrând la un film şi nu ştie ce să facă. Din nou se întâlnesc, totul revine la normal. Dandu va pleca în concediu acasă, la Focşani. Liana nu vrea să plece nicăieri, dar îl conduce la tren cu lacrimi „care-i sărau sufletul”. Greu de crezut că după atâtea semne de neloialitate, răceală şi nepăsare din partea lui Dandu, Liana să mai fie încredinţată de iubirea lui. Şi mai ales să creadă că Dandu nu o cere de nevastă pentru că se sfieşte (culmea!) şi pentru că nu se simte în stare să facă faţă cheltuielilor mai mari ale unei gospodării. Apoi, imediat aflăm că: „Fără să-l fi întrebat vreodată, Liana ştia că e băiat cu avere şi că trăieşte pe un picior mult superior unei solde de locotenent”. Paradoxal sau nu, romanul Jar suferă în primele capitole de un firesc excesiv şi de nefiresc în ultimele. Dacă eroina ar fi fost într-adevăr „o posedată” s-ar fi putut să fie aşa, dar Liana este până la urmă o femeie „normală” şi de aici apare contradicţia. Liana crede prea uşor scuzele lui Dandu, ea caut ă să se convingă că toate „erau atât de plauzibile, încât nu se poate să nu fie sincere”. Şi aici, notarea ideilor e sintetică. „Întâlniri rărite. Angela”. IULIE aduce noi îngrijorări pentru Liana. Ea se îngrijeşte de bunica bolnavă şi aşteaptă veşti de la Dandu. De la Mircea, aflat la Mangalia, află că şi Dandu e la mare, dar cu Angela şi

405

par îndrăgostiţi. Liana suferă, plânge, este consolată de bunica. După moartea bunicii, Liana încearcă să-l uite pe Dandu considerând iubirea pentru acesta „un vis urât”; ea se mută în camera bunicii într-un dublu doliu şi după bunică şi după iubire. Când îşi închipuie că Dandu se va logodi cu Angela, ea are senzaţia că: „Totul se năruie în jurul ei şi că..., aşa că ia hotărârea să nu mai ştie nimic de el. Totuşi îl iubeşt e!“ Iubirea ei nu e decât expresia unei chinuitoare nelinişti: „- Cum m-a minţit!... De ce m-a minţit?“ Acţiunea este surprinsă în doar două idei: „Moartea bunicii şi Mutarea jos”. AUGUST – Oloman e singurul prieten pentru Liana, Alistar îi cere permisiunea de a-i scrie. Dandu nu dă niciun semn. Când se duce la el acasă pentru o explicaţie - Dandu îi spune că toate trebuie să aibă un sfârşit - şi iubirea lor la fel. De ce? Pentru că el s-a simţit mic şi inferior faţă de ea. Liana îi cere să se căsătorească cu ea pentru onoare şi apoi să divorţeze imediat, dar el nu e de acord. Ameninţat cu superiorii, Dandu se înfurie şi o întreabă ironic dacă e sigură că a fost fecioară - cum poate să dovedească asta? Liana îl face laş şi pleacă. Încet - încet mânia ei se temperează şi meditează astfel: „Pe omul modern, ameţit de civilizaţie numai nenorocirile îl întorc la Dumnezeu...” Şi atunci îşi caută liniştea în bisericuţa veche a îndrăgostiţilor fără noroc. La ieşire se simte curată şi plină de încredere, „parcă s-ar fi scăldat în lumină”. Din nou, Liana ajunge acasă la Dandu, îl aşteaptă doar ca să-i ceară iertare. Este tratată dur şi alungată, ei nu-i vine să creadă. Stările eroinei din acest moment sunt contradictorii: îl urăşte pe Dandu şi totuşi se bucură de revedere, convinsă că va fi „pentru ultima oară”. Visează că Dandu se va întoarce la ea, dar acesta îi răspunde sec: „Am crezut că în sfârşit şi tu ai înţeles că...” Furia ei, reproşurile produc scene ce frizează vulgaritatea: ea strigă că a necinstit-o, că era fecioară şi el a abuzat de neştiinţa ei. Pretenţia e cel puţin ciudată pentru o femeie care simbolizează IUBIREA mai presus de toate! Uluirea cititorului creşte când Liana, după toate aceste scene, ar fi dispusă să-l ierte, să considere totul „o ceartă între îndrăgostiţi”. Cu sentimentul vinovăţiei tot ea exclamă: „Bietul Dănduţ!” Când ordonanţa Tănase nu-i îngăduie să intre la Dandu, tragedia alunecă înspre farsă. La rugăminţile ei cu

406

lacrimi în ochi, Dandu îi dă această replică memorabilă: „- Vrei să pui soldatul să te izgonească?“ Foarte simplu, autorul rezumă tot ce se întâmplă în capitol astfel: „Noaptea la uşa lui”. SEPTEMBRIE - Remus Oloman o întreabă pe Liana dacă e adevărat că Dandu se logodeşte cu Angela. Liana, cu un surâs ostentativ, scăpată de frământările ei interioare se gândeşte să se mărite cu Alistar nu înainte de a-i spune acestuia despre greşeala şi iubirea cu Dandu. Alistar e de acord, spre bucuria familiei Rosmarin, Liana aşteaptă reacţia lui Dandu, dar în zadar. Ziua veselă, seara tristă din pricina gândurilor, „pe care nu le mai poate înşela”, ea, într-o seară dă peste revolverul lui Dandu. Primul gând a fost spaima, apoi să-l înapoieze şi până la urmă, de ce nu, să-l împuşte chiar cu revolverul lui. Ea gândeşte aşa: „Cât timp va trăi Dandu, viaţa ei va fi o veşnică suferinţă”. Când va dispărea el, ea va putea trăi şi în temniţă mai bine decât în libertate. Dar aflată faţă în faţă cu el, n-are curaj să facă acest lucru. Doar o singură idee notată în proiecte. „Liana şi Alistar”. S-a mai adăugat şi: „Dandu, căsătoria cu Nina, plecarea în străinătate”. OCTOMBRIE - ultimul capitol în care Liana se decide să se mărite cu Alistar - vechiul ei pretendent, dar viaţa astfel orânduită i se pare fără rost. Pregătirile de nuntă sunt în toi, trusoul e în lucru, rochia de mireasă comandată. Data nunţii va fi 30 octombrie - un an de la începutul romanului, de observat ciclicitatea acţiunii şi a capitolelor. În ziua sindrofiei prenupţiale şi de început al noului sezon şi ca o prefaţă a nunţii - invitaţii sunt aceiaşi din partea de început: Agripina Buta, Tănăsescu cu ghicitul în palmă, Coralia, Lelita cu maiorul Antonescu, d-na Raluca Gotcu, Iancu Petraşcu, Remus Oloman, Mircea şi Nina, Gavrilescu şi Angela care-l scuză pe Dandu ca fiind plecat de aseară, la Cernăuţi - în misiune. La întrebarea lui Remus dacă îl mai iubeşte pe Dandu, Liana îi răspunde că nu l-a iubit niciodată. Deşi în mijlocul invitaţilor, Liana se simte singură, filozofările ei capătă acum alte nuanţe: „Omul e un univers închis, cu legile-i proprii care-i comandă viaţa efemeră. Iluzia comunităţii cu alţi semeni te înşeală numai până în momentul unei mari zbuciumări sufleteşti când îţi dai seama că nimeni nu te poate ajuta şi înţelege”.

407

Sindrofia se încheie ca fiind reuşită. Eroina noastră e obosită, se pregăteşte de culcare înainte s-o apuce alte gânduri cum ar fi dacă să-i mărturisească lui Alistar iubirea ei sau nu. Se joacă cu revolverul, îl ia, îl ascunde, îl pune la tâmplă. „Se descheie cămaşa pe piept. Sânii mici tremurau înfricoşaţi cu sfârcurile trandafirii. Îi fulgera prin creier că detunătura va scula din somn toată casa şi va...” Toţi din casă au auzit detunătura, ei dau vina că din cauza învăţăturii. D-na Gotcu îşi dă cu părerea: „O fi şi vreo dragoste nenorocită şi ascunsă”. La înmormântare, Remus Oloman comentează doar atât: „Şi eu am avut impresia că Liana n-a avut rădăcini destul de adânci în viaţă”- el se gândea la motivarea psihologică a gestului ei, afirmând că: „Nimic nu e mai puţin logic decât viaţa”. Pare plauzibilă această remarcă a lui Oloman care îndeplineşte dubla funcţie de martor al destinului Lianei cât şi de aceea de virtual interpret al acestui destin într-un ipotetic roman. Prin el, Rebreanu introduce crâmpeie de „eseism şi metaliteratură” (cf. Silvia Urdea, Personajul - martor în romanul lui Liviu Rebreanu). Obiectul de studiu al romanului Jar se află în chiar inima şi fiinţa Lianei. Astfel că Jar poate fi privit ca romanul EŞECULUI EROTIC al Lianei şi ca roman al romanului care îl obsedează pe Oloman. Prin aceste inserţii metaliterare, autorul se apropie de Gide. Autorul şi-a pregătit acţiunea prin două idei: „Sindrofia. Se împuşcă. Remus va scrie romanul ei”. Simetria îşi spune cuvântul şi în acest roman: sindrofia din octombrie se repetă la un an, tot în octombrie dar schimbat: iluziile începutului s-au transformat, în final, în deznădejdea care pregăteşte CATHARSIS-ul prin moarte. Remus Oloman are un loc privilegiat, primul pe lista invitaţilor de la începutul romanului şi cel care închide romanul. La început se număra printre pretendenţii la inima Lianei dar cedează prea uşor în faţa lui Dandu. Din implicat, devine observator, Oloman o avertizează pe Liana de frivolitatea lui Dandu: „O dragoste prea trâmbiţată e de calitate inferioară şi nu poate fi durabilă ”. În scopul unei minuţioase documentări, Oloman frecventează des casa Rosmarin. El iese din ficţiune când reflectează la capodopera latentă: „Asemenea iubire poate cuprinde în ea, virtual, o capodoperă precum într-un bloc de marmoră se poate ascunde un monument de artă”.

408

Văzută de Oloman, Liana este o persoană inteligentă, care-şi pierde capul pentru un fleac de om care este Dandu. Pentru Liana, Oloman este omul de încredere şi confesorul ei. Eroina devenită caz de observaţie pentru acesta, e stimulată să meargă mai departe. Ba chiar Oloman - mediatorul îi împacă pe cei doi, el devine diavolul care o conduce în capcană atunci când îi vesteşte logodna lui Dandu cu Angela. Gândurile Lianei sunt la un moment dat ca şi cele ale lui Rebreanu din Jurnalul său: „Ca o ploaie plictisitoare de toamnă tristă” îi pare acum viaţa covârşită de „sentimentul unei singurătăţi sfâşietoare”. Şi eroina se simte despărţită de oameni şi de lume, izolată într-o carapace unde sufletul ei se zvârcoleşte inutil şi că şi autorul constată pentru întâia oară că în realitate omul, ca şi vietăţile pământului, a fost condamnat să trăiască singur, fiindcă existenţa nu e posibilă decât „în singurătatea individuală”. Liana nu e destul de inteligentă ca să-i impună lui Dandu respect şi admiraţie. Dandu, deşi e un aviator de excepţie, el se simte inferior intelectualiceşte şi o părăseşte pe Liana. Remus Oloman încheie romanul cu o întrebare reportericească adresată lui Dandu în legătură cu motivaţia morţii Lianei, întrebare la care încearcă el însuşi să răspundă gândindu-se la romanul pe care îl purta în cap. Spre deosebire de simetria altor romane, în Jar avem o altă nuanţă: ieşim dintr-o ficţiune pentru a intra în alta, imaginată de Oloman în ceea ce va scrie, deci un final NARCISIST. În ceea ce priveşte lexicul, avem ca de obicei câteva forme populare deja consacrate ca: „trotoar, abondent, ieften, femenin, grije, amăresc, mosafir, a complecta, novembre, bâlbâi, convorbirei”. Alte forme arhaice dau culoare textului: „biurou, avantagii, aparteu, a ostoi, a hiritirisi, a drămălui” . Mai numeroase şi de efect sunt expresiile: „D-zeu să-l odihnească în pace!, a face sânge rău, de când e lumea lume, unde nu e foc nu iese fum, a avea frică şi de umbra lui, cine zâmbeşte mereu, tăinuieşte ceva în suflet, a da în tărbacă, a da în cvartir, a rămâne pe drumuri, de când m-a făcut mama, Bogdaproste, că ne-a uitat Dumnezeu!” Şi câteva forme curioase: „figura obloagă, boală de amor, lipsuri, adică absenţe, gata oricând ca cercetaşii!, obsechios, a

409

se regala şi forma de vocativ de la Anibal - Anibalule!” Variantele editoriale au contribuit şi ele la completări şi cizelări ale textului cărţii. Din cele opt ediţii antume (doar la ediţia I (1934) şi a IV-a (1941) se poate vorbi de schimbări ale textului romanului Jar. Doar trei exemple sunt concludente : „poartă de fier împleti”t, în ediţia din 1941 a devenit „poartă de fier împletită”; „potir de floare sărutat” se schimbă în „potir de floare sărutată” şi „se întinse în pat” devine, „se întinse pe pat”. În total, s-au făcut peste 40 de asemenea schimbări ( vezi Liviu Rebreanu, Opere, vol.VII, pp. 525-526.) Alte scurte notaţii (cf. Liviu Rebreanu, Opere, vol.VII, pp.512-516.), nefolosite în roman aduc o undă de umor atât de rar la Rebreanu. „cu glas molcom şi rumegător”, „Angela i se părea o pisică lubrică”, „buzele groase de cauciuc ale Agripinei”, „sufletul Lianei zgâriat până la sânge”, „Liana se simţea ca o zdreanţă umană, inutilă”,” dizenterie pecuniară”,” hemoroizi fizici şi morali”, „masturbaţie intelectuală”. Creaţia literară veridică trebuie să se inspire din trăirea directă, „să se altoiască pe viaţa vie”. O fecioară care iubeşte întâia oară merită totdeauna o atenţie specială. Asemenea iubire poate cuprinde în ea: „Virtual o capodoperă precum într un bloc de marmură se poate ascunde un monument de artă”. Când apare ochiul talentului: „care să vadă o faţetă a eternului omenesc”, în iubirea fecioarei sau dalta artistului care să desprindă statuia din marmura informă, „opera de artă e gata să se realizeze”. (Cf. Al. Piru, prefaţă, Liviu Rebreanu, Opere, vol. I, p.LV.) Romanul Jar de Liviu Rebreanu, comparat cu proza citadină contemporană scriitorului – e de luat în seamă, deoarece are tensiune analitică dar şi forţa de a sugera un DESTIN pe a cărui traiectorie, personajele merg orbeşte spre TRAGIC. IUBIREA, ca „merinde a veşniciei””, dincolo de despărţirea temporară este singurul punct de legătură peste prăpastia dintre cele două lumi. Liana duce cu ea taina, discreţia şi nobleţea sentimentului celui mai înalt şi mai pur al vieţii, care depăşeşte zona instinctelor primare şi capătă dimensiuni spirituale şi metafizice.

410

GORILA
Jurnalele lui Liviu Rebreanu ne oferă o diagramă sumară, dar de o fineţe neegalată a elaborării romanului Gorila; primele date ale acestei cărţi apar în Caietul nr. 4, numit şi Caietul de la vie (iniţial caietul avea altă destinaţie; citim pe copertă Gorila), ulterior Jurnal, cu datarea: (10 VI 1935 - 27 VIII 1937) Prima versiune cuprindea 64 de file, ea a fost scrisă în perioada 1 mai - 31 dec.1934, abandonată, dar publicată numai în (Liviu Rebreanu, Opere1. Versiunea a doua a fost scrisă în doar 148 de zile (1 martie 1937 - 10 ian.1938). Între cele patru ediţii (trei tipărite în 1938) şi una în 1942), nu există nicio deosebire. Manuscrisul cu varianta autografă este considerat esenţial în stabilirea şi coroborarea lui cu versiunile antume. El a fost găsit mai târziu, deoarece nu era într-o colecţie publică. Gorila - ca roman - e conceput a fi o satiră împotriva politicianismului burghez a cărui istorie se întinde pe parcursul a două decenii. Rebreanu se izbeşte de realităţi contradictorii, unele evenimente din viaţa politică a ţării se succedau cu repeziciune fantastică, îl ajung din urmă şi-l depăşesc uneori, derutându-l. De aceea, autorul nu apucă să mediteze îndelung asupra subiectelor sale, în special, „naţionalismul cu pumnii bătuţi în piept şi falsa democraţie‖2. Gorila a apărut în condiţiile „descătuşării complete a presei‖ (Apud Liviu Rebreanu, Jurnal - notaţiile din 11 august 1938), la numai patru luni de la instaurarea dictaturii regale. La 31 martie 1938, s-au interzis prin decret regal toate partidele politice. Consiliul de Coroană era organ de stat permanent cu membrii numiţi de rege, cu rang de miniştri de stat, doar cu atribuţii consultative. Desfiinţarea regimului parlamentar şi represiunea dusă împotriva legionarilor a dus la îngrădirea libertăţilor democratice, motiv pentru care Rebreanu trebuia să-şi cenzureze
1 2

vol. 9, pp. 659 – 720. Niculae Gheran, Romanul romanului Gorila, în - Liviu Rebreanu, Opere, vol.10, Editura Minerva, 1981, Bucureşti, p. 387.

411

unele gânduri, de aici şi cartea neterminată. Totalitarismul şi democraţia puse faţă în faţă nu au rămas fără urmări. Ca să atragă atenţia în altă direcţie, scriitorul va preciza că, simbolic, Gorila ar reprezenta POLITICA şi conflictul epic al cărţii e un conflict de iubire!3 Şi mai explicit, încearcă autorul să prezinte Gorila ca „un roman care se va apropia de realitatea imediată - nu însă ca o oglindă ci ca o ficţiune a acestei realităţi‖, Gorila va fi un roman totuşi social, fără să ridice anume o problemă, fără să rezolve nimic pe plan social şi politic‖4. Tot aici autorul precizează că romanul are un subiect ingrat. Gorila nu este un „personagiu propriu-zis, ci simbolizează pacostea care a fost pentru ţara noastră, politica”. Cu toate aceste precauţii luate de Rebreanu, cartea a fost voit neluată în seamă, fiind ca şi interzisă în timpul zilelor „statului naţional - legionar‖. Chiar şi după instaurarea dictaturii militare a generalului Antonescu, Gorila va fi tot “inoportună‖, ea nu va mai putea fi editată în anii ce urmează, ca şi Răscoala, de altfel. Împrejurările politice defavorabile au făcut ca Gorila să fie considerată pe muchie de cuţit. Unii vedeau în ea un produs conjunctural, dictat de carlism, alţii - o replică dată autocraţiei. Gardiştii erau derutaţi de titlul care-i ataca direct. Mitul creat în jurul romanului este că apare într-un moment conjunctural aparte, iar timpul cărţii este mult mai vechi. Romanul are la bază un proiect literar de prin anii 1912-1916.5 Despre geneza Gorilei, subiectul ei, Dan Petraşincu precizează următoarele: „Sunt subiecte care zac în tine mult timp, nu le dai importanţă şi crezi că le-ai uitat...când, deodată, ele reînviu, se trezesc din umbră şi te obsedează din nou‖.6 Momentul cheie al declanşării inspiraţiei pentru continuarea şi definitivarea romanului este pentru scriitor, acela, când, fiind director al Teatrului Naţional (1928 -1929) şi apoi director al
3 4

cf. România, I, nr. 13, 14 iunie 1938, p. 2. cf. România, I, nr. 13, 14 iunie 1938, p. 2. 5 Liviu Rebreanu, Opere, vol.9, Editura Minerva, 1981, Bucureşti, capitolul Confluenţe, p. 578. 6 Cf. Dan Petraşincu, Cu domnul Liviu Rebreanu despre romanul Amândoi, în Jurnalul, II, nr. 141, 30 martie 1940, p. 2.

412

Educaţiei Poporului (1929-1930), a provocat nemulţumirea lui Nechifor Crainic şi a acoliţilor săi. Rebreanu va demisiona, retras la Valea Mare, el are intenţia de a transfigura acest conflict printr-un proces de creaţie. Protogeneza romanului Gorila se bazează pe aceşti zece ani de conflict menţionaţi în Jurnalul romanului Gorila din Liviu Rebreanu, Jurnal (vezi Anexa 1 – pag.) Romanul romanului Gorila, constituit din lectura Jurnalului are şi un EPILOG scris după apariţia cărţii. Pentru cei de azi, e clar că regimul anului 1938 are multă laşitate, linguşire şi lipsă de caracter. Nu mai vorbim de lipsa de demnitate, exemplul cel mai ruşinos e Garda de Fier cu toţi şefii legionari. Şi regele, timp de zece ani a dezorganizat aparatul de stat, a distrus orice veleitate de caracter, el nu mai avea sfetnici - ci numai slugi. (Liviu Rebreanu, Jurnal, 11 iulie 1940) „Regele Carol al II-lea a dispărut din circulaţie. Om capabil, cu sclipiri de geniu, s-a prăbuşit deoarece s-a înconjurat numai de lichele‖ (Jurnal, 9 sept. 1940) Actualitatea lui Rebreanu e atât de pregnantă şi din următorul fragment: „Silă? – Poate nicio generaţie n-a trecut prin mai multe şi radicale evenimente exterioare şi interioare. De azi pe mâine se răstoarnă toate – valori, oameni, instituţii. Ajunge să nu mai crezi în nimic. Ce-a fost mare, ieri, azi e zero, ce-ai iubit ieri, trebuie să urăşti azi; ce-ai respectat ieri, se cere să huiduieşti azi. Ce evenimente! România mică, război balcanic, război mondial, ocupaţia germană, România Mare, Socialism, umanitarism, Liga naţiunilor, regenţă, carlism, legionarism, asasinate medievale, pierderea Ardealului de Nord, România mijlocie, căderea carlismului, totalitarism legionar...mă cuprinde uneori un fel de silă de viaţă. În ultimul timp, parcă tot mai des. O indiferenţă şi o oboseală fără motive aparente. În realitate, îmi dau seama că e un dezgust de toate cele ce se petrec, O IMPOSIBILITATE DE ACOMODARE şi de urmărire a vertiginoaselor transformări‖. Poate că şi din aceste motive, Rebreanu n-a mai adăugat şi ultimul capitol intitulat Zorile, din cauza atâtor evenimente, unele chiar imprevizibile pentru scriitor. Romanul Gorila a fost proiectat la început, în două planuri: Jar si Gorila. Cartea a fost scrisă la Valea Mare, lângă Piteşti. Autorul şi-a conturat ca erou pe Pamfil Şeicaru, directorul ziarului

413

Curentul, dar a avut în atenţie şi pe Nichifor Crainic, Stelian Popescu şi Vasilescu Valjean. Documentarea scriitorului se îndreaptă şi spre lumea bancară (banca Marmorosch Blank condusă de Aristide Blank care e unul dintre prototipii bancherului Leopold Goldstein – (cf. Liviu Rebreanu, Opere, vol.10, p. 609) ; la fel şi Litman, bancher al cărui profil apare în documentarul romanului Gorila. În roman, cei doi bancheri, Leopold Goldstein şi Octavian Utalea sunt cei care trag sforile. Figura lui Ion Mihalache - om politic, învăţător, conducător al PNŢ (1935 - 36) - apare şi el în roman.7 Cu toate acestea, cartea nu e atât de tributară conjunctural anului 1938. În Jurnal I, 4 ian. 1931, autorul se gândea şi nota că: „Gorila va fi interesant ca roman“. Deşi este anunţat şi în presă, lucrul la Gorila nu avansa deloc. În octombrie 1934 - Rebreanu mărturisea sincer că are doar - personajul. Scrisul merge greu din mai multe motive, de ce? Motivul principal ar fi ca efect al politicii şi apoi necazurile personale ale autorului.Multe din trăsăturile personajului principal se potrivesc cu cele ale lui Şeicaru, dar autorul nu voia un roman pamflet şi nici asemănare totală. Pe de altă parte, între timp, Rebreanu face lectură cu ecouri în Gorila (Vremea dispreţului de Andre Marlaux, 1935) – o evocare a luptei antifasciste în Germania. Mojarul iluziilor - roman abandonat după numai un capitol păstrează acţiunea care va fi reluată în romanele Jar si Gorila. Aşadar, romanul se inspiră de la un ziarist actual acelor vremuri ce reprezintă tipul feroce al arivistului, dar nu neglijează nici mediul scriitorilor şi artiştilor. Satira sângeroasă din roman se indreaptă spre turpitudinea şi parvenitismul existent in România, iar eroul un ION urban - e parvenitul de după război. Între anii 1927-1933 proiectele Răscoala, Jar şi Gorila s-au întrepătruns. Din documentarul romanului Mojarul iluziilor, aflăm pe Remus Oloman din Jar şi pe Gorila – directorul ziarului de scandal şi şantaj – Fulgerul. Proiecte intermediare şi schiţe pentru Gorila.(vezi Anexa 2 – pag.) Nume folosite în romanele din perioada 1931-1940.(vezi
7

Liviu Rebreanu, Opere, vol. 10, p. 50.

414

Anexa 3 – pag.) Începutul cărţii este schiţat în oct.1936, doar aranjament de material, nume, schiţe. Rebreanu a trudit din greu la primele trei capitole care redau atmosfera generală8: „N-am găsit fraza care să dea ritmul adevărat. Lipseşte doar cuvântul magic care urneşte elanul creator‖. De-abia în ian. 1937, autorul găseşte adevărata semnificatie a Gorilei - lumea veche in faţa căreia se ridică lumea cea nouă. Pe eroul vechi îl ucide reprezentantul lumii noi, un început de eră nouă, curată, de viaţă românească adevărată şi ruperea cu putregaiul trecutului. Ritmul acestei noi lumi este unul viu, sacadat. Cele doua lumi au doi eroi: unul individualist, calălalt colectivist în suflet. Asistăm la confruntarea între două retorici, două forme de manifestare ale aceleiaşi GORILE politice. Transcrierea cărţii s-a facut la Bascov (18 iulie 1937), aici era proprietatea lui Ionel Rădulescu, cumnatul său, unde casa si moşia erau libere şi goale, exact ce-i trebuia creatorului pentru linişte şi concentrare. Spre sfârşitul anului 1937, apar şi primele fragmente din roman, în revistele: Cuvântul, Revista Fundaţiilor Regale, Cronica şi Viaţa Românească. Mai precis, capitolul Întorsătura în Revista Fundaţiilor Regale, noiembrie 1937, capitolul Pahonţu în Revista Fundaţiilor regale, dec.1937, capitolul Tatiana în Cronica, dec.1937; Gorila (fragment), în Decembrie, ian.1938 şi Întoarcerea, în Viaţa româneascâ, dec.1937. În 12 febr. 1937, guvernul Tătărescu cade în alegeri, guvernul Goga nu rezistă decât 44 de zile şi vine dictatura regală girată de guvern cu patriarhul în frunte şi cu şapte foşti prim – miniştri, ca sfetnici fără portofoliu. Maniu refuză să participe. Toate aceste evenimente fac ca primele exemplare din Gorila să apară doar la 11 iunie 1938. Geneza Gorilei se întregeşte dacă vom reciti caietele altor opere ca Răscoala şi Jar. În caietele Răscoalei întâlnim însemnări de genul: „Nechifor Crainic – seminarist din Amara, Nichifor Dobre, Titu cu Nichifor‖. La fel şi în caietele romanului Jar : „Pamfil Şeicaru devine Pantelimon Răcaru, apoi Nichifor Prundaru‖. Avem şi o schiţă de portret al celor doi ziarişti în variantele comune. „Talabu Ionescu Răcaru, 45 de ani, mijlociu, murdar, parcă niciodată nu s-ar spăla. Dinţi glodoşi. Mustaţa
8

Liviu Rebreanu, Opere, vol. 10, p. 573.

415

neagră ciufulită. Pare veşnic nepieptănat. Roade unghiile..‖9. Rebreanu nu observă de la început caracterul nociv al noii mişcări numită în roman „Fraţii de cruce”, respectiv legionarii, dar notează când se dumireste de terorismul fascist următoarele: „Legionarii sunt un corp străin în mijlocul neamului, lumea are groază faţă de ei şi numai de frică tace‖.10 Gândit şi structurat ca celelalte romane, Gorila urmăreşte doar un scop de creaţie. El se deschide cu un motto din Nietzsche. Despre Zarathustra, Rebreanu spunea că e imaginea fidelă a idealului nietzschenian, oglinda perfectiunii omenesti, a supraomului şi în acelaşi timp centralizarea teoriilor nietzscheniene. Acesta si Kant sunt singurii autori străini din care Rebreanu a găsit de cuviinţă să-şi extragă mottouri. După Adam şi Eva, şi Gorila are un citat prin care se vede preferinţa autorului pentru filozofia germană : „ALSO SPRACH ZARATHUSTRA: Was gross its am menschen, das ist, dass er eine Brucke und kein Zweck ist; was gelisbt werden kann am Menschen, das ist, dass er ein Uebergang und ein Untergang its” .Adică în româneşte ar suna aşa: „Ceea ce e mare la om e că el e o punte şi un făr’ de scop; ceea ce se poate iubi la un om e că el e o trecere şi un apus“. Gorila nu e un roman cu cheie, e mai mult un document al epocii şi o informare caducă pentru istoricul literar sau social, mai puţin pentru publicul mare. Titlul simbolic ales - reprezintă după Rebreanu un MONSTRU sufletesc care echivalează cu o clasă de oameni (un erou principal, un erou soţ şi altul - erou general. Cu alte cuvinte, Gorila e o frescă socială care cuprinde „revoluţia sufletului orăşănesc‖” zice Mihail Şerban. Într-un interviu11, acordat lui Miron Radu Paraschivescu, Rebreanu defineşte astfel titlul romanului: „Gorila e POLITICA, monstrul ăsta ucigător care pătrunde în viaţa eroului meu, i-o năpădeşte, i-o copleşeşte‖. Conflictul se naşte dintr- o pasiune politică întâlnind în alt individ o altă pasiune omenească IUBIREA. Cât despre subiectul Gorilei, autorul precizează următoarele: „Gorila are un subiect ingrat, opera literară nu poate
9

Arhiva Liviu Rebreanu, 1, manuscrisul 4b, f. 21 22 ian. 1941, în Jurnal II, p. 145. 11 apărut în Facla, XIX, nr. 2116, 15 febr. 1938, p. 2.
10

416

fi pamflet, s-au ridicat realităţile la treapta ficţiunii literare, deci e un roman social, conflictul epic e un conflict de iubire‖.12 Părerea lui Rebreanu despre Gorila e clar exprimată într-un alt interviu din 1941 intitulat Cu Liviu Rebreanu despre teatru şi literatură: „Gorila – aceasta-i o carte la care ţin foarte mult, a avut o critică duşmănoasă, dar o calitate – obiectivismul autorului‖. Despre sfârşitul cărţii, Rebreanu crede că „va scrie o urmare‖- ceea ce nu s-a întâmplat. Tot despre Gorila autorul spune: „Cartea asta-i ca vinul. Cu cât se va învechi cu atât va fi mai bună..‖.13 Scriitorul s-a pronunţat despre roman definindu-l ca sinteză a timpurilor de mare colcăială şi tulburare – material pentru frescele epice. În Reporter14, Rebreanu mărturisea: „Am o carte căreia nu i-am găsit titlul. E complet schiţată. E cartea cea mai dureroasă a vieţii mele. Ea cuprinde zbuciumarea şi combustia întregului meu suflet. Ea se opreşte asupra unei probleme tragice: problema omului faţă de lume‖.Rebreanu constată că: „În România Mare sunt mulţimi de necazuri mari şi mici, dar niciunul nu-i mai mare ca politica‖. Prototipul Gorilei - Pamfil Şeicaru, directorul ziarului Curentul este văzut de autor ca „dihanie mârşavă, uriaşă, cu labele păroase, care îşi proiectează matahala fioroasă asupră-mi şi ghearele lui parcă se întindeau spre mine‖15, dar şi după Camil Baltazar, Geneza Gorilei.16 Criticul mai adaugă: „Istoria literară va trebui să ţină seama, că Gorila a avut două versiuni. Prima avea ca erou un cunoscut gazetar burghez, extrem de odios, de care Iorga zicea: Etajul şi şantajul‖. – Pamfil Şeicaru de la Curentul. În competiţia dintre partidul naţional şi cel democrat, eroul, un jurnalist care face şi desface guverne, regizează treceri de la un partid la altul, promite sprijin în alegeri, se alege el însuşi deputat.Dar îndrăgostit de soţia unui ministru, uită că a promis
12

Cf. interviului Cu d-l Liviu Rebreanu despre Gorila, publicat în România, I, nr. 13, 14 iunie (1938), p. 2), sub semnătura lui C. Teodorescu. 13 (cf. Cu Liviu Rebreanu despre teatru şi film în Liviu Rebreanu, Opere, vol.14, p. 226). 14 II, nr. 22, p. 5. 15 Liviu Rebreanu, Amalgam, p. 363. 16 în Contemporan cu ei, pp. 130-133.

417

sprijinul său unui reprezentant al formaţiei totalitare FALANGA şi este împuşcat. Destinul romanului Gorila de Rebreanu a fost sinuos şi plin de piedici. Pe lângă unele idei preconcepute care odată lansate au devenit axiome pentru urmaşi, cum ar fi poziţia lui Rebreanu faţă de „fraţii de cruce” s-a mai adăugat şi faptul că după dispariţia autorului a urmat o perioadă de eclipsă de aproximativ zece ani. Reconsiderarea a venit odată cu studiul lui Ovid Crohmălniceanu, publicat în noiembrie 1953, în Viaţa Românească. De aici s-a lansat şi ideea celebră că Rebreanu este creatorul romanului românesc modern, că el e neîntrecut în explorarea universului uman rural şi mai puţin convingător când e vorba de viaţa oraşului. Criticul subliniază şi că acest roman dezvăluie corupţia morală datorată sistemului parlamentar burghez. Tot el consideră cartea fără prea mare autencititate. Toma Pahonţu, gazetar naţionalist stârneşte interes doar ca exemplu revelator de involuţie morală sub efectul compromisurilor politicianiste17. O precizare importantă aduce Niculae Gheran: „Din Jurnal, aflăm adevărul asupra genezei romanului Gorila şi mai ales atitudinea patriotică a lui Rebreanu faţă de gravele evenimente ale acelor ani‖, ca de exemplu, multe însemnări cu caracter antilegionar. De fapt, autorul a fost ameninţat cu devastarea casei şi apoi cu moartea de „apostolii violenţi”. Sfârşitul Gorilei, adaugă Gheran, e alegoric, „tribunalul care se retrage să dezbată, este însăşi ISTORIA‖...care şi-a spus cuvântul cu vârf şi îndesat. Aceste idei au apărut mai întâi, în capitolul VII, Confluenţe18, unde se publică şi romanul Gorila cu un documentat studiu introductiv semnat de Niculae Gheran, plus note, file de jurnal şi comentarii. Precizări suplimentare aduc şi scrisorile familiale publicate în 1981, sub titlul La lumina lămpii, ediţie îngrijită şi comentată de Florica Puia Rebreanu şi Niculae Gheran.. Restabilirea adevărului îl găsim şi în articolul Gorila – un roman controversat de Jean Louis Courriol, profesor – asistent de limba şi literatura română, la Universitatea Jean Moulin 3 din Lyon. Articolul a fost publicat în revista Ramuri din dec.1983. Aici
17

cf.Ovid Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, pp. 294-295. 18 din Liviu Rebreanu, Opere, vol.9, apoi, în L.R., Opere, vol.10.

418

se precizează faptul că „tânăra democraţie parlamentară română trebuia să înveţe regulile jocului specific unui regim de pluralism politic..‖. Ar fi cu totul deplasat să i se reproşeze lui Rebreanu că a prezentat tabloul întreg al efervescenţei politice cu obiectivitatea de romancier. Autorul este impersonal în sensul teoriei maiorescene. Realitatea devenise dură, afirmaţiile unor membri ai partidelor aşa - zis istorice sau a unor intelectuali independenţi, răsturnase poziţiile celor de dreapta, fraţii de cruce. Aceştia se dovedesc lipsiţi de umanitate, pătimaşi şi violenţi până la crimă, demagogi prin vânturarea unor sloganuri patriotarde, înşelătoare pentru un tineret dezorientat. Mesajul acestei cărţi e vizibil împotriva mişcărilor extremiste. Rebreanu nu e un moralist, eroii sar peste anumite norme sociale spre a-şi realiza ţelurile. Atitudinea scriitorului faţă de politică se vede clar prin definirea acesteia de către Dolinescu, şeful fraţilor de cruce şi autorul moral al crimei împotriva lui Pahonţu: „POLITICA e urâtă sub orice formă se prezintă, dar cea mai scârnavă e aceea care încurajează laşitatea omului, care trăieşte din minciună şi trădare, care înşală cu ştiinţă pe cei ce cred în cuvinte sonore fără conţinut, care astfel în mod conştient sapă viitorul ţării înlăturând din viaţa publică pe oamenii de caracter, singura temelie solidă şi trainică a acestui popor‖. În volumul Amalgam, Rebreanu vorbind de geneza romanului Adam şi Eva, precizează că Toma Pahonţu din Gorila e o fire energică, dornică de parvenire şi prototip al unor gazetari veroşi, dar va fi prins în mreje de ochii Cristianei Belcineanu. Iubirea pentru Cristiana îl obsedează pe Pahonţu („Avea presimţirea că trebuie să sacrifice totul pe altarul iubirii‖). E vorba de eternul cuplu erotic (ca şi Ion - Florica, Apostol Bologa Ilona, Petre Petre - Nadina). Personajele – simbol, reprezentante ale vieţii sociale şi politice sunt privite de autor în momentele mărunte ale vieţii lor; logodne, nunţi, botezuri, serbări. Condamnarea lor este irevocabilă, se vede clar că ei n-au fost simpatizaţi şi acceptaţi de autor niciodată. Gorila pare un roman politic remarcabil care completează aria tematică a operei rebreniene. Romanul poate fi aşezat alături de Ion, Răscoala şi Pădurea spânzuraţilor, (cf. şi opiniei lui Vladimir

419

Streinu, Perpessicius şi Şerban Cioculescu), de ce nu de prim ordin, unul din cele mai bune romane. Dacă trecem în revistă părerea criticilor, vom observa însă unele rezerve, mai ales, în ceea ce priveşte obiectivitatea, marele simţ al realităţii. Ideea că romanul Gorila nu este bine realizat, se va impune odată cu apariţia Istoriei lit. române... a lui George Călinescu. Vladimir Streinu19, situează romanul într- un context cu Ion si Răscoala - de care nu-l putem despărţi, Gorila nu e de mărimea întâi, deşi obiectivă, ea, cartea este înecată de „aerul de cronică contemporană”. Gorila câştigă teren şi prin „figura acelui monstruos Pahonţu” , el poate fi trecut - în rândul întâi al romanelor lui Rebreanu. Al. Piru20, apreciază sever Gorila şi explică – eşecul prin copierea informă a datelor realităţii şi a abandonării oricărei atitudini, de aceea, cartea: „E o scriere confuză din punct de vedere ideologic, derutantă, personajele nu trăiesc cum ar trebui, iar stilul e lipsit de relief‖. Romanul Gorila a fost gândit de Rebreanu, încă din 1931.În Jurnal I, autorul precizează zbuciumul şi greutatea de a scrie, să fi fost cuprins oare de o presimţire a sfârşitului şi a secătuirii izvoarelor de creaţie? Posibil, dar nu atât de devreme. După cum mărturiseşte chiar Rebreanu, Gorila „este un roman în care datele sunt luate din realitatea imediată şi palpabilă‖.21 Într-un interviu acordat lui Eugen Jebeleanu, intitulat Conştiinţa artistică, Rebreanu se destăinuie: „Ideea de a scrie romanul e veche, de peste nouă ani, ultimii trei, autorul şi-a pus zi şi noapte întrebări, avănd nelămuriri şi incertitudini‖. Scrisul pentru Rebreanu e „o muncă grea, o problemă de conştiinţă‖. La întrebarea cum merge lucrul la Gorila, autorul răspunde: „Luptă grea! Nu numai cu o GORILĂ ci şi cu un animal la fel de preţios (dar poate că şi mai cumplit) – CONŞTIINŢA artistică‖. Ca şi la celelalte romane, şi în Gorila, autorul este chinuit de fraza de început, fraza salvatoare care să fixeze ritmul adevărat al romanului. Fraza e într-adevăr simptomatică, deşi seamănă cu cea
19 20

în Revista Fundaţiilor, nr. 5, 1940. în Opere cit., pp, 86-88. 21 în Ce e real în opera literară, în Rampa, An XVI, 1931, nr. 3886.

420

din Răscoala: „ – Nu zău, m-aţi ameţit cu atâta politică! izbucni d-na Emilia Cornoiu într-un grup de bărbaţi, aşteptând începerea ceremoniei. Parcă nici n-ar fi logodnă..‖ Ea, fraza, spusă pe un ton indiferent, anunţă şi scoate în evidenţă tema: desfăşurarea în gol, a energiilor politice. Romanul nu e lipsit de interes, fiind până la un punct- un reportaj, cu abandonarea oricărei atitudini, a vieţii politico - sociale din perioada de fascizare a ţării până la dizolvarea parlamentului burghez şi instaurarea dictaturii regale.22 Gorila e şi romanul politicianizării vieţii româneşti dintre cele două războaie mondiale, demascare de turpitudini, care fierb dezgustător în frământările de epocă ale capitalei.23 Primul capitol e intitulat ÎNTORSĂTURA şi reuneşte protagoniştii romanului inclusiv pe acela care îl va ucide pe Toma Pahonţu ca trădător, adică Ionescu A. Ion, membru al organizaţiei „fraţilor de cruce”.După ce-i citim portretul, ne întrebăm deja, cine este Iuda? Ionescu sau Pahonţu: „În toată înfăţişarea lui stăpânea energia şi o hotărâre aproape sălbatică. Părea dârz şi neînduplecat ca o stâncă‖. Sare în ochii cititorului sărăcia mijloacelor de caracterizare în portretul celui destinat să întruchipeze mitul tinereţii, nu se întrevede nici cea mai mică urmă de simpatie, ba, mai degrabă, intenţie de caricatură. Ceilalti prezentaţi în acest prim capitol sunt: Constantin Rotaru - înalt, voinic, „cu părul foarte nins şi cu faţa tinerească trandafirie, cu ochii albaştri sentimentali”, avocat, amfitrion şi tatăl logodnicei, deputat „mameluc” care răspunde frazei de început la fel de precis: „Ne-a cotropit POLITICA şi ne-a stricat până în măduva oaselor‖. Emilia Cornoiu - soţia generalului Alexandru Cornoiu, „blondă-platină”, cu ochii căprui, durdulie, este interesată de schimbarea guvernului, speră să vină cineva cunoscut, de ce nu, chiar Alecu...soţul ei! Alexe Danciu- secretar al avocatului Rotaru, arivist si linguşitor; Mircea Talantan - alt secretar al aceluiaşi Rotaru: George Guguianu - vechi judecător de instrucţie şi Victor Florescu - consilier la casaţie, sunt un grup aparte, la dispoziţia lui Rotaru.
22 23

cf. şi Al. Piru, op. cit., p. 560. vezi şi Vladimir Streinu, Liviu Rebreanu, în Gazeta literară, nr. 49, 1963

421

Discuţiile trec de la politică la criză, treburile merg din ce in ce mai rău, toţi sunt de acord că trăiesc într-o epocă tulbure. Rotaru dirijează totul, el lansează şi reflecţii personale: „Omului nu i-a plăcut niciodată prezentul. I s-a părut mai frumos trecutul. Viaţa e mişcare, zbucium şi luptă, e o CRIZĂ‖. Alţi participanţi întârziaţi mai apar: Eva Rotaru - micuţă, plăpândă şi delicată, „ca o marchiză de demult”; Corina Rotaru logodnica - cu ochii verzi, pentru care s-au adunat toţi cei de faţă; generalul Alexandru Cornoiu zis Alecu, speră să intre în noul guvern. După această sumară prezentare a celor nouă personaje, Rebreanu aduce în prim plan pe cei doi logodnici: Corina şi Teofil Drugeanu, vioi, zvelt, „cu ochii negri, pătimaşi‖, fiu de fost primar general, drăgut, simpatic şi muncitor, secretar şi şef de birou avocaţial al fostului ministru Belcineanu. Ca o transfigurare a realităţilor vremii, autorul se opreşte la numai două partide mari, cel naţional reprezentat de Belcineanu şi cel democrat. Naşii întârzie, întârzierea pare a fi semn de nobleţe la români! Alţi invitaţi în aşteptare sunt: familia Iancu Grigorescu şi Aglăiţa, coana „un jandarm de femeie, el o cantitate neglijabilă‖, însoţiţi de fiica lor Florentina, căsătorită cu Radu, băiatul cel mare al lui Rotaru.În aşteptarea naşilor şi a părintelui Nae, intră în scenă marele industriaş ardelean Octavian Utalea însoţit de d-ra Clarisa Babila, fiica bancherului Leopold Goldstein. Utalea e bine făcut, „cu nişte ochi de culoarea oţelului, viril, energic, hotărât‖, “, iar Babila e fosta colegă de liceu şi actuală la Facultatea de Litere, cu Corina. Anton Drugeanu şi Paulina - părinţii logodnicului, sunt descendenţi din Petru Rareş, mândri de superioritatea lor genealogică. Îşi face intrarea şi eroul nostru, Toma Pahonţu, fără soţie, vrea doar să comunice ceva important şi personal gazdei, nu suportă mondenismul. Toma Pahonţu Popescu e secretar onorific al biroului avocaţial, publicist, de 33 de ani, „mare revoltat”, gazetar fără gazetă. Naşii Belcineanu sosesc însoţiţi de d-na Iuliana Teleman. Domnul Belcineanu e vanitos, din partidul naţional, e însoţit de doamna Cristiana, fostă Tomşa, din familie mare şi cu zestre. Înainte de a începe ceremonia logodnei între CRISTIANA „cu

422

ochii verzi, ficşi şi Pahonţu are loc o încrucuşare de priviri care n-a durat decât o secundă‖. După aceasta, Pahonţu se întreţine cu tinerii Mircea Tolontan, Spulbereanu şi Caliga. Înainte de a pleca, Pahonţu felicită mirii. Pe drum, el meditează la propria-i existenţă. Retrospectiva vieţii lui pare simplă: a plecat dintr-o familie săracă, din satul Uda Argeş, ajunge la Bucureşti, se înscrie la Drept şi Litere, fiind cititor pasionat. În timpul războiului ajunge locotenent, e rănit şi decorat cavaler Mihai Viteazul. Apoi, devine ajutor la judecătoria din Alba - Iulia unde cunoaste familia notarului pensionar Iacob Stoica şi pe fiica acestuia cu care se logodeste. La nuntă, Pahonţu este însoţit de Titu Herdelea, personaj liant ca şi în romanele Ion şi Răscoala.Virginia e blondă pură, cu o figură de madonă, cu ochii de azur, de o blndeţe serafica – „soţie perfectă şi amantă ispititoare ”- pare ideală pentru Pahonţu. Acesta îşi ia doctoratul cu tema „Crima politică”, dar se simte neîmplinit.În drum spre Universul - ziar la care este reporter, Toma se întâlneşte cu Titu Herdelea căruia îi declară că, pentru el, „Politica e pâinea sufletului‖. Pahonţu se creionează astfel, ca personaj central cu energii de tip stendhalian care cucereşte viaţa, dar este abătut de un glas „al iubirii”. Pahonţu ne apare ca un publicist versat, profitor şi demagog al originii sale ţărăneşti, cu aparenţe de protestatar, el reclamă „Oameni noi la vremi noi şi o ŢARĂ nouă‖. Obsesia femeii cu ochii verzi, ce rătăceşte de la o carte la alta, bună sau rea, femeia stranie care farmecă şi îndepărtează în acelaşi timp şi atracţia faţă de ea, îl face pe Pahonţu să descopere adevărata esenţă a bărbatului. Virginia cunoaşte la Bucureşti, familia Traian Cumpănaşu, prin Titu Herdelea. Pahonţu o anunţase pe soţia sa că va întârzia la Rotaru şi rămâne ca ei să se întâlnească în vizita ce vor s-o facă acestei familii care are o istorie interesantă. Capul acesteia e plecat din satul lui Cloşca - Cărpiniş, Traian face studii la Blaj şi Budapesta, e latinist convins. Fata lor, Cintia a fost mult timp în grija Virginiei, fratele ei, Vasile, student la litere, e prieten cu Ion A. Ionescu. Când Pahonţu ajunge aici, discuţiile se îndreaptă înspre şi despre politicianul român: „Oriunde se întâlnesc, la înmormântări, la nunţi, la petreceri, ei pun la cale fel de fel de lucruri‖. Toma

423

precizează că politicianul trebuie neapărat „să fie lichea, nu licheluţă‖ : altfel rămâne diletant. Iată că turpitudinea politicului dă un ritm specific tuturor evenimentelor existenţiale. Din ceea ce spune, se vede clar că Ionescu urăşte politicienii şi evreii influenţat de fascism, Garda de Fier şi legionari; ca atare, el va evolua numai negativ. Discuţiile capătă pe alocuri şi acente critice: „Ne-am obişnuit să trăim numai pentru burtă, fără niciun ideal, în laşitate şi lichelism‖‟; „Partidele nu sunt organizaţii politice ci simple asociaţii pentru exploatarea ţării în folosul clientelei politice‖ ; „Legea se aplică după obraz sau e inexistentă”. În finalul vizitei, Cumpănaşu îl provoacă pe Pahonţu să intre şi el în parlament, la care acesta răspunde: „Eu sunt incomod pentru că nu tac”. Intenţia lui Pahonţu de a se în