DISCURS ISTORIC ŞI EGO-ISTORIE

ACADEMIA ROMÂNĂ DISCURSURI DE RECEPŢIE

Academician ALEXANDRU ZUB

DISCURS ISTORIC ŞI EGO-ISTORIE

Discurs rostit la 27 ianuarie 2006 în şedinţă publică Cu răspunsul Acad. Camil Mureşanu

EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE Bucureşti, 2006

1

33–51. se practică şi azi. Xenopol. Napoli. În locul unei figuri anume. gratitudinea mea spre slujitorii lui Clio in corpore şi mai ales spre cei care mi-au stimulat mai mult sau mai puţin căutările pe tărâmul istoriei. Dimensiunea filosofică a istoriei De ce am optat pentru unele reflecţii despre discursul istoric contemporan şi ego-istoria? Fiindcă această relaţie de termeni îngăduie. D. Storia e metodo in Alexandru D. De la Xenopol ar putea porni oricine. Histoire quantitative. Această regulă a fost cvasi abolită din momentul când nu s-a mai putut asigura o succesiune normală. Cf. histoire sérielle. O „istorie serială”. graţie lui Pierre Chaunu şi elevilor săi2. fiindcă el este primul istoric român care a produs o sinteză pragmatică deplină şi o teorie a istoriei demnă de luat în seamă. Paris. 2 . cum preconiza Xenopol. ca şi în preocupările actuale. Fie-mi îngăduit. de consacrare pe linia unei continuităţi. Solemnitatea primirii în corpul academic fiind un gest eminamente simbolic. Obiecte de studiu. izvorât dintr-o firească solidaritate de breaslă. Ea mi-a înlesnit accesul la dezbaterile istoriografice din epocă. dar şi la disputele din vremea noastră 1. Xenopol. în ambele direcţii. Angela Giustino Vitolo. a cărui cunoaştere deplină n-a obţinut-o încă nimeni. 1995. Un dibattito europeo. temă ce comportă de altfel numeroase analogii cu legatul xenopolian. Mai întâi. un mic excurs în diacronia domeniului. Personal. Bucureşti. metode. se poate elogia însă comunitatea academică în ansamblu sau măcar segmentul de apartenenţă profesională. pe de o parte. căci mi-a fost dat să cheltui destulă energie pentru a-i pune în valoare opera. domeniu fascinant. 3 Consideraţii afine am mai făcut şi în alt text: Istoricul în faţa duratei imediate: aportul ego-istoriei . Cu acest gând. iar apoi fiindcă e vorba de patronul Institutului în care mi-am desfăşurat. Istoria recentă în Europa. timp de câteva decenii. Doamnelor şi Domnilor. iar pe de alta. în vol. Stimaţi Colegi.Academician ALEXANDRU ZUB DISCURS ISTORIC ŞI EGO-ISTORIE Domnule Preşedinte. p. consensual. activitatea ştiinţifică. 2 1 Pierre Chaunu. cu incontestabil folos. E un motiv să credem că strădaniile intelectuale bine conduse nu rămân fără consecinţe. 2004. Ar fi imprudent să fac nominalizări. surse. să-mi fie permis a intra în tema aleasă pentru împrejurarea de azi. 1978. era datoria recipiendarului să mulţumească pentru înalta recunoaştere şi să evoce apoi figura înaintaşului său. am şi un temei în plus de afinitate cu marele înaintaş. dacă e să evit injustiţii regretabile. prin urmare. să îndrept aici. ea poate sugera direcţiile în care eu însumi am fost ispitit să-mi exercit meseria de istoric3. dar pe un alt plan şi în alt spirit. Totuşi un nume se cade a fi menţionat: A.

Cu atât mai mult ea reclamă discernământ critic şi o veghe de sine continuă. iar pentru a fi istoric trebuie să fii un adânc cunoscător al faptelor şi gândurilor omeneşti. Erdmann. Reticent faţă de abuzurile teoretizante. destul de frecventă în epocă.Le métier d’historien e chiar sintagma folosită de H. tot pe atunci. pe spaţii mai restrânse ori pentru „istoria umanităţii”. Fitzsimons. Ibidem. 1961. 6 Marc Bloch. Generalităţi cu privire la studiile istorice. pe care să le ştii explica şi cântări după adevărata lor valoare. 8–9/1995. să fii (…) însuţi un filosof. Izvoarele nu vorbesc de la sine. p. Pârvan. 1994. 1. Cf. convins că numai prin sistem ajung faptele să fie istorie14. 1995. 57. 1996. 1970 (2). Bedarida (ed . Comment comprendre le métier d’historien. p. ştiinţa şi cunoştinţa istoriei se îngemănează firesc11. Camil Mureşanu. Bucureşti. Rezerva lui faţă de „filosofia istoriei” era un fel de a condamna inadecvaţia la real. 29 august – 13 septembrie 1903. în „Revue historique”. p. 1985. Charles Samaran. sub direcţia lui H. 8 Cf. I. Great historians and the history of history. ed. Paris. V. Geschichtswissenschaft vor 2000. Mourier. Cf şi M. Christian Simon. L’histoire sous surveillance. F. sub titlul: Adunători de izvoare. Geschichtstheorie. după cum rezultă din mai toată istoria. Zub. Le métier d’historien. O deplină armonie a ipostazelor se obţine însă greu. 12 4 Cf. Perspektiven der Historiographiegeschichte. 11 Marc Ferro. Paris. Sozial-und Kulturgeschichte. Textul citat apăruse în „Voinţa naţională”. în înţelesul serios şi înalt al acestui cuvânt”7. Jarausch etc. tocmai dimensiunea filosofică a disciplinei în cauză5. istoriografia devenind. Paris. Încă student. Iaşi. 2002. 1981. a domeniului8. p. 36–49. (Hg. Die Oekumene der Historiker. ca nimeni să nu intre în templul lui Clio dacă nu e puţin şi filosof. 13 14 N. fiindcă metadiscursul obţinut revelează. pentru o conexiune intimă între ipostazele meseriei respective. Paris. treptat. 3 . éd. Pierre Laborie. istorici şi filosofi. „istoria istoriei” ca o introducere în materie. ea însăşi obiect de investigaţie. ed. frustrant pentru mulţi. Supravegherea la care e supusă neîncetat se prelungeşte în autosupraveghere. London. 1987. Discurs rostit la 23 noiembrie 2001 în şedinţă publică. e nevoie H. Bucureşti. Apologie pour l’histoire ou métier d’historien. într-o sinteză teoretică asupra domeniului4. Festschrift Georg G. Secolul XX debutase cu un congres internaţional de resort şi cu o Revue de synthése historique ce voia să stimuleze.). evident. Dar va ajunge să propună el însuşi un „sistem” interpretativ. Iorga recomanda. p. Istorie şi cunoaştere. 51. L’histoire et le métier d’historien en France. în vol. L’Histoire et ses méthodes. Sensul atribuit acestui efort de sistematizare teoretică diferă. Pârvan pleda. Historiographie.I.-D. Recuperarea trecutului implică totodată studiul „realităţilor” şi pe acela al discursurilor aferente9.A. şi F. Scrieri. 9 Konrad H. L’histoire sérielle: bilan et perspective. 301. însăşi realitatea adâncă a unei gândiri colective 10. 7 V. 1964. dar a sfârşit prin a-i trezi interesul. utile şi astăzi ca mijloc de cunoaştere evolutivă şi comparată13. Marrou. Iorga. 65. în „Esprit”. Iggers zum 65. Miza este importantă. Science et conscience de l’histoire . după remarca lui P. Nu era singurul care gândea astfel. Goettingen. N. 1983. Istoria istoriei a putut suscita iniţial rezerve în lumea profesioniştilor. P. de la un istoric la altul. ceea ce nu a împiedicat constituirea unui metadiscurs acceptabil pentru comunitatea istoriografică în ansamblu12. IV. Geburtstag Hagen . Eine Einführung. făcând din propriile sale prelegeri un volum de generalităţi. Berr. 1999. 1991.). 237–239. 5 K. Stuttgart. Marrou. p. Chaunu. Historiens sous haute surveillance. la timpul său. căreia Marc Bloch va şti să-i facă la rândul său apologia 6: „Trebuie să fii istoric pentru ca să fii bun adunător de izvoare. XVIII. 1945–1995. în Esprit. 10 Pierre Chaunu. Al. la început de an academic. capricioasă şi sincopată. dar deschis spre reflecţia cea mai înaltă. The past recaptured. una în care se poate citi îndemnul.

Reinhart Koselleck. ed. 22 Pierre Chaunu. spre a îmbogăţi clipa23. sintagmă utilizabilă pentru istoria evenimenţială. 1983. de teorii. dacă nu chiar cu o „contrastoria”18. ca un moment de graţie. ci implică inevitabil durata scurtă. care e una. 1984. pentru a înlesni explorări mai analitice. am avea de-a face cu o „storia d’oppositione”. 995–1008. desigur. care a preferat un timp să fie serială şi cantitativă. Histoire quantitative. 11–13. unde ar opera durata medie şi respectiv durata lungă 19. Paris. 1980. După opinia unor analişti. 23 Jean-Marie Domenach. Paris. cronotopic. 1985 etc. În tot cazul. Cf. analiza consumă o bună parte din eforturile istoriografiei. nota 2. 17 Georg G. Istoriografia imediatului îl apropie pe istoric de jurnalist şi îl obligă la o simplificare a discursului. p. Frankfurt/M. Braudel. Vergangene Zukunft. 1975. 20 Vezi supra. apare mai mult ca o filosofie a istoriei. De l’histoire à la prospective. unul din cei mai subtili teoreticieni contemporani ai istoriei15. dacă nu şi infinite. Braudel. Iggers.. Venit din alte zone ale ştiinţelor umaniste. Dimensiunea trecută a duratei se reconstruieşte continuu. care este în fond singura noastră şansă”20. 19 Fernand Braudel. care emite fascicole de raze spre trecut (legendă) şi spre viitor (utopie) totodată. Oricum le-ar gândi. structuralismul şi-a pus amprenta şi pe istorie. Paris. de care istoricul se foloseşte pentru a-şi defini rostul. înnoiri consonante de altfel cu evoluţia discursului istoric din ultima jumătate de secol în ansamblu17. Zur Semantik geschichtlicher Zeiten. Altfel. iar tendinţa de a extinde la maximum. Middletown/ Connecticut. Dar ea constată mereu că o asemenea operaţie nu e practic posibilă. L’Histoire au présent. p. 33. Firenze. p. op. Régis Hanrion. cercetarea istorică nu se mai poate limita la un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat. de metode pentru a le extrage semnificaţiile. X (2). spre a găsi un corespondent metaforic duratei lungi. inepuizabile. Raportarea la durata întreagă e o conduită ce s-a impus tot mai mult în ultimii ani. în Il mondo contemporaneo. Misiuni complexe. Paris. cel puţin în textele adresate marelui public. stimulând cercetări în care vechea dimensiune retro era complinită de una prospectivă22. alimentând un discurs „au ras du sol”.. 1969. 21 F. dispusă a-şi schimba mereu locul de observare în timp şi spaţiu. 13.. spunea Braudel.de concepte. 1975. Verso una storiografia dell’immediato. Paris. histoire sérielle. istoria-narativă. 1978. cit. el „se plasează mereu pe linia greu sesizabilă ce separă trecutul de viitor. Decupajele tradiţionale segmentează istoria vie. Enquête sur les idées contemporaines. Această dublă mişcare înăuntrul duratei mobilizează atenţia istoricului. reverberând. p. în acest prezent fugitiv. E o schemă didactică. însă improprie pentru structuri sau pentru permanenţe. p. mai ales după înnoirile aduse de grupul de la Annales. Nicolo Tranflaglia etc. 1981. Paris. 33. o sinteză a duratei. ne asigură F. În „miezul ei fierbinte” se află însă prezentul. Rétrohistoire. New directions in European historiography. 18 Mario Isnenghi. cel puţin în epoca Analelor21. 16 15 4 . p. Istoricul şi durata Este misiunea primordială a istoriografiei să separe prezentul de trecut 16. 43–79. temporalităţile cu care se confruntă istoricul fiind în realitate mai numeroase. căci prezentul include atâtea elemente de trecut şi de asemenea elemente de viitor. după cum ne asigură şi Reinhart Koselleck. se conturează la fiece pas în studiul istoriei. aşa cum o înţelegeau Ranke sau Karl Brandi. coperta. Écrits sur l’histoire. de unde se întorc.

După un abuz de abstracţii. fără a sacrifica însă elementele de eşafodaj durabil. 37–39. 29 30 Cf. Chaunu. O asemenea formulă evocă nu mai puţin sugestia bergsoniană a „dublei frenezii”. I–III. 24 25 Ibidem. 2002. serii (Chaunu). op.. Se pot evoca. Abordările sincronice. p.-M. structura „miceliană”. conjunctural. Ficţiunea jurnalului intim. civilizaţii. ritmuri şi teme specifice. aşa cum era definită aceasta în disputele din secolul XX25. 1946. Situaţia e paradoxală. Croce. În timp ce se recunoaşte subiectiv. Ele implică o diminuţie pe linie identitară. ea a devenit un program. 27 J. Foucault. Erdmann. cit. luând forma de enunţuri (Foucault). Vovelle recomandă. La Storia come pensiero e come azione. încetând oarecum să mai intrige lumea preocupată de o mai bună lectură a trecutului. asemenea exemple din mai toate spaţiile culturale atinse de trendul modernităţii târzii. G. Philippe Ariès. sinteza integratoare. perioade. Domenach. noile tipuri de lectură a trecutului24. cit.. Teza reclama antiteză. Cf. Le Roy Ladurie. Rethinking History a ajuns o sintagmă uzuală. E. nu puţine şi nu fără ecouri în zona ştiinţelor despre om 26. dar aspiră să-i descrie imobilitatea. N. B. Iorga. pe orizontala duratei. op. Michel de Certeau. Penser la Révolution française. imperii.-D. pasiuni. Genurile biograficului. 1981. istoricul aspiră să ia în posesie un ansamblu obiectiv de infinită complexitate. Veyne. se impunea o nevoie de concret. Bucureşti. cit. 26 Cf. pe linia anunţată cumva şi de „noul roman”28. influenţat adesea de contextul sociocultural. până la idei. de la viaţa cotidiană. ca în sistemul hegelian. François Furet. Întoarcerea autorului. Bucureşti. 41. 295–305. instanţe (Althusser). în ultima treime a secolului XX. apărea trebuinţa de a regăsi dimensiunea imponderabilă a istoriei. După excesul cantitativ. reacţie prezentă de altfel şi în „noua istorie” franceză. Cf. p. veşminte. de care şi istoricul face uz. În ultimele decenii. Dar abia în secolul XX. 28 Cf. în spaţiul francez. secvenţe cu durate. E. sub impuls structuralist. L’Histoire. K. I. Bucureşti. P. vârste. 1998. Craiova. sexualitate. denumind chiar o revistă de prestigiu 31. M. state. însă şi un câştig sub unghiul „istoriei totale”. P. pe linia unei istoriografii ce impusese deja un nou discurs asupra modernităţii32. coaliţii) au fost înlocuite momentan cu noi decupaje.O sensibilă deplasare de accent în atitudinea faţă de timp s-a petrecut. Eugen Simion. Paris. sentimente. 1997. Paris. Istoria mereu nouă A regândi istoria ţine de o conduită profesională cu o vechime considerabilă. science du concret. începeau să prevaleze asupra diacroniei impuse de praxa istoriografică. 32 Cf. de individualitate unică 29. familie. de afecte. dând expresie unei dinamici a contrariilor de neevitat într-un metadiscurs 30. hrană. M. Duby. 2001. 1938. istoricul american Lawrence Stone recomanda întoarcerea la discursul narativ27. p. Fragmente critice. El crede în dinamismul istoriei. Dardel. idem. Scala pe care lucrează descrie un traseu sinuos şi aporetic. Roma. 1978. Vechile diviziuni convenţionale (secole. Totul pare să îndemne la o atitudine ce se adaptează mereu la împrejurări. subiectivismul istoricului fiind o trăsătură cvasi unanim recunoscută acum de specialişti. Fenomenul e analog. păstrând proporţiile. Ca să depăşească dilema. Glasgow. 31 Rethinking History. 5 . limitat. Eseuri despre relaţia creator-operă. I. unde „le retour au récit” constituie deja un capitol aparte. moarte. Pentru amsamblul problematicii. care presupune încă un pas dialectic. op.

Secolul XX a cunoscut mulţi actori în zona politică. Lucian Boia. L’Histoire et ses méthodes. Temeiul reluării e aproape subînţeles în asemenea cazuri. Paris. Braudel. Paideia. asemeni tuturor celorlalte forme de viaţă” 35. Jocul cu trecutul. La mémoire de l’éternité. 40 Cf. Bucureşti. Pârvan.). 1923. H. W. după un model curent în lumea veche. Ştiinţa. Bucureşti. Sursele înnoirii sunt multiple. p. spunea un maestru al naraţiunilor biografice 41. munca ştiinţifică a căpătat un caracter colectiv. 7–8. ca să atingă eternitatea. Teoria istoriei. Zub. în P. amintită şi de Kogălniceanu în cursul de la Academia Mihăileană. la începutul secolului XX43. Pârvan. Introduction. O asemenea viziune nu e nouă. toţi împreună şi ajutându-se unii pe alţii. Bucureşti. Paris. 1961. ea este produsul efortului a numeroşi savanţi care. Cum să nu fie şi cea a istoricului? Chestiune evident retorică. Histoire de mes idées. 1981. titlu reluat mai apoi de A. Samaran (ed. Z. în Scrieri sociale şi filozofice. Paris. Chaunu. D. Erudiţi şi cugetători aveau a-şi da mâna. 35 A. „părintele istoriei”40. s-a democratizat. L’histoire dans tous ses états. La timpul său. ca în cazul lui Pierre Chaunu. 4. A. 2001. Bucureşti. Xenopol. într-un efort consensual. Xenopol. p. O solidaritate discretă leagă generaţiile în efortul comun de a construi marele templu. Braudel. Al. 1911. 41 Apud F. 358–407. Max Gallo. conchidea teoreticianul istoriei. deveniţi apoi memorialişti de prestigiu. Xenopol ştia bine că „nu mai este cu putinţă o gândire solitară. 1985. Paris. 6 . 44 Cf. 33 34 P. Le Miroir d’Hérodote. Discours à l’Académie Française. p. nici măcar cu „durata lungă”. Chaunu.Reluarea unei teme de interes cognitiv nu mai reclamă astăzi o motivaţie anume. Bucureşti. visat de toţi. de înnoire topologică sau pur şi simplu de altă viziune asupra acelui fenomen. fie că e vorba de o extensie a câmpului documentar. 14. 36 Cf. 1997. discret. Th. Prezenţa eului auctorial se simte. La synthèse en histoire. peste tot. ed. 1998. apud Scrieri. ceea ce l-a făcut pe P. istoricul fiind mai totdeauna implicat subiectiv în soluţii45. op. „Toute vie est histoire”. o fac să strălucească în ochii umanităţii. descoperirea adevărului nu mai este rezervată unor persoane privilegiate. mai totdeauna cu o componentă subiectivă. menit să arunce punţi între „tehnites” şi „gândul metafizic”. în ambele direcţii44.A. 38 F. egal. p.. 37 V. cu un plus de aplicaţie şi de metodă. Iorga. D. Churchill. ca să spunem aşa. Schlesinger Jr. Kissinger. N. Masaryk. a cărui operă monumentală e revendicată. dar mereu neisprăvit 34. Essai sur la représentation de l’autre. Cercetătorul interesat de trecutul umanităţii caută mereu „ceva care depăşeşte istoria”. dacă nu şi interpreţi more historico ai evenimentelor la care luaseră parte. în acord cu o poziţie larg asumată de profesioniştii domeniului36. D. 45 Cf. 43 A. 458. atent şi el la marea complexitate a cunoaşterii istorice37. după cum opina V. Paris. Ch. Xenopol. 14. 1984. era în acelaşi timp autobiografică şi alegorică. 42 Edgar Quinet. dacă ne gândim la Lucian de Samosata39 sau la Herodot însuşi. Memoriale. 39 Lucian de Samosata. Lucrarea lui Lucian. p. Bucureşti. VII. Istoria între adevăr şi ficţiune. pe linia unei gândiri ce nu se putea mulţumi cu imediatul. Istoria ideilor mele (1913). căci e vorba nu numai de anchetă. Paris. 72. ci şi de mărturie. p. D. Arthur M. p. 1975. Henri Berr. cit. p. după cum s-a spus deja 38. Ştiinţa istoriei şi elanul metafizic se îngemănează uneori în discursul cel mai elaborat. II. 2000. p. 1967. François Hartog. Chaunu să constate că „istoria istoriei o aminteşte mai întâi pe aceea a istoricilor”33. citându-l pe André Chamson. 8. întrucât istoricii s-au pus de acord în această privinţă încă de pe timpul când Edgar Quinet îşi scria biografia ca o istorie a ideilor sale42. Istoria adevărată.. după cum era firesc.

în „Dialogue”. spre deosebire şi de politicienii care vedeau peste tot incidente particulare. cel care nu e în stare să fie subiectiv 47. credit. 53 54 Ibidem. 52 E. Parmi les historiens. ideologii. legându-şi contemporanii de o tradiţie mai veche şi sesizând elementele noi. Scrierea istoriei. Le Roy Ladurie îşi definea la rându-i „teritoriul”. 1984. Memorie şi peisaj istoriografic Istoricii de vocaţie nu au ezitat să se prezinte pe ei înşişi. una care începe. contestaţii. 49 50 Alexis de Tocqueville. memorie militantă. cu referire la „teritoriile” vecine şi descria astfel un spaţiu tematic extrem de variat. 1965. Roland Barthes a intuit bine aceasta când şi-a propus să-l restituie „par luimême”51. „provincii”. E. în care autorul distingea „câmpuri”. orice şi oricum am scrie. este neîndoielnic. culturi. Spre deosebire de unii oameni de litere care. adesea. A conştientiza condiţia subiectivă a discursului înseamnă a-i fixa limitele şi a-i defini posibilităţile de a contribui la armonia fiinţei. Le Roy Ladurie. 1975.54. fiindcă totul trece prin fiinţa noastră. Schlesinger Jr. Alexis de Tocqueville. regiuni. cu portretul ce se degajă din operă. ci o însuşire ce se cuvine luată ca un dat ontologic. adesea. Neagu Djuvara. Iorga. Subiectivismul unui martor. stiluri de viaţă. în vechime. Istoria imobilă îşi nuanţa. 46 Cf. Paris. revoluţie. L’Historien temoin de son temps. 58–59. Parmi les historiens. N. tindeau să vadă peste tot legităţi. ispăşiri. dând fiecăruia ce i se cuvine50. 7 . orice am spune. Este o dimensiune inerentă oricărui demers creator. război. Bucureşti. p. André Jardin. 51 Roland Barthes. de complex. scriind istorie fără a fi avut experienţă politică. ca „teme” de studiu. autobiografii ţărăneşti etc. Cf. 4.Brzezinski se arată a fi printre cei mai iluştri. Recunoaşterea acestui fapt trebuie socotită ca un câştig şi când e vorba de istoriografie. cit. Idem. erezie. ca şi pentru cunoaştere în ansamblu 52. Michelet ne dădea oarecum cheia biografiei sale. 6. N. biserică. I. cu ambele sexe ale spiritului”.. 2004.. ca şi în timpurile mai noi. cu studiile sale despre democraţia americană şi despre vechiul regim. caracteristice timpului 46. un handicap. elite. Le Térritoire de l’historien. Indispus de pretenţia unor colegi de breaslă de a păstra cea mai deplină obiectivitate. Într-o altă suită de analize. ritualuri. Există istorie adevărată? Despre „relativitatea generală” a istoriei. Paris. op. Souvenirs. habitat. linii interpretative servite de noile tehnologii. monedă. e poate exemplul cel mai semnificativ de istoric care şi-a scris apoi memoriile 49. Michelet par lui-même. Paris. reclamă calităţi mai mari decât cele pretinse îndeobşte unui om politic. Subiectivitatea nu e o carenţă. frustrări. indiferent de profesie. elementul de noutate relativă. în spirit braudelian. Paris. Eseu de epistemologie. firesc. fie aceasta individuală sau de grup48. 1850. Iorga spunea într-un loc că obiectiv crede a fi. II. el a căutat să pună de acord planurile. convins că „istoricul de mâine va fi programator sau nu va fi deloc” 53. passim. nr. 1978. Despre noi vorbim. 1973. Schlesinger a şi teoretizat de altfel condiţia istoricului ca martor al epocii sale. Spunând că e „un om complet. Paris. Un teritoriu vast. acelaşi Le Roy Ladurie se ocupa de numeroase contribuţii despre demografie şi mentalităţi. Alexis de Tocqueville. profeţii. inclusiv în zonele pretins „obiective” ale cunoaşterii. de sugestiv pentru condiţia istoricului. la distanţă de un deceniu. 1983. 47 48 Arthur M. în această viziune.

1976. p. Pierre Chaunu. obiectul istoriei. 8. La mémoire de l’éternité. care nu este nici suma. pentru a nu mai aminti restul. 59 Pierre Goubert. care să atingă sensibilitatea cititorului. lumea rurală (aux champs). 284. reflecţii. 283. de Clio parmi les hommes. debuta cu un capitol menit a-i lămuri primele contacte cu domeniul. 7. ci să istorisească.S-ar zice că până la un punct totul e istorie şi pe cale de consecinţă ego-istorie. cauze. note istoriografice. La Haye/ Paris/Monton. să profite de fina ţesătură de mesaje ale prezentului şi trecutului deopotrivă. civilizaţia. 1975. iată preocupări de certă actualitate58. capabil să dea justa măsură55. integrându-şi „povestea” proprie într-o P. Pour l’histoire. lumea creştină. unde se caută şi se restituie mereu. se ocupa. p. Pour l’histoire îşi intitula acelaşi autor seria de reflecţii având ca menire familiarizarea cititorului cu munca istoricilor de meserie. II. ambiţiile sale recente. p. Paradoxal. o „lume aflată în afara lumii vii. Alte comentarii ejusdem a publicat Chaunu sub titlul L’historien dans tous ses états. 61 Ibidem. cu sensibilităţi pentru esenţial şi definitoriu56. dar lipsită de acea aură care conferă lucrurilor şi fiinţelor densitatea lor reală”63. dialog din care prezentul nu lipseşte niciodată. care nu trebuie să amuze. Timpul istoriei. violenţa”. pe seama unor secvenţe din toate orizonturile istoriografiei57. L’historien dans tout ses états. Un confrate rezuma astfel poziţia autorului: „istorie a structurilor diferite. Timpul istoriei. Îi rămâne cititorului. 27. dispăruţi sau încă vii. în sensul unui orizont integrativ. o lume de fapte complete şi logice. p. „După oameni. din care am citat – o istorie vie. nici media istoriilor particulare” 61. François Furet nu gândea altfel atunci când a făcut din prefaţa la Atelierul istoriei (1982) un splendid capitol de ego-istorie. Pierre Goubert. 33–44. Paris. 7–14. Clio parmi les hommes. ipocrit sau nu. teme în dispută (Clio se fâche)59. opere. Chaunu. analist al fenomenului uman. aduşi din orice sector al unei istorii în lucru. p. La fel se arată cele despre angajarea omului modern în istorie. până şi discursul autobiografic e chemat. 1997. Paris. istorie totală şi colectivă. Idem. p. cunoscuta carte a lui Philippe Ariès. prin alţi profesionişti ai domeniului. 63 Ibidem. Propria sa atitudine? „Ideal ar fi să se scrie – conchidea Victor L. Un copil descoperă istoria60 cuprinde pagini de atentă observaţie. „lecteur parmi les lecteurs”. ca şi cele despre istoria existenţială. 57 Idem. Volumul voia să-l prezinte pe autor aşa cum e. diferită de la un istoric la altul. temele. 1984. 60 Philippe Ariès. 58 Ibidem. sub semnul apărării unor idei. Ocazie de a scruta. spre a găsi astfel o mai bună explicaţie a duratei în ansamblu. religioasă (dans les registres paroissiaux). p. în acelaşi spirit. Tapié. toate vizând circumscrierea unui domeniu prin intermediul profesioniştilor. Glose. 1984. nu mai puţin interesant. convins că astfel se pot descoperi „les délices de l’histoire de l’histoire”. 56 55 8 . Rezultă o combinaţie de analiză şi demers sintetic. lumea burgheză (au comptoir). El ne invită la o călătorie printre istorici. notorii sau numai la început de carieră. p. 285. 62 Ibidem. Lumea istoricilor devenise. să atingă sinteza. Un alt istoric. atent şi el la propria situaţie în sfera istoriografiei. dar care ar oferi totodată toate garanţiile în ce priveşte autenticitatea”62. după opinia lui Ariès. în viziunea altui istoric. Recueil d’articles. cultura. de bună plasare a devenirii sale în contextul epocii.

Un loc aparte îl deţine. că ar fi voit. Ibidem. al cunoştinţei şi al gândirii naţionale. 1984. 1997. Paris. editată de Pierre Nora. I–III. aşteptări la care eventual se ajunge pe parcurs75. după expresia unui confrate. 7. 1974. se cuvenea căutat „în scriitură şi în artă”. Pe mărturii de ego-istorie se baza Hervé Coutau-Bégarie atunci când a voit să descrie „fenomenul Nouvelle histoire”. Paris. Les lieux de mémoire. Braudel însuşi. Aşa ne îndemna să-l înţelegem şi N. 65 Hervé Coutau-Bégarie. p. Bucureşti. I. pentru a fi mai aproape de adevăr”72. de multe ori sinuos. village occitan de E.. Poate aşa ar trebui să înţelegem spusa lui Michelet că e un om deplin 71. p. altera pars65. 66 Cf. op. evident. politologie şi alte discipline capabile a servi istoria imediată 66. 1. Stratégie et idéologie des nouveau historiens . să aibă „mai mult talent poietic. op. 2002). din partea lui. Un bilanţ provizoriu. 343. Psihanaliza (se putea altfel?) şi-a spus la rândul ei cuvântul. 73 Pierre Nora (ed. cum precizează editorul. entiérement refondue. prefaţând Istoriologia umană. Le Roy Ladurie) s-au impus ca „romane” sui generis. E caracteristic faptul că şi din interiorul meseriei Noua istorie a putut fi prezentată sub latura succesului 67. Iorga. nouă. sinteză ce ocupă deja un loc proeminent în spaţiul istoriografic73. Atelierul istoriei. El a întreprins pentru aceasta „anchete” în lumea „şcolii” respective şi s-a folosit de martori pentru controlul informaţiilor şi pentru a asculta. Bucureşti. 2002. 75 Sinteza respectivă comportă analogii cu alta mai veche. 9 . Critica literară nu mai puţin. în acest tablou sumar. op. Soulet. 1986. cit. la fel ca Georges Duby. I–III. 1981. Analiza lui Coutau-Bégarie. 1997).. cu sugestii scoase din antropologia culturală. ed. ca Namier etc. îndeosebi după ce unele scrieri de istorie medievală (precum Montaillou. 74 Préface. decepţii. ezitări. unul în care fac casă bună mintea şi inima. 107–129. Roland Barthes. la o nouă ediţie. cu ancheta sociologică.). Paris. trilogia colectivă Les lieux de mémoire. 2000. 76 Pierre Nora (ed. cit. dincolo de texte. Faire de l’histoire. p. J. N. în Les lieux de mémoire. fapt semnificativ. Discursul istoric se împleteşte. Pierre Nora. p. Istoria imediată. 1983.istorie a istoriei contemporane. Paris. tânăr istoric cu sensibilităţi multiple. „Ei ştiu să mânuiască limba franceză”. al reflecţiei istorice. 1992 (ed. ceea ce l-a făcut pe Braudel să pună succesul autorilor şi pe seama stilului. în Historische Zeitschrift. Iorga atunci când mărturisea. conchidea marele pontif. despre atâtea precauţii. a stârnit ecouri legitime şi a condus. fie şi în treacăt 68. „La nouvelle histoire”. Vasta trilogie amintită e un exemplu eclatant de creaţie colectivă în domeniul 76 istoriei . adăugând imediat că vor câştiga opinia publică numai cei care pot stăpâni limba 69. 1989. după cum se vede.-F. raţiunea şi afectul. 204. Die Geschichte eines Erfolges .). cu discursul autobiografic. 2e éd.70 Talentul exprimării exacte şi persuasive intră în formula discursului istoric notabil de totdeauna. p. 67 Robert Deutsch. atent la aşteptările unui public încă sensibil la 64 François Furet. Le phénoméne „Nouvelle histoire”. Jacques Le Goff. 69 70 71 72 Ibidem. Bucureşti. Paris. Atâtea lucruri interesante ni se spun despre geneza acestei opere („gestaţia subiectului face parte din subiectul însuşi”)74. 11–45. 68 Une leçon d’histoire de Fernand Braudel. 1986 (O lecţie de istorie cu Fernand Braudel. p. definind cumva o generaţie admirabil plasată în devenirea istoriei ca ştiinţă64. Bd. cit. savantul şi artistul. despre modul elaborării. Traseul lui profesional se intersecta cu traseele altora. 233. psihoistorie.

1978. Paris. E. 81 Ibidem. Paris-Montpellier. comemorări. în acest caz. graţie caracterului său 77 78 79 Ibidem. 1984. Un historien du dimanche. p. citând cartea lui Ph. istoricii căutând să devină materie de studiu pentru ei înşişi. Paris. Dumezil83. Încercări de ego-istorie O iniţiativă demnă de subliniat. reclamat ca atare de conştiinţa profesională. 7. peisajele. în „Actes de la recherche en sciences sociales”. Divizând materia despre naţiune în trei registre. Mona Ozouf. textele în cauză urmau să contribuie la elaborarea unui nou gen de discurs. subiectivi cum sunt. el însuşi. a cărui insistenţă consensuală se cunoaşte. nici tentative de psihanaliză. 15. 5–7. p. Pierre Goubert. Ibidem. câteva repere la îndemână. statul. a cărei menire era să determine o seamă de istorici importanţi la confesiuni utile sub unghi cognitiv79. L’image dans le tapis. Alain Besançon. e volumul scos de acelaşi Pierre Nora sub titlul Essais d’ego-histoire (1987). 1987. Mélanges Pierre Goubert. coordonatorul nu voia să obţină o serie de noi anchete. ego-istoria. Michel Winock. operă colectivă. 1997). G. ci o activitate de laborator. iar pe de alta. E. p. Un historien du dimanche (1980). Atitudinea faţă de prezent cunoştea o semnificativă mutaţie. Paris. E. p. Dimensiunea istoriografică intră în ţesătura intimă a acestui discurs. Naissance d’un historien. Nora indica. sub semnul materialului: teritoriul. Iniţiind mărturiile personale din volum. Ele se cuvin amintite e. Paris. Toulouse. 351. patrimoniul. În viziunea iniţiatorului. Era timpul ca aceştia să iasă la lumină. între care N. 1980. propusă de altfel şi anterior de unii profesionişti ai domeniului. dicţionare. 32–33/1980. cum a şi fost. şi în acest cadru: Michel Winock. Labrousse. Un asemenea florilegiu autobiografic. nici profesiuni de credinţă. pentru a-şi explica munca şi a se defini ca unelte ale comprehensiunii82. Le Roy Ladurie. sub semnul idealului: gloria. era să producă documente de grad secund. Le Roy Ladurie. I (ed. Une génération. alături de alte demersuri memorialistice de interes pentru temă.această problematică. P. Pierre Goubert. Paris.. Nora. „Dispariţia rapidă a memoriei naţionale îmi păruse că reclamă un inventar de locuri în care ea s-a încarnat electiv şi care. culegerea amintită nu însemna nici suită de autobiografii literare. E. p. Paris. Entretiens avec Christophe Charle. 83 10 . Rostul lor. istoria istoriei însoţind mereu istoria ca atare78. Deşi concepute autonom. Ariès. 1984. Se voia depăşită astfel prejudecata obiectivităţii în domeniu. 82 Ibidem. Philippe Ariès. 1987. Georges Dumezil. istoriografia. cit. Iorga. prin voinţa oamenilor sau lucrarea secolelor. Alain Besançon. gest repetat cumva şi în celelalte compartimente ale tripticului. în La France d’Ancien Régime. embleme. La République se meurt. 1982. op. plasarea prezentului sub privirea istoricilor. dar şi elogii. monumente. muzee”77. cuvintele. ci eforturi de a lămuri propria istorie ca şi cum ar fi istoria altuia80. utilizabile ca atare şi de alţii81. Secolul se încheia astfel cu o reverenţă făcută de istorici logosului creator.g. 80 Ibidem. au rămas cele mai eclatante simboluri: festivităţi. Entretiens avec Didier Eribon. Ibidem. autorii aşează sub semnul imaterialului: moştenirea. sub unghiul cunoaşterii-de-sine a istoricului profesionist. 84 P. 6. în Ecole de la France. nici mărturisiri intime. indica un ceas bun al istoriografiei84 şi merita să fie comentat. Mona Ozoaf. în sensul definit de editor. Labrousse.

Regăsirea memoriei. că egoistoria are un efect liberator în relaţia cu trecutul studiabil şi că ea sporeşte. ar ocupa multe pagini. p. consensual. nuanţe fără număr. în care discursul istoric şi propensiunea metafizică se îngemănau deplin. 365–366. menit să releve noutatea iniţiativei şi să legitimeze ego-istoria ca specie istoriografică. să afirmăm că omul a pornit de la sine în cunoaşterea istoriei pentru a se întoarce.. Metadiscursul lui Nora din partea finală a volumului constituia un prim pas. ci ca dubiu metodic. reactivă. Cine o practică. Între ei. O istorie a sinelui şi o istorie a celuilalt”89. Opisul tematic e la fel de interesant. se poate spune. înţelegerea90. op. Ibidem. cit. O imensă muncă de „laborator” îi pregăteşte discursul destinat publicului. „Apprendre à douter” e deviza lui91. seducţie şi aprofundare. sau de Foucault pe linia „istoriei generale”86. questions sur le droit. Limoges. Nu e abuziv. Făcând această remarcă. Le territoire de l’historien. „Nu poţi separa. În ansamblu. 13. p. Unul dintre chestionaţii din Essais d’ego-histoire. Le Roy Ladurie. când exerciţi meseria de istoric. Nora. se admit „două tipuri de trezire a sensibilităţii istorice: una critică. P. scrisese de altfel un autoportret. Questions de droit. o istorie a distanţei. de-a lungul unor trasee încă deschise. I–II. în spirit cartezian. scepticismul alimentat de profesioniştii domeniului. imposibil de sistematizat momentan. iar ceea ce rezultă stă sub semnul relativităţii. S-a spus deja. uneşte corporaţia asupra unor obiective care nu sunt doar profesionale şi permite să se adune pentru proiecte comune. adesea refractari la acest tip de discurs.U. i se părea o necesitate inexorabilă. configurând în fond ceea ce s-a numit „teritoriul istoricului” 85. Ibidem. Duby) pe când alţii (R. distanţată. Apprendre à douter. ca introducere în volumul La mémoire de l’éternité . Simplul fapt că scrie în prezent şi la prezent îi asigură însă un anume dinamism. cu bărbaţi şi femei pe care de altfel totul îi separă”87. trebuie să înfrunte ezitarea. Pierre Chaunu. Girardot) fac din istorie un obiect de curiozitate nativă şi caută imaginile intime 88. 368. p. Paris. sensibil la armonia pe care istoricul trebuie să o realizeze cu memoria alterităţii şi dispus 85 86 87 88 E. la sine. 90 Ibidem. în fond. 355–356.). nota Chaunu. P. O istorie a filiaţiei şi a identificării. o koiné care. familii de spirite şi opoziţii politice. propria ta aventură de aceea a tuturor oamenilor” 92. op. Numai enunţarea temelor antamate de fiecare. alta făcută din ataşament.. cu menţiunea că dubiul intră în sistemul său de gândire. 363. reticenţa. atentă la intervale şi măsurând contrastele. cit. se învaţă deci şi se cultivă profesional. 92 Pierre Chaunu. „Căci există o comunitate istorică. 11 .insolit. sporit incomensurabil. al unei fatale neîmpliniri. ca modalitate de a privi şi chestiona realităţile. Etudes offertes à Claude Lombois. înţeles nu ca urmare a unui spirit ezitant. dincolo de itinerarii diferite. p. 91 Jean-Pierre Marguénaud (ed. neliniştea. p. ţinând anume de marea extensie adusă de „noua istorie”. Aventura intelectuală a istoricului se consumă sub semnul îndoielii. în sensul globalităţii. 89 Ibidem. Marile exemple rămân cele oferite de Braudel şi discipolii săi. într-o lume amnezică. 2004. o extensie de orizont ce se vădeşte benefică în ansamblu. pe cât de complex. poate. Nora constată că un tip de ego-istorici preferă studiul meticulos al societăţilor umane (G. ca acesta. P. O „conştiinţă totalizantă” e recognoscibilă la mai toţi ego-istoricii care depun astfel mărturie despre aventura lor profesională. cu ambiţia de a construi un corp solidar.

97 Table ronde. L’air du temps. P. La o masă-rotundă. p. 98 Michel de Certeau. Georges Duby nu inova. în dialog cu Jacques Bonnet. Puţină istorie duce la indiferentism şi scepticism. 67 sqq. 1. în Essais…. Michel de Certeau. rigueur et ferveur?”103 Experienţa trecutului 93 94 95 96 Ibidem. p. glosând pe seama indispoziţiei confesive a istoricului. „ce-i ascunde sau ce-i explică acea analiză” 98. 293–349. însă având şi elemente care să-i asigure coerenţa. El vrea să contribuie la definirea „meseriei de istoric”. În cazul de faţă. cu istoria. Torbjörn Wandel. IV. „J’étais l’enfant de la morte”.la confesiune. al jubilaţiei profesionale. Ea l-a imunizat apoi contra utopiilor de un fel sau altul. decisivi pentru orice fiinţă umană. Ibidem. cea de un interes mai larg. în auto-comentariu. 2000. p. Căutând a defini „scrisul istoric”. meseria. Le contemporain du contemporain. Michel de Certeau se întreba. preocupat de ceea ce poate fi caracteristic în devenirea unui istoric: orizont conceptual. de la tată aşadar la nepoată. 20. Georges Duby. înrâuririle. opţiuni tematice. spune el în Autoportret94. p.. Ibidem. Nora (ed. L’Ecreture de l’histoire. 102 103 Ibidem. 109. la rândul său. p. 348. Michel de Certeau’s place in history. 137–138. iată marile teme ale autobiografiei gândite ca secvenţă de ego-istorie101. 99 Cf. p. ferindu-l de marile ispite ale veacului XX. e plină însă de intruziuni confesive. 17. 101 René Rémond. p. p. Disciplina istorică l-a apărat pe René Rémond de sistem. insistând asupra relaţiei dintre mit şi imagine în evul mediu97. René Rémond se prezintă în acelaşi volum ca un „contemporan al contemporanului”. cu toate că era convins de inapetenţa istoricului la memorialistică: „Les historiens n’ont pas coutume de se confesser”93. un lung discurs despre sine în raport cu lumea.a. de orgoliul explicaţiei ultime. „L’historien véritable n’est-il pas celui dont l’ouverture d’esprit n’a pas éteint la ferveur.). Paris. insistând – cum era şi firesc – asupra anilor de copilărie şi adolescenţă. qui sait allier lucidité et sympathie. contra schimbării radicale a existenţei colective. p. p. 12 . cu atât mai mult când e vorba de propria-i devenire99. dar făcând el însuşi mărturisiri menite a răspunde la întrebarea: „Cum am devenit istoric?” Formaţia intelectuală. idei asemănătoare. de spirit doctrinar şi sectarism ideologic. Cu sau fără temei? Mai toată opera lui Chaunu. 218. continuitatea de la o epocă la alta100. însă rămâne sceptic cu privire la capacitatea istoricului de a manifesta. atât de vastă. p. 241–292. Ibidem. 55–76. 100 Michelle Perrot. în Essais…. 72/1978. Asupra acesteia îşi îndreaptă atenţia. Istoricul e mereu implicat subiectiv în reconstrucţia trecutului. 348–349. pe care înclină să o numească ego-laborator sau ego-faber95. pentru a relua formula în volumul scos de Nora. medievistul de talie mondială. Essais d’ego-histoire (infra: Essais…). Sub acest unghi. mai multă istorie vindecă poate de aceste neajunsuri102. experienţele. Julia Kristeva ş. iniţiată de revista Arc. dar mai ales pentru cine transformă timpul în materie de studiu sistematic. el rostise. Se poate descrie „aerul timpului”? Michelle Perrot a încercat să o facă în partitura sa de ego-istorie. colaborarea la Annales şi relaţiile cu „noii istorici” etc. e mai sceptic în privinţa genului. în Rethinking History. ci numai o parte. punând-o sub semnul bucuriei. în care timpul a cunoscut schimbări sensibile. cu eternitatea. El nu vrea să-şi povestească viaţa toată. incluzând trei generaţii. obiectivitatea cea mai deplină96. memorialul se înscrie între un mesaj patern şi unul transmis fiicei sale. în „L’Arc”. 1975.

Ca să se împlinească în posteritate. ajunsă la o „brutală deschidere” şi la o extensie considerabilă a câmpului său de investigaţie109. Jacques Le Goff şi-a pus. Inserierea volumului Essais d’ego-histoire în Bibliothèque des Histoires e nu mai puţin semnificativă. E. Dar a trebuit să constate că nu are a lăsa decât puţină memorie. 61–107. al cărei statut epistemic necesită încă analize şi nuanţe. Ca în orice descriere a unei vieţi umane. în Essais…. Sugestii. 351. Pierre Chaunu a cunoscut şi el impulsul „noii istorii”. Se recunoaşte la el. menită să exploreze mai bine trecutul. A. Foucault. capacitatea de a îndura. Paris. după cum s-a spus. una de la care se pot aştepta însemnate mutaţii şi în sfera sintezei. 173–239. pe plan universal. el tinde a-şi croi totuşi un loc mai precis în ansamblul istoriografiei. 110 Vezi supra. pluralul sugerând un proiect de abordare multiplă a domeniului. nu mai puţin semnificative pentru pulsul momentan al discursului istoric.). 107 Ibidem. Conclusion. punându-şi existenţa sub zodia apetitului cognitiv105. Les lieux de mémoire. ci tot de istorici104. condusă de Nora însuşi. K. făcând 104 105 Jacques Le Goff. În eseurile de ego-istorie pe care el însuşi le provocase. istoriografie (Santo Mazarino. susceptibilă să-i lege existenţa de aceea a noilor generaţii de istorici. tema ego-istoriei e susceptibilă de aprofundări şi nuanţe. Jacques Le Goff introducea astfel o nuanţă personală în excursul său. Ce que je croix. p. F. 1982. ca şi în spaţiul românesc110. nota 2. 13 . pe linia unui proiect ce se conturează deja în ansamblul istoriografiei. „Fils de la morte”. toate de un interes eminent108. 33–45 etc. de la statutul său de martor şi interpret totodată. Asemenea paranteze a deschis şi în alte lucrări. 108 Idem. făcându-l să admire disponibilităţile creatoare ale omului. par să promită o continuitate benefică. Furet. în cadrul ego-istoriei. pentru a nu mai pomeni marea sinteză colectivă. Le Roy Ladurie). curajul de a mărturisi credinţa în valorile transcendente. M. Nora nu fac decât să o pună din nou în valoare. aşa se numea el însuşi în „autobiografia” din Essais d’ego-histoire107. Pomian). p. un „elan vital spre o istorie ascetică şi combativă”. 239. Tentativele de structurare a unui asemenea discurs în ultimele decenii s-au limitat la rudimente conceptuale şi de metodă. elaborând însă o formulă proprie. perspective Abia schiţată în rândurile de mai sus. pornind anume de la relaţia cercetătorului cu istoria imediată. într-o bună relaţie. 106 P. iar eseurile coordonate de P. rezista. după cum se vede. Pierre Nora vedea un semn de „ceas bun al istoriografiei”. Memoria şi ego-istoria se află. Fără a se dori autonom. Am avut ocazia unei scurte sistematizări în acest domeniu. Se regăsesc în această serie studii despre „scrisul istoric” (Michel de Certeau). aceea a pierderii timpurii a mamei sale106. Duby.îi fortifică spiritul. p. în Essais…. „istoria serială”. Chaunu. Momigliano. idei şi mentalităţi (G. pentru a-i defini succint străduinţele autocognitive. în L’appetit de l’historien. inventa. L’appetit de l’histoire. p. Ibidem. istoricul nu are nevoie de notari. p. 109 Pierre Nora. Discuţiile aferente. la originea căreia stă o dramatică experienţă personală. 364. p. problema testamentului. ei înşişi artizani ai memoriei. Discursul despre sine al istoricului rămâne o temă mereu deschisă. imaginarul medieval (Jacques Le Goff. Mona Ozouf etc. în Essais….

cum ne îndeamnă stăruitor un analist al istoriografiei contemporane111. după cum au dovedit unii analişti ai fenomenului 114. dar şi la „haute surveillance”. de la simpla însemnare jurnalieră la pseudo-epistolar. în mod firesc. Ocultarea istoriei recente. tăceri. ego-istoria invită desigur la o veghe de sine continuă. Cantacuzino. interviul. p. 9–10. Paris. dreptul de a emite un discurs personal. În acest spirit. 111 Pierre Laborie. 1985. istoricul caută să-şi obţină autonomia. M. dialogul. cit. să o cureţe de păienjeniş. 112 J. antropologie culturală etc. 1. 14 . care îi impune adesea rezerve. 97. B. p. 216). seria „par lui-même” etc. de la amintiri şi memorii la autobiografiile redactate cu precauţie de istoric. Istoricul e ţinut şi profesional să se ocupe de igiena memoriei sale. a politicului. Duroselle consideră istoria ca „un torent purificator” ( De la connaissance actuelle du passé. sub supravegherea statului. dar şi a societăţii. Scrisorile către Simon. Ea se află de aceea. narativism. Science et conscience de l’histoire . 36–49. tot mai numeroase şi mai greu de sistematizat în zilele noastre. 113 114 G. Ego-istoria îl ajută să-şi obiectiveze propria situaţie. p. de ceea ce un bun exeget al temei numea „nostalgia mincinoasă a timpului”113. e în multe cazuri o formă de ipocrizie. amnezii asumate115. op. psihoistorie. fac deja parte din panoplia ego-istoriei. Cluj-Napoca. p. Un asemenea „câmp” nu e lesne explorabil şi nu îngăduie deocamdată sinteze integratoare. în acord cu viziunea sa despre lume şi cu datele extrase din examenul materiei. 1984. 1993. Cf. 115 Ibidem. un fel de a evita confruntarea cu sine. Marc Ferro. Modalităţile de expresie comportă de altfel o varietate inepuizabilă. a propriei istorii.abstracţie deocamdată de sugestiile venite dinspre semiotică. de scoriile inutile 112. Prefaţa. în RSMP. L’histoire sous surveillance. Conştient de situaţie. Istoria ca discurs e tot mai mult un pariu proporţional cu utilizările ei paraştiinţifice. în raport cu răspunderile impuse de epocă.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful