Puncte de vedere bizantine asupra Islamului Seminar Bizanț.

John Meyendorf
Taducere si redactare : NEGOIȚĂ PAUL grupa 6

Menționări ale învățăturii islamice nu apar în literatura bizantină înainte de secolul al VIII – lea. Știm că ciocnirea spirituală și intelectuală dintre Mohamed și prima lui generație de adepți cu creștinismul nu a implicat Biserica Ortodoxă imperială, ci pe cea monofizită și nestoriană, comunități care au alcătuit majoritatea populației creștine în Arabia, Siria, Egipt și Mesopotamia. Până la sfârșitul perioadei umayyade acești creștini sirieni sau copții erau conducătorii și practic singurii reprezentanți ai vieții creștine în califat. Și prin intermediul acestor comunități – adesea prin traduceri laborioase din greacă în siriacă, și din siriacă în arabă – arabii au cunoscut lucrările lui Aristotel, Platon, Galien, Hipocrate și Plotin. Printre monofiziți și nestorieni, arabii au găsit mulți slujitori civili, diplomați și oameni de afaceri dornici să ajute la construirea imperiului lor și care adesea au preferat, cel puțin la început, să se acomodeze robiei musulmane, dcât să sufere opresiunea – soartă care pe care o aveau de îndurat în Biserica Ortodoxă Calcedoniană a Imperiului Bizantin toți disidenții religioși. Prima întâlnire a Islamului cu creștinătatea ortodoxă a avut loc pe câmpul de luptă, în războaiele care din secolul al șaptelea i-au situat la poluri opuse pe arabi față de Împărații greci. Astfel s-au confruntat două civilizații care modelate în mari proporții de respectivele lor ideologii religioase au făcut ca fiecare parte să interpreteze atitudinea și acțiunile celeilalte ca motivate de religie. Dacă în Coran s-a căutat sprijin pentru un război sfânt împotriva celor care „îi atribuie lui Dumnezeu asociați” – adică a creștinilor care cred în Treime – bizantinii s-au revanșat după exemplul Sfântului Ioan Damaschin considerând Isamul ca pe un “Înaintemergător al lui Antihrist”. Dar, oricât de tăioase ar fi fost aceste declarații de intoleranță reciprocă, oricât de fanatice ar fi fost insistările asupra războiului sfânt o mai bună apreciere mutuală a fost treptat adusă de necesitatea diplomației, a coexistenței în zonele ocupate și eficienta reflecție a minților strălucite. Scopul meu aici este să analizez întâlnirea dintre Bizanț și Islam în sfera religiei. Limitările de spațiu nu îmi permit mai mult decât a oferi câteva exemple ilustrând atitudini variate ale bizantinilor față de credința musulmanilor. Aceste exemple vor fi scoase din patru categorii de documente: 1. Literatura polemică 2. Texte canonice și liturgice

povestea este în mare parte bazată pe relatări din viața arabă a sec.lea care pe de altă parte este plină de legende incredibile. Îi urmează o descriere a sectei Αὐηοπποζκόπηαι ( o deviație specifică monahismului creștin) și-i precede paragraful despre iconoclasm. După ce și-a exercitat îndatoririle pentru o perioadă. . și-a păstrat funcțiile civile sub noul regim transmițând postul urmașilor săi. lucrător din administrția financiară a Damascului. Un asemenea post nu ar implica neapărat o cunoaștere adâncă a civilizației arabe. Din păcate. Scrisori oficiale trimise de demnitarii bizantini echivalenților lor musulmani 4. Materiale hagiografice Numele lui Ioan Damaschin e de obicei în capul listei polemicii creștine anti-musulmane. Islamul. în analiza lui critică asupra manuscriselor damaschine și a tradițiilor din ele menționează patru astfel de scrieri: 1. Documentele Sinodului al VII – lea par a sugera că Ioan a moștenit postul tatălui său pentru că ei compară retragerea sa în Mănpstirea Sfântul Sava cu convertirea lui Matei care înainte de a deveni un ucenic al lui Hristos a fost un colector de taxe. Teofan ne spune că tatăl lui Ioan a fost Ghenitos Logotetis ( γενικὸρέ λογοθέηηρ) sub califul Abdul – Melek (685 – 705). s-a retras în Mănăstirea Sfântul Sava din Palestina și a devenit unul din cei mai celebri teologi și imnografi. Hoeck.3. După tradiție. Johannes M. Sursele mai vechi sunt mult mai rezervate. în mod surprinzător este tratat ca o erezie creștină și poartă numărul 101 în ediția publicată. parte din opera principală a lui Ioan Damaschin „ Izvorul Cunoașterii” și este bazată pe o compilație similară alcătuită în secolul al V-lea de Sfântul Epifanie al Ciprului. În unele manuscrise Islamul figurează la numărul 100 urmând imediat după monoteliți (numărul 90). informația că Ioan a fost în administrația arabă a Damascului sub califatul umayyad și că a avut prin urmare o cunoaștere directă asupra civilizației arabe musulmane ar fi desigur foarte valoros. Dacă e să dăm crezare spuselor acestei tradiții. Ioan. Ioan a aparținut bogatei familii a lui Sergius Mansur. De vreme ce informațiile disponibile nouă despre viața lui Ioan sunt foarte sărace numai din scrierile lui putem să ne formăm o idee despre vederile lui asupra Islamului și asupra modului său de gândire. o examinare atentă a lucrărilor lui scot la iveală faptul că foarte puține dintre scrierile lui sunt legate de Islam. un catalog al ereziilor. Din păcate. al XI. Un capitol din De haeresibus. potrivit acestei tradiții a fost nepotul lui. ceea ce înseamnă că probabil el se ocupa cu strângerea taxelor de la comunitățile creștine. reprezentant al Bizanțului care a negociat predarea orașului arabilor în 635.

Adevăratul autor de aici este evident Abu-Qurra. Dialogul a fost publicat de două ori purtând numele lui Ioan Damaschin. oricare ar fi rezultatul următoarelor investigații critice cu privire la scrierile anti-islamice atribuite lui Ioan Damaschin. și. Dar chiar și așa au fost formulate privindu-i autenticitatea. Din punct de vedere teologic. Cea de-a patra scriere anti-islamică atribuită lui Ioan este un manuscris arab ce n-a fost niciodată studiat. Dialog între un saracin și un creștin. În imnele sale el se roagă pentru „ victoria Împăratului asupra dușmanilor săi” el speră că prin intermediul Născătoarei de Dumnezeu basileul „ va călca în picioare popoarele barbare”. iar citatele din Coran sunt considerate de învățați drept o interpolare târzie. ei nu au adăugat prea multe la faima de netăgăduit a lui Ioan Damaschin de apărător al cinstirii icoanelor. lucru ce subliniază neconsistența manuscrisului sugerând puternic că dialogul este o compilație a scrierilor lui Abu-Qurra atribuită lui ioan Damaschin de scribii de mai târziu. ce luptă împotriva noastră” și pentru care Maica Domnului este rugată să-I pună sub picioarele iubitorului și piosului Împărat. cele două opuscule originale sunt în origine inversată. contribuția lui la istoria bizantinilor împotriva Islamului este slabă. Dacă cineva admite autenticitatea acestor scrieri chiar și numai în parte. este o expresie tehnică recent și cu convingere studiată de M. Din toate aceste texte. capitolul despre Islam din De haeresibus pare a fi în cele din urmă singurul de încredere. (scrieri literare restrânse). El nu uită niciodată să menționeze pe „ suveranul purtător de cruce” ca fiind scutul ce protejează moștenirea lui Hristos împotriva dușmanilor blasfemiatori. Expresia δὶα θωνῆρ. Și nu există îndoială privind identitatea acestor dușmani : „ei sunt poporul Ismaeliților. Întrun alt dialog atribuit lui Abu-Qurra titlul specofică totuși că Teodor a scris δὶα θωνῆρ Ἰωὰννος Δαμαζκηνοῦ. numit Combatere. se va vedea mai jos că nu este prima oară când subiectul este abordat de un autor bizantin. Dialogul se găsește în unele manuscrise purtându-i numele fară nici o mențiune de Ioan Damaschin. de fapt. Richard : înseamnă “potrivit învățăturilor morale” ale lui Ioan Damschin. . un autor ce va fi menționat mai târziu în această lucrare. o combinație a două opuscule. întâi de Lequien și apoi de Gallandus. Autor a primei sistematice Expunere a Credinței Ortodoxe și unul dintre cei mai talentați imnografi ai creștinătății. ambele putând fi găsite purtând și numele lui Teodor Abu-Qurra. un echivalent al lui ἀπὸ θωνῆρ.2. În fiecare din aceste ediții. ambele două ediții fiind retipărite în Migne. Prin urmare. Studiul textelor liturgice ale lui Ioan Damaschin confirmă puternic prima impresie dobândită în urma citirii capitolului despre Islam din De haeresibus – aceea a unui Ioan trăind într-un mediu creștin ce păstrează intactă perspective politică și istorică a Bizanțului.

Astfel spun : Αλλᾶ οὐὰ Κοςβάπ. asta nu ar dovedi în mod clar că Ioan a citit într-adevăr Coranul. și acest lucru le era cunoscut bizantinilor care au încercat desigur să găsească urme ale păgânismului chiar în sânul Islamului. Niceta de asemenea vorbește despre «idolul Χαςβάπ» (πποζκςνεῖ ηῷ Χοςβὰπ εἰδώλω) reprezentând pe Afrodita. Același lucru este menționat și de către Constantin Porfirogenetul în „Despre administrarea imperiului”.a cărui întoarcere victorioasă în Orient o așteaptă cu speranță – a căzut în erezia iconoclastă este pentru el o problemă mai presantă decât credințele arabilor cuceritori. Iată ce scrie Constantin: “Ei se roagă și stelei Afroditei pe care o numesc Κοςβάπ. uneori mai vechi decât Islamul.În minte și în inimă Ioan încă trăiește în Bizanț. Ιοan Damaschin o identifică pe Χαβὰπ sau Χαβὲπ (el folosește ambele forme) și cu Afrodita și cu Ka’aba care după el reprezintă capul zeității păgâne. Voi menționa un singur exemplu. Lucrurile legendare comune despre originile Islamului sunt menționate de autori în moduri diferite. și totuși. adică după Ioan Damaschin. Și cu siguranță Ioan este mai la curent cu evenimentele din Constantinopol decât cu cele privitoare la Islam. cea care conține versete din Coran nu este o interpolare târzie. Orice cunoaștere asupra Islamului. iar steaua o numesc Κοςβάπ. Gherman al Constantinopolului deasemenea menționează că „Saracinii în deșert se adresează unei pietre neînsuflețite și o invocă pe așa numita Χαβάπ (ηήν ηε λεγομένος Χαβὰπ ἐπίκληζιν) ”. Chiar dacă în cele din urmă se va dovedi că ultima parte a capitolului 101 din De haeresibus . în același timp ilustrează superficiala lor cunoaștere a Islamului. adică Dumnezeu și Afrodita. Faptul că împăratul Bizanțului . Ioan face referire la un cult pre-islamic al Afroditei. Pentru că ei îl numesc pe Dumnezeu Αλλᾶ. unul care arată că Ioan nu este nici mai original. arătată de către Ioan și de către alți polemiști bizantini este poate unul dintre cele mai interesante aspecte ale tipului de literatură pe care îl studiem. Că a existat printre arabi înainnte de ridicarea Islamului un anumit cult al Stelei dimineții pare sigur. numită Χαβὲπ sau Xαβάπ de către arabi ce a supraviețuit în forma adorării pietrei sacre Ka’aba. . arătate de relatările lui Ioan au legătura cu venerarea pietrei Ka’aba și îi dau lui Ioan posibilitatea de a batjocori legendele islamice despre cămila lui Avraam fiind în piatra sacră. În jurul anului 725. În secolul al XI-lea. și în implorarea lor strigă Αλλᾶ οὐὰ Κοςβάπ. Tradiționala invocare islamică Allahu akbar – Dumnezeu este măreț! – la care se face referire evidentă aici i-a nedumerit pe autorii bizantini de după secolul al VII-lea. Cunoașterea tradițiilor arabe orale. Cunoscătorii de limbă arabă trebuie să ne informeze dacă toată această paralelă evidentă cu etimologia cuvintelor din textul lui Ioan are vreo valoare. οὐὰ îl folosesc pentru conjuncția și. nici mai bine informat decât alți greci in această privință. directă sau indirectă și aceea a cunoașterii tradițiilor orale.

care a trăit în teritoriu musulman ocupat. și au fost implicați în dispute diferite. ambii Teodor și Niceta au fost mult mai familiarizați cu Islamul decât a fost Ioan Damaschin.și întreaga lui ceartă este susținută de cele mai violente epitete pe care le adresează lui Mohamed pseudo-profetul. Dialogurile lui Teodor este adevărat mențin o atitudine negativă îndreptată spre Islam și personalitatea lui Mohamed. mincinosul. Împreună cu aceste certuri polemice în legătură cu opoziția dintre absolutismul monoteist al Islamului și al doctrinei creștine despre Treime. Unul dintre ei este episcopul vorbitor de limbă arabă. contactul Islamului primar cu creștinismul a implicat comunitățile monofizite și nestoriene. ipocritul. și apelativul atribuit de Ioan musulmanilor – aceea de „tăietori ai lui Dumnezeu” – pentru că îi taie din Dumnezeu pe Logos și pe Duhul Sfânt. în principal în Siria în a doua jumătate a secolului al VIII-lea. și adulterul. un cărturar din anturajul lui Fotie. monofiziți. Ioan și contemporanii său au fost prin urmare tentați să insereze Islamului un caracter accentuat creștin și să asimileze Islamul într-o erezie creștină deja condamnată. Am prezentat deja că Ioan încadrează Islamul printre ereziile creștine. Teodor pentru că a trăit alături de musulmani și i-a antrenat în dialoguri și Niceta pentru că a studiat în întrgime textul Coranului. cu siguranță nu pe cele ariene. Abu-Qurra a scris și în greacă și în arabă. De fapt. Deși au scris în stiluri foarte diferite. Ioan atinge un acut punct de neînțelegere – chestiunea liberului arbitru și al predestinației .Totuși exemplul cu pasajul în care vorbește despre Afrodita demonstrează că Ioan Damaschin nu a adăugat nimic substanțial la informațiile privitoare la Islam care să nu fie deja valabile bizantinilor timpului său și că de-abia are un argument acceptat care să confirme convenabil că arabii erau devotați materiei. Astfel Mohamed a fost un arian. nu este decât o replică la acuzațiile musulmanilor că ei sunt „cei care admit asociați în Dumnezeire”. Această atitudine către Islam a fost bazată pe faptul că Coranul admite caracterul revelat atât al Iudaismului cât și al Creștinismului. majoritatea au fost scrise în forma dialogurilor cu eretici variați cu care autorul a intrat în contact (nestorieni. Din aceste scurte opuscule se poate simți adevărata natură a relațiilor care au existat între musulmani și creștini în secolul al VIII-lea. Din cele 52 scurte tratate scrise în greacă. un fals profet . Teodor Abu-Qurra. deoarece nega divinitatea Logosului și un pnevmatomah negând-o pe aceea a Duhului Sfânt. origeniști) și 17 sunt direcționate împotriva Islamului. Celălalt este al lui Niceta Bizantinul. De aici probabil legenda lui Mohamed fiind propovăduită în religia creștină de către un călugăr arian. Toate acestea au fos desigur duse și mai departe de către alți polemiști. Două numere merită specificare specială în istoria cea mai îndepărtată a polemiștilor bizantini împotriva Islamului.

cu siguranță nu -și dorește să revină asupra acestui lucru astăzi”. spune musulmanul. Caracterul pragmatic al anumitor dialoguri ale lui Abu-Qurra nu exclude folosirea a mai multor argumente teologice tehnice. Dar își poate cineva imagina o mai mare plăcere decât aceea de care Adam și Eva s-au bucurat în Rai. lucru. Când musulmanul obiectează asupra morții lui Hristos – Persoana lui Hristos este alcătuită dintr-un trup și un suflet.arian. A fost desigur respinsă de Teodor printr-o serie de argumente care reflectau conversații la un nivel popular . De aceea trupul lui Hristos a rămas necorupt în mormânt. în același fel Dumnezeu este Unul în Trei. atunci creștinii trebuie să mulțumească evreilor pentru că au contribuit la realizarea voinței lui Dumnezeu devreme ce tot ce se întâmplă este în acord cu vrerea Sa”. bineînțeles dificil de înțeles pentru musulmani. Dar argumentele folosite sunt făurite astfel încât să fie înțelese de către adeversari ele corespunzând unor încercări ale unor conversații reale. La o întrebare care era de neevitat în orice conversație dintre un musulman și un creștin. „O femeie”. Un scurt dialog este în ăntregime dedicat doctrinei creștine despre Euharistie. scrie Teodor. Teodor adoptă o atitudine pragmatică. aici Teodor se sprijină pe imagini medicale familiare ambelor părți : coborârea Duhului Sfânt asupra pâinii și vinului care sunt prin urmare transformate în Trupul și Sângele lui Hristos este similară acțiunii ficatului care asimilează hrana prin emisie de căldură. Dar . Iată câteva exemple: arabii refuză să creadă în doctrina trinitară pentru că ar aduce despărțire în Dumnezeire? Dar Coranul este unul singur chiar dacă se pot face multe copii din el. Teodor răspunde că devreme ce Dumnezeu nu s-a arătat inteesat de o rapidă înmulțire a bărbaților când bărbatul era singur pe Pământ. aceea a poligamiei. Teodor replică : “Devreme ce spui că toți cei ce vor muri în războiul sfânt vor ajunge în Rai trebuie să le mulțumești romanilor pentru că au ucis atât de mulți din frații tăi”. posedat de un duh necurat. „Dacă Hristos a trebuit să moară voluntar. se mărită cu un bărbat de dragul plăcerii și al nașterii de prunci. separarea lor ar însemna dispariția lui Hristos ca persoană – Teodor răspunde referindu-se la doctrina ortodoxă a unirii ipostatice care este bazată pe unitatea ipostasului divin al lui Hristos care este și rămâne chiar și în moarte element unificator al tuturor elementelor alcătuindu-l pe Dumnezeu Omul. unde se aflau totuși în monogamie?”. Concluzionează apoi amintindu-i musulmanului de inevitabilele altercații și scene de gelozie ce au loc într-un harem. care știe că va fi mai bine înțeleasă de către oponenții săi decât orice altă referință la moralitatea înaltă sau sfințenia din cadrul căsătoriei. Discuția foarte des atinge doctrina predestinației intens dezbătută în lumea musulmană. Și când musulmanul susține în continuare că preferă poligamia pentru că îi oferă o siguranță mai sporită a nașterii de urmași. Teodor este un aristotelian deplin conștient de toate rafinamentele doctrinei bizantine trinitare și hristologice.

O expunere apologetică a credinței creștine. doar confuză”. 1997. “Cum se poate ca asta – se întreabă el. El o îndeplinește cu conștiinciozitate. masiv. este un exemplu intelectual așteptat cu precădere de la un scolastic de pe lângă Fotie și finanțat de Bardas și curtea lui Mihail III. dar fără să se aștepte la un eventual auditor sau cititor musulman. îndreptată împotriva doctrinei trinitare creștine – subiect spinos între cele două părți. Și nu are pe nimeni printer făpturi care să-I fie egal sau să-I semene”. Niceta scrie în Constantinopol și probabil nu a vorbit niciodată cu un musulman. Eternal) este la începutul cărții lui Niceta tradus cu grecescul ὁλόζθαιπορ. adică „atotsferic”. aceasta vine de la Botez. ci. nici teologică. “El este Dumnezeu Unic. Copmbaterea lui Niceta este pur academică și savantă în alcătuire . Asociația Studenților Musulmani Români. p. nici juridică. care este o nouă naștere și care ar trebui acceptată liber și urmată de fapte bune. O respingere sistematică a Coranului în 30 de capitole. Aceasta se deduce de exemplu din tratarea sa a surei CXII. Multe dintre punctele teologice abordate de Teodor sunt preluate de Nicetas Byzantinos în extinsele sale tratate dedicate împăratului Mihail al IIIlea. 2232). ediția I. Cartea lui Niceta are două părți : 1. permanent. Dumnezeu cel Veșnic El nu are tată și nu a zămislit nici un Fiu.să fie trimisă din Rai?” Niceta nu știe arabă și foloseste diferite treaduceri ale Coranului. echivalat aici cu Veșnic (eng. termen ce evocă o . ceea ce îi dă lui Niceta oportunitatea de a ridiculiza o așa concepție materială asupra divinității. nici istorică. Fundamentul reflectă impresia produsă de Coran asupra unui intelectual din secolul al IX-lea căruia i-a fost dată sarcina de a combate noua credință. Cuvântul arab samad care înseamnă solid. dar are un exemplar complet al Coranului și-l critică sistematic în exact forma avută la îndemână cu titluri și numere (acestea nu corespund întotdeauna cu editările moderne ale Coranului). nefiind nici profetică. de a crea și de a alege : dacă există o predestinație spre bine. Comparând Coranul cu Scriptura el vorbește despre “cărticica cea mai jalnică a arabului Mohamed. Traducerea sensurilor și comentarii. Mai târziu el își corectează traducerea și înlocuiește samad cu ὁλόζθςπορ. plină de blasfemii contra Celui mai Înalt. cu toată urâțenia și murdăria vulgarității. (Coranul cel Sfânt.discuția despre predestinație se îndreaptă și către o zonă mai filozofică și mai teologică : Teodor explică doctrina creștină asupra actului divin al creației din primele 6 zile și care de atunci a dat omului putința de a acționa. care nu are nici măcar înfățisarea unui stil biblic. concentrată în special pe doctrina trinitară (673 – 701) 2.

a învățat dialectul arabilor”). și care este mai aproape de imaginea concretă a lui Dumnezeu dată de textul coranic. Va fi suficient să menționăm aici că începând din secolul al XII-lea până spre secolul al XV-lea Islamul este deja cunoscut la scară largă în Bizanț.masă metalică solidă.ηῆρ ηάξεωρ ηῶν Ππεδικαηόπων. Am ales aceste exemple din multe altele dint textul lui Niceta pentru că sunt repetate de alți autori bizantini. lucru inevitabil dacă stăm să ne gândim că ne aflăm în etapa primară a relațiilor bizantino-arabe. fostul împărat s-a reprezentat pe sine ținând în mâini un pergament cu inscripția Μέγας ὁ Θεὸρ ηῶν Χπιζηιανῶν adică primele sale cuvinte împotriva Islamului. tradusă de Demetrius Kydones. Bartolomeu al Edessei arată deja însemnate cunoștințe despre rolul lui Otman și Abu-Bakr după moartea lui Mohamed. Și rugăciunule lui nu sunt numai .diferite desigur de Islamul tradițional – ce le erau cunoscute bizantinilor. Un scriitor din secolul al XIII-lea. Niceta de exemplu e evident că a studiat Coranul chiar dacă în traduceri care lasă de dorit. ἤηοι ηῶν κηπύκων” – numit Ricaldos a mers în Babilon… și. sau lipitoarea aflată la originea omului nu provin de fapt din unele forme populare ale religiei arabe. El compune 4 Apologii ale Creștinismului și 4 Tratate combătând Coranul. chiar și în scrierile unui monah latin. nu e nici o îndoială că acesta este mult mai bine informat decât predecesorii lui privind noua stare în care trăiește. Un alt exemplu de înțelegere greșită din cauza unei traduceri neglijente : Niceta acuză Coranul de a învăța că omul se trage dintr-o lipitoare. bătută de un ciocan. Ele ilustrează permanenta neînțelegere dintre două culturi și două mentalități religioase. Ricaldus de Monte-Croce (+1309). Pe lângă sursele bizantine de dinaintea lui el foloseste Combaterea Latină a Islamului scrisă de un călugăr Dominican florentin. Deși metoda sa de combatere rămâne mai degrabă academică și abstractă. De fapt. . 2) vorbește despre o particulă de sânge coagulat. El dă piept cu provocarea islamică realistic și arată zelul de a căuta informații și argumente în orice sursă. Cantacuzino pare să fi privit publicarea scrierilor sale anti-islamice ca pe un eveniment major în viața sa: în bine-cunoscutele și frumoasele sale copii ale lucrărilor sale teologice. ocupând un loc central în alte polemici. dar arată totodată și cunoașterea textelor coranice de către unii bizantini. comandate pentru biblioteca lui privată de Constantin însuși și care se află acum la Paris. El își citează sursa : “Un călugăr din ordinul predicatorilor . În secolul al XIV-lea împăratul retras. Ioan Cantacuzino adună și mai multe informații. textul Arabic (sura XCVI. Pe de altă parte se poate pune întrebarea dacă nu cumva asemenea interpretări bizantine ale doctrinei Islamice cum a fi cea a formei sferice a lui Dumnezeu. muncind mult. O completă trecere în revistă a literaturii bizantine direcționate contra Islamului ar trebui desigur să includă studiul multor documente aparținând cronologic perioadei mai târzii care sunt în afara scopului lucrării noastre.

argumentul luat ca atare nu pare satisfăcător. Un foarte vechi ritual conține o serie de douăzeci și două de anatematisme împotriva lui Mohamed însuși și a credințelor lui. toate rudele profetului (fiecare după numele său) și pe toți califii până la Yezid (680-683). II Literatura polemică bizantină a determinat în sens larg oficiala atitudine canonică a Bisericii privind Islamul. al treilea calif). Anatematismele repetă multe din argumentele folosite de polemiști : venerarea Afroditei numită Χαβάπ. sperând ca și Constantin într-o ulterioară convertire a musulmanilor și în acceptarea cel puțin pentru momentul respectiv. Alte anateme sunt îndreptate asupra Coranului : concepția musulmană a Paradisului. convertirea la creștinism cerând renunțarea la ele. Acesta s-a folosit probabil de tratatele lui Niceta și de alte surse contemporane. Califii de mai târziu nefiind menționați l-a determinant pe Fr. devreme ce listei îi lipsește orice ordine cronologică (numele lui Yezid este urmat de cel al lui Otman. poligamia. doctrina predestinației. și în care Eustațiu.pentru distrugerea Islamului. care duce la idea că Dumnezeu Însuși este originea răului. Totuși. unde se vor săvârși tot soiul de păcate „devreme ce Dumnezeu nu poate fi rușinat”. Autorul ritualului evident a știut mai multe despre Islam decât Ioan Damaschin. Grigorie Palama a descris în 1354 călătoria sa în Asia-Minor ocupată de turci. o atitudine ce se reflectă în riturile primirii musulmanilor convertiți la Creștinism. Pare plauzibil. Cumont să concludă că ritualul datează de la începul secolului al VIII-lea. . ci și pentru convertirea lor. Convertitului i se cere să-l anatemizeze pe Mohamed. interpretarea islamică a relatărilor evanghelice și atitudinea Coranului față de Vechiul Testament. Acestea toate dovedesc că el a luat Islamul mult mai în serios decât autorii secolului al VIII-lea și al IX-lea. În orice caz. mitropolit al Tesalonicului a jucat un rol de frunte. faimosul teolog isihast și arhiepiscop al Tesalonicului. într-un ton mai cu seamă optimist. vreme în care ritualuri similare pentru primirea evreilor și pavlicienilor erau alcătuite. prin urmare să delimităm alcătuirea ritualului în secolul al IX-lea. a unei coexistențe pașnice. acest ritual particular era încă în uz în secolul al XII-lea pentru că Niceta Coniatul dă o descriere detaliată a unu conflict care l-a făcut pe împăratul Manuel I să se împotrivească sinodului patriarhal. Merită să amintim aici că prieten al lui Cantacuzino. teoria că omul se trage dintr-o lipitoare.

După câteva certuri între palat și patriarie. care a acționat în calitate de purtător de cuvânt al Bisericii în această chestiune a susținut că un Dumnezeu crezut a fi „un metal bătut cu ciocanul ” nu este adevăratul Dumnezeu. Măsura imperială a provocat o opoziție puternică din partea sinodului și a patriarhului.” Motivul aceste măsuri a fost acela că împăratul se temea să nu îi scandalizeze pe convertiți obligându-i să anatemizeze nu numai credința lui Mohamed.” Episodul este însemnat în măsura în care ilustrează existența clară a două perspective în ceea ce privește Islamul : una extremă care a adoptat o atitudine absolute negativă catre mahomedanism considerând-o o formă de păgânism. Sofia. a fost găsită o soluție de compromis. și una moderată care a încercat să nu distrugă toate posibilitățile de interacțiune și să aibă în vedere monoteismul lor. III . dar acum preciza simplu: „Anatema lui Mohamed și a tuturor învățăturii și moștenirii sale. Manuel I a aparținut grupei a doua și în semnul acestui respect a urmat obiceiul predominant al oficialităților bizantine : acela de toleranță. ci de asemenea și pe Dumnezeul lui. Manuel a emis două decrete poruncind ștergerea ultimelor două anateme din ritual. Dumnezeu cel Veșnic (textul grecesc folosește ὁλόζθςπορ – metal bătut cu ciocanul). aceasta sugerând că părțile creștine și musulmane nu credeau de fapt în Unul și Același Dumnezeu. începând cu exemplarul folosit în biserica Sf. Împăratul și-a retras decretul și ultima anatemă a fost păstrată în ritual. ci un idol material ce ar trebui anatemizat și tratat ca atare. Anatema citată din sura CXII. El nu are tată și nu a zămislit nici un Fiu.În 1178. Se poate observa asta din următoarele categorii de documente pe care le vom analiza – scrisorile trimise de împărații bizantini și personajele mai însemnate din cercul lui colegilor arabi. Eustațiu al Tesalonicului. Și nu are pe nimeni printer făpturi care să-I fie egal sau să-I semene. suna cam așa: “Anatemizez pe Dumnezeul lui Mohamed despre care el spune :”El este Dumnezeu Unic.

El nu se îndoiește că amîndoi cred în același Dumnezeu și că cel din urmă acceptă Vechiul Testament ca aedvăr revelat. Scrisoarea lui Leon este un răspuns la solemnba cerere a lui Omar de a-i trimite o expunere a credinței creștine. Omar îi cere lui Leon să-i arate motivele care-l fac pe acesta să prefere creștinismul în fața oricărei alte credințe. probabil cu mici adăugiri. De fapt. Reproduce textul original. Nu pot dezbate aici în detaliu asupra autenticității sale.că Umar.. denunțându-le credințele și invitându-i să se convertească la Islam. numit de tine guvernator al Persiei. scrise chiar de el. dar textul original grecesc al scrisorii lui Leon (sau scrisorilor) s-a pierdut.De ce se proclamă trei Dumnezei? – De ce adoră osemintele Apostolilor și profeților. și-i adresează diferite întrebări : “De ce de la moartea lui Iisus creștini s-au despărțit în 72 de neamuri?. după bunul său plac…” Și nu este Islamul. mai tânăra dintre cele două religii frământată de schisme. Documentul este interesant din mai multe motive : 1. Caută Omar argumente pentru religia cea adevărată? Dar sunt numeroși profeți și apostoli care au afirmat divinitatea lui Iisus în timp ce Mohamed e singurul care susține contrariul. El nu simte nevoia de a condamna pretinsul cult al Afroditei în Islam sau de a-l face pe Omar să renunțe la idea care susține că omul s-ar trage dintr-o lipitoare. Omar II a domnit pentru numai trei ani (717-720) scrisoarea putând fi datată cu oarecare precizie. era un obicei al primilor califi ca la întronizarea lor să trimită astfel de cereri necredincioșilor regi. Este primul text bizantin care combate Islamul arătând o familiaritate cu subiectul mult mai mare decât aceea a altor polemiști contemporani. Faptul că a existat o astfel de corespondență cu chestiuni referitoare la credință între cei doi este explicit atestat de către Teofan. Provine de la primul împărat iconoclast. Lui nici prin gând nu-i trece să-și întărească spusele cu legende populare sau denaturări. “Știm. -scrie Leon. Această atribuire este acceptată fără urmă de îndoială de către Krumbacher și Eichner. a înlocuit cărți străvechi cu altele. dar precede controversei iconoclaste în sine oferind astfel valoroase dovezi asupra părerii lui Leon în ceea ce privește cinstirea icoanelor în această perioadă incipientă.Pentru început. chiar mai grave decât cele care au chinuit creștinismul de la început? Aceste separări petrecute în Islam au avut loc . Abu-Tarab și Solman Persanul au fost cei care au compus Coranul deși s-a răspândit zvonul printre voi că Dumnezeu este cel care l-a coborât din ceruri”… Și mai știm și că un anume Hajjaj. O versiune armeană mult mai întinsă este păstrată de istoricul Ghevond. și din punct de vedere istoric cel mai important document este o scrisoare a lui Leon III către califul Omar II. această dovadă este confirmată cum vom vedea maî târziu și în alte surse contemporane. 3. O scurtă versiune latină a fost realizată de către Champerius care destul de neglijent a atribuit scrisoarea lui Leon al VIlea..” Răspunsurile lui Leon sunt toate bazate pe exegeza atât a bibliei cât și a Coranului. picturile și crucea?.

armeni. saracini. Ortodocșii condamnând în continuare cinstirea “lemnului și culorii” apelau la doctrina desprre Întrupare pentru a da și un înțeles sacramental. Textul lui Leon reprezintă prin urmare un interesant exemplu de apologie creștină de a nu se minimaliza rolul icoanelor. Faptul că acest lucru este exprimat în textul scrisorii. nu numai unul educativ apropierii de icoane. caldei. nici ortodocșii nu au fost capabili. Cinstirea Crucii este însă mai pronunțată. El scrie : “Partea spre care s-au întors profeții când s-au rugat nu este cunoscută. mărindu-i pe sfinți. Imaginile sint încă parte a curții imperiale bizantine ortodoxe. dar Leon nu le atribuie nimic altceva în afara importanței educaționale și emoționale. Cât despre imagini. sirieni. noi nu le dăm o cinstire asemănătoare neavâmd în Sfânta Scriptură nici o poruncă în această privință. latini. Atenția noastră nu este îndreptată către lemn și culoare. Sfânta Scriptură nu ne spune nimic cum că Avraam s-ar fi îndreptat într-acolo…” Găsim și un pasaj intersant privind cinstirea Crucii și a icoanelor: “Noi cinstim Crucea pentru suferințele Cuvântului lui Dumnezeu Întrupat. pentru că nici iconoclastii. și știm că a fost păstrată chiar și de către iconoclaști. așa cum ni s-a transmis este o indicație clară a atitudinii sale. O atitudine similară ca cea a lui Leon poate fi găsită în scrierile patriarhului Gherman. și se poate vedea clar . la fel de om ca și ei.numai în cadrul unui singur popor. Criticarea de către împărații bizantini a cultului Ka-abei nu e nici pe departe atât de exagerată mitologic ca în cazul altor polemiști. persani. într-o ultimă instanță să adopte o poziție față de imaginile atât de imparțiale. etiopieni. aflând în Vechiul Testament porunca divină ce l-a autorizat pe Moise să așeze în Tabernacol imaginile heruvimilor. am simțit întotdeauna dorința de a le păstra imaginile ce ne-au parvenit din vremea lor. dar nu se dă nici o închinare lemnului și culorilor. în timp ce creștinismul a fost de la început îmbrățișat de greci. ca reprezentări ale vieții lor. toți vorbitori de aceeași limbă. ” Acest text reflectă o stare de spirit predominantă la curtea din Constantinopol în anii care au precedat decretului iconoclast din anul 726. Prezența lor ne cucerește și aducem slavă lui Dumnezeu care ne-a mântuit prin Fiul Său Cel Unul-Născut. evrei. Cu toate acestea. care spre 720. acela al arabilor. în timp ce iconoclastii condamnau orice imagine reprezentând pe Hristos sau pe sfinți. Tu esti cel care te lași purtat în a venera altarul păgân al sacrificiului. georgieni și albanezi : unele neînțelegeri între ei erau inevitabile! O mare parte a scrisorii lui Leon este centrată pe latura liturgică și de adorare în răspuns la atacurile lui Omar privind Tainele. pe care îl numești Casa lui Avraam. Folosirea de imagini este clar îndreptățită de Vechiul Testament. și însuflețiți de un sincer atașament pentru ucenicii Domnului care au ars din iubire pentru Mântuitorul Însuși. încă împărtășea acest punct de vedere când venea vorba de icoane. indieni.

dar până acum se poate vedea ca deja în secolul al IX-lea exista o destul de mare diferență între uzul intern al polemicilor și cererile ospitalității diplomatice. dar omite polemica directă și criticarea Coranului. existența ei (a corespondenței) fiind menționată de nepotul său. . Nicolae însuși a corespondat cu califul în chestiuni politice și trei dintre scrisorile sale s -au păstrat. Este foarte probabil ca scrisoarea pe care a primit-o Mihail III de la calif să fie asemănătoare cu cea pe care Omar i-a trimis-o lui Leon III. alteori ca o dovadă a idolatriei crețtine. împăratul Mihail III a primit o scrisoare ἐκ ηῶν Ἀγαπηνῶν. Toată autoritatea vine de la Dumnezeu “și de la acest unic Dumnezeu am primit noi toți puterea domniei” și “cele două puteri mai mari decât toate puterile de pe Pământ. ca și în războiul rece de azi adversarii au înclinat să folosească mijloacele celuilalt. “de la arabi”. patriarhul Nicolae Misticul. el exprimă în termeni hotărâți credința într-un singur Dumnezeu împărtășită de ambele părți. Spre 850. uneori ca simbol al creștinilor împotriva necredincioșilor. Devreme ce potrivit scrisorilor patriarhului. caz în care califul ar fi fost Al-Mutawakkil (847-861). Celelalte scrisori păstrate tratând despre subiectul nostru aparțin secolelor al IX-lea și al X-lea și sunt mai puțin importante din punct de vedere istoric. Edictul din 726 a fost doar următoarea și decisiva mișcare a acestei dezvoltări. adică cea a . De la ei aflăm că într-o bună măsură a existat într-adevăr toleranță reciprocă între musulmani și creștini. și i-a cerut lui Niceta Byzantinos. Cum în mod aproape violent a remarcat Andre Grabar un “război rece” al propagandei și șantajului s-a pus în mișcare braț la braț cu conflictele armate ce permanent i-au opus pe bizantini califatului în decursul celei de a doua părți al secolului al VII-lea și începutul celui de al IX-lea. care – susține autorul – nu contravene neapărat monoteismului. califul deasemenea trebuie să fi încetat persecutarea creștinilor. Nu e nici o îndoială că aceasta din urmă (curtoazia dipolmatică) se observă și în corespondența dintre Fotie și Calif. Nicolae face referire și la acele legi ale lui Mohamed însuși care sunt în favoarea toleranței religioase. Cele două răspunsuri scrise de Niceta sunt preocupate în întregime cu o expunere a credinței creștine despre Trinitate. in special devreme ce adeversarii puteau să protesteze la vreme de abuz. Într-o altă scrisoare.importanța acestei atitudini defensive față de Islam în prima fază a dezvoltării iconoclasmului. Și. În prima sa Combatere Niceta repetă părți ale tratatelor sale polemice dedicate unei positive expuneri a credinței creștine. Rerprezentările sacre au jucat un rol important în acest război rece. să răspundă în locul lui. Nu știm dacă scrierile lui Niceta au mai ajuns la destinație. priozonierii arabi se puteau ruga într-o moschee în Constantinopol fără ca nimeni să-I oblige să se convertească la creștinism. polemistul a cărui lucrare a fost deja luată în calcul de noi.

pentru că fiecare religie își susținea universalitatea misiunii și ambele imperii supremația asupra întregii lumi. Pamfletul redă practice un număr de glume de prost gust despre concepția musulmană a Raiului. documentul denotă interes pentru că arată că polemicile antiislamice bizantine pot aparține multor categorii și că stilul diplomatic și înțelegerea intelectuală din cadrul conducerii nu a împiedicat caricaturizările și batjocoririle altora. înaintemergătoare a lui Antihrist”. pe care Arethas îl ridiculizează într-un dialog numit Χοιποζθάκηηρ ἤ Μιζογόηρ. sașe secole mai tîrziu. Prin chiar nașterea acestei religii. După cum recent a demonstrat Prof. H. Pentru noi.Romanilor și cea a Arabilor au stăpânire [peste toți] și strălucesc pe bolta cerească la fel ca doi luceferi. Ne întrebăm dacă nu cumva se poate ca pe lângă aceste scrisori diplomatice să fi existat și alt gen de scrieri. J. Acestea au pus bețe in roate înțelegerii de ambele părți ducându-i la concluzia că războiul sfănt era până la urmă singura cale de relație ce trebuie să existe între cele două imperii. episcop de Cezareea. un scolastic faimos. se referă la același dezastru “care s-a ivit în timpul lui Heraclius”. un alt Ioan. nimeni și nimic nu a putut să o treacă. împăratul Constantinopolului în aproape aceași termeni. autorul real al acestui pamflet este Leon Choirosphacter. ucenic al lui Fotie. ” De aceea ar trebui ca ei să trăiască în fraternitate. Islamul era incapabil să distingă între “politic” și “spiritual”. Dar părerea oamenilor obișnuiți care era? Care era atitudinea creștinilor către musulmani în viața lor de zi cu zi în teritoriile ocupate și la marginile . Și. certuri dialectice sau efortori diplomatice. dar nici bizantinii nu au vrut niciodată să facă deosebire între catolicitatea evangheliilor și universalitatea imperială a Romei creștine. Jenkins. A existat între cele două religii o prăpaștie pe care indiferent de polemici. R. Menționăm aici un pamflet infam și lipsit de talent artistic alcătuit între 905-906 în Constantinopol și greșit atribiut lui Arethas. IV La începutul secolului al VIII-lea Ioan Damaschin descrie cu groază erezia care a apărut „în timpul lui Heraclius”: “amăgitoarea eroare a Ismaeliților. Neputîndu-se pune de acord pe tărâm duhovnicesc și teologic această opoziție a luat încă de la început conturul unei nemaipomenite lupte pentru supremație mondială.

viitorul apostol al slavilor. exprimă concepția împământenită printre bizantini că singur imperiul Romanilor este cel binecuvântat de Dumnezeu. Bacchus cel Tânăr și Noul Elias. Între documentele de acest tip. Găsește chiar un temei scripturistic pentru spusele sale : dând . în final. a refuzat să intervină pentru el pentru că știa că nu avea nici un sotți de izbândă. Nu e de mirare deci că în imaginația poporului musulmanul. viețile de sfinți reproduc discuții purtate între musulmani și creștini și în asemenea cazuri menționează și se folosesc de literatura polemică prezentată mai înainte : înn relatarea lui Euodius despre cei 42 de martiri de la Amorium. ca în cazul saracinilor aflați potrivit Sfinților Teodor și Teofil – în serviciul împăratului Teofil sau al lui Sammonas parakeimomenos al lui Leon VI. Pe de o parte avem un mare număr de vieți de martiri cu descrieri ale masacrelor săvârșite de musulmani – aceea a călugărilor de la Sf. aceea a 60 de pelerini greci la Ierusalim în 724 a căror moarte a marcat sfârșitul unui armiștițiu de 7 ani între Leon III și califat. cel nebun pentru Hristos. Este inserată în varianta slavonă a vieții lui Constantin. El atacă cu acuzații prin lipsa moralității printre musulmani – obiecția standard a creștinilor în fața pretinderilor musulmane că religia lor ar fi revelată de Dumnezeu și. În zonele ocupate creștinii locuiau adesea în spații închise evitând orice interacțiune cu cârmuitorii musulmani ai ținutului :când sfântul Ștefan.imperiului unde comercianți. Satan însuși apare deghizat într-un comerciant arab. Ocazional. călugăr în mănăstirea Sf. 17) în sprijunul doctrinei creștine a nașterii în feciorie și la fel ca Abu-Qurra combate spusele musulmanilor că împărțirea creștinismului în diferite erezii și secte nu este decât o dovadă a inconsistenței lui. cea mai bogată în conținut și cea mai originală este relatarea unei conversații din anul 850 în care a fost implicat și ambasadorul imperial în Sammara. problema predestinației este scoasă la suprafață ca fiind o problemă presantă între cele două religii. prizonieri și diplomați arabi erau numeroși? Hagiografia pare a fi cea mai de încredere sursă pentru un posibil răspuns la această întrebare. aceea a numeroși creștini care au cedat prigoanelor și au aderat la Islam. cum au făcut de exemplu doi sfinți din secolul al VIII-lea. Mai mult. aceea a celor 42 de martiri din Amorium capturați în timpul lui Teofil. arabii infiltrați în administrația imperială aveau o extrem de proastă reputație printre oameni. Sava și un om de mare prestigiu atât printre musulmani cât și printre creștini au aflat că patriarhul Ierusalimului Elias a fost arestat. oricare musulman era o ființă oribilă și odioasă : În Viața Sfântului Andrei. Sava. Observațiile mele anterioare în zona aceasta au arătat totuși că nici aici soluția nu e una simplă. Atitudinea filosofului Constantin este toată o apologie : el apără pe creștinii de acuzațiile menționate mai sus de a-l fi tăiat pe Dumnezeu citând Coranul (sura XIX. Constantin. dar care mai târziu s-au căit și ș-au intors în sânul Bisericii.

un episcop cipriot. temându-se să se amestece în mulțime. un soldat din armata musulmană retrasă rămâne în munți trăind acolo câțiva ani în completă izolare. firește nu a contribuit prea mult la înțelegerea dintre creștini și musulmani. ospitalitatea anumitor creștini se pare că i-a impresionat în mod plăcut pe saracini. privind în ansamblu relațiile dintre cele două religii. S-a notat că există o uimitoare similaritate între așa numitul dhikr musulman – invocarea numelui Domnului în strânsă legătură cu respirația . prin urmare neexistând nici o obligație a creștinilor de a-l asculta pe calif. Vasile I. O mândrie culturală și națională de acest fel. 22. Toate acestea implică alte relații decât cele polemice. Printre toate consecințele istorice ale cuceririi arabe în Orientul Mijlociu. una mi se pare a fi cea mai importantă : pentru secole creștinismul bizantin s-a menținut în defensivă. Într-un alt pasaj din Viața Sfântului Ștefan ni se spune că sfântul a primit cu simpatie și a respectat pe toți deopotrivă. Apostol Pavel : “Nu este nici barbar. în Hristos sunt toți”. Totuși. Petru al Argosului și la un moment dat chiar acceptă botezul. Demetrianos. Arabii n-au cu ce să se mândrească. nu se poate nega existența. Sfințenia. când arabii invadând Peloponezul sunt impresionați de sfințenia Sf. călătorind la Bagdad este primit de către calif și obține întoarcerea în Cipru a mai multor prizonieri greci. în special spre sfârsșitul perioadei în discuție a unei anumite familiaritați între Islam și Creștinism privind practicile spirituale și pietatea. O altă relatare din vremea lui Mihail II evocă cum după un atac asupra Nicopolisului în Epir. creștini și musulmani. În aproximativ același timp. nici măcar în ceea ce privește artele sau știința pentru că ei sunt numai imitatorii romanilor : “Toate artele de la noi vin”. Monahismul bizantin a continuat să înflorească în Palestina și muntele Sinai. . conclude Constantin. chiar și de patriarhul Fotie.și practicile bizantine isihaste. așa cum e ea exprimată în mai multe documente emise de Mihail III. Intră apoi în martirologiul local purtând numele Sf. Pe de altă parte. Asta se întâmplă de pildă la începutul secolului al X-lea. Totuși. Fr.ucenicilor săi porunca de a plăti ceea ce se cuvine Cezarului și plătind taxa pentru El și alții (Mt. ci. Totuși în răstimpul acestor ani reusește să se boteze. vedem că în esență au rămas impenetrabile una față de cealaltă. începe cu un citat din Sf. Dvornik cu siguranță are dreptate când vede în această atitudine a lui Constantin tipica abordare a tuturor “barbarilor” latini sau arabi. pe ici pe colo în scrierile hagiografice răsare și o notă mai pozitivă. 19-21) Iisus s-ar fi referit numai la Imperiul Roman nu la orice stat. Într-o zi un vânător îl ucide din greșală. Constantin Akropolis purcezând la scrierea vieții lui. Barbaros pentru că nici numele nu-I era cunoscut. în timp ce pelerinii au vizitat în continuare Țara Sfântă. care sunt apoi descriși în termeni mai prietenoși. nici grec.

cât și cea mai mare slăbiciune a creștinismului estic.Islamul nu numai că i-a obligat pe creștini să trăiască în mici comunități concentrate pe cultul liturgic. . ci i-a și făcut să se simtă ca și cum acest tip de existență ar fi fost unul normal. Vechiul instinct de conservare al Bizanțului care a constituit atât principala forță. a devenit ultimmul refugiu care i-ar fi putut asigura supraviețuirea în fața Islamului.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful