Ioan Paul al II-lea Ecclesia in Europa Exortaţie apostolică postsinodală despre Isus Cristos, Viu în Biserica sa, izvor de speranţă

pentru Europa, către episcopi, preoţi şi diaconi, către persoanele consacrate şi către toţi credincioşii laici

Cuprins Introducere Capitolul I: Isus Cristos este speranţa noastră Capitolul al II-lea: Evanghelia speranţei încredinţată Bisericii noului mileniu Capitolul al III-lea: Vestirea evangheliei speranţei Capitolul al IV-lea: Celebrarea evangheliei speranţei Capitolul al V-lea: Slujirea evangheliei speranţei Capitolul al VI-lea: Evanghelia speranţei pentru o Europă nouă Concluzie Introducere Veste bucuroasă pentru Europa 1. Biserica din Europa i-a însoţit cu sentimente de participare pe episcopii săi reuniţi în Sinod pentru a doua oară, în timp ce erau dedicaţi meditării asupra lui Isus Cristos, viu în Biserica sa, izvor de speranţă pentru Europa. Este o temă pe care şi eu, reluând împreună cu fraţii mei episcopi cuvintele din Scrisoare întâi a sfântului Petru, doresc să o proclam tuturor creştinilor din Europa la începutul celui de-al treilea mileniu. "Nu vă lăsaţi cuprinşi de frică, [...] nici să nu vă tulburaţi. Dimpotrivă, sfinţiţi-l pe Domnul Cristos în inimile voastre, gata oricând să daţi răspuns oricui vă cere cont de speranţa voastră" (3,14-15)[1]. Această veste a răsunat încontinuu de-a lungul marelui jubileu din 2000, cu care Sinodul, celebrat în ajunul acestuia, a fost în strânsă legătură, ca un fel de poartă deschisă spre el[2]. Jubileul a fost "un unic, neîntrerupt imn de laudă adus Treimii", un autentic "drum de reconciliere" şi un "semn de speranţă adevărată pentru cei care privesc spre Cristos şi spre Biserica sa"[3]. Lăsându-ne drept moştenire bucuria întâlnirii dătătoare de viaţă cu Cristos care, "cel de ieri şi de astăzi este acelaşi în vecii vecilor" (Evr 13,8), ni l-a propus pe Domnul Isus ca fundament unic şi de neclintit al adevăratei speranţe.

Un al doilea Sinod pentru Europa 2. Aprofundarea temei speranţei constituia încă de la început scopul principal al Celei de-a II-a Adunări Speciale pentru Europa a Sinodului Episcopilor. Ultimul din seria de sinoade cu caracter continental celebrate 1

ca pregătire a marelui jubileu din 2000[4], acesta avea ca obiective analizarea situaţiei Bisericii din Europa şi oferirea de indicaţii pentru promovarea unei noi vestiri a evangheliei, aşa cum subliniam în convocarea dată publicităţii de către mine la 23 iunie 1996, la încheierea Liturghiei celebrată pe stadionul olimpic din Berlin[5]. Adunarea sinodală nu putea să nu reia, să verifice şi să dezvolte ceea ce a rezultat în Sinodul precedent dedicat Europei, care s-a celebrat în 1991, după căderea zidurilor, în jurul temei "Pentru a fi mărturisitori ai lui Cristos care ne-a eliberat". Din acea primă adunare specială a rezultat urgenţa şi necesitatea "noii evanghelizări", cu conştiinţa că "Europa astăzi nu trebuie doar să facă apel la precedenta sa moştenire creştină: trebuie de fapt ca ea să fie în măsură să decidă din nou asupra viitorului ei în întâlnirea cu persoana şi mesajul lui Isus Cristos"[6]. După nouă ani, s-a prezentat din nou cu forţa sa stimulatoare convingerea că "este o datorie urgentă a Bisericii aceea de a oferi din nou bărbaţilor şi femeilor din Europa mesajul eliberator al evangheliei"[7]. Tema aleasă pentru noua adunare sinodală propunea din nou, din perspectiva speranţei, aceeaşi provocare. Aşadar, era vorba de proclamarea acestui mesaj de speranţă unei Europe care părea că a pierdut-o[8].

Experienţa Sinodului 3. Adunarea sinodală, care s-a desfăşurat de la 10 la 23 octombrie 1999, s-a dovedit o preţioasă oportunitate de întâlnire, de ascultare şi de confruntare: a fost aprofundată cunoaşterea reciprocă dintre episcopii din diferite părţi ale Europei şi cu succesorul lui Petru şi, toţi, împreună, ne-am putut edifica unul pe altul, mai ales prin mărturiile acelora care, sub regimurile totalitare din trecut, au suportat grele încercări şi persecuţii îndelungate pentru credinţă[9]. Am trăit încă o dată momente de comuniune în credinţă şi în iubire, însufleţiţi de dorinţa de a realiza un fratern "schimb de daruri", îmbogăţiţi reciproc prin diversitatea experienţelor fiecăruia[10]. De aici a rezultat voinţa de a primi chemarea pe care Duhul o adresează Bisericilor din Europa pentru a le angaja în faţa noilor provocări[11]. Cu o privire plină de iubire, participanţii la întâlnirea sinodală nu s-au temut să observe realităţile actuale ale continentului, relevând lumini şi umbre ale acestuia. A rezultat clară conştiinţa că situaţia este marcată de grave nesiguranţe la nivel cultural, antropologic, etic şi spiritual. Tot la fel de clar s-a afirmat o voinţă puternică de a pătrunde în această situaţie şi de a o interpreta pentru a vedea îndatoririle ce revin Bisericii: au rezultat "utile orientări pentru a face mai vizibil chipul lui Cristos printr-o vestire mai incisivă întărită de o mărturie coerentă"[12]. 4. Trăind experienţa sinodală cu discernământ evanghelic, s-a maturizat tot mai mult conştientizarea unităţii care, fără a renega diferenţele care derivă din evenimentele istorice, leagă diferite părţi ale Europei. Este o unitate care, adâncindu-şi rădăcinile în inspiraţia comună creştină, ştie să alcătuiască diferitele tradiţii culturale şi care cere, atât la nivel social cât şi la nivel eclezial, un drum continuu de cunoaştere reciprocă deschis spre o mai mare împărtăşire a valorilor fiecăruia. În timpul Sinodului, încet-încet a devenit evidentă o puternică tindere spre speranţă. Deşi şi-au însuşit analizele complexităţii care caracterizează continentul, părinţii sinodali au observat că urgenţa cea mai mare care îl traversează, în Est cât şi în Vest, constă într-o nevoie crescândă de speranţă, aşa încât să se poată da sens vieţii şi istoriei şi pentru a înainta împreună. Toate reflecţiile Sinodului au fost îndreptate spre oferirea unui răspuns la această nevoie de a pleca de la misterul lui Cristos şi de la misterul trinitar. Sinodul a dorit să propună din nou figura lui Isus cel viu în Biserica sa, revelator al lui Dumnezeu iubire care este comuniune a celor trei persoane divine.

Icoana Apocalipsului 2

5. Prin prezenta exortaţie postsinodală, sunt bucuros să pot împărtăşi cu Biserica din Europa roadele acestei A II-a Adunări Speciale pentru Europa a Sinodului Episcopilor. Intenţionez astfel să sprijin dorinţa exprimată la încheierea adunării sinodale, atunci când păstorii au transmis textele reflecţiilor lor, cu rugămintea de a oferi Bisericii peregrine din Europa un document pe aceeaşi temă a Sinodului[13]. "Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune Bisericilor" (Ap 2,7). Vestind Europei evanghelia speranţei, voi avea drept călăuză cartea Apocalipsului, "revelaţia profetică" ce dezvăluie comunităţii de credincioşi sensul tainic şi adânc al lucrurilor care au loc (cf. Ap 1,1). Apocalipsul ne pune în faţa unui cuvânt adresat comunităţilor creştine, pentru ca să ştie să interpreteze şi să trăiască integrarea lor în istorie, cu întrebările şi neliniştile sale, în lumina biruinţei definitive a Mielului jertfit şi înviat. În acelaşi timp, suntem în faţa unui cuvânt care ne angajează să trăim abandonând tentaţia frecventă de a construi cetatea oamenilor făcând abstracţie de Dumnezeu sau împotriva lui. Într-adevăr, dacă s-ar întâmpla acest lucru, convieţuirea umană însăşi ar cunoaşte, mai devreme sau mai târziu, o înfrângere iremediabilă. Apocalipsul conţine o încurajare adresată credincioşilor: dincolo de orice aparenţă, şi chiar dacă nu se văd încă efectele, biruinţa lui Cristos a avut loc deja şi este definitivă. Aceasta este urmată de îndrumarea de a face faţă evenimentelor umane cu o atitudine de încredere fundamentală, care să izvorască din credinţa în Cel Înviat, prezent şi activ în istorie.

Capitolul întâi Isus Cristos este speranţa noastră "Nu te teme! Eu sunt cel dintâi şi cel de pe urmă şi cel viu" (Ap 1, 17-18) Cel Înviat este mereu cu noi 6. Într-o perioadă de persecuţii, de nelinişti şi de rătăcire pentru Biserica din timpul autorului Apocalipsului (cf. Ap 1,9), cuvântul care răsună în viziune este un cuvânt de speranţă: "Nu te teme! Eu sunt cel dintâi şi cel de pe urmă şi cel viu. Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu am cheile morţii şi ale locuinţei morţilor" (Ap 1,17-18). Suntem puşi astfel în faţa evangheliei, a "veştii bune", care este Isus Cristos însuşi. El este cel dintâi şi cel de pe urmă: în el întreaga istorie îşi află începutul, sensul, direcţia, împlinirea; în el şi cu el, în moartea şi învierea sa, totul a fost spus deja. Este cel viu: era mort, dar acum trăieşte pentru totdeauna. El este Mielul care stă în picioare în mijlocul tronului lui Dumnezeu (cf. Ap 5,6): este înjunghiat, pentru că şi-a vărsat sângele pentru noi pe lemnul crucii; este în picioare, pentru că s-a reîntors la viaţă pentru totdeauna şi ne-a arătat infinita atotputernicie a iubirii Tatălui. El ţine în mâna lui dreaptă şapte stele (cf. Ap 1,16), adică Biserica lui Dumnezeu persecutată, în luptă împotriva răului şi împotriva păcatului, dar care are totodată dreptul de a fi bucuroasă şi biruitoare, pentru că este în mâinile aceluia care a învins deja răul. El umblă în mijlocul celor şapte candelabre de aur (cf. Ap 2,1): este prezent şi activ în Biserica sa aflată în rugăciune. El este şi "cel care vine" (Ap 1,4) prin misiunea şi acţiunea Bisericii de-a lungul istoriei; vine ca secerător escatologic, la împlinirea timpurilor, pentru a duce la îndeplinire toate lucrurile (cf. Ap 14,15-16; 22,20).

I. Provocări şi semne de speranţă pentru Biserica din Europa Umbrirea speranţei 3

7. Acest cuvânt este adresat astăzi şi Bisericilor din Europa, adesea încercate de o umbrire a speranţei. Timpul pe care îl trăim, de fapt, cu provocările care-i sunt proprii, apare ca o perioadă de rătăcire. Mulţi bărbaţi şi femei par dezorientaţi, nesiguri, lipsiţi de speranţă şi destui creştini împărtăşesc această stare sufletească. Sunt numeroase semnalele îngrijorătoare care, la începutul celui de-al treilea mileniu, tulbură orizontul continentului european care, "deşi posedă din plin semne nemăsurate de credinţă şi mărturie şi deşi există un cadru al unei convieţuiri cu siguranţă mai libere şi mai unite, simte toată uzura pe care istoria antică şi recentă a produs-o în fibrele cele mai adânci ale popoarelor sale, generând adesea deziluzie"[14]. Printre multele aspecte, pomenite pe larg şi cu ocazia Sinodului[15], aş vrea să amintesc pierderea memoriei şi a moştenirii creştine, însoţită de un fel de agnosticism practic şi de un indiferentism religios, din cauza cărora mulţi europeni dau impresia că trăiesc fără rădăcini spirituale, asemenea unor moştenitori care au delapidat patrimoniul încredinţat lor de istorie. De aceea, stârnesc o mare uimire încercările de a da un chip Europei excluzând din ea moştenirea religioasă şi, în particular, sufletul profund creştin, fondând drepturile popoarelor care o alcătuiesc fără a le altoi pe trunchiul irigat de seva vitală a creştinismului. De pe continentul european nu lipsesc desigur simbolurile prestigioase ale prezenţei creştine, dar o dată cu afirmarea lentă şi progresivă a secularizării, ele riscă să devină simple vestigii ale trecutului. Mulţi nu mai reuşesc să integreze mesajul evanghelic în experienţa cotidiană; sporeşte dificultatea de a trăi propria credinţă în Isus într-un context social şi cultural în care proiectul vieţii creştine este permanent provocat şi ameninţat; în destul de multe sectoare publice este mai uşor să te declari agnostic decât credincios; există impresia că necredinţa este naturală în timp ce credinţa are nevoie de o legitimitate socială care nu este nici evidentă nici prevăzută. 8. Acestei pierderi a memoriei creştine i se alătură un fel de teamă de a înfrunta viitorul. Imaginea zilei de mâine cultivată rezultă adesea palidă şi nesigură. Există mai degrabă o teamă decât o dorinţă de viitor. Semne îngrijorătoare în acest sens sunt, printre altele, golul interior care chinuie multe persoane, şi pierderea sensului vieţii. Printre expresiile şi roadele acestei angoase existenţiale trebuie enumerate, în particular, dramatica scădere a natalităţii, scăderea numărului de vocaţii la preoţie şi la viaţa consacrată, dificultatea, dacă nu chiar refuzul, de a face alegeri de viaţă, inclusiv în căsătorie. Se asistă la o răspândită fragmentare a existenţei; prevalează o senzaţie de singurătate; se multiplică diviziunile şi poziţiile contradictorii. Printre alte simptome de acest fel, situaţia europeană de astăzi cunoaşte fenomenul grav al crizelor familiale şi al pierderii concepţiei înseşi de familie, continuarea sau reluarea de conflicte etnice, reapariţia unor atitudini rasiste, tensiunile interreligioase înseşi, egocentrismul care închide în sine indivizi şi grupuri, creşterea unei indiferenţe etice generale şi a unei griji spasmodice pentru propriile interese şi privilegii. În ochii multora, globalizarea care are loc, în loc să îndrepte spre o mai mare unitate a neamului omenesc, riscă să urmeze o logică ce îi marginalizează pe cei mai slabi şi sporeşte numărul săracilor de pe pământ. Legat de răspândirea individualismului, se observă o diminuare crescândă a solidarităţii interpersonale: în timp ce instituţiile de asistenţă desfăşoară o muncă lăudabilă, se observă o pierdere a sentimentului de solidaritate, aşa încât, chiar dacă nu lipseşte necesarul material, multe persoane se simt mai singure, lăsate în voia lor, fără structuri de sprijin afectiv. 9. La rădăcina pierderii speranţei se află încercarea de a face să prevaleze o antropologie lipsită de Dumnezeu şi de Cristos. Acest tip de gândire a dus la considerarea omului drept "centrul absolut al realităţii, făcându-l astfel în mod fals să ocupe locul lui Dumnezeu şi uitând că nu omul este cel care îl face pe Dumnezeu, ci Dumnezeu este cel care îl face pe om. Uitarea lui Dumnezeu a dus la abandonarea omului", motiv pentru care "nu trebuie să ne mirăm dacă în acest context s-a deschis un vast spaţiu pentru dezvoltarea liberă a nihilismului în domeniul filozofic, a relativismului în domeniul gnoseologic şi moral, a pragmatismului şi chiar şi a hedonismului cinic în viaţa de zi cu zi"[16]. Cultura europeană dă impresia unei "apostazii tăcute" din partea omului care are tot ce-i trebuie şi care trăieşte ca şi cum Dumnezeu nu ar exista. 4

Într-o asemenea perspectivă, capătă formă încercările, chiar şi cele recente, de a prezenta cultura europeană făcând abstracţie de aportul creştinismului care a marcat dezvoltarea sa istorică şi răspândirea sa universală. Ne aflăm în faţa urgenţei unei noi culturi, în mare parte influenţată de mass-media, de caracteristicile şi de conţinuturile adesea în contrast cu evanghelia şi cu demnitatea persoanei umane. Din această cultură face parte şi un tot mai răspândit agnosticism religios, legat de un mai profund relativism moral şi juridic, care-şi are rădăcinile în pierderea adevărului despre om ca fundament al drepturilor inalienabile ale fiecăruia. Semnele pierderii speranţei uneori se manifestă prin formele îngrijorătoare a ceea ce se poate numi "cultură a morţii"[17].

Ineluctabila nostalgie după speranţă 10. Dar, aşa cum au subliniat părinţii sinodali, "omul nu poate trăi fără speranţă: viaţa sa ar fi golită până la nesemnificativitate şi ar deveni insuportabilă"[18]. Adesea cine are nevoie de speranţă crede că poate afla pace în realităţile efemere şi fragile. Şi astfel, speranţa, redusă la un sector intramonden închis transcendenţei, este identificată, de exemplu, cu paradisul promis de ştiinţă şi tehnică, sau cu formele diferite de mesianism, cu fericirea de natură hedonistă adusă de consumism sau de cea imaginară şi artificială produsă de substanţele stupefiante, cu unele forme de milenarism, cu farmecul filozofiilor orientale, cu căutarea de forme de spiritualitate ezoterice, cu diferite curente New Age[19]. Toate acestea însă se dovedesc profund iluzorii şi incapabile să satisfacă acea sete de fericire pe care inima omului continuă să o simtă în lăuntrul său. Astfel, rămân şi se intensifică semnele îngrijorătoare ale pierderii speranţei, care uneori se manifestă şi prin forme de agresivitate şi de violenţă[20].

Semne de speranţă 11. Nici o fiinţă umană nu poate trăi fără perspective de viitor. Cu atât mai puţin Biserica, ce trăieşte în aşteptarea Împărăţiei care vine şi care este deja prezentă în această lume. Ar fi nedrept să nu notăm semnele influenţei evangheliei lui Cristos în viaţa societăţii. Părinţii sinodali le-au individualizat şi subliniat. Printre aceste semne trebuie enumerate redobândirea libertăţii Bisericii în Estul european, împreună cu noile posibilităţi pentru acţiunea pastorală; concentrarea Bisericii asupra misiunii sale spirituale şi asupra angajării de a trăi primatul evanghelizării şi în raporturile cu realitatea politică şi socială; conştientizarea sporită a misiunii proprii tuturor celor botezaţi, în varietatea şi complementaritatea darurilor şi a îndatoririlor; prezenţa mai numeroasă a femeii în structurile şi în sectoarele comunităţii creştine.

O comunitate de popoare 12. Privind spre Europa ca spre o comunitate civilă, nu lipsesc semnale de speranţă: în ele, în ciuda contradicţiilor istoriei, putem nota printr-o privire de credinţă prezenţa Duhului lui Dumnezeu care reînnoieşte faţa pământului. Astfel le-au descris părinţii sinodali la încheierea lucrărilor: "Constatăm cu bucurie deschiderea sporită a popoarelor, unele faţă de altele, reconcilierea dintre naţiuni pentru mult timp ostile şi duşmane, lărgirea progresivă a procesului unitar al ţărilor din Estul european. Sunt în desfăşurare recunoaşteri, colaborări şi schimburi de tot felul, astfel încât, puţin câte puţin, se creează o cultură, ba chiar o conştiinţă europeană, care sperăm că va putea să facă să crească, mai ales în tineri, sentimentul de fraternitate şi dorinţa de împărtăşire. Notăm drept pozitiv faptul că tot acest proces se desfăşoară după metode democratice, în mod pacific şi într-un spirit de libertate, care respectă şi valorizează legitimele diversităţi, suscitând şi sprijinind 5

procesul de unificare a Europei. Salutăm cu mulţumire ceea ce s-a făcut pentru a preciza condiţiile şi modalităţile respectării drepturilor omului. În fine, în contextul legitimei unităţi economice şi politice din Europa, în timp ce notăm semne de speranţă oferite de atenţia acordată dreptului şi calităţii vieţii, sperăm din suflet ca, într-o fidelitate creativă faţă de tradiţia umanistă şi creştină a continentului nostru, să fie garantat primatul valorilor etice şi spirituale"[21].

Martirii şi mărturisitorii credinţei 13. Însă intenţionez să atrag atenţia în particular asupra unor semne rezultate din viaţa specific eclezială. Înainte de toate, împreună cu părinţii sinodali, vreau să propun din nou tuturor, pentru a nu fi uitat niciodată, acel mare semn de speranţă constituit de atâţia mărturisitori ai credinţei creştine, care au trăit în ultimul secol, atât în Est cât şi în Vest. Ei au ştiut să-şi însuşească evanghelia în situaţii de ostilitate şi persecuţie, adesea până la dovada supremă prin vărsarea sângelui. Aceşti mărturisitori, în particular aceia dintre ei care au înfruntat încercarea martiriului, sunt un semn elocvent şi grandios, pe care suntem chemaţi să-l contemplăm şi să-l imităm. Ei ne dovedesc vitalitatea Bisericii; sunt ca o lumină pentru Biserică şi pentru omenire, pentru că au făcut să strălucească în întuneric lumina lui Cristos; întrucât fac parte din diferite confesiuni religioase, strălucesc şi ca semn de speranţă pentru drumul ecumenic, în certitudinea că sângele lor "este şi seva unităţii pentru Biserică"[22]. În mod mai radical, ei ne spun că martiriul este întruparea supremă a evangheliei speranţei: "Martirii, de fapt, vestesc această evanghelie şi o mărturisesc cu viaţa lor până la vărsarea sângelui, pentru că sunt siguri că nu pot trăi fără Cristos şi sunt gata să moară pentru el cu convingerea că Isus este Domnul şi Mântuitorul omului şi că, aşadar, numai în el omul află plinătatea adevărată a vieţii. În acest fel, conform îndemnului apostolului Petru, se arată gata să motiveze speranţa care este în ei (cf. 1Pt 3,15). În plus, martirii celebrează «evanghelia speranţei», pentru că dăruirea vieţii lor este manifestarea cea mai radicală şi mai măreaţă a acelei jertfe vii, sfinte şi plăcute lui Dumnezeu, care constituie adevăratul cult spiritual (cf. Rom 12,1), origine, centru şi culme a oricărei celebrări creştine. În fine, ei slujesc «evanghelia speranţei», pentru că prin martiriul lor exprimă în măsura cea mai înaltă iubirea şi slujirea omului, întrucât demonstrează că ascultarea faţă de legea evanghelică generează o viaţă morală şi o convieţuire socială care cinsteşte şi promovează libertatea oricărei persoane"[23].

Sfinţenia multora 14. Rodul convertirii înfăptuite de evanghelie este sfinţenia atâtor bărbaţi şi femei din timpul nostru. Nu doar a acelora care au fost proclamaţi oficial astfel de Biserică, ci şi a acelora care, cu simplitate şi în viaţa de zi cu zi, au mărturisit fidelitatea lor faţă de Cristos. Cum să nu ne gândim la nenumăraţii fii ai Bisericii care, de-a lungul istoriei continentului european, au trăit o sfinţenie generoasă şi autentică în taina vieţii familiale, profesionale şi sociale? "Toţi aceştia, ca nişte «pietre vii» care aderă la Cristos «piatra unghiulară», au construit Europa ca edificiu spiritual şi moral, lăsând posterităţii moştenirea cea mai preţioasă. Domnul Isus a promis: «Cine crede în mine va face şi el lucrările pe care le fac eu şi va face şi mai mari decât acestea, căci mă duc la Tatăl» (In 14,12). Sfinţii sunt dovada vie a împlinirii acestei promisiuni şi ne încurajează să credem că acest lucru este posibil şi în ceasurile cele mai dificile ale istoriei"[24].

Parohia şi mişcările ecleziale 6

15. Evanghelia continuă să aducă roadele sale în comunităţile parohiale, printre persoanele consacrate, în asociaţiile de laici, în grupurile de rugăciune şi de apostolat, în diferite comunităţi de tineret, ca şi prin prezenţa şi răspândirea noilor mişcări şi realităţi ecleziale. În fiecare dintre ele, de fapt, acelaşi Duh suscită o reînnoită dedicare evangheliei, o generoasă disponibilitate în slujire, o viaţă creştină marcată de radicalism evanghelic şi de elan misionar. Şi astăzi în Europa, în ţările postcomuniste ca şi în Occident, parohia, deşi are nevoie de o permanentă reînnoire[25], continuă să păstreze şi să exercite o misiune proprie indispensabilă şi de mare actualitate în sectorul pastoral şi eclezial. Ea rămâne cea care este în măsură să ofere credincioşilor spaţiul pentru o reală practicare a vieţii creştine, precum şi locul unei autentice umanizări şi socializări atât într-un context de dispersiune şi anonimat propriu marilor oraşe moderne, cât şi în zonele rurale cu populaţie redusă[26]. 16. Totodată, împreună cu părinţii sinodali, în timp ce-mi exprim cea mai mare stimă pentru prezenţa şi acţiunea diferitelor asociaţii şi organizaţii apostolice şi, în particular, a Acţiunii Catolice, doresc să scot în evidenţă contribuţia specifică pe care o pot oferi, în comuniune cu alte realităţi ecleziale, şi niciodată în mod izolat, noile mişcări şi noile comunităţi ecleziale. Într-adevăr, acestea din urmă "îi ajută pe creştini să trăiască în mod mai radical conform evangheliei; sunt leagănul diferitelor vocaţii şi dau naştere unor noi forme de consacrare; promovează mai ales vocaţia laicilor şi o fac să se exprime în diferite sectoare ale vieţii; favorizează sfinţenia poporului; pot fi mesaj şi îndemn pentru aceia care altfel nu întâlnesc Biserica; adesea sprijină drumul ecumenic şi deschid căi pentru dialogul interreligios; sunt antidotul împotriva extinderii sectelor; sunt de mare ajutor în a răspândi vivacitate şi bucurie în Biserică"[27].

Drumul ecumenic 17. Îi mulţumim Domnului pentru marele şi mângâietorul semn de speranţă constituit de progresele pe care le-a realizat drumul ecumenic în perspectiva adevărului, a iubirii şi a reconcilierii. Este vorba de unul dintre cele mai mari daruri ale Duhului Sfânt pentru un continent, ca cel european, care a dat naştere gravelor diviziuni dintre creştini în al doilea mileniu, şi care suferă încă mult din cauza consecinţelor acestora. Îmi amintesc cu emoţie unele momente de mare intensitate trăite în timpul lucrărilor sinodale şi convingerea unanimă, exprimată şi de delegaţii fraterni, că acest drum - în ciuda problemelor care rămân încă şi a celor noi care apar - nu poate fi întrerupt, ci trebuie continuat cu o ardoare reînnoită, cu o hotărâre mai adâncă şi cu disponibilitatea umilă a tuturor spre iertare reciprocă. Cu plăcere îmi însuşesc câteva din expresiile părinţilor sinodali, deoarece "progresul în dialogul ecumenic, care îşi are fundamentul cel mai adânc în însuşi cuvântul lui Dumnezeu, reprezintă un semn de mare speranţă pentru Biserica de astăzi: într-adevăr, creşterea unităţii dintre creştini este spre îmbogăţirea reciprocă a tuturor"[28]. Trebuie "să privim cu bucurie la progresele obţinute până acum în dialogul atât cu fraţii Bisericilor Ortodoxe cât şi cu cei din comunităţile ecleziale provenite din Reformă, recunoscând în ele un semn al acţiunii Duhului, pentru care trebuie să-l lăudăm pe Domnul şi să-i mulţumim"[29].

II. Reîntoarcerea la Cristos, izvor al oricărei speranţe Mărturisirea credinţei noastre 18. Din adunarea sinodală a rezultat, clară şi puternică, certitudinea că Biserica are de oferit Europei binele cel mai preţios, pe care nimeni altcineva nu i-l poate da: este credinţa în Isus Cristos, izvor de speranţă care nu dezamăgeşte[30], şi care este la originea unităţii spirituale şi culturale a popoarelor europene, care şi astăzi şi în 7

viitor poate constitui o contribuţie esenţială la dezvoltarea şi integrarea lor. Da, după douăzeci de secole, Biserica se prezintă la începutul celui de-al treilea mileniu cu acelaşi mesaj dintotdeauna, care constituie unica sa comoară: Isus Cristos este Domnul; în el, şi în nimeni altcineva, este mântuirea (cf. Fap 4,12). Izvorul speranţei, pentru Europa şi pentru lumea întreagă, este Cristos, "iar Biserica este canalul prin care trece şi se răspândeşte şuvoiul de har izvorât din inima străpunsă a Mântuitorului"[31]. În baza acestei mărturisiri de credinţă să izvorască din inima noastră şi de pe buzele noastre "o mărturisire de speranţă plină de bucurie: tu, Doamne, înviat şi viu, eşti speranţa mereu nouă a Bisericii şi a omenirii; tu eşti unica şi adevărata speranţă a omului şi a istoriei; tu eşti «între noi speranţa gloriei» (Col 1,27) deja în această viaţă a noastră şi dincolo de moarte. În tine şi cu tine, putem să ajungem la adevăr, existenţa noastră are un sens, comuniunea este posibilă, diversitatea poate deveni bogăţie, puterea împărăţiei este activă în istorie şi ajută la edificarea cetăţii omului, iubirea dă valoare veşnică eforturilor omenirii, durerea poate deveni salvifică, viaţa va învinge moartea, creaţia va participa la gloria fiilor lui Dumnezeu"[32]. Isus Cristos speranţa noastră 19. Isus Cristos este speranţa noastră pentru că el, Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu, care este dintotdeauna în sânul Tatălui (cf. In 1,18), ne-a iubit într-atât încât şi-a însuşit întru totul natura noastră umană, în afară de păcat, devenind părtaş la viaţa noastră, pentru a ne salva. Mărturisirea acestui adevăr este însuşi centrul credinţei noastre. Pierderea adevărului asupra lui Isus Cristos sau o neînţelegere a lui împiedică pătrunderea în însuşi misterul iubirii lui Dumnezeu şi a comuniunii trinitare[33]. Isus Cristos este speranţa noastră deoarece el revelează misterul Treimii. Acesta este centrul credinţei creştine, care poate oferi încă o mare contribuţie, aşa cum a făcut şi până acum, la edificarea de structuri care, inspirându-se din marile valori evanghelice sau confruntându-se cu ele, să promoveze viaţa, istoria şi cultura diferitelor popoare de pe continent. Sunt multiple rădăcinile spirituale care au contribuit prin seva lor la recunoaşterea valorii persoanei şi a demnităţii sale inalienabile, a caracterului sacru al vieţii umane şi a rolului central al familiei, a importanţei instruirii şi a libertăţii de gândire, de expresie, de religie, precum şi a tutelării legale a indivizilor şi a grupurilor, a promovării solidarităţii şi a binelui comun, a recunoaşterii demnităţii muncii. Aceste rădăcini au favorizat supunerea puterii politice faţă de lege şi faţă de respectarea drepturilor persoanei şi ale popoarelor. Este necesar să amintim aici spiritul Greciei antice şi al romanităţii, contribuţiile popoarelor celtice, germanice, slave, ugrofinice, ale culturii ebraice şi ale lumii islamice. Cu toate acestea trebuie să recunoaştem că, din punct de vedere istoric, aceste inspiraţii au aflat în tradiţia iudeo-creştină o forţă capabilă să le armonizeze, să le consolideze şi să le promoveze. Este vorba de un fapt care nu poate fi ignorat; dimpotrivă, în procesul construcţiei europene a "casei comune europene", trebuie să se recunoască faptul că acest edificiu trebuie să se sprijine şi pe valori care află în tradiţia creştină manifestarea lor deplină. Conştientizarea acestui lucru este în avantajul tuturor. Biserica "nu are calitatea de a exprima o preferinţă pentru una sau alta dintre soluţiile instituţionale sau constituţionale"[34] ale Europei, şi de aceea vrea să respecte cu coerenţă legitima autonomie a ordinii civile. Cu toate acestea, ea are misiunea de a întări în creştinii din Europa credinţa în Treime, ştiind bine că această credinţă este vestitoare a unei speranţe autentice pentru continent. Multe din marile paradigme importante amintite mai sus, care sunt la baza civilizaţiei europene, sunt înrădăcinate adânc în credinţa trinitară. Aceasta conţine un extraordinar potenţial spiritual, cultural şi etic, în măsură, printre altele, să lumineze şi unele mari problematici care se ridică astăzi în Europa, precum dezagregarea socială şi pierderea unei referinţe care să dea sens vieţii şi istoriei. De aici rezultă necesitatea unei reînnoite meditaţii teologice, spirituale şi pastorale asupra misterului trinitar[35]. 20. Bisericile particulare din Europa nu sunt simple entităţi sau organizaţii private. În realitate, ele acţionează într-o specifică dimensiune instituţională care merită să fie pusă în valoare din punct de vedere juridic, în 8

respect deplin faţă de buna orânduire civilă. Reflectând asupra lor înseşi, comunităţile creştine trebuie să se redescopere ca dar prin care Dumnezeu îmbogăţeşte popoarele care trăiesc pe continent. Acesta este mesajul de bucurie pe care ele sunt chemate să-l ducă fiecărei persoane. Aprofundând propria dimensiune misionară, ele trebuie să ateste constant că Isus Cristos "este unicul mijlocitor, aducător de mântuire pentru întreaga omenire: numai în el omenirea, istoria şi universul vor afla semnificaţia lor definitiv pozitivă şi se vor realiza pe deplin; el are în sine, în viaţa şi în persoana sa, raţiunile ultime ale mântuirii; el nu este doar mijlocitor al mântuirii, ci este izvorul însuşi al mântuirii"[36]. În contextul actual al pluralismului etic şi religios care caracterizează tot mai mult Europa, este necesar, aşadar, să mărturisim şi să propunem din nou adevărul despre Cristos ca unic mijlocitor între Dumnezeu şi oameni şi unic mântuitor al lumii. Aşadar - aşa cum am făcut la încheierea adunării sinodale -, împreună cu întreaga Biserică, îi invit pe fraţii şi surorile mele în credinţă să se deschidă în mod constant cu încredere lui Cristos şi să se lase reînnoiţi de el, vestind, prin puterea păcii şi a iubirii, tuturor persoanelor de bunăvoinţă că acela care îl întâlneşte pe Domnul cunoaşte adevărul, descoperă viaţa, află calea care duce la ea (cf. In 14,6; Ps 16[15],11). Prin stilul de viaţă al creştinilor şi prin mărturia cuvântului lor, locuitorii Europei vor putea descoperi că Cristos este viitorul omului. În credinţa Bisericii, "nu este nici un alt nume sub cer dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi" (Fap 4,12)[37]. 21. Pentru cei ce cred, Isus Cristos este speranţa oricărei persoane pentru că dă viaţa veşnică. El este "Cuvântul vieţii" (1 In 1,1), venit în lume pentru ca oamenii "să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug" (In 10,10). El ne arată astfel cum adevăratul sens al vieţii omului nu rămâne închis în orizontul monden, ci se deschide larg spre eternitate. Misiunea fiecărei Biserici particulare din Europa este aceea de a ţine cont de setea de adevăr a fiecărei persoane şi de nevoia de valori autentice care să însufleţească popoarele de pe continent. Cu o forţă reînnoită, ea trebuie să repropună noutatea care o însufleţeşte. Adică să pună în practică o acţiune culturală şi misionară articulată, arătând prin fapte şi argumente convingătoare cât de mult are nevoie noua Europă de redescoperirea propriilor rădăcini adânci. În acest context, cei care se inspiră din valorile evanghelice trebuie să desfăşoare un rol esenţial, care ţine de temelia solidă pe care să fie construită o convieţuire mai umană şi mai pacifică, deoarece îi respectă pe toţi şi pe fiecare în parte. Este necesar ca Bisericile particulare din Europa să ştie să redea speranţei componenta sa originară escatologică[38]. Într-adevăr, adevărata speranţă creştină este teologală şi escatologică, întemeiată pe Cel Înviat, care va veni din nou ca răscumpărător şi judecător şi care ne cheamă la înviere şi la răsplata veşnică.

Isus Cristos viu în Biserică 22. Întorcându-se la Cristos, popoarele europene vor putea afla din nou acea speranţă care singură oferă plinătate de sens vieţii. Şi astăzi îl pot întâlni, deoarece Isus este prezent, viu şi activ în Biserica sa: el este în Biserică şi Biserica este în el (cf. In 15,1ss; Gal 3,28; Ef 4,15-16; Fap 9,5). În ea, în virtutea darului Duhului Sfânt, el continuă neîncetat opera sa salvifică[39]. Cu ochii credinţei putem vedea prezenţa tainică a lui Isus în diferite semne pe care ni le-a lăsat. El este prezent înainte de toate în Sfânta Scriptură, care în fiecare parte a sa vorbeşte despre el (cf. Lc 24,27.44-47). Cu toate acestea, în mod cu adevărat unic, el este prezent sub speciile euharistice. Această "prezenţă o numim «reală», nu cu titlu exclusiv, ca şi cum celelalte prezenţe n-ar fi «reale», ci prin excelenţă, pentru că este substanţială, şi pentru că prin ea Cristos, Dumnezeu şi om, se face prezent în întregime"[40]. Într-adevăr, în Euharistie "sunt conţinute cu adevărat, în mod real şi substanţial trupul şi sângele împreună cu sufletul şi dumnezeirea Domnului nostru Isus Cristos şi deci Cristos întreg"[41]. "Euharistia este cu adevărat "mysterium fidei", mister care întrece înţelegerea noastră şi care nu poate fi primit decât în credinţă"[42]. Prezenţa lui Isus este reală şi în 9

alte acţiuni liturgice ale Bisericii pe care ea le celebrează în numele lui. Printre acestea se numără sacramentele, acţiuni ale lui Cristos, pe care el le împlineşte prin intermediul oamenilor[43]. Isus este prezent în lume şi prin alte moduri foarte reale, mai ales în discipolii săi care, fideli poruncii duble a iubirii, îl cinstesc pe Dumnezeu în spirit şi adevăr (cf. In 4,24) şi mărturisesc prin viaţa lor iubirea fraternă care îi distinge ca urmaşi ai Domnului (cf. Mt 25,31-46; In 13,35; 15,1-17)[44].

Capitolul al doilea Evanghelia speranţei încredinţată Bisericii noului mileniu "Fii vigilent! Întăreşte ce a rămas şi este gata să moară" (Ap 3,2) I. Domnul cheamă la convertire Isus se adresează astăzi Bisericilor noastre 23. "Aşa spune cel care ţine cele şapte stele în mâna lui dreaptă, cel care umblă în mijlocul celor şapte candelabre de aur [...], cel dintâi şi cel de pe urmă, cel care a fost mort şi este viu [...], Fiul lui Dumnezeu" (Ap 2,1.8.18). Isus însuşi vorbeşte Bisericii sale. Mesajul său este adresat tuturor Bisericilor particulare în parte şi priveşte viaţa lor internă, uneori marcată de prezenţa concepţiilor şi mentalităţilor incompatibile cu tradiţia evanghelică, adesea traversată de diferite forme de persecuţie şi, ceea ce este mai periculos, ameninţată de simptome îngrijorătoare de secularizare, de pierdere a credinţei primare, de compromis cu logica lumii. Adesea comunităţile nu mai au iubirea de odinioară (cf. Ap 2,4). Se observă cum comunităţile noastre ecleziale se luptă cu slăbiciuni, osteneli, contradicţii. Şi ele au nevoie să asculte din nou glasul Mirelui, care le invită la convertire, care le îndeamnă să aibă curajul de a experimenta lucruri noi şi le cheamă să se angajeze în marea lucrare a "noii evanghelizări". Biserica trebuie să se supună constant judecăţii cuvântului lui Cristos şi să trăiască dimensiunea sa umană într-o stare de purificare pentru a fi tot mai mult şi cât mai bine mireasa fără pată sau rid, îmbrăcată cu in imaculat, strălucitor (cf. Ef 5,27; Ap 19,78). Astfel, Isus Cristos cheamă Bisericile noastre din Europa la convertire, iar ele, împreună cu Domnul lor şi prin prezenţa lui, devin purtătoare de speranţă pentru omenire.

Acţiunea evangheliei de-a lungul istoriei 24. Europa a fost pătrunsă de creştinism mult şi profund. "Nu există îndoială că, în istoria complexă a Europei, creştinismul reprezintă un element central şi calificator, consolidat pe fundamentul moştenirii clasice şi al multiplelor contribuţii ale diferitelor influenţe etnico-culturale care s-au succedat de-a lungul secolelor. Credinţa creştină a modelat cultura continentului şi s-a împletit în mod inextricabil cu istoria acestuia, într-atât încât aceasta nu ar putea fi înţeleasă dacă nu s-ar face referinţă la evenimentele care au caracterizat mai întâi îndelungata perioadă a evanghelizării şi apoi secolele lungi în care creştinismul, în ciuda dureroasei diviziuni dintre Orient şi Occident, s-a afirmat ca religie a europenilor înşişi. Şi în perioada modernă şi contemporană, când unitatea religioasă s-a fărâmiţat cu timpul, fie prin ulterioare diviziuni care au avut loc între creştini, fie din cauza proceselor de detaşare a culturii de orizontul credinţei, rolul acesteia din urmă a continuat să fie de o importanţă deloc neglijabilă"[45]. 10

25. Interesul pe care Biserica îl are faţă de Europa vine din însăşi natura şi misiunea sa. Într-adevăr, de-a lungul secolelor, Biserica a avut legături foarte strânse cu continentul nostru, aşa încât chipul spiritual al Europei s-a format prin eforturile marilor misionari, prin mărturia sfinţilor şi a martirilor şi prin munca asiduă a călugărilor, a persoanelor consacrate şi a păstorilor. Din concepţia biblică despre om, Europa a extras ceea ce are mai bun în cultura sa umanistă, s-a inspirat pentru creaţiile sale intelectuale şi artistice, a elaborat norme de drept şi, nu în ultimul rând, a promovat demnitatea persoanei, izvor de drepturi inalienabile[46]. În acest fel Biserica, întrucât este depozitară a evangheliei, a contribuit la răspândirea şi consolidarea acelor valori care au dat culturii europene un caracter universal. Amintindu-şi toate acestea, Biserica de astăzi îşi dă seama, cu o responsabilitate reînnoită, că este urgent să nu se risipească acest preţios patrimoniu şi să fie ajutată Europa să se clădească reînsufleţind rădăcinile creştine ale originilor sale[47].

Pentru a realiza un adevărat chip al Bisericii 26. Întreaga Biserică din Europa să simtă că i se adresează ei porunca şi invitaţia Domnului: căieşte-te, converteşte-te, "fii vigilent şi întăreşte ce a rămas şi este gata să moară" (Ap 3,2). Este o exigenţă care apare şi din observarea timpului actual: "Situaţia gravă de indiferenţă religioasă a atâtor europeni, prezenţa multora care şi pe continentul nostru nu-l cunosc încă pe Isus Cristos şi Biserica sa şi care nu sunt încă botezaţi, secularismul care cuprinde o mare parte din creştinii care în mod obişnuit gândesc, decid şi trăiesc «ca şi cum Cristos n-ar exista», departe de a stinge speranţa noastră, o fac mai umilă şi mai capabilă să se încreadă numai în Dumnezeu. Din îndurarea sa primim harul şi chemarea la convertire"[48]. 27. Deşi uneori, ca în episodul evanghelic al potolirii furtunii (cf. Mc 4,35-41; Lc 8,22-25), putem avea impresia că Cristos doarme şi lasă barca în voia valurilor agitate, Bisericii din Europa i se cere să cultive siguranţa că Domnul, prin darul Duhului său, este mereu prezent şi activ în istoria omenirii. El prelungeşte misiunea sa în timp, făcând ca Biserica să devină un izvor de viaţă nouă, care curge în interiorul vieţii omenirii ca semn de speranţă pentru toţi. Într-un context în care se cade uşor în tentaţia activismului chiar şi la nivel pastoral, creştinilor din Europa li se cere să continue să fie cu adevărat transparenţa Celui Înviat, trăind într-o intimă comuniune cu el. Este nevoie de comunităţi care, contemplând-o şi imitând-o pe Fecioara Maria, chip şi model al Bisericii prin credinţă şi sfinţenie[49], să păzească semnificaţia vieţii liturgice şi a vieţii interioare. Înainte de toate şi mai presus de toate, ele vor trebui să-l laude pe Domnul, să-l roage, să-l adore şi să asculte cuvântul său. Numai astfel se vor putea împărtăşi din misterul său, trăind cu totul pentru el, ca membre ale miresei sale fidele. 28. În faţa permanentelor influenţe de diviziune şi a poziţiilor contradictorii, diferitele Biserici particulare din Europa, întărite prin legătura lor cu succesorul lui Petru, trebuie să se angajeze să fie un adevărat spaţiu şi instrument de comuniune pentru întregul popor al lui Dumnezeu în credinţă şi iubire[50]. De aceea, să cultive un climat de iubire fraternă, trăită cu radicalism evanghelic în numele lui Isus şi în iubirea sa; să dezvolte un context de relaţii de prietenie, de comunicare, de responsabilitate comună, de participare, de conştiinţă misionară, de atenţie şi de slujire; să fie însufleţite de atitudini de stimă, de acceptare şi corectare mutuală (cf. Rom 12,10; 15,7-14), pe lângă cele de slujire şi de sprijin reciproce (cf. Gal 5,13; 6,2), de iertare (cf. Col 3,13) şi de edificare mutuală (cf. 1Tes 5,11); să se dedice realizării unei pastoraţii care, valorizând toate diversităţile legitime, să promoveze şi o colaborare cordială între toţi credincioşii şi asociaţiile lor; să relanseze organisme de participare ca instrumente preţioase de comuniune pentru o acţiune misionară unanimă, suscitând prezenţa operatorilor pastorali pregătiţi şi calificaţi în mod adecvat. În acest fel, Bisericile înseşi, animate de comuniunea care este manifestare a iubirii lui Dumnezeu, fundament şi raţiune a speranţei care nu înşală (cf. Rom 5,5), vor fi reflectarea cea mai strălucitoare a Treimii, precum şi semn care interpelează şi invită la credinţă (cf. In 17,21). 11

29. Pentru ca în Biserică să poată fi trăită în mod deplin comuniunea, trebuie să fie scoasă în evidenţă varietatea de carisme şi vocaţii, care converg mai mult spre unitate şi o pot îmbogăţi (cf. 1Cor 12). În această perspectivă, este necesar şi ca, pe de o parte, noile mişcări şi noile comunităţi ecleziale, "lăsând deoparte orice tentaţie de a revendica drepturile de primogenitură şi orice neînţelegere reciprocă", să înainteze pe drumul unei mai autentice comuniuni între ele şi cu toate celelalte realităţi ecleziale, şi "să trăiască cu iubire în deplină ascultare faţă de episcopi"; pe de altă parte, este necesar şi ca episcopii, "manifestând acea paternitate a lor şi iubire care sunt proprii păstorilor"[51], să ştie să recunoască, să valorifice şi să coordoneze carismele şi prezenţa lor pentru a edifica Biserica unică. Într-adevăr, datorită creşterii colaborării dintre diferitele realităţi ecleziale sub îndrumarea iubitoare a păstorilor, Biserica întreagă le va putea prezenta tuturor un chip mai frumos şi mai credibil, o reflectare mai clară a chipului Domnului, şi astfel va putea contribui la redarea speranţei şi la mângâierea atât a acelora care o caută, cât şi a acelora care, deşi nu o caută, au nevoie de ea. Pentru a putea răspunde chemării evangheliei la convertire, "este necesar ca toţi împreună să facem un umil şi curajos examen de conştiinţă pentru a recunoaşte temerile şi greşelile noastre, pentru a mărturisi cu sinceritate încetineala, omisiunile, infidelităţile şi vinovăţiile noastre"[52]. Departe de a favoriza atitudini defetiste de descurajare, recunoaşterea evanghelică a propriilor vinovăţii nu va face altceva decât să suscite în comunitate experienţa pe care o trăieşte fiecare botezat: bucuria unei eliberări profunde şi harul unui nou început, care permite continuarea cu o mai mare vigoare a drumului de evanghelizare.

Pentru a înainta pe drumul spre unitatea creştinilor 30. În fine, evanghelia speranţei este forţa şi chemarea la convertire şi în sectorul ecumenic. În certitudinea că unitatea creştinilor corespunde poruncii Domnului "ca ei să fie una" (cf. In 17,11) şi că se prezintă astăzi ca o necesitate pentru o mai mare credibilitate în evanghelizare şi ca o contribuţie la unitatea Europei, este necesar ca toate Bisericile şi comunităţile ecleziale "să fie ajutate şi invitate să interpreteze drumul ecumenic ca o «înaintare împreună» spre Cristos"[53] şi spre unitatea vizibilă dorită de el, aşa încât să strălucească în Biserică unitatea în diversitate ca un dar al Duhului Sfânt, făuritor de comuniune. Pentru ca acest lucru să se realizeze este necesară o angajare răbdătoare şi constantă din partea tuturor, însufleţită de o speranţă adevărată şi, în acelaşi timp, de un realism serios, orientat spre "valorificarea a ceea ce ne uneşte deja, spre stima reciprocă sinceră, spre eliminarea prejudecăţilor, spre cunoaşterea şi iubirea reciproce"[54]. În acest sens, angajarea în unitate, dacă se doreşte a fi bazată pe fundamente solide, nu poate să nu cuprindă căutarea entuziastă a adevărului, printr-un dialog şi o confruntare care, în timp ce recunosc rezultatele obţinute până acum, să ştie să le valorifice ca impuls pentru un ulterior drum de depăşire a divergenţelor care încă îi separă pe creştini. 31. Este necesar să continuăm cu hotărâre dialogul, fără a renunţa în faţa dificultăţilor şi a ostenelilor: acesta să fie realizat "sub diferite aspecte (doctrinar, spiritual şi practic) urmărind logica schimbului de daruri, pe care Duhul le suscită în fiecare Biserică şi educând comunităţile de credincioşi, mai ales pe tineri, să trăiască momente de întâlnire şi să facă din ecumenismul înţeles în mod corect o dimensiune obişnuită a vieţii şi a acţiunii ecleziale"[55]. Acest dialog constituie una dintre preocupările principale ale Bisericii, mai ales în această Europă, care în mileniul trecut a trăit apariţia a prea multe diviziuni dintre creştini, iar astăzi se îndreaptă spre o mai mare unitate a sa. Nu ne putem opri din acest drum şi nici nu ne putem întoarce înapoi! Trebuie să-l continuăm şi să-l trăim cu încredere, pentru că respectul reciproc, căutarea adevărului, colaborarea în iubire şi, mai ales, ecumenismul sfinţeniei, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu pot să nu aducă roade. 12

32. În ciuda inevitabilelor dificultăţi, îi invit pe toţi să recunoască şi să valorifice, cu iubire şi fraternitate, contribuţia pe care Bisericile Catolice Orientale o pot oferi, prin însăşi prezenţa lor, prin bogăţia tradiţiei lor, prin mărturia "unităţii lor în diversitate", prin înculturarea realizată de ele în vestirea evangheliei, prin diversitatea riturilor lor, pentru o mai reală edificare a unităţii[56]. În acelaşi timp, vreau să-i asigur încă o dată pe păstorii, fraţii şi surorile Bisericilor Ortodoxe că noua evanghelizate nu trebuie confundată în nici un fel cu prozelitismul, rămânând neschimbată îndatorirea respectării adevărului, libertăţii şi demnităţii fiecărei persoane.

II. Biserica întreagă trimisă în misiune 33. Slujirea evangheliei speranţei printr-o iubire care evanghelizează este angajamentul şi responsabilitatea tuturor. Într-adevăr, oricare ar fi carisma şi ministerul fiecăruia, iubirea este calea principală indicată tuturor şi pe care toţi o pot parcurge: este calea pe care întreaga comunitate eclezială este chemată să o străbată pe urmele Învăţătorului său. Angajamentul miniştrilor hirotoniţi 34. Preoţii sunt chemaţi, în virtutea ministerului lor, să celebreze, să înveţe şi să slujească într-un mod deosebit evanghelia speranţei. Prin sacramentul ordinaţiunii care îi configurează cu Cristos care este cap şi păstor, episcopii şi preoţii trebuie să conformeze întreaga lor viaţă şi acţiune după Isus; prin predicarea cuvântului, celebrarea sacramentelor şi îndrumarea comunităţii creştine, ei fac prezent misterul lui Cristos şi, prin însăşi exercitarea ministerului lor, "sunt chemaţi să prelungească prezenţa lui Cristos, unicul şi supremul păstor, actualizând modul lui de viaţă şi devenind oarecum reflectarea sa în mijlocul turmei încredinţate lor"[57]. Fiind "în" lume dar nu "ai" lumii (cf. In 17,15-16), în situaţia actuală culturală şi spirituală a continentului european, sunt chemaţi să fie semn de împotrivire şi de speranţă pentru o societate bolnavă de "orizontalism", care are nevoie să se deschidă spre transcendent. 35. În acest cadru capătă importanţă şi celibatul preoţesc, semn al unei speranţe puse cu totul în Domnul. Acesta nu este o simplă disciplină ecleziastică impusă de autoritate; dimpotrivă, este înainte de toate har, dar inestimabil al lui Dumnezeu pentru Biserică, valoare profetică pentru lumea actuală, izvor al unei intense vieţi spirituale şi al unei pastoraţii fecunde, mărturie a împărăţiei escatologice, semn al iubirii lui Dumnezeu faţă de lume şi iubire neîmpărţită a preotului faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul său[58]. Trăit ca răspuns la darul lui Dumnezeu şi ca depăşire a tentaţiei unei societăţi hedoniste, celibatul preoţesc nu favorizează doar realizarea umană a celui care este chemat la el, ci se dovedeşte a fi factor de creştere şi pentru ceilalţi. Considerat în întreaga Biserică drept un bine pentru preoţie[59], cerut ca o obligaţie de către Biserica latină[60], respectat foarte mult de către Bisericile Orientale[61], celibatul, în contextul culturii actuale, apare ca semn elocvent care trebuie păstrat ca un bine preţios pentru Biserică. O revizuire a disciplinei actuale, în acest sens, nu ar permite rezolvarea crizelor vocaţiilor la preoţie care au loc în multe părţi din Europa[62]. Un angajament în slujba evangheliei speranţei cere şi ca în Biserică să se prezinte celibatul în plinătatea bogăţiei sale biblice, teologice şi spirituale. 36. Nu putem ignora faptul că astăzi exercitarea ministerului sacru întâmpină destule dificultăţi datorate fie culturii răspândite, fie diminuării numărului de preoţi împreună cu sporirea îndatoririlor pastorale şi oboseala pe care acest lucru îl comportă. Ca urmare, sunt mai vrednici de stimă, de recunoştinţă şi de afecţiune preoţii care trăiesc ministerul încredinţat lor cu o dăruire admirabilă şi cu fidelitate[63]. Reluând cuvintele scrise de părinţii sinodali, vreau să-i încurajez şi eu, cu încredere şi recunoştinţă: "Nu vă descurajaţi şi nu vă lăsaţi copleşiţi de oboseală; în deplină comuniune cu noi, episcopii, în fraternitate plină de 13

bucurie cu alţi preoţi, în responsabilitate comună cordială cu persoanele consacrate şi cu toţi credincioşii laici, continuaţi munca voastră preţioasă şi de neînlocuit"[64]. Pe lângă preoţi, doresc să-i amintesc şi pe diaconi, care participă, deşi într-o măsură diferită, la acelaşi sacrament al ordinaţiunii. Trimişi în slujba comuniunii ecleziale, ei exercită, sub îndrumarea episcopului şi împreună cu preoţii săi, "diaconia" liturgiei, a cuvântului şi a iubirii[65]. În acest fel propriu lor sunt în slujba evangheliei speranţei.

Mărturia persoanelor consacrate 37. Deosebit de elocventă este mărturia persoanelor consacrate. În acest sens, trebuie recunoscut înainte de toate rolul fundamental pe care l-a avut monahismul şi viaţa consacrată în evanghelizarea Europei şi în construcţia identităţii sale creştine[66]. Acest rol nu trebuie să lipsească în zilele noastre, într-un moment în care este urgentă o "nouă evanghelizare" a continentului şi în care edificarea de structuri şi legături mai complexe îl pun în faţa unei moment crucial delicat. Europa are întotdeauna nevoie de sfinţenie, de profeţie, de activitate de evanghelizare şi de slujirea persoanelor consacrate. Trebuie scoasă în evidenţă şi contribuţia specifică pe care institutele seculare şi societăţile de viaţă apostolică o pot oferi prin dorinţa lor de a transforma lumea din interior prin puterea fericirilor. 38. Aportul specific pe care persoanele consacrate îl pot oferi evangheliei speranţei pleacă de la unele aspecte care caracterizează actualul chip cultural şi social al Europei[67]. Astfel, nevoia de noi forme de spiritualitate, care emerge astăzi în societate, trebuie să afle un răspuns în recunoaşterea primatului absolut al lui Dumnezeu trăit de persoanele consacrate prin dăruirea totală de sine, prin convertirea permanentă a unei vieţi oferite ca un adevărat cult spiritual. Într-un context contaminat de secularism şi supus consumismului, viaţa consacrată, dar al Duhului Bisericii şi pentru Biserică, devine tot mai mult un semn de speranţă în măsura în care mărturiseşte dimensiunea transcendentă a existenţei. În situaţia multiculturală şi multireligioasă de astăzi, pe de altă parte, este solicitată mărturia fraternităţii evanghelice care caracterizează viaţa consacrată, făcând-o să devină un impuls spre purificare şi spre integrarea valorilor diferite, prin depăşirea poziţiilor contradictorii. Prezenţa de noi forme de sărăcie şi de marginalizare trebuie să suscite creativitatea în îngrijirea celor mai nevoiaşi, care caracterizează atâţia fondatori de institute religioase. În fine, tendinţa spre o anumită închidere în sine face necesară găsirea unui antidot pentru disponibilitatea persoanelor consacrate de a continua opera de evanghelizare pe alte continente, în ciuda diminuării numerice care se observă în diferite institute.

Îngrijirea vocaţiilor 39. Datorită faptului că angajamentul miniştrilor hirotoniţi şi a persoanelor consacrate este hotărâtor, nu se poate tăcea asupra lipsei neliniştitoare de seminarişti şi de aspiranţi la viaţa călugărească, mai ales în Europa occidentală. Această situaţie necesită angajarea tuturor printr-o adecvată pastoraţie a vocaţiilor. Numai atunci "când tinerilor le este prezentată persoana lui Isus Cristos în toată plinătatea ei, se aprinde în ei o speranţă care îi îndeamnă să lase totul pentru a-l urma, răspunzând la chemarea lui, şi pentru a da mărturie despre aceasta celor de seama lor"[68]. Îngrijirea vocaţiilor este, aşadar, o problemă vitală pentru viitorul credinţei creştine din Europa şi, ca urmare, pentru progresul spiritual al popoarelor înseşi care o locuiesc; este o etapă obligatorie pentru o Biserică ce doreşte să vestească, să celebreze şi să slujească evanghelia speranţei[69]. 40. Pentru a dezvolta o pastoraţie vocaţională necesară, este potrivit să se explice credincioşilor credinţa Bisericii referitor la natura şi demnitatea preoţiei ministeriale; să fie încurajate familiile să trăiască asemenea unor adevărate "biserici domestice", pentru ca în ele să poată fi percepute, primite şi însoţite diferitele vocaţii; 14

să se realizeze o acţiune pastorală care să ajute, mai ales pe tineri, în a alege o viaţă întemeiată pe Cristos şi dedicată cu totul Bisericii[70]. Cu siguranţa că Duhul Sfânt este activ şi astăzi, şi că semnalele acestei prezenţe nu lipsesc, este necesar înainte de toate să ducem vestea vocaţională în sectoarele pastoraţiei obişnuite. De aceea este necesar "să reînsufleţim, mai ales în tineri, un dor adânc după Dumnezeu, creând astfel contextul potrivit pentru apariţia de răspunsuri vocaţionale generoase"; este urgent ca o mare mişcare de rugăciune să străbată comunităţile ecleziale ale continentului european, deoarece "schimbarea condiţiilor istorice şi culturale necesită ca pastoraţia vocaţiilor să fie percepută ca unul dintre obiectivele primare ale întregii comunităţi creştine"[71]. Şi este indispensabil ca preoţii înşişi să trăiască şi să lucreze în mod coerent cu adevărata lor identitate sacramentală. Într-adevăr, dacă imaginea pe care o oferă despre sine este opacă sau ştearsă, cum i-ar putea atrage pe tineri pentru a-i imita?

Misiunea laicilor 41. Aportul credincioşilor laici la viaţa eclezială este unic: de fapt, este de neînlocuit locul pe care ei îl au în vestirea şi slujirea evangheliei speranţei, deoarece "prin intermediul lor Biserica lui Cristos este prezentă în cele mai diferite sectoare ale lumii, ca semn şi izvor de speranţă şi de iubire"[72]. Părtaşi pe deplin la misiunea Bisericii în lume, ei sunt chemaţi să dovedească faptul că credinţa creştină constituie unicul răspuns complet la întrebările pe care viaţa le pune fiecărui om şi fiecărei societăţi, şi pot sădi în lume valorile împărăţiei lui Dumnezeu, promisiune şi garanţie a unei speranţe care nu înşală. Europa de ieri şi de astăzi cunoaşte o prezenţă semnificativă şi exemple luminoase ale unor asemenea figuri de laici. Aşa cum au subliniat părinţii sinodali, trebuie amintiţi cu recunoştinţă, printre alţii, bărbaţii şi femeile care l-au mărturisit şi-l mărturisesc pe Cristos şi evanghelia sa prin slujirea în viaţa publică şi în responsabilitatea pe care aceasta o comportă. Este de o importanţă capitală "suscitarea şi sprijinirea de vocaţii specifice în slujba binelui comun: persoane care, după exemplul şi modelul celor care au fost chemaţi «părinţi ai Europei», să ştie să fie făuritori ai societăţii europene de mâine, întemeind-o pe temeliile solide ale spiritului"[73]. Aceeaşi apreciere se îndreaptă spre munca realizată de laicii creştini, bărbaţi şi femei, adesea în ascunsul vieţii obişnuite, prin servicii umile capabile să vestească milostivirea lui Dumnezeu faţă de cei aflaţi în sărăcie; trebuie să le fim recunoscători pentru mărturia curajoasă de iubire şi de iertare, valori care evanghelizează vaste orizonturi din politică, din realitatea socială, economie, cultură, ecologie, din viaţa internaţională, din familie, educaţie, profesie, din muncă şi suferinţă[74]. Pentru acest lucru sunt necesare itinerare pedagogice care să-i facă pe credincioşii laici capabili de un angajament de credinţă în realităţile temporare. Aceste itinerare, bazate pe o însuşire serioasă a vieţii ecleziale, în particular pe un studiu al doctrinei sociale, trebuie să fie în măsură să le ofere nu doar doctrine şi impulsuri, ci şi linii spirituale adecvate care să însufleţească angajarea trăită ca o autentică viaţă de sfinţenie.

Rolul femeii 42. Biserica este conştientă de aportul specific al femeii în slujirea evangheliei speranţei. Evenimentele din comunitatea creştină dovedesc faptul că femeile au avut mereu un loc important în mărturisirea evangheliei. Trebuie amintit ceea ce au făcut, adesea în tăcere şi în taină, prin primirea şi transmiterea darului lui Dumnezeu, atât prin maternitatea fizică şi spirituală, prin opera educativă, prin cateheză, prin realizarea de mari fapte de caritate, cât şi prin viaţa de rugăciune şi de contemplaţie, prin experienţele mistice şi prin redactarea de scrieri bogate de înţelepciune evanghelică[75]. 15

În lumina bogatelor mărturii din trecut, Biserica îşi exprimă încrederea proprie în ceea ce pot face femeile de astăzi pentru creşterea speranţei la toate nivelurile. Există aspecte ale societăţii europene contemporane care constituie o provocare pentru capacitatea pe care o au femeile de a primi, împărtăşi şi genera iubire, cu tenacitate şi în mod gratuit. Să ne gândim, de exemplu, la răspândita mentalitate ştiinţifico-tehnică ce pune în umbră dimensiunea afectivă şi funcţia sentimentelor, la lipsa gratuităţii, la teama răspândită de a da viaţă copiilor, la dificultatea de a se situa în reciprocitate cu celălalt şi de a accepta ceea ce este diferit de sine. În acest sector, Biserica se aşteaptă ca femeile să-şi ofere o contribuţie dătătoare de viaţă unui nou val de speranţă. 43. Totuşi, pentru ca acest lucru să se poată realiza, este necesar ca, înainte de toate în Biserică, să fie promovată demnitatea femeii, deoarece demnitatea femeii şi a bărbatului sunt identice, amândoi sunt creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,27) şi copleşiţi fiecare cu daruri proprii şi particulare. Este de dorit, aşa cum s-a subliniat în Sinod, ca, pentru a favoriza deplina participare a femeii la viaţa şi misiunea Bisericii, capacităţile sale să fie mai bine valorificate şi prin asumarea de funcţii ecleziale rezervate de drept laicilor. Trebuie valorificată în mod adecvat misiunea femeii ca mireasă şi mamă şi dăruirea ei în viaţa de familie[76]. Biserica nu omite să ridice glasul pentru a denunţa nedreptăţile şi violenţele comise împotriva femeilor, în orice loc şi în orice circumstanţă au loc acestea. Ea cere să fie aplicate cu adevărat legile care ocrotesc femeia şi să fie puse în practică măsuri eficiente împotriva utilizării umilitoare de imagini ale femeii în publicitatea comercială şi împotriva flagelului prostituţiei; Biserica speră ca serviciul împlinit de mamă, la fel ca şi cel împlinit de tată, în viaţa domestică să fie considerat ca o contribuţie la binele comun şi prin forme de recompensă economică.

Capitolul al treilea Vestirea evangheliei speranţei "Du-te şi ia cartea deschisă [...] şi mănânc-o" (Ap 10,8.9) I. Proclamarea misterului lui Cristos Revelaţia dă sens istoriei 44. Viziunea Apocalipsului ne vorbeşte despre "o carte scrisă pe o parte şi pe alta, sigilată cu şapte sigilii", ţinută "în mâna dreaptă a celui care şedea pe tron" (Ap 5,1). Acest text conţine planul creator şi mântuitor al lui Dumnezeu, proiectul său detaliat asupra întregii realităţi, asupra persoanelor, a lucrurilor, a evenimentelor. Nici o fiinţă creată, de pe pământ sau din cer, nu este în stare să "deschidă cartea şi să se uite în ea" (Ap 5,3), sau să-i înţeleagă conţinutul. În confuzia întâmplărilor umane, nimeni nu ştie să spună direcţia şi sensul ultim al lucrurilor. Numai Isus Cristos intră în posesia cărţi sigilate (cf. Ap 5,6-7); numai el este "vrednic de a primi cartea şi de a desface sigiliile sale" (Ap 5,9). Numai Isus, de fapt, este în stare să facă cunoscut şi să pună în practică planul lui Dumnezeu cuprins în ea. Lăsat singur, omul nu poate prin eforturile sale să dea un sens istoriei şi evenimentelor: viaţa rămâne fără speranţă. Numai Fiul lui Dumnezeu este în măsură să risipească întunericul şi să arate calea. Cartea deschisă este încredinţată lui Ioan şi, prin el, Bisericii întregi. Ioan este invitat să ia cartea şi să o mănânce: "Du-te şi ia cartea deschisă din mâna îngerului care stă în picioare pe mare şi pe pământ [...] Ia-o şi mănânc-o!" (Ap 10,8-9). Numai după ce a asimilat-o în profunzime, o va putea comunica aşa cum se cuvine 16

celorlalţi, la care este trimis cu porunca: "Să profeţeşti din nou cu privire la popoare, naţiuni şi imperii" (Ap 10,11).

Necesitatea şi urgenţa vestirii 45. Evanghelia speranţei, încredinţată Bisericii şi asimilată de ea, trebuie să fie vestită şi mărturisită zilnic. Aceasta este vocaţia proprie Bisericii oricând şi oriunde. Aceasta este şi misiunea Bisericii astăzi în Europa. "Evanghelizarea este, într-adevăr, harul şi vocaţia proprie Bisericii, identitatea sa cea mai profundă. Ea există pentru evanghelizare, adică pentru a predica şi învăţa, pentru a fi canalul de transmitere a harului, pentru a-i reîmpăca pe cei păcătoşi cu Dumnezeu, pentru a perpetua jertfa lui Cristos în sfânta Liturghie care este memorialul morţii şi învierii sale glorioase"[77]. Biserică din Europa, "noua evanghelizare" este misiunea care te aşteaptă! Redescoperă entuziasmul vestirii. Ascultă rugămintea care-ţi este adresată astăzi la începutului celui de-al treilea mileniu şi care a răsunat deja în zorii primului mileniu, când i-a apărut în viziune lui Paul un macedonean care îl implora: "Treci în Macedonia, ajută-ne!" (Fap 16,9). Chiar dacă nu este exprimată sau este înăbuşită, aceasta este invocaţia cea mai profundă şi mai adevărată care să izvorască din inima europenilor de astăzi, însetaţi de o speranţă care nu înşală. Această speranţă ţi-a fost dăruită pentru ca tu să o oferi mai departe cu bucurie în orice loc şi în orice timp. Vestirea lui Isus, care este evanghelia speranţei, să fie, aşadar, mândria şi raţiunea ta de a fi. Continuă cu zel reînnoit în acelaşi spirit misionar care, de-a lungul acestor douăzeci de secole şi începând cu propovăduirea apostolilor Petru şi Paul, a însufleţit atâţia sfinţi şi sfinte, autentici evanghelizatori ai continentului european.

Prima vestire şi vestirea reînnoită 46. În diferite părţi ale Europei este nevoie de o primă vestire a evangheliei: creşte numărul de persoane nebotezate, fie din cauza prezenţei însemnate de imigranţi aparţinând altor religii, fie din cauza faptului că chiar fiii unor familii cu tradiţie creştină nu au primit Botezul sau din cauza stăpânirii comuniste ori a unei răspândite indiferenţe religioase[78]. De fapt, Europa se situează de-acum printre acele locuri tradiţional creştine în care, pe lângă o nouă evanghelizare, în unele cazuri este nevoie de o primă evanghelizare. Biserica nu se poate sustrage de la datoria de a da un diagnostic curajos care să permită stabilirea de terapii potrivite. Şi pe "bătrânul" continent există zone sociale şi culturale întinse unde s-a dovedit necesară o adevărată missio "ad gentes"[79]. 47. Apoi, pretutindeni este nevoie de o reînnoită vestire şi pentru cei care sunt deja botezaţi. Mulţi europeni contemporani cred că ştiu ce este creştinismul, dar în realitate nu-l cunosc. Adesea, chiar elementele şi noţiunile fundamentale ale credinţei nu mai sunt cunoscute. Mulţi botezaţi trăiesc ca şi cum Cristos nu ar exista: sunt repetate gesturile şi semnele de credinţă, mai ales prin practicile de cult, dar lor nu le corespunde o adevărată acceptare a conţinutului credinţei şi o adeziune la persoana lui Isus. Marile certitudini ale credinţei au fost înlocuite de către mulţi cu un sentiment religios vag şi mai puţin angajator; se răspândesc diferite forme de agnosticism şi de ateism practic care fac să se agraveze distanţa dintre credinţă şi viaţă; unii s-au lăsat molipsiţi de spiritul unui umanism imanentist care le-a slăbit credinţa, ducându-i adesea din păcate la a o abandona cu totul; se asistă la un fel de interpretare seculară a credinţei creştine care erodează şi de care se leagă o profundă criză a conştiinţei şi a practicii morale creştine[80]. Marile valori care au inspirat mult cultura europeană au fost separate de evanghelie, pierzându-şi astfel sufletul cel mai adânc şi lăsând loc multor devieri. 17

"Când va veni Fiul Omului, va găsi oare credinţă pe pământ?" (Lc 18,8). Va găsi credinţă în aceste ţări ale Europei noastre cu o antică tradiţie creştină? Este o întrebare care arată cu claritate profunzimea şi dramaticitatea uneia dintre provocările cele mai serioase pe care Bisericile noastre sunt chemate să le înfrunte. Se poate spune - aşa cum s-a subliniat deja în Sinod - că această provocare constă adesea nu atât în a-i boteza pe noii convertiţi, ci în a-i conduce pe cei botezaţi să se întoarcă la Cristos şi la evanghelia sa[81]: în comunităţile noastre trebuie să ne îngrijim cu seriozitate să ducem evanghelia speranţei la cei care sunt departe de credinţă sau care s-au îndepărtat de practica creştină.

Fidelitatea faţă de mesajul unic 48. Pentru a putea vesti evanghelia speranţei, este necesară o solidă fidelitate faţă de evanghelia însăşi.Aşadar, propovăduirea Bisericii, în toate formele sale, trebuie să fie tot mai mult concentrată asupra persoanei lui Isus şi trebuie să orienteze tot mai mult spre el. Trebuie să veghem pentru ca el să fie prezentat în integralitatea sa: nu doar ca model etic, ci înainte de toate ca Fiu al lui Dumnezeu, Mântuitorul unic şi necesar al tuturor, care este viu şi acţionează în Biserica sa. Pentru ca speranţa să fie adevărată şi de nezdruncinat, "propovăduirea integră, clară şi reînnoită a lui Isus Cristos înviat, a învierii şi a vieţii veşnice"[82] va trebui să constituie o prioritate în acţiunea pastorală din următorii ani. Dacă evanghelia pe care trebuie să o vestim este identică în orice timp, modalităţile prin care putem realiza această vestire sunt diferite. Aşadar, fiecare este invitat să-l "proclame" pe Isus şi credinţa în el în orice circumstanţă; să-i "atragă" pe alţii la credinţă, adoptând moduri de viaţă personală, familială, profesională şi comunitară care să reflecte evanghelia; să "iradieze" în jurul său bucuria, iubirea şi speranţa, pentru ca mulţi, văzând faptele voastre bune, să-l cinstească pe Tatăl care este în ceruri (cf. Mt 5,16), aşa încât să fie "molipsiţi" şi cuceriţi; să devină "plămadă" care transformă şi însufleţeşte din interior orice expresie culturală[83].

Prin mărturia vieţii 49. Europa cere evanghelizatori credibili, în a căror viaţă în comuniune cu crucea şi învierea lui Cristos să strălucească frumuseţea evangheliei[84]. Aceşti evanghelizatori trebuie formaţi în mod adecvat[85]. Astăzi este mai necesară ca oricând conştiinţa misionară în fiecare creştin, începând cu episcopii, preoţii, diaconii, persoanele consacrate, cateheţii şi profesorii de religie: "Fiecare botezat, în calitate de mărturisitor al lui Cristos, trebuie să dobândească formarea adecvată condiţiei sale nu numai pentru a evita ca credinţa să slăbească din cauza lipsei îngrijirii ei într-un ambient ostil cum este cel monden, ci şi pentru a sprijini şi impulsiona mărturia evanghelizatoare"[86]. Omul contemporan "îi ascultă cu mai multă plăcere pe mărturisitori decât pe învăţători, sau dacă îi ascultă pe învăţători o fac pentru că aceştia sunt mărturisitori"[87]. Aşadar, sunt hotărâtoare prezenţa şi semnele sfinţeniei: aceasta este o condiţie esenţială pentru o evanghelizare autentică, mereu capabilă să redea speranţa. Sunt necesare mărturii puternice, personale şi comunitare, de viaţă nouă în Cristos. Într-adevăr, nu este de ajuns ca adevărul şi harul să fie oferite prin proclamarea cuvântului şi prin celebrarea sacramentelor; este necesar să fie primite şi trăite în orice circumstanţă concretă, în modul de viaţă specific creştinilor şi comunităţilor ecleziale. Aceasta este una dintre provocările cele mai mari care aşteaptă Biserica din Europa la începutul noului mileniu.

Formarea la o credinţă matură 18

50. "Situaţia actuală culturală şi religioasă din Europa necesită prezenţa catolicilor maturi în credinţă şi a comunităţilor creştine misionare care să mărturisească iubirea lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii"[88]. Vestirea evangheliei speranţei implică, aşadar, promovarea trecerii de la o credinţă susţinută de obişnuinţa socială, de altfel apreciabilă, la o credinţă mai personală şi mai matură, clară şi determinată. Aşadar, creştinii sunt chemaţi să trăiască o credinţă care să le permită să se confrunte în mod critic cu actuala cultură rezistând tentaţiilor acesteia; să influenţeze în mod eficient sectoarele culturale, economice, sociale şi politice; să arate că mereu comuniunea dintre membrii Bisericii Catolice şi comuniunea cu ceilalţi creştini este mai puternică decât orice legătură etnică; să transmită cu bucurie credinţa noilor generaţii; să construiască o cultură creştină capabilă să evanghelizeze cultura mai largă în care trăim[89]. 51. Pe lângă angajarea pentru ca ministerul cuvântului, celebrarea liturgiei şi practicarea iubirii să fie orientate spre edificarea şi sprijinirea unei credinţe mature şi personale, comunităţile creştine trebuie să se implice pentru a propune o cateheză adaptată diferitelor itinerare spirituale ale credincioşilor de diferite vârste şi condiţii de viaţă, prevăzând şi forme adecvate de îndrumare spirituală şi de redescoperire a Botezului primit[90]. În această angajare, Catehismul Bisericii Catolice va fi, cu siguranţă, un punct de referinţă fundamental. În particular, recunoscându-i inegalabila prioritate în acţiunea pastorală, trebuie cultivat şi, dacă este cazul, relansat ministerul catehezei ca educare şi dezvoltare a credinţei fiecărei persoane, aşa încât sămânţa sădită de Duhul Sfânt şi transmisă prin Botez să crească şi să ajungă la maturitate. Făcând constat referinţă la cuvântul lui Dumnezeu, păstrat în Sfânta Scriptură, proclamat în liturgie şi interpretat de tradiţia Bisericii, o cateheză organică şi sistematică este, fără îndoială, un instrument esenţial şi primar pentru formarea creştinilor la o credinţă matură[91]. 52. În acelaşi sens, trebuie subliniată şi misiunea importantă a teologiei. Într-adevăr, există o legătură intrinsecă şi inseparabilă între evanghelizare şi reflectarea teologică, deoarece aceasta din urmă, ca ştiinţă cu statut propriu şi cu metodologie proprie, trăieşte din credinţa Bisericii şi este în slujba misiunii acesteia[92]. Teologia se naşte din credinţă şi este chemată să o interpreteze, să păstreze legătura indispensabilă cu comunitatea creştină în toate articulaţiile sale; fiind în slujba creşterii spirituale a tuturor credincioşilor[93], ea îi introduce în înţelegerea profundă a mesajului lui Cristos. În desfăşurarea misiunii vestirii evangheliei speranţei, Biserica din Europa apreciază cu recunoştinţă vocaţia teologilor, valorifică şi promovează munca lor[94]. Lor le adresez, cu stimă şi cu afecţiune, invitaţia de a persevera în slujirea pe care o desfăşoară, unind mereu cercetarea ştiinţifică şi rugăciunea, dialogând cu atenţie cu cultura contemporană, aderând cu fidelitate la magisteriu şi colaborând cu el în spirit de comuniune în adevăr şi iubire, impregnându-se de acel sensus fidei al poporului lui Dumnezeu şi contribuind la alimentarea lui.

II. Mărturisirea în unitate şi dialog În comuniune între Bisericile particulare 53. Forţa vestirii evangheliei speranţei va fi mai eficientă dacă va fi legată de o unitate şi o comuniune profundă în Biserică. Bisericile particulare în parte nu pot fi singure în înfruntarea provocărilor care le aşteaptă. Este nevoie de o colaborare autentică între toate Bisericile particulare de pe continent, care să fie expresie a comuniunii lor adânci; o colaborare care este cerută şi de noua realitate europeană[95]. În acest cadru trebuie situată contribuţia organismelor ecleziale continentale, începând cu Consiliul Conferinţelor Episcopale Europene. Acesta este un instrument eficace pentru căutarea căilor potrivite pentru evanghelizarea Europei[96]. Prin "schimbul de daruri" dintre diferitele Biserici particulare, se pun în comun experienţele şi reflecţiile Europei de Vest şi de Est, de Nord şi de Sud, împărtăşind orientări pastorale comune; de aceea el reprezintă tot 19

mai mult o expresie semnificativă a sentimentului colegial dintre episcopii de pe continent, pentru a propovădui împreună, cu curaj şi fidelitate, numele lui Isus Cristos, izvor unic de speranţă pentru toţi cei din Europa.

Împreună cu toţi creştinii 54. În acelaşi timp, apare ca un imperativ necesar obligaţia unei colaborări ecumenice fraterne şi determinate. Viitorul evanghelizării este strâns unit de mărturia unităţii pe care toţi discipolii lui Cristos o vor da: "Toţi creştinii sunt chemaţi să desfăşoare această misiune conform vocaţiei lor. Misiunea evanghelizării include înaintarea unul spre celălalt şi înaintarea împreună a creştinilor, care trebuie să pornească din interior; evanghelizarea şi unitatea, evanghelizarea şi ecumenismul sunt indisolubil legate între ele"[97]. De aceea, îmi însuşesc din nou cuvintele scrise de Paul al VI-lea patriarhului ecumenic Athenagoras I: "Fie ca Duhul Sfânt să ne călăuzească pe calea reîmpăcării, pentru ca unitatea Bisericilor noastre să devină un semn tot mai luminos de speranţă şi de mângâiere pentru întreaga omenire"[98].

În dialog cu alte religii 55. Aşa cum este pentru întreaga angajare în "noua evanghelizare", şi pentru vestirea evangheliei speranţei este necesar să se instaureze un dialog interreligios profund şi clar, în particular cu iudaismul şi cu islamul. "Înţeles ca metodă şi mijloc pentru o cunoaştere şi o îmbogăţire reciprocă, el nu este în poziţie contradictorie cu misiunea ad gentes, ba chiar este legat în mod deosebit de ea şi este o expresie a acesteia"[99]. A practica acest dialog nu înseamnă a se lăsa cucerit de o "mentalitate marcată de indiferentism, din păcate larg răspândită şi printre creştini, adesea înrădăcinată în viziuni teologice incorecte şi marcată de un relativism religios care duce la consideraţia că «toate religiile sunt valabile»"[100]. 56. Este vorba mai degrabă de a conştientiza mai mult raportul care leagă Biserica de poporul iudeu şi de rolul singular al Israelului în istoria mântuirii. Aşa cum a rezultat deja din Prima Adunare Specială pentru Europa a Sinodului Episcopilor, şi cum a fost subliniat şi în ultimul Sinod, trebuie recunoscute rădăcinile comune care există între creştinism şi poporul iudeu, chemat de Dumnezeu la un legământ care rămâne irevocabil (cf. Rom 11,29)[101] şi care a ajuns la împlinirea definitivă în Cristos. Aşadar, este necesar să se favorizeze dialogul cu iudaismul, ştiind că acesta este de o importanţă fundamentală pentru autocunoaşterea creştină şi pentru depăşirea diviziunilor dintre Biserici, şi să se lucreze ca să înflorească o nouă primăvară în relaţiile reciproce. Acest lucru înseamnă că fiecare comunitate eclezială trebuie să se implice, atât cât permit circumstanţele, în dialogul şi colaborarea cu credincioşii de religie iudaică. Acest angajament implică, printre altele, necesitatea de "a ne aminti de contribuţia pe care fiii Bisericii au putut-o avea la apariţia şi răspândirea unei atitudini antisemite în istorie şi să cerem iertare de la Dumnezeu, favorizând în toate felurile întâlnirile de reconciliere şi de prietenie cu fiii lui Israel"[102]. În plus, în acest context, va fi de datoria noastră să ne amintim de atâţia creştini care, uneori cu preţul vieţii, i-au ajutat şi salvat, mai ales în perioadele de persecuţie, pe aceşti "fraţi mai mari" ai lor. 57. Înseamnă şi să ne lăsăm impulsionaţi spre o mai bună cunoaştere a altor religii, pentru a putea instaura un colocviu fratern cu persoanele care aderă la ele şi care trăiesc în Europa de astăzi. În particular, este important un raport corect cu islamul. Acesta, aşa cum a rezultat de mai multe ori în aceşti ani în conştiinţa episcopilor europeni, "trebuie să fie condus cu prudenţă, cu idei clare în ce priveşte posibilităţile şi limitele sale şi cu încredere în planul de mântuire al lui Dumnezeu faţă de toţi fiii săi"[103]. Este necesar, printre altele, să fim 20

conştienţi de însemnata diferenţă dintre cultura europeană, care are rădăcini profund creştine, şi gândirea musulmană[104]. În acest sens, este necesar să-i pregătim în mod adecvat pe creştinii care trăiesc zilnic în contact cu musulmanii ca să cunoască în mod obiectiv islamul şi să ştie să se confrunte cu el; această pregătire trebuie să-i privească, în particular, pe seminarişti, pe preoţi şi pe toţi operatorii pastorali. În plus, este de înţeles faptul că Biserica, în timp ce cere ca instituţiile europene să promoveze libertatea religioasă în Europa, subliniază şi necesitatea ca reciprocitatea în a garanta libertatea religioasă să fie observată şi în ţările cu o tradiţie religioasă diferită, în care creştinii sunt în minoritate[105]. În acest context, "este de înţeles uimirea şi sentimentul de frustrare al creştinilor care-i primesc, de exemplu în Europa, pe credincioşii de alte religii oferindu-le posibilitatea de a-şi practica cultul lor, şi cărora le este interzisă practicarea cultului lor creştin"[106] în ţările în care aceşti credincioşi majoritari au făcut din religia lor unica religie admisă şi promovată. Persoana umană are dreptul la libertate religioasă şi toţi, în orice parte a lumii, "trebuie să fie imuni de orice constrângere din partea indivizilor sau a grupurilor sociale şi a oricărei puteri omeneşti"[107].

III. Evanghelizarea vieţii sociale Evanghelizarea culturii şi înculturarea evangheliei 58. Mesajul lui Isus Cristos trebuie să ajungă şi în cultura europeană contemporană. Evanghelizarea culturii trebuie să arate că şi astăzi, în această Europă, evanghelia poate fi trăită din plin ca itinerar care dă sens existenţei. În acest scop, pastoraţia trebuie să asume misiunea de a forma o mentalitate creştină în viaţa obişnuită: în familie, în şcoală, în comunicaţiile sociale, în lumea culturii, a muncii şi a economiei, în politică, în timpul liber, în sănătate şi în boală. Este necesară o confruntare critică clară cu actuala situaţie culturală a Europei, evaluând tendinţele care apar, faptele şi situaţiile de o mai mare relevanţă în timpul nostru în lumina centralităţii lui Cristos şi a antropologiei creştine. Şi astăzi, amintind rodnicia culturală a creştinismului de-a lungul istoriei Europei, trebuie să prezentăm abordarea evanghelică, teoretică şi practică, a realităţii şi a omului. În plus, luând în consideraţie importanţa deosebită a ştiinţelor şi a realităţilor tehnologice din cultura şi societatea Europei, Biserica, prin instrumentele sale de aprofundare teoretică şi de iniţiativă practică, este chemată să ofere propuneri în ce priveşte cunoaşterea ştiinţifică şi aplicarea ei, indicând insuficienţa şi caracterul nepotrivit al unei concepţii inspirate de scientism care recunoaşte drept valoare obiectivă doar pe cea a cunoaşterii sale experimentale, şi oferind criterii etice pe care omul le are înscrise în propria natură[108]. 59. În itinerarul de evanghelizare a culturii se inserează serviciul important adus de şcolile catolice. Trebuie să se depună eforturi pentru a fi recunoscută o libertate efectivă de educare şi o paritate juridică între şcolile de stat şi cele private. Acestea din urmă sunt uneori unicul mijloc pentru a propune tradiţia creştină celor care sunt departe de ea. Îi îndemn pe credincioşii angajaţi în lumea scolastică să persevereze în misiunea lor, ducând lumina lui Cristos Mântuitorul în activităţile lor specifice educative, ştiinţifice şi academice[109]. În particular, trebuie valorificată contribuţia creştinilor care desfăşoară muncă de cercetare şi de predare în universităţi: prin "slujirea gândirii", ei transmit mai departe tinerelor generaţii valorile unui patrimoniu cultural îmbogăţit de două milenii de experienţă umanistă şi creştină. Convins de importanţa instituţiilor academice, cer şi ca în diferitele Biserici particulare să fie promovată o adecvată pastoraţie universitară, favorizând astfel ceea ce răspunde necesităţilor culturale actuale[110]. 21

60. Nu poate fi uitată nici contribuţia pozitivă oferită la valorificarea bunurilor culturale ale Bisericii. Acestea pot reprezenta, de fapt, un factor specific în a suscita din nou un umanism de inspiraţie creştină. Datorită unei conservări adecvate şi a unei utilizări inteligente a lor, acestea, ca o mărturie vie a credinţei mărturisite de-a lungul secolelor, pot constitui un instrument valid pentru noua evanghelizare şi pentru cateheză şi pot invita la redescoperirea semnificaţiei misterului. În acelaşi timp, trebuie promovate noi expresii artistice ale credinţei, printr-un dialog asiduu cu specialiştii în artă[111]. Într-adevăr, Biserica are nevoie de artă, de literatură, de muzică, de pictură, de sculptură şi de arhitectură, deoarece "ea trebuie să facă perceptibilă, ba şi mai mult, pe cât posibil, fascinantă lumea spiritului, invizibilului lui Dumnezeu"[112] şi deoarece frumuseţea artistică, reflectare a Duhului lui Dumnezeu, este un semn al misterului, o invitaţie la a căuta chipul lui Dumnezeu, care s-a făcut vizibil în Isus din Nazaret.

Educarea tinerilor la credinţă 61. Încurajez apoi Biserica din Europa să acorde o atenţie sporită educării tinerilor la credinţă. Aţintindu-ne privirea spre viitor, nu putem să nu ne gândim la ei: trebuie să ne apropiem de mintea, inima, caracterul tinerilor, pentru a le oferi o formare solidă umană şi creştină. În fiecare ocazie la care participă mulţi tineri, nu este greu să descoperim în ei atitudini diferite. Se constată dorinţa de a trăi împreună pentru a ieşi din izolare, setea de absolut conştientizată mai mult sau mai puţin; se observă în ei o credinţă tainică ce vrea să fie purificată şi dorinţa de a-l urma pe Domnul; se percepe decizia de a continua drumul deja întreprins şi exigenţa împărtăşirii credinţei. 62. În acest scop, trebuie reînnoită pastoraţia tineretului, articulată pe categorii de vârstă şi atentă faţă de diferitele condiţii ale copiilor, adolescenţilor şi tinerilor. În plus, va fi necesar să li se ofere o mai mare organicitate şi coerenţă, printr-o ascultare răbdătoare a întrebărilor tinerilor, pentru a-i face să devină protagonişti ai evanghelizării şi ai edificării societăţii. În acest itinerar, trebuie promovate ocaziile de întâlniri între tineri, aşa încât să se favorizeze un climat de ascultare reciprocă şi de rugăciune. Nu trebuie să ne fie teamă să fim exigenţi cu ei în ce priveşte creşterea lor spirituală. Trebuie să le indicăm calea sfinţeniei, îndemnându-i să facă alegeri care-i angajează în urmarea lui Isus, fiind întăriţi în această alegere de o intensă viaţă sacramentală. Astfel, vor putea rezista tentaţiilor unei culturi care adesea le propune doar valori efemere sau chiar contrare evangheliei, şi vor putea deveni ei înşişi capabili să arate o mentalitate creştină în toate sectoarele vieţii, inclusiv în cele de divertisment şi de distracţie[113]. Am încă vii în faţa ochilor chipurile vesele ale atâtor tineri, o adevărată speranţă a Bisericii şi a lumii, semn elocvent al Duhului care nu încetează să suscite noi energii. I-am întâlnit atât în peregrinarea mea prin diferite ţări cât şi în neuitatele Zile Mondiale ale Tineretului[114].

Atenţia faţă de mass-media 63. Dată fiind importanţa mijloacelor de comunicare socială, Biserica din Europa trebuie în mod obligatoriu să acorde o atenţie deosebită lumii variate a mass-media. Acest lucru implică, printre altele, formarea corespunzătoare a creştinilor care lucrează în mass-media şi a utilizatorilor acestor mijloace, pentru o mai bună cunoaştere a noilor limbaje. Se va acorda o grijă deosebită în alegerea de persoane pregătite pentru a transmite mesajul prin mass-media. Va fi foarte util şi schimbul de informaţii şi de strategii între Biserici privind diferite 22

aspecte şi iniţiative referitoare la această comunicare. Nu trebuie neglijată nici crearea de instrumente locale de comunicare socială, chiar şi la nivel parohial. În acelaşi timp, este nevoie de implicarea în procesele de comunicare socială, pentru ca aceasta să respecte cât mai mult adevărul informaţiei şi demnitatea persoanei umane. În acest sens, îi invit pe catolici să contribuie la elaborarea unui cod deontologic pentru cei care lucrează în domeniul comunicaţiilor sociale, lăsându-se îndrumaţi de criteriile pe care organismele competente ale Sfântului Scaun le-au indicat recent[115] şi pe care episcopii reuniţi în Sinod le-au enumerat astfel: "Respectul faţă de demnitatea persoanei umane, faţă de drepturile ei, inclusiv dreptul la intimitate; slujirea adevărului, a dreptăţii şi a valorilor umane, culturale şi spirituale; respectarea diferitelor culturi pentru evitarea pierderii lor în mulţime, protejarea grupurilor minoritare şi a celor slabi; căutarea binelui comun, dincolo de interesele particulare şi de predominarea doar a criteriilor economice"[116].

Misiunea ad gentes 64. Un mesaj al lui Isus Cristos şi al evangheliei sale care s-ar limita doar la contextul european ar fi semnul unei îngrijorătoare lipse de speranţă. Lucrarea de evanghelizare este însufleţită de o adevărată speranţă creştină atunci când se deschide orizonturilor universale, care duc la a oferi tuturor în mod gratuit ceea ce, la rândul nostru, am primit în dar. Misiunea "ad gentes" devine astfel expresia unei Biserici modelate din evanghelia speranţei, care se reînnoieşte şi întinereşte încontinuu. Aceasta a fost de-a lungul secolelor conştiinţa Bisericii din Europa: nenumăratele grupuri de misionari şi misionare, mergând în întâmpinarea altor popoare şi a altor civilizaţii, au vestit evanghelia lui Isus Cristos oamenilor din întreaga lume. Zelul misionar însuşi trebuie să însufleţească Biserica din Europa de astăzi. Scăderea numărului preoţilor şi a persoanelor consacrate în unele ţări nu trebuie să împiedice nici o Biserică particulară să-şi însuşească exigenţele Bisericii Universale. Fiecare va găsi calea pentru a favoriza pregătirea pentru misiunea ad gentes, aşa încât să răspundă cu generozitate la apelul care şi astăzi este lansat de multe popoare şi naţiuni doritoare să cunoască evanghelia. Bisericile de pe alte continente, îndeosebi cele din Asia şi din Africa, privesc şi astăzi spre Bisericile din Europa şi aşteaptă ca ele să continue să răspundă vocaţiei lor misionare. Creştinii din Europa nu pot fi infideli faţă de istoria lor[117]. Evanghelia: o carte pentru Europa de astăzi şi dintotdeauna 65. Trecând prin poarta sfântă, la începutul marelui jubileu din 2000, am ridicat în faţa Bisericii şi a lumii cartea evangheliei. Acest gest, realizat de fiecare episcop în diferite catedrale din lume, indică angajamentul la care este chemată astăzi şi întotdeauna Biserica de pe continentul nostru. Biserică din Europa, intră în noul mileniu cu cartea evangheliei! Fiecare credincios să primească îndemnul conciliar, adică "să-şi însuşească «înalta cunoaştere a lui Isus Cristos» (Fil 3,8), căci, «necunoaşterea Scripturilor înseamnă necunoaşterea lui Cristos»"[118]. Sfânta Biblie să continue să fie o comoară pentru Biserică şi pentru fiecare creştin: în studierea atentă a cuvântului vom afla hrană şi forţă pentru a ne desfăşura în fiecare zi misiunea. Să luăm în mâini această carte! Să o primim de la Domnul care ne-o oferă mereu prin Biserica sa (cf. Ap 10,8). Să o mâncăm (cf. Ap 10,9), ca să devină viaţa vieţii noastre. Să o gustăm până la sfârşit: va implica eforturi din partea noastră, dar ne va da bucurie pentru că este dulce ca mierea (cf. Ap 10,9-10). Vom fi plini de speranţă şi capabili să o transmitem oricărui bărbat şi oricărei femei pe care-i întâlnim în drumul nostru. 23

Capitolul al patrulea Celebrarea evangheliei speranţei "Celui care şade pe tron şi Mielului să fie binecuvântarea, cinstea, gloria şi puterea în vecii vecilor" (Ap 5,13) O comunitate care se roagă 66. Evanghelia speranţei, mesaj al adevărului care ne va elibera (cf. In 8,32), trebuie să fie celebrată. În faţa Mielului din Apocalips începe o solemnă liturgie de laudă şi de adorare: "Celui care şade pe tron şi Mielului să fie binecuvântarea, cinstea, gloria şi puterea în vecii vecilor" (Ap 5,13). Această viziune, care îl revelează pe Dumnezeu şi sensul istoriei, are loc "în ziua Domnului" (Ap 1,10), ziua învierii retrăită de către adunarea duminicală. Biserica, aceea care primeşte această revelaţie, este o comunitate care se roagă. Rugându-se îl ascultă pe Domnul ei şi ceea ce Duhul îi spune: adoră, laudă, aduce mulţumire, invocă în cele din urmă venirea Domnului, "Vino, Doamne Isuse!" (Ap 22,16-20), afirmând astfel că numai de la el aşteaptă mântuire. Şi ţie, Biserică a lui Dumnezeu care trăieşti în Europa, ţi se cere să fii o comunitate care se roagă, celebrându-l pe Domnul tău prin sacramente, prin liturgie şi prin întreaga viaţă. În rugăciune, vei redescoperi prezenţa dătătoare de viaţă a Domnului. Astfel, înrădăcinând în el fiecare acţiune a ta, le vei putea propune din nou europenilor întâlnirea cu el, adevărata speranţă, singura care împlineşte pe deplin dorinţa vie după Dumnezeu, ascunsă în diferitele forme ale căutării religioase care apar în Europa contemporană.

I. Redescoperirea liturgiei Sentimentul religios în Europa de astăzi 67. În ciuda zonelor vaste de secularizare de pe continentul european, există semnale care contribuie la conturarea chipului unei Biserici care, crezând, îl vesteşte, celebrează şi slujeşte pe Domnul său. Într-adevăr, nu lipsesc exemplele de creştini autentici care trăiesc momente de tăcere contemplativă, care participă cu fidelitate la iniţiativele spirituale, care trăiesc evanghelia în viaţa lor de zi cu zi şi o mărturisesc în diferite sectoare ale activităţii lor. În plus, se pot nota manifestări ale unei "sfinţenii a poporului", care arată că şi în Europa de astăzi nu este imposibilă trăirea evangheliei la nivel personal şi într-o experienţă comunitară autentică. 68. Împreună cu multele exemple de credinţă adevărată există în Europa şi o religiozitate vagă şi uneori greşită. Semnele sale sunt adesea generale şi superficiale, dacă nu chiar contrastante în persoanele înseşi care le manifestă. Sunt observate fenomene de refugiere în spiritualism, de sincretism religios şi ezoteric, de căutare cu orice preţ a evenimentelor extraordinare, până la realizarea de alegeri eronate, precum aderarea la secte periculoase sau la experienţe pseudoreligioase. Dorinţa răspândită de hrană spirituală trebuie întâmpinată cu înţelegere şi purificată. Omului care-şi dă seama, chiar şi în manieră confuză, că nu poate trăi numai cu pâine, este necesar ca Biserica să-i poată mărturisi în mod convingător răspunsul dat de Isus ispititorului: "Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu" (Mt 4,4).

O Biserică ce celebrează 24

69. În contextul societăţii de astăzi, adesea închisă faţă de transcendent, sufocată de comportamente consumiste, pradă uşoară pentru formele vechi şi noi de idolatrie şi, în acelaşi timp, însetată de ceva care să meargă dincolo de imediat, misiunea la care este chemată Biserica din Europa este angajatoare şi totodată entuziastă. Aceasta constă în redescoperirea sensului de "mister"; în reînnoirea celebrărilor liturgice pentru ca acestea să fie semne mai elocvente ale prezenţei lui Cristos Domnul; în asigurarea de spaţii noi pentru tăcere, rugăciune şi contemplaţie; în reîntoarcerea la sacramente, mai ales la acelea al Euharistiei şi al Pocăinţei, ca izvoare ale libertăţii şi ale speranţei. De aceea, îţi adresez ţie, Biserică ce trăieşti în Europa, o invitaţie insistentă: fii o Biserică ce se roagă, care-l laudă pe Dumnezeu, care recunoaşte primatul său absolut, care-l preamăreşte cu credinţă plină de bucurie. Redescoperă sensul misterului: trăieşte-l cu recunoştinţă umilă; mărturiseşte-l cu bucurie convinsă şi molipsitoare. Celebrează mântuirea lui Cristos: primeşte-o ca pe un dar pe care ţi-l face sacramentul său, fă din viaţa ta un adevărat cult spiritual plăcut lui Dumnezeu (cf. Rom 12,1).

Sensul misterului 70. Unele semne revelează o diminuare a sensului de mister din celebrările liturgice, care ar trebuie să ne introducă în el. Aşadar, este urgent ca în Biserică să fie reînsufleţit un autentic sens al liturgiei. Aceasta, aşa cum au amintit părinţii sinodali[119], este mijloc de sfinţire; este celebrarea credinţei Bisericii; este mijloc de transmitere a credinţei. Împreună cu Sfânta Scriptură şi cu învăţăturile părinţilor Bisericii, ea este izvor viu al unei spiritualităţi autentice şi solide. Aşa cum subliniază bine şi tradiţia venerabilelor Biserici din Orient, prin ea credincioşii intră în comuniune cu Preasfânta Treime, experimentând participarea lor la natura divină, ca dar al harului. Liturgia devine astfel o anticipare a fericirilor ultime şi o participare la gloria cerească. 71. În celebrări este necesar să fie pus din nou în centru Isus, pentru ca el să ne poată lumina şi călăuzi. Acest lucru poate constitui unul din răspunsurile cele mai puternice pe care comunităţile noastre sunt chemate să le dea unei religiozităţi vage şi lipsite de consistenţă. Scopul liturgiei Bisericii nu este acela de a placa dorinţele şi temerile omului, ci de a-l asculta şi de a-l primi pe Isus cel Viu, care îl cinsteşte şi-l laudă pe Tatăl, pentru a-l lăuda şi a-l cinsti împreună cu el. Celebrările ecleziale proclamă că speranţa noastră vine de la Dumnezeu prin Isus, Domnul nostru. Acest lucru înseamnă să trăim liturgia ca pe o lucrare a Treimii. Tatăl acţionează pentru noi în misterele celebrate; ne vorbeşte, ne iartă, ne ascultă, ne dăruieşte Duhul său; noi ne adresăm lui, îl ascultăm, îl lăudăm şi-l invocăm. Isus acţionează pentru sfinţenia noastră, făcându-ne părtaşi la misterul său. Duhul Sfânt acţionează prin harul său şi face din noi trupul lui Cristos, care este Biserica. Liturgia trebuie să fie trăită ca vestire şi anticipare a gloriei viitoare, scop ultim al speranţei noastre. Întradevăr, aşa cum ne învaţă Conciliul, "în liturgia pământească noi participăm, prin pregustare, la liturgia cerească, ce se celebrează în cetatea sfântă a Ierusalimului, spre care ne îndreptăm ca nişte călători [...], până când se va arăta Cristos însuşi, viaţa noastră, şi atunci ne vom arăta împreună cu el în glorie"[120].

Formarea liturgică 72. Deşi după Conciliul Ecumenic Vatican II s-a întreprins un itinerar pentru trăirea sensului autentic al liturgiei, rămân încă multe de făcut. Sunt necesare o continuă reînnoire şi o permanentă formare a tuturor: miniştri hirotoniţi, persoane consacrate şi laici. 25

Adevărata reînnoire, departe de a se servi de fapte arbitrare, constă în dezvoltarea unei tot mai mari conştientizări a sensului misterului, aşa încât să se facă din liturgii momente de comuniune cu misterul mare şi sfânt al Treimii. Celebrând acţiunile sfinte ca pe o relaţie cu Dumnezeu şi ca pe o primire a darurilor sale, expresie a unei autentice vieţi spirituale, Biserica din Europa va putea cu adevărat să alimenteze speranţa şi să o ofere celor care au pierdut-o. 73. În acest scop este necesar un mare efort de formare. Aceasta, menită să favorizeze înţelegerea adevăratului sens al celebrărilor Bisericii, necesită, pe lângă o adecvată instruire în ce priveşte riturile, o autentică spiritualitate şi o instruire în vederea trăirii depline a acesteia[121]. Aşadar, trebuie promovată mai mult o adevărată "mistagogie liturgică", prin participarea activă a tuturor credincioşilor, fiecare conform propriilor atribuţii, la acţiunile sacre, în particular la Euharistie.

II. Celebrarea sacramentelor 74. Un loc de o importanţă deosebită trebuie rezervat celebrării sacramentelor, care sunt acţiuni ale lui Cristos şi ale Bisericii, menite să-i aducă cult lui Dumnezeu, spre sfinţirea oamenilor şi edificarea comunităţii ecleziale. Recunoscând faptul că prin ele acţionează Cristos însuşi prin Duhul Sfânt, sacramentele trebuie celebrate cu aceeaşi atenţie şi creând condiţiile adecvate. Bisericile particulare de pe continent vor acorda o atenţie deosebită intensificării pastoraţiei sacramentelor pentru a face cunoscută realitatea lor profundă. Părinţii sinodali au scos în evidenţă această exigenţă, pentru a răspunde la două pericole: pe de o parte, anumite sectoare ecleziale par să fi pierdut sensul adevărat al sacramentului şi ar putea banaliza misterele celebrate; pe de altă parte, mulţi dintre cei botezaţi, continuând obiceiuri şi tradiţii, recurg la sacramente în momentele semnificative ale vieţii lor, fără a trăi însă în conformitate cu îndrumările Bisericii[122].

Euharistia 75. Euharistia, dar suprem al lui Cristos oferit Bisericii, face prezent misterul jertfei lui Cristos pentru mântuirea noastră: "În sfânta Euharistie este cuprins tot binele spiritual al Bisericii, Cristos însuşi, paştele nostru"[123]. Din ea, "izvor şi apogeu al întregii vieţi creştine"[124], se alimentează Biserica în peregrinarea ei, aflând în ea izvorul oricărei speranţe. Într-adevăr, Euharistia "dă un impuls drumului nostru prin istorie, făcând să încolţească o sămânţă de speranţă vie în asumarea zilnică de către fiecare a propriilor sale datorii"[125]. Toţi am fost invitaţi să mărturisim credinţa în Euharistie, "zălog al gloriei viitoare", siguri că acea comuniune cu Cristos, pe care o trăim acum ca pelerini într-o viaţă muritoare, anticipă întâlnirea supremă din ziua în care "vom fi asemenea lui pentru că îl vom vedea aşa cum este" (1In 3,2). Euharistia este o "pregustare a veşniciei în timp", este prezenţă divină şi comuniune cu aceasta; memorial al Paştelui lui Cristos, este prin natura sa purtătoare de har în istoria umană. Ea ne deschide spre viitorul lui Dumnezeu; fiind comuniune cu Cristos, cu trupul şi sângele său, este participare la viaţa veşnică a lui Dumnezeu[126].

Reconcilierea 76. Alături de Euharistie, şi sacramentul Reconcilierii trebuie să desfăşoare un rol fundamental în redobândirea speranţei: "Experienţa personală a iertării lui Dumnezeu faţă de fiecare dintre noi este, de fapt, fundamentul esenţial al oricărei speranţe pentru viitorul nostru"[127]. Una dintre rădăcinile resemnării care-i cuprinde pe mulţi astăzi trebuie căutată în incapacitatea de a se recunoaşte păcătoşi şi de a se lăsa iertaţi, o incapacitate care se 26

datorează adesea solitudinii aceluia care, trăind ca şi cum Dumnezeu nu ar exista, nu are cui să-i ceară iertare. În schimb, acela care se recunoaşte păcătos şi se încrede în milostivirea Tatălui ceresc, experimentează bucuria unei adevărate eliberări şi-şi poate continua viaţa fără a se închide în propria nefericire[128]. Astfel, primeşte harul unui nou început şi găseşte din nou motive pentru a spera. De aceea este necesar ca în Biserica din Europa sacramentul Reconcilierii să fie reînviat. Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că forma sacramentului este mărturisirea personală a păcatelor urmată de absoluţiunea individuală. Trebuie să fie favorizată această întâlnire dintre penitent şi preot, în fiecare formă prevăzută de ritualul sacramentului. În faţa răspânditei pierderi a sensului păcatului şi a afirmării unei mentalităţi marcate de relativism şi subiectivism în domeniul moralei, este necesar ca în fiecare comunitate eclezială să se asigure o formare serioasă a conştiinţelor[129]. Părinţii sinodali au insistat să fie recunoscut în mod clar adevărul păcatului personal şi necesitatea iertării personale din partea lui Dumnezeu prin ministerul preotului. Absoluţiunile colective nu sunt un mod alternativ de administrare a sacramentului Reconcilierii[130]. 77. Mă adresez preoţilor, îndemnându-i să-şi ofere cu generozitate propria disponibilitate în ascultarea spovezilor şi să ofere ei înşişi un exemplu apropiindu-se cu regularitate de sacramentul Pocăinţei. Le recomand să se îngrijească să fie la curent cu noutăţile din domeniul teologiei morale, astfel încât să ştie să abordeze cu competenţă problematicile apărute recent în domeniul moralei personale şi sociale. În plus, să acorde o atenţie deosebită condiţiilor concrete de viaţă în care se găsesc credincioşii şi să-i îndrume cu răbdare pentru a recunoaşte exigenţele legii morale creştine, ajutându-i să trăiască sacramentul ca pe o fericită întâlnire cu milostivirea Tatălui ceresc[131].

Rugăciunea şi viaţa 78. Pe lângă celebrarea euharistică, este necesar să promovăm şi alte forme de rugăciune comunitară[132], ajutând la redescoperirea legăturii dintre acestea şi rugăciunea liturgică. În particular, păstrând vie tradiţia Bisericii latine, să fie promovate diferite manifestări ale cultului euharistic în afara Liturghiei: adoraţia personală, expunerea şi procesiunea, care trebuie înţelese ca expresie de credinţă în prezenţa reală permanentă a Domnului în sacramentul din altar[133]. În ce priveşte celebrarea personală sau comunitară a Liturgiei orelor, a cărei valoarea deosebită pentru credincioşii laici a fost amintită de Conciliul Vatican II[134], să fie instruiţi pentru a vedea în aceasta legătura cu misterul euharistic. Familiile să fie încurajate să acorde spaţiu acestei rugăciuni realizate în comun, astfel încât să interpreteze în lumina evangheliei întreaga viaţă de căsătorie şi de familie. Astfel, plecând de la acest lucru şi ascultând cuvântul lui Dumnezeu, se va forma acea liturgie domestică ce va ritma toate momentele familiei[135]. Fiecare formă de rugăciune comunitară presupune rugăciunea individuală. Între persoană şi Dumnezeu apare un colocviu sincer care se exprimă în laudă, în mulţumire, în rugăminte adresată Tatălui prin Isus Cristos în Duhul Sfânt. Rugăciunea personală, care este ca un fel de respiraţie pentru creştin, să nu fie niciodată neglijată. Să se instruiască şi pentru a redescoperi legătura dintre aceasta din urmă şi rugăciunea liturgică. 79. O atenţie deosebită trebuie acordată şi pietăţii populare[136]. Larg răspândită în diferite regiuni din Europa prin confraternităţi, pelerinaje şi procesiuni la numeroase sanctuare, ea îmbogăţeşte itinerarul anului liturgic, inspirând uzanţe şi obiceiuri familiale şi sociale. Toate aceste forme trebuie să fie analizate cu atenţie printr-o pastoraţie de promovare şi de reînnoire, care să le ajute să dezvolte ceea ce este expresia autentică de speranţă a poporului lui Dumnezeu. Sfântul Rozariu este, cu siguranţă, astfel. În acest an dedicat Rozariului îmi face plăcere să recomand din nou recitarea acestuia, deoarece "Rozariul, dacă este redescoperit în deplina sa semnificaţie, conduce la însuşi nucleul vieţii creştine şi oferă o ocazie spirituală şi pedagogică, pe cât de comună, pe atât de rodnică, pentru contemplaţia personală, pentru formarea poporului lui Dumnezeu şi pentru noua evanghelizare"[137]. 27

În ce priveşte pietatea populară, este necesar să se vegheze constant asupra aspectelor ambigue ale unor manifestări, ferindu-le de devieri seculare, de imprudenţe consumiste sau chiar de riscuri de superstiţie, pentru a le păstra în limite mature şi autentice. Să se realizeze o instruire, explicând că pietatea populară trebuie trăită mereu în armonie cu liturgia Bisericii şi în legătură cu sacramentele. 80. Nu trebuie uitat faptul că "cultul spiritual plăcut lui Dumnezeu" (cf. Rom 12,1) se realizează înainte de toate în viaţa de zi cu zi, trăită în iubire prin dăruirea de sine liberă şi generoasă, chiar şi în momentele mai puţin importante. Astfel, viaţa este însufleţită de speranţa de nezdruncinat, pentru că este încredinţată numai în siguranţa puterii lui Dumnezeu şi în biruinţa lui Cristos: este o viaţă copleşită de mângâierile lui Dumnezeu, prin care suntem chemaţi să mângâiem, la rândul nostru, pe cei pe care îi întâlnim în drumul nostru (cf. 2Cor 1,4).

Ziua Domnului 81. Ziua Domnului este momentul prin excelenţă şi foarte evocator în ce priveşte celebrarea evangheliei speranţei. În contextul actual, circumstanţele fac precară posibilitatea creştinilor de a trăi duminica în mod deplin ca zi de întâlnire cu Domnul. Adesea se întâmplă ca aceasta să fie redusă la un "sfârşit de săptămână", la un simplu timp de recreere. De aceea este necesară o acţiune pastorală articulată la nivel educativ, spiritual şi social, care să ajute la trăirea adevăratei ei semnificaţii. 82. Aşadar, reînnoiesc invitaţia de a recupera semnificaţia cea mai profundă a zilei Domnului[138]: să fie sfinţită prin participarea la Euharistie şi printr-o odihnă îmbogăţită de bucuria creştină şi de fraternitate. Să fie celebrată ca un centru al întregului cult, prevestire neîntreruptă a vieţii fără de sfârşit, care reînsufleţeşte speranţa şi încurajează pe cale. De aceea, să nu vă temeţi să o apăraţi împotriva oricărui atac şi să vă dedicaţi ca, în organizarea muncii, ea să fie salvgardată, aşa încât să poată fi o zi pentru om, în avantajul întregii societăţi. Într-adevăr, dacă duminica ar fi lipsită de semnificaţia sa originară şi nu s-ar putea face loc în ea pentru rugăciune, pentru odihnă, pentru împărtăşire şi bucurie, s-ar putea întâmpla ca "omul, deşi în haine de sărbătoare, să devină incapabil de a trăi o sărbătoare, deoarece rămâne limitat de un orizont atât de redus încât nu-i mai îngăduie să vadă cerul"[139]. Iar fără dimensiunea sărbătorii, speranţa nu ar găsi o casă unde să locuiască.

Capitolul al cincilea Slujirea evangheliei speranţei "Cunosc faptele tale, iubirea, credinţa, slujirea şi statornicia ta" (Ap 2,19) Calea iubirii 83. Cuvântul pe care Duhul îl spune Bisericilor conţine o judecată asupra vieţii lor. Se referă la fapte şi comportamente: "Cunosc faptele tale" este introducerea care, ca un refren şi cu câteva modificări, apare în scrisorile scrise celor şapte Biserici. Atunci când faptele se dovedesc a fi bune, acestea sunt rodul ostenelii, al perseverenţei, al acceptării încercărilor, al suferinţelor, al sărăciei, al fidelităţii în persecuţii, al iubirii, al credinţei, al slujirii. În acest sens pot fi citite ca o descriere a unei Biserici care, pe lângă faptul că vesteşte şi celebrează mântuirea care vine de la Domnul, o "trăieşte" în mod concret. 28

Pentru a sluji evanghelia speranţei, şi Bisericii care trăieşte în Europa i se cere să urmeze calea iubirii. Este calea care trece prin iubirea care evanghelizează, o angajare de a sluji în diferite forme, optarea pentru o generozitate neîntreruptă şi nelimitată.

I. Slujirea iubirii În comuniune şi solidaritate 84. Iubirea primită şi dăruită este pentru fiecare persoană experienţa originară în care se naşte speranţa. "Omul nu poate trăi fără iubire. El rămâne în sine o fiinţă neînţeleasă, viaţa sa este lipsită de sens dacă nu-i este revelată iubirea, dacă nu întâlneşte iubirea, dacă nu o experimentează şi nu şi-o însuşeşte, dacă nu se împărtăşeşte din ea din plin"[140]. Pentru Biserica din Europa de astăzi provocarea constă, aşadar, în a-l ajuta pe omul contemporan să experimenteze iubirea lui Dumnezeu Tatăl şi a lui Cristos, în Duhul Sfânt, prin mărturia iubirii, care posedă în sine o forţă evanghelizatoare intrinsecă. În definitiv, în aceasta constă "evanghelia", vestea plină de bucurie pentru fiecare om: Dumnezeu ne-a iubit mai întâi (cf 1In 4,10.19); Isus ne-a iubit până la sfârşit (cf. In 13,1). Prin darul Duhului, iubirea lui Dumnezeu este oferită credincioşilor, făcându-i părtaşi de capacitatea sa de a iubi: ea impulsionează inima fiecărui credincios şi a întregii Biserici (cf. 2Cor 5,14). Tocmai pentru că este dăruită de Dumnezeu, iubirea devine poruncă pentru om (cf. In 13,34). Trăirea în iubire devine, aşadar, veste plină de bucurie pentru fiecare persoană, făcând vizibilă iubirea lui Dumnezeu, care nu abandonează pe nimeni. În definitiv, înseamnă a-i da omului rătăcit motive reale pentru a continua să spere. 85. Vocaţia Bisericii, ca "semn credibil, deşi dintotdeauna imperfect, al iubirii trăite", este "aceea de a-i face pe bărbaţi şi pe femei să întâlnească iubirea lui Dumnezeu şi a lui Cristos, care vine să-i caute"[141]. Biserica, "semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc"[142], mărturiseşte acest lucru atunci când persoanele, familiile şi comunităţile trăiesc cu intensitate evanghelia iubirii. Cu alte cuvinte, comunităţile noastre ecleziale sunt chemate să fie adevărate locuri speciale de practicare a comuniunii. Prin natura sa, mărturia iubirii trebuie să se extindă dincolo de graniţele comunităţii ecleziale, pentru a ajunge la fiecare persoană, astfel încât iubirea faţă de toţi oamenii să devină plămadă a unei autentice solidarităţi pentru întreaga viaţă socială. Când Biserica este în slujba iubirii, face să crească în acelaşi timp "cultura solidarităţii", contribuind astfel la a reda viaţă valorilor universale ale existenţei umane. În această perspectivă este necesar să redescoperim sensul autentic al voluntariatului creştin. Acesta, născânduse din credinţă şi fiind alimentat permanent de ea, trebuie să ştie să îmbine capacitatea profesională cu iubirea curată, îndemnându-i pe cei implicaţi să-şi "înalţe sentimentele de bunăvoinţă faţă de ceilalţi la înălţimea iubirii lui Cristos; să redobândească zi de zi, prin osteneli şi eforturi, conştiinţa demnităţii fiecărui om; să descopere nevoile persoanelor pornind - dacă este necesar - pe drumuri noi acolo unde nevoile sunt mai mari, iar atenţia şi sprijinul acordate sunt mai reduse"[143].

II. Slujirea omului în societate 29

Redarea speranţei celor săraci 86. Întregii Biserici i se cere să le redea săracilor speranţa. A-i primi şi a-i sluji înseamnă pentru ea a-l primi şi a-l sluji pe Cristos (cf. Mt 25,40). Iubirea preferenţială pentru cei săraci este o dimensiune necesară a existenţei creştine şi a slujirii evangheliei. A-i iubi şi a le mărturisi că sunt iubiţi într-un mod deosebit de către Dumnezeu înseamnă a recunoaşte că persoanele au valoare în sine, oricare ar fi condiţiile economice, culturale, sociale în care se află, ajutându-le să valorifice capacităţile lor. 87. Apoi, este necesar să ne lăsăm interpelaţi de fenomenul şomajului, care în multe ţări din Europa constituie o mare problemă socială. La aceasta se adaugă şi problemele legate de fluxul tot mai mare de migranţi. Bisericii i se cere să amintească faptul că munca mereu constituie un bine de care trebuie să se simtă responsabilă întreaga societate. Propunând din nou criteriile etice care trebuie să călăuzească piaţa şi economia într-un respect scrupulos faţă de centralitatea omului, Biserica nu va neglija să caute să dialogheze cu persoanele implicate în lumea politică, sindicală şi a afacerilor[144]. Acest lucru trebuie să aibă în vedere edificarea unei Europe înţeleasă ca o comunitate de popoare şi de persoane, o comunitate solidară în speranţă, nu supusă exclusiv legilor pieţei, ci preocupată cu hotărâre să salvgardeze demnitatea omului şi în relaţiile economice şi sociale. 88. Să se acorde o importanţă corespunzătoare şi pastoraţiei bolnavilor. Luând în consideraţie faptul că boala este o situaţie care ridică întrebări esenţiale asupra sensului vieţii, "într-o societate a prosperităţii şi a eficienţei, într-o cultură caracterizată de idolatria trupului, de îndepărtarea suferinţei şi a durerii şi de mitul tinereţii veşnice"[145], grija faţă de bolnavi trebuie să fie considerată drept una dintre priorităţi. În acest scop, trebuie promovate, pe de o parte, prezenţa pastorală corespunzătoare în diferite locuri de suferinţă, de exemplu prin implicarea capelanilor din spitale, a membrilor din asociaţiile de voluntariat, a instituţiilor sanitare ecleziastice, şi, pe de altă parte, sprijinirea rudelor bolnavilor. În plus, va fi necesar să fie sprijinit personalul medical şi paramedical cu mijloace pastorale corespunzătoare, pentru a-i ajuta în vocaţia lor solicitantă de slujire a bolnavilor. Într-adevăr, prin activităţile lor, operatorii sanitari aduc zilnic un nobil serviciu vieţii. Lor li se cere să ofere pacienţilor şi acel sprijin special spiritual bazat pe căldura unui autentic contact uman. 89. În fine, nu poate fi uitat faptul că uneori se realizează o utilizare necorespunzătoare a bunurilor pământului. Într-adevăr, omul, neîndeplinindu-şi misiunea de a cultiva şi păzi pământul cu înţelepciune şi iubire (cf. In 2,15), în multe regiuni a devastat păduri şi câmpii, a poluat apele, a făcut aerul irespirabil, a dat peste cap sistemele hidro-geologice şi atmosferice şi a provocat deşertificarea unor arii întinse. Şi în acest caz, slujirea evangheliei speranţei înseamnă angajarea într-o manieră nouă pentru o utilizare corectă a bunurilor pământului[146], stimulând acea atenţie care, pe lângă tutelarea habitatelor naturale, apără calitatea vieţii persoanelor, pregătind generaţiilor viitoare un mediu care să fie mai mult în armonie cu planul Creatorului.

Adevărul despre căsătorie şi familie 90. Biserica din Europa, în toate componentele sale, trebuie să propună din nou cu fidelitate adevărul despre căsătorie şi familie[147]. Este o necesitate pe care ea o simte arzând în interiorul său pentru că ştie că această îndatorire face parte din misiunea evanghelizatoare încredinţată ei de Mirele şi Domnul său, şi care se impune din nou astăzi cu o insistenţă neobişnuită. Într-adevăr, numeroşi factori culturali, sociali şi politici contribuie la provocarea unei crize tot mai evidente a familiei. Aceştia compromit, într-o anumită măsură, adevărul şi demnitatea persoanei umane şi pun în discuţie însăşi ideea de familie, denaturând-o. Valoarea indisolubilităţii căsătoriei este tot mai puţin cunoscută; se cer forme de recunoaştere legală a convieţuirii de fapt, ca şi cum ar fi 30

echivalente cu căsătoriile legitime; nu lipsesc încercările de a accepta o definiţie a cuplului în care diferenţa de sex nu este considerată esenţială. În acest context, Bisericii i se cere să proclame cu o reînnoită vigoare ceea ce spune evanghelia despre căsătorie şi despre familie, pentru a sublinia semnificaţia acestora şi valoarea lor în planul de mântuire al lui Dumnezeu. În particular, este necesar să se reafirme aceste instituţii ca realităţi care derivă din voinţa lui Dumnezeu. Este necesar să se redescopere adevărul despre familie, care este o intimă comuniune de viaţă şi de iubire[148], deschisă spre generarea de noi persoane; precum şi demnitatea sa de "biserică domestică" şi participarea sa la misiunea Bisericii şi la viaţa societăţii. 91. Conform părinţilor sinodali, este necesar să se recunoască faptul că multe familii, în viaţa de zi cu zi trăită în iubire, sunt martore vizibile ale prezenţei lui Isus care le însoţeşte şi le sprijină prin darul Duhului său. Pentru ai sprijini în drumul lor, este necesar să se aprofundeze teologia şi spiritualitatea căsătoriei şi a familiei; să fie proclamate cu hotărâre şi integritate şi să se arate prin exemple eficiente adevărul şi frumuseţea familiei întemeiată pe căsătorie înţeleasă ca uniune stabilă şi deschisă spre viaţă dintre un bărbat şi o femeie; să se promoveze în fiecare comunitate eclezială o pastoraţie a familiei corespunzătoare şi organică. În acelaşi timp, va fi necesar să se ofere cu o grijă maternă din partea Bisericii un ajutor celor care se află în situaţii dificile, ca de exemplu mamelor adolescente, persoanelor separate, divorţate, copiilor abandonaţi. În orice caz, vor trebui încurajate, însoţite şi sprijinite familiile care caută să-şi joace în mod corect, în parte sau asociate, rolul de protagonişti în Biserică şi în societate, şi să se depună eforturi pentru ca fiecare stat şi chiar Uniunea Europeană să promoveze politici familiale adecvate şi autentice[149]. 92. O atenţie deosebită trebuie să se acorde educării tinerilor şi logodnicilor la iubire, prin itinerare speciale de pregătire pentru celebrarea sacramentului Căsătoriei, care să îi ajute să ajungă la acest moment trăind în castitate. În activitatea sa educativă, Biserica se va arăta plină de grijă, călăuzindu-i pe miri şi după celebrarea nunţii. 93. În fine, Biserica este chemată, de asemenea, să vină, cu o bunătate maternă, în întâmpinarea acelor situaţii din căsătorie prin care se poate pierde uşor speranţa. În particular, "în faţa atâtor familii destrămate, Biserica se simte chemată nu să exprime o opinie severă şi distantă, ci mai degrabă să introducă în rănile atâtor drame umane lumina cuvântului lui Dumnezeu, împreună cu dovada îndurării sale. Acesta este spiritul cu care pastoraţia familiei caută să se îngrijească de situaţiile credincioşilor care au divorţat şi s-au recăsătorit civil. Ei nu sunt excluşi din comunitate; ba chiar sunt invitaţi să participe la viaţa acesteia, efectuând un itinerar de maturizare în spiritul exigenţelor evanghelice. Biserica, fără a le ascunde realitatea dezordinii morale obiective în care se află şi a consecinţelor care derivă din aceasta în ce priveşte participarea lor la sacramente, vrea să le arate toată afecţiunea sa maternă"[150]. 94. Dacă pentru a sluji evanghelia speranţei este necesar să se acorde o atenţie corespunzătoare şi prioritară familiei, este la fel de sigur că familiile însele au o responsabilitate de neînlocuit în ce priveşte evanghelia speranţei. De aceea, cu încredere şi afecţiune, invit din nou toate familiile creştine care trăiesc în acest continent al Europei: "Familii, deveniţi ceea ce sunteţi!" Voi sunteţi expresia vie a iubirii lui Dumnezeu: într-adevăr, aveţi "misiunea de a păstra, de a descoperi şi de a comunica dragostea; ca reflectare vie şi participare reală la iubirea lui Dumnezeu pentru omenire şi a iubirii lui Cristos Domnul pentru biserică, mireasa sa"[151]. Voi sunteţi "sanctuarul vieţii [...]: locul în care viaţa, dar al lui Dumnezeu, poate fi primită şi ocrotită corespunzător împotriva multiplelor atacuri la care este expusă şi se poate dezvolta conform exigenţelor unei autentice creşteri umane"[152]. Voi sunteţi temelia societăţii, fiind locul primar al "umanizării" persoanei şi al vieţii civile[153], model pentru instaurarea relaţiilor sociale trăite în iubire şi solidaritate. 31

Fiţi voi înşivă martori credibili ai evangheliei speranţei! Pentru că voi sunteţi "gaudium et spes"[154].

Slujirea evangheliei vieţii 95. Îmbătrânirea şi diminuarea numerică a populaţiei care se observă în diferite ţări din Europa nu poate să nu fie motiv de îngrijorare; scăderea numărului de naşteri, de fapt, este simptomul unei relaţii îngrijorătoare cu propriul viitor; este o manifestare clară a unei lipse de speranţă, semn al acelei "culturi a morţii" care traversează societatea de astăzi[155]. O dată cu scăderea natalităţii trebuie amintiţi şi alţi factori care au întunecat sensul valorii vieţii şi care au dus la declanşarea unui fel de conspiraţie împotriva ei. Printre aceştia, din păcate, trebuie amintită mai ales răspândirea avortului, care se practică chiar utilizând preparate chimico-farmaceutice care fac avortul posibil fără a se recurge la intervenţia medicului şi sustrăgându-l de la orice fel de responsabilitate socială; acest lucru este favorizat de prezenţa, în orânduirea multor state de pe continent, a legislaţiilor care permit un act ce rămâne o "crimă odioasă"[156] şi care constituie întotdeauna o gravă dezordine morală. Nu pot fi uitate nici atentatele care au loc prin "intervenţii asupra embrionilor umani care, deşi au scopuri legitime în sine, implică în mod inevitabil uciderea acestora" sau printr-o utilizare incorectă a tehnicilor de diagnosticare prenatale, puse nu în slujba unor terapii precoce uneori posibile, ci a "unei mentalităţi eugenetice, care acceptă avortul selectiv"[157]. Trebuie menţionată şi tendinţa, care se observă în unele părţi ale Europei, de a considera că poate fi licit să se pună capăt în mod conştient propriei vieţi sau a unei alte fiinţe umane: de aici rezultă răspândirea eutanasiei mascate, sau aparent atenuate, nelipsind în acest sens cererile oamenilor şi exemplele triste legislative. 96. În faţa acestei situaţii, este necesară "slujirea evangheliei vieţii" şi printr-o "generală mobilizare a conştiinţelor şi printr-un efort etic comun, pentru a pune în practică o mare strategie în favoarea vieţii. Toţi împreună trebuie să construim o nouă cultură a vieţii"[158]. Aceasta este o mare provocare pe care trebuie să o înfruntăm cu responsabilitate, siguri că "viitorul civilizaţiei europene depinde în mare parte de apărarea şi promovarea hotărâtă a valorilor vieţii, nucleu al patrimoniului cultural"[159]; înseamnă, de fapt, a-i restitui Europei adevărata sa demnitate, aceea de a fi locul unde fiecare persoană este confirmată în demnitatea sa incomparabilă. Îmi însuşesc cu plăcere aceste cuvinte ale părinţilor sinodali: "Sinodul Episcopilor Europeni îndeamnă comunităţile creştine să devină evanghelizatoare ale vieţii. Încurajează cuplurile şi familiile creştine să se sprijine reciproc în fidelitate faţă de misiunea lor de colaboratoare ale lui Dumnezeu în generarea şi educarea de noi creaturi; apreciază fiecare încercare generoasă de reacţie la egoism, în ce priveşte transmiterea vieţii, alimentată de false modele de siguranţă şi de fericire; cere statelor şi Uniunii Europene să pună în practică politici pe termen lung, care să promoveze condiţii concrete de locuinţă, de muncă şi de servicii sociale, menite să favorizeze constituirea familiei şi răspunsul la vocaţia la maternitate şi paternitate, şi să asigure, în plus, Europei de astăzi resursa cea mai preţioasă: europenii de mâine"[160].

Construirea unei cetăţi demne de om 97. Iubirea activă ne angajează să grăbim venirea împărăţiei lui Dumnezeu. Pentru aceasta ea însăşi colaborează la promovarea valorilor autentice care stau la baza unei civilizaţii demne de om. Într-adevăr, aşa cum aminteşte Conciliul Vatican II, "creştinii, peregrinând spre cetatea cerească, trebuie să caute şi să guste cele de sus. Prin aceasta însă nu numai că nu scade, ci mai degrabă creşte importanţa îndatoririi lor de a lucra împreună cu toţi oamenii la edificarea unei lumi mai umane"[161]. Aşteptarea cerurilor noi şi a pământului nou, departe de a 32

îndepărta de istorie, intensifică grija faţă de realitatea prezentă unde încă de pe acum creşte noutatea care este germen şi semn al lumii viitoare. Însufleţiţi de aceste certitudini de credinţă, să ne dedicăm construirii unei cetăţi demne de om. Chiar dacă nu este cu putinţă să construim în istorie o ordine socială desăvârşită, ştim totuşi că fiecare efort sincer pentru construirea unei lumi mai bune este binecuvântat de Dumnezeu şi că fiecare sămânţă de dreptate şi de iubire sădită în timpul prezent înfloreşte pentru veşnicie. 98. Construind cetatea demnă de om, trebuie să i se recunoască doctrinei sociale a Bisericii un rol inspirator. Într-adevăr, prin ea, Biserica prezintă continentului european problema calităţii morale a civilizaţiei sale. Aceasta vine, pe de o parte, din întâlnirea dintre mesajul biblic şi raţiune, şi, pe de altă parte, din problemele şi situaţiile referitoare la viaţa omului şi a societăţii. Prin ansamblul principiilor oferite de ea, această doctrină contribuie la punerea unei temelii solide pentru o viaţă demnă de om, în dreptate, adevăr, libertate şi solidaritate. Menită să apere şi să promoveze demnitatea persoanei, fundament nu doar al unei vieţi economice şi politice, ci şi al dreptăţii sociale şi al păcii, ea se dovedeşte capabilă să sprijine coloanele de susţinere ale viitorului continentului[162]. În această doctrină se află referinţele pentru a putea apăra structura morală a libertăţii, aşa încât să fie salvgardată cultura şi societatea europeană atât de utopia totalitară a "dreptăţii lipsite de libertate" cât şi de cea a "libertăţii lipsite de adevăr", la care se adaugă un fals concept de "toleranţă", ambele aducătoare de erori şi orori pentru omenire, aşa cum dovedeşte în mod trist însăşi istoria recentă a Europei[163]. 99. Doctrina socială a Bisericii, prin legătura sa intrinsecă cu demnitatea persoanei, este făcută să fie înţeleasă şi de cei care nu aparţin comunităţii de credincioşi. Este urgent, aşadar, ca această doctrină să fie cunoscută şi studiată, iar creştinii să devină tot mai familiari cu ea. Acest lucru este cerut de noua Europă în curs de construcţie, care are nevoie de persoane educate conform acestor valori, dispuse să se dedice pentru realizarea binelui comun. În acest scop este necesară prezenţa laicilor creştini care prin diferite responsabilităţi din viaţa civilă, din economie, cultură, sănătate, educaţie şi politică, să acţioneze aşa încât să poată răspândi valorile împărăţiei[164].

Pentru o cultură a acceptării 100. Printre provocările la care trebuie să facă faţă astăzi slujirea evangheliei speranţei trebuie amintit fenomenul în creştere al imigrărilor, fenomen ce interpelează capacitatea Bisericii de a primi fiecare persoană, din orice popor sau naţiune ar face ea parte. Acest lucru impulsionează şi întreaga societate europeană şi instituţiile sale pentru căutarea unei ordini drepte şi a modalităţilor de viaţă care să-i respecte pe toţi, precum şi a legalităţii, printr-un posibil proces de integrare. Considerând starea de sărăcie, de subdezvoltare sau chiar de insuficientă libertate, care caracterizează din păcate şi astăzi diferite ţări, printre cauzele care-i împing pe mulţi să-şi părăsească ţara, este nevoie de un angajament curajos din partea tuturor pentru realizarea unei ordini economice internaţionale mai drepte, care să fie capabilă să promoveze dezvoltarea autentică a tuturor popoarelor şi a tuturor ţărilor. 101. În faţa fenomenului migrator, este în joc capacitatea Europei de a acorda spaţiu unor forme de acceptare şi ospitalitate oportune. Viziunea "universalistă" a binelui comun cere acest lucru: trebuie să ne lărgim privirea pentru a cuprinde exigenţele întregii familii umane. Acelaşi fenomen al globalizării are nevoie de deschidere şi de împărtăşire, pentru a nu fi motivul de bază al excluderilor şi al marginalizării, ci mai degrabă participarea solidară a tuturor la producerea şi la schimbul de bunuri. Fiecare trebuie să se angajeze pentru dezvoltarea unei culturi solide a acceptării, care, ţinând cont de demnitatea egală a fiecărei persoane şi de nevoia de solidaritate faţă de cei slabi, necesită ca fiecărui migrant 33

să-i fie recunoscute drepturile fundamentale. Este de datoria autorităţilor publice să exercite controlul asupra fluxurilor de migranţi ţinând cont de exigenţele binelui comun. Acceptarea trebuie să se realizeze mereu în respect faţă de legi şi să fie îmbinată, atunci când este necesar, cu reprimarea fermă a abuzurilor. 102. Este nevoie de implicare şi pentru a descoperi forme posibile pentru o integrare adevărată a imigranţilor acceptaţi legitim în ţesutul social şi cultural al diferitelor naţiuni europene. Aceasta înseamnă că nu trebuie să se cedeze în faţa indiferentismului în ce priveşte valorile umane universale şi să se salvgardeze patrimoniul cultural propriu fiecărei naţiuni. Convieţuirea pacifică şi schimbul reciproc de bogăţii interioare va face posibilă edificarea unei Europe care ştie că este o casă comună, în care fiecare poate fi acceptat, în care nimeni nu este discriminat, toţi sunt trataţi şi toţi trăiesc în mod responsabil ca membri ai unei singure mari familii. 103. La rândul său, Biserica este chemată să "continue acţiunea sa pentru a crea şi îmbunătăţi tot mai mult serviciile sale de primire şi îngrijirile pastorale acordate imigranţilor şi refugiaţilor[165], pentru a face în aşa fel încât să fie respectată demnitatea şi libertatea lor şi să fie favorizată integrarea lor. În particular, să se acorde o deosebită îngrijire pastorală integrării imigranţilor catolici, respectând cultura şi originalitatea tradiţiei lor religioase. În acest scop, trebuie favorizate relaţiile dintre Bisericile de origine ale imigranţilor şi cele de primire a lor, astfel încât să se studieze formele de ajutorare, care pot prevedea, printre imigranţi, şi prezenţa prezbiterilor, a persoanelor consacrate şi a operatorilor pastorali formaţi în mod corespunzător proveniţi din ţările lor. Slujirea evangheliei cere, în plus, ca Biserica, apărând cauza celor oprimaţi şi excluşi, să ceară autorităţilor politice ale diferitelor state şi responsabililor instituţiilor europene să recunoască acelora care fug din propria ţară de origine din cauza pericolelor pentru propria existenţă condiţia de refugiaţi, precum şi să favorizeze reîntoarcerea lor în propria ţară; şi să creeze totodată condiţii ca să fie respectată demnitatea tuturor imigranţilor şi să fie apărate drepturile lor fundamentale[166].

III. Să optăm pentru iubire! 104. Apelul de a trăi iubirea activă, adresat de către părinţii sinodali tuturor creştinilor de pe continentul european[167], reprezintă sinteza fericită a unei slujiri autentice a evangheliei speranţei. Acum o propun din nou ţie, Biserică a lui Cristos care trăieşti în Europa. Bucuriile, speranţele, tristeţile şi temerile europenilor de astăzi, mai ales ale săracilor şi ale celor suferinzi, să fie şi bucuriile şi speranţele tale, tristeţile şi temerile tale şi tot ceea ce este cu adevărat uman să afle ecou în inima ta. Priveşte spre Europa şi spre drumul ei cu simpatia celui care apreciază fiecare element pozitiv, dar care totodată nu închide ochii asupra a ceea ce este incoerent cu evanghelia şi care denunţă cu putere acest lucru. 105. Biserică din Europa, primeşte în fiecare zi cu o reînnoită prospeţime darul iubirii pe care Domnul tău ţi-l oferă şi de care te face capabilă. Învaţă de la el conţinutul şi măsura iubirii. Şi fii Biserică a fericirilor, permanent conformată cu Cristos (cf. Mt 5,1-12). Liberă de piedici şi de dependenţe, fii săracă şi prietenă a celor mai săraci, primitoare faţă de fiecare persoană şi atentă faţă de fiecare formă de sărăcie, veche sau nouă. Purificată încontinuu de bunătatea Tatălui, recunoaşte în atitudinea lui Isus, care a apărat mereu adevărul arătându-se în acelaşi timp îndurător faţă de păcătoşi, norma supremă a acţiunii tale. În Isus, la a cărui naştere a fost vestită pacea (cf. Lc 2,14), în el care prin moartea sa a dărâmat zidurile oricărei duşmănii (cf. Ef 2,14) şi a dăruit pacea adevărată (cf. In 14,27), fii făuritoare de pace, invitându-i pe fiii tăi să-şi purifice inima de orice ostilitate, egoism şi spirit partizan, favorizând în orice situaţie dialogul şi respectul reciproc. 34

În Isus, dreptate a lui Dumnezeu, să nu încetezi vreodată să denunţi orice formă de nedreptate. Trăind în lume cu valorile împărăţiei care vine, vei fi Biserica iubirii, vei contribui în mod necesar la edificarea în Europa a unei civilizaţii tot mai demne de om.

Capitolul al şaselea Evanghelia speranţei pentru o Europă nouă "Şi am mai văzut cetatea cea sfântă, Ierusalimul cel nou, coborând din cer" (Ap 21,2) Noutatea lui Dumnezeu în istorie 106. Evanghelia speranţei care răsună în Apocalips deschide inima spre contemplarea noutăţii înfăptuite de Dumnezeu: "Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou, căci cerul dintâi şi pământul dintâi au trecut, iar marea nu mai este" (Ap 21,1). Dumnezeu însuşi proclamă acest lucru printr-un cuvânt care oferă explicaţia viziunii descrise mai devreme: "Iată, le fac pe toate noi" (Ap 21,5). Noutatea lui Dumnezeu - care poate fi înţeleasă pe deplin pe fundalul lucrurilor vechi, realizate cu lacrimi, jale, plângere, durere, moarte (cf. Ap 21,4) - constă în ieşirea din condiţia de păcat şi din consecinţele acestuia în care se află omenirea; este cerul nou şi pământul nou, noul Ierusalim, în contrast cu un cer şi un pământ vechi, cu o veche orânduire a lucrurilor şi cu un Ierusalim vechi, chinuit de rivalităţile sale. Imaginea noului Ierusalim, care coboară "din cer de la Dumnezeu, pregătit ca o mireasă împodobită pentru mirele ei" (Ap 21,2) şi se referă în mod direct la misterul Bisericii, nu este nesemnificativă pentru construirea cetăţii omului. Este o imagine care vorbeşte despre o realitate escatologică: depăşeşte tot ceea ce poate face omul; este un dar al lui Dumnezeu care se va realiza în timpurile de pe urmă. Dar nu este o utopie: este realitatea deja prezentă. Acest lucru îl arată verbul la prezent folosit de Dumnezeu - "Iată, le fac pe toate noi" (Ap 21,5) -, cu precizarea ulterioară: "S-au împlinit!" (Ap 21,6). Într-adevăr, Dumnezeu acţionează deja pentru reînnoirea lumii; Paştele lui Isus este deja noutatea lui Dumnezeu. El face să se nască Biserica, însufleţeşte existenţa ei, reînnoieşte şi transformă istoria. 107. Această noutate începe să capete formă înainte de toate în comunitatea creştină, care este deja de acum "cortul lui Dumnezeu împreună cu oamenii" (cf. Ap 21,3), în interiorul căruia Dumnezeu deja acţionează, reînnoind viaţa acelora care se deschid suflului Duhului. Biserica este pentru lume semn şi instrument al împărăţiei care se instaurează înainte de toate în inimi. O reflectare a acestei noutăţi se manifestă şi în orice formă de convieţuire umană însufleţită de evanghelie. Este vorba de o noutate care interpelează societatea în fiecare moment al istoriei şi în fiecare loc de pe pământ, în particular societatea europeană care de atâtea secole ascultă evanghelia împărăţiei inaugurate de Isus.

I. Vocaţia spirituală a Europei Europa promotoare a valorilor universale 108. Istoria continentului european este marcată de influenţa dătătoare de viaţă a evangheliei. "Dacă ne îndreptăm privirea spre secolele care au trecut, nu putem să nu-i mulţumim Domnului pentru că creştinismul a fost pe continentul nostru un factor primar de unitate între popoare şi culturi şi de promovare integrală a omului şi a drepturilor sale"[168]. 35

Desigur, nu putem pune la îndoială faptul că credinţa creştină aparţine, în mod radical şi determinant, fundamentelor culturii europene. Creştinismul, de fapt, a dat formă Europei, imprimându-i unele valori fundamentale. Modernitatea europeană însăşi, care a dat lumii idealul democratic şi drepturile omului, îşi trasează valorile din moştenirea sa creştină. Mai mult decât un spaţiu geografic, ea poate fi calificată drept "un concept îndeosebi cultural şi istoric, care caracterizează o realitate născută ca un continent, şi datorită forţei unificatoare a creştinismului, care a ştiut să integreze între ele popoare şi culturi diferite şi care este profund legat de întreaga cultură europeană"[169]. Europa de astăzi însă, chiar în momentul în care întăreşte şi lărgeşte propria uniune economică şi politică, pare să sufere o profundă criză a valorilor. Deşi dispune de mijloace sporite, dă impresia că-i lipseşte elanul pentru a sprijini un proiect comun şi pentru a le reda cetăţenilor săi motive de speranţă.

Noul chip al Europei 109. În procesul de transformare pe care-l experimentează acum, Europa este chemată, înainte de toate, să redescopere adevărata sa identitate. Într-adevăr, ea deşi a fost construită ca o realitate foarte variată, trebuie să construiască un model nou de unitate în diversitate, o comunitate de naţiuni reconciliate deschisă spre celelalte continente şi implicată în actualul proces de globalizare. Pentru a da un nou elan propriei istorii, ea trebuie "să recunoască şi să recupereze cu fidelitate acele valori fundamentale, în dobândirea cărora creştinismul a avut un rol determinant, care pot fi rezumate în afirmarea demnităţii transcendente a persoanei umane, a valorii raţiunii, a libertăţii, a democraţiei, a statului de drept şi a distincţiei dintre politică şi religie"[170]. 110. Uniunea Europeană continuă să se lărgească. Toate popoarele care împărtăşesc aceeaşi moştenire fundamentală au ca vocaţie participarea la ea pe termen scurt sau lung. Este de dorit ca această lărgire să aibă loc în respect faţă de toţi, valorificând caracteristicile istorice şi culturale, identităţile naţionale şi bogăţia aporturilor pe care le-ar putea oferi noii membri, pe lângă o mai solidă punere în practică a principiilor de subsidiaritate şi de solidaritate[171]. În procesul de integrare de pe continent, este de o importanţă capitală să se ţină cont de faptul că uniunea nu va avea consistenţă dacă ar fi redusă doar la dimensiuni geografice şi economice, ci trebuie înainte de toate să consiste într-o armonizare a valorilor care trebuie să-şi afle expresia în legea şi în viaţa sa.

Promovarea solidarităţii şi a păcii în lume 111. A spune "Europa" trebuie să fie echivalent cu a spune "deschidere". În ciuda experienţelor şi a semnelor contrarii care totuşi nu au lipsit, însăşi istoria sa cere acest lucru: "Europa nu este de fapt un teritoriu închis sau izolat; a fost construit mergând, dincolo de mări, în întâmpinarea altor popoare, a altor culturi, a altor civilizaţii"[172]. De aceea trebuie să fie un continent deschis şi primitor, continuând să realizeze în actuala globalizare forme de cooperare nu doar economică, ci şi socială şi culturală. Este o exigenţă căreia continentul trebuie să-i răspundă pozitiv, pentru ca chipul său să fie cu adevărat nou: "Europa nu se poate închide în ea însăşi. Nu poate şi nici nu trebuie să se dezintereseze de restul lumii, dimpotrivă trebuie să fie pe deplin conştientă de faptul că alte ţări, alte continente, aşteaptă de la ea iniţiative curajoase pentru a oferi popoarelor cele mai sărace mijloacele necesare pentru dezvoltarea lor, pentru organizarea lor socială şi pentru edificarea unei lumi mai drepte şi mai fraterne"[173]. Pentru a realiza în mod corespunzător această misiune, va fi necesară "o regândire a cooperării internaţionale, în sensul unei noi 36

culturi a solidarităţii. Gândită ca sămânţă a păcii, cooperarea nu se poate reduce la ajutor şi asistenţă, mai ales când se urmăreşte în schimb dobândirea de profit din resursele puse la dispoziţie. Dimpotrivă, ea trebuie să exprime o angajare concretă şi tangibilă de solidaritate, aşa încât să-i facă pe săraci protagonişti ai dezvoltării lor şi să permită unui număr cât mai mare de persoane să exercite, în situaţiile concrete economice şi politice în care trăiesc, creativitatea specifică persoanei umane, de care depinde şi bogăţia naţiunilor"[174]. 112. În plus, Europa, trebuie să fie o parte activă în promovarea şi realizarea unei globalizări "în" solidaritate. Aceasta din urmă, ca o condiţie a sa, trebuie să fie însoţită de un fel de globalizare "a" solidarităţii şi de valorile legate de aceasta, adică de egalitate, dreptate şi libertate, cu convingerea fermă că piaţa trebuie să fie "în mod oportun controlată de forţe sociale şi de stat, aşa încât să garanteze satisfacerea exigenţelor fundamentale ale întregii societăţi"[175]. Europa care ne este încredinţată de istorie a fost, mai ales în ultimul secol, martorul afirmării ideologiilor totalitare şi a naţionalismului exasperat care, întunecând speranţa oamenilor şi a popoarelor de pe continent, au alimentat conflictele în interiorul naţiunilor şi între naţiunile înseşi, până la enorma tragedie a celor două războaie mondiale[176]. Chiar şi luptele etnice mai recente, care au însângerat din nou continentul european, le-au arătat tuturor cât de fragilă este pacea, că are nevoie de angajamentul efectiv al tuturor, că poate fi garantată numai deschizând noi perspective de schimb, de iertare şi de reconciliere între persoane, popoare şi naţiuni. În faţa acestei situaţii, Europa, împreună cu toţi locuitorii ei, trebuie să se angajeze neobosit să construiască pacea în interiorul graniţelor sale şi în lumea întreagă. În acest scop, trebuie amintit, "pe de o parte, că diferenţele naţionale trebuie păstrate şi cultivate ca fundament al solidarităţii europene şi, pe de altă parte, că identitatea naţională însăşi nu se realizează decât prin deschidere spre alte popoare şi prin solidaritatea cu ele"[177].

II. Construcţia europeană Rolul instituţiilor europene 113. În drumul pentru conturarea chipului nou al continentului, din multe puncte de vedere este determinant rolul instituţiilor internaţionale, legate în principal de teritoriul european, şi care acţionează pe acest teritoriu, care au contribuit la marcarea cursului istoric al evenimentelor, fără a se implica în operaţiuni cu caracter militar. În acest sens doresc să menţionez, înainte de toate, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, care lucrează pentru menţinerea păcii şi a stabilităţii, şi prin protecţia şi promovarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi prin cooperarea în domeniul economic şi al mediului înconjurător. Mai este apoi Consiliul Europei, din care fac parte statele care au subscris la Convenţia europeană pentru salvgardarea drepturilor omului fundamentale din 1950 şi la Carta socială din 1961. Legată de ele este Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Aceste două instituţii vizează, prin cooperarea politică, socială, juridică şi culturală, precum şi prin promovarea drepturilor omului şi democraţiei, realizarea unei Europe a libertăţii şi solidarităţii. În fine, Uniunea Europeană, împreună cu Parlamentul său, Consiliul de Miniştri şi Comisia sa, propune un model de integrare care va fi perfectat printr-o eventuală adoptare a unei carte fundamentale comune. Acest organism are ca scop realizarea unei mai mari unităţi politice, economice şi monetare dintre statele membre, atât cele actuale cât şi cele care vor face parte din ea. În diversitatea lor şi plecând de la identitatea specifică a fiecăreia dintre ele, instituţiile amintite mai sus promovează unitatea continentului şi, mai profund, sunt în slujba omului[178]. 114. Împreună cu părinţii sinodali[179] le cer acestor instituţii europene şi fiecărui stat din Europa să recunoască faptul că o bună orânduire a societăţii trebuie să se înrădăcineze în valorile autentice etice şi civile împărtăşite 37

de cât mai mulţi cetăţeni, observând că asemenea valori sunt, în primul rând, patrimoniu diferitelor corpuri sociale. Este important ca instituţiile şi fiecare stat în parte să recunoască faptul că, printre aceste organisme sociale, se numără şi Bisericile şi comunităţile ecleziale şi celelalte organisme religioase. Mai mult, când acestea există deja înaintea fondării naţiunilor europene, ele nu pot fi reduse la simple entităţi private, ci acţionează cu o importanţă specifică instituţională, care merită să fie luată în consideraţie în mod serios. În desfăşurarea îndatoririlor lor, diferitele instituţii statale şi europene trebuie să acţioneze cu conştiinţa că orânduirile lor juridice vor respecta în mod deplin democraţia, dacă vor prevedea forme pentru o "colaborare sănătoasă"[180] cu Bisericile şi organizaţiile religioase. În lumina a ceea ce am subliniat mai devreme, doresc să mă adresez încă o dată redactorilor viitorului tratat constituţional european, pentru ca în el să figureze o referinţă la patrimoniul religios şi îndeosebi creştin al Europei. În deplin respect faţă de laicitatea instituţiilor, sper mai ales să fie recunoscute trei elemente complementare: dreptul Bisericilor şi al comunităţilor religioase de a se organiza în mod liber, în conformitate cu propriile statute şi cu propriile convingeri; respectul faţă de identitatea specifică a confesiunilor religioase şi prevederea unui dialog structurat între Uniunea Europeană şi aceste confesiuni; respectul faţă de statutul juridic de care se bucură deja Bisericile şi instituţiile religioase în virtutea legislaţiilor statelor membre ale Uniunii[181]. 115. Instituţiile europene au drept scop declarat tutelarea drepturilor persoanei umane. Prin această îndatorire ele contribuie la construcţia Europei valorilor şi a dreptului. Părinţii sinodali i-au interpelat pe responsabilii europeni, spunând: "Strigaţi cu voce tare atunci când sunt violate drepturile omului: ale indivizilor, minorităţilor şi popoarelor, începând cu dreptul la libertatea religioasă; acordaţi cea mai mare atenţie faţă de tot ceea ce priveşte viaţa umană de la conceperea ei şi până la moartea naturală şi în ce priveşte familia întemeiată pe căsătorie: acestea sunt bazele pe care se sprijină casa comună europeană; [...] abordaţi, conform dreptăţii şi egalităţii şi cu un sentiment de mare solidaritate, fenomenul sporit al migrării, făcând din acesta o nouă resursă pentru viitorul european; depuneţi orice efort ca să le fie garantat tinerilor un viitor cu adevărat uman prin muncă, cultură, educaţie la valorile morale şi spirituale"[182].

Biserica pentru noua Europă 116. Europa are nevoie de o dimensiune religioasă. Pentru a fi "nouă", în mod asemănător cu ceea ce se spune despre "cetatea nouă" din Apocalips (cf. 21,2), ea trebuie să se deschidă acţiunii lui Dumnezeu. Speranţa de a construi o lume mai dreaptă şi mai demnă de om, de fapt, nu poate face abstracţie de conştiinţa că nu ar folosi la nimic eforturile omeneşti, dacă nu ar avea sprijin dumnezeiesc, deoarece "de n-ar zidi Domnul casa, în zadar sar osteni cei ce o zidesc" (Ps 127[126],1). Pentru ca Europa să poată fi zidită pe temelii solide, este necesar să se recurgă la valorile autentice, care au ca fundament legea morală universală, înscrisă în inima fiecărui om. "Creştinii nu numai că se pot alătura tuturor oamenilor de bunăvoinţă pentru a lucra la construcţia acestui mare proiect, ci sunt, de asemenea, invitaţi să fie într-un fel sufletul acestuia, arătând adevăratul sens al organizării cetăţii pământeşti"[183]. Biserica Catolică, una şi universală, deşi prezentă în diversitatea Bisericilor particulare, poate oferi o contribuţie unică la edificarea unei Europe deschise lumii. Într-adevăr, de la Biserica Catolică provine un model de unitate esenţială în diversitatea expresiilor culturale, conştiinţa apartenenţei la o comunitate universală care se înrădăcinează, dar nu se epuizează în comunităţile locale, sensul a ceea ce uneşte dincolo de ceea ce distinge[184]. 117. În relaţiile cu autorităţile publice, Biserica nu cere o întoarcere la forme de stat confesionale. În acelaşi timp, ea deplânge orice tip de laicism ideologic sau de separare ostilă între instituţiile civile şi confesiunile religioase. 38

În ce o priveşte, în logica acelei colaborări sănătoase dintre comunităţile ecleziale şi societatea politică, Biserica Catolică este convinsă că poate contribui în mod deosebit la perspectiva unificării, oferind instituţiilor europene, în continuitate cu tradiţia sa şi fiind coerentă cu indicaţiile doctrinei sale sociale, aportul comunităţilor de credincioşi care caută să realizeze angajamentul de umanizare a societăţii plecând de la evanghelia trăită sub semnul speranţei. În această perspectivă, este necesară o prezenţă a creştinilor, formaţi în mod corespunzător şi competenţi, în diferite instanţe şi instituţii europene, pentru a contribui, respectând dinamisme democratice corecte şi prin confruntarea propunerilor, la conturarea unei convieţuiri europene tot mai respectuoase faţă de orice bărbat şi orice femeie şi, de aceea, conformă cu binele comun. 118. Europa care se construieşte ca "uniune" îi îndeamnă şi pe creştini spre unitate pentru a fi adevăraţi mărturisitori ai speranţei. Trebuie continuat şi dezvoltat, în acest cadru, acel schimb de daruri, care în acest ultim deceniu a cunoscut expresii semnificative. Realizat între comunităţi cu istorii şi tradiţii diferite, duce la strângerea de legături mai trainice între Bisericile din diferite ţări şi la o îmbogăţire reciprocă a lor, prin întâlniri, schimburi de idei şi ajutor reciproc. În particular, trebuie valorificată contribuţia tradiţiei culturale şi spirituale oferită de Bisericile Catolice Orientale[185]. Un rol important pentru creşterea acestei unităţi poate fi desfăşurat de organismele continentale de comuniune eclezială, care trebuie să fie ulterior încurajate[186]. Printre acestea, un loc semnificativ trebuie acordat Consiliului Conferinţelor Episcopale Europene chemat, la nivelul întregului continent, să "se îngrijească de promovarea unei comuniuni tot mai intense între dieceze şi între conferinţele episcopale naţionale, de sporirea colaborării ecumenice dintre creştini şi de depăşirea obstacolelor care ameninţă viitorul păcii şi al progresului popoarelor, de întărirea colegialităţii afective şi efective şi de «communio» ierarhică"[187]. Împreună cu acesta, trebuie recunoscută şi slujirea adusă de Comisia Episcopatelor Comunităţii Europene care, continuând procesul de consolidare şi de lărgire a Uniunii Europene, favorizează informarea reciprocă şi coordonează iniţiativele pastorale ale Bisericilor europene implicate. 119. Întărirea uniunii în cadrul continentului european îi îndeamnă pe creştini să coopereze la procesul de integrare şi la reconciliere printr-un dialog teologic, spiritual, etic şi social[188]. Într-adevăr, "în Europa aflată în drum spre unitatea politică, putem oare admite că este tocmai Biserica lui Cristos un factor de diviziune şi de discordie? Nu ar fi oare acesta unul dintre cele mai mari scandaluri din timpul nostru?"[189].

Plecând de la evanghelie, un nou impuls pentru Europa 120. Europa are nevoie de un salt calitativ în conştientizarea moştenirii sale spirituale. Acest impuls nu poate veni decât de la o ascultare reînnoită a evangheliei lui Cristos. Este de datoria tuturor creştinilor să se angajeze pentru a sătura această foame şi sete după viaţă. De aceea, "Biserica simte datoria de a reînnoi cu putere mesajul de speranţă încredinţat ei de Dumnezeu" şi îi repetă Europei: «Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un izbăvitor puternic!» (Sof 3,17). Invitaţia sa la speranţă nu se întemeiază pe o ideologie utopică; dimpotrivă, ea este mesajul fără sfârşit al speranţei proclamate de Cristos (cf. Mc 1,15). Prin autoritatea pe care o primeşte de la Domnul, Biserica repetă Europei de astăzi: Europă a celui de-al treilea mileniu «mâinile tale să nu slăbească!» (Sof 3,16); nu te descuraja, nu te resemna în faţa unor mentalităţi şi a unor stiluri de viaţă care nu au viitor, pentru că nu se întemeiază pe siguranţa solidă a cuvântului lui Dumnezeu!"[190]. Reluând această invitaţie la speranţă, îţi repet încă o dată astăzi, Europă de la începutul celui de-al treilea mileniu: "Deschide-i porţile lui Cristos! Fii tu însăţi. Redescoperă originile tale. Reînvie rădăcinile tale"[191]. De-a lungul secolelor, ai primit comoara credinţei creştine. Ea întemeiază viaţa ta socială pe principii luate din evanghelie şi se descoperă urmele lor în artele, literatura, gândirea şi cultura naţiunilor tale. Dar această 39

moştenire nu ţine doar de trecut; este un proiect pentru viitor care trebuie transmis generaţiilor viitoare, deoarece este tiparul vieţii persoanelor şi a popoarelor care au modelat împreună continentul european. 121. Nu te teme! Evanghelia nu este împotriva ta, ci în favoarea ta. Acest lucru îl confirmă constatarea că inspiraţia creştină poate transforma gruparea politică, culturală şi economică într-o convieţuire în care toţi europenii să se simtă în casa lor şi să alcătuiască o familie a naţiunilor, din care celelalte religii din lume se pot inspira cu folos. Ai încredere! În evanghelie, care este Isus, vei afla speranţa solidă şi durabilă la care aspiri. Este o speranţă întemeiată pe biruinţa lui Cristos asupra păcatului şi a morţii. Această izbândă el a dorit să fie spre mântuirea şi bucuria ta. Fii sigură! Evanghelia speranţei nu dezamăgeşte! În vicisitudinile istoriei tale de ieri şi de astăzi, ea este lumină ce luminează şi orientează drumul tău; este forţă ce te sprijină în încercări; este profeţie a unei lumi noi; este indicarea unui nou început; este invitaţia adresată tuturor, credincioşi sau nu, de a trasa drumuri mereu noi care să ducă la "Europa spiritului", pentru a face din ea o adevărată "casă comună" plină de bucuria vieţii.

Concluzie Consacrare Mariei "Şi s-a arătat în cer un semn mare: o femeie îmbrăcată în soare" (Ap 12,1) Femeia, balaurul şi copilul 122. Istoria Bisericii este însoţită de "semne" care sunt sub ochii tuturor, dar care trebuie să fie interpretate. Printre acestea, Apocalipsul situează "semnul măreţ" apărut pe cer, care vorbeşte despre lupta dintre femeie şi balaur. Femeia înveşmântată în soare, suferind, gata să nască (cf. Ap 12,1-2), poate fi văzută drept Israelul profeţilor care îl naşte pe Mesia "ce va păstori toate naţiunile cu un toiag de fier" (Ap 12,5; cf. Ps 2,9). Dar este şi Biserica, poporul noii alianţe, supus persecuţiilor şi totuşi ocrotit de Dumnezeu. Balaurul este "şarpele cel de la început, care se cheamă diavolul şi satana, cel care înşală toată omenirea" (Ap 12,9). Lupta este inegală: pare a fi în avantajul balaurului, atât de mare este aroganţa lui în faţa femeii lipsită de apărare şi suferindă. În realitate învingătorul este fiul născut de femeie. În această luptă există o certitudine: marele balaur a fost deja învins, "a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui" (Ap 12,9). L-au învins Cristos, Dumnezeu făcut om, prin moartea şi învierea sa, şi martirii "prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor" (Ap 12,11). Şi chiar şi atunci când balaurul va continua să se opună, nu trebuie să ne temem, pentru că a fost deja învins. 123. Aceasta este siguranţa care încurajează Biserica în drumul său, în timp ce în povestea femeii şi a balaurului reciteşte istoria sa dintotdeauna. Femeia care naşte copilul de parte bărbătească ne duce cu gândul şi la Fecioara Maria, mai ales în momentul în care, străpunsă de suferinţă la picioarele crucii, îl naşte din nou pe Fiul, ca biruitor al principelui acestei lumi. Ea este încredinţată lui Ioan care, la rândul său, este încredinţat ei (cf. In 19,26-27), devenind astfel maica Bisericii. Prin legătura care o uneşte pe Maria cu Biserica şi Biserica cu Maria, se clarifică mai bine misterul femeii: "Maria, prezentă ca maică a Răscumpărătorului în Biserică, participă cu suflet de mamă la «lupta aprigă împotriva puterilor întunericului», luptă ce străbate întreaga istorie a omenirii. Şi datorită identificării ei, de către Biserică, cu «femeia îmbrăcată în soare» (Ap 12,1), se poate afirma că «Biserica îşi atinge în preacurata Fecioară desăvârşirea care o face să fie fără pată şi zbârcitură»"[192]. 40

124. Aşadar, întreaga Biserică priveşte spre Maria. Prin numeroasele sanctuare mariane presărate prin toate naţiunile de pe continent, devoţiunea către Maria este foarte vie şi răspândită între popoarele europene. Biserică din Europa, continuă, aşadar, să o contempli pe Maria, conştientă că ea este "prezentă în mod matern şi părtaşă la problemele numeroase şi complexe legate de viaţa indivizilor, a familiilor şi naţiunilor din zilele noastre" şi este "ajutor al poporului creştin în lupta neîncetată între bine şi rău, pentru ca el «să nu cadă» sau, dacă a căzut, «să se ridice» iarăşi"[193].

Rugăciune către Maria, Maica speranţei 125. În această contemplaţie, însufleţită de iubire genuină, Maria ne apare drept model al Bisericii care, alimentată de speranţă, recunoaşte acţiunea mântuitoare şi îndurătoare a lui Dumnezeu, în a cărui lumină desluşeşte propriul drum şi întreaga istorie. Ea ne ajută să interpretăm şi astăzi ceea ce ni se întâmplă în lumina Fiului ei Isus. Ca o creatură nouă modelată de Duhul Sfânt, Maria face să crească în noi virtutea speranţei. Ei, Maicii speranţei şi a mângâierii, îi adresăm cu încredere rugăciunea noastră: îi încredinţăm viitorul Bisericii din Europa şi al tuturor femeilor şi bărbaţilor de pe acest continent: Maria, Maica speranţei, însoţeşte-ne pe cale! Învaţă-ne să-l proclamăm pe Dumnezeul cel viu; ajută-ne să-l mărturisim pe Isus, unicul mântuitor; fă-ne serviabili faţă de aproapele, primitori cu cei nevoiaşi, făuritori ai dreptăţii, ziditori plini de zel ai unei lumi mai drepte; mijloceşte pentru noi cei care acţionăm în istorie siguri că planul Tatălui se va împlini. Auroră a unei lumi noi, arată-te Maică a speranţei şi veghează asupra noastră! Veghează asupra Bisericii din Europa: ca să fie transparentă faţă de evanghelie; să fie autentic loc de comuniune; să fie vie misiunea ei de vestire, de celebrare şi de slujire a evangheliei speranţei spre pacea şi bucuria tuturor. Regină a păcii, ocroteşte omenirea celui de-al treilea mileniu! Veghează asupra tuturor creştinilor: ca să înainteze cu încredere pe calea unităţii, ca plămadă pentru buna înţelegere de pe continent. Veghează asupra tinerilor, speranţa viitorului, 41

ca să răspundă cu generozitate la chemarea lui Isus. Veghează asupra responsabililor naţiunilor: ca să se angajeze să construiască o casă comună, în care să fie respectate demnitatea şi drepturile fiecăruia. Maria, dă-ni-l pe Isus! Fă să-l urmăm şi să-l iubim! El este speranţa Bisericii, a Europei şi a omenirii. El trăieşte cu noi, în mijlocul nostru, în Biserica sa. Împreună cu tine spunem: "Vino, Doamne Isuse" (Ap 22,20). Fie ca speranţa gloriei sădită de el în inimile noastre să aducă roade de dreptate şi de pace! Roma, Sfântul Petru, 28 iunie, ajunul solemnităţii Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul din anul 2003, al douăzeci şi cincilea al pontificatului meu. Ioan Paul al II-lea

Note
[1]

Cf. SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Mesaj final, nr. 1: Osservatore romano, 23 octombrie 1999, p. 5.
[2]

Cf. SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Instrumentum laboris, nr. 90-91: Osservatore romano, 6 august 1999 - supliment, p. 17-18.
[3]

IOAN PAUL AL II-LEA, Bula Incarnationis mysterium (29 noiembrie 1998), 3-4: AAS 91 (1999), 132.133.

[4]

Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Tertio millennio adveniente (10 noiembrie 1994), 38: AAS 87 (1995), 30.
[5]

Cf. Discurs la Angelus (23 iunie 1996), 2: Insegnamenti XIX/1 (1996), 1599-1600.

[6]

SINODUL EPISCOPILOR - Prima Adunare Specială pentru Europa, Declaraţia finală (13 decembrie 1991), 2: Ench. Vat. 13, nr. 619.
[7]

Ibid., 3, l.c., nr. 621.

[8]

Cf. SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Instrumentum laboris, nr. 3: Osservatore romano, 6 august 1999 - supliment, p. 3. 42

[9]

Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Predică în timpul concelebrării pentru încheierea Celei de A II-a Adunări Speciale a Sinodului pentru Europa (23 octombrie 1999), 1: AAS 92 (2000), 177.
[10]

Cf. SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Mesaj final, nr. 2.: Osservatore romano, 23 octombrie 1999, p. 5
[11]

Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Predică în timpul concelebrării pentru încheierea Celei de-a II-a Adunări Speciale a Sinodului pentru Europa (23 octombrie 1999), 4: AAS 92 (2000), 179.
[12]

Ibid. Cf. Propositio 1.

[13]

[14]

SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Instrumentum laboris, nr. 2: Osservatore romano, 6 august 1999 - supliment, p. 2-3.
[15]

Cf. ibid., nr. 12-13.16-19, l.c., p. 4-6; Idem, Relatio ante disceptationem, I: Osservatore romano, 3 octombrie 1999, p. 6-7; Idem, Relatio post disceptationem, II, A: Osservatore romano, 11-12 octombrie 1999, p. 10.
[16]

SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Relatio ante disceptationem, I,1.2: Osservatore romano, 3 octombrie 1999, p. 6.
[17]

Cf. Propositio 5a.

[18]

SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Mesaj final, nr. 1: Osservatore romano, 23 octombrie 1999, p. 5.
[19]

Cf. Propositio 5a; CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU CULTURĂ ŞI CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU DIALOG INTERRELIGIOS, Isus Cristos purtător de apă vie. O reflecţie creştină asupra New Age, CittB del Vaticano, 2003.
[20]

Cf. Propositio 5a.

[21]

SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Mesaj final, nr. 6: Osservatore romano, 23 octombrie 1999, p. 5.
[22]

IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs la Angelus (25 august 1996), 2: Insegnamenti XIX/2 (1996), 237; cf. Propositio 9.
[23]

SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Instrumentum laboris, nr. 88: Osservatore romano, 6 august 1999 - supliment, p. 17.
[24]

IOAN PAUL AL II-LEA, Predică în timpul concelebrării pentru încheierea Celei de-a II-a Adunări Speciale a Sinodului pentru Europa (23 octombrie 1999), 4: AAS 92 (2000), 179.
[25]

Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Exortaţia apostolică postsinodală Christifideles laici (30 decembrie 1988), 26: AAS 81 (1989), 439.
[26]

Cf. Propositio 21. 43

[27]

Ibid. Propositio 9. Ibid. Cf. Propositio 4,1.

[28]

[29]

[30]

[31]

IOAN PAUL AL II-LEA, Predică în timpul concelebrării pentru încheierea Celei de-a II-a Adunări Speciale a Sinodului pentru Europa (23 octombrie 1999), 2: AAS 92 (2000), 178.
[32]

SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Mesaj final, nr. 2: Osservatore romano, 23 octombrie 1999, p. 5.
[33]

Cf. Propositio 4,2. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Centesimus annus (1 mai 1991), 47: AAS 83 (1991), 852. Cf. Propositio 4,1.

[34]

[35]

[36]

Cf. SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Instrumentum laboris, nr. 30: Osservatore romano, 6 august 1999 - supliment, p. 8.
[37]

Cf. Predică în timpul concelebrării pentru încheierea Celei de-a II-a Adunări Speciale a Sinodului pentru Europa (23 octombrie 1999), 3: AAS 92 (2000), 178; CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Declaraţia Dominus Iesus (6 august 2000), 13: AAS 92 (2000), 754.
[38]

Cf. Propositio 5.

[39]

Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Dominum et vivificantem (18 mai 1986), 7: AAS 78 (1986), 816; CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Declaraţia Dominus Iesus (6 august 2000), 16: AAS 92 (2000), 756-757.
[40]

PAUL AL VI-LEA, Scrisoarea enciclică Mysterium fidei (3 septembrie 1965): AAS 57 (1965) 762-763. Cf. SACRA CONGREGAŢIE PENTRU RITURI, Instrucţiunea Eucharisticum mysterium (25 mai 1967), 9: AAS 59 (1967), 547; Catehismul Bisericii Catolice, 1374.
[41]

CONCILIUL ECUMENIC DIN TRENTO, Decretul De ss. Eucharistia, can. 1: DS, 1651; cf. cap. 3: DS, 1641.
[42]

IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Ecclesia de Eucharistia (17 aprilie 2003), 15: Osservatore romano, 18 aprilie 2003, p. 2.
[43]

Cf. SFÂNTUL AUGUSTIN, In Ioannis Evangelium, Tractatus VI, cap. I, nr. 7: PL 35,1428; SFÂNTUL IOAN CRISOSTOMUL, Despre trădarea lui Iuda, 1, 6: PG 49, 380C.
[44]

Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituţia despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, 7; Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 50; PAUL AL VI-LEA, Scrisoarea enciclică Mysterium fidei (3 septembrie 1965): AAS 57 (1965), 762-763; SACRA CONGREGAŢIE PENTRU RITURI, Instrucţiunea Eucharisticum mysterium (25 mai 1967), 9: AAS 59 (1967), 547; Catehismul Bisericii Catolice, 1373-1374. 44

[45]

IOAN PAUL AL II-LEA, Motu proprio Spes aedificandi (1 octombrie 1999), 1: AAS 92 (2000), 220.

[46]

Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs în sediul Parlamentului polonez, la Varşovia (11 iunie 1999), 6: Insegnamenti, XXII/1 (1999), 1276.
[47]

Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs în timpul ceremoniei de la plecarea de pe aeroportul din Cracovia (10 iunie 1997), 4: Insegnamenti XX/1 (1997), 1496-1497.
[48]

SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Mesaj final, nr. 4: Osservatore romano, 23 octombrie 1999, p. 5.
[49]

Cf. Propositio 15,1; Catehismul Bisericii Catolice, 773; IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Mulieris dignitatem (15 august 1988), 27: AAS 80 (1988), 1718.
[50]

Cf. Propositio 15,1. Cf. Propositio 21.

[51]

[52]

SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Mesaj final, nr. 4: Osservatore romano, 23 octombrie 1999, p. 5.
[53]

Propositio 9. Ibid. Ibid. Cf. Propositio 22.

[54]

[55]

[56]

[57]

IOAN PAUL AL II-LEA, Exortaţia apostolică postsinodală Pastores dabo vobis (25 martie 1992), 15: AAS 84 (1992), 679-680.
[58]

Cf. ibid., 29, l.c., 703-705; Propositio 18. Cf. Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, can. 373. Cf. Codul de Drept Canonic, can. 277,1.

[59]

[60]

[61]

Cf. PAUL AL VI-LEA, Scrisoarea enciclică Sacerdotalis coelibatus (24 iunie 1967), 40: AAS 59 (1967), 673.
[62]

Cf. Propositio 18. Cf. ibid.

[63]

[64]

Cf. SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Mesaj final, nr. 4: Osservatore romano, 23 octombrie 1999, p. 5.
[65]

Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 29. 45

[66]

Cf. Propositio 19. Cf. ibid.

[67]

[68]

SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Relatio ante disceptationem, III: Osservatore romano, 3 octombrie 1999, p. 9.
[69]

Cf. Propositio 17. Cf. ibid.

[70]

[71]

IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs către participanţii la Congresul pe tema "Noi vocaţii pentru o nouă Europă" (9 mai 1997), 1-3: Insegnamenti XX/1 (1997), 917-918.
[72]

IOAN PAUL AL II-LEA, Exortaţia apostolică postsinodală Christifideles laici (30 decembrie 1988), 7: AAS 81 (1989), 404.
[73]

SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Instrumentum laboris, nr. 82: Osservatore romano, 6 august 1999, p. 16.
[74]

Cf. Propositio 29. Cf. Propositio 30. Cf. ibid. PAUL AL VI-LEA, Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi (8 decembrie 1975), 14: AAS 68 (1976), 13. Cf. Propositio 3b.

[75]

[76]

[77]

[78]

[79]

Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Redemptoris missio (7 decembrie 1990), 37: AAS 83 (1991), 282-286.
[80]

Cf. SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Relatio ante disceptationem, I,2: Osservatore romano, 3 octombrie 1999, p. 7.
[81]

Cf. Propositio 3a.

[82]

SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Relatio ante disceptationem, III,1: Osservatore romano, 3 octombrie 1999, p. 8.
[83]

Cf. SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Instrumentum laboris, nr. 53: Osservatore romano, 6 august 1999 - supliment, p. 12.
[84]

Cf. Propositio 4,1. Cf. Propositio 26,1.

[85]

[86]

SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Relatio ante disceptationem, III,1: Osservatore romano, 3 octombrie 1999, p. 9. 46

[87]

PAUL AL VI-LEA, Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi (8 decembrie 1975), 41: AAS 68 (1976), 31. Propositio 8,1. Cf. Propositio 8,2. Cf. Propositiones 8,1a-b; 6.

[88]

[89]

[90]

[91]

Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Exortaţia apostolică Catechesi tradendae (16 octombrie 1979), 21: AAS 71 (1979), 1294-1295.
[92]

Cf. Propositio 24. Cf. Propositio 8,1c. Cf. Propositio 24. Cf. Propositio 22.

[93]

[94]

[95]

[96]

Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs către preşedinţii conferinţelor episcopale europene (16 aprilie 1993), 1: AAS 86 (1994), 227.
[97]

IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs în timpul celebrării ecumenice a cuvântului în catedrala din Paderborn (22 iunie 1996), 5: Insegnamenti XIX/1 (1996), 1571.
[98]

Scrisoare din 13 ianuarie 1970: Tomos agapis, Roma-Istanbul 1971, p. 610-611; cf. IOAN PAUL AL IILEA, Scrisoarea enciclică Ut unum sint (25 mai 1995), 99: AAS 87 (1995), 980.
[99]

IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Redemptoris missio (7 decembrie 1990), 55: AAS 83 (1991), 302.
[100]

Ibid., 36, l.c., 281.

[101]

Cf. SINODUL EPISCOPILOR - Prima Adunare Specială pentru Europa, Declaraţia finală (13 decembrie 1991), 8: Ench. Vat., 13, nr. 653-655; A II-a Adunare Specială pentru Europa, Instrumentum laboris, 62: Osservatore romano, 6 august 1999 - supliment, p. 13; Propositio 10.
[102]

Propositio 10; cf. COMISIA PENTRU RELAŢIILE RELIGIOASE CU IUDAISMUL, "Ne amintim: o reflecţie asupra Shoah", 16 martie 1998, Ench. Vat. 17,520-550.
[103]

SINODUL EPISCOPILOR - Prima Adunare Specială pentru Europa, Declaraţia finală (13 decembrie 1991), 9: Ench. Vat., 13, nr. 656.
[104]

Cf. Propositio 11. Cf. ibid. IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs către Corpul Diplomatic (12 ianuarie 1985), 3: AAS 77 (1985), 650. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Declaraţia despre libertatea religioasă Dignitatis humanae, 2. 47

[105]

[106]

[107]

[108]

Cf. Propositio 23. Cf. Propositiones 25; 26,2. Cf. Propositio 26,3. Cf. Propositio 27. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoare către artişti (4 aprilie 1999), 12: AAS 91 (1999), 1168. Cf. Propositio 7b-c.

[109]

[110]

[111]

[112]

[113]

[114]

Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs în timpul privegherii de rugăciune de la Tor Vergata de la Cea de a XV-a Zi Mondială a Tineretului (19 august 2000), 6: Insegnamenti XXIII/2 (2000), 212.
[115]

Cf. CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU COMUNICAŢII SOCIALE, Etica în comunicaţiile sociale, Vatican, 4 iunie 2000.
[116]

Propositio 13. Cf. Propositio 12. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituţia dogmatică despre revelaţia divină Dei Verbum, 25. Cf. Propositio 14. Constituţia despre liturgie Sacrosanctum Concilium, 8.

[117]

[118]

[119]

[120]

[121]

Cf. Propositio 14; SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Relatio ante disceptationem, III,2: Osservatore romano, 3 octombrie 1999, p. 9.
[122]

Cf. Propositio 15,2a.

[123]

CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Decretul privind slujirea şi viaţa preoţească Presbyterorum ordinis, 5.
[124]

CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 11.

[125]

IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Ecclesia de Eucharistia (17 aprilie 2003), 20: Osservatore romano, 18 aprilie 2003, p. 3.
[126]

Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs la audienţa generală (25 octombrie 2000), 2: Insegnamenti XXIII/2 (2000), 697.
[127]

Propositio 16.

[128]

Cf. SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Relatio ante disceptationem, III,2: Osservatore romano, 3 octombrie 1999, p. 9.
[129]

Cf. Propositio 16. 48

[130]

Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Motu proprio Misericordia Dei (7 aprilie 2002), 4: AAS 94 (2002), 456-457.

[131]

Cf. Propositio 16; IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoare către preoţi pentru Joia Sfântă 2002 (17 martie 2002), 4: AAS 94 (2002), 435-436.
[132]

Cf. Propositio 14c. Cf. ibid. Cf. Constituţia despre sacra liturgie Sacrosanctum Concilium, 100. Cf. Propositiones 14c; 20. Cf. Propositio 20.

[133]

[134]

[135]

[136]

[137]

IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Rosarium Virginis Mariae (16 octombrie 2002), 3: AAS 95 (2003), 7.
[138]

Cf. Propositio 14. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Dies Domini (31 mai 1998), 4: AAS 90 (1998), 716. IOAN PAUL II-LEA, Scrisoarea enciclică Redemptor hominis (4 martie 1979), 10: AAS 71 (1979), 274.

[139]

[140]

[141]

SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Instrumentum laboris, 72: Osservatore romano, 6 august 1999, supliment, p. 15.
[142]

CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 1. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Evangelium vitae (25 martie 1995), 90: AAS 87 (1995), 503. Cf. Propositio 33. Propositio 35. Cf. Propositio 36. Cf. Propositio 31.

[143]

[144]

[145]

[146]

[147]

[148]

Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituţia pastorală despre Biserică în lumea contemporană Gaudium et spes, 48.
[149]

Cf. Propositio 31.

[150]

IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs pentru Cea de-a III-a Întâlnire Mondială a Familiilor cu ocazia jubileului lor (14 octombrie 2000), 6: Insegnamenti XXIII/2 (2000), 603.
[151]

IOAN PAUL AL II-LEA, Exortaţia apostolică postsinodală Familiaris consortio (22 noiembrie 1981), 17: AAS 74 (1982), 99-100. 49

[152]

IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Centesimus annus (1 mai 1991), 39: AAS 83 (1991), 842.

[153]

Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Exortaţia apostolică postsinodală Christifideles laici (30 decembrie 1988), 40: AAS 81 (1989), 469.
[154]

Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs la Prima Întâlnire Mondială cu Familiile (8 octombrie 1994), 7: AAS 87 (1995), 587.
[155]

Cf. Propositio 32.

[156]

CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituţia pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 51.
[157]

IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Evangelium vitae (25 martie 1995), 63: AAS 87 (1995), 473. Ibid., 95, l.c., 509.

[158]

[159]

IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs către noul ambasador al Norvegiei pe lângă Sfântul Scaun (25 martie 1995): Insegnamenti XVIII/1 (1995), 857.
[160]

Propositio 32. Constituţia pastorală despre Biserică în lumea contemporană Gaudium et spes, 57.

[161]

[162]

Cf. Propositio 28; SINODUL EPISCOPILOR - Prima Adunare Specială pentru Europa, Declaraţie finală (13 decembrie 1991), 10: Ench. Vat. 13, nr. 659-669.
[163]

Cf. Propositio 23. Cf. Propositio 28. Propositio 34.

[164]

[165]

[166]

Cf. CONGREGAŢIA PENTRU EPISCOPI, Instrucţiunea Nemo est (22 august 1969), 16: AAS 61 (1969), 621-622; Codul de Drept Canonic, can. 294 e 518; Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, can. 280 § 1.
[167]

Cf. SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Mesaj final, nr. 5: Osservatore romano, 23 octombrie 1999, p. 6.
[168]

IOAN PAUL AL II-LEA, Predică la încheierea Celei de-a II-a Adunări Speciale pentru Europa a Sinodului Episcopilor (23 octombrie 1999), 5: AAS 92 (2000), 179.
[169]

Propositio 39. Ibid. Cf. ibid.; Propositio 28.

[170]

[171]

[172]

IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoare către card. Miloslav Vlk, preşedinte al Consiliului Conferinţelor Episcopale Europene (16 octombrie 2000), 7: Insegnamenti XXIII/2 (2000), 628. 50

[173]

Ibid.

[174]

IOAN PAUL AL II-LEA, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2000 (8 decembrie 1999), 17: AAS 92 (2000), 367-368.
[175]

IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Centesimus annus (1 mai 1991), 35: AAS 83 (1991), 837. Cf. Propositio 39.

[176]

[177]

SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Instrumentum laboris, nr. 85: Osservatore romano, 6 august 1999, supliment, p. 17. Cf. Propositio 39.
[178]

Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs către preşedinţia Parlamentului European (5 aprilie 1979): Insegnamenti, II/1 (1979), 796-799.
[179]

Cf. Propositio 37.

[180]

Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituţia pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 76.
[181]

Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs către Corpul Diplomatic (13 ianuarie 2003), 5: Osservatore romano, 13-14 ianuarie 2003, p. 6.
[182]

SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Mesaj final, nr. 6: Osservatore romano, 23 octombrie 1999, p. 5.
[183]

IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoare către card. Miloslav Vlk, preşedinte al Consiliului Conferinţelor Episcopale Europene (16 octombrie 2000), 4: Insegnamenti XXIII/2 (2000), 626.
[184]

Cf. SINODUL EPISCOPILOR - Prima Adunare Specială pentru Europa, Declaraţie finală, nr. 10: Ench. Vat. 13, nr. 669.
[185]

Cf. Propositio 22. Cf. ibid.

[186]

[187]

IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs către preşedinţii Conferinţelor Episcopale din Europa (16 aprilie 1993), 5: AAS 86 (1994), 229.
[188]

Cf. Propositio 39d.

[189]

IOAN PAUL AL II-LEA, Predică în timpul celebrării ecumenice cu ocazia Adunării Speciale pentru Europa a Sinodului Episcopilor (7 decembrie 1991), 6: Insegnamenti XIV/2 (1991), 1330.
[190]

IOAN PAUL AL II-LEA, Predică la deschiderea Celei de-a II-a Adunări Speciale a Sinodului pentru Europa (1 octombrie 1999), 3: AAS 92 (2000), 174-175.
[191]

Discurs către autorităţile europene şi preşedinţii conferinţelor episcopale din Europa (9 noiembrie 1982), 4: AAS 75 (1982), 330. 51

[192]

IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Redemptoris Mater (25 martie 1987), 47: AAS 79 (1987), 426.
[193]

Ibid., 52: l.c., 432; cf. Propositio 40.

Traducere Cristina Grigore © Editura Presa Bună ISBN 973-8191-41-6 Bd Ştefan cel Mare, 26 RO-700064-Iaşi Tel.+ fax: 0232/211527 E-mail: cornel@mail.dntis.ro www.ercis.ro

52

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful