Microeconomie – note de curs

1
Universitatea de Vest din Timişoara
Facultatea de Economie şi de Administrare a Afacerilor
DEPARTAMENTUL DE ECONOMIE SI DE MODELARE ECONOMICĂ
Microeconomie
- note de curs-
Ediţie revizuită
Colectivul de coordonare:
Prof. dr. univ. Duţă Alexandrina
Prof. dr. univ. Cismaş Laura
Conf. dr. univ. Sîrghi Nicoleta
Conf. dr. univ. Vădăsan Ioana
Autori:
Prof. dr. univ. Duţă Alexandrina
Prof. dr. univ. Cismaş Laura
Conf. dr. univ. Sîrghi Nicoleta
Conf. dr. univ. Vădăsan Ioana
Conf. dr. univ. Imbrescu Ion
Conf. dr. univ. Popovici Adina
Lect. dr. univ. Părean Mihai
Referenţi ştiinţifici:
Prof. univ. dr. Ilie Băbăiţă
Prof. univ. dr. Grigore Silaşi
Microeconomie – note de curs
2
Cuvânt înainte:
Microeconomie - Note de curs este prima componentă a unei
serii de materiale didactice având ca obiectiv orientarea şi organizarea
studiului individual al studenţilor la disciplinele ce abordează teoria
economică fundamentală.
Microeconomie – Note de curs îşi propune să prezinte într-o
formă succintă cunoştinţele teoretice de bază referitoare la
comportamentul agenţilor economici individuali în condiţiile
economiei de piaţă. În acest sens, este edificatoare structurarea pe
capitole, într-o succesiune logică. Un prim capitol, introductiv,
defineşte obiectul economiei ca ştiinţă, plecând de la necesitatea
imperioasă a alocării resurselor rare potrivit nevoilor. Următoarele
capitole analizează comportamentul consumatorului şi al
producătorului, fiecare urmărind maximizarea obiectivului individual
şi fiind totodată purtători ai cererii şi ofertei pe piaţă. Ultima parte
propune studiul sistemului concurenţial al pieţei şi al variabilelor sale,
cerere, ofertă şi preţ, în condiţiile diferitelor tipuri de echilibru.
Microeconomie - Note de curs se doreşte a fi punctul de plecare
în demersul studenţilor de a-şi îmbogăţi cunoştinţele: prin participarea
la prelegerile de curs, prin activităţile desfăşurate în cadrul
seminariilor, dar şi prin studiul individual, ca principală formă de
asimilare a cunoştinţelor în învăţământul superior.
Timişoara, 2011 Autorii
Microeconomie – note de curs
3
Capitolul 1
INTRODUCERE
Autori:
Prof. dr. univ. Cismaş Laura
Conf. dr. univ. Sîrghi Nicoleta
Conf. dr. univ. Popovici Adina
Lect. dr. univ. Părean Mihai
1.1. Economia –formă principală a acţiunii sociale
1.1.1. Nevoile şi resursele economice
1.1.2. Raritate şi alegere
1.1.3. Curba (frontiera) posibilităţilor de producţie
1.1.4. Incertitudine şi risc în economie
1.2. Economia şi sistemul ştiinţelor economice
1.2.1.Apariţia şi formarea ştiinţei economice. Sistemul
ştiinţelor economice.
1.2.2. Metode de cunoaştere ştiinţifică, tehnici şi instrumente
folosite în analiza economică.
Microeconomie – note de curs
4
1.1. Economia –formă principală a acţiunii sociale
Termenul de Economie are o dublă semnificaţie: de ştiinţă şi de
activitate economică. Prin conţinutul şi rolul său, Economia reprezintă o
latură inseparabilă a acţiunii sociale ce are ca principală componentă
activitatea practică.
Economia, termen sinonim cu activitatea economică, reprezintă un
proces complex ce reflectă faptele, actele, comportamentele şi deciziile
oamenilor cu privire la atragerea şi utilizarea resurselor în vederea
producerii, distribuirii şi consumului bunurilor pentru satisfacerea nevoilor.
În timp activităţile economice au cunoscut un amplu proces de
diversificare, specializare şi integrare ce este cunoscut sub numele de
diviziunea muncii sociale. Astfel, s-au autonomizat, devenind preocupări
importante ale unor agenţi economici specifici, următoarele activităţi:
producţia, circulaţia(schimbul), repartiţia, consumul, dar şi cercetarea
ştiinţifică, protejarea mediului natural, apărarea, etc.
Activitatea economică are drept scop producerea de bunuri şi servicii
în vederea satisfacerea nevoilor nelimitate ale oamenilor prin folosirea
raţională şi eficientă a resurselor rare. Caracteristica principală a economiei
o constituie raritatea resurselor.

1.1.1. Nevoile şi resursele economice
Pentru a exista, a se dezvolta şi perfecţiona oamenii trebuie să
consume bunuri şi servicii, iar pentru aceasta ei trebuie să le procure şi să le
creeze, în situaţia în care bunurile nu pot fi consumate ca atare, după cum
sunt oferite de natură. Dinamica nevoilor de consum implică caracterul
continuu, neîntrerupt al activităţii economice.
Nevoile umane sunt preferinţe, dorinţe, resimţiri, aşteptări ale
oamenilor de a avea, de a fi, de a şti, de a crede şi respectiv de a-şi însuşi
bunuri, toate acestea fiind condiţionate şi devenind efective în funcţie de
nivelul dezvoltării economico-sociale (condiţionare obiectivă) şi nivelul de
dezvoltare a individului (condiţionare subiectivă); ele trebuie înţelese ca
exigenţe umane, individuale sau colective, care trebuie satisfăcute cu
bunuri.
Multitudinea nevoilor umane şi continua lor diversificare a impus
clasificarea acestora după mai multe criterii. Având în vedere complexitatea
fiinţei umane sau după natura lor nevoile umane sunt: a) nevoi naturale
Microeconomie – note de curs
5
(biologice sau fiziologice) - sunt primele resimţite şi inerente fiecărui
individ (pentru a exista omul are nevoie de o anumită cantitate de hrană, de
o anumită temperatură a mediului ambiant, etc.); b) nevoi spiritual -
psihologice – care decurg din trăsăturile interioare ale oamenilor şi devin tot
mai importante pe măsura progresului în instruire şi presupun raţionalitate,
gândire elevată, viaţă spirituală superioară.
Din punct de vedere al subiecţilor purtători nevoile se structurează
în: a) nevoi individuale; b) nevoi de grup; c) nevoi ale societăţii.
Din punct de vedere al ciclului activităţii umane avem: nevoi
zilnice, lunare, anuale, etc.
Din punct de vedere al importanţei lor pentru viaţa umană
trebuinţele sunt structurate în: a) nevoi primare - sunt cele indispensabile
vieţii (de exemplu: hrana, îmbrăcămintea, locuinţa); b) nevoi secundare -
sunt necesare dar nu indispensabile pentru supravieţuire (de exemplu:
lectura, instruirea, recrearea); c) nevoi terţiare - sunt cele mai puţin
semnificative (de exemplu: cadourile).
Din punct de vedere ale naturii bunurilor cu care pot fi satisfăcute
avem: a) nevoi care se satisfac cu bunuri materiale; b) nevoi care se satisfac
cu servicii.
Din punct de vedere al duratei şi momentului manifestării lor sunt:
a) nevoi curente (permanente); b) nevoi periodice; c) nevoi rare; d) nevoi
singulare.
Nevoile umane există ca sistem, sunt dinamice şi nelimitate.
Nevoile umane se caracterizează prin anumite trăsături şi anume: a)
nevoile sunt nelimitate ca număr; b) nevoile sunt limitate în capacitate
(satisfacerea unei nevoi presupune consumarea unei cantităţi date dintr-un
bun sau serviciu); c) nevoile sunt concurente (în sensul că o nevoie nu poate
să se dezvolte decât în detrimentul celorlalte nevoi); d) nevoile sunt
complementare (în sensul că o satisfacerea unei nevoi atrage necesitatea
satisfacerii altor nevoi); e) nevoile sporesc şi se diversifică continuu (în
sensul creşterii volumului lor prin diversificare şi nu a creşterii absolute a
aceleaşi întrebuinţări); f) nevoile sunt condiţionate atât obiectiv cât şi
subiectiv.
Din multitudinea de nevoi ale indivizilor şi ale societăţii se disting
nevoile (trebuinţele) economice.
Microeconomie – note de curs
6
Trebuinţele economice sunt forme de manifestare ale necesităţilor
economice ale oamenilor ca indivizi şi ca membri ai societăţii a căror
satisfacere implică cumpărarea şi consumarea de bunuri economice.
Nevoile economice constituie mobilul întregii activităţi social-
economice. Atât timp cât o nevoie nu este satisfăcută omul va căuta
mijloace necesare pentru acoperirea respectivei trebuinţe.Transformate în
mobiluri ale activităţii sociale, nevoile devin interese.
Interesele economice reprezintă manifestări conştientizate ale
nevoilor umane devenite mobiluri ale activităţii economice care determină
anumite comportamente în vederea realizării performanţelor economice
necesare dobândirii bunurilor capabile să satisfacă nevoi.
Producerea bunurilor şi a serviciilor necesare pentru satisfacerea
nevoilor presupune utilizarea de resurse specifice din punct de vedere
cantitativ, calitativ si structural.
Resursele, reprezentate de potenţialul natural, uman, material,
financiar, tehnico-ştiinţific şi informaţional existent în societate la un
moment dat, pot fi utilizate în calitate de mijloace pentru satisfacerea
nevoilor.
Premisa primară a satisfacerii nevoilor umane este reprezentată de
natură, care oferă aproape toate elementele necesare existenţei oamenilor şi
progresului societăţii. Aceste elemente formează resursele naturale.
Realizarea activităţii umane de desprindere a resurselor naturale din mediul
lor în vederea folosirii este condiţionată de existenţa într-un anumit volum,
structură şi calitate a resurselor umane.O importanţă tot mai mare este
acordată astăzi resurselor informaţionale, folosite în scop cognitiv, în luarea
deciziilor sau realizarea acţiunilor.
Resursele naturale, împreună cu populaţia ţării formează resursele
originare (primare). Pe baza lor se formează resursele derivate, care
potenţează eficienţa cu care sunt folosite toate resursele economice.
Resursele derivate sunt fie materiale (echipamente, stocuri materiale,
infrastructuri economice, etc.), fie umane (de muncă) (stocul de învăţământ,
potenţialul întreprinzător).Resursele economice se pot delimita de alte
resurse (pot viza satisfacerea unor nevoi afective, intelectuale sau
spirituale).
Resursele economice constau în totalitatea elementelor care pot fi
utilizate pentru producerea şi obţinerea de bunuri economice. Omenirea a
progresat enorm pe linia cunoaşterii şi atragerii de noi resurse. Deşi în mod
absolut, resursele au sporit şi s-au diversificat continuu, ele au rămas
limitate în raport de creşterea şi diversificarea nevoilor.
Microeconomie – note de curs
7
1.1.2. Raritate şi alegere
Raritatea resurselor este starea de tensiune dintre resursele
economice ce sunt limitate şi nevoile nelimitate ce trebuie satisfăcute cu
ajutorul lor. Raritatea resurselor şi respectiv a bunurilor economice
reprezintă o caracteristică generală a economiei, o lege a ei.
Legea rarităţii exprimă relaţia dintre resurse şi nevoi, potrivit
căreia volumul , structura şi calitatea resurselor se modifică mai lent decât
volumul, structura şi intensitatea nevoilor umane. Există astfel o stare de
tensiune între nevoile nelimitate resimţite de către oameni şi bunurile
economice, care rămân limitate.
Creşterea şi diversificarea nevoilor umane, în condiţiile manifestării
legii rarităţii au obligat oamenii să se adapteze în funcţie de timp şi loc, să
aleagă dintre multiple alternative de folosire a resurselor rare pe cea care
permite obţinerea de bunuri cât mai multe şi de calitate corespunzătoare.
Decizia subiecţilor în folosirea resurselor pentru satisfacerea
nevoilor presupune opţiune şi/sau alegere.
Raritatea resurselor implică în permanenţă alegeri: alegerea
produselor (ce să producem?), a tehnicilor de producţie (cum să
producem?), a destinatarilor bunurilor (pentru cine să producem?), a
momentului producţiei (când să producem?); economia este, în mod
fundamental, ştiinţa alegerilor în prezenţa rarităţii.
Alegerea dintre diferitele variante a celei optime se realizează
respectându-se anumite principii generale de raţionalitate şi de eficienţă.
Aceste alegeri necesită o metodă particulară : economia consideră că aceste
alegeri sunt înainte de toate de ordin individual, ele se realizează comparând
costurile şi avantajele, raportul efort-efect, căci orice decizie are o
dimensiune negativă şi o dimensiune pozitivă. Raţionamentul se poartă
asupra ultimei unităţi (raţionament marginal) pe care alegerile pot să-l
efectueze: există un interes în a produce o unitate suplimentară? Răspunsul
depinde de costul suplimentar (costul marginal), ca şi de venitul sperat
(venitul marginal): se produce o unitate suplimentară dacă venitul marginal
este superior costului marginal. La fel se raţionează şi pentru consumator
(care poate compara utilitatea şi preţul).
Acţiunea legii rarităţii resurselor impune o utilizare mai raţională şi
eficientă a resurselor, ca un principiu general al oricărei economii. Pornind
de la interesul indivizilor, în condiţii de raritate a resurselor, ştiinţa
Microeconomie – note de curs
8
economică a formulat anumite principii după care se manifestă
comportamentul acestora, principii formulate astfel:
a. principiul raţionalităţii – ce exprimă faptul că de regulă agenţii
economici (producători sau consumatori) acţionează în mod
conştient potrivit propriilor interese.
b. principiul eficienţei – exprimă forma concretă a viabilităţii unei
activităţi economice prin care agenţii economici se asigură că
mărimea satisfacţiei justifică sacrificiul făcut pentru obţinerea ei.
c. principiul optimalităţii – presupune ca producătorii şi consumatorii
să aleagă cea mai bună alternativă pentru atingerea scopului propus,
tradusă: fie prin maxim de avantaje cu aceleaşi eforturi, fie prin
minim de eforturi pentru a obţine aceleaşi efecte.
Raritatea resurselor face ca orice alegere efectuată de agenţii
economici să însemne, în acelaşi timp, sacrificarea unor şanse potenţiale. De
pildă, dacă o familie alocă o parte mai mare din resursele de care dispune
pentru satisfacerea nevoilor de hrană, atunci, în mod obligatoriu, îi rămân
mai puţine pentru cele instructiv – educaţionale. Un alt exemplu: orice
opţiune a studenţilor de a studia o oră în plus înseamnă renunţarea la
oportunitatea de a se uita la un serial de televiziune, de a se plimba cu fiinţa
iubită sau de a asculta împreună muzică, de a citi un roman sau de a juca
fotbal cu prietenii. Deoarece există atât de multe alternative, se pune
întrebarea care dintre ele va fi luată în considerare pentru a afla cât a costat
o oră în plus de studiu. În primul rând, nimeni altcineva nu va putea da un
răspuns, deoarece doar studenţii pot, în mod subiectiv, să dea o valoare
oportunităţii sacrificate. Aceasta înseamnă că numai ei pot determina
următoarea alternativă optimă, cu valoarea cea mai ridicată, pe care a trebuit
să o sacrifice pentru o oră în plus de microeconomie. Deci, personal vor face
o estimare subiectivă a valorii anticipate a următoarei alternative optime.
Valoarea alternativei optime poartă denumirea de cost de oportunitate.
Costul de oportunitate (al alegerii) constă în valoarea (costul)
bunurilor alternative sacrificate pentru a alege un anumit bun pentru a fi
produs sau consumat. Costul alegerii este costul (valoarea) unei activităţi
măsurate în termenii celei mai bune alternative sacrificate. Calculul
costului de oportunitate presupune:
a) determinarea creşterii cantităţii bunului X ( X);
b) determinarea mărimii reducerii bunului Y ( Y);
Microeconomie – note de curs
9
c) raportarea cantităţii din bunul la care se renunţă la cantitatea
câştigată ( Y/ X). Pentru a opera cu numere pozitive, deoarece
întotdeauna Y este negativ, se adaugă semnul minus în faţa raportului.
Costul de oportunitate se exprimă prin relaţia:
X
Y
C
0


 
Costul de oportunitate stă la baza luării deciziilor atât în cheltuirea
venitului (în procesul de consum), cât şi în procesul de utilizare a resurselor
economice (în producţie). În ce priveşte producţia, costul de oportunitate al
unei unităţi dintr-un anumit bun care se obţine în plus, se exprimă prin
cantitatea dintr-un alt bun la care s-a renunţat.
Pentru a se găsi alegerea raţională se ţine seama de decalajul între
dezirabil şi posibil. Indiferent de felul operaţiunii economice, principiul
respectiv presupune fie căutarea maximizării utilităţii (satisfacţie,
productivitate, rentabilitate, remuneraţie), fie minimizarea efortului (intrări
de factori, renunţări, disponibilităţi băneşti plasate).
Alegerea dintre alternativele posibile are şi consecinţe sociale şi de
aceea, pentru ca ea să poată fi apreciată ca raţională, agenţii economici
trebuie să ţină seama de risipa de resurse rare şi scumpe, de inechităţile pe
care le poate provoca o anumită alegere, de efectele poluante ale unor
producţii considerate rentabile.
1.1.3. Curba (frontiera) posibilităţilor de producţie
În cercetarea posibilităţilor alternative de a produce se foloseşte
instrumentul curba (frontiera) posibilităţilor de producţie.
Frontiera posibilităţilor de producţie exprimă volumul maxim de
bunuri pe care economia poate să le producă utilizând integral şi eficient
toate resursele disponibile la un moment dat.
În limita resurselor disponibile, punctele de pe frontiera posibilităţilor
de producţie arată că o cantitate superioară dintr-un bun implică o cantitate
inferioară dintr-un altul.
Microeconomie – note de curs
10
Fig. 1.1- Curba (frontiera) posibilităţilor de producţie
Curba posibilităţilor de producţie reprezentată de fig.1.1. care
descrie diferitele combinaţii dintre două tipuri de bunuri având în vedere
următoarele patru prezumţii:
1. toate resursele productive ale economiei sunt utilizate în mod
complet;
2. în cadrul economiei există doar două grupe de bunuri (de
consum şi de investiţii);
3. resursele utilizate în producţie sunt interschimbabile;
4. economia este luată în considerare pe o perioadă scurtă de timp.
Panta curbei are o înclinaţie negativă, deoarece într-o economie, prin
folosirea deplină şi eficientă a resurselor, se poate produce mai mult dintr-
un bun doar dacă se produce mai puţin din celălalt bun.
Şansa sacrificată de producere a unei anumite cantităţi de bunuri de
investiţii reprezintă costul de oportunitate al sporirii cu o unitate a bunurilor
de consum. Punctele precum A, B, C, D, E reflectă folosirea eficientă a
resurselor de care se dispune.Punctele precum H, situate în afara frontierei,
sunt inaccesibile pe termen scurt şi formează zona producţiei imposibile. Ele
necesită mai multe resurse decât cele de care dispune economia. În schimb,
punctele precum G situate în interiorul frontierei formează zona producţiei
Bunuri de consum
A
B
C
D
E
H
G
Bunuri
de investiţii
Microeconomie – note de curs
11
ineficiente, nefiind utilizate toate resursele disponibile. Utilizând complet şi
eficient resursele disponibile economia poate să sporească producţia şi să
atingă frontiera.
Pe termen mediu sau lung, curba posibilităţilor de producţie se poate
deplasa spre dreapta sus prin două modalităţi:
 pe cale extensivă, prin creşterea volumului resurselor utilizate;
 prin metode intensive, respectiv prin introducerea progresului tehnic, de
noi tehnologii şi îmbunătăţirea calitativă a factorilor de producţie folosiţi,
ceea ce va determina creşterea productivităţii şi a eficienţei economice.
1.1.4. Incertitudine şi risc în economie
În economie, subsistemul nevoilor şi subsistemul posibilităţilor se
află într-o permanentă interacţiune sub influenţa cumulată a unor factori.
Probabilitatea de a se produce un fenomen sau proces economic poate fi mai
mică sau mai mare, de unde rezultă un grad mai mare de certitudine sau
incertitudine, evenimente certe sau incerte .
Riscul este asociat unui eveniment nesigur şi probabil, care poate
cauza o pagubă, respectiv o pierdere, dar poate fi legat chiar de producerea
evenimentului. De regulă, analiza riscului începe cu conturarea termenului
de incertitudine.
Incertitudinea exprimă o stare de nesiguranţă cu privire la viitor
determinată, fie de caracterul obiectiv, impredictibil al unui proces
economic, fie de caracterul incomplet, aproximativ al cunoştinţelor
existente despre acel proces, la un moment dat. Ea se referă la nesiguranţa
obţinerii rezultatelor scontate în urma unei acţiuni.
În viaţa economică riscul se poate măsura cu ajutorul
probabilităţilor. Probabilitatea arată în ce măsură este posibilă producerea
unui eveniment în condiţii bine determinate.
Grupele mari de riscuri în economie sunt:
a) riscul pur, accidental care se manifestă prin aceea că, urmare a
unui accident, a unei întâmplări, cineva poate să piardă. Forma opusă
riscului pur este riscul antreprenorial, când întreprinzătorul prin deciziile
sale îşi asumă riscul pierderilor.
b) riscul pieţei sau comercial, exprimă incertitudini privind vânzarea
întregii producţii şi încasarea contravalorii ei. Se explică prin faptul că
preferinţele consumatorilor sunt imprevizibile, veniturile consumatorilor
Microeconomie – note de curs
12
sunt limitate. Pentru a contracara acest risc, întreprinzătorul va face cercetări
de marketing, acţiuni publicitare şi va organiza forme eficiente de
comercializare a mărfurilor.
c) riscul de inovaţie sau tehnologic, în condiţiile în care există o
anumită incertitudine privind investiţiile realizate în domeniul tehnic şi
ştiinţific.
d) riscul speculativ, în care subiecţii economici au atât posibilitatea
de a pierde, cât şi pe cea de a câştiga; se manifestă în legătură cu
operaţiunile la termen de la bursele de mărfuri şi valori.
e) risc de neplată sau de insolvabilitate a unei firme aflată pe punctul
de a da faliment. Dacă posibilitatea returnării capitalului împrumutat este
mai mare, riscul este mai mic şi rata dobânzii este mai mică. Cu cât
posibilitatea returnării capitalului împrumutat este mai mică, riscul este mai
mare şi rata dobânzii este mai mare. Acest risc la nivel mondoeconomic se
manifestă ca risc de ţară existând posibilitatea ca o ţară debitoare să nu
poată restitui împrumuturile către creditorii ei, de regulă organisme
financiar-bancare internaţionale.
f) riscul social-politic, provocat de evenimente sociale sau politice,
care perturbă viaţa oamenilor. Este vorba despre evenimente sociale majore
ce pot afecta viaţa unei familii(situaţiile de criză din economie, şomajul,
etc.) sau fenomene politice deosebite ce afectează societatea în ansamblul ei
(determinate de acţiuni politice sau militare: revolte, războaie, revoluţii).
*
* *
Microeconomie – note de curs
13
1.2. Economia şi sistemul ştiinţelor economice
1.2.1.Apariţia şi formarea ştiinţei economice. Rolul economiei
în sistemul ştiinţelor economice
Procesul de formare a economiei, ca ştiinţă, a avut loc într-o
perioadă destul de îndelungată a evoluţiei societăţii. O abordare simplistă şi
o adaptare prin tatonări, însoţite de progrese în dezvoltarea economiei nu
mai corespundeau dinamismului economic. A devenit, astfel necesară o
cunoaştere ştiinţifică a vieţii economice, precum şi elaborarea şi aplicarea
unor tehnici şi instrumente pe măsura complexităţii activităţii economice şi
a mediului economic. Din punct de vedere etimologic, termenul de
economie politică provine din cuvintele greceşti: oikos- casă, gospodărie;
nomos- ordine, regulă, lege, principiu; polis- cetate, oraş deci, în traducere
liberă, termenul semnifică: legea de gospodărire a cetăţii.
Fazele în evoluţia cunoaşterii ştiinţifice în economie sunt:
1. faza preştiinţifică ( din antichitate – până în anul 1750): gândirea
economică antică neautonomă; teoria economică mercantilistă.
Mult timp în Evul Mediu economia era în mare parte subordonată
moralei şi filozofiei. Evoluţia ştiinţei economice poate fi conturată prin mai
multe etape importante în evoluţia cunoaşterii ştiinţifice a activităţii
economice. Momentul de început în evoluţia gândirii economice este
conturat în Grecia antică prin marile spirite ale momentului: Xenofon,
Platon, Aristotel. O lungă perioadă de timp a avut loc o evoluţie lentă a
gândirii economice. Cea mai mare strălucire a ştiinţei şi filozofiei în general
şi a economie în special a dat-o în antichitate Aristotel (384-322) prin
elaborarea unor lucrări de referinţă: ,,Politica” şi ,,Etica nicomachică”,
abordând probleme ca: natura schimbului, arătând că schimbul este
imposibil fără egalitate şi egalitatea nu este posibilă fără măsurare); banii
fiind produsul schimbului; preţul reprezintă o manifestare a valorii de
schimb.
La începutul epocii moderne se înregistrează paşi importanţi în
apariţia teoriei economice. În sec. 15-16 în Europa de Vest se constată o
dezvoltare economică puternică prin înflorirea schimbului, a comerţului.
Aceste premise permit apariţia şi dezvoltarea unei doctrine economice
denumită doctrina mercantilistă (de la mercator- mercatoris ceea ce
înseamnă în latină negustor). Ideea fundamentală a mercantilismului constă
în evidenţierea originii bogăţiei în schimb, în comerţ iar mercantiliştii
Microeconomie – note de curs
14
considerau că prosperitatea comerţului exterior este izvorul bogăţiei sociale.
Un reprezentant de seamă al acestui curent este Antoine de Montchrestiene
de Vatteville care susţine poziţia mercantilistă în lucrarea ,,Trataite
d’economie politique” din anul 1615 scrisă pentru suveranul Franţei, Louis
al XIII-lea.
2. faza de constituire a ştiinţei economice (1750-1870); fiziocraţii; şcoala
clasică; teoria economică a lui K.Marx.
În prima jumătate a secolului al XVII-lea se afirmă o doctrină
nouă: doctrina fiziocrată. Elementul caracteristic este reprezentat de
mutarea centrului analizei economice din sfera circulaţiei mărfurilor în sfera
producţiei. Fiziocraţii au contribuit cu câteva idei de mare însemnătate la
afirmarea ştiinţei economice: existenţa unei origini naturale, a
interdependenţei dintre activitatea economică, supremaţia agriculturii ca
singura producătoare de venit net, concretizarea bogăţiei în produse
agricole, nu numai în metale preţioase, cum susţinea doctrina mercantilistă.
Cel mai de seamă reprezentant al doctrinei fiziocrate este Francois
Quesnay (1694-1774) medic de profesie care elaborează în celebrul său
,,Tablou Economic”(1758) o primă reprezentare a circuitului
macroeconomic.
Secolul al VIII-lea pregăteşte apariţia ştiinţei economice prin alte
aspecte caracteristice. Este vorba despre începutul revoluţiei industriale,
conturându-se o perioadă a istoriei ştiinţei economice redată de şcoala
clasică care se înscrie într-un orizont de timp cuprins între sfârşitul sec. al
XVIII lea şi ultima treime a secolului al XIX-lea. Delimitarea etapelor în
formarea şi dezvoltarea ştiinţei economice, a fost făcută de P. Samuelson,
deţinător al premiului Nobel, apelând la aşa numitele situaţii clasice, ca
momente de referinţă:
Delimitarea etapelor în formarea şi dezvoltarea ştiinţei economice se
poate face apelând la aşa numitele situaţii clasice, ca momente de referinţă.
După Paul Samuelson, există următoarele situaţii clasice:
a) 1776 – Adam Smith cu lucrarea „ Avuţia naţiunilor, cercetare asupra
naturii şi cauzelor ei
b) 1867 – Karl Marx cu primul volum din lucrarea „Capitalul”
c) 1936 – John Maynard Keynes cu lucrarea „Teoria generală a folosirii
mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”
d) momentul actual
Microeconomie – note de curs
15
3. faza unei noi fundamentări a ştiinţei economice (1870-1930):
neoclasicii; marginaliştii.
Spre sfârşitul secolului XIX-lea au loc încercări de a reaşeza ştiinţa
economică. În acest interval s-au impus contribuţiile strălucite ale şcolilor
neoclasice: şcoala de la Viena, care i-a avut ca reprezentanţi de seamă pe C.
Menger, F. Wieser E. Bohm –Bawerk ce pun bazele teoriei subiective,
marginale a valorii bazată pe utilitate; şcoala de la Laussane, care i-a avut
ca reprezentanţi de seamă pe L. Walras şi V. Pareto, ce pun bazele teoriei
echilibrului general şi au definit interdependenţa pieţelor; şcoala de la
Cambridge, care l-a avut ca reprezentant de seamă pe A. Marshall, ce a
elaborat teoria echilibrului parţial. Gândirea economică neoclasică foloseşte
ca instrument de lucru calculul marginal şi pune accent pe latura
microeconomică, pe comportamentul agenţilor economici individuali.
4. fază de aprofundare şi extindere a ştiinţei economice (din anii ’30
până în anii ’70): exponentul marcant al acestei faze este John Maynard
Keynes cu lucrarea „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi
a banilor” publicată în anul 1936 .
5. se conturează o nouă situaţie clasică (din anii ’70 până în prezent):
noii economişti.
De-a lungul timpului s-au deprins, din domeniul ştiinţei economice, diverse
ştiinţe economice autonome, care studiază realitatea economică într-o
anumită ramură, sector, etc.
Ca ştiinţă, economia urmăreşte realizarea unui raport eficient dintre
resurse şi trebuinţe, prognozează evoluţia acestui raport căutând mijloace
pentru optimizarea lui.
Ştiinţa economică este într-un ansamblu coerent alcătuit: din idei,
teorii şi doctrine prin care sunt reflectate în planul gândirii actele, faptele şi
comportamentele economic;, din judecăţile de valoare asupra acestora,
precum şi din tehnicile, metodele şi procedeele de măsurare, evaluare,
gestionare şi simulare a activităţii economice.
Obiectul de studiu al economiei, ca ştiinţă, îl constituie
fenomenele, procesele şi relaţiile generate de comportamentul agenţilor
economici în procesul complex de alocare a resurselor rare în vederea
satisfacerii nevoilor societăţii.
Microeconomie – note de curs
16
Legile economice exprimă legăturile (relaţiile) esenţiale, necesare,
generale, trainice, stabile şi repetabile proprii fenomenelor şi proceselor
economice, sau numai între anumitor laturi ale acestora.
Ele se caracterizează printr-o serie de trăsături comune tuturor legilor
obiective care acţionează în universul natural şi social, dar au şi trăsături
specifice. Relaţiile economice sunt în esenţa lor relaţii de proprietate ce îşi
pun amprenta pe toate celelalte relaţii: de producţie, de repartiţie, de schimb
şi de consum.
Legea economică nu se identifică cu un proces sau un fenomen
economic. Ea exprimă numai ceea ce este esenţial, relativ stabil. Ea are un
caracter obiectiv, acţionând independent de voinţa şi conştiinţa oamenilor,
pe baza unor anumite condiţii economice; ea încetează să mai acţioneze sau
îmbracă forme specifice de manifestare odată cu schimbarea condiţiilor
respective.
Spre deosebire de legile naturii, legea economică are un caracter
istoric în sensul că acţionează atâta timp cât se menţin condiţiile care au
generat-o. De asemenea spre deosebire de legile naturii legile economice
acţionează prin activitatea oamenilor, realizarea cerinţelor ei presupune în
mod necesar activitatea acestora.
Există mai multe feluri de relaţii existente între fenomenele economice:
- relaţii cauzale care presupun existenţa unui fenomen cauză ce
determină apariţia şi dezvoltarea fenomenului efect;
- relaţii de interdependenţă, de tipul conexiunii inverse, în care un
anumit fenomen influenţează alte două sau mai multe fenomene
care, la rândul lor influenţează fenomenul respective.(de exemplu,
preţul influenţează cererea şi oferta, care, la rândul lor determină
schimbarea preţul);
- relaţii funcţionale, de covariţie (pozitivă şi negativă, liniară şi
neliniară, singulară şi multiplă) în baza cărora evoluţia unui anumit
fenomen determină altor fenomene o evoluţie de acelaşi sens sau
de sens contrar.
În raport de sensul modificărilor, o legătură dintre fenomene poate fi
directă (pozitivă) sau indirectă (negativă). O legătură directă presupune
o modificare a variabilei dependente (endogene) în acelaşi sens cu
modificarea variabilei independente (exogene). De exemplu, o legătură
directă este în relaţia dintre preţ şi ofertă. Legătura indirectă presupune o
modificarea variabilei dependente în sens contrar modificării variabilei
independente (de pildă, relaţia dintre preţ şi cerere).
Microeconomie – note de curs
17
Ştiinţa economică contemporană se prezintă ca un sistem de
ştiinţe economice speciale, care au drept domeniu activităţile economice
privite în ansamblul lor dar şi în interrelaţie cu alte domenii. Astfel, din
sistemul ştiinţelor economice fac parte următoarele ramuri: economia
politică (microeconomia, macroeconomia); ştiinţele economice speciale
funcţionale pentru toate domeniile (finanţele, statistica economică,
managementul); ştiinţele economice de ramură (economia industriei);
economia mondială; ştiinţele economice istorice (doctrine economice,
istoria economiei naţionale); ştiinţe de graniţă (econometrie, geografie
economică, sociologie economică) etc.
Economia sau economia politică a fost şi este o componentă
teoretică-metodologică a sistemului ştiinţelor economice. În ultima jumătate
a secolului al XX-lea se manifestă tendinţa de reconstrucţie a economiei ca
ştiinţă fundamentală. Economia contemporană se individualizează prin
modul de abordare a activităţilor economice, prin premisele adoptate şi
concluziile pe care le formulează.
După nivelul de abordare a obiectului de studiu a activităţilor
economice contemporane se identifică: microeconomia, macroeconomia,
mondeconomia.
Microeconomia, este acea ramură a ştiinţei economice, care se
ocupă cu studiul proceselor, faptelor şi comportamentelor agenţilor
economici individuali generatoare de fluxurile economice (firme,
gospodării, administraţii etc), precum şi interrelaţiile dintre aceste unităţi
elementare.
Macroeconomia, este acea ramură a ştiinţei economice care
studiază comportamentul şi dinamica unor sectoare întregi ale economiei
naţionale, cauzele şi consecinţele unor fenomene cu care se confruntă
întreaga economie naţională (inflaţie, şomaj, dezvoltare ciclică, etc),
interdependenţele dintre variabilele globale ale economiei şi sistemul
economic al unei ţări în totalitatea sa.
Mondoeconomia, este acea componentă a ştiinţei economice care
cercetează, la scară mondială, procesele, faptele, actele şi comportamentele
agenţilor economici, ale comunităţii internaţionale privite prin prisma
legăturilor economice dintre acestea, cât şi ca întreg considerat la scară
planetară sau zonal-internaţională.
Microeconomie – note de curs
18
Economia abordează în mod diferit, în funcţie de scopul urmărit,
probleme pe care le gestionează. Din acest motiv există economie pozitivă
şi economie normativă.
Economia pozitivă, reflectă ceea ce este în economie, cum se
prezintă aceasta şi ceea ce se poate întâmpla dacă va avea loc un anume
eveniment, dacă se vor produce anumite acte şi fapte economice. Ea ţine de
abordarea teoretică a economiei şi foloseşte de concepte, tehnici şi
instrumente prin care sunt cercetate actele economice pentru a se găsi legile
desfăşurării lor în timp şi spaţiu.
Economia normativă arată cum ar trebui să se desfăşoare
activităţile economice şi ce ar trebui făcut pentru ca ele să intre în
normalitate. Ea ţine de abordarea practică a economiei şi apreciază
activităţile din perspectiva realizării unei unităţi benefice între mediul
economic şi cel natural, între interesele colectivităţii pe termen scurt şi pe
termen lung.
1.2.2. Metode de cunoaştere ştiinţifică, tehnici şi instrumente
folosite în analiza economică
Economia studiază modul în care oamenii decid să utilizeze
resursele productive rare sau limitate în vederea creării de bunuri sau
servicii variate spre a le repartiza pentru scopuri de consum între diferiţi
membrii ai societăţii.
La baza întregului mecanism de acţiune al legilor se poate spune că stă
legătura dintre producţie şi consum. Aceasta este forţa motrice
determinantă, hotărâtoare, impulsul şi scopul final al acţiunii umane, cea
care-i pune în mişcare pe oameni şi o dată cu aceasta şi acţiunea legilor
economice. Nu se poate vorbi, de pildă, de legea cererii şi ofertei, dacă, în
prealabil, nu se ia în considerare acţiunea oamenilor îndreptată spre
satisfacerea unor trebuinţe de consum.
Afirmarea economiei ca ştiinţă autonomă presupune pe lângă obiectul
propriu de studiu şi o metodă proprie de cercetare. În domeniul economic,
metoda reprezintă un ansamblu de principii, procese şi tehnici de cercetare
care au rolul de a contribui la o extindere a cunoaşterii ştiinţifice şi la
rezolvarea cu eficienţă a problemelor cu caracter economic.
Microeconomie – note de curs
19
Metoda în general poate fi definită într-un dublu sens: ca metodă de
cercetare şi ca metodă de expunere a rezultatelor cercetării. Constituirea
metodei s-a realizat în timp ca un proces îndelungat.
Metoda cuprinde ansamblul concepţiilor şi procedeelor de investigaţie a
obiectului ştiinţei economice.
Procedeele ce caracterizează metoda în domeniul ştiinţei economice
sunt:
Abstractizarea - reprezintă acel procedeu de cercetare a
fenomenelor şi proceselor economice care ia în considerare ceea ce
este esenţial, făcându-se abstracţie de unele fapte, aspecte care sunt
nesemnificative în cunoaşterea esenţei.
Inducţia - reprezintă acel procedeu de cercetare în care se porneşte
de la fapte reale spre gândirea abstractă, generalizarea ştiinţifică (de
la particular spre general)
Deducţia - reprezintă acel procedeu de cercetare în care se porneşte
de la generalizare spre faptele concrete (de la general spre particular)
Metoda istorică – presupune luarea în considerare a faptelor, a
realităţilor în desfăşurarea lor istorică, chiar dacă nu întotdeauna ele
se suprapun cu logica mişcării economice.
Analiza este metoda de cercetare şi studiere a fenomenelor şi
proceselor obiective caracterizată prin descompunerea lor în părţi
componente sau constitutive. Analiza permite dezvăluirea elementului
comun al multiplelor manifestări ale realităţii. Prin rezultatele analizei se
creează posibilitatea de ridicare a cunoaşterii fenomenelor de la singular la
general, de la concret la abstract. Din acest motiv, analiza se consideră a fi
etapa premergătoare sintezei.
Sinteza este o metodă de cercetare care constă în reunirea
elementelor rezultate din analiză, prin ea realizându-se concretizarea
generalului..
Analiza economică poate fi clasificată în :
analiză pozitivă – care explică faptele şi comportamentele aşa
cum sunt ele la momentul respectiv.
analiză normativă – care stabileşte norme, reguli de
comportament definind ceea ce trebuie să fie, ea apare drept consecinţă
logică a cunoaşterii pozitive.
Microeconomie – note de curs
20
analiză economică cantitativă - presupune determinări
cantitative, măsurarea, cuantificarea, în expresie bănească şi în unităţi
naturale a cheltuielilor şi a rezultatelor activităţii economice.
analiză calitativă - care presupune determinarea calitativă a
activităţii economice
analiză statică - analiza realizată la un moment dat, fără să se ia în
considerare timpul.
analiză dinamică - analiza realizată luând în considerare timpul
analiză static-comparativă - analiza realizată prin compararea a
două sau mai multe perioade.
Deşi analiza reprezintă actul cel mai important în procesul de
cercetare ea trebuie să fie completată cu sinteza, care înseamnă cunoaştere
pe baza reunirii logice a elementelor rezultate din analiză, stabilind şi
conexiunile dintre ele.
O mare însemnătate în fundamentarea cercetării şi aplicarea în
practică a concluziilor şi rezultatelor cercetării îl are experimentul
economic. El tratează o serie de măsuri în vederea perfecţionării organizării
şi gestiunii la nivelul firmei sau ramurii verificând oportunitatea şi
eficacitatea aplicării lor.
Gândirea economică, ştiinţifică trebuie să se reflecte în actele de
guvernare, în politica economică, în comportamentul diferiţilor agenţi
economici.
Modelarea economică este o metodă de cercetare a fenomenelor şi
proceselor economice bazată pe folosirea modelelor ca o reproducere
schematică a interdependenţelor dintre diferitele laturi ale proceselor sau
fenomenelor studiate. Modelarea economică apelează de regulă la modele
matematice în care interdependenţele economice sunt exprimate sub forma
unor funcţii matematice. Orice model economico-matematic are în structura
sa:
- o funcţie obiectiv, care formalizată poate fi o funcţie de
minim(minimizarea costurilor), de maxim(maximizarea profitului) sau de
echilibru( echilibrul pieţei);
- restricţiile tehnico-economice care sub forma unor funcţii
matematice exprimă condiţiile în care trebuie să se realizeze funcţia
obiectiv( funcţia cererii şi funcţia ofertei);
- restricţiile logico-matematice ce rezultă din formalizarea
interdependenţelor economice prin prisma naturii variabilelor modelului.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful