P. 1
Curs Psihopedagogie Partea 1

Curs Psihopedagogie Partea 1

|Views: 2,305|Likes:
Published by mirela mirea

More info:

Published by: mirela mirea on Jul 09, 2009
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

04/16/2013

pdf

text

original

Sections

Cuprins

Psihologia socială caută soluţii la numeroase probleme, dintre care selectăm           cum putem influenţa comportamentul şi atitudinile celorlalţi? există şanse de a rezista la manipulare? cum putem deveni mai credibili? cum putem creşte în ochii celorlalţi? cât de corectă este imaginea asupra propriei persoane? cunoaşterea altor persoane poate fi obiectivă? de ce suntem atraşi de anumite persoane, iar pe altele le respingem? cum putem diminua efectele negative ale prejudecăţilor? ce efecte are grupul asupra activităţii individului? Îl stimulează sau îi încetineşte dezvoltarea? de ce în grup oamenii se manifestă mai agresiv decât atunci când sunt singuri?

Întrebări de verificare: 1. Ce studiază psihologia educaţiei? 2. Ce studiază psihologia socială?

1.2. Evoluţia psihologiei
Începuturile psihologiei ca ştiinţă
Rădăcinile psihologiei se află în gândirea filozofică combinată cu descoperirile şi metodele fiziologiei secolului XIX. Mulţi filozofi din acea perioadă şi-au îndreptat atenţia spre problemele legate de mintea umană: Oamenii sunt liberi sau sunt determinaţi în acţiunile lor de forţe interne ori de factori externi? Cum percepem realitatea din jurul nostru? Ce legătură este între minte şi corp, între gânduri, sentimente, conştiinţă şi lumea fizică? Răspunsurile date de filozofi au sugerat fie existenţa unei rupturi între minte şi corp, fie influenţa corpului asupra minţii, fie

5

influenţa minţii asupra corpului. Pentru a-şi susţine ideile ei au folosit argumentaţia raţională. Utilizând metodele ştiinţelor factuale, fiziologii au cercetat sistemul nervos şi organele senzoriale, demonstrând astfel modul în care semnalele electrice sunt conduse în corp (Johannes Muller), modul în care receptorii primesc şi interpretează stimulii din lumea din jur (Hermann von Helmholtz) sau demonstrând că percepţia stimulilor urmează anumite legi (Gustav Fechner). Aceste descoperiri, combinate cu convingerea filozofilor că mintea umană poate fi studiată cu mijloace empirice, au fundamentat apariţia psihologiei ca domeniu al ştiinţei şi au stimulat dezvoltarea sa. În 1879 Wilhelm Wundt a pus bazele primului laborator de cercetare în psihologie la Universitatea din Leipzig. Alături de alte contribuţii, înfiinţarea primului laborator formal de psihologie constituie argumentele considerării lui Wundt fondatorul psihologiei experimentale. În aceeaşi perioadă, filozoful Alexander Bain a fondat revista Mind (1876), a scris câteva cărţi de psihologie şi a pregătit un mare număr de studenţi în domeniul psihologiei. Unul dintre studenţii lui Wundt, G. Stanley Hall (1844-1924) a înfiinţat primul laborator de psihologie în Statele Unite (1883), a pus bazele Asociaţiei Americane de Psihologie în 1892, devenind primul preşedinte al acesteia.

Controverse privind obiectul de studiu
Influenţa lui Wundt asupra evoluţiei psihologiei se evidenţiază şi prin modul în care a argumentat ceea ce ar trebui să studieze noua disciplină. Astfel, el a propus concentrarea asupra analizei conţinuturilor conştiinţei pentru a determina elementele sale fundamentale şi relaţiile dintre ele. Viziunea sa este cunoscută prin termenul de structuralism. Identificarea structurilor de bază ale minţii umane poate fi realizată numai pe calea introspecţiei. Aceasta este o metodă în care persoanele descriu în detaliu experienţele lor conştiente ca răspuns la anumiţi stimuli prezentaţi în condiţii controlate. Obiectul psihologiei ar trebui să fie nu structura conştiinţei, ci funcţionarea sa, a susţinut William James şi alţi psihologi. Orientarea lor numită funcţionalism a fost puternic influenţată de teoria selecţiei naturale a lui Darwin. Din moment ce conştiinţa este o caracteristică specific umană, ea trebuie să servească unor funcţii umane esenţiale. Cercetările orientate spre înţelegerea funcţiilor conştiinţei au adus importante contribuţii privind dezvoltarea copilului şi efectele educaţiei în acest proces. Intenţia de a înscrie psihologia în standardele ştiinţei a determinat behaviorismul să argumenteze că obiectul de studiu trebuie să fie doar comportamentul, întrucât numai acţiunile exterioare pot fi observate şi măsurate. Argumentele aduse de John B. Watson pentru ignorarea conştiinţei şi a experienţelor subiective au fost atât de puternice încât noua orientare a dominat psihologia timp de câteva decenii. Cel mai renumit reprezentant al behaviorismului, B. F. Skinner, a demonstrat că stările mentale nu pot fi studiate în mod ştiinţific, şi în consecinţă ele nu trebuie 6

incluse în domeniul psihologiei. Acesta trebuie să se axeze doar pe răspunsurile deschise la stimuli externi. Perspectiva psihanalitică a fost dezvoltată de S. Freud în Europa, în timp ce în America perspectiva behavioristă câştiga din ce în ce mai mult teren. Cel mai important aspect al teoriei lui Freud este accentuarea rolului determinant al inconştientului în raport comportamentul. În consecinţă psihanaliza trebuie să se concentreze asupra descoperirii conţinuturilor inconştientului – instincte, impulsuri, dorinţe iraţionale, trăiri refulate – analizând şi interpretând manifestările sale exterioare: vise, acte ratate, asociaţii verbale libere, acţiuni. Apărută ca reacţie la reducţionismul behaviorist, abordarea cognitivă va accentua ideea că între stimul şi răspuns se interpune activitatea mentală de recepţie şi transformare a informaţiei. Revoluţia cognitivă din anii `60 a marcat schimbarea obiectului psihologiei, orientarea spre ceea ce s-a numit cogniţie. Cogniţia se referă la percepţie, la memorie, la gândire, la limbaj, în general la procesarea informaţiei. Aceasta înseamnă formarea conceptelor, operarea prin concepte, rezolvarea problemelor, luarea deciziei, elaborarea proiectelr şi explorarea lumii existente sau a celei virtuale, construirea modelul mental al realului. În viziunea reprezentanţilor fenomenologiei, psihologia trebuie să se concentreze asupra experienţei subiective, asupra concepţiei personale, asupra interpretării particulare a evenimentelor. Înţelegerea fenomenelor se înfăptuieşte în funcţie de modul în care sunt experimentate de către fiecare şi nu pe baza unor idei teoretice, impuse din exterior. Cunoaşterea esenţei umane devine posibilă prin identificarea modelului subiectiv pe care fiecare om îl elaborează în legătură cu realitatea sa şi cu propria fiinţă. Fenomenologia se preocupă de înţelegerea problemelor vieţii şi experienţelor personale, de conceptul de sine, de alegere şi asumarea responsabilităţii, de stima de sine sau de conştiinţa de sine, apropiindu-se, astfel, mai mult de literatură sau de filosofia existenţialistă, decât de abordarea ştiinţifică. Perspectiva socio-culturală pune în evidenţă existenţa diferenţelor comportamentale în culturi diferite sau în medii sociale diferite. În acelaşi timp, va căuta să identifice patternurile universale ale comportamentului uman, determinate de nucleul comun a ceea ce numim cultură în opoziţie cu natura. Construcţia socio-culturală a percepţiei sociale, a stilului atribuţional, a sinelui, a inteligenţei, a experienţei afective, a motivaţiei performanţei, a orientării spre valori, a manifestării şi evoluţiei tulburărilor psihice reprezintă preocupări care au luat o amploare deosebită mai ales în ultimele decenii, ca răspuns la accelerarea interacţiunilor socio-economice şi culturale şi a depăşirii unora din dificultăţile cercetării aplicative comparative între subiecţii din culturi diferite. Întrebări de verificare: 1. Care este obiectul de studiu al psihologiei din perspectiva cognitivismului? 2. Ce înnoiri aduce psihologia socio-culturală?

7

1.3. Specificul cercetării psihologice
Spre deosebire de alte ştiinţe factuale, obiectul de studiu al psihologiei nu poate fi abordat direct cu metodele de care dispune cercetarea. Obiectul nostru este subiectivitatea. Numai subiectul în cauză îşi poate analiza direct trăirile, îşi poate cunoaşte intenţiile, motivele, scopurile. Încercările de abordare a propriului univers psihic făcute chiar de psihologi şi comunicate unor persoane cu aceeaşi formaţie profesională (metoda introspecţiei), au stârnit numeroase critici. Cunoaşterea directă are ca obiect comportamentul. Putem analiza ţinuta sau mersul unei persoane, rapiditatea sau acurateţea cu care acţionează, frecvenţa, bogăţia sau spontaneitatea mişcărilor, a transformărilor expresiei faciale, ale mimicii, vorbirea, raportul dintre vorbire şi comunicarea nonverbală. Între lumea interioară, psihică şi ceea ce se exteriorizează în conduită, există deosebiri. Comportamentul nu exprimă bogăţia şi diversitatea psihicului sau este diferit, chiar contradictoriu, în raport cu existenţa subiectivă. Aceeaşi reacţie exterioară, acelaşi răspuns comportamental pot avea o diversitate psihică incredibilă de fenomene şi procese, ca determinanţi. Este posibilă mascarea sau deghizarea prin manifestările exterioare a conţinutului psihic, cu sau fără premeditare, cu sau fără conştientizarea acestei dedublări. Cercetarea psihologică – mai ales experimentul – orientată asupra fiinţei umane, este îngrădită de anumite credinţe, stereotipuri culturale sau prejudecăţi, de anumite valori şi norme morale, de coduri ale deontologiei profesionale. Nu putem efectua investigaţii care prejudiciază în vreun fel omul. Fie că participă ca voluntari, fie că sunt recompensaţi sau obligaţi, oamenii supuşi probelor psihologice sau intruziunii în viaţa lor interioară, vor avea reacţii de apărare, vor dezvolta comportamente de protecţie, îşi vor păzi secretele, conştient sau inconştient. Cercetarea psihologică se constituie ca interacţiune socială, ca relaţie între cercetător şi subiect. Cercetătorul poate dezvolta simpatii şi antipatii spontane ce pun în umbră dezideratele obiectivităţii sau ale neutralităţii binevoitoare pe care trebuie să o exprime faţă de orice subiect. În plus, cunoştinţele teoretice şi metodele cu care lucrează vor influenţa colectarea şi interpretarea datelor. Influenţa pregătirii teoretico-metodologice asupra activităţii de cercetare este prezentată în figura 1.1.

8

Figura 1.1. Relaţia dintre teorie, metodă şi problemă (după T. Kulcsar)

Subiectul va fi marcat de modul în care-l percepe pe cercetător – simpatic sau respingător, binevoitor sau arogant, bine intenţionat sau intrus etc. În virtutea acestor evaluări, el se va strădui să se întreacă pe sine, să fie pe placul cercetătorului, să-l ajute ori să-l facă să-şi iasă din fire. Va putea rămâne calm ori va fi tensionat, crispat, în orice caz, nu va fi cum este de obicei în activitatea sa cotidiană. Cunoaşterea psihologică necesită pregătire academică, îmbinarea asimilării datelor teoretice şi metodologice cu formarea abilităţilor de evaluare practică – psihodiagnostic – autorizarea pregătirii şi a dreptului de a profesa. Încălcarea codului de deontologie profesională, dovedită legal, are ca efect anularea dreptului de practică. În timp ce cunoaşterea ştiinţifică se supune unor exigenţe atât de riguroase, la nivelul celei comune pe lângă absenţa oricărui angajament metodologic sau a normativităţii juridice, asistăm la influenţe ale stărilor afective sau la influenţele experienţei de viaţă (tabelul 1.1). Observăm şi ne amintim acele lucruri care confirmă părerea noastră despre oameni în general sau despre o anumită persoană. Percepem ceea ce ne este mai uşor, ceea ce presupune un efort mai mic din partea noastră sau ceea ce este important şi frecvent. Tabelul 1.1. Diferenţe de perspectivă
Criteriul Sursele acceptate Cunoaşterea comună ­ ­ ­ ­ ­ Autoritatea; Mass-media; Intuiţia; Experienţa de viaţă; Ceea ce ştie toată lumea; ­ ­ ­ ­ ­ Cunoaşterea ştiinţifică Dovezi; Rezultatele observaţiei sistematice; Rezultatele experimentelor; Studii de corelaţii; Ceea ce se deduce din teoriile

9

Interpretarea manifestărilor

­ ­ ­ ­ ­

Liberă; Simplistă (dacă se spune, probabil aşa este); Excepţia întăreşte regula; Realităţi tangibile, obiectuale; Entităţi factuale;

­ ­ ­ ­ ­ ­ ­

Stările mentale

formale; Deterministă; Explicaţii bazate pe teorii; Cauzalitate complexă; Este nevoie de mai multe investigaţii; Excepţia perturbă regula; Concepte abstracte; Inferenţe pe baza comportamentului;

Pentru a ilustra modul specific în care lucrează psihologul în cunoaşterea problemelor generale legate de comportament şi activitatea mentală sau pentru rezolvarea unei probleme concrete, prezentăm în sinteză metodele de bază. Valorificarea metodelor în vederea stabilirii unui diagnostic psihologic rămâne în atribuţia specialistului, dar o informare de ansamblu este utilă pentru toţi cei ce lucrează în procesul formării oamenilor. Întrebări de verificare: 1. Ce reacţii poate avea subiectul în timpul examinării psihologice? 2. Ce deosebiri există între cunoaşterea psihologică ştiinţifică şi cunoaşterea comună?

1.4. Metode de cercetare
Asemenea altor ştiinţe, psihologia îşi abordează domeniul, utilizând anumite metode, unele comune ştiinţelor factuale, altele specifice. Chiar metodele comune se supun unor rigori particulare. Apar o serie de probleme privind moralitatea investigaţiei, obiectivitatea, şi desigur, încrederea pe care o putem acorda rezultatelor.

Observaţia
Observaţia ştiinţifică înseamnă, urmărirea şi înregistrarea, respectiv, măsurarea manifestărilor comportamentale şi a împrejurărilor în care se produc. Ea nu are loc la întâmplare, ci se derulează în mod sistematic pornind de la o ipoteză, pe baza unui plan. Un caz particular al observaţiei ştiinţifice, îl reprezintă observaţia naturală, de teren, într-un anumit cadru spaţial, pentru a perioadă determinată de timp, folosindu-se diferite tehnici de colectare a datelor şi de interpretare ulterioară a acestora. Aparatura modernă de înregistrare permite desfăşurarea observaţiei în magazine, în baruri, în săli de aşteptare sau pe peronul gării, pe coridoarele şcolii, în faţa sălilor de examen, cu condiţia ca observatorul să nu fie identificat. Mai mult, el trebuie să se integreze în mediul de viaţă al oamenilor. 10

Observaţia naturală prezintă avantajul de a înregistra relaţiile indivizilor în situaţii cotidiene şi în cadrele obişnuite în care îşi desfăşoară activitatea, fără ca ei să se mascheze sau să depună eforturi pentru a-l „ajuta” pe cercetător. În schimb, nu poate fi utilizată pentru clarificarea oricărei probleme, nu poate fi programată de fiecare dată la locul şi timpul convenabil, necesită un foarte mare consum de timp şi adesea plasează cercetătorul în cadre nefamiliare, uneori, chiar periculoase (de exemplu printre consumatorii de droguri pentru a studia pe viu reacţiile acestora). Observaţia sistematică este forma observaţiei ştiinţifice având ca obiect unul sau mai multe aspecte comportamentale specifice, precis determinate, lipsindu-i caracterul global al celei anterioare. Cercetătorul vizând un număr prestabilit de reacţii, le poate înregistra utilizând anumite tehnici, cunoscute sub denumirea de grile de observaţii (tabelul 1.2). În mod frecvent, se porneşte de la o ipoteză privind comportamentul ce va fi supus observaţiei. Alcătuirea grilei de observaţie cuprinde următoarele etape:      observarea naivă, constând în familiarizarea cu diversitatea comportamentală şi identificarea schemelor de acţiune; elaborarea unor liste de comportamente sau construirea unei liste organizate cuprinzând scheme de acţiune; observaţia destinată completării, simplificării şi chiar renunţării la unele descripţii; obţinerea unui tablou al comportamentelor organizate în scheme independente; organizarea listei de categorii: repartizarea schemelor reţinute din lista comportamentală anterioară şi studierea acordului între evaluatori.

Învăţarea utilizării grilei de categorii poate avea drept suport analiza unei înregistrări video; se codifică pentru început aspectele verbale, apoi cele nonverbale; se stabilesc corespondenţe între cele două forme de comportament. Se lucrează la început independent, apoi se confruntă rezultatele evaluatorilor. Grila de observaţie propusă de Primel poate fi utilizată în observarea modului de comunicare dintre subiecţii nevăzători; pe baza ei se pot compara procedeele utilizate în comunicarea nevăzătorilor cu cele utilizate în comunicarea lor cu văzătorii, sau a acestora între ei. Tabelul 2.1. Grila de codare a mesajului verbal (după Bales)
Categoriile lui Bales A. Reacţii pozitive 1. solidaritate Manifestări de 2. destindere 3. aprobare Să ne imaginăm o discuţie între profesori. Unul spune că are probleme disciplinare cu elevii. Discuţia poate fi codificată astfel: 1.Noi toţi ne confruntăm cu astfel de probleme 2.Se mai poate vorbi de disciplină în zilele noastre?! 3.Acestea sunt într-adevăr probleme, te înţeleg

11

B. Încercări de soluţionare 4. sugestii Emisie de 5. opinii 6. informaţii C. Întrebări 7. informaţii Solicitări de

4.Poate ar trebui să se discute cu elevii
5.Fără îndoială, este o neglijenţa a părinţilor 6.Aceşti elevi puneau astfel de probleme şi înainte 7.Este pentru prima oară când aveţi asemenea probleme? 8.Cum vă explicaţi această situaţie? 9.Ce aţi propune pentru rezolvarea acestei situaţii?

8. opinii 9. sugestii D. Reacţii negative 10. dezaprobare 10.Asemenea probleme nu trebuie să apară ! Manifestări 11. amplificare a 11.Dacă nu veţi găsi o rezolvare, veţi întâmpina de tensiunii dificultăţi şi mai mari 12. agresivitate 12.Aceasta demonstrează incompetenţa d-voastră !

Observaţia sistematică utilizează unele instrumente tehnice de înregistrare şi prelucrare a datelor: reportofon, cameră video, computer, etc. Prezenţa observatorului care în mod sigur va afecta comportamentul subiecţilor, rămâne o problemă. Mascarea lui ar fi ideală, dacă ar exista condiţii tehnice. Fidelitatea sau încrederea pe care o putem avea în observaţia ştiinţifică se referă la consistenţa sau stabilitatea măsurării. Precizia măsurării ar fi o condiţie necesară, dar nu suficientă pentru asigurarea fidelităţii. De obicei, pentru a determina fidelitatea observaţiei sistematice, se utilizează tehnica inter-evaluării sau interobservării fidelităţii. Ea demonstrează cât de apropiate pot fi rezultatele a doi sau mai mulţi observatori, atunci când codifică aceleaşi reacţii. Fidelitatea se exprimă prin procentul de timp în care observatorii codează acelaşi comportament, în acelaşi fel. Acordul este semnificativ la un procent de min. 80%. Eşantionarea este importantă pentru soluţionarea problemelor legate de precizia rezultatelor şi de posibilitatea extinderii acestora asupra populaţiei reprezentate de grupul selecţionat. Studierea unui eşantion de comportament de-a lungul unei perioade de timp este preferabilă, prin plusul de exactitate pe care îl aduce observaţia repetată, în raport cu o singură observaţie.

Studiul de caz
Utilizând studiul de caz se pot aduna date despre o anumită persoană. Cazul poate fi orice element în individualitatea sa: o şcoală, o clasă, un grup de studenţi ce prezintă particularităţi neobişnuite, nefireşti, ieşite din comun. Uneori, observaţia naturală este considerată studiu de caz, alteori, cele două metode apar în mod distinct, deoarece studiul de caz nu se limitează de fiecare dată în colectarea datelor, numai la observaţia de teren. Mai pot fi adunate informaţii din diferite documente, din interviuri sau discuţii cu diferite persoane care au legătură cu cazul.

12

Cercetătorii utilizează informaţiile adunate într-un studiu de caz pentru a construi ipoteze explicative pentru un număr mai mare de persoane. Există riscul implicării emoţionale a cercetătorului datorită contactului prelungit cu subiectul. Aceasta va interfera cu nivelul obiectivităţii ştiinţifice a metodei. Tabelul 1.3. Repere pentru studiul de caz (după Groth-Marnat)
Istoricul problemei Descrierea problemei Instalarea iniţială Schimbări în frecvenţă Antecedente/consecinţe Nivelul socio-economic Ocupaţia părinţilor Istoria emoţională/medicală Starea civilă Structura familiei Primul an de viaţă: Momente de referinţă în dezvoltare Atmosfera familială Contactele cu părinţii Copilăria: Adaptarea în colectivitate (grădiniţă) Adaptarea la şcoală Evaluarea activităţii şcolare Activităţi, interese, hobby Adolescenţa: Toate domeniile din etapa anterioară Prezenţa unor activităţi deviante Vârsta adultă: Carieră/ocupaţie Relaţii interpersonale Satisfacţii în realizarea scopurilor Activităţi, interese, hobby Bătrâneţea: Istoria medicală Integritatea eului Conceptul de sine Amintirile cele mai fericite/triste Amintirile cele mai timpurii Temeri, spaime Reacţii la declinul abilităţilor Stabilitatea economică Diverse Probleme somatice Evenimente ce produc fericire/tristeţe Vise ce produc îngrijorare, coşmaruri Istoria medicală Antrenamentul în utilizarea toaletei Intensitatea şi durata Tratament/soluţionarea anterioară Încercări actuale de rezolvare Tratament formal Cadrul familial Nivelul cultural/de instruire Starea de sănătate a părinţilor Relaţii intrafamiliale Mediul urban/rural Istoria personală

Relaţii cu semenii Relaţii cu părinţii Schimbări importante în viaţă

Începutul adolescenţei Reacţii la pubertate

Căsătoria Istoria medicală/emoţională Relaţii cu părinţii Relaţii cu copiii Stabilitatea economică

13

În activitatea educativă metoda se poate utiliza atunci când întâlnim subiecţi care ies cu mult din tiparele obişnuite sau care se confruntă cu o problemă rară. Putem lua drept repere pentru a încadra datele culese prin observaţii, interviuri, studiile unor documente, etc. elementele prezentate în tabelul 1.3 (după Groth-Marnat, 1990).

Chestionarul şi interviul
Spre deosebire de observaţie sau studiu de caz care implică un număr redus de indivizi, prin utilizarea răspunsurilor la chestionare şi interviuri pot fi cercetaţi mii de subiecţi în legătură cu opiniile, atitudinile, preferinţele sau comportamentele lor. Chestionarul reprezintă o listă scrisă de întrebări sau enunţuri pe o anumită temă, la care subiecţii sunt solicitaţi să răspundă tot în scris. Chestionarul se poate aplica şi cu ajutorul calculatorului. Interviul este o discuţie între cercetător şi subiect pe o anumită temă. Interviul are obiective, desfăşurare şi interpretare specifice. Există interviuri libere, interviuri standardizate şi forme intermediare. Pentru un grad mai mare de exactitate se utilizează tehnici de eşantionare stabilite în cadrele ştiinţei, permiţând astfel, extrapolarea rezultatelor asupra întregii populaţii din care s-a extras eşantionul şi elaborarea unei reprezentări ştiinţifice despre acea populaţie. Termenul de populaţie are o accepţiune diferită de cea demografică. El vizează toţi indivizii care interesează pe cercetător, de exemplu, adolescenţii, tinerii, studenţii. Dacă luăm prima categorie, vom fi obligaţi să ne situăm între anumite limite de vârstă, să zicem între 14-20 ani. Tehnicile de eşantionare permit selectarea unui număr redus de indivizi dintr-o populaţie determinată. Ei vor fi supuşi investigaţiei. Există două tipuri de bază: eşantionarea non-probabilă – în care nu se cunoaşte probabilitatea pentru nici unul din membrii populaţiei de a fi selectat în eşantion şi eşantionarea probabilă – fiecare membru al populaţiei are aceeaşi şansă de a fi ales. Multe cercetări apelează la primul tip de eşantionare datorit costurilor reduse şi a consumului mic de timp. De exemplu, pentru a studia atitudinile studenţilor în legătură cu sistemul de taxe, se aleg studenţi din fiecare facultate, din fiecare an de studiu, nivel socio-economic, sex, religie, în proporţii similare celor din populaţia studenţească. Compoziţia eşantionului trebuie să reflecte compoziţia populaţiei. Eşantionarea probabilă are mai multe variante. De exemplu, prin randomizare simplă – fiecare membru al populaţiei poate fi selectat cu aceeaşi probabilitate (tragere la sorţi) sau prin randomizare stratificată – populaţia se împarte în straturi relevante pentru problema cercetată după anumite criterii şi pentru fiecare strat se face o eşantionare aleatoare. Respectarea tuturor standardelor eşantionării nu se poate realiza în practică din motive ce ţin de bugetul de timp şi de resursele financiare ale cercetării sau datorită dificultăţilor de relaţionare cu unii subiecţi ori refuzului acestora de a răspunde la întrebări. Toate acestea trebuiesc luate în considerare în interpretarea rezultatelor şi în formularea concluziilor. 14

Se ştie că metoda chestionarului operează cu întrebări scrise cărora li se dau răspunsuri tot în scris. De aceea, poate fi administrat în grup sau trimis prin poştă. El oferă anonimatul ca mijloc de protecţie a subiectivităţii sau intimităţii indivizilor, ceea ce poate crea un plus de motivaţie. Dacă se administrează individual, oferă şansa observării comportamentului subiectului şi a utilizării informaţiilor obţinute în interpretarea calitativă a rezultatelor. Interviul presupune interacţiuni verbale şi non-verbale între cercetător şi subiect, posibilităţi de a cere informaţii suplimentare. Există interviuri standardizate ale căror întrebări urmează cu stricteţe ordinea prestabilită, interviuri semistandardizate care permit nuanţarea şi adoptarea întrebărilor la fiecare subiect şi interviuri libere. Creşterea gradului de libertate înseamnă însă, reducerea preciziei, a rigorii ştiinţifice, creşterea surselor de eroare.

Construirea întrebărilor
Elaborarea chestionarului ori a interviului presupune mai multe etape:   Definirea problemei de cercetat, a ceea ce ar dori să cunoască sau să afle cercetătorul; Stabilirea tipului de întrebări/răspunsuri, închise sau deschise. La probleme închise pot fi date răspunsuri limitate ca număr, iar la cele deschise subiecţii răspund liber. Codificarea şi prelucrarea răspunsurilor la întrebările închise este mai eficientă. Dacă se lucrează cu întrebări deschise, se impune categorizarea răspunsurilor şi codarea lor ulterioară, cu riscul de a găsi şi răspunsuri ce nu pot fi categorizate. Pentru prima categorie, în locul răspunsurilor dihotomice (da/nu sau adevărat/fals), ar fi mai indicate răspunsurile mai nuanţate ce utilizează modelul scalelor Likert, aşa cum rezultă din figura 1.2.

Figura 1.2. Modele de răspunsuri la chestionare

După formularea tipului de probleme, întrebările sunt aranjate într-o formă scrisă. Se evită întrebările duble (de exemplu, „Vă place să vă uitaţi la televizor sau să mergeţi la joacă în loc să vă faceţi lecţiile?”), întrebările care sugerează răspunsul sau cele care pot fi greşit interpretate. 15

Înainte de aplicarea chestionarului se mai verifică pe un grup mai restrâns de oameni, într-un aşa-zis studiu pilot. Se poate discuta cu subiecţii în legătură cu modul de înţelegere şi interpretare sau cu variantele de răspuns. Ordinea problemelor din chestionar este importantă. S-a verificat că este mai bine să fie puse la început cele mai importante pentru a capta atenţia sau interesul, iar cele privind aspectele demografice, să fie lăsate la sfârşit.

Surse de eroare
     Caracteristicile socio-demografice ale subiectului în interacţiune cu ale cercetătorului. Percepţia reacţiilor celuilalt. Expectanţelor cercetătorului. Tendinţa de a da răspunsuri dezirabile. Mecanismele de apărare.

Experimentul
Datele obţinute din observaţia spontană sau din cea sistematizată, experienţa cercetătorilor sau teoriile ştiinţifice îi ghidează în stabilirea unor presupuneri, a unor supoziţii sau ipoteze cu privire la relaţiile cauzale dintre fenomenele şi procesele psihice. Ipotezele derivate din teorii se exprimă în limbajul ştiinţei. În cercetare se verifică mai multe ipoteze concurente cu privire la aceeaşi problemă, nu direct, datorită caracterului lor prea general, ci indirect, prin verificarea efectelor. Confirmarea ipotezelor determină creşterea încrederii în teorie (figura 1.3).

Sporeşte validitatea teoriei Confirmarea ipotezelor Teoria Ipoteze/predicţii derivate din teorie Cercetare Ipotezele/predicţiile nu se confirmă Scade încrederea în teorie

Se schimbă teoria şi se vor testa noi ipoteze

Teoria va fi respinsă

16

Figura 1.3. Relaţia dintre teorie şi cercetare (după Baron)

Cea mai bună cale de a proba corectitudinea unei ipoteze, rămâne metoda experimentală. În condiţii de laborator, experimentul modelează o anumită situaţie de viaţă. Desigur, construirea în laborator a realităţii dă posibilitatea controlului, a repetării, a înregistrării, şi a măsurării fenomenelor. Rezultatele pot fi verificate şi de alţi cercetători. Dar, rigoarea şi precizia realizate în laborator implică simplificarea situaţiilor reale, disocierea artificială a condiţiilor ei fireşti. Pentru a atenua caracterul artificial şi unilateralitatea sau reducţionismul experimentului, se impune combinarea cu metodele ce colectează date direct din teren. În cadrul metodei experimentale, cercetătorul modifică în mod sistematic un factor sau un grup de factori. Factorii aflaţi sub control şi manipulaţi conform unui plan, constituie variabilele independente. Efectele manevrării se înregistrează, urmând a fi analizate şi interpretate prin raportare la ipoteza care a stat la baza experimentului. În laboratorul de psihologie precizia măsurării se asigură prin aparate de tipul audiometrelor, fotometrelor, osciloscoapelor, cronometrelor electronice, electroencefalografelor, computerelor. Efectul sau rezultatul modificărilor sistematice ale unor factori, este denumit variabilă dependentă. Variabila dependentă poate reprezenta o anumită manifestare comportamentală a subiecţilor aflaţi sub influenţa variabilei independente. Se presupune că între cele două variabile există o relaţie de tip cauzal, variabila independentă este cauza, iar variabila dependentă, efectul său. Experimentul urmează să stabilească dacă există într-adevăr o astfel de relaţie în mod repetat, cu o anumită regularitate. Rezultatele obţinute în laborator nu pot fi extrapolate la situaţiile reale, decât cu rezervă. Generalizarea rezultatelor trebuie să ia în calcul nu numai precizia acestora, ci şi faptul că în laborator, comportamentul este diferit de viaţă şi că pot exista factori ce influenţează rezultatele, dar acestea care scapă controlului experimental. Pentru apropierea de condiţiile reale, se poate înregistra şi analiza efectul neprovocat de cercetător a unor factori asupra comportamentului fără ca aceştia să fie controlaţi de cercetător. În cadrul aşa-numitului experiment natural sau cvasiexperiment, se urmăresc modificările comportamentale apărute ca urmare a unor catastrofe naturale, accidente de circulaţie, accidente vasculare, schimbări în condiţiile de muncă, în sistemul şcolar. Rezultatele se raportează la cele obţinute în experimentele de laborator.

Testul
Testul poate fi considerat experiment standardizat, o metodă de evaluare a unor comportamente sau conduite. Unităţile testului sau subprobele se numesc itemi. Stabilirea itemilor porneşte de la premisa că ei constituie expresii ale aceluiaşi domeniu comportamental aflat în interacţiune cu o anumită variabilă psihică. Există astfel teste de atenţie, teste de memorie, teste de inteligenţă, teste de 17

personalitate. Dintre testele de personalitate, cele mai populare sunt testele proiective.

Figura 1.4. Item TAT

Asemenea experimentului, testul trebuie să fie o situaţie aflată sub control ale cărei variabile sunt anticipate de către cercetător. El reproduce în condiţii artificiale situaţiile de viaţă, creând microsituaţii tipice, simulate, analoge celor reale. Testul îi cere subiectului să facă ceva, să efectueze anumite acţiuni: asamblare şi aranjare de imagini, de figuri, memorare, completarea unor lacune, descoperirea unor reguli, a unor asemănări sau deosebiri, alegerea unor imagini plăcute sau neplăcute, povestirea după imagini (figura 1.4). Rezultatul acestor acţiuni se poate măsura cu precizie. Pentru ca testul să devină un veritabil instrument de măsurare, el trebuie să respecte anumite condiţii: standardizare, obiectivitate, etalonare, fidelitate, validitate, economicitate, sensibilitate. 1. Standardizarea, vizează materialul, instrucţiunile, tehnicile de aplicare, sistemul de cotare a reacţiilor, modul de interpretare a rezultatelor. Se urmăreşte astfel, păstrarea constantă a tuturor condiţiilor; singura variabilă independentă rămâne subiectul. Dacă standardizarea este asigurată, se pot realiza comparaţii corecte între subiecţi, pot fi ierarhizaţi şi de asemenea, pot fi controlate observaţiile efectuate de cercetător asupra subiectului în timp ce acesta efectuează testul.

18

2. Obiectivitatea, exprimă gradul în care testul şi situaţia de testare psihologică au legătură cu personalitatea celui ce face examinarea. Obiectivitatea unui test este ridicată dacă, indiferent de persoana care efectuează examinarea, subiectul supus testării va obţine acelaşi rezultat. Chiar dacă se respectă cerinţa standardizării şi se păstrează aceeaşi conduită în raport cu fiecare subiect, examinatorul este perceput diferit, semnificaţia comportamentului său va fi diferită pentru fiecare din subiecţii testaţi. 3. Etalonarea, sau modul de normare a rezultatelor testului. În general, rezultatele brute obţinute se transformă în scoruri derivate. Ele exprimă poziţia relativă a subiectului în cadrul eşantionului pe care s-a făcut normarea. Astfel, rezultatul obţinut de subiect la un test poate fi comparat cu al altora sau se compară rezultatele aceluiaşi subiect, la teste diferite. Cele mai cunoscute scoruri derivate sunt normele de dezvoltare (intelectuală, afectivă) sau cele specifice unui anumit tip de grup. Etalonul testului, rezultatele medii obţinute de către eşantionul reprezentativ, trebuie utilizat numai pentru persoanele care se încadrează în criteriile pe baza cărora s-a constituit eşantionul (vârstă, sex, nivel de instruire, profesie, ocupaţie, etc.). De asemenea, în mod periodic, etalonul trebuie revizuit deoarece schimbările sociale nu rămân fără efect asupra variabilelor psihice. 4. Fidelitatea, exprimă variabilitatea rezultatelor testului de la o aplicare la alta. Ea este cu atât mai accentuată, cu cât aceste rezultate sunt mai stabile şi în consecinţă, permit efectuarea predicţiilor privind conduita subiectului. De fapt, se consideră că un test poate avea tot atâtea tipuri de fidelitate câte condiţii pot influenţa rezultatele subiectului. Fidelitatea se referă deci, la stabilitatea în timp a rezultatelor, eşantionarea itemilor, omogenitatea itemilor, diferenţierea subiecţilor, acordul între examinatori independenţi. 5. Validitatea, ne arată dacă şi cât de bine măsoară testul, ceea ce îşi propune. Validitatea are mai multe forme:  validitatea de conţinut arată cât este de reprezentativ eşantionul de comportamente ce compun testul pentru domeniul ce trebuie studiat, dacă el cuprinde aspectele esenţiale, deci dacă există corespondenţă între eşantionul de itemi la care subiecţii vor fi solicitaţi şi situaţiile reale (de exemplu dacă itemii unui test de atenţie sunt reprezentativi şi acoperă activitatea reală); validitatea de aspect a testului se referă la calităţile sale exterioare, care influenţează atitudinea subiecţilor faţă de examinare. Aspectul plăcut, atractiv, potrivit categoriei de subiecţi, determină în general o mai mare receptivitate şi acceptare a probei; validitatea de criteriu presupune verificarea valorii testului în raport cu un sistem de referinţă exterior, verificat şi acceptat. Sistemul reflectă fidel domeniul comportamental căruia i se adresează testul. Raportând testul la criteriu în cadrul unui studiu laborios de validare, realizat în timp, se poate determina validitatea predictivă, măsura în care rezultatul testului poate fi folosit în anticiparea conduitei unei persoane, în anticiparea integrării şi a reuşitei într-o activitate reală. Dacă stabilirea validităţii predictive ridică 19

probleme, se poate determina validitatea concurentă. Termenul se referă la acordul testului cu unul sau mai multe teste consacrate, care deja au fost validate; validitatea teoretică sau conceptuală vizează semnificaţia psihologică a rezultatului obţinut la test, factorii psihologici care-l influenţează.

6. Sensibilitatea, se referă la proprietatea testului de a realiza diferenţieri între subiecţi. Această calitate se poate remarca în cadrul testelor de abilităţi intelectuale cu grade diferite de dificultate. 7. Economicitatea, depinde de timpul necesar aplicării, de costul testului (materiale, manual) de modul de examinare, de felul în care se cotează şi se interpretează rezultatele. Întrebări de verificare: 1. Prin ce se deosebeşte chestionarul de interviu? 2. Care sunt dezavantajele testului psihologic?

Aplicaţii
Argumentaţi opţiunea pentru una din perspectivele referitoare la obiectul de studiu al psihologiei. Explicaţi particularităţile cunoaşterii psihologice. Concretizaţi metoda observaţiei în contextul activităţii educative. Comparaţi metoda experimentală cu observaţia. Schiţaţi modelul unui experiment aplicabil în activitatea educativă. Prezentaţi avantajele şi dezavantajele fiecărei metode de cercetare. Enumeraţi problemele la care credeţi că veţi găsi răspunsuri prin studiul psihologiei.

Bibliografie
Aiken L.R., 1994, Psychological Testing and Assessment, Massachusetts, Allyn & Bacon; Albu M., 1998, Construirea şi utilizarea testelor psihologice, Cluj-Napoca, Clusium;

20

Anastasi A., Urbina S., 1997, Psychological testing, New York, Prentice Hall; Cozby, P.C., 1993, Methods in Behavioral Research, Mayfield Publishing Comp; Cronbach L.J., 1990, Essentials of Psychology Testing, (5th ed.), New York, Harper Collins; Embretson S.E., 1996, The new rules of measurement, Psychological Assessment, 8, 341-349; Filimon L., 2001, Psihologia educaţiei, Oradea, Ed. Universităţii din Oradea; Groth-Marnat G., 1990, Handbook of Psychological Assessment, New York;, Wiley; Herzog Th., R., 1996, Research method and Data Analysis in Social Science, New York, Longman; Jurcău N. (coord.), 2000, Psihologie educaţională, Cluj-Napoca, Ed. U.T. Pres; Kulcsar T., 1980, Lecţii practice de psihodiagnostic, Cluj-Napoca, Universitatea „BabeşBolyai”, lit.; Miller S.A., 1998, Developmental research methods, (2nd ed.), Englewood Cliffs, NJ, Prentice Hall; Radu I., Miclea M., Albu M., Moldovan O., Nemes S., Szamoskozy S., (1993), Metodologie psihologică şi analiza datelor, Ed. Sincron, Cluj Napoca; Sternberg R.J., Williams W.M., 2002, Educational Psychology, Boston, Allyn & Bacon;

21

Partea I

Psihologia educaţiei

22

2. Dezvoltarea umană
După studierea acestui capitol veţi reuşi: să prezentaţi teoriile referitoare la factorii dezvoltării să precizaţi aportul fiecărui factor la formarea personalităţii; să aduceţi argumente pentru a susţine rolul eredităţii, mediului şi educaţiei; să concretizaţi contextele dezvoltării; să ilustraţi contribuţia fiecărui factor şi a fiecărui context la dezvoltarea umană; să prezentaţi stadiile dezvoltării umane: stadiile dezvoltării cognitive, psihosexuale, psihosociale şi morale; să enunţaţi atributele psihologice specifice fiecărei etape a vieţii; Cuvinte cheie: ataşament; crizele vieţii; declin; educaţie; ereditate; euthanasie; factori teratogeni; mediu; rezilienţă; stadiile dezvoltării (cognitive, psihosexuale, psihosociale, morale) Conţinut: 1. Factorii dezvoltării; 2. Etapele dezvoltării;

23

2.1. Factorii dezvoltării
Termenul dezvoltare umană se referă la drumul de viaţă al fiinţei umane, cu momente de ascensiune, de stagnare şi regres, cu ritmuri diferite, cu schimbări imperceptibile ce alternează cu salturi spectaculoase, cu asimetrii între drumul în sus şi drumul în jos. Evităm termenul de maturizare care sugerează înfăptuirea unui program prestabilit genetic, derulat secvenţial în condiţii fizice obişnuite. Există un acord unanim în a considera că fiinţa umană se schimbă în timp, atât fizic, cât şi psihic. Când se pune problema factorilor ce stau la baza transformărilor, a configuraţiei acestora sau a aspectelor esenţiale ce definesc schimbarea, se ivesc controverse sesizabile atât la nivelul cunoaşterii comune, cât şi al celei ştiinţifice. Astfel, accentuarea unilaterală a rolului eredităţii pune sub semnul îndoielii forţa modelatoare a educaţiei. Din moment ce devenirea umană se derulează conform unui program determinat, şansele influenţelor externe sunt nesemnificative, ele fiind doar cadrul în care un algoritm prestabilit îşi urmează cursul. Dacă se exagerează rolul factorilor de mediu, se poate ajunge la formularea unor pretenţii absurde faţă de cei ce înfăptuiesc educaţia. Dacă forţa modelatoare a factorului extern este nelimitată, se pot formareg la orice copil orice însuşiri, iar dacă apar erori, înseamnă că educaţia nu a fost realizată corespunzător. Profesorul ar fi răspunzător pentru toate eşecurile discipolilor săi şi tot lui i-ar reveni şi succesele acestora. Din perspectivă interacţionistă dezvoltarea umană apare ca rezultanta acţiunii ambilor factori. O asemenea viziune se întemeiază pe argumente metodologice demne de luat în considerare: nici un studiu asupra personalităţii nu poate identifica riguros aportul separat al unui factor. Evaluarea oricărui proces sau însuşire a personalităţii ne dă o valoare globală, fără a decela ce şi cât se datorează eredităţii ori mediului, indiferent la ce vârstă sau cât de timpuriu se realizează procesul de măsurare. Perspectiva contextuală susţine că dezvoltarea umană depinde de mai multe contexte între care există influenţe reciproce: istoria evoluţiei umane, cultura în care se naşte individul în epoca istorică, subcultura şi comunitatea, familia persoanele obiectele şi relaţiile ce consituie mediul imediat. Modelul conceptual al contextelor (figura 2.1) sugerează că fiecare cerc influenţează ceea ce se află în interiorul său. Aşezat în centru, copilul aduce în procesul dezvoltării, construcţia sa biologică. Aceasta este plasată în mediul imediat, reprezentând oamenii şi obiectele fizice cu care copilul are contact direct: locuinţa, familia, jucăriile, spaţiile de joacă, semenii, şcoala, profesorii. Aceste 24

condiţii nu există în gol, ci într-un context socio-economic mai larg, incluzând toate elementele interacţiunilor persoanele şi obiectelor din contextul anterior. Cel de-al treilea cerc în care se înscriu mediile anterioare reprezintă contextul cultural: valorile, credinţele şi normele ce ghidează conduita umană.

Contextul cultural

Contextul socioeconomic

Mediul imediat

Aspectele biologice ale individului

Figura 2.1. Contextele dezvoltării (după Bronfenbrenner)

Ereditatea
Ereditatea este considerată însuşire fundamentală a fiinţelor vii, de a conserva şi transmite urmaşilor ceea ce este caracteristic speciei căreia îi aparţin. Ereditatea este controlată de gene, segmente filiforme de ADN localizate pe structuri numite cromozomi. Fiecare celulă din corpul uman, cu excepţia celulelor reproductive conţine 23 perechi de cromozomi. Conform cercetărilor, eredităţii i se datorează:  însuşirile fizice general umane şi cele particulare: statura, formele, proporţiile, culoarea, funcţionarea. Aici se includ şi particularităţile sistemului nervos, însuşirile sistemului nervos central, însuşirile activităţii nervoase superioare, însuşirile analizatorilor; instinctele, tipare de comportament ce aparţin tuturor indivizilor speciei umane, au deci caracter universal şi funcţionalitate adaptativă primară, servind supravieţuirii individului şi a speciei; unele abilităţi intelectuale, de exemplu abilităţile verbale, memoria, inteligenţa spaţială, inteligenţa generală. Se consideră în general, că procesele şi însuşirile psihice aparţin fenotipului (produs al interacţiunii eredităţii (genotip) şi mediului), că influenţele eredităţii sunt mai puternice la procesele simple; unele deficienţe mentale; 25

unele tulburări psihice.

Rolul eredităţii asupra personalităţii poate fi susţinut din interiorul psihologiei pe baza unor evaluări folosind de regulă probe standardizate, urmate de analize comparative. În acest sens, s-au efectuat studii comparative la nivelul familiilor nucleare între părinţi şi copii, între copiii aceloraşi părinţi, la nivelul familiilor extinse asupra rudelor de sânge (fraţi, nepoţi, unchi, mătuşi, veri între ei), în perspectivă orizontală şi verticală pentru a se stabili similitudinile. Studiile au vizat inteligenţa generală, unele abilităţi şi tulburări psihice (corelaţiile IQ între părinţi-copii, ca şi între fraţi au fost peste 0,40).
0,9 0,8 0,7 Corelaţie între scorurile IQ 0,6 0,5 0,4 0,3 0,2 0,1 0

0,88

0,72

0,42

0,43

0,2

0,22

0,22

0
Persoane neînrudite crecute separat Persoane neînrudite crescute împreună Părinte adoptiv şi copil Părinte şi copil care locuiesc împreună Fraţi şi surori crescuţi separat Fraţi şi surori crescuţi împreună Gemeni identici crescuţi separat Gemeni identici crescuţi împreună

Relaţia

Figura 2.2. Legăturile genetice şi IQ (după McGue şi Neisser)

Studiile de adopţie – compararea inteligenţei copiilor cu a părinţilor naturali şi cu a părinţilor adoptivi, demonstrează că pe măsura creşterii, nivelul inteligenţei copiilor se apropie tot mai mult de al părinţilor naturali, cu deosebire de nivelul intelectual al mamei. Corelaţiile la testele de inteligenţă între copii şi părinţii adoptivi au valori reduse (0,22). Cercetările efectuate asupra gemenilor bivitelini, au constat că nici sub aspect fizic, nici psihic, nu sunt între ei mai multe asemănări decât în cazul fraţilor (corelaţiile la probele de inteligenţă au fost şi aici peste 0,40). Mai convingătoare sunt cercetările asupra monovitelinilor. Se presupune că au acelaşi potenţial ereditar, iar dacă între ei vor exista deosebiri ,acestea se datorează mediului. Deşi efectuarea unor studii riguroase pe cuplurile de monovitelini prezintă multe dificultăţi, s-au descoperit corelaţii foarte semnificative la probele de inteligenţă (peste 0,85 la gemenii care au crescut împreună). Comparaţiile 26

asupra perechilor de monovitelini despărţiţi de timpuriu şi crescuţi separat, furnizează date despre similitudinile de multe ori stranii (corelaţii între 0,7 şi 0,8 la probele de inteligenţă şi comportament preferenţial foarte asemănător). Patrimoniul genetic se manifestă ca potenţial, ca disponibilitate, are caracter polivalent şi în funcţie de influenţele externe ulterioare, el va fi actualizat sau nu, dezvoltat într-un domeniu sau altul, dobândind astfel, o anumită identitate. Devenirea fiinţei umane se înscrie în limitele date de potenţialul ereditar, iar influenţa mediului sau educaţia nu se exercită în vid şi nici nu-l pot anula. Factorii de mediu, inclusiv educaţia, pot acţiona doar asupra moştenirii genetice, atât în eforturile de dezvoltare cât şi în cele compensatorii.

Mediul
Constituindu-se ca un ansamblu al influenţelor externe ce ţin de spaţiul fizic, geografic, de cultură, de grupurile în care se integrează, de structura, modul şi stilul de viaţă, mediul se prezintă sub o formă concretă, pentru fiecare fiinţă umană. Chiar dacă aparţin aceleiaşi familii, copiii, fie chiar gemenii, intră în interacţiuni specifice cu părinţii şi cu ceilalţi membri ai familiei, percep situaţia (poziţia) lor în familie şi atitudinea părinţilor în mod diferit, valorifică in manieră personală sfaturile şi îndemnurile parentale şi patternurile comportamentale din familie. Influenţele mediului se exercită încă în perioada prenatală, fără a putea spune, aşa cum se întâmplă întotdeauna când vorbim despre începuturi, unde se află ele. Componentele mediului fizic (poluarea chimică, fonică, radioactivă etc. sau aplicaţiile ingineriei genetice) pot influenţa însuşi programul ereditar. Consumul unor substanţe, contaminările virotice, traumele corporale ale mamei au influenţe majore asupra copilului. Climatul psihic în care se dezvoltă copilul, starea de confort sau disconfort psihic a mamei, modul în care se raportează la sarcină, atitudinile tatălui şi relaţiile dintre soţi influenţează dezvoltarea prin sistemele de recepţie senzorială, de memorare şi trăire afectivă. Influenţele din perioada prenatală se continuă cu cele din perioada perinatală (de exemplu, traumele la naştere afectează creierul, provocând deficienţe mentale de natură exogenă). În perioada postnatală rolul modificărilor în devenirea personalităţii este de domeniul evidenţei. Astfel, elementele mediului fizic, condiţiile astronomice, geografice, alimentaţia, consumul sau abuzul unor substanţe (droguri, medicamente), zgomotul şi alte noxe ce generează poluare, aglomeraţia, sunt câteva elemente pe care le putem utiliza spre ilustrarea acestei idei. Ne oprim la câteva:

27

 

malnutriţia mamei în timpul sarcinii şi malnutriţia copilului în primii ani de viaţă afectează dezvoltarea sistemului nervos şi poate genera astfel, retard mental; zgomotul, unul din cei mai puternici stresori, are ca efect reducerea performanţelor intelectuale, accentuarea oboselii, reducerea toleranţei la frustrare, diminuarea comportamentului prosocial; cele mai bune performanţe le avem în munca intelectuală, atunci când temperatura aerului atinge valori moderate; consumul unor substanţe poate avea efecte stimulatoare asupra tonusului psihic sau efecte inhibitorii, relaxante, de reducere a tensiunii, a încordării psihice ori poate genera halucinaţii, trăiri afective, iluzorii, pierderea prizei de conştiinţă, a contactului cu realitatea.

Procesul dezvoltării este influenţat de factorii sociali care mediază influenţele mediului fizic (în exemplul anterior – consumul de substanţe se învaţă pe baza unui model existent în mediul de viaţă al subiectului, este stimulat de anumite persoane sau grupuri referenţiale). Mediul social îşi exercită influenţele prin grupurile, instituţiile şi unităţile organizaţionale în care se integrează subiectul, la ale căror activităţi participă sau cu care intră în diverse raporturi: familie, grup de joacă, prieteni, clasă sau grupă de studiu, şcoală, liceu, colegiu, universitate, biserică, grupare politică, grup de muncă, instituţii ce aparţin puterilor statului, organizaţii economice, comunitate etnică, contacte interculturale etc. Există în toate aceste structuri sociale câteva componente comune, a căror forţă modelatoare este cu atât mai puternică, cu cât subiectul este mai aproape sau mai puternic integrat în structura socială de care vorbim. Familia reprezintă componenta dominantă a mediului imediat. Zilnic membrii familiei interacţionează cu copilul , îi stimulează dezvoltarea abilităţilor, îi oferă modele şi reguli de conduită. Atitudinile legate de soluţionarea problemelor, curiozitatea, interacţiunile cu semenii sunt influenţate de calitatea relaţiilor din sistemul familial. Comportamentul părinţilor modelează răspunsurile copilului, iar răspunsurile acestuia influenţează conduita părinţilor. Condiţiile materiale economice influenţează şansele de manifestare şi afirmare ale copilului, constituindu-se ca premise favorabile, dacă au un nivel suficient de mare, sau piedici, chiar în procesul de şcolarizare obligatorie. Mulţi copiii nu pot frecventa astăzi învăţământul public din cauza sărăciei. Standardele economice ale familiei, comunităţii sau ale statului au o influenţă deosebită asupra şanselor devenirii, a actualizării şi dezvoltării potenţialului nativ, a şanselor de manifestare în competiţiile naţionale şi internaţionale. O altă componentă a mediului social, o constituie modelele profesionale sau ocupaţionale cu care vine copilul în contact în cadrul socializării sau pe care mediul său de viaţă i le poate etala. Evantaiul acestor oferte, determinate de condiţiile socio-economice ale locului şi timpului, poate fi insuficient sau neadecvat în raport cu însuşirile de personalitate ale copilului. 28

De asemenea, nivelul de civilizaţie şi nivelul cultural, modelele de conduită cotidiene, de utilizare a obiectelor şi de practicare a unor norme, consumurile culturale influenţează devenirea pe tot parcursul său. În toate structurile, subiectul intră, inevitabil, în interacţiuni cu ceilalţi. El nu este un simplu spectator al desfăşurării activităţii, ci se află în interiorul grupului unde are o anumită poziţie, desfăşoară anumite acţiuni, primeşte şi emite mesaje, este acceptat şi simpatizat sau marginalizat sau respins. El va percepe modul în care îl văd ceilalţi dintr-o mulţime de indici comportamentali pe care îi poate identifica şi interpreta (metapercepţie), îşi va ajusta propria imagine şi propriul comportament, se va schimba şi în plan psihic. Pentru a evoca rolul indispensabil al condiţiilor de mediu în devenirea personalităţii, se pot utiliza o serie de studii comparative. Studiile efectuate asupra purtătorilor unor culturi diferite evidenţiază existenţa patternurilor comportamentale, a trăsăturilor psihice cu specific cultural, diferenţierea nivelului intelectual în funcţie de densitatea, valoarea şi intensitatea stimulărilor culturale, diferenţieri în ce priveşte nivelul şi structura motivaţiei. Cercetările au demonstrat existenţa diferenţelor între nivelele intelectuale ale fraţilor în funcţie de intensitatea stimulărilor ambientale corelată cu ordinea naşterilor. Există diferenţe în privinţa modelului de personalitate, cu accent pe autonomie, individualism, autoafirmare, activism în culturile vestice şi dependenţă, colectivism, subordonarea individului faţă de grup, trăire în şi prin comunitate, în culturile non-vestice. Rezultatele probelor de inteligenţă demonstrează o rămânere în urmă a indivizilor din culturile africane, explicabilă prin condiţiile socio-economice precare sau prin modul deficitar, etnocentrist în care sunt construite probele. Pornite din culturile vestice şi pentru purtătorii lor, testele nu pot fi purificate de semnificaţii culturale şi generează din start, un handicap, pentru exponenţii altor culturi. Studii efectuate în interiorul aceluiaşi spaţiu cultural, evidenţiază diferenţe semnificative în privinţa nivelului intelectual şi a comportamentului pro-social, în funcţie de condiţiile economice, de nivelul de instrucţie şi cultură al familiei, de modelele de conduită la care copii au fost expuşi. S-a constat astfel, existenţa unui nivel intelectual mai scăzut la populaţia de culoare şi la alte categorii cu nivel socio-economic redus din S.U.A.; faptul că aceasta nu are o determinare rasială, este demonstrat de studiile efectuate asupra negrilor cu venituri ridicate, ai căror copii prezintă o dezvoltare intelectuală similară cu a albilor de pe acelaşi palier socio-economic. Cercetările asupra copiilor instituţionalizaţi demonstrează că în condiţiile unui mediu cu stimulări intelectuale mai sărace, cu disfuncţionalităţi în procesul de comunicare, cu manifestări ostile ori cu indiferenţă, dezvoltarea intelectuală se realizează greu, iar comportamentul se caracterizează prin pasivitate, abandon de sine, neajutorare învăţată, sau prin agresiune, devianţă antisocială. 29

Descoperirea unor copii izolaţi în mod intenţionat de către familie sau abandonaţi în natură şi crescuţi de animale care n-au putut fi recuperaţi, rămânând în ciuda eforturilor specialiştilor la stadiul de „copii-lup”, demonstrează că influenţa mediului social este decisivă pentru formarea însuşirilor umane (capacităţi de relaţionare interpersonală, gândire, vorbire, utilizarea mâinilor în diferite acţiuni, ţinută verticală, etc.), dacă acest lucru se realizează timpuriu, există şanse. Ulterior intervenţia oricât ar fi de specializată, este prea târzie. În dezvoltarea umană atât aportul eredităţii cât şi al factorilor de mediu sunt de neînlocuit. Orice disfuncţie, orice carenţe ar exista în cadrul unuia, necesită creşterea, compensarea, recuperarea, efectuate de către celălalt factor. Pe fondul unei normalităţi în structura, conţinutul şi momentul de activizare a celor doi factori conjugaţi, se construieşte în general, o personalitate adaptată, cu disponibilităţi de acţiune şi creaţie.

Educaţia
Considerăm educaţia ca activitate prin care adulţii pregătesc copiii în vederea integrării lor sociale. Educaţia aparţine vieţii sociale şi numai din raţiuni teoretice ce ţintesc analiza şi instrumentarea praxisului, o decupăm, artificial, din acest cadru. Dacă educaţia realizată în familie, este mai puţin planificată şi sistematizată, cu scopuri mai puţin determinate, cea realizată în instituţii se derulează într-un program, are conţinuturi şi strategii elaborate, obiective precizate, iar cei ce o realizează au dobândit competenţe certificate formal, în baza cărora funcţionează şi sunt recunoscuţi social. Profesiunea de părinte se însuşeşte spontan. Deşi există tentative de a forma în mod instituţionalizat unele atribute, mai ales materne, ele au un caracter opţional, nu realizează evaluarea efectelor şi nici nu pot aplica măsuri corective. În consecinţă, creşterea şi educarea copiilor în familie rămân tributare modelelor culturale tradiţionale, perpetuate de-a lungul generaţiilor, în interiorul fiecărei culturi. Educaţia din etapele timpurii face posibilă construirea identităţii culturale în unitate cu cea socială, pe baza cărora se va elabora identitatea personală. Şcoala şi celelalte instituţii îşi exercită influenţele modelatoare pe terenul celor „7 ani de acasă”. Majoritatea autorilor subliniază rolul determinant al educaţiei în devenirea fiinţei umane. O asemenea aserţiune nu poate fi demolată, dar ne permitem să nuanţăm, că educaţia nu are puteri absolute, nelimitate. Chiar dacă, uneori, pare să înfăptuiască minuni, educaţia nu poate ignora potenţialul nativ, uneori tarat. Nici influenţele anterioare ale mediului, chiar în componenta sa fizică, naturală, nu pot fi omise, atunci când se întreprind activităţi educative (ne referim la educaţia copiilor marcaţi de influenţe nefaste ale mediului fizic şi ale comportamentului mamei, a celor instituţionalizaţi, la integrarea şi educarea ţiganilor etc). 30

Termenul determinant pare de acceptat, în sensul că activitatea educativă poate actualiza şi dezvolta ceea ce ereditatea nu poate face în sine, poate suplini prin creşterea şi accentuarea unor trăsături, absenţa sau dimensiunile reduse ale altora (hipoacuzicii beneficiind de educaţie adecvată se pot integra în societate, pot deveni independenţi), poate corija sau poate accelera unele influenţe ale factorilor de mediu (educaţia delicvenţilor, educaţia copiilor supradotaţi, educaţia adulţilor). Deci, determinant se poate accepta numai în sensul că prin educaţie, se mai poate înfăptui ceva mai mult decât au făcut în mod spontan şi necontrolat ceilalţi factori, dar pornind de la baza de date şi ţinând cont, că nu se poate realiza o negare absolută a ceea ce există deja. Întrebări de verificare: 1. Ce argumente susţin influenţa meidului asupra dezvoltării umane? 2. În ce constă rolul determinant al educaţiei?

2.2. Etapele dezvoltării
Există numeroase controverse privind stadialitatea, legate de criterii, aspecte cronologice, relaţii între perspectiva psihogenetică şi cea psihodinamică, între abordarea analitică şi cea globală. Nici o lucrare nu poate ignora deosebirile existente între copil, adolescent, adult şi bătrân şi nici nu poate face abstracţie de câteva achiziţii cheie privind stadialitatea, cu toate imperfecţiunile lor. Este vorba de dezvoltarea cognitivă a lui Piaget, dezvoltarea emoţională stabilită de Freud, dezvoltarea social-emoţională propusă de Erickson şi cea morală, al cărei autor este Kohlberg.

Copilăria
A stabili începutul vieţii, rămâne o problemă ce aparţine mai degrabă discursului filosofic sau interpretărilor religioase, decât unui domeniu al ştiinţei, cum este cazul psihologiei. Inspirându-ne din afirmaţiile biologiei, stabilim, în mod convenţional, că viaţa individului uman începe în momentul fertilizării ovulului matern de către unul din milioanele de spermatozoizi ce provin de la tată. Fiecare celulă provenită de la părinţi, poartă câte 23 de cromozoni (22 autozomi şi 1 heterozom) ce vor sta la baza dezvoltării.

Perioada prenatală
Fertilizarea este urmată de instalarea ovulului în peretele uterului după ce a parcurs traseul reproductiv matern. În această etapă, ce durează între 10 şi 14 zile, se derulează o creştere rapidă.

31

Dezvoltarea copilului, din a doua până în a opta săptămână a vieţii prenatale, se numeşte embrion. După trei săptămâni se conturează regiunea capului iar spre sfârşitul etapei, faţa şi membrele. O dezvoltare semnificativă înregistrează sistemul nervos, astfel încât, este posibilă apariţia reflexelor simple în a opta sau a noua săptămână după fertilizare. Următoarele şapte luni de dezvoltare a copilului, denumit acum fetus se caracterizează prin creşterea rapidă în lungime şi greutate, accentuată în ultimele trei luni de sarcină. De asemenea, aspectele specific umane devin din ce în ce mai accentuate. Încă din a 12-a săptămână poate fi identificat sexul copilului datorită conturării organelor genitale externe. S-a stabilit prin detectarea sensibilităţii la lumină, că formarea ochilor are loc între a 24-a şi a 26-a săptămână. Din a 24-a săptămână, se constituie toţi neuronii ce vor exista în creier. Dacă naşterea are loc prematur, deşi sunt întrunite însuşirile specifice fiinţei umane, încă din luna a şaptea, apar dificultăţi semnificative în procesul de adaptare. În condiţii normale, dezvoltarea copilului se derulează în perioada prenatală într-o ordine precisă, astfel încât, atunci când se naşte, poate supravieţui într-un mediu fizic adecvat unde i se oferă protecţie şi dragoste. La naştere, greutatea copilului este aproximativ 3,2 kg iar lungimea aproximativ 51 cm. Există însă, în perioada prenatală factori care interferă cu procesul dezvoltării normale, iar impactul lor este de multe ori devastator. Acei factori de mediu ce interferă cu creşterea normală, sunt numiţi teratogeni. Se ştie că hrănirea şi protecţia copilului în corpul mamei se asigură printr-o structură a uterului, numita placentă. În consecinţă, bolile contractate de mamă, existente în sângele mamei, chiar cele cu efecte nesemnificative pentru aceasta, pot afecta grav copilul. De exemplu, rubeola, poate cauza orbirea, pierderea sarcinii, boli ale inimii, dacă mama se îmbolnăveşte în primele 4 săptămâni de sarcină. Alte boli ale mamei periculoase pentru copil sunt rujeola, oreionul, tuberculoza, sifilisul, herpesul, SIDA. Herpesul genital transmis de obicei în timpul naşterii prin contactul copilului cu leziunile organelor genitale materne, poate fi fatal pentru mulţi copii sau poate avea multe efecte negative, de la paralizări şi leziuni ale creierului, la orbire, surzire etc. SIDA poate fi transmisă înainte de naştere sau în timpul naşterii. Copii infectaţi, dacă supravieţuiesc, sunt condamnaţi nu numai biologic ci şi social. Unele din substanţele consumate de mamă fac rău copilului, îi afectează dezvoltarea. De pildă, băuturile alcoolice uşoare sau cafeaua încetinesc creşterea şi contribuie la naşterea prematură. Alcoolul poate produce o serie de tulburări ce includ: cap anormal de mic, hiperactivitate, instabilitate, retard în dezvoltarea intelectuală şi psiho-motorie. Care este cantitatea periculoasă? Cercetările în acest sens, nu sunt concludente, dar se crede că şi cantităţile reduse pot face rău copilului. 32

Fumatul poate duce la reducerea, acumulărilor de greutate şi lungime, creşterea riscului avortului sau poate interfera cu dezvoltarea cognitivă din primii ani de viaţă. În concluzie, perioada intrauteriană se caracterizează prin prezenţa unor factori de risc, dar ei pot fi controlaţi de viitoarea mamă în anumite limite. Dezvoltarea psihică în această etapă se caracterizează prin formarea unor reflexe, prin manifestări tot mai evidente ale motricităţii şi ale funcţiilor senzoriale, prin comunicarea cu mama proces în care sunt utilizate mai multe canale. Există studii care atestă prezenţa memoriei şi a învăţării, a visului, precum şi a capacităţii de detectare a climatului afectiv.

Primul an de viaţă
Creşterea fizică în primul an este impresionantă. În condiţii normale greutatea corporală aproape se triplează, iar lungimea creşte cu peste o treime. În anii următori creşterea se reduce (5-30 cm/an respectiv 2-4 kg/an). La naştere copilul posedă câteva reflexe. Poate urmări cu ochii mişcarea luminii, poate suge, poate întoarce capul în direcţia atingerii, poate strânge un deget dacă i-l punem în palmă etc. Deşi abilităţile de mişcare sunt relativ limitate, ele vor fi învăţate într-un ritm rapid, după cum rezultă din tabelul 2.1. Tabelul oferă doar o tendinţă medie, de la care sunt posibile orice abateri. Important este ca acestea să nu atingă valori foarte mari, atunci când sunt sub medie. Tabelul 2.1. Repere ale dezvoltării motorii şi verbale în copilăria timpurie
Motorie ridicarea capului – 2 luni stă în şezut proptit după 3 luni stă în şezut fără sprijin – 6 luni se ridică şi stă cu susţinere (cu ajutor) – 7 luni păşeşte cu ajutor – 9 luni stă singur – 11 luni merge singur – 12 luni păşeşte înapoi – 14 luni păşeşte pe scări – 17 luni Verbală sunete guturale – prima lună; vocalize – la 2 luni; gângurit spontan – la 3 luni; vocalize – la 4 luni; repetiţia unor silabe – 5 luni; silabe conturate – 6 luni; holofraze – 9 luni; primele propoziţii – 1 an;

De asemenea, s-a constatat că nou-născutul reuşeşte să înveţe chiar din primele zile de după naştere, pentru început, urmând modelul condiţionării clasice, prin asocierea stimulilor semnificativi pentru asigurarea supravieţuirii sale, apoi, cel al condiţionării operante (învaţă să sugă mai repede dacă întărirea acestui comportament are ca recompensă vocea umană, ascultarea muzicii sau administrarea unor imagini vizuale sub forma unor desene). S-a demonstrat de asemenea, capacitatea de imitaţie a nou născutului, încă din primele două trei săptămâni de viaţă. El poate imita unele elemente ale mişcărilor faciale pe care i le arată adultul. 33

Dezvoltarea psiho-motricităţii se corelează cu evidente transformări şi în plan perceptiv. În primele două trei zile de viaţă poate recunoaşte diferenţele în pronunţarea sau accentuarea cuvintelor. S-a dovedit că nou născutul este receptiv la sunetele care invocă numele lui sau ceva similar acestuia; căutarea sursei acestor sunete mai mult decât în raport cu a altor nume fiind un argument în acest sens. De asemenea, se realizează de timpuriu diferenţierea gusturilor, a mirosurilor sau culorilor. Recunoaşterea unor forme sau tipare şi preferinţa pentru modelul feţei umane în raport cu orice alte modele a fost demonstrată la copil încă în primele două-trei luni. Comunicarea realizată la început prin plâns, surâs, zâmbet, prin mimică şi gesturi, va fi treptat, completată, cu vorbirea, a cărei evoluţie este sintetizată în tabelul 2.1.

Dezvoltarea cognitivă
De multe ori, adulţii aşteaptă de la copii să gândească şi să înţeleagă realitatea asemenea lor. Le vorbesc, le explică şi se miră, uneori se înfurie, de ce nu pricep, de ce nu reacţionează? Modul de a gândi sau de a judeca specific copiilor, aşa cum a demonstrat Piaget, diferă în mod fundamental de al adulţilor. Nu este doar o diferenţă de nivel sau o diferenţă cantitativă, ci una calitativă. Conform teoriei, dezvoltarea cognitivă parcurge câteva etape sau stadii. Toţi indivizii parcurg aceste stadii, în aceeaşi ordine. Ei trec însă de la un stadiu la altul la o vârstă specifică diferită de la o persoană la alta. Dacă ordinea stadiilor nu poate fi schimbată, poate fi în schimb, schimbat ritmul traversării. Piaget consideră gândirea copilului ca acţiune, ca modalitate practică de a elabora o înţelegere, un model din ce în ce mai precis şi mai adecvat al lumii sale. Această perspectivă asupra gândirii, având ca geneză acţiunea, a fost desemnată prin termenul de constructivism. Trecerea copilului prin stadiile dezvoltării cognitive are la bază procesul de adaptare cognitivă. Acest proces înseamnă construirea unor reprezentări, a unor modele mintale asupra lumii pe baza interacţiunii directe a copilului cu realitatea. Reprezentările vor deveni tot mai precise şi mai adecvate, pe măsura sporirii experienţelor directe, pe măsura intensificării şi extinderii legăturilor cu mediul său de viaţă. Adaptarea cognitivă, proces ce se desfăşoară pe tot parcursul vieţii, are două componente fundamentale: asimilarea şi acomodarea (figura 2.3). Asimilarea se referă la tendinţa de a integra noile date în cadrele mintale existente şi de a înţelege schimbările realităţii în baza schematelor, a tiparelor, a conceptelor pe care şi le-a format deja individul. Acomodarea înseamnă schimbarea conceptelor, a cadrelor mintale datorită noilor date, a identificării sau recunoaşterii schimbărilor realităţii. În exemplul nostru, ar trebui să se schimbe atitudinea faţă de elevi, ca urmare a decodificării transformărilor din sistemul social. 34

Asimilare sunt încorporate în Noile cunoştinţe

Cunoştinţele, structurile, schemele existente

Acomodare produc schimbări Noile cunoştinţe

Cunoştinţele, structurile, schemele existente

Figura 2.3. Asimilarea şi acomodarea (după Piaget)

Stadiul senzoriomotor De la naştere şi până în jurul vârstei de doi ani, copilul învaţă treptat despre existenţa legăturilor dintre acţiunile sale şi lumea externă, descoperă că poate manipula diferitele obiecte producând astfel efecte, consecinţe. Altfel spus, el dobândeşte bazele înţelegerii relaţiei cauză-efect. Prin nenumărate “experimente” ajunge să descopere că el este separat de realitate, că el şi realitatea din jur sunt distincte. Îşi descoperă treptat părţile corpului, degetele, mâinile şi propria imagine în oglindă. Încă nu reuşeşte să folosească simboluri mentale sau reprezentări ale obiectelor. O descoperire importantă este aceea a permanenţei obiectului, adică, treptat, copilul va remarca existenţa obiectului chiar şi atunci când el nu mai este în câmpul său perceptiv. Dacă pe la vârsta de patru luni de exemplu, nu mai caută jucăria ce i-a fost ascunsă, în jurul vârstei de zece luni va căuta în mod activ obiectul dispărut din aria perceptivă. Desigur, căutarea obiectului este limitată. De exemplu, caută obiectul în acelaşi loc, deşi adultul îi prezintă noua lui poziţie. Stadiul preoperator În jurul vârstei de un an şi jumătate – doi ani, copilul dobândeşte capacitatea de aşi forma imagini mentale ale obiectelor, îşi poate reprezenta lucruri sau grupuri de obiecte. În acelaşi timp, achiziţionarea limbajului îi dă posibilitatea de a gândi prin simboluri verbale. Utilizarea imaginilor mintale şi a simbolurilor verbale se poate demonstra prin jocul simbolic al copilului (copilul substituie un obiect cu altul sau realizează roluri ce ţin de adult). Pe la trei-patru ani, poate gândi în termeni simbolici, dar cuvintele şi imaginile nu sunt încă organizate logic, deci copilul nu reuşeşte să desfăşoare operaţii mintale după regulile logicii. Operaţia mintală se caracterizează prin reversibilitate, ceea ce permite manipularea informaţiei în ambele sensuri; fiecare operaţie are una opusă. 35

În stadiul preoperator, aşa cum a demonstrat Piaget, reversibilitatea mentală încă este absentă. Acest deficit a fost ilustrat prin experimentele ce au avut ca obiect principiul conservării, conform căruia, atunci când se modifică unele aspecte ale obiectelor, atributele lor fizice esenţiale rămân totuşi neschimbate. De exemplu: masa nu se schimbă dacă schimbăm forma obiectelor, sau volumul lichidului rămâne acelaşi dacă-l turnăm dintr-un vas cu o anumită formă într-altul de altă formă). Copilul de patru ani, după ce constată egalitatea dintre două mingi din plastilină, asistă la turtirea uneia dintre ele, care va avea astfel, de acoperit o suprafaţă mai mare. Deşi experienţa se desfăşoară sub ochii lui şi vede că nu se ia şi nici nu se aduce o cantitate suplimentară de substanţă, el va declara, fără dubii, că bucata turtită este mai multă sau mai mare. Aceleaşi dificultăţi apar şi în conservarea numărului. Dacă se aşează în faţa copilului două rânduri de câte şapte obiecte de acelaşi fel în fiecare rând – nasturi, table, monezi, jetoane – iar obiectele se află la aceeaşi distanţă între ele, copilul va constata egalitatea şirurilor, faptul că ele conţin aceeaşi cantitate. Dacă distanţele de pe un rând se micşorează, copilul sub 6 ani va spune că acum are o cantitate mai redusă decât la început, iar dacă distanţele cresc, vă spune că aceasta s-a mărit, sau sunt mai multe. Abia după vârsta de şase-şapte ani va constata că numărul de obiecte din fiecare şir a rămas acelaşi, ceea ce dovedeşte decodificarea invarianţei, a stabilităţii unor proprietăţi în pofida schimbărilor exterioare. Particularităţile conservării în stadiul preoperator sunt reprezentate în figura 2.4.

36

Figura 2.4. Conservarea în stadiul preoperator

Dacă se întârzie semnificativ după această vârstă, în condiţiile în care copilul a primit îngrijire şi educaţie potrivite, am putea bănui că există dificultăţi în dezvoltarea cognitivă, că există riscul unui retard mintal. O caracteristică importantă a stadiului preoperator este egocentrismul; copiii prezintă serioase dificultăţi în a înţelege că alţii percep realitatea diferit, că nu văd lucrurile aşa cum le recepţionează ei. De asemenea, gândirea copilului este bazată pe imagini, pe impresii vizuale sau pe percepţie, căreia îi acordă credit desăvârşit. Lumea este aşa cum o vede desfăşurându-se sub ochii lui, fără a sesiza existenta unor invarianţi (cunoaştere de tipul „aici şi acum”). În plus, realul şi fantasticul coexistă într-o armonie deplină, copilul se relaţionează cu lumea basmelor ca şi cu cea obiectivă. Stadiul operaţiilor concrete Între şase-şapte, respectiv unsprezece doisprezece ani, sau chiar mai devreme, cei mai mulţi copii ajung la stăpânirea conceptelor de conservare şi ajung să realizeze operaţii logice. Manipularea logică a conceptelor se poate realiza după criterii diferite, întrucât a devenit operaţie reversibilă.

37

Dacă în jurul vârstei de cinci ani, copilul descoperă drumul până la casa unui prieten, dar nu poate să te îndrume acolo şi nici nu-ţi poate desena traseul, la opt ani el deja are tabloul întregului traseu în minte şi poate să-l explice sau să-l deseneze. Deşi copii folosesc termeni abstracţi, se raportează la obiecte concrete. Ei pot opera mental şi într-un sens şi în sens opus, apelând la suportul imaginilor mentale asociate cuvintelor. Gândirea copilul se opreşte în primul rând asupra realului şi asupra prezentului. Stadiul operaţiilor formale În jurul vârstei de doisprezece ani, copiii în marea lor majoritate intră în stadiul final al dezvoltării cognitive. În această perioadă devin capabili să judece numai în termeni simbolici, operând cu semne şi simboluri abstracte, fără a se mai raporta la vreo categorie de obiecte concrete. Gândirea trece dincolo de real şi sondează posibilul, trece dincolo de prezent şi se ancorează în viitor. În stadiul operaţiilor formale, se dezvoltă, pe lângă structurile anterioare ale inferenţelor logice (inducţia şi deducţia), un nou tip de raţionament, cel ipoteticodeductiv. Adolescenţii pot formula ipoteze despre anumite aspecte ale lumii, pe care să le testeze în minte, respectând rigorile logicii propoziţiilor. Ei pot aborda logic multe probleme filosofice, sunt preocupaţi de problemele generale ale omului – cunoaşterea, sensul vieţii, dreptatea, numai că, experienţa lor de a utiliza rigorile logicii argumentării sau contraargumentării este precară. Stadiile dezvoltării cognitive sunt sintetizate în tabelul 2.2. Desigur, vârstele prezentate reprezintă o medie. Abaterile sunt în funcţie de inteligenţă, de cultură, de nivelul socio-economic, de bogăţia şi intensitatea stimulărilor venite din mediul de viaţă al copiilor. Ordinea, însă, aşa cum am precizat, rămâne aceeaşi la toţi copiii. Fiecare stadiu cuprinde mai multe faze, descrise în detaliu de Piaget. Tabel 2.2. Stadiile dezvoltării cognitive – Piaget
Stadiul 1. Senzoriomotor naştere – 2 ani Repere - diferenţierea sinelui de obiectele din jur - se recunoaşte pe sine ca agent al acţiunii, provoacă efecte - sesizează legături cauzale - începutul acţiunilor intenţionate - achiziţionarea permanenţei obiectului - învaţă să utilizeze cuvinte - învaţă să reprezinte obiecte sau grupuri de obiecte prin imagini sau cuvinte; jocul simbolic - egocentrismul, dificultăţi în înţelegerea punctului de vedere al altora - obiectele sunt clasificate după un singur aspect

2. Preoperator 2 – 6/7 ani

38

Stadiul 3. Operaţiilor concrete 6/7 – 10/11 ani

Repere - gândeşte logic despre obiecte pe suportul imaginilor - ancorat în prezent - achiziţia conservării masei, numărului, greutăţii, volumului - operaţiile mentale devin reversibile - clasifică obiectele după mai multe aspecte - poate gândi logic utilizând semne abstracte, simboluri; renunţă la suportul concret - gândeşte despre posibil şi viitor - elaborează ipoteze şi le testează în minte (raţionamentul ipoteticodeductiv)

4. Operaţiilor formale – de la 10-11 ani

Desigur, asemenea merilor teorii şi cea elaborată de Piaget a stârnit controverse şi a fost criticată cerându-se revizuirea ei. Critica s-a referit la subestimarea abilităţilor cognitive ale copilului, mai ales în primul an de viaţă şi în stadiile timpurii ale dezvoltării.

Dezvoltarea emoţională şi socială
Deşi nu putem cunoaşte experienţa subiectivă a emoţiilor, expresia facială este un indiciu al prezenţei lor, încă din primele luni de viaţă. Mimica şi mişcările sunt semne ale existenţei trăirilor pozitive sau negative, nu numai pentru mamă, ci şi pentru alte persoane. Zâmbetul social ca reacţie la faţa sau zâmbetul adultului în jurul vârstei de 2 luni şi apoi râsul, la 3-4 luni, sunt argumente aduse în literatura de specialitate, privind manifestările timpurii ale experienţei afective. De asemenea, sunt exprimate şi pot fi recunoscute de către adulţi, supărarea, surpriza şi furia. Copiii dobândesc capacitatea de a descifra expresiile emoţionale ale mamei, în primul rând; în jurul vârstei de 3 luni, manifestă nelinişte sau se supără dacă expresia facială a mamei rămâne fixă, imobilă. Pe la 8-10 luni, caută activ referinţele sociale în expresiile emoţionale ale adultului, pentru a se orienta şi a reacţiona în situaţii nesigure. În jurul vârstei de 1 an, după cădere, în funcţie de atitudinea persoanei care-l îngrijeşte şi a cărei reacţie caută să o descifreze imediat, copilul poate să râdă sau să plângă. Capacitatea de a-şi regla reacţiile emoţionale şi de a le exprima în prezenţa altora este nesemnificativă, în primul an. Ea se dezvoltă, însă, rapid în următorii ani, în unitate cu dezvoltarea cognitivă, astfel încât, copilul se va angaja în efortul de înţelegere şi în cel de control al expresiilor afective, în însuşirea strategiilor de exprimare a emoţiilor în prezenţa altor persoane, pentru a câştiga simpatia şi sprijinul acestora sau pentru a evita dezaprobarea. Controlul expresiilor emoţionale este esenţial în constituirea interacţiunilor sociale ale copilului, în formarea grupurilor de joacă, a relaţiilor de prietenie.

39

Diferenţe individuale în stilul emoţional Adesea, psihologii se referă la deosebirile existente în dispoziţia predominantă, reactivitatea emoţională, nivelul general de activare. Aceste deosebiri apar foarte timpuriu, probabil, de la naştere sau chiar înainte. Cele trei deosebiri se referă de fapt, la temperament. Cercetările au stabilit că aproximativ:     40% dintre copii se adaptează cu uşurinţă la noile experienţe îşi formează relativ uşor comportamente modelate de reguli; au ritm constant în acţiune; 10% exprimă reacţii negative, ostile şi se adaptează greu; 15% sunt inactivi, apatici, manifestă reacţii negative la evenimentele noi; 35% nu pot fi clasificaţi.

Există dimensiuni ale temperamentului care rămân relativ stabile în timp: participarea, implicarea în acţiune, nivelul de activare, iritabilitatea. În studiile comparative începute la câteva luni după naştere şi reluate în timp, pe acelaşi eşantion, se remarcă păstrarea specificităţii acestor dimensiuni chiar peste ani, mai ales, la persoanele care se situează spre extreme. Diferenţele în stilul emoţional sunt foarte importante pe parcursul vieţii în procesul dezvoltării sociale. Adaptarea şcolară, formarea relaţiilor de prietenie, convieţuirea cu alţii, sunt aspecte ce poartă amprenta temperamentului. De asemenea, relaţiile copilului cu persoana care-l îngrijeşte sunt influenţate de aspectele temperamentale enunţate mai sus. Ataşamentul Natura legăturii dintre copil şi mamă/îngrijitor va influenţa relaţiile pe care el le va avea cu ceilalţi oameni, atunci când va deveni adult. Nu se ştie cu precizie, dacă în primele luni de viaţă, copilul îşi iubeşte părinţii, dar există dovezi convingătoare, că în jurul vârstei de 6-7 luni, cei mai mulţi copii, manifestă o puternică legătură emoţională cu mama sau cu persoanele care-i îngrijesc. Această afecţiune puternică este cunoscută sub numele de ataşament. Determinarea ataşamentului se bazează pe o tehnică elaborată în urmă cu câteva decenii de Bowlby (1969). Se măsoară reacţiile copiilor la o serie de evenimente: separarea de mamă sau de persoana care-l îngrijeşte prin părăsirea camerei de către aceasta, intrarea unui străin în cameră, existenţa unui străin în cameră şi plasarea acestuia în apropierea copilului, întoarcerea în cameră a mamei sau îngrijitoarei. Răspunsurile copiilor la aceste evenimente au fost grupate, constituindu-se în patru modele distincte: Ataşamentul securizant, liniştitor prezent la mai mult de două treimi din copii (cercetările s-au referit la cultura americană a clasei de mijloc) nu se manifestă, obligatoriu, prin plânsul copiilor atunci când mama pleacă din cameră (dar dacă plâng, cauza este tocmai această plecare) ci, în mod evident, prin căutarea activă a contactului cu ea, la întoarcere, încetarea rapidă a plânsului sau prin reacţii de bucurie. 40

Ataşamentul evitativ al doilea pattern, apare la aproximativ 20% din copii. Aceştia nu plâng atunci când mama îi lasă singuri şi reacţionează în prezenţa străinilor în acelaşi mod, ca în prezenţa mamei. Când mama se întoarce o evită sau dacă o întâmpină, o fac cu puţin interes. Ataşamentul rezistent prezent la aproximativ 10% din copii, constă în căutarea contactului cu mama înainte de separare, dar după ce ea îşi părăseşte copilul şi ulterior revine, acesta devine furios, o respinge, o împinge afară. Mulţi continuă să plângă, cu toate eforturile mamei de a-i linişti. Ataşamentul dezorganizat sau dezorientat se manifestă în răspunsurile contradictorii, în deruta sau dezorganziarea comportamentului copilului când se întâlneşte cu mama. Privirea în altă direcţie, abordarea lipsită de afecţiune, de emoţii, adoptarea unei poziţii ciudate, reci, după ce au fost consolaţi la întoarcere de către mamă, sunt câteva elemente caracteristice acestui tip de ataşament. Diferenţierea ataşamentului este pusă pe seama sensitivităţii maternale, a disponibilităţii mamei de a fi atentă la semnalele copilului, de a le răspunde prompt şi adecvat, de a avea un comportament flexibil, mobilitate în atenţie, control adecvat asupra copilului. Se consideră, de asemenea, că temperamentul copilului are rol esenţial în constituirea tipului de ataşament. Copilul liniştit, plăcut, simpatic va dezvolta ataşament securizant, cu mult mai mare probabilitate decât copilul dificil. Copiii care se bucură la întoarcerea mamei şi caută contactul cu ea sau cu persoanele care-i îngrijesc, vor dezvolta comportamente pline de atenţie, preocupare, căldură şi protecţie din partea acestora. Astfel, persoanele care îngrijesc un copil liniştit, vor contribui la formarea ataşamentului securizant, reacţionând, de fapt, la temperamentul copilului. Copiii care nu se bucură şi evită contactul cu îngrijitoarele, provoacă reacţii lipsite de afecţiune din partea acestora, reacţii care nu oferă copilului indicatorul de siguranţă, lipsindu-l astfel, de un model benefic de ataşament. Un alt factor ce influenţează formarea şi tipul ataşamentului este contactul fizic dintre copil şi mamă/îngrijitoare. Confortul prin contactul fizic (a ţine şi a strânge copilul în braţe, a-l mângâia, a-l îmbrăţişa, etc.) oferit de mamă, joacă un rol cheie în determinarea naturii relaţiilor emoţionale pe parcursul vieţii. Experimentele efectuate pe maimuţe de către Harlow şi colegii săi au demonstrat, că acestea au nevoie de confort asigurat prin contact fizic, că simpla alimentare sau satisfacerea altor nevoi fizice nu sunt suficiente pentru existenţa individului. Concluziile lui Harlow au fost extinse, după prealabile studii care le-au confirmat, în lumea umană. Mulţi copii se simt în siguranţă, se pot juca şi adormi uşor, în prezenţa unor obiecte ce le oferă confort prin atingere şi îi liniştesc, asemenea mamei, iar gesturile acesteia, pe lângă faptul că le asigură starea de bine sau confortul, joacă un rol important în formarea ataşamentului (atingerea moale a dragostei). Modele stadiale ale dezvoltării emoţionale şi sociale (Freud şi Erickson) 41

Luând drept criteriu evoluţia libidoului pe parcursul vieţii, precum şi a modalităţilor de a-şi găsi gratificaţie, Freud identifică cinci stadii ale dezvoltării emoţionale. Frustrările în procesul de obţinere a satisfacerii libidoului, dar şi excesele au ca efect apariţia aşa-numitelor fixaţii, care vor constitui în timp, surse ale tulburărilor psihice. În efortul de atenuare a exagerărilor psihanalizei clasice privind rolul determinant al inconştientului şi al întipăririlor timpurii în devenirea personalităţii, Erickson consideră că se pot diferenţia opt stadii în dezvoltarea socială şi emoţională. În fiecare stadiu domină un conflict intrapsihic între o tendinţă pozitivă, şi una negativă. Soluţionarea conflictului depinde de relaţiile pe care le stabileşte individul cu factorii ce ţin de mediul social, dar şi de modul în care au fost soluţionate conflictele din etapele anterioare. Tabelul nr. 2.3 prezintă comparativ cele două modele ale dezvoltării emoţionale şi sociale. Tabelul 2.3. Stadiile dezvoltări emoţionale şi sociale
Vârsta Primul an 1-3 ani 3-6 ani 6-11 ani 11-18 ani Adultul tânăr Vârsta adultă Bătrâneţea Stadiile dezvoltări psihosexuale (Freud) Oral Anal Falic Latenţă Genital Genital Genital Genital Stadiile dezvoltări psihosociale (Erickson) încredere vs. neîncredere autonomie vs. ruşine iniţiativă vs. vină activism vs. inferioritate identitate vs. confuzie de rol intimitate vs. izolare generativitate vs. stagnare integritatea Eului vs. disperare

Conform teoriei lui Freud, în stadiul oral, sursa majoră a plăcerii şi a potenţialului conflict este gura; în acelaşi timp, gura este sursă de informaţii în legătură cu diferitele aspecte ale realităţii. Toate obiectele la care copilul are acces vor fi studiate prin intermediul ei. În stadiul anal, activităţile de eliminare reprezintă sursa plăcerii şi a conflictului. Antrenamentul în utilizarea toaletei, reducerea caracterului involuntar al eliminării este esenţial în această perioadă. Este de fapt un exerciţiu de reglare a impulsurilor intinctive. În efortul de antrenare a copiilor, părinţii adesea uită că reglarea sfincterelor şi eliminarea sunt activităţi pe care copilul nu poate să le realizeze decât după o anumită vârstă. În stadiul falic, copilul descoperă sursa plăcerii şi a conflictului în zona organelor genitale, dar interesul pentru acestea nu are nici o legătură cu funcţia reproductivă. Este perioada în care apare complexul Oedip la băieţi şi complexul Electrei la fete. Pe modelul legendei, Freud îşi construieşte teoria despre complexul Oedip pornind de la afecţiunea copilului faţă de mamă. În jurul vârstei 42

de 3 ani, constată că dragostea mamei nu i se dăruieşte în totalitate. În consecinţă, va dezvolta faţă de tatăl său sentimente de aversiune, ostilitate, gelozie, ură etc. Treptat ajunge să-şi de-a seama de rolul tatălui în cadrul familiei, depăşeşte această stare şi se identifică cu el. Este un proces de identificare totală, copilul imitând întregul comportament, neselectiv. Pe baza complexului Oedip s-au dezvoltat o serie de creaţii culturale, în domeniul literaturii, al cinematografiei, al artelor plastice. Complexul Electrei este echivalentul complexului Oedip, dar are o intensitate mai redusă. Este soluţionat printr-un proces similar, de identificare cu mama. Perioada de latenţă se caracterizează printr-o relativă diminuare a preocupărilor sexuale şi o intensificare a orientării spre activităţi sportive, intelectuale, spre relaţii cu persoane de acelaşi sex şi vârstă. Stadiul genital se dezvoltă în timpul adolescenţei, odată cu maturizarea biologică. Dorinţele sexuale şi agresive, impulsurile sexuale sunt specifice acestui stadiu, dar ele sunt reglementate de anumite norme culturale. Freud crede că oamenii maturi caută gratificaţia acestor instincte prin relaţii cu parteneri de sex opus, în cele mai multe situaţii. Conform teoriei lui Erickson, în primul stadiu al dezvoltării, copilul învaţă să aibă încredere în persoana care-i satisface nevoile şi dezvoltă sentimente de încredere în sine, dacă acest lucru se realizează in mod constant sau de neîncredere, dacă procesul este inconsistent, dezordonat. Între 1 şi 3 ani, copilul stăpâneşte diferite acţiuni, ceea ce-i conferă o anumita autonomie în raport cu mediul său de viaţă. De asemenea, învaţă să se conformeze unor reguli sociale. Intervenţia supraprotectoare a părinţilor poate dezvolta îndoiala copilului faţă de propriile abilităţi de a acţiona şi sentimente de jenă. Perioada cuprinsă între 3 şi 6 ani, se caracterizează prin dezvoltarea autonomiei începută în stadiul anterior; în jocurile cu cei de aceeaşi vârstă copilul îşi asumă responsabilităţi. De asemenea, el îşi manifestă tendinţa de ajutorare în diferite activităţi casnice. Uneori, aceste activităţi creează conflicte cu membrii familiei sau cu alţi copii şi inevitabile sentimente de vină. Vina inhibă iniţiativa. Copiii pot rezolva această situaţie de criză, învăţând să îmbine iniţiativa personală cu luarea în considerare a cerinţelor venite de la alte persoane (părinţi). În intervalul 7-11 ani, copilul trebuie să stăpânească interacţiunile cu persoane de aceeaşi vârstă, cu adulţii din afara familiei, să achiziţioneze o serie de abilităţi intelectuale şi realizări şcolare. Copiii mai puţin sârguincioşi, întâmpină o serie de dificultăţi, ajungând, astfel, la sentimente de inferioritate. La vârsta adolescenţei (11-18 ani) cei care au experimentat tendinţele pozitive, dea lungul stadiilor anterioare, ajung să dezvolte sensul propriei identităţi, să descopere cine sunt în relaţiile cu ceilalţi. Eşecul în aceste căutări, având în urmă tendinţele negative din etapele anterioare, creează confuzie de rol. Această confuzie a identităţii se exprimă în deruta opţiunii şcolare şi profesionale, în eşecul integrării în rolul de adult. 43

Adultul tânăr formează puternice relaţii de prietenie şi ajunge la stabilirea unei relaţii de cuplu stabil, întemeiată pe dragoste. Eşecul în acest proces are ca efect experimentarea izolării şi a singurătăţii. Generativitatea specifică vârstei adulte, presupune exercitarea unor responsabilităţi în familie, în îngrijirea copiilor şi a părinţilor, în exercitarea unei profesii. Reversul acestora este denumit de Erickson prin termenul de stagnare. Persoanele în vârstă care au evoluat în sensul tendinţelor pozitive de-a lungul vieţii, privind retrospectiv, vor avea sentimente de împlinire, de satisfacţie. În caz contrar ei ajung la disperare, la dezintegrarea Eului.

Dezvoltarea morală
Pe baza unor chestionare aplicate asupra unor eşantioane de subiecţi de sex masculin, mai întâi in cultura americană, apoi în alte culturi, Kohlberg, ajunge la concluzia că evoluţia morală a copiilor parcurge aceleaşi etape, are deci, caracter universal. Inspirat de achiziţiile lui Piaget, referitoare la judecata morală a copilului, Kohlberg stabileşte trei nivele ale dezvoltării morale, fiecăruia corespunzându-i câte două stadii aşa cum rezultă din tabelul 2.4. Tabelul 2.4. Nivelele şi stadiile dezvoltării morale la Kohlberg
Nivel/Stadiu Nivelul preconvenţional: Stadiul 1: orientare după principiul pedeapsărecompensă; ascultarea Stadiul 2: orientare hedonistă naivă Moralitatea este judecată în termenii consecinţelor Moralitatea este judecată în funcţie de satisfacerea unor dorinţe, de obţinere a unor beneficii Moralitatea este judecată în termeni de relaţii optime cu persoanele de referinţă, de aderenţă la rolurile sociale Moralitatea este judecată în termenii rolurilor sociale sau legilor cu aplicabilitate universală Moralitatea este judecată în termenii drepturilor omului care transcend legea Moralitatea este judecată în funcţie de valorile care au fost interiorizate Descriere

Nivelul convenţional: Stadiul 3: moralitatea bunelor relaţii

Stadiul 4: orientare spre menţinerea ordinii sociale Nivelul post-convenţional: Stadiul 5: orientare spre legalitate Stadiul 6: autonomia principiilor morale

Nivelul convenţional se caracterizează prin respectarea de către copii a regulilor morale, datorită efectelor pe care le are comportamentul lor. Ei acţionează fie pentru a evita pedepsele, fie pentru a primi recompense. Acţiunile sunt bune sau rele în funcţie de consecinţele lor. În timp, ei învaţă să respecte regulile, întrucât pe această cale pot obţine unele avantaje, îşi pot satisface dorinţe sau interese.

44

Nivelul convenţional căruia îi sunt specifice dobândirea unor abilităţi intelectuale, a unor capacităţi de autoreglare reprezintă o etapă superioară şi în evoluţia morală. Copiii devin conştienţi de complexitatea unor reguli sociale pe care încearcă să le respecte pentru a fi pe placul persoanelor de referinţă: părinţi sau educatori. Ulterior, ei respectă regulile, întrucât, se conving că acest lucru aduce ordine în societate. Nivelul moralităţii post-convenţionale, întâlnit de la vârsta adolescenţei se caracterizează prin conştientizarea caracterului peren al unor valori morale, care trec dincolo de timp şi de legi. Valorile interiorizate treptat devin forţe restrictive ale comportamentului. Nu toţi oamenii reuşesc să atingă acest nivel.

Identitatea de gen
Cercetările sugerează că procesul de descoperire a genului începe foarte timpuriu, astfel încât, în jurul vârstei de doi ani, mulţi copii ştiu să utilizeze corect etichete de gen, cu referire la ei înşişi sau la alţii. Pe la vârsta de 3 ½ încep să înţeleagă stabilitatea sau constanţa genului pe tot parcursul vieţii. Explicaţiile privind dobândirea identităţii de gen vin mai ales dinspre teoriile învăţării. De obicei, oamenii imită acele modele pe care le percep ca fiind similare cu ei înşişi. Nu este surprinzător că pe măsură ce cresc, copiii tind să preia treptat comportamentul părintelui de acelaşi sex. Imitarea este desigur, încurajată de adulţi. Pe măsură ce copiii devin din ce în ce mai conştienţi în legătură cu comportamentul lor şi îşi dau seama de aceste similarităţi, ideea că aparţin unui anumit gen li se imprimă cu tot mai multă claritate. O alternativă a acestei explicaţii, numită teoria schematică a genului, pune accent în primul rând, pe mecanismele cognitive, ca substrat al identităţii de gen. Se sugerează, că dobândirea acestei identităţi îşi are originea, în parte, în apariţia schematelor de gen. Acestea sunt cadre cognitive care reflectă experienţa copiilor în legătură cu prejudecăţile societăţii privind atributele de gen achiziţionate din educaţia primită de la părinţi sau de la alţi adulţi, din observaţiile directe despre felul în care bărbaţii şi femeile se comportă de obicei. Schematele de gen se dezvoltă în parte şi pentru că adulţii acordă atenţie genului, chiar în situaţii nerelevante. Cercetări recente arată că atunci când copiii sunt expuşi la un mediu în care adulţii etichetează genurile şi se referă la ele în mod frecvent, dobândesc rapid scheme de gen şi stereotipuri de gen. Odată ce aceste scheme s-au format, ele influenţează procesarea informaţiei sociale, prin clasificarea comportamentelor altora ca fiind masculine sau feminine. În mod similar, copiii pot să prelucreze şi să-şi reamintească mult mai uşor comportamentele corespunzătoare propriilor scheme de gen, decât cele care nu se potrivesc acestora. În esenţă, dobândirea acestor scheme, face ca ele să fie utilizate frecvent de către copii în eforturile de a înţelege societatea. Faptul că stereotipurile de gen există încă în copilărie, este un lucru evident. Dacă stereotipurile corespund unor diferenţe reale, rămâne încă o problemă în atenţia cercetării. Rezultatele investigaţiilor susţin existenţa diferenţelor între bărbaţi şi 45

femei în legătură cu diferite aspecte comportamentale, dar mărimea acestor diferenţe este amplificată de stereotipuri. Mai mult, diferenţele dintre indivizii aceluiaşi gen sunt mult mai mari decât diferenţele dintre genuri. Multe stereotipuri sunt legate în primul rând, de comportamentul social, de exemplu credinţele că femeile sunt mai sensibile, mai timide sau mai emotive, iar bărbaţii, dominatori şi agresivi. Cercetările au stabilit că femeile sunt mult mai receptive decât bărbaţii în identificarea trăirilor emoţionale ale altora pe baza unor indicatori non-verbali şi mai eficiente în transmiterea semnalelor non-verbale referitoare la trăirile lor afective. În legătură cu agresiunea mai ridicată a bărbaţilor, cercetările fac diferenţieri, în funcţie de forma agresiunii luată în considerare. Privind agresiunea fizică, se constată că bărbaţii sunt într-adevăr mai agresivi decât femeile, în special în situaţiile în care nu există o provocare semnificativă. Atunci când apare o asemenea stimulare, diferenţele dintre bărbaţi şi femei se micşorează considerabil. Desigur, agresiunea poate să ia şi alte forme: acţiuni de răspândire a zvonurilor, a bârfelor, jignirilor etc. în care femeile se implică mai frecvent. Alt aspect al comportamentului social unde se manifestă diferenţe mari, este susceptibilitatea la influenţa socială. Femeile, pentru că vor să fie plăcute, atractive, par a fi mai influenţabile şi mai supuse decât bărbaţii. Aceste trăsături sunt identificate la nivelul cunoaşterii comune. Cercetările aduc un suport redus pentru stereotipurile: femei – influenţabile, dependente, supuse; bărbaţi – neinfluenţabili, dominatori, independenţi. Se consideră că femeile au abilităţi verbale mai dezvoltate decât bărbaţii, iar aceştia le depăşesc în sarcinile ce implică orientare spaţială sau în studiul matematicii. Şi aici s-a constat că este vorba mai mult de un stereotip de gen decât de diferenţe reale, mai ales în ultimii ani când acestea tind să se micşoreze, datorită ritmului schimbărilor socio-economice la scară planetară. Deci, diferenţele între bărbaţi şi femei în privinţa activităţilor cognitive sunt foarte puţine sau lipsesc. Pot fi constatate în schimb, diferenţe în ce priveşte stilul cognitiv. În procesul adaptării la dificultăţile vieţii şi al predispoziţiei pentru anumite tulburări, există diferenţe semnificative. De exemplu, în întreaga lume, rata depresiei la femei, este de două ori mai ridicată decât la bărbaţi. De asemenea, femeile sunt mai predispuse la disfuncţii alimentare de tipul anorexiei nervoase sau bulimiei. Majoritatea psihologilor sunt convinşi că aceste diferenţe reflectă în primul rând influenţa factorilor sociali. Întrucât femeile au o poziţie dezavantajată în multe societăţi, tind să dezvolte un sentiment de neajutorare, factor important al depresiei. În mod similar, pe baza imitării modelelor actuale ale atractivităţii, ajung la o serie de tulburări de apetit. Întrebări de verificare: 1. Care sunt stadiile dezvoltării cognitive în viziunea lui Piaget? 2. Ce este ataşamentul? 46

Adolescenţa
Adolescenţa a fost privită în mod tradiţional, ca vârstă de tranziţie între copil şi adult; ea debutează cu pubertatea, caracterizată prin explozie în creşterea fizică la care se adaugă maturitatea sexuală şi se termină cu etapa când indivizii încep să-şi asume responsabilităţi asociate vieţii adulte. Întrucât dezvoltarea este un proces continuu, este foarte greu să stabileşti unde începe şi unde se termină o anumită etapă a vieţii. Într-o anumită măsură, fiecare cultură stabileşte, când intervine graniţa dintre copilărie şi maturitate. Unele culturi marchează această etapă prin ceremonii şi ritualuri speciale. În ţările industrializate, tranziţia de la copilăria la maturitate are loc gradat, pe parcursul unei perioade pe care o numim adolescenţă. În ultimii ani, în culturile vestice apar semne ale extinderii adolescenţei la ambele extremităţi.

Dezvoltarea fizică
Începutul adolescenţei este marcat de o intensificare a ratei dezvoltării fizice. În timp ce această izbucnire apare mai timpuriu la fete (10-11 ani), la băieţi se manifestă cu un decalaj de aproximativ 2 ani (12-13 ani). Are loc procesul de apariţie a caracterelor sexuale secundare şi maturizarea sexuală, cu diferenţe semnificative la nivel individual. Dezvoltarea fizică este marcată de dizarmonii trecătoare. Preocupările adolescenţilor privind aspectul lor fizic se reflectă în procesul de construire a identităţii personale.

Dezvoltarea cognitivă
Adolescentul devine capabil să opereze la nivel formal să utilizeze semne şi simboluri abstracte. Se perfecţionează raţionamentele inductive şi deductive şi apar raţionamentele de tip ipotetic. Memoria dobândeşte un caracter voluntar tot mai accentuat şi creşte ponderea memoriei logice. Gândirea adolescenţilor diferă de cea a adulţilor în privinţa construirii argumentelor şi contraargumentelor, a capacităţii de cuprindere şi înţelegere, a vitezei de rezolvare a sarcinilor cognitive. Cercetările s-au axat pe identificarea diferenţelor în ce priveşte procesarea informaţiei legate de situaţiile de risc. Se ştie, că adolescenţii riscă mai mult, se angajează în conduite periculoase. Comportamentul lor este definit prin termenul de nesăbuinţă adolescentină. O explicaţie a acestei caracteristici, este aceea că, tinerii se cred invulnerabili sau mai degrabă au iluzia invulnerabilităţii. Nu toate cercetările au confirmat această tendinţă. O explicaţie interesantă, este aceea că adolescenţii sunt caracterizaţi prin căutarea senzaţiilor tari: consum de droguri, alcool, conducere cu viteză excesivă. Căutarea senzaţiilor este prezentă şi la unii adulţii (căutătorii de senzaţii). Angajarea adolescenţilor într-o activitate cognitivă egocentrică, tendinţa de a se crede speciali, credinţa că nu li se poate întâmpla ceea ce li se întâmplă celorlalţi, ar putea de asemenea justifica nesăbuinţa acestei vârste. Adolescenţii tind să fie mai 47

agresivi decât adulţii şi această caracteristică se manifestă mai ales în comportamentul antisocial, criminal şi în şofat nepreventiv. Şi acestea pot reprezenta semne ale nesăbuinţei.

Dezvoltarea emoţională şi socială
O importantă influenţă în dezvoltarea socială, al această vârstă o au prieteniile, atât cu persoane de acelaşi sex cât şi cu persoane de sex opus. Majoritatea adolescenţilor fac parte din reţele sociale extinse, în care se includ prieteni şi cunoştinţe. Ele se micşorează şi devin tot mai exclusive pe măsură ce se apropie de vârsta adultă. Pentru majoritatea adolescenţilor, a forma prietenii şi a învăţa despre încredere şi intimitate, reprezintă aspecte importante ale dezvoltării sociale, alături de preocuparea de a fi populari. Formarea reţelei sociale a fost studiată în mai multe cercetări aplicative, stabilindu-se scopurile urmărite de adolescenţi: a) b) c) d) e) dominare – vor să fie percepuţi cât mai puternici; intimitate – împărtăşirea gândurilor cu alţii; înţelegere – suport afectiv din partea celorlalţi, acceptare şi recunoaştere; conducere – să aibă iniţiativă, să decidă; popularitate – să fie doriţi de alţii ca prieteni.

Prietenii şi succesul social joacă un rol important în căutarea propriei identităţi, proces descris de Erickson, în cunoscuta sa teorie referitoare la dezvoltarea psihosocială. În această perioadă, adolescenţii sunt preocupaţi de ceea ce sunt, de ceea ce doresc să fie, de stabilirea unei identităţi proprii, de identificarea trăsăturilor unice, a aspiraţiilor care îi diferenţiază de alţii. Deşi preocupările privind propria persoană se întâlnesc şi în alte etape ale vieţii, cele mai puternice sunt remarcate pe parcursul adolescenţei. La această vârstă se clarifică, altfel indivizii pot continua o stare de confuzie pe tot parcursul vieţii, nefiind siguri unde vor să ajungă sau ce vor să realizeze. Problema identităţii se soluţionează prin adoptarea unor strategii diferite: asumarea unor roluri, integrarea în diferite grupuri. Din aceste experienţe îşi pot elabora cadrul cognitiv pentru a se înţelege pe ei înşişi sau îşi construiesc schema cognitivă a propriei persoane. Odată formată, schema rămâne relativ constantă şi serveşte ca ghid în diferite contexte. Ultimele decenii care au adus mutaţii sociale de mare amploare şi schimbări dramatice în structura familiei, imprimă acestei vârste, anumite particularităţi. Una dintre acestea ar fi cea provocată de separarea sau divorţul părinţilor; Evenimentul declanşează trăiri emoţionale cu posibile consecinţe negative pe parcursul vârstei adulte. Ajunşi să locuiască cu un părinte, adolescenţii sunt expuşi unor riscuri de tipul reducerii performanţelor şcolare şi cognitive, dificultăţilor în formarea reţelei sociale, dezvoltării unui comportament delicvent, depresiei şi anxietăţii.

48

Amplitudinea efectelor sporeşte atunci când mamele acestor copii sunt foarte tinere. Cercetările indică faptul că, adolescentele care devin mame sunt de multe ori nepregătite pentru această experienţă, sub aspect emoţional şi cognitiv, ceea ce se reflectă în dezvoltarea deficitară a copilului.

Factori personali - temperament - inteligenţa - abilităţi de comunicare - abilităţi sociale

Familia - relaţie apropiată cu unul din părinţi sau cu membrii familiei extinse

Rezilienţa în pofida mediului aversiv

Dezvoltare normală, sănătoasă; succese

Comunitatea - modele pozitive şi eficiente - vecini, tineri, angajaţi

Figura 2.5. Rezilienţa în dezvoltare (după Werner)

Familiile care nu îndeplinesc nevoile esenţiale ale copiilor şi care îi cauzează mult rău, aşa-numitele familii problemă, sunt din ce în ce mai numeroase. O frecvenţă în creştere înregistrează abuzurile sexuale în interiorul familiei. Copiii şi adolescenţii, ajung de multe ori victime ale adulţilor, ceea ce le provoacă traume psihice devastatoare pe care timpul nu le poate şterge. Studiile asupra copiilor şi adolescenţilor expuşi condiţiilor nefavorabile, traumatizante au demonstrat totuşi existenţa unei elasticităţi sau rezilienţe în procesul devenirii. Aceşti copii realizează, au succese, ajung adulţi competenţi, încrezători în forţele proprii, reuşind să depăşească previziunile simţului comun şi să se ridice deasupra mediilor de apartenenţă. Există anumiţi factori protectori, care acţionează în aceste condiţii nefavorabile, între care caracteristicile personale (inteligenţă, abilităţi sociale, temperament plăcut, adaptabil), factori ce ţin de structura familială (relaţie strânsă cu unul dintre membri) şi factori ce ţin de comunitate (figura 2.5). Întrebări de verificare: 49

1. Prin ce se caracterizează dezvoltarea cognitivă a adolescentului? 2. Ce aspecte ale dezvoltării sociale şi emoţionale sunt specifice adolescenţei?

Maturitatea
Cea mai mare parte a vieţii aparţine vârstei adulte. Şi aici au loc o serie de transformări somatice şi psihice specifice.

Schimbări fizice
Există o serie de transformări în funcţionarea analizatorilor, ale căror performanţe încep să se diminueze, chiar înaintea inaugurării acestei etape de vârstă. Schimbările lente la început, devin mai rapide pe măsura înaintării în vârstă. Acelaşi lucru se întâmplă şi în privinţa motricităţii. De asemenea, schimbările în înfăţişarea fizică, vizibile după 20 de ani, devin majore între 40-50 de ani. La unele persoane, tendinţa de îmbătrânire este mai accentuată, dar există indivizi care îşi păstrează încă, tinereţea şi vigoarea, la această vârstă. Una dintre cele mai dramatice schimbări, petrecută pe o perioadă de câţiva ani, este încetarea funcţiilor reproductive, şi schimbarea esenţială a activităţii sexuale. Ambele sexe trec prin această perioadă, dar efectele sunt vizibile în special, la femei. Deşi declinul fizic este inevitabil, el poate fi redus şi încetinit de stilul de viaţă. Exerciţiul fizic, alimentaţia controlată, gestionarea stresului, ajută la menţinerea tonusului fizic şi a sănătăţii, diminuează ritmul declinului. Schimbările fizice influenţează în mod deosebit imaginea de sine la acele persoane şi în acele culturi în care standardele privind frumuseţea fizică ocupă un rol esenţial în percepţia socială.

Schimbări cognitive
Abilităţile cognitive au la bază procese cerebrale, deci este normal ca odată cu declinul fizic să ne aşteptăm la un anumit declin în funcţionarea intelectuală. Pe de altă parte, pe măsura trecerii timpului, se câştigă experienţă şi se acumulează cunoştinţe. Se pune firesc, problema, dacă aceste achiziţii pot compensa inevitabilul declin biologic şi psihic. Cercetările asupra memoriei de scurtă durată, arată că persoanele mature pot reţine aproximativ aceeaşi cantitate de informaţie ca şi cele tinere. Dar, când informaţia trebuie să fie procesată într-un timp determinat, performanţele scad. În plus, dacă trebuie să se realizeze sarcina specifică memoriei de scurtă durată, în mod consecutiv şi cu timp limitat, persoanele mai în vârstă obţin rezultate mai modeste. În ceea ce priveşte memoria de lungă durată, se pare că acolo unde este vorba de conţinuturi lipsite de sens, tinerii au rezultate mult mai bune, comparativ cu 50

adulţii sau cu bătrânii. Diferenţele se diminuează atunci când informaţiile dobândesc semnificaţie pentru individ. Declinul memoriei nu pare să intervină odată cu înaintarea în vârstă la persoanele care îşi exersează abilităţile cognitive în mod curent, aşa cum rezultă din studiile întreprinse asupra cercetătorilor sau a profesorilor universitari. Dacă oamenii îşi menţin preocupările intelectuale, dacă îşi exersează capacităţile cognitive, gradul de deteriorare mentală se reduce.

Declinul inteligenţei
Primele studii făcute pe această temă, au demonstrat că pe măsura înaintării în vârstă, inteligenţa scade. Cercetările mai recente arată că multe abilităţi rămân constante de-a lungul întregii vieţi. Declinul puternic al performanţei este vizibil în exerciţiile care implică timp de reacţie. Testele de inteligenţă (WASC şi Raven), pornind de la premisa declinului inteligenţei, introduc în calcularea IQ un coeficient de corecţie. Artificiul de calcul se argumentează prin existenţa unei diminuări a performanţelor în sarcinile care implică coordonare psihomotorie şi viteză de reacţie. În ce priveşte formele inteligenţei, se constată o creştere a inteligenţei fluide până în jurul vârstei de 20 de ani şi apoi o diminuare treptată, în timp ce inteligenţa cristalizată continuă să crească pe tot parcursul vieţii. Inteligenţa practică, creşte şi ea pe măsură ce individul înaintează în vârstă, acumulând experienţe şi cunoştinţe tacite.

Schimbări sociale
Pe parcursul vârstei adulte se experimentează cele mai multe roluri sociale şi corespunzătoare lor, cele mai multe statusuri. Se traversează mai multe stadii, separate prin etape de criză. Levinson împarte vârsta adultă în patru etape, separate între ele printr-o etapă de tranziţie. Prima tranziţie, intervine între etapa preadultă şi maturitatea timpurie. A doua tranziţie, la aproximativ 30 de ani, când oamenii îşi dau seama că se apropie de punctul fără întoarcere: dacă-şi păstrează stilul de viaţă, foarte curând ar însemna să fi investit prea mult în el, pentru a putea da înapoi. A treia tranziţie, cunoscută sub numele de tranziţia vârstei de mijloc, apare aproximativ între 40 şi 45 de ani; individul realizează că tinereţea a trecut şi că îi place sau nu, face parte acum, din generaţia bătrână. Etapa vârstei de mijloc, este urmată de una dintre cele mai importante tranziţii dintre toate, tranziţia spre bătrâneţe, care marchează intrarea în această perioadă a vieţii (figura 2.6).

51

Vârsta adultă târzie 65 Tranziţia la vârsta adultă târzie 60 Etapa culminantă a vârstei adulte medii 55 Tranziţia de la 50 de ani 50 Intrarea în vârsta medie 45 Tranziţia spre vârsta medie 40 Stabilizarea 33 Tranziţia de la 30 de ani 28 Intrarea în lumea adultului 22 Tranziţia spre adultul tânăr 7 Copilăria şi adolescenţa Adultul tânăr Adultul de vârstă medie

Figura 2.6. Stadiile vârstei adulte (după Levinson)

Teoria lui Levinson legată de dezvoltarea socială şi schimbările care survin pe parcursul maturităţii, pare să corespundă în multe privinţe realităţii. Analizându-i corectitudinea, unele cercetări au criticat metodologia de lucru: mărimea eşantionului, utilizarea subiecţilor de sex masculin în exclusivitate. Există opinii referitoare la alte momente de criză la vârsta adultă, generate de schimbările care au loc în structura familială, plecarea copiilor şi îndeplinirea obligaţiilor morale, de îngrijire a părinţilor bătrâni. În multe societăţi, femeile fac faţă unor probleme care implică responsabilităţi mai mari decât ale bărbaţilor, pe măsură ce îmbătrânesc; femeile care au locuit cu părinţii o bună parte din anii tinereţii, trăiesc un gol imens, atunci când cel mai mic dintre copii se mută de acasă (efectul cuibului gol). Între crizele generate de evenimentele majore ale vieţii, se numără şi criza separării sau a divorţului. În multe ţări dezvoltate, rata divorţului atinge cote înalte, aproximativ jumătate din oamenii care se căsătoresc pentru prima oară, ajung să divorţeze. Evenimentul este foarte stresant pentru cele mai multe persoane, familiile sunt bulversate, copiii sunt derutaţi, trăiesc acute sentimente de pierdere. Apoi, adulţii încep un proces dificil de revenire la viaţa celibatară sau de reintrare în „circuitul întâlnirilor”. Femeile sunt mult mai afectate, pentru că, de obicei, ele sunt cele care trebuie să crească copiii, cu resurse mai puţine.

52

Bătrâneţea
Cele mai tulburătoare întrebări legate de această vârstă sunt cele referitoare la posibilitatea prelungirii vieţii, la inevitabilitatea sfârşitului, la cauzele îmbătrânirii şi ale morţii şi la reacţia bolnavilor incurabili în faţa morţii. Considerată în general perioada declinului psiho-fizic, bătrâneţea se caracterizează printr-un ansamblu de particularităţi. Problema declinului biologic, asociat cu boala, cu sănătatea şubredă, este de multe ori, un stereotip. În multe ţări, majoritatea persoanelor în vârstă sunt într-o formă fizică bună, suficient de sănătoşi, capabili să se întreţină, pot dezvolta o serie de acticvităţi fizice şi intelectuale; durata medie a vieţii este în creştere continuă. În legătură cu îmbătrânirea au fost formulate mai multe explicaţii, dar toate gravitează în jurul a două teorii: teoria genetică şi teoria „purtat şi rupt”. Aceasta din urmă, sugerează că îmbătrânirea se datorează acumulării în timp a unor fenomene de uzură la nivelul organismului care afectează ADN-ul, interferează cu componente de bază cu rol în menţinerea şi refacerea celulei etc. Efectele se acumulează în timp şi produc astfel, declinul asociat cu îmbătrânirea. Celălalt grup de teorii atribuie îmbătrânirea fizică, programării genetice. Conform acestor teorii, fiecare organism dispune de un „ceas biologic” care reglează procesul de îmbătrânire. Cercetări recente arată că acesta implică, cel puţin în parte, benzi de ADN, la al căror capăt sunt terminaţiile cromozomilor (teleomeri). De fiecare dată când celula se divide, teleomerul se scurtează; când lungimea lui atinge un punct critic, celula nu se mai divide; acest lucru duce la îmbătrânire. Nici una din teorii nu este susţinută de suficiente dovezi pentru a fi acceptată; cea mai bună explicaţie ştiinţifică este că îmbătrânirea are la bază câteva mecanisme diferite şi este rezultanta interacţiunii unui complex de factori, genetici şi ambientali. În legătură cu inevitabilitatea morţii, se ridică o serie de probleme de natură etică: dacă omul are dreptul să-si aleagă momentul morţii, dacă medicul îl poate ajuta în acest sens, dacă este mai moral să laşi un om în chinuri decât să-l ajuţi să-şi curme suferinţa sau să moară, dacă medicul are sau nu menirea de a oferi un asemenea ajutor. În multe ţări, soluţia euthanasiei se bucură de susţinere. Însuşi răspunsul la întrebarea „Ce este moartea?” este foarte complicat, întrucât există mai multe tipuri: moartea fiziologică, când toate procesele fizice care menţin viaţa încetează, moartea creierului definită ca lipsa oricărei activităţi din cortexul cerebral pentru cel puţin 10 minute, moartea socială sau întreruperea oricărei legături de către celelalte persoane. În ultimele decenii, tema morţii clinice şi a vieţii de dincolo de moarte constituie obiectul preocupărilor cercetătorilor din diferite domenii. Confruntarea cu moartea, reacţiile oamenilor la iminenţa propriului sfârşit au fost studiate de către Elisabeth Kübler Ross pe un eşantion de pacienţi conştienţi că sunt în stadiul terminal. Autoarea a stabilit o succesiune de cinci etape în confruntarea cu moartea. Prima este refuzul de a crede că sfârşitul este aproape şi 53

că este al lor. Îi urmează o etapă de furie, de revoltă. În a treia etapă are loc un proces de ameliorare, se schimbă comportamentul, stilul de viaţă. Desigur această schimbare nu poate depăşi efectele bolii şi când totul părea că merge spre bine, acestea determină o cădere depresivă. Mulţi oameni pot trece peste starea depresivă prin acceptarea cu demnitate a sfârşitului, fără reacţii de furie sau depresie, organizându-şi problemele rămase, punând afacerile în ordine, luându-şi rămas bun. Cercetările ulterioare n-au confirmat însă concluziile referitoare la aceste etape. În schimb, există studii asupra fenomenului longevităţii, efectuate pe parcursul mai multor etape. Asemenea studii longitudinale începute pe un eşantion în anii 1920, au fost reluate timp de 75 de ani, cu scopul de a determina aspectele legate de personalitate sau de alţi factori care au legătură cu durata vieţii. În anii 1990 au fost publicate concluziile afirmându-se că un predictor al longevităţii s-a dovedit a fi una din dimensiunile personalităţii descrisă în teoria The Big Five numită conştiinciozitate – tendinţa de a fi ordonat, îngrijit, responsabil, dependent, de a stabili scopuri şi de a le realiza, de a nu accepta riscuri prea multe sau prea mari. Aceşti oameni, nu se angajează în acţiuni ce pun în pericol sănătatea sau viaţa. S-a emis ipoteza existenţei unui fundament biologic al conştiinciozităţii. Divorţul parental s-a dovedit un alt factor aflat în legătură cu longevitatea. Dacă acesta are loc în copilăria subiectului şi dacă se asociază cu un nivel redus al conştiinciozităţii, durata vieţii va fi, foarte probabil, mai redusă. Întrebări de verificare: 1. Care sunt stadiile vârstei adulte în concepţia lui Levinson? 2. Cum se explică procesul îmbătrânirii?

Aplicaţii
Descrieţi contextele dezvoltării într-un caz concret. Ilustraţi rolul factorilor sociali în dezvoltarea umană. Exemplificaţi influenţele mediului natural asupra dezvoltării umane. Argumentaţi rolul determinant al educaţiei în devenirea personalităţii. Comparaţi stadiile dezvoltării psihosexuale cu stadiile dezvoltării psihosociale. Descrieţi pe baza modelelor stadiale etapele dezvoltării cu referire la cazuri concrete. Justificaţi conceptul de interacţiune a factorilor dezvoltării umane. 54

Concretizaţi conceptul de rezilienţă în procesul dezvoltării. Analizaţi problema declinului cognitiv.

Bibliografie
Baltes M.M., 1996, The many faces of dependency in old age, New York, Cambridge University Press; Barr R.G., Hopkins B., Green J.A. (eds.), 2000, Crying as a sign, a symptom, and a signal: Clinical, emotional, and developmental aspects of infant and toddler crying, New York, Cambridge University Press; Baum A., Gatchel R.J., Krantz D.S., 1997, An introduction to Health Psychology, (3rd ed.), New York, McGraw-Hill; Bee H., 1994, Lifespan Development, New York, Longman; Bee H., 1997, The Developing Child, (8th ed.), New York, Longman; Berk L.E., Peterson A., 2001, Study Guide for Berk. Development Through the Lifespan, (2nd ed.), Boston, Allyn & Bacon; Berry J.W., Poortinga Y.H., Segall M.H., Dasen P.R., 1992, Cross-cultural psychology: Research and applications, Cambridge, Cambridge University Press; Bigelow B.J., Tesson G., Lewko J.H., 1996, Learning the rules: The anatomy of children’s relationships, New York, Guilford; Bigler R.S., 1995, The role of classification skill in moderating environmental influences on children’s gender attitudes: A study of the functional use of gender in the classroom, Child Development, 66, 1072-1087; Bonchiş E. (coord.), 2000, Dezvoltarea umană: aspecte psiho-sociale, Oradea, Ed. Imprimeriei de Vest; Borich G.D., Tombari M.L., 1997, Educational Psychology, New York, Longman; Boyd D., Stevens G., 2002, Current Readings in Lifespan Development, Boston, Allyn & Bacon; Brannon L., 1998, gender: Psychological perspectives, Boston, Allyn & Bacon; Bronfenbrenner U., 1989, Ecological systems theory, in R. Vasta (ed.), Annals of child development, Vol. 6: Six theories of child development: Revised formulations and current issues, JAI Press, Greenwich, 187-249; Bruer J.T., 1999, The myth of the first three years, New York, Free Press;

55

Byrnes J., 2001, Cognitives Development and learning in Instructional Contexts, (2nd ed.), Boston, Allyn & Bacon; Campbell A., Muncer S., (eds.), 1997, The social child, Washington D.C., Psychology Press; Cavanaugh J.C., Whitbourne S.K., 1999, Gerontology: an interdisciplinary perspective, New York, Oxford University Press; Conger J.J., 1997, Adolescence and Youth: Psychological Development in a Charging World, (5th ed.), New York, Addison-Wesley Educational Publishers; Conger J.J., Galambos N.L., 1997, Adolescence and Youth, (5th ed.), New York, Longman; Cox M.J., Brooks-Gunn J. (eds.), 1999, Conflict and cohesion in families: Causes and consequences, Mahwah, NJ, Erlbaum; Craig G., 1986, Human development, London, Prentice-Hall; Crockett Lisa J., Silbereisen Rainer K. (eds.), 1999, Negotiating adolescence in times of social change, New York, Cambridge University Press; Cunningham B., 1993, Child Development, New York, Longman; Ebert M.H., Loosen P.T., Nurcombe B., 2000, Current Diagnosis and Treatment in Psychiatry, New York, McGraw-Hill; Filimon L., 2001, Psihologia educaţiei, Oradea, Ed. Universităţii din Oradea; Friedman H.W., Tucker J.S., Schwartz J.E., Tomlinson-Keasey C., Martin L.R., Wingart D.L., Criqui M.H., 1995, Psychosocial and behavioral predictors for longevity: The aging and death of the “termites”, American Psychologist, 50, 69-78; Furman W., Brown B.B., Feiring C. (eds.), 1999, The development of romantic relationships during adolescence, New York, Cambridge University Press; Gottlieb G., 1997, Synthesizing nature-nurture: Prenatal roots of instinctive behavior, Mahwah, NJ, Erlbaum; Hayman L.L., Mahon M.M., Turner J.R., 1999, Health behavior in childhood and adolescence, Mahwah, NJ, Erlbaum; Hayship B.Jr., Panek P.E., 1993, Adult Development and Aging, (2nd ed.), New York, Longman; Johnson N.G., Roberts M.C., Worell J.P. (eds.), 1999, Beyond appearance: A new look at adolescent girls, Washington D.C., American Psychological Association; Kagan J., 1994, Galen’s prophecy: temperament in human nature, New York, Harper Collins; Kagan J., Snidman N., 1991, Temperamental factors in human development, American Psychologist, 46, 856-862;

56

Kandel E.R., Schwartz J.H., Jessell T.M. (eds.), 2000, Principles of Neural Science, (4th ed.), New York, McGraw-Hill; Kaplan H.L., Sadock B.J., 1998, Synopsis of Psychiatry, (8th ed.), Baltimore, Williams & Wilkins; Kroger J., 1999, identity development: Adolescence through adulthood, Thousand Oaks, CA, Sage; Levinson D.J., 1986, A conception of adult development, American Psychologist, 41, 3-13; Linton R., 1968, Fundamentul cultural al personalităţii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică; McAdams D.P., de St. Aubin E., 1998, Generativity and adult development: How and why we care for the next generation, Washington D.C., American Psychology Association; Meins E., 1997, Security of attachment and the social development of cognition, Washington D.C., Psychology Press; Miller S.A., 1998, Developmental research methods, (2nd ed.), Englewood Cliffs, NJ, Prentice Hall; Morrison A., Schaffer L., 2002, Research Stories for Lifespan development, Boston, Allyn & Bacon; Munteanu A., 1998, Psihologia copilului şi a adolescentului, Timişoara, Editura Augusta; Newcombe, N., 1996, Child development: Change over Time, (8th ed.), New York, Longman; Papalia D.E., Olds W.S., 1986, Human development, New York, McGraw-Hill; Piaget J., 1998, Psihologia inteligenţei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică; Piper T., 1998, Language and learning: The home and school years (2nd ed.), Upper Saddle River, NJ, Prentice Hall; Plomin R., DeFries J.J., McClearn G.E., Rutter M., 1997, Behavioral Genetics: A Primer, (3rd ed.), New York, WH Freeman; Pojman L.P., 2000, Life and death: Grappling with the moral dilemmas of our time, (2nd ed.), Belmont, CA, Wadsworth; Preda V., 1998, Delicvenţa juvenilă, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară; Richardson J.T.E., Caplan P.J., Crawford M., Hyde J.S. (eds.), 1997, Gender differences in human cognition, New York, Oxford University Press; Rochat P., 1999, Early social cognition, Mahwah, NJ, Erlbaum; Rothbart M.K., Ahadi, S.A., 1994, Temperament and the development of personality, Journal of Abnormal Psychology, 103, 55-66;

57

Schaie K.W., Willis S., 1996, Adult Development and Aging, (4th ed.), New York, Longman; Şchiopu U., 1997, Criza de originalitate la adolescenţi, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică; Şchiopu, U., Verza, E., 1997, Psihologia vârstelor, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică; Schulenberg J., Maggs J., Hurrelmann K. (eds.), 1997, Health risks and developmental transitions during adolescence, New York, Cambridge University Press; Seifer R., Schiller M., 1998, The role of parenting sensitivity, infant temperament and dyadic interaction in young children: A survey of research issues, in Wolraich, N.L., Routh, D., (eds), Advances in developmental and behavioral pediatrics, (vol. 7), Greenwich, CT: JAI Press, , 1-43; Seifer R., Shiller M., Sameroff A.J., Resnick S., Riordan K., 1996, Attachment, maternal sensitivity and infant temperament during the first year of life, Developmental Psychology, 32, 12-25; Shaver P.R., Brennan K.A., 1992, Attachment styles and “The Big Five” personality traits: their connections with each other and with romantic relationship outcomes, Personality and Social Psychology Bulletin, 18, 536-545; Shaver P.R., Hazan C., 1994, Attachment, in A.L. Weber, J.H. Harvey, (eds), Perspectives on close relationships, Boston, Allyn & Bacon, 110-130; Sigelman C.K., Shaffer D.R., 1995, Life-span Human Development (2nd ed.), Pacific Grove, Brooks/Cole Publishing; Smith R.E., Ptacek J.T., Smoll F.L., 1992, Sensation seeking, stress and adolescent injuries: A test of stress-buffering, risk-taking and coping skills hypotheses, Journal of Personality and Social Psychology, 62, 1016-1024; Sternberg R.J., Williams W.M., 2002, Educational Psychology, Boston, Allyn & Bacon; Stroufe L.A., Cooper R.G., DeHart G.B., 1992, Child Development.. its Nature and Course, New York, McGraw-Hill; Thomas A, Chess S., 1989, Temperament and development, in G.A. Kohnstamm, J.E. Bates, M.K. Rothbart, (eds), Temperament in childhood, New York, Wiley; Vander Z., James, W., 1985, Human Development, New York, Alfred Knopf; Werner E.E., 1995, Resilience in development. Current Directions in Psychological Science, 44, 81-84;

58

3. Diversitatea umană
După studierea acestui capitol veţi reuşi: să explicaţi termenul de personalitate prin atributele de consistenţă şi unicitate; să prezentaţi modelele teoretice ale personalităţii; să descrieţi tipurile temperamentale; să prezentaţi rolul temperamentului în activitatea şcolară; să definiţi conceptul de aptitudine (abilitate); să identificaţi aptitudinile specifice diferitelor activităţi umane şi aptitudinile şcolare; să prezentaţi structura şi formele inteligenţei; să definiţi conceptul de atitudine; să descrieţi modalităţile de formare a atitudinilor; să prezentaţi metodele de studiere a atitudinilor; Cuvinte cheie: abilităţi, aptitudini, autorealizare, cerebroton, ciclotim, ego, empatie, inconştient colectiv, inteligenţă, personalitate, persuasiune, somatoton, schizotim, sentiment de inferioritate, temperament, teoria triarhică, The Big Five, trăsături, visceroton Conţinut: 1. Ce este personalitatea 2. Modele teoretice ale personalităţii 3. Dimensiuni ale personalităţii: temperamentul, aptitudinile, caracterul

59

3.1. Ce este personalitatea?
Termenul de personalitate se referă la fiinţa umană ajunsă la o anumită etapă a vieţii (spre sfârşitul adolescenţei) cu condiţia înscrierii sale în limitele normalităţii. Deşi reperele sunt flexibile şi diferă de la o cultură la alta, există anumiţi invarianţi de normalitate cu valabilitate transculturală:  autonomie relativă în raporturile cu mediul, astfel încât, individul se poate îngriji singur, se poate organiza, conduce şi administra, fără a necesita protecţie şi supervizare; capacitatea de anticipare şi autocontrolul permit proiectarea, asumarea responsabilă a deciziei, efort voluntar, iniţiativă, amânare, sau renunţare; integrarea activă într-o comunitate, însuşirea valorilor şi a modului ei de viaţă; activităţile desfăşurate de individ au relevanţă socială;

  

Înscrierea conceptului de personalitate în rigorile unei definiţii care să întrunească consensul majorităţii specialiştilor, rămâne încă o problema nesoluţionată. Nici o încercare nu a întrunit acordul majorităţii teoreticienilor sau al specialiştilor din domeniile practicii psihologice. Pare deci, de prisos enumerarea unora din modalităţile de definire, chiar dacă aparţin unor teoreticieni de valoare. Pot fi identificate câteva repere ce constituie preocupări comune privind consistenţa şi distinctivitatea: Însuşirile reunite în conceptul de personalitate se caracterizează printr-o stabilitate relativă, reflectată în manifestările noastre comportamentale, în atitudini, în modul nostru de gândire. În diferite situaţii de viaţă sau pe parcursul devenirii în timp, aceste însuşiri asigură personalităţii continuitatea şi identitatea. Există diferite explicaţii privind stabilitatea sau consistenţa: a) rezultă dintr-o cauzalitate internă de natură psihică; b) este dată de similitudinea situaţiilor de viaţă; c) este provocată sau atribuită de către cercetători. Proprietatea stabilităţii nu exclude apariţia unor manifestări noi, diferite sau chiar opuse în raport cu cele considerate stabile, după cum nu este exclusă modificarea unora din însuşirile constante. Schimbările pot fi rezultatul unor evenimente de excepţie pe care le traversăm în decursul vieţii având o rezonanţă psihică de mare amploare sau reprezintă consecinţele unor procese de adaptare sau de învăţare. Personalitatea nu se identifică cu întreaga viaţă psihică, în conţinutul căreia intră fenomene, procese, stări pasagere, întâmplătoare, nerelevante. Când vorbim despre personalitate avem în vedere structuri psihice consistente, esenţiale, ireductibile la un proces psihic. Pentru a înţelege problematica atât de complexă a personalităţii, este necesar să avem cunoştinţe despre sistemul psihic, despre constituirea psihicului uman, posibilă după cum se ştie, numai în condiţii de integrare socială şi comunicare lingvistică într-un continuu proces de învăţare. 60

Prin însuşirile de personalitate, oamenii se deosebesc între ei. Fiecare are un program genetic specific şi propria sa experienţă de viaţă, propria sa traiectorie. Din acestea rezultă unicitatea sau distinctivitatea. Unicitatea nu exclude asemănările pe baza cărora oamenii pot fi grupaţi, pot fi încadraţi în anumite categorii sau tipologii, pot fi evaluaţi şi pe aceste temeiuri, se poate anticipa comportamentul lor, pot fi explicate manifestările lor anterioare, se poate interveni corectiv sau stimulativ. Fiecare personalitate este purtătoarea unor însuşiri general umane: vorbire, gândire, conştiinţă de sine şi conştiinţa asupra lumii, autoreglare şi autocontrol etc. Acestea iau forme sau conţinuturi diferite. Întrebări de verificare: 1. Ce înseamnă consistenţa personalităţii? 2. Ce înseamnă distinctivitatea personalităţii?

3.2. Modele teoretice
Ce sunt teoriile personalităţii
Teoriile personalităţii reprezintă un ansamblu structurat de concepte care permit să descriem, să explicăm, să înţelegem şi mai mult, să elaborăm predicţii despre comportamentul uman în general sau despre un anumit tip de personalitate. Explicarea poate fi iniţial vagă, imprecisă. Ea se poate transforma ulterior, într-o ipoteză, o supoziţie sau o predicţie testabilă, privind condiţiile sau contextul în care se va produce un anumit comportament. Formularea ipotezei constituie primul pas în organizarea şi derularea cercetării, permiţând trecerea de la cunoaşterea comună, la cea ştiinţifică. Evaluarea teoriei ştiinţifice uzează de mai multe criterii, între care reţinem: simplitatea, generativitate, comprehensivitatea. Cele mai bune teorii sunt simple, elegante şi precise, conduc la noi ipoteze, generează noi cercetări, cuprind toate informaţiile relevante şi oferă o mai bună, mai adecvată înţelegere. Teoriile personalităţii integrează datele relevante despre natura umană, stimulează cercetarea, sunt deschise la testare şi revizuire, ne fac să înţelegem mai corect starea actuală şi devenirea personalităţii, schimbările comportamentului. Elaborate de distinşi reprezentanţi ai psihologiei, pe parcursul scurtei sale istorii ştiinţifice, teoriile personalităţii organizează datele adunate din investigaţia concretă, într-o construcţie care le dă sens. Răspunzând la întrebarea Ce este personalitatea?, aceste teorii ne vor ajuta să ne cunoaştem, să ne înţelegem, să ne acceptăm şi să acţionăm spre un continuu „mai bine”. 61

Teoriile ştiinţifice se deosebesc de părerile pe care fiecare din noi le avem despre personalitate. Teoriile personale se bazează pe observaţia comportamentului celor cu care venim în contact. Nu avem cunoştinţe ştiinţifice suficiente, nu stăpânim metodele de cunoaştere şi nu dispunem de abilităţi adecvate. Opiniile noastre despre natura umană (toţi oamenii sunt egoişti / oamenii urmăresc numai propriile interese / profesorii sunt prea subiectivi în evaluare), au la bază experienţa personală, capacitatea noastră de înţelegere. Ele sunt deci, limitate. O teorie ştiinţifică se bazează pe investigaţia riguroasă a unui număr mare de persoane, a căror selecţie respectă reguli determinate. În comparaţie cu ele, teoria ştiinţifică este testată de mai mulţi cercetători, pe un număr mare de indivizi stabiliţi pe baze statistice precise, nu pe rudele, cunoştinţele sau prietenii autorului. De aceea, gradul lor de obiectivitate este incomparabil, superior. Obiectivitatea rămâne pentru cei care au elaborat teorii ale personalităţii, ţinta întregului demers al cercetării. Omul de ştiinţă nu ar trebui să fie influenţat de dorinţe, aspiraţii, temeri sau valori personale. Dar, fiind vorba de o problemă atât de umană, este dificil să se detaşeze de propriul drum de viaţă, să devină imparţial, să accepte puncte de vedere ce se opun concluziilor formulate din situaţiile experimentate direct. Cunoscând esenţa teoriei, cei ce participă la activitatea educativă, actorii educaţiei, se vor cunoaşte mai bine, vor găsi mai multe răspunsuri la întrebarea „Cine sunt eu?”, îşi vor înţelege şi tolera partenerii mai firesc decât până acum. Pentru o mai bună perspectivă analitică, vom prezenta structura personalităţii ca interacţiune a trei dimensiuni: temperamentul, aptitudinile sau abilităţile şi caracterul sau atitudinile. Personalitatea însă este unică şi indivizibilă, iar manifestările comportamentale o exprimă în unitatea ei şi nu pe compartimente.

Teorii de referinţă Psihanaliza: S. Freud
În concepţia lui Freud, viaţa psihică a omului cuprinde conştientul (conştiinţa), preconştientul şi inconştientul. Conştientul cuprinde: Ilustrată mai ales prin metoda clinică, existenţa inconştientului n-a putut fi infirmată convingător de nici o metodă. Între cele trei nivele există influenţe reciproce care iau de multe ori, forme conflictuale. Cele mai puternice conflicte sunt între conştiinţă şi inconştient. În conduită se exprimă toate nivelele, dar rolul cel mai important în determinarea sa revine inconştientului. Freud a relevat structura personalităţii, care integrează trei instanţe aflate şi ele într-un dinamism continuu generat de raporturile dintre ele şi de necesitatea adaptării la mediu. Cele trei instanţe sunt: Sinele (Id), Eul (Ego), SupraEul (SuperEgo). Sinele (Id) conţine toate achiziţiile filogenetice şi reprezintă izvorul energiei instinctive a individului. Instinctele vieţii şi cele ale morţii îşi au locul la nivelul sinelui. Astfel, termenul de libido, semnifică dorinţa generală de plăcere sau 62

iubirea în general şi nu doar iubirea sexuală, cea mai importantă. Expresie a libidoului este nucleul sineului. Libidoul asimilat cu însăşi pornirea originară a vieţii, manifestarea energiei ce stă la baza vieţii, se îndreaptă întotdeauna spre un obiect (propriul eu, persoanele sau obiectele din afara noastră şi lumea interioară). În opoziţie cu instinctul vieţii sau libido, există la nivelul sinelui, instinctul morţii, ce urmăreşte negarea sau distrugerea ei, reîntoarcerea spre fazele anterioare ale vieţii, tendinţa de reîntoarcere la starea anorganică. Instinctele sunt porniri sau impulsuri iraţionale şi inconştiente pe care trebuie să le acceptăm şi să le satisfacem. Ele nu cunosc şi nici nu se supun normelor morale sau juridice, singura lor orientare este spre plăcere. La nivelul idului domină principiul plăcerii. SupraEul (SuperEgo) reprezintă normele sociale, mai ales, cele morale, imprimate în psihicul nostru din prima copilărie. De aceea, în mare parte, superego-ul este inconştient. Normele sădite în el în primul rând, de către părinţi, familie şi alte persoane, devin forţe interioare, care ne dirijează acţiunile, deşi originea lor este exterioară. SupraEul este efectul procesului de socializare. Identificarea cu adulţii, cu părintele de acelaşi sex, în primul rând, joacă un rol decisiv în socializarea precipitată. Aceasta se explică prin imitarea necondiţionată a părintelui în ceea ce priveşte vorbirea, ţinuta, îmbrăcămintea, manierele, întregul comportament social, într-un ritm accelerat. O socializare precipitată realistă în familie este urmată de socializarea înfăptuită în şi prin celelalte instituţii ale societăţii. Copilul se poate identifica în primii ani de şcoală cu învăţătorul sau profesorul, iar în perioada adolescenţei, cu persoane din zona lui de vârstă, de multe ori cu persoane celebre. Între pornirile Sinelui şi imperativele morale ale SupraEu-lui există un conflict permanent, întrucât, principiul moralităţii, al datoriei care guvernează SupraEul este incompatibil cu plăcerea ce apare prin gratificarea instinctelor. De aceea, satisfacerea pornirilor libidinale trebuie canalizată prin tiparele sociale care sunt, în ultimă instanţă, destinate să asigure prin domnia legii un anumit grad de satisfacere a pornirilor tuturor celorlalţi oameni. Eul (Ego). Având rol de intermediar între Sine şi SupraEu, Ego-ul trebuie să menţină echilibrul, să concilieze, să armonizeze structuri aflate, aşa cum s-a văzut, într-un etern conflict.

63

Structura personalităţii

Nivele psihicului

Descriere/Funcţii mediază între impulsurile Id-ului şi forţele represive ale SuperEgo-ului; înfăptuieşte adaptarea la condiţiile externe; caracterizat de principiul realităţii; idealuri şi norme morale încorporate sau interiorizate de la părinţi, familie, alte instituţii sociale; reprimă impulsurile izvorâte din Id; dominat de principiul moralităţii; impulsuri bazale: sex, agresiune; experienţe refulate; principiul plăcerii, deoarece Id-ul caută gratificaţii imediate fără nici o restricţie;

Ego

În cea mai mare parte, conştient

SuperEgo

Toate nivele dar mai mult, preconştient

Id

Inconştient

Figura 3.1. Relaţia dintre structura psihicului şi structura personalităţii (după Baron)

La nivelul Eului se manifestă principiul realităţii. El analizează, judecă şi decide dacă pornirile libidinale sau normele morale interiorizate pot fi împlinite şi cum pot fi armonizate cele două forţe pe baza compromisului. Apoi, caută mijloacele, condiţiile şi căile obiective de realizare. Principiul realităţii serveşte astfel realizării principiului plăcerii deşi uneori i se opune, temporar, pentru a asigura armonizarea cu SupraEul şi identificarea situaţiei reale optime de manifestare a pornirilor Sinelui. Sacrificarea plăcerilor mici şi trecătoare, în prezent, pentru unele mai mari şi de mai lungă durată, realizabile în viitor, devine, astfel, definitorie pentru Ego. Asemenea SupraEului, Eul rezultă din învăţare, din experienţă, în condiţiile integrării individului într-un mediu social. Procesul de formare vizează 64

cunoştinţe, idei, modalităţi de gândire, judecată şi decizie, abilităţi, etc., care vor fi temeiul funcţionării conştiente a Eului. Trebuie menţionat că există momente şi situaţii în care Eul nu reuşeşte să-şi împlinească rolul, iar conflictul dintre pornirea libidinală care nu poate fi stăvilită sau SuperEgoul dominat de moralitate, nu poate fi atenuat. Se recurge, în consecinţă, la înlăturarea pornirii libidinale din perimetrul conştiinţei şi mutarea ei în inconştient. Procesul se numeşte refulare. De aceea, în inconştient se găsesc asemenea impulsuri sau dorinţe refulate pe care cenzura conştiinţei, dictate de SuperEgo, nu le acceptă, deoarece vin în conflict cu principiile morale ale acestuia. Pornirea libidinală neacceptată şi refulată, nu se stinge odată ajunsă în inconştient, dar nici nu poate reveni în conştiinţă, decât printr-un proces de travestire, când preia aspectul exterior al altei tendinţe, acceptată de conştiinţă. Tulburările psihice sunt considerate de Freud modalităţi de travestire prin care pornirile libidinale refulate reapar în aria conştiinţei căutând mijloace de manifestare şi satisfacere. De asemenea, prin termenul de complex se vizează pornirile libidinale refulate care îşi caută împlinirea mai mult sau mai puţin deghizat sau travestit. Complexul rămâne un conflict intrapsihic nesoluţionat, sursă a tensiunii, şi izvor al energiei acţiunii. În contrast cu travestirea, sublimarea semnifică redirecţionarea impulsului libidinal spre o cale superioară, similară, oarecum, celei originare, dar spre deosebire de aceasta, admisă de conştiinţă, implicând deci, acceptul Eului şi SupraEului. Multe creaţii culturale de excepţie pot fi explicate prin procesul de sublimare. Nesatisfacerea pornirii libidinale îl conduce pe individ să-şi descarce tensiunea într-o activitate valorizată în cel mai înalt grad de societate: creaţia de valori ştiinţifice, artistice, literare, etc. Întrebări de verificare: 1. Ce raporturi există între Id şi Superego? 2. Care este rolul Eului?

Psihologia analitică: C.G. Jung
În perspectiva lui Jung, personalitatea totală, sau sufletul este alcătuit din câteva sisteme distincte sau structuri care se pot influenţa reciproc. Sistemele majore sunt Egoul, Inconştienul personal, şi Inconştientul colectiv. Ego este mintea conştientă, partea din suflet preocupată cu perceperea, gândirea, simţirea şi amintirea. Este perceperea a noi înşine şi este răspunzător pentru a duce la îndeplinire activităţile normale ale vieţii conştiente. Ego lucrează într-un mod selectiv, admiţând, în stare conştientă, doar o parte din stimulii la care suntem expuşi. El asigură coerenţă, identitate şi stabilitate în modul de percepere a lumii noastre şi a propriei fiinţe. 65

Cea mai mare parte a percepţiei conştiente şi reacţiile la mediul înconjurător, sunt determinate de opoziţia atitudinilor mentale, a extraversiunii şi introversiunii. Jung crede că energia psihică a subiectului poate fi canalizată în exterior, înspre lumea externă, sau în interior, înspre sine însuşi. Potrivit lui Jung, toţi oamenii au capacitatea pentru amândouă atitudinile, dar numai una devine dominantă în personalitate. Atitudinea dominantă tinde să conducă comportamentul persoanei şi conştiinţa. Atitudinea nedominantă rămâne influentă oricum, şi devine parte a inconştientului personal, de unde poate influenţa comportamentul. Din munca sa cu pacienţii, Jung, îşi dă seama că, în realitate, există tipuri diferite de introvertiţi şi extravertiţi. El a dezvoltat distincţii adiţionale printre oameni, bazate pe ceea ce el numeşte, funcţii psihologice. Aceste funcţii se referă la căi diferite şi opuse de percepţie şi înţelegere a realităţii externe şi lumii interne, subiective. Jung descoperă patru funcţii ale sufletului: gândire, sentiment, simţ şi intuiţie. Jung propune opt tipuri psihologice, prin interacţiunea extraversiunii şi introversiunii pe de o parte şi a celor patru funcţii.  Tipul extravertit gânditor trăieşte strict în acord cu regulile societăţii. Aceşti oameni tind să-şi reprime sentimentele şi emoţiile, să fie obiectivi în toate aspectele vieţii, şi să fie conservatori în gândire şi opinii. Pot să fie percepuţi ca rigizi şi reci. Tind să devină buni oameni de ştiinţă pentru că ţinta lor este în a învăţa despre lumea externă şi folosirea unor legi logice pentru a o descrie şi înţelege. Tipul extravertit sentimental tinde să reprime modul de evaluare şi judecată bazat pe gândire şi să fie foarte emotiv. Aceşti oameni se conformează valorilor tradiţionale şi codurilor morale cu care au fost învăţaţi. Sunt neobişnuit de sensibili la opiniile şi aşteptările celorlalţi, sunt reactivi sub aspect emoţional, îşi fac uşor prieteni, tind să fie sociabili şi efervescenţi. Jung credea că acest tip este mai des găsit printre femei, decât printre bărbaţi. Tipul extravertit senzitiv se concentrează asupra plăcerii şi fericirii, în căutarea de noi experienţe. Aceşti oameni sunt puternic orientaţi înspre lumea reală şi sunt adaptabili la diferite tipuri de oameni şi situaţii schimbătoare. Nu sunt capabili de introspecţie, tind să fie deschişi, au o mare capacitate de a se bucura de viaţă. Tipul extravertit intuitiv găseşte succes în afaceri şi politică, abilităţi dezvoltate să exploateze oportunităţile. Aceşti oameni sunt atraşi de idei noi şi tind să fie creativi, pot să-i influenţeze pe alţii să se realizeze şi să se împlinească. Tind de asemenea, să fie schimbători, să treacă de la o idee sau de la o aventură la alta, şi să ia decizii, bazaţi mai mult pe presimţiri decât pe reflecţii. Deciziile lor, oricum, sunt corecte. Tipul introvertit gânditor nu se înţelege prea bine cu alţii, şi este în dificultate în comunicarea ideilor sale. Aceşti oameni se concentrează pe gândire, nu pe sentimente şi au puţine judecăţi practice. Deosebit de preocupaţi de 66

intimitate, preferă să aibă de-a face cu abstracţiuni şi teorii, şi se concentrează pentru a se înţelege pe ei înşişi, mai mult decât pe ceilalţi. Ceilalţi îi văd ca fiind încăpăţânaţi, distanţi, aroganţi şi indiferenţi. Tipul introvertit sentimental îşi reprimă gândurile raţionale. Aceşti oameni sunt capabili de emoţii adânci, dar evită să se exteriorizeze. Par misterioşi şi inaccesibili şi tind să fie tăcuţi, modeşti şi copilăroşi. Nu au consideraţie prea mare pentru sentimentele şi gândirea celorlalţi. Tipul introvertit senzitiv pare pasiv, calm, şi detaşat de lumea de fiecare zi. Aceşti oameni privesc majoritatea activităţilor umane cu bunăvoinţă şi amuzament. În mod estetic, senzitivii, exprimându-se în artă sau muzică, tind să-şi reprime intuiţia. Tipul introvertit intuitiv se bazează intens pe intuiţie, astfel încât oamenii de acest tip au puţin contact cu realitatea. Ei sunt vizionari şi visători cu ochii deschişi, distanţi, neinteresaţi de lucrurile practice, şi prea puţin înţeleşi de ceilalţi. Consideraţi ciudaţi şi excentrici, au dificultăţi în adaptarea la viaţa de zi cu zi.

Inconştientul personal este similar cu concepţia lui Freud despre preconştient, este un rezervor de material care, cândva, a fost conştient. Tot felul de experienţe sunt înmagazinate într-un cabinet de dosare al inconştientului personal, şi se cere un mic efort mintal să fie scos ceva afară, să fie examinat pentru o vreme, şi pus înapoi, unde va rămâne până data viitoare când va fi cerut de situaţia curentă. Pe măsură ce avem mai multe dosare din experienţă în inconştientul personal, începem să le grupăm în ceea ce Jung a numit, complexe. Un complex este un miez sau un tipar de emoţii, amintiri, percepţii şi dorinţe organizate în jurul unei teme. De exemplu, s-ar putea să spunem că o persoană are un complex despre putere sau statut, însemnând ca el sau ea este preocupat de acea temă în punctul în care influenţează comportamentul (acţiuni în sfera politică, în relaţiile interpersonale, în conducerea unui autovehicul). Îndreptând gândurile şi comportamentul pe căi diferite, complexul arată cum persoana percepe lumea. Jung a scris: „O persoană nu are un complex, complexul îl are pe el”. Odată ce un complex este format, nu mai este sub control conştient, dar poate pătrunde şi interfera cu conştientul. Persoana cu un complex nu este conştientă de influenţa lui, dar alţi oameni pot foarte uşor să observe efectele. Majoritatea complexelor pe care Jung le-a detectat la pacienţii săi, erau inofensive şi doar în parte responsabile de starea lor neurotică. Oricum, el a observat că, uneori, complexele pot fi folositoare. De exemplu, un complex de perfecţiune sau învăţare poate conduce o persoană să lucreze din greu la dezvoltarea unui anumit talent sau la realzarea unor proiecte. Jung crede că originea complexelor se află nu doar în copilărie sau în experienţa de adult, ci şi în experienţa ancestrală, moştenire a speciei aflată în inconştientul colectiv. Cel mai adânc şi mai puţin accesibil nivel al sufletului, inconştientului colectiv, este cel mai neobişnuit şi mai controversat aspect al sistemului personalităţii; pentru critici, este cel mai bizar. Jung a crezut că, tot aşa cum fiecare din noi 67

acumulează şi înregistrează toate experienţele personale în inconştientul personal, tot aşa, tipul uman colectiv, ca specie, înmagazinează experienţele speciei umane şi preumane în inconştientul colectiv. Această moştenire este dată la fiecare generaţie nouă. Inconştienul colectiv conţine o abundenţă de experienţe; întregul catalog evoluţionar este transmis fiecăruia dintre noi, repetat în creierul fiecărei fiinţe. Oricum, experienţele universale – acelea care sunt reprezentate, relativ neschimbate la fiecare generaţie – devin parte a personalităţii noastre. Trecutul nostru primitiv devine baza sufletului uman, direcţionând şi influenţând comportamentul actual. La Jung, Inconştientul colectiv este depozitul experienţelor ancestrale care controlează personalitatea. Arhetipurile. Experienţele vechi aflate în conştientul colectiv se manifestă prin imagini pe care Jung le-a numit arhetipuri. Sunt multe astfel de imagini ale experienţelor universale – tot aşa cum sunt multe experienţe comune. Fiind repetate în trăirea generaţiilor care succed, arhetipurile s-au imprimat în sufletul nostru. Arhetipurile nu sunt amintiri complet dezvoltate. Nu putem vedea un arhetip aşa cum putem vedea imaginea unui eveniment trecut sau a unei persoane din propria viaţă. Mai mult, un arhetip este o predispoziţie care aşteaptă un eveniment actual din viaţă, înainte să-şi releve conţinutul, fiind exprimat doar în visurile şi fanteziile noastre. Unele arhetipuri pe care Jung le propune sunt exprimate în conceptele de erou, mamă, copil, Dumnezeu, moarte, putere şi bătrânul înţelept. Câteva din acestea sunt mai mult dezvoltate decât altele şi influenţează sufletul mai consistent. Aceste arhetipuri majore includ persoana, anima şi animus, umbra şi sinele. Întrebări de verificare: 1. Ce sens au termenii de introversiune şi extraversiune? 2. Care este structura personalităţii în concepţia lui Jung?

Psihologia individului: A. Adler
Abordarea pe care însuşi autorul a numit-o psihologia individului, se concentrează asupra unicităţii fiecărei persoane şi neagă universalitatea determinărilor instinctuale, a conflictelor şi a experienţelor timpurii. Teoria sa a fost elaborată pornind de la sentimentul de inferioritate. Adler a crezut că sentimentul general de inferioritate este întotdeauna prezent, la orice fiinţă umană, fiind forţa motivatoare a comportamentului. Conştient de puterea mai mare a părinţilor şi de inutilitatea încercării de a se opune sau de a provoca această forţă, copilul dezvoltă sentimentul de inferioritate în raport cu oamenii mari şi puternici din jurul lui. Deşi această experienţă iniţială de inferioritate se aplică la toţi indivizii, ea nu are o determinare genetică, ci 68

reprezintă mai degrabă, o funcţie a mediului social, acelaşi la toţi copiii: vulnerabilitate, neajutorare şi dependenţă faţă de adulţi. Astfel sentimentele de inferioritate sunt iminente, dar mai important, este faptul că au un caracter necesar, deoarece reprezintă motivaţia de a lupta din greu pentru a creşte şi a se dezvolta. Atunci când o persoană devine incapabilă să compenseze sentimentele de inferioritate, se dezvoltă complexele de inferioritate. Să presupunem că un copil, care oricum trăieşte la fel ca toţi ceilalţi sentimente de inferioritate, nu creşte şi nici nu se dezvoltă normal, ajungând în situaţia de a nu-şi putea depăşi sentimentele de inferioritate. În consecinţă va dezvolta un complex de inferioritate:    îşi va forma o părere proastă despre el însuşi; se va simţi neajutorat şi incapabil de a face faţă cerinţelor vieţii: nu se va lupta pentru a realiza o dezvoltare normală, nu se va lupta pentru perfecţiune.

Adler a definit această condiţie ca şi inabilitatea de a rezolva problemele vieţii şi a descoperit asemenea complexe în copilăria multor adulţi pe care i-a tratat. Un complex de inferioritate poate porni în copilărie, datorită inferiorităţii organice, datorită răsfăţului sau datorită neglijării. Indiferent de sursa complexului, o persoană poate avea tendinţa de supracompensare şi să dezvolte, ceea ce Adler a denumit, complex de superioritate. Aceasta implică o părere exagerată despre abilităţile şi realizările cuiva. O astfel de persoană se poate simţi satisfăcută şi superioară în interior şi nu simte nevoia să-şi demonstreze superioritatea prin realizări. Altă persoană din aceeaşi categorie s-ar putea să simtă o astfel de nevoie şi să facă tot posibilul să devină extrem de plină de succes. În ambele cazuri, persoanele care au complexe de superioritate se evidenţiază prin autolăudare, naivitate, egoism şi tendinţa de a-i denigra pe alţii. Adler a descris noţiunea de luptă pentru superioritate ca şi un fapt de viaţă fundamental. Superioritatea este scopul suprem înspre care noi tindem. El nu vorbea despre superioritate în sensul obişnuit al cuvântului şi nici nu o raporta la complexul de superioritate. Lupta pentru superioritate nu este o încercare de a fi mai bun decât altcineva, nici o tendinţă arogantă sau dominatoare sau vreo opinie exagerată asupra propriilor abilităţi şi realizări. Adler vorba despre tendinţa către perfecţiune. Termenul provine din cuvântul latinesc care înseamnă „a completa”, astfel încât, Adler a sugerat că tindem spre superioritate printr-un efort de a ne perfecţiona pe noi înşine şi anume acela, de a ne completa sau de a deveni întregi. Scopul suprem pentru fiecare, poate fi superioritatea sau perfecţiunea, dar încercăm să ajungem la acest scop prin comportamente specifice. Fiecare încercăm să realizăm această tendinţă în mod diferit. Noi dezvoltăm un tipar unic de însuşiri, comportamente şi obişnuinţe, pe care Adler l-a numit caracter distinct sau stil de viaţă. 69

Stilul de viaţă este învăţat în cadrul interacţiunilor sociale care au loc în primii ani de viaţă, din punctul de vedere al lui Adler, stilul de viaţă este atât de bine cristalizat până la vârsta de 4 sau 5 ani, încât este foarte greu să ne schimbăm după aceea. Adler a susţinut că nici ereditatea, nici mediul nu ne oferă o explicaţie completă a dezvoltării personalităţii, în schimb, modul în care interpretăm aceste influenţe formează baza pentru construirea creativă a atitudinii noastre faţă de viaţă. Adler a descris câteva probleme cu care ne confruntăm toţi, şi le-a grupat în trei categorii: problemele care implică comportamentul nostru faţă de alţii, probleme legate de ocupaţii şi probleme de ţin de dragoste. El a propus patru stiluri de viaţă pe care oamenii le adoptă pentru a se confrunta cu aceste probleme: 1) 2) 3) 4) tipul dominant; tipul care realizează; tipul care evită; tipul folositor din punct de vedere social.

Primul tip exprimă o atitudine dominantă sau de conducere şi are o conştiinţă socială redusă. O astfel de persoană se comportă cu foarte puţin respect faţă de ceilalţi. Cei mai extremi din această categorie îi atacă pe ceilalţi şi devin sadici, delincvenţi sau psihopaţi. Cei mai puţini virulenţi devin alcoolici, dependenţi de droguri sau recurg la suicid; cred că îi rănesc pe alţii, atacându-se pe ei înşişi. Tipul care aşteaptă sau care primeşte – cel pe care Adler l-a considerat cel mai comun, cel mai obişnuit, aşteaptă să primească satisfacţii de la alţi oameni şi astfel, devine dependent de ei. Tipul care evită, nu face nici o încercare de a se confrunta cu problemele vieţii. Evitând dificultăţile, evitând să se angajeze în activităţi, să se manifeste, persoana respectivă evită orice posibilitate de eşec. Aceste trei tipuri nu sunt pregătite pentru a se confrunta cu problemele vieţii zilnice. Ei nu sunt în stare să coopereze cu alţi oameni şi acest război dintre stilul lor de viaţă şi lumea reală rezultă într-un comportament anormal, manifestat în nevroze şi psihoze. Ei duc lipsă de ceea ce Adler a numit „interes social”. Tipul folositor din punct de vedere social, cooperează cu alţii şi se comportă în concordanţă cu nevoile lor. Astfel de persoane pot face faţă problemelor într-un tipar bine dezvoltat de interesul social. Adler s-a opus în general la clasificarea rigidă sau la tipizarea oamenilor în acest mod, afirmând că a propus cele patru stiluri de viaţă, doar cu scopul de a învăţa sau de a preda. El i-a făcut atenţi pe terapeuţi să evite greşeala de a-i include, în mod forţat, pe oameni, în aceste categorii, reciproc exclusive. 70

Una din contribuţiile cele mai importante ale lui Adler, este ideea că ordinea naşterii este o influenţă socială majoră în copilărie, din care ne creăm stilul de viaţă. Deşi nou născuţii au aceeaşi părinţi şi locuiesc în aceeaşi casă, ei nu au mediul social identic. Faptul că eşti mai mare sau mai mic, decât de unul din fraţii tăi şi faptul că eşti expus la anumite atitudini, diferite, ale părinţilor, pot crea condiţii diferenţiate care influenţează devenirea personalităţii. Întrebări de verificare: 1. Ce rol are sentimentul de inferioritate? 2. Care sunt stilurile de viaţă în viziunea lui Adler?

Teorii comportamentale (behavioriste): B.F. Skinner
B. F. Skinner nu a oferit o teorie a personalităţii, care să poate fi poate fi pusă în contact şi comparată cu alte teorii. De fapt, el nu a elaborat o teorie şi nici cercetările lui nu se ocupă în mod specific de personalitate. Munca lui Skinner este o încercare de a justifica întreg comportamentul – nu ceea ce alţi teoreticieni numesc personalitate – şi a realiza aceasta în termeni reali şi descriptivi. „Nu poţi obţine rezultate stând şi cugetând la lumea interioară” a spus Skinner unei persoane care îi lua un interviu şi a adăugat „Aş vrea să spun acelor oameni: întoarceţi-vă la lucrurile reale!”. Skinner susţinea că psihologii trebuie să limiteze cercetările lor la ceea ce ei pot vedea, manipula şi măsura în laborator. Acesta înseamnă o acceptare exclusivă a răspunsurilor unui subiect şi nimic mai mult. Argumentul său este că psihologia este ştiinţa comportamentului, studiul a ceea ce face un organism. Se poate observa că această concepţie se potriveşte cu behaviorismul susţinut de John B. Watson. Spiritul revoluţiei behavioriste a lui Watson în psihologie l-a influenţat pe tânărul Skinner şi a fost dezvoltat în studiile acestuia asupra comportamentului - desigur – într-un stil mai sofisticat. Lucrările lui Skinner, asemenea celor a lui Watson sunt antiteza dintre trăsăturile psiho-analitice, durata vieţii, cunoaşterea şi abordarea umanistă a personalităţii; dar se deosebesc nu doar prin subiect, ci şi prin metodologie şi scopuri. În explicarea naturii personalităţii, majoritatea teoreticienilor caută indicii în interiorul persoanei. În opinia lor cauzele, motivele şi forţele care dirijează dezvoltarea noastră şi comportamentul nostru îşi au originea în interiorul fiecăruia dintre noi. Spre deosebire de aceştia, Skinner nu a făcut niciodată referinţă la stările interne pentru a justifica comportamentul. El susţine că influenţele subconştientului, mecanismele de apărare şi alte forţe interioare nu pot fi văzute şi de aceea nu îşi găsesc locul în psihologia ştiinţifică. De asemenea el a susţinut că astfel de pretinse forţe îndrumătoare interne nu sunt reale şi nu au 71

valoare pentru ştiinţă, ci doar pentru concepţiile filozofice sau teologice despre suflet. Skinner a aplicat acelaşi raţionament proceselor psihice care nu sunt observabile în mod deschis şi astfel nu au nici o relevanţă pentru ştiinţă. El susţinea că „Interiorul organismelor este irelevant fie ca loc al proceselor psihice, fie ca loc al activităţilor mentale”. Nu este necesar să se caute în interiorul organismului un fel de activitate. Pentru Skinner fiinţele umane sunt organisme goale; nu există nimic în noi care poate fi invocat spre a explica comportamentul nostru în termeni ştiinţifici. În dezbaterea relaţiei persoană – situaţie Skinner e în mod clar de partea mediului sau a situaţiei. Un alt aspect prin care Skinner s-a deosebit de alţi teoreticieni este tipul de subiect pe care acesta l-a studiat. Unii teoreticieni au ales persoane tulburate emoţional ca centru al studiului lor. Alţii au insistat că numai indivizii normali ar trebui studiaţi. Unii au optat doar pentru cei mai buni şi cei mai strălucitori oameni. Skinner nu a ales ca subiecţi persoane normale, subnormale sau supranormale. Deşi ideile sale cu privire la comportament au fost aplicate fiinţelor umane, cercetarea care a condus la dezvoltarea teoriei sale behavioriste a fost creată prin studii având ca subiecţi şobolani şi porumbei. Cum putem învăţa despre personalitatea umană de la porumbei? Interesul ui Skinner era răspunsul la stimuli şi nu ceea ce un subiect uman relatează despre experienţele sale din copilărie sau sentimentele pe care le are la maturitate. Răspunsul la stimuli este ceea ce animalele fac foarte bine, câteodată mai bine decât oamenii. Skinner a observat că diferenţa constă în grad şi nu în mod. El credea că procesele fundamentale la oameni şi animale sunt similare. Deoarece o ştiinţă trebuie să evolueze de la simplu la complex, iar cele mai elementare procese trebuie studiate primele, Skinner a ales să studieze comportamentul animal, acesta fiind mai simplu. Proiectul lui Skinner a avut aplicaţii practice extinse. Metodologia sa este aplicată şi astăzi în cadrul clinicilor pentru a trata psihoze şi retardarea mintală. Tehnica sa de modificare a comportamentului este folosită într-o varietate de locuri, incluzând şcoli, afaceri, instituţii corecţionale şi spitale. Întrebări de verificare: 1. De ce în concepţia lui Skinner este exclusă personalitatea? 2. Care sunt contribuţiile lui Skinner în explicarea comportamentului uman?

Teoriile învăţării sociale: A. Bandura, J. Rotter
Albert Bandura, asemenea lui B. F. Skinner, afirmă despre comportament că acesta se învaţă, însă similitudinea dintre ei încetează aici. Bandura l-a criticat pe Skinner datorită accentului pus de acesta pe studiul animalelor în calitate de subiecţi, afirmând necesitatea studiului omului ca subiect, în interacţiune cu alţii. Concepţia lui Bandura se prezintă ca un mod de abordare a comportamentului 72

prin prismă socială, susţinând că acesta se formează şi se modifică într-un context social. Autorul afirmă că nu poate accepta informaţii din experimente care nu conţin interacţiuni sociale, care să nu fie relevante vieţii de fiecare zi, căci puţini oameni există în izolare socială. Chiar dacă Bandura consideră că învăţarea este rezultatul întăririi, el accentuează şi faptul că virtual toate formele de comportament pot fi învăţate în absenţa experienţei directe de întărire. În concepţia lui se vorbeşte şi despre învăţare observaţională, termen ce indică rolul observării comportamentului altor persoane în procesul de învăţare. Chiar dacă noi ne întărim comportamentul prin acţiuni întreprinse de noi înşine, totuşi noi putem realiza reîntărirea prin observarea comportamentului altor persoane şi a consecinţelor acestor comportamente. Această centrare pe învăţare prin observare sau prin exemple, mai degrabă decât prin întărire directă, este cea mai distinctivă trăsătură a teoriei lui Bandura. O altă trăsătură a concepţiei despre învăţarea observaţională este tratarea specifică a proceselor interne. Spre deosebire de Skinner, Bandura nu propune o regulă care să combată existenţa influenţei variabilelor interne. El crede că procesele cognitive sau ale gândirii pot influenţa învăţarea observaţională. Noi nu copiem automat comportamentele pe care vedem că ceilalţi oameni le manifestă. Mai degrabă noi deliberăm conştient şi luăm o decizie, decât să reproducem acel comportament. Pentru a învăţa din exemple şi întărire indirectă noi trebuie să fim capabili să anticipăm şi să apreciem consecinţele comportamentului pe care îl observăm la alţii. Bandura presupune că noi putem să ne ghidăm şi să ne adaptăm comportamentul nostru, vizualizând şi imaginându-ne consecinţele, chiar dacă noi nu le-am experimentat direct. Nu există nici o legătură directă între stimul şi răspuns, ori între comportament şi întăritor cum a propus Skinner, în schimb, există un mecanism mijlocitor între cele două, iar acesta este constituit de procesele cognitive. Bandura prezintă o formă mai puţin extremă a comportamentului, decât Skinner. El accentuează rolul observării altei persoane ca un înţeles al învăţării şi consideră că învăţarea este mediată de procesele noastre cognitive. Teoria lui este bazată pe o cercetare riguroasă de laborator cu subiecţi umani normali aflaţi în interacţiuni sociale, iar nu cu şobolani aşezaţi separat în câte o cuşcă sau cu nevrotici pe canapele. La fel ca şi Albert Bandura, Julian Rotter urmăreşte atât interiorul cât şi exteriorul organismului, întărirea exterioară şi procesele cognitive interioare pentru a exprima comportamentul. El face referire la lucrarea sa ca la o teorie a studierii (educaţiei) sociale a personalităţii; acesta fiind crezul lui şi anume că noi ne educăm comportamentul mai cu seamă prin experienţele noastre sociale. Rotter se pare că a fost prima persoană care a folosit termenul de teorie a educaţiei sociale. El a început să scrie despre aceasta în 1947 şi a tipărit în 1954 lucrarea „Educaţia Socială” şi „Psihologia clinică”. 73

Rotter acordă atenţie preferinţei lui Skinner’s pentru studierea indivizilor solitari, izolaţi de experienţele sociale şi susţine abordarea lui Skinner despre răspunsurile subiecţilor animali la stimuli simpli. El crede că o astfel de cercetare asigură puţin mai mult decât un punct de pornire pentru a înţelege comportamentul uman, mult mai complex. În cercetarea din care şi-a dezvoltat teoria educaţiei sociale, Rotter şi cei care i-au urmat au studiat subiecţii umani concentrându-se asupra persoanelor normale, mai ales copii şi studenţi de colegiu. Teoria lui este bazată pe experimente riguroase şi bine controlate, derivând direct din laborator şi nu din clinică. Rotter tratează procesele cognitive mai extins decât Bandura, unii psihologi spunând că Rotter a conceput (cognitivizat) psihologia comportamentului (behaviorismul). El sugerează că noi ne remarcăm ca fiinţe conştiente, capabile de a ne influenţa experienţele şi de a lua decizii care ne reglementează vieţile. Întărirea exterioară este importantă în sistemul lui Rotter dar eficacitatea întăririi depinde de abilităţile noastre cognitive (cognisociabile). Rotter a descris personalitatea ca fiind interacţiunea dintre indivizi şi ambianţa semnificativă a acestora. Comportamentul nostru mai este influenţat de câţiva factori. Noi avem o speranţă subiectivă a urmării (consecinţei) comportamentului nostru în termenii întăririi cei va urma. Noi estimăm probabilitatea ca acţiunea sau comportarea noastră într-un anumit mod va duce la o întărire specifică şi noi ne ghidăm comportamentul în consecinţă. Noi plasăm valori diferite pe diferite întărituri şi le judecăm valoarea relativă în situaţii variate. Deoarece fiecare dintre noii funcţionează într-un context psihologic unic, o întăritură dată ar putea să nu aibă aceeaşi valoare sau importanţă pentru noii toţi. Astfel, procesele noastre cognitive interioare sunt vitale în determinarea impactului experienţelor noastre sociale psihice exterioare. Situaţiile exterioare conduc, de asemenea, la comportamentul nostru, deoarece noi suntem motivaţi să tindem către gradul maxim de întărire pozitivă şi pentru evitarea pedepsei. Astfel, abordarea lui Rotter asupra personalităţii încearcă să integreze două orientări în cadrul cercetării personalităţii: teoriile cognitive şi teoriile de întărire. Întrebări de verificare: 1. Prin ce se deosebeşte concepţia lui Bandura de concepţia lui Skinner? 2. Cum se explică în concepţia lui Rotter determinanţii comportamentului uman?

Teorii ale trăsăturilor: G. Allport
Pe parcursul unei cariere ce a durat mai mult de patru decenii, Gordon Allport a devenit unul din cei mai provocatori şi generativi psihologi ce studiază personalitatea. El a făcut din studiul personalităţii un domeniu academic respectat 74

al psihologiei ştiinţifice prin utilizarea unor metode formalizate de cercetare, prin rigoarea investigaţiei şi prin construcţia teoretică. În cartea sa „Structura şi dinamica personalităţii”, Allport revede cincizeci de definiţii ale personalităţii înainte să o ofere pe a sa: „Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psiho-fiziologice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic” (1981). Prin organizare dinamică, Allport înţelege că, deşi personalitatea se schimbă în mod constant şi creşte (dinamică), este o creştere organizată, nu aleatorie. Psihofiziologice înseamnă că personalitatea este alcătuită din minte, împreună cu funcţionalitatea trupului, formând o unitate, că personalitatea nu este nici total mentală, nici întru totul biologică, ci o combinare între cele două. Prin determină, Allport susţine că toate faţetele personalităţii activează sau direcţionează comportamente şi gânduri specifice; înseamnă că tot ceea ce credem şi facem este caracteristic sau tipic nouă. Astfel, fiecare persoană este. Ca să susţină accentul pe unicitatea personalităţilor individuale, Allport declară că suntem produsul eredităţii şi al mediului înconjurător. Ereditatea furnizează personalităţii materiale nefinisate, care sunt modelate (lărgite sau limitate) de condiţiile mediului nostru înconjurător. În acest fel, Allport invocă variabilele personale şi situaţionale. Materialele nefinisate includ fizicul, inteligenţa şi temperamentul. Temperamentul implică tonusul emoţional general al unei persoane influenţat de stimularea, fluctuaţia şi intensitatea dispoziţiilor. Fundalul genetic şi materialele nefinisate, formează baza personalităţii care este responsabilă pentru marea parte a unicităţii noastre. Există un număr infinit de posibile combinaţii de gene, iar şansa ca înzestrarea genetică să fie duplicată în altcineva este, exceptând cazul gemenilor identici, prea mică pentru a fi luată în considerare. Combinaţia noastră individuală de gene interacţionează cu mediul înconjurător şi nu există două persoane – nici măcar locuind în aceeaşi casă – care să aibă exact acelaşi mediu. Rezultatul inevitabil, este o personalitate unică. Allport concluzionează, aşadar, că pentru a studia personalitatea, psihologia trebuie să pornească de la fiecare caz individual. Allport consideră personalitatea ca fiind discretă sau discontinuă. O persoană nu este doar distinctă de celelalte, ci fiecare persoană este, de asemenea, despărţită de trecutul său. Nu există o continuitate a personalităţii între copilărie şi viaţa de adult. Comportamentul copilului este condus de dorinţe primitive şi reflexe; adultul operează la un alt nivel. Există, într-un anumit sens, două personalităţi: una pentru copilărie şi una pentru viaţa de adult. Prima este mai biologică în natura ei, a doua, mai psihologică. Mai târziu, nu se mai dezvoltă cea anterioară, iar funcţionalitatea adultului, nu este chinuită de experienţa trecutului. Avem deci, o imagine distinctă a naturii personalităţii, cu accent în conştient, mai mult decât în inconştient şi în prezent şi în viitor, mai mult decât în trecut, o recunoaştere a unicităţii, mai mult decât a generalităţii sau asemănării şi o concentrare asupra normalului, mai mult decât asupra anormalului. 75

Trăsăturile reprezintă caracteristici sau calităţi interne, care ghidează comportamentul, predispoziţii de a răspunde în acelaşi fel sau în mod similar, la feluriţi stimuli. Trăsăturile sunt căi conştiente şi rezistente de reacţie la aspectele stimulilor din mediul nostru înconjurător. Allport rezumă caracteristicile trăsăturilor ca fiind următoarele: 1) Trăsăturile de personalitate sunt reale şi există în fiecare din noi. Ele nu sunt construite teoretic sau nu sunt etichete create numai pentru a explica comportamentul. 2) Trăsăturile determină sau cauzează comportamentul. Ele nu se nasc doar din anumiţi stimuli, ci ne motivează să căutăm stimulii adecvaţi, interacţionează cu aceştia, cu mediul, în general, generând astfel, anumite răspunsuri. 3) Trăsăturile pot fi demonstrate empiric; prin observarea comportamentului în timp, putem deduce existenţa unor trăsături din coerenţa şi consistenţa răspunsurilor unei persoane la aceiaşi stimuli sau stimuli similari. 4) Trăsăturile sunt înrudite; ele se pot suprapune, chiar dacă reprezintă caracteristici diferite. De exemplu, agresiunea şi ostilitatea sunt distincte, dar sunt şi trăsături asemănătoare şi sunt observate frecvent, că apar simultan în comportamentul unei anumite persoane. 5) Trăsăturile variază în funcţie de situaţii. Allport propune pentru prima dată, două categorii de trăsături: trăsături individuale şi trăsături comune. Trăsăturile individuale sunt unice, specifice unei persoane şi definesc caracterul său. Trăsăturile comune sunt distribuite unui număr de oameni cum ar fi membrii unei culturi. Trăsăturile comune se pot schimba în timp, odată cu standardele sociale şi valorile culturale. Deoarece confuzia poate reieşi din faptul că numim ambele fenomene trăsături, Allport a revizuit terminologia. El numeşte trăsăturile comune ca fiind trăsături şi cele individuale, ca fiind dispoziţii personale. Trăsăturile noastre individuale sau dispoziţiile personale nu au aceeaşi intensitate şi semnificaţie, ceea ce denotă existenţa unei organizări ierarhice. De aceea, Allport propune trei tipuri: cardinal, central şi secundar. O trăsătură cardinală este atât de pervasivă şi atât de dominatoare, că atinge aproape toate aspectele din viaţa cuiva. Este atât de puternică, ca o “pasiune conducătoare”, cum spunea Allport, că ajunge să domine comportamentul. De exemplu şovinismul şi sadismul. Nu toţi au o pasiune conducătoare şi chiar şi cei ce o au, nu dispun de ea, în orice situaţie. Toată lumea dispune, însă, de câteva trăsături centrale, de la cinci la zece trăsături care stau la baza comportamentului. Allport ne-a dat exemple ca: agresiunea, compătimirea şi cinismul. Trăsăturile centrale sunt tipuri de caracteristici pe care noi le menţionăm când scriem o scrisoare de recomandare. Cele mai puţine influente ale trăsăturilor individuale, sunt ale trăsăturilor secundare, care sunt mai puţin consistente şi mai puţin semnificative decât celelalte trăsături, cardinale şi centrale. Trăsăturile secundare pot fi deduse doar de un prieten apropiat. Pot 76

include, de exemplu, o preferinţă pentru un anumit tip de muzică sau un anumit tip de mâncare. Allport credea că problema centrală pentru orice teorie a personalităţii este modul în care este explicat conceptul de motivaţie. Accentul pe impactul prezentului este esenţa concepţiei sale asupra motivaţiei. Allport, de asemenea, recunoaşte influenţa proceselor cognitive – planurile noastre conştiente şi intenţionate. El critică abordările (cum este cea a lui Freud) care se concentrează pe inconştient şi pe forţele iraţionale în detrimentul conştientului şi raţionalului şi susţine că intenţiile conştiente sunt parte esenţială a personalităţii, că ceea ce dorim şi ţelurile pentru care luptăm sunt esenţiale pentru înţelegerea comportamentului nostru prezent. Astfel, Allport a încercat să explice prezentul în termeni de viitor, mai mult decât de trecut. Prin conceptul lui Allport de autonomie funcţională, se înţelege că motivele adultului matur, sănătos afectiv, nu sunt legate funcţional de experienţa lui trecută, de forţele care l-au motivat la începutul vieţii. Similar, când ne maturizăm, devenim independenţi de părinţii noştri. Deşi rămânem înrudiţi, nu mai suntem dependenţi funcţional de ei, nu ne mai controlează, nu ne ghidează viaţa. Întrebări de verificare: 1. Cum explică Allport unicitatea personalităţii? 2. Care sunt carcateristicile trăsăturilor de personalitate?

Personologia: H. Murray
Murray foloseşte fenomenul de personologie pentru a denumi preocuparea sistematică a psihologiei dedicată personalităţii. El sugerează că termenul de personalitate este un construct ipotetic ce ajută la înţelegerea comportamentului. Principiile personologiei se referă la:      dependenţa proceselor mentale şi a comportamentului de procesele neurofiziologice; orientarea acţiunii spre reducerea tensiunii dar şi spre amplificarea, spre creşterea tensiunii; dezvoltarea continuă pe tot parcursul vieţii a personalităţii; dificultatea descrierii personalităţii dat fiind dinamismul său; unicitatea fiecărei persoane.

Cea mai importantă contribuţie a lui Murray asupra teoriei personalităţii este folosirea conceptului de nevoi pentru explicarea motivaţiei şi direcţiei comportamentului. Munca lui de mari proporţii asupra motivaţiei, care formează esenţa teoriei sale cu privire la personalitate, a generat una dintre cele mai elaborate şi vaste clasificări a nevoilor în psihologie. El a derivat conceptul de 77

nevoi nu de la experienţa personală sau intuiţie, sau de la studierea unor cazuri de pacienţi cu tulburări emoţionale, ci de la studiul intensiv al oamenilor normali. Nevoile pot lua naştere fie din procesele interne, ca foamea sau setea, fie din evenimente din mediu. Nevoile dau naştere la un nivel de tensiune pe care organismul tinde să-l reducă prin acţiune. Ele energizează şi orientează comportamentul în direcţia adecvată. Cercetarea lui Murray l-a făcut să formuleze o listă cu 20 de nevoi. De atunci, au fost făcute câteva modificări; lucrarea de faţă prezintă nevoile majore din sistem. Nu fiecare persoană are toate aceste nevoi. Unii oameni pot experimenta toate nevoile în timpul unei vieţi, iar alţii nu vor experimenta niciodată unele din ele; unele au caracter prioritar, altele sunt mai reduse la aceeaşi persoană. Ordinea se poate schimba pe parcursul vieţii. Unele nevoi sunt în concordanţă cu alte nevoi, iar unele sunt în opoziţie cu altele. Nevoile se grupează în primare şi secundare în funcţie de geneza lor şi în reactive sau proactive în funcţie de relaţia obiectele. Prezentăm în continuare nevoile din sistemul lui Murray: dominare, cedare, autonomie, agresiune, umilire, realizare, sex, sensibilitate, manifestare, distracţie, afiliere, respingere, ajutorare, îngrijire, a evita umilirea, apărare, opunere, ferirea de rău, ordine, înţelegere. Murray a divizat personalitatea în trei părţi folosind termenii Freudieni Id, Super Ego, Ego, dar conceptele lui nu sunt ceea ce Freud şi-a imaginat. La fel ca şi Freud, Murray a sugerat că Idul este depozit al tuturor tendinţelor impulsive înnăscute, asigură energia şi direcţia comportamentului şi este preocupat de motivare. Idul conţine impulsuri primitive amorale şi dorinţe lascive pe care şi Freud le-a descris. Puterea sau intensitatea Idului variază între indivizi. De aceea, problema controlului şi direcţionarea forţelor Idului nu este aceeaşi pentru toţi oamenii, pentru că unii din noi avem energia Idului mai mare şi trebuie să facem faţă, să existăm cu ea. Murray accentuează importanţa influenţelor sociale asupra personalităţii. În acord cu Freud, el a definit SuperEgoul ca şi internalizarea normelor şi valorilor culturale, după ale căror reguli ajungem să evaluăm şi să judecăm comportamentul nostru şi a celorlalţi. Substanţa Superegoului este impusă copiilor la o vârstă fragedă de către părinţi şi alte figuri autoritare. Alţi factori care modelează SuperEgoul sunt grupurile, mitologia şi literatura. Astfel, Murray a deviat de la ideile freudiene permiţând, făcând loc influenţelor modelatoare ale factorilor de mediu, dincolo de interacţiunea părinte-copil. Conform lui Murray, SuperEgoul nu este cristalizat definitiv la vârsta de 5 ani, ci continuă să se dezvolte pe parcursul vieţii, reflectând o mai mare complexitate a experienţelor noastre, pe măsură ce îmbătrânim. Pentru că Idul conţine atât forţe bune cât şi rele, SuperEgoul nu este într-un conflict constant cu acesta. Forţele bune nu trebuie să fie ascunse, înăbuşite. SuperEgoul trebuie să încerce să contrazică doar impulsurile neacceptate social. De asemenea, el funcţionează şi pentru a determina când, unde şi cum o nevoie acceptată poate fi exprimată şi satisfăcută. 78

În timp, SuperEgoul se dezvoltă până ajunge Ego ideal care ne asigură ţeluri pe o rază mare de acţiune, scopuri pentru care să ne luptăm. Murray extinde formularea Ego-ului lui Freud, propunându-i funcţia de organizator al comportamentului. Astfel, Ego-ul este mult mai activ, nu mai este servitorul Idului. Egoul conştient, planifică cursul acţiunii, şi funcţionează nu numai să înăbuşească plăcerea, ci de asemenea şi s-o hrănească organizând şi direcţionând expresia impulsurilor acceptate ale Idului. Egoul este arbitrul între Id şi SuperEgo poate să accepte şi să ajute, poate, de asemenea, integra aceste două aspecte ale personalităţii aşa încât, ceea ce dorim noi să facem (Id) este în armonie cu ce crede societatea că ar trebui să facem (SuperEgo). Există în sistemul lui Murray şi condiţii favorizante pentru apariţia conflictul între Id şi Super Ego. Un Ego puternic poate media efectiv între cele două, dar un Ego slab părăseşte, lasă personalitatea pe câmpul de luptă. Spre deosebire de Freud, totuşi, Murray nu a crezut că acest conflict este inevitabil. Întrebări de verificare: 1. Care sunt principiile personologiei? 2. Cum se structurează personalitatea în concepţia lui Murray?

Trăsături rezultate din analiza factorială: R. Cattell
Utilizarea unor complicate tehnici psihometrice pentru analiza personalităţii, a stat la baza elaborării unei teorii care asigură înţelegerea însuşirilor şi trăsăturilor ca rezultante ale interacţiunii ereditate-mediu. Cattell a încercat să definească personalitatea în următorii termeni: personalitatea este ceea ce permite predicţia în legătură cu ceea ce va face persoana într-o situaţie dată. Definiţia, crede Cattell, trebuie să coreleze două concepte incluse în studiul comportamentului: persoana şi situaţia stimul. Aceasta poate fi exprimată prin formula R = f ( P ,S) , răspunsul (R) este în funcţie de persoană (P) şi de stimul (S). În timp ce răspunsul şi stimulul se pot determina cu precizie în cadrul studiului experimental, persoana rămâne factorul ce necesită o intensă şi continuă cercetare. Înţelegerea structurii şi funcţionării personalităţii va fi facilitată de analiza trăsăturilor. Cattell a definit trăsăturile ca unităţi structurale relativ permanente ale personalităţii. Descrierea lui despre trăsături a derivat din analiza factorială. Cattell a clasificat trăsăturile după mai multe criterii: 1. În primul rând, el a făcut distincţie între trăsăturile comune şi trăsăturile unice. O trăsătură comună este acea trăsătură posedată de toată lumea la un anumit rang. Inteligenţa, extroversiunea şi sociabilitatea sunt exemple de trăsături comune. 79

Fiecare are aceste trăsături, dar unii oameni le au la un grad mai ridicat decât alţii. Argumentul lui Cattell de a sugera că trăsăturile comune sunt universale, este acela că, toţi oamenii au un potenţial ereditar similar şi sunt subiecţi ai unei presiuni sociale similare, cel puţin în cadrul aceleiaşi culturi. Oamenii diferă prin faptul că posedă sau deţin diferite valori sau gradaţii ale acestor trăsături comune. Ei de asemenea diferă, datorită trăsăturilor unice pe care le au, acele aspecte ale personalităţii împărtăşite şi de alţi câţiva oameni, dar nu în moduri identice. Trăsăturile unice sunt aparent particulare, se reflectă în interesele şi atitudinile noastre. 2. Al doilea criteriu de clasificare împarte trăsăturile în: trăsături aptitudinale, trăsături temperamentale şi trăsături dinamice sau energetice. Trăsăturile aptitudinale determină eficienţa în muncă, în diferite activităţi. Inteligenţa este o trăsătură aptitudinală; nivelul nostru de inteligenţă va ajuta determinarea procentului de realizare a scopului. Trăsăturile temperamentale descriu stilul general şi tonul emoţional al comportamentului – de exemplu cum ne afirmăm, cât suntem de comozi sau cât de iritaţi suntem. Aceste trăsături afectează modul în care ne purtăm, acţionăm, şi reacţionăm la situaţii. Trăsăturile dinamice sau energetice sunt forţele conducătoare ale comportamentului nostru şi definesc motivaţiile, interesele şi ambiţiile noastre. 3. Al treilea criteriu de clasificare a trăsăturilor în trăsături de suprafaţă versus trăsături sursă – este în funcţie de stabilitatea şi permanenţa lor. Trăsăturile de suprafaţă sunt caracteristici ale personalităţii, corelate una cu cealaltă, dar care nu constituie un factor de personalitate pentru că ele nu sunt determinate sau nu, au fost determinate de o singură sursă. Pentru că trăsăturile de suprafaţă sunt compuse din mai multe elemente, ele sunt mai puţin stabile şi permanente, şi deci, mai puţin importante în înţelegerea personalităţii. O mai mare importanţă o au trăsăturile sursă, factorii unitari ai personalităţii care sunt mult mai stabili şi, permanenţi. Fiecare trăsătură sursă generează un anumit aspect al comportamentului. Trăsăturile sursă sunt factori individuali, relevaţi în cadrul analizei factoriale, ce oferă o imagine de sinteză asupra subiectului în starea lui actuală şi baza predicţiilor privind comportamentul. Conform originii, trăsăturile sursă sunt clasificate ca oricare altele: trăsături structurale şi trăsăturile formelor-ambiante. Trăsăturile structurale sunt îşi au originea în condiţiile biologice, dar nu sunt neapărat, ereditare. De exemplu, consumul de alcool poate cauza comportamente ca şi nepăsare, neglijenţă, control redus al comportamentului. Analiza factorială va releva care din aceste caracteristici sunt trăsături sursă. Trăsăturile formelor-ambiante provin din influenţele sociale şi psihice din mediul nostru de viaţă, Cattell recunoscând astfel şi aici, interacţiunea dintre variabilele personale şi cele relaţionale. 80

Cattell a definit trăsăturile energetice sau dinamice ca fiind acele trăsături care sunt corelate cu motivaţia, o importantă problemă, controversată în multele teorii ale personalităţii şi a demonstrat că o teorie a personalităţii care nu reuşeşte să explice motivaţia este incompletă. Există două tipuri de trăsături: erg-uri şi sentimente. Cuvântul „erg” vine din cuvântul grecesc „ergan”, care înseamnă sursă, energie. Cattell a folosit termenul „erg” pentru a distinge conceptul de instinct de cel de dobândire. Aceste structuri sunt sursa de energie înnăscută pentru tot comportamentul; baza motivaţiei care direcţionează comportamentul spre un scop specific. Analiza factorială efectuată de Cattell a identificat 11 erg-uri: curiozitatea, sexul, protecţia, supunere, securitatea, dezgustul, gregarismul, atracţia, furia, foamea, afirmarea de sine În timp ce erg-ul este structural o trăsătură sursă, un sentiment este o trăsătură formă-ambiantă, care înseamnă că derivă din influenţe sociale şi fizice externe. Sentimentul este un model al atitudinilor învăţate care se focalizează pe un aspect important asupra vieţii unei persoane, ca şi naţiunea, ocupaţia, religia, pasiunile. Erg-urile şi sentimentele motivează amândouă comportamentul, dar există o diferenţă vitală între ele, pentru că este un erg este o structură permanentă a personalităţii, poate creşte mai puternic sau mai slab, dar nu poate dispărea. Sentimentele care rezultă din învăţare, pot să nu rămână cum au fost învăţate sau pot să dispară. Cattell a definit atitudinile ca fiind alcătuite din interesele, emoţiile şi comportamentul spre o anumită persoană, obiect sau eveniment. Când aplică termenul, nu face referire exclusivă la o opinie pentru sau împotriva a ceva, înţeles tradiţional, prin cuvântul „atitudine” în psihologie. Definiţia lui Cattell este largă, incluzând toate emoţiile noastre sau acţiunile spre un obiect sau situaţie. Trăsăturile energetice (erg-uri şi sentimente) şi atitudinile sunt legată printr-o sudare, care, înseamnă că în interiorul personalităţii sunt ierarhii, elemente subvenţionate sau subordonate altora. Atitudinile sunt subordonate sentimentelor; sentimentele la rândul lor sunt subordonate erg-urilor. Trebuie notat, că fiecare sentiment este subordonat unuia sau mai multor erg-uri. Întrebări de verificare: 1. Cum sunt clasificate trăsăturile de personalitate în concepţia lui Cattell? 2. Ce sens are termenul de erg?

The Big Five: P. Costa şi R.R. McCrae
În căutarea dimensiunilor cheie ale personalităţii utilizând aceeaşi tehnică a analizei factoriale au fost identificate următoarele cinci: extraversiunea, agreabilitatea, conştiinciozitatea, stabilitatea emoţională, deschiderea la experienţă. 81

Tabel 3.1. The Big Five
Extraversiunea Agreabilitatea Conştiinciozitatea Stabilitate emoţională Deschiderea la experienţă sociabil, vorbăreţ, deschis, iubitor de distracţii, aventuros, afectuos natural, firesc, gentil, de încredere, cooperant organizat, îngrijit, autodisciplinat, responsabil, perseverent, precis echilibrat, calm, liniştit imaginativ, sensibil, creativ, inventiv, receptiv ↔ ↔ ↔ ↔ ↔ retras, sobru, tăcut, prevăzător, închis, discret iritabil, neîndurător, suspicios, necooperant, încăpăţânat dezorganizat, neîngrijit, neglijent, fără dorinţe (scopuri), dus de val nervos, anxios, depresiv, excitabil, ipohondru insensibil, cu picioarele pe pământ, simplu

Cele cinci dimensiuni au caracter polar, aşa cum rezultă din lista de trăsături prezentată în tabelul 3.1. Extraversiunea, sociabilitatea, ambiţia, atracţia interpersonală, reactivitatea, se referă la capacitatea de orientare a personalităţii către exterior, modul de implicare în acţiune, sociabilitate şi ambiţie. Agreabilitatea, adaptabilitatea socială, nivelul socializării, amabilitatea, dragostea, se referă la calităţile emoţionale ale personalităţii şi la comportamentul social. Conştiinciozitatea, autocontrolul, responsabilitatea, puterea realizării, vizează modul de raportare la sarcini, activităţi, programe. Stabilitatea emoţională, controlul emoţional, arată caracteristicile emoţionale şi eventualele dificultăţi emoţionale ale personalităţii. Deschiderea la experienţă, cultura, intelectul, curiozitatea intelectuală, inteligenţa, subtilitatea se referă la funcţiile intelectuale ale personalităţii. Deşi teoria nu este pe deplin confirmată, mult studii acceptă ca dimensiuni de bază ale personalităţii, argumentând că acestea sunt utilizate pentru autodescriere de către exponenţii diferitelor culturi iar descrierile subiecţilor în urma contactului la prima vedere sau a unor interacţiuni scurte între străini ca şi cele provenite de la persoane care-i cunosc pe subiecţi, relevă prezenţa acestor cinci dimensiuni; mai ales apare în descrieri extraversiunea şi conştiinciozitatea. Acestea corelează şi cu succesul social. Întrebări de verificare: 1. Care sunt dimensiunile personalităţii în teoria The Big Five? 2. Ce dimensiuni corelează cu succesul social?

82

Psihologia umanistă: A. Maslow
Fondatorul umanismului în psihologie şi-a construit teoria pe baza studierii celor mai valoroşi reprezentanţi ai speciei umane, motivând că numai aşa se poate stabili întinderea potenţialului uman. Concluzia la care a ajuns în demersul său, este că fiecare om se naşte cu anumite nevoi ce determină creşterea, dezvoltarea şi realizarea deplină a potenţialului de care dispune. Pentru explicarea personalităţii, Maslow propune un sistem ierarhic al trebuinţelor înnăscute care activează şi direcţionează comportamentul uman. Deşi trebuinţele sunt instinctive, comportamentele prin care ele sunt satisfăcute se învaţă, de aceea, diferă de la o persoană la alta. Dispunerea trebuinţelor într-o ierarhie (figura 3.2) sugerează că cele aflate la bază trebuie să fie cel puţin parţial satisfăcute, înainte ca cele de la un nivel mai înalt să devină influente. De exemplu, oamenii flămânzi nu vor simţi nici un stimul pentru a-şi satisface nevoia de prestigiu social. Ei sunt obsedaţi de dorinţa de a găsi mâncare şi nu de ceea ar putea gândi alţii despre ei. Numai atunci când oamenii au hrană suficientă, sunt motivaţi de nevoile aflate mai spre vârful piramidei. Comportamentul uman nu este stimulat de toate aceste trebuinţe, în acelaşi timp, ci la un moment dat, numai o trebuinţă este dominantă. Care din ele are influenţa cea mai mare, depinde de cele care au fost deja satisfăcute. Caracteristicile generale ale trebuinţelor sunt prezentate de Maslow, astfel:   cu cât nevoia este mai joasă în ierarhie, cu atât mai mare este puterea, potenţialul şi prioritatea sa. Nevoile mai înalte sunt mai slabe; nevoile mai înalte apar mai târziu în cursul vieţii; nevoile fiziologice şi de securitate se manifestă în primul an de viaţă, cu prioritate, nevoile de apartenenţă şi stimă se dezvoltă în adolescenţă, iar nevoia de autorealizare se dezvoltă la vârsta mijlocie; pentru că nevoile mai înalte sunt mai puţin necesare supravieţuirii, gratificarea lor poate fi amânată. Eşecul de a satisface o nevoie mai înaltă, nu produce o criză, aşa cum face eşecul de a satisface o nevoie mai joasă. Din acest motiv, Maslow a numit nevoile joase, nevoi de deficit sau eşecul de a le satisface produce dificultăţi care se amplifică in timp; deşi nevoile mai înalte sunt mai puţin necesare supravieţuirii, ele contribuie totuşi la supravieţuirea şi mai ales la dezvoltarea individului. Satisfacerea lor conduce la o mai bună stare de sănătate, asigură o viaţă mai lungă, o eficienţă biologică sporită. Maslow le-a numit nevoi de creştere; satisfacerea nevoilor mai înalte este productivă şi benefică, atât biologic, cât şi psihologic. Aceasta duce la mulţumire, fericire şi la un sens al împlinirii. Gratificarea nevoilor înalte presupune circumstanţe externe mai favorabile; o nevoie nu poate fi satisfăcută pe deplin, înainte ca următoarea trebuinţă să devină importantă în ierarhie. Maslow sugerează un procentaj al satisfacerii fiecărei nevoi de-a lungul ierarhiei pe baza unui caz ipotetic: 85% nevoi fiziologice, 70% nevoi de securitate, 50% nevoi de apartenenţă şi dragoste, 40% nevoi de stimă, 10% nevoi de autorealizare.

83

Deşi ierarhia nevoilor se aplică celor mai mulţi, Maslow remarcă mai multe excepţii: oamenii dedicaţi unui ideal au sacrificat totul în mod intenţionat, pentru o cauză; uneori şi-au sacrificat chiar viaţa; oamenii care au postit pentru credinţa lor, şi au negat astfel nevoile fiziologice şi de siguranţă; persoanele religioase care au abandonat bunurile lumeşti pentru a împlini un jurământ de sărăcie, pot să-şi satisfacă nevoia de autorealizare, în timp ce-şi păstrează nevoile lor de bază la nivele reduse de gratificaţie. În mod similar, artiştii îşi pot periclita sănătatea şi confortul de dragul operei. O inversare mai obişnuită în ierarhie apare la acei oameni care acordă importanţă mai mare nevoii de stimă de sine decât dragostei, crezând că, nevoile de apartenenţă şi dragoste pot fi satisfăcute, numai dacă se simt mai întâi, ei înşişi, încrezători şi valoroşi.

Figura 3.2. Piramida trebuinţelor a lui Maslow

Maslow a accentuat rolul variabilelor înnăscute, personale în determinarea comportamentului, dar a recunoscut în acelaşi timp şi rolul variabilelor situaţionale. Nevoile ierarhizate se exprimă în comportament în cadrul relaţiilor cu oamenii şi cu evenimentele din mediul de viaţă. Maslow a subliniat că suntem responsabili de crearea sau de construcţia mediului social şi fizic în care funcţionăm. Impactul situaţiilor în care ne găsim, depinde în mare măsură, de modul în care ne percepem şi de modul în care înţelegem situaţia în care ne aflăm, astfel încât, multe din efectele unei situaţii de viaţă sunt o funcţie a acestor percepţii. În concluzie, comportamentul uman este determinat de ambele variabile, trebuinţele înnăscute şi variabilele situaţionale sau trăsăturile lumii externe. Maslow propune deci, o viziune interacţionistă asupra devenirii personalităţii şi a comportamentului uman, înaintea declanşării controverselor pe tema persoana situaţie.

84

Întrucât Maslow continuă studiul său despre persoanele autorealizate, ajunge la concluzia că acestea diferă în funcţie de motivaţia lor esenţială. Pornind de aici, el dezvoltă o teorie motivaţională care să explice autorealizarea, utilizând conceptul de metamotivaţie. Oamenii care-şi satisfac nevoia de autorealizare, sunt preocupaţi de împlinirea potenţialului lor şi de înţelegerea şi cunoaşterea mediului. În starea de metamotivaţie, ei nu caută să reducă tensiunea, să satisfacă o deficienţă, să lupte pentru un obiect specific. Mai degrabă, ţelul lor este să îmbogăţească şi să lărgească aria preocupărilor, să le amplifice, astfel, prin diverse experienţe solicitante. Cei ce se autorealizează, funcţionează la un nivel, dincolo de lupta pentru ceva, ce va satisface o nevoie de reechilibrare, întrucât toate acestea au fost împlinite. Maslow propune o listă de metanevoi care sunt considerate nevoi de creştere, spre care evoluează persoanele ce se autorealizează. Metanevoile sunt mai degrabă, stări de a fi, decât scopuri specifice. Eşecul de a le satisface este dăunător, ca şi eşecul în satisfacerea altor nevoi şi produce un fel de metapatologie, care împiedică persoanele să se exprime, să-şi folosească şi să-şi împlinească potenţialul. Cercetările lui Maslow asupra celor mai buni reprezentanţi ai umanităţii, au stat la baza teoriei sale despre personalitatea deplin realizată. Deşi nu a găsit mulţi oameni pe care să-i considere autorealizaţi – a estimat că persoanele autorealizate reprezintă un procent sau chiar mai puţin din populaţie – a studiat totuşi, un număr suficient dintre aceştia, pentru a-şi fundamenta concluziile referitoare la caracteristicile persoanelor autorealizate. Dacă nevoia de autorealizare este înnăscută şi prin urmare, nu trebuie învăţată, se pune, firesc întrebarea: de ce nu toţi oamenii ajung la realizare deplină? De ce mai puţin de un procent din populaţie ajunge la această stare? Un motiv al nerealizării este acela că, cu cât este mai înaltă o nevoie în ierarhie, cu atât este mai slabă, deci, fiind cea mai înaltă nevoie, autorealizarea are forţa cea mai redusă, interferând uşor sau fiind inhibată de alte presiuni. De asemenea, factori de opoziţie se pot găsi şi în realitate: un mediu emoţional ostil sau respingător ce poate crea dificultăţi nu numai în satisfacerea nevoilor de dragoste şi stimă ci şi în satisfacerea nevoilor de autorealizare. La un nivel mai scăzut, condiţiile economice precare pot determina dificultăţi în satisfacerea nevoilor fiziologice şi de securitate şi întrucât nevoile de la baza piramidei trebuie să fie satisfăcute cu prioritate, nevoia de autorealizare rămâne neîmplinită. Educaţia inadecvată şi practicile greşite de creştere a copilului, pot, de asemenea, contrazice autorealizarea. Dacă se ajunge la exagerare în protejarea copiilor cărora nu li se permite manifestarea unor comportamente noi sau le este îngrădită acţiunea de explorare a unor noi idei sau conduite, atunci ei vor ajunge inhibaţi ca adulţi, înăbuşiţi în creşterea şi în exprimarea activităţilor necesare pentru autorealizare. Comportamentul opus şi excesiva libertate acordată de părinţi, pot fi de asemenea dăunătoare sau periculoase, Maslow avertizând, că prea mult libertate în copilărie, conduce spre anxietate şi insecuritate, zădărnicind satisfacerea nevoilor de apărare şi ordine. 85

Maslow subliniază că dragostea acordată copilului, fără limite, este condiţia esenţială a autorealizării. De asemenea, a precizat importanţa satisfacerii nevoilor fiziologice şi de securitate în primii ani de viaţă. Fără dragoste parentală, securitate şi stimă în copilărie, este dificil ca adultul să se autorealizeze. Un alt motiv care poate determina eşecul autorealizării se referă la temerile şi dubiile în legătură cu abilităţile noastre. Suntem simultan, stimulaţi dar şi înfricoşaţi şi chiar ameninţaţi de posibilităţile noastre crescânde, dar adesea, teama are întâietate. Autorealizarea cere curaj. Chiar şi atunci când nevoile joase au fost împlinite, nu putem aştepta cu pasivitate ca autorealizarea şi desăvârşirea să se producă de la sine. Procesul cere efort, disciplină şi autocontrol. Poate părea uşor şi precaut să accepţi viaţa aşa cum este, în loc să cauţi solicitări noi. Persoanele care se autorealizează se testează şi se solicită de către ele însele, abandonează obişnuinţele şi slujbele sigure, renunţă la comportamentele şi atitudinile familiare, se expun în mod intenţionat, noului. Întrebări de verificare: 1. Care sunt caracteristcile trebuinţelor în teoria lui Maslow? 2. Care sunt obstacolele în calea autorealizării?

Teorii cognitiv-comportamentale: A.T. Beck
Întemeiată pe experienţa clinică, concepţia lui Beck (1967, 1988) se bazează pe ipoteza că persoanele depresive interpretează evenimentele într-un mod distorsionat, neîntemeiat informaţional, iar aceste premise nu confirmă şi nu susţin interpretarea. Teoria cuprinde următoarele elemente explicative: triada cognitivă negativă referitoare la sine, la lume şi la viitor, apariţia automată a gândurilor negative, de autoînfrângere şi autodistrugere, distorsiuni cognitive în percepţia şi procesarea informaţiei, asumpţii fundamentale distorsionate, numite schemate depresogene. Primul element al triadei negative, viziunea negativă asupra propriei persoane, se referă la modul în care individul se percepe ca fiind indezirabil social, lipsit de merite, de calităţi, deficient fizic sau moral. Mediul este perceput ca fiind încărcat cu probleme şi obstacole de netrecut, deosebit de solicitant. Viitorul este pus sub semnul unui eşec permanent. Beck subliniază că trăsăturile negative ale triadei cognitive explică majoritatea simptomelor ce caracterizează sindromul depresiv. Triada negativă este responsabilă pentru predispoziţia individului spre devalorizarea competenţei personale, şi identificarea eşecului în toate planurile activităţii. Gândurile negative de autoînfrângere corelate cu viziunea despre sine apar fără o reflectare şi fără o analiză întemeiată a situaţiilor percepute de subiect ca ameninţătoare. Fiind apropiate de normele fundamentale ale vieţii, gândurile 86

negative sunt acceptate necritic şi de multe ori, apar atât de rapid, încât, devin dificil de conştientizat. În schimb, emoţiile negative ce le însoţesc, sunt de durată mult mai mare şi sunt mult mai uşor de recunoscut.
Experienţa tim purie

Form area schem atelor disfuncţionale (asum disfuncţionale) pţii

Incidente critice

Activarea schem atelor sau asum pţiilor

Gânduri negative autom atizate

Sim ptom depresiei ele

Com portam entale Motivaţionale Afective Cognitive

Som atice

Figura 3.3. Modelul cognitiv al depresiei

Distorsiunile cognitive în percepţia şi procesarea informaţiei cuprind: inferenţe arbitrare a unor consecinţe negative, abstractizarea selectivă a evenimentelor negative dintr-o multitudine de informaţii şi ignorarea altor caracteristici importante, suprageneralizarea conţinând interpretarea unor experienţe precedente singulare, ca tipice, gândire dihotomizantă, absolutizantă („totul sau nimic”), diminuarea reuşitei şi amplificarea pierderii, personalizare. Asumpţiile fundamentale disfuncţionale sau auto(schematele) disfuncţionale reprezintă structuri cognitiv emoţionale, reprezentări organizate ale experienţei anterioare, care sunt utilizate să dea sens noilor experienţe, să faciliteze rememorările şi să guverneze comportamentul. Schematele includ cunoaşterea şi credinţele, dispoziţia emoţională şi motivaţia persoanei şi au drept consecinţă negativă, introducerea de tendinţe şi direcţii, preferinţe şi distorsiuni atât în construcţia iniţială a unei experienţe, cât şi în reconstrucţia sa ulterioară. Schematele se achiziţionează în copilărie. Deşi rămân în afara câmpului conştiinţei, schematele se pot activa cu uşurinţă şi devin preponderente atunci când subiectul percepe un eveniment sau o situaţie ca fiind ameninţătoare. Mecanismul prin care schematele latente disfuncţionale sunt activate, a fost explicat pe baza ipotezei vulnerabilităţii schematei (posibilitatea existenţei unui stil cognitiv negativ la indivizi care nu sunt depresivi pe moment, dar îi face 87

vulnerabili, mai ales, în faţa situaţiilor stresante), ipoteza vulnerabilităţii relaţiei schemată-eveniment, schemată depresogenă este activată de prezenţa unui eveniment congruent schematei, prin ipoteza activării diferenţiale (dispoziţia depresivă creşte accesibilitatea cogniţiilor negative şi diminuează accesibilitatea cogniţiilor pozitive). Cercetările empirice susţin prima ipoteză. Beck arată că schematele latente depresogene pot fi întâlnite la două categorii de indivizi: la cei autonomi, dar cu nevoi de autorealizare foarte înalte şi acute şi cu standarde de autoexigenţă similare sau la cei dependenţi, sociotropi cu necesităţi puternice de apropiere şi securitate în relaţiile interpersonale. Schematele lor se activează la stresori relevanţi, cum ar fi pierderea locului de muncă pentru cei din prima categorie, respectiv, ruperea unei relaţii semnificative, pentru ceilalţi. Întrebări de verificare: 1. Ce este triada cognitivă? 2. Cum se activează schematele disfuncţionale?

3.3. Dimensiuni ale personalităţii
Temperamentul Ce este temperamentul?
Termenul dezvoltare umană se referă la drumul de viaţă al fiinţei umane, cu momente de ascensiune, de stagnare şi regres, cu ritmuri diferite, cu schimbări imperceptibile ce alternează cu salturi spectaculoase, cu asimetrii între drumul în sus şi drumul în jos. Evităm termenul de maturizare care sugerează înfăptuirea unui program prestabilit genetic, derulat secvenţial în condiţii fizice obişnuite. Însuşirile ce aparţin temperamentului pot fi remarcate şi în activităţile educative, în capacitatea de efort, în rezistenţa la suprasarcini sau la stimuli supraadăugaţi, în puterea de muncă din perioadele suprasolicitante ale sesiunilor de examene, în ritmul vorbirii, al scrierii, în ţinută şi mişcări, în conduita emoţională, etc. Există mai multe descrieri şi clasificări ale temperamentelor, însoţite de explicarea deosebirilor temperamentale, începând cu Hyppocrates şi ajungând până în epoca noastră: Kretschmer, Sheldon, Pavlov şi descendenţii săi, Jung, J. Eysenck, M. Yela. Cea mai cunoscută clasificare şi descriere a temperamentelor porneşte de la Hyppocrates. La aceasta au fost adăugate în timp, noi date, rezultând cele patru 88

portrete temperamentale cunoscute: sangvinic, coleric, flegmatic şi melancolic, a căror descriere o prezentăm (după Radu, 1991).  Temperament sangvinic: hiperreactiv pe plan motor, activism crescut, tempo rapid în activitate, emoţii intense dar sentimente superficiale, dispoziţie stenică, abundenţa expresiei verbale, resimte nevoia de variaţie în decor şi în activitate, decizie rapida, adaptabilitate ridicata; fire deschisa, comunicativa, angajare uşoară în activitate, etalarea rapidă a posibilităţilor, capacitate de lucru îndelungată, îşi menţine rezistenţa şi echilibrul psihic în situaţii dificile, suportă fără criză insuccesele. Temperament coleric: reactivitate motorie accentuată, energic, nereţinut, tendinţă spre impulsivitate, nestăpânire de sine, agitaţie, uneori agresiune, procese afective intense, cu o expresivitate manifestă, explozii emoţionale; fire deschisă, alternanta între activism impetuos şi perioade de delăsare; plăcerea de a opune rezistenţă, tendinţa de dominare în grup; într-o sarcina îşi etalează rapid posibilităţile; incapabil să desfăşoare munci de migală; înclinaţie spre stări de alarmă şi exagerare. Temperament flegmatic: calm, tempoul activităţii lent, echilibru emoţional, sentimente durabile, reactivitate emoţionala redusa; tablou comportamental sărac în manifestări, lentoare în mişcări şi limbaj; răbdare, toleranţă; înclinaţii spre rutină, stereotipuri, pedanterie; refuzul schimbărilor le compensează prin capacitate de munca îndelungată şi tenace, capabil de muncă de migală, cugetat în tot ceea ce face. Temperament melancolic: hipotonie, capacitate de lucru redusă în condiţii de suprasolicitare, volum redus al activităţii (nu poate duce suprasarcini); slabă rezistenţă neuropsihică, randament progresiv, treptat, dar calitativ comparabil cu al celorlalţi, sensibilitate ridicată, puternic afectat de insuccese, neînarmat pentru lupta în împrejurări mai grele ale vieţii; dificultăţile de adaptare le compensează prin închidere în sine (refugiu în plan imaginar), prudenta exagerata în situaţii noi, se „decompensează” mai uşor în situaţii critice; procese afective cu adânci rezonanţe; sentimente de durata; dependenta în condiţii de grup, capabil de munci de fineţe şi acţiuni de migală cu preţul epuizării mai rapide.

Prezenţa în aceeaşi măsură atât a aspectelor pozitive, cât şi a celor negative, la fiecare temperament arată că fiecare poate prezenta atât însuşiri avantajoase, cât şi caracteristici nefavorabile. Exprimarea în conduită a celor două aspecte contradictorii la indivizi diferiţi sau la acelaşi subiect în situaţii şi în momente de timp diferite, depinde de influenţele exercitate asupra temperamentului de sistemul atitudinilor şi de abilităţile persoanei, în mod deosebit, de cele intelectuale; de specificul situaţiei în care se află persoana sau de starea sa actuală, se schimbările intervenite pe parcursul timpului. Încercarea de a încadra un anumit subiect într-un tip temperamental este dificilă şi nu lipsită de erori în rememorarea şi interpretarea faptelor. Este importantă colectarea datelor privind comportamentul subiectului în situaţii de viaţă cu grade diferite de dificultate şi noutate. Procesul de colectare şi interpretare este marcat

89

de schematele cognitive, de uitare, de distorsiunile sau construcţiile memoriei, de stările emoţionale sau de stereotipuri. Luarea în considerare a aspectelor dinamico-energetice este absolut necesară în procesul instructiv educativ ca şi în orice activitate umană, întrucât, multe cazuri de inadaptare şcolară sau profesionala sunt cauzate de necorespondenţa, chiar discordanţa, dintre particularităţile dinamico-energetice şi natura activităţii. Ca atare, în orientarea spre diferite şcoli şi meserii trebuie să se ţină seama şi de dominantele temperamentale. De exemplu, unui sangvinic i s-ar potrivi, mai ales, activităţi diversificate, cu multe elemente noi, unui flegmatic, activităţi cu caracter stereotip, un melancolic ar funcţiona mai bine dacă i s-ar prescrie reguli, decât în condiţii de independenţă, un coleric trebuie să aibă posibilitatea de a-i conduce pe alţii, de a risca, de a fi în competiţii. În activităţile sociale care necesită contacte cu publicul, se recomandă un tip sangvinic, un melancolic ar face faţă mai greu, în schimb va prefera să lucreze mau mult singur, într-un mediu liniştit. În perioadele de examene, fiecare tip poate să-şi valorifice aspectele avantajoase, dar poate avea probleme din cauza celor negative.  Sangvinicul este încrezător şi optimist, are putere de muncă, dar se plictiseşte prea repede, nu se concentrează, nu aprofundează, nu-şi face griji, ia lucrurile prea uşor, se pregăteşte superficial. Colericul se poate baza pe puterea sa de muncă, pe energia sa, pe disponibilitatea de a înfrunta sarcini dificile, dar impulsivitatea, reactivitatea prea puternică, tendinţa de exagerare sau căutarea conflictelor îl fac adesea să abandoneze, să provoace mânia profesorilor, să lucreze în salturi sau dezordonat. Perseverenţa, calmul, echilibrul, capacitatea de muncă, răbdarea ar fi în avantajul unui flegmatic, dar ritmul lent, adaptabilitatea mai redusă, reactivitatea întârziată, munca după şabloane îi sunt nefavorabile. Un melancolic, poate fi conştiincios, se pregăteşte din timp, pune accent pe calitate, acordă importanţă normelor stabilite de profesori (frecvenţă, bibliografie, lucrări), dar îi este teamă de eşec, nu are încredere, se pierde în situaţii critice, iar rezistenţa sa neuropsihică este mai redusă.

Întrebări de verificare: 1. Ce activităţi ar fi mai potrivite pentru fiecare tip de temperament? 2. Cum se prezintă în situaţii de aşteptare fiecare tip de temperament?

Modele explicative privind temperamentul
Temperamentul şi tipul de sistem nervos Pe baza experimentelor efectuate iniţial pe animale, apoi pe oameni, Pavlov şi colaboratorii săi au stabilit existenţa unei corespondenţe între tipurile de activitate 90

nervoasă superioară (ANS) având la bază cele două procese nervoase fundamentale, excitaţia şi inhibiţia şi temperamentele clasice. Asocierea dintre tipurile de ANS şi cele patru temperamente clasice este sintetizată în figura 3.4. Însuşirile SNC (sistem nervos central) se exprimă în modurile de manifestare externă, în comportament. În aceste condiţii, temperamentul reprezintă exteriorizarea în conduită a tipului de ANS. Desigur, corespondenţa dintre tipul de SN şi temperament nu semnifică identitate întrucât prima este o noţiune fiziologică, iar a doua psihologică. Tipul de SNC fiind determinat ereditar, înseamnă ca şi temperamentul se află sub incidenţa determinării genetice, indirect însă, prin tipul de ANS. Procesele şi însuşirile psihice au la baza programe la nivelul SNC în care se traduce informaţia genetica purtata de ADN. Componenta genetică acţionează mediat asupra psihicului prin intermediul SN. Între genă şi comportament se interpune mediul şi istoria individuală. Cele trei criterii reprezintă de fapt, dimensiuni bipolare, nu simple dihotomii. Deci, în realitate tipul pur, aflat la extreme, la poli are o frecvenţă rară. Pe aceeaşi dimensiune se vor întâlni gradaţii intermediare.

Tipul ANS Criteriul forţei Puternic Slab puternic, echilibrat, mobil puternic, neechilibrat puternic, echilibrat, inert slab

Temperament Sangvinic

Criteriul echilibrului

Echilibrat Neechilibrat

Coleric

Flegmatic Melancolic

Criteriul mobilităţii

Mobil Inert

Figura 3.4. Relaţia dintre tipul de ANS şi temperament

Biotipologiile Cu termenul generic de biotipologii sau cu cel de tipologii constituţionale sunt denumite acele teorii care asociază unui tip de constituţie somatica, un anumit portret psihologic. Primul care a reuşit să încadreze problema tipologiei constituţionale în coordonatele psihologiei a fost medicul psihiatru E. Kretschimer. El a pornit de la constatarea ca majoritatea schizofrenicilor pe care îi trata aveau o constituţie astenică şi majoritatea celor ce sufereau de psihoza circulară (maniaco-depresivii) 91

aveau constituţia picnică. Pe baza acestei corelaţii a elaborat o tipologie valabilă şi la oamenii sănătoşi. Cercetările ulterioare din domeniul fiziologiei şi biochimiei au arătat că structura corporală este în strânsă legătură cu particularităţile individuale ale metabolismului, ale proceselor endocrine, cu întreg chimismul organismului, deci şi cel al SN, ceea ce imprimă anumite particularităţi ANS (exista deci puncte comune între acest model explicativ şi cel elaborat de Pavlov). În esenţă, tipologia lui Kretschmer se poate sintetiza în tabelul 3.2: Tabelul 3.2. Relaţia dintre biotip, structură psihică şi boală psihică
Tipul constitutional sau Biotipul Picnic Astenic Atletic Tipul psihic (temperamental) Ciclotim Schizotim Boala psihică spre care este predispus Psihoza maniaco- depresivă Schizofrenia

Ca aspect fizic, tipul picnic se caracterizează printr-o siluetă de statură mijlocie, mai degrabă scund şi îndesat, predomină orizontala, exces ponderal, faţa plină, mâini şi picioare mai scurte, abdomenul şi toracele bine dezvoltate, gâtul scurt. Tipul astenic se caracterizează printr-o dezvoltare preponderent verticală, corpul alungit şi slab, greutatea inferioară celei normale în raport cu înălţimea sa, mâini şi picioare lungi şi subţiri, sistem osteo-muscular firav. Tipul atletic este bine proporţionat fizic, având toracele şi musculatura bine dezvoltate.  Ciclotimul (picnicul) are următoarele caracteristici: vioiciune, mobilitate, optimism, umor, spontaneitate în gesturi şi vorbire, capacitate de a stabili uşor contacte, dar şi o anumita superficialitate în relaţiile sociale, înclinaţie către concesii şi compromisuri, spirit mai practic. Schizotimul prezintă trăsături contrare: înclinaţie spre abstractizare, interiorizare, sensibilitatea pentru forma exterioară a relaţiilor dintre oameni, meticulozitate dusă uneori până la pedanterie, un acut simţ al onoarei, manifestări de ambiţie ce ascund adesea un complex de inferioritate. Tipul intermediar se defineşte prin înclinaţia spre activităţi ce reclamă un mare volum de mişcări şi un mare consum de energie, echilibru emoţional, trăiri afective stenice, încredere în sine, autoapreciere realistă.

Controlul experimental al tipologiei lui Kretschmer a arătat legătura dintre profilul psihologic şi cel somatic este mai evidentă pentru cazurile patologice. Tipologia constituţionala poate fi utilizată ca punct de plecare, cu o oarecare valoare predictivă în determinarea profilului psihologic. Aspectul corporal ţinând de simptomatica stabilă, sesizabilă direct prin observaţie, poate sugera direcţia cercetărilor în investigaţia psihologică. 92

W. H. Sheldon a elaborat o altă tipologie constituţională având drept criteriu relaţia dintre cele trei straturi embrionare, caracterul dominant al unuia faţă de celelalte. Tipul somatic endomorf este determinat de predominarea endodermului şi se caracterizează prin dezvoltarea accentuată a viscerilor. Sub aspect psihologic îi corespunde viscerotonul. Tipul mezomorf este determinat de predominarea mezodermului şi poate fi caracterizat prin dezvoltarea mai accentuată a sistemului osteomuscular. Lui îi corespunde ca tip de temperament somatonul. Tipul constituţional ectomorf rezulta din predominanta în faza embrionara a ectodermului şi se caracterizează printr-o constituţie corporala astenică. Corespondentul lui în plan temperamental este cerebrotonul. Principalele trăsături ale celor trei temperamente se prezintă astfel:  Viscerotonul; caracter relaxat al ţinutei şi mişcărilor, dorinţa de confort fizic, plăcerea de a mânca în comun, sociofilie, comunicativ, amabilitate nediscriminatorie, toleranta, somn adânc, la necaz simte nevoia de contact social, orientat spre activităţi ce ţin de copilărie. Somatotonul: aserţiune în ţinută şi mişcări, dorinţa de aventură fizică, nevoia de efort fizic, manifestări energice, tendinţa de a domina, de a avea putere, curaj şi combativitate fizica, plăcerea riscului, competitivitate, agresiune, claustrofobie, voce nereţinută, indiferenţă spartană la durere, duritate în maniere, somn neliniştit, la necaz simte nevoia de acţiune, orientare spre activităţi ce ţin de tinereţe. Cerebrotonul: mişcări reţinute, tendinţa de izolare, sociofobie, agorafobie, discreţie în domeniul afectiv, încordare mintală, hiperatenţie, voce reţinută, evitarea zgomotului, meditaţie, introversiune, la necaz simte nevoia de singurătate, orientat spre activităţi ce ţin de fazele finale ale vieţii.

Teoria factorială a lui H.J. Eysenck Aplicând metoda analizei factoriale (probe, teste, chestionare, evaluări, prelucrate apoi statistic, corelate între ele în cele din urmă rezultă mai multe categorii de factori cu grade diferite de generalitate), autorul a identificat două dimensiuni temperamentale fundamentale: dimensiunea extraversiune-introversiune şi dimensiunea stabilitate-instabilitate emoţională. Prima este identică cu cea relevată de C.G. Jung, iar a doua aproape echivalentă cu factorul Will evidenţiat prin analiza factorială de Spearman şi Webb şi reprezentând integrarea, stabilitatea, controlul. La polul negativ al acestei dimensiuni găsim neuroticismul; instabilitatea, dezechilibrul emotiv (W-), iar la cel pozitiv (W+): integrare, stăpânirea de sine, autocontrolul, forţa eului. Întrebări de verificare: 1. Ce asocieri s-au stabilit între tipurile de ANS şi temperamentele clasice? 2. Ce asemănări există între biotipurile de lui Kretschmer şi cele ale lui Sheldon?

93

Identificarea temperamentului
Pentru cunoaşterea tipului temperamental se poate utiliza observaţia şi autoobservarea comportamentului în situaţii cu diferite grade de dificultate şi noutate. Există mai multe grile de observaţie, prezentate în lucrările de specialitate. Una dintre ele, ne sugerează că putem determina tipul dominant de ANS şi corespunzător, tipul temperamental pe baza criteriilor comportamentale prezentate în tabelul 3.3. Tabelul 3.3. Exprimarea tipului de ANS în comportament (după Radu)
Forţa proceselor nervoase Tipul puternic capacitatea de lucru intensă şi prelungită, inclusiv în condiţii de suprasolicitare, stres; Tipul slab capacitate de lucru în regim de dozare uniformă a efortului; consum mic pe unitate de timp dar eşalonat în continuitate; declin rapid în situaţii de stres; oboseala se instalează rapid şi se dovedeşte persistentă; volum mai mic al activităţii (nu poate duce „suprasarcini”), dificultatea atenţiei distributive; stimulii supraadăugaţi exercită o influenţă inhibitivă accentuată; suprasolicitarea inhibiţiei duce la suprimarea reacţiilor învăţate, la conduita haotică; mobilizare excesivă în raport cu sarcina;

restabilire rapidă după efort/oboseală; capacitate de a cuprinde sarcini complexe, rezistenţă la stimuli supraadăugaţi;

menţinerea îndelungată, în probă de învăţare, a platoului atins prin exerciţiu relaţie aproximativ liniară între nivelul mobilizării energetice şi dificultatea sarcinilor praguri senzoriale ridicate, sensibilitate redusă.

praguri senzoriale joase, sensibilitate ridicată. Balanţa proceselor nervoase Tipul echilibrat Tipul neechilibrat efectuarea în mod egal în timp a aceleiaşi evoluţie sincopată a activităţii; activităţi; coordonare motorie; coordonare mai dificilă; concurenţa (suprapunerea) a două activităţi nu suprapunerea de activităţi (sarcini) perturbă are efecte negative; sarcina de bază; uşurinţa atenţiei distributive; suportă situaţii de aşteptare prelungite; tendinţe spre surexcitare; suportă greu „afectul aşteptării prelungite”; dezvoltă uşor stăpânire de sine. izbucniri nervoase frecvente, reacţii explozive; intensitatea reacţiei de orientare se asociază cu predominarea excitaţiei. Mobilizare proceselor nervoase Tipul vioi, mobil Tipul inert adaptare rapidă la împrejurări noi de viaţă; ritm lent de adaptare la situaţii noi; inerţia viteză sporită în formarea reacţiilor noi; deprinderilor şi stereotipiilor; trecerea uşoară de la repaus la activitate şi trecerea anevoioasă de la repaus la activitate şi invers; invers; mobilitate motorie şi verbală. lentoare în mişcări şi limbaj.

Întrebări de verificare: 1. Ce caracteristici comportamentale prezintă tipul slab? 94

2. Prin ce se deosebeşte tipul echilibrat de cel neechilibrat?

Aptitudinile
Identificarea şi stimularea aptitudinilor exprimă măsura eficienţei activităţilor şcolare. În acelaşi timp, cercetarea aptitudinilor, în special a inteligenţei, corelarea acestora cu potenţialul creativ constituie o preocupare perenă a cercetării psihologice.

Ce sunt aptitudinile?
Aptitudinile reprezintă latura sau aspectul instrumental-operaţional al personalităţii, cu alte cuvinte, uneltele, mijloacele cu care acţionează sau cu care lucrează oamenii, mai performante la unii, mai rudimentare la alţii. Aceste instrumente există în general la fiecare, dar randamentul lor este diferit. În cunoaşterea comună şi în unele forme ale cunoaşterii ştiinţifice, termenul de aptitudine vizează numai nivele superioare ale însuşirilor. Un asemenea grad de dezvoltare face posibilă reuşita unei activităţi cu eforturi reduse şi la cote de performanţă superioare mediei. În majoritatea lucrărilor de specialitate,termenul de aptitudini a fost înlocuit cu cel de abilităţi, probabil pentru a elimina accepţiunea restrictivă. Însuşirile pe care le putem numi aptitudini sau abilităţi, au grade diferite de dezvoltare, de aceea nivelul eficienţei activităţii este diferit de la o persoană la alta. Cel puţin în limitele foarte generoase ale normalului, aptitudinile asigură realizarea activităţilor la parametri optimi de calitate şi volum. Un nivel superior, face ca activitatea să se desfăşoare cu eforturi reduse şi să se obţină succese. Peste acest nivel, există posibilitatea manifestărilor creatoare, originale. Sub limită, activitatea se desfăşoară în condiţii de dependenţă şi în forme mult simplificate, dominând aspectele repetitive, stereotipe. Pentru a ilustra ideea, să ne gândim la relaţia dintre inteligenţă şi activitatea şcolară. Nivelul intelectual mediu permite o adaptare corespunzătoare la exigenţele şcolii, parcurgerea tuturor treptelor sistemului de învăţământ, desigur cu efort. Cei situaţi sub limită, persoanele cu dizabilităţi intelectuale nu vor face faţă cerinţelor şcolii obişnuite. Ei vor fi educaţi în forme instituţionale mai simple, desfăşurate pe parcursul unor perioade mai lungi de timp, cu mai multă îndrumare şi control. În termenul de abilităţi se includ: inteligenţa, atenţia, calităţile memoriei, calităţile limbajului, însuşirile imaginaţiei, însuşirile gândirii, spiritul de observaţie, acuitatea şi discriminarea senzorială, dexteritatea manuală, dexteritatea digitală, flexibilitatea corporală, timpul de reacţie, forţa fizică etc.

95

Se poate constata că reuşita unei acţiuni, oricât ar fi de simplă, depinde de prezenţa mai multor abilităţi şi că o anumită abilitate se regăseşte ca şi condiţie a reuşitei, în diferite tipuri de activitate. Nici un om nu posedă însuşiri instrumental-operaţionale situate toate, la acelaşi nivel de dezvoltare. Dezvoltarea inegală a abilităţilor permite orientarea spre activităţi pentru care prezentăm nivele mai înalte, sporind astfel, şansele succesului. În procesul activităţii, există posibilitatea compensării abilităţilor, de exemplu, volumul redus al memoriei poate fi suplinit de capacitatea de a stabili noi conexiuni. Identificarea aptitudinilor se realizează pe baza următoarelor repere:    nivelul performanţei; manifestarea timpurie la cote înalte de realizare; eficienţa însuşirii unei activităţi noi.

Fiecare modalitate de identificare prezintă inevitabile riscuri. De exemplu, nivelul reuşitei este condiţionat şi de intensitatea motivaţiei, iar absenţa realizărilor excepţionale la vârsta copilăriei nu reprezintă un fundament temeinic pentru o predicţie negativă. Întrebări de verificare: 1. Ce abilităţi stau la baza performanţei şcolare? 2. Cum se pot descoperi abilităţile?

Inteligenţa
Considerăm inteligenţa ca aptitudine generală care asigură adaptarea eficientă la împrejurări de viaţă dificile, la activităţi problematice pentru care nu dispunem de soluţii elaborate. Capacitatea de a anticipa soluţiile posibile pe baza restructurării permanente a conduitelor învăţate, este esenţa inteligenţei. Inteligenţa nu este un proces psihic, dar se serveşte de acestea, mai ales de cele cognitive, pentru a înfăptui adaptarea: de gândire, de memorie, de limbaj, de imaginaţie, de percepţie. Realizarea conduitei inteligente presupune convergenţa proceselor, a funcţiilor psihice spre o structură cognitivă unitară şi dinamică, diferită de la un individ, la altul. Evaluarea inteligenţei altora sau autoevaluarea inteligenţei este o preocupare prioritară pentru că ea este implicată în toate aspectele comportamentului: reuşita în activitatea şcolară, succesul în activităţile sociale, randamentul în soluţionarea noilor sarcini, depăşirea celorlalţi, succesul în carieră sau în relaţiile interpersonale. Nu este, deci, întâmplătoare, atenţia acordată în cercetarea psihologică, naturii, originii sau formelor inteligenţei, sau preocupările privind 96

evaluarea nivelului intelectual şi predicţia asupra evoluţiei intelectuale, sau corelaţia dintre nivelul actual al inteligenţei şi reuşita în diferite tipuri de activităţi. Pentru o definiţie de lucru, propunem pe baza unor recente aserţiuni ale experţilor să înţelegem prin inteligenţă, abilităţile:      de înţelegere a ideilor complexe; de adaptare eficientă la mediu; de învăţare din experienţă; de a angajare în diferite forme de soluţionare a problemelor; de depăşire a obstacolele cu succes.

Studii asupra inteligenţei Cercetarea inteligenţei în unitate cu preocupările legate de evaluarea şi măsurarea ei, asemenea altor probleme ale psihologiei, generează controverse, al căror efect în practica educaţională nu poate fi neglijat. Sunt şi astăzi actuale preocupările legate de influenţele moştenirii genetice sau de consecinţele stimulărilor ambientale. Spearman (1927), consideră ca performanţele în toate sarcinile cognitive depind de un factor general primar, prezent în toate (denumit factorul g) şi de unul sau mai mulţi factori particulari, prezenţi numai în anumite tipuri de sarcini. Factorul g, în concepţia lui Spearman reprezintă inteligenţa. Toate sarcinile cognitive impuse de şcoală, solicită acelaşi factor, ceea ce ar explica existenţa unor elevi sau studenţi buni la toate materiile, în aceeaşi măsură sau a celor slabi la toate disciplinele şcolare. Thurstone (1938), crede că inteligenţa este compusă din mai multe abilităţi primare:    verbală – înţelegerea cuvintelor şi a semnificaţiei ideilor; numerică – viteza şi corectitudinea operării cu numere; spaţială – abilitatea de reprezentare tridimensionala a obiectelor.

Aceste abilităţi operează mai mult sau mai puţin independent. Unele componente se află la nivele ridicate, altele mai scăzute, la acelaşi subiect. Ca atare, unii vor fi mai buni la literatură, la limbi străine, la filosofie, alţii la algebră ori la geometrie ori la desen tehnic; aceiaşi elevi care excelează la unele discipline şcolare, dau rezultate mediocre sau scăzute la altele. Piaget (1998), consideră inteligenţa din perspectiva echilibrului dinamic, în care se împletesc procesele de asimilare (introducerea noilor date în schemele mentale elaborate pe baza celor existente) şi acomodare (restructurarea cadrelor mentale în funcţie de noile achiziţii). Activitatea inteligentă, manifestată prin cunoaştere, înţelegere şi invenţie îşi schimbă conţinutul şi structura de la o vârstă la alta, în schimb, proprietăţile funcţionale generale ale procesului adaptativ, rămân.

97

Hebb (1972), face distincţie între inteligenţa de tip A şi cea de tip B. Prima se referă la posibilităţile înnăscute ale dezvoltării mentale, iar a doua reprezintă nivelul efectiv al inteligenţei ca rezultat al interacţiunii dintre inteligenţa de tip A şi influenţele modelatoare ale mediului. Inteligenţa de tip A nu poate fi măsurată prin nici una din metodele de care dispune psihologia, iar nivelul inteligenţei B, mai accesibil evaluării psihometrice, nu reprezintă un indicator relevant al inteligenţei înnăscute. Gardner (1983), completează viziunea multifactorială a inteligenţei cu următoarele componente:    inteligenţa muzicală – abilitatea de a reproduce o piesă muzicală după prima audiţie; inteligenţa kinestezică corporală – adecvarea şi precizia mişcărilor în funcţie de situaţia concretă; inteligenţa interpersonală – abilitatea de a înţelege alte persoane şi de a te înţelege bine cu alţii.

Sternberg (1995-1997), elaborează pe baza unor studii efectuate de-a lungul unei perioade mai lungi de timp, teoria triarhică a inteligenţei. Teoria analizează trei tipuri de bază ale inteligenţei umane: Inteligenţa componenţială sau analitică, implică abilitatea de a gândi critic şi analitic, de a opera cu noţiuni, concepte, definiţii şi idei abstracte. Nivelul ei înalt îi face pe cei în cauză să exceleze în activităţi şcolare, în probe ce măsoară potenţialul academic şi să fie foarte buni elevi, studenţi, cercetători sau profesori universitari. Inteligenţa creativă sau experimentală se referă la abilitatea de a formula idei noi. Cei ce posedă un grad ridicat al acestei dimensiuni, se vor remarca în domenii în care informaţia este decisivă pentru situaţia dată, în combinarea inedită a unor aspecte, în procesele de îmbinare a unor elemente neobişnuite. Inteligenţa creativă este specifică marilor genii din domeniul ştiinţei sau marilor inventatori, deschizătorilor de drumuri, cum ar fi Freud în psihologie. Inteligenţa contextuală sau practică este esenţială în situaţiile cotidiene, în soluţionarea problemelor vieţii de fiecare zi. Abilitatea de a soluţiona acest tip de probleme înseamnă operarea cu aşa numitele cunoştinţe tacite. Ele diferă de cele şcolare, academice, formale care implică memorarea definiţiilor, a formulelor, a teoriilor, a ideilor abstracte şi operaţii cu acestea. Cunoştinţele tacite sunt orientate spre acţiune. Aceste cunoştinţe tacite sunt utile în practică, ajutându-i pe oameni să-şi atingă scopurile. Asemenea cunoştinţe pot fi exprimate verbal mai greu, ele sunt achiziţii sau valori pentru cel în cauză, iar comunicarea lor este dificilă, uneori imposibilă. Fiind componentele de baza ale inteligentei practice, cunoştinţele tacite reprezintă un predictor relevant al succesului în viată, comparabil ca predictor al succesului în carieră cu anii de şcoală sau cu experienţa în activitate. Inteligenta emoţională – Goleman (1995) 98

Inteligenţa emoţională constă într-un grup de trăsături sau abilităţi legate de latura emoţională a vieţii:    cunoaşterea propriilor stări emoţionale, conştientizarea emoţiilor, ori a gândurilor legate de trăirile afective; dirijarea emoţiilor sau autocontrolul emoţiilor, reglarea intensităţii emoţiilor şi a dispoziţiilor negative: anxietate, depresie, furie; motivarea Eului reprezintă abilitatea de a ne motiva pentru a duce la bun sfârşit activităţi grele sau activităţi ce necesită timp îndelungat, păstrarea optimismului, a entuziasmului până la terminarea activităţii, abilitatea de a amâna recompensa, de a renunţa la micile premii sau laude de moment, pentru a obţine mai târziu, altele, mai semnificative; recunoaşterea emoţiilor altor persoane, reprezintă abilitatea de a descifra expresiile emoţionale sau limbajul nonverbal ca primă modalitate de comunicare a trăirilor afective. Este foarte importantă în multe împrejurări de viaţă pentru că nu putem să ne relaţionăm eficient cu alţii, fără a avea indicii legate de sentimentele, de trăirile lor actuale; controlul relaţiilor interpersonale se referă la abilitatea de a coordona eforturile oamenilor cu care subiectul intră în interacţiune, de a forma cu uşurinţă relaţii cu alţi oameni, de a negocia soluţii pentru probleme interpersonale complicate

Aceste componente sunt importante pentru succesul personal şi constituie factori de diferenţiere interindividuală. Măsurarea inteligenţei Se ştie că inteligenţa nu poate fi măsurată în stare pură. Ceea ce se poate măsura este un eşantion de comportament, pe care autorii testelor îl consideră reprezentativ pentru a exprima inteligenţa. Pe baza rezultatelor numerice obţinute în etapele de validare a testului, se fac o serie de transformări, rezultând un etalon numit convenţional, coeficient de inteligenţă C.I. sau IQ după iniţialele termenului în limba engleză (Intelligence Quotient). La acest etalon se vor raporta rezultatele persoanelor ce vor fi ulterior testate şi astfel, vor putea fi încadrate într-un anumit nivel al inteligenţei. Rezultatul obţinut la testele de inteligenţă corelat cu vârsta cronologica a subiectului permite calcularea coeficientului de inteligenţă. Valoarea IQ ne dă indicii asupra nivelului inteligenţei subiectului, raportat la persoanele de vârsta lui. Spre exemplu, dacă se situează în jur de 100, se apreciază un nivel normal (mediu) al inteligenţei. În practică, valoarea IQ este semnificativă pentru a identifica mai ales persoanele aflate la extremele scalei inteligentei: cei cu retard mintal sau supradotaţii. Retardul mental se stabileşte prin valorificarea a cel puţin două surse de date: rezultatele la testele de inteligenta şi modul de funcţionare în diferite activităţi. Persoanele supradotate, al căror IQ depăşeşte 130, experimentează în general nivele înalte al reuşitei la nivel academic, statut ocupaţional, nivelul veniturilor, 99

adaptare socială, adaptare generala la mediu, stare de sănătate, longevitate. Aceste cercetări vin în contradicţie cu datele simţului comun, credinţele comune, conform cărora, supradotaţii, sub aspect social şi emoţional au nivele reduse de reuşită. Scara Metrică a Inteligenţei, Binet-Simon. La începutul secolului, nevoia utilizării unei metode obiective care să identifice copiii cu retard mental, i-a determinat pe Alfred Binet şi pe Thedore Simon să construiască o probă alcătuită din două categorii de itemi: prima categorie, să fie atât de neobişnuiţi, încât, nici unui copil să nu-i fie familiari, iar a doua, atât de uzuali, încât, orice copil să fi avut contact cu ei. Ulterior, proba a fost dezvoltată pentru a măsura variaţia inteligenţei tuturor copiilor între 3 şi 15 ani sau diferenţele intelectuale existente între copii, fie că sunt retardaţi sau normali. La baza alcătuirii scalei Binet-Simon, a stat ideea că nivelul inteligenţei copilului creşte în fiecare an, el devenind capabil să rezolve probleme din ce în ce mai dificile şi să-şi îmbogăţească, în acelaşi timp, cunoştinţele extraşcolare. Din cei 87 itemi concepuţi pentru diagnosticarea inteligenţei predominant verbale, unii se adresează mai mult, capacităţii perceptive, (distingerea figurilor geometrice), alţii memoriei verbale de scurtă durată (repetarea unor propoziţii) sau memoriei mecanice imediate (repetarea unor cifre), memoriei logice (repetarea unor probleme), memoriei intuitive (desenarea unor figuri geometrice, din memorie). Există itemi care implică gândirea (stabilirea asemănărilor şi a deosebirilor, înţelegerea, identificarea frazelor absurde), spiritul de observaţie, reprezentarea spaţială etc. Testul Binet-Simon a fost adaptat în multe ţări. Spre exemplu, în SUA se utilizează varianta Binet-Standford, adaptată de Terman, pentru determinarea nivelului inteligenţei printr-un scor unic. Variantelor Binet li se reproşează faptul ca sunt în primul rând verbale. Ca atare, rezultatele obţinute prin aplicarea unor asemenea probe saturate în factorul verbal, nu pot avea valoare predictivă semnificativă pentru toate activităţile umane. Scalele Wechsler. Pentru a depăşi limitele variantelor Binet, D. Wechsler a elaborat şi construit seturi de itemi nonverbali, obţinând scoruri separate la cele două componente ale inteligentei, cea verbală şi cea nonverbală. Exista variante ale probei care se aplică în funcţie de criteriul vârstei: W.A.I.S., Wechsler Adult Intelligence Scale (Scala Inteligenţei pentru Adulti, Wechsler), W.I.S.C., Wechsler Intelligence Scale for Children, (Scala Inteligenţei pentru Copii, Wechsler) care se aplică între 5 şi 15 ani precum şi o variantă pentru copiii cuprinşi între 4 ani şi 6 ani şi jumătate. Spre deosebire de scara Binet-Simon, subprobele cuprinse în fiecare test sunt aranjate în ordinea dificultăţii lor crescânde. Scara verbală cuprinde probe de vocabular, aritmetică, înţelegere, stabilirea asemănărilor, iar scara de performanţă conţine teste de completare a imaginilor lacunare, reproducerea unor modele bidimensionale prin manevrarea cuburilor colorate, aranjarea de imagini în funcţie de recunoaşterea relaţiilor dintre elemente şi în final, un test care măsoară 100

rapiditatea psihomotorie generală şi coordonarea psihomotorie. Unele probe par a fi relevante pentru diagnosticul tulburărilor de învăţare. Rezultatele dau posibilitatea determinării IQ verbal, IQ de performanţă şi apoi, a unui IQ total. Scalele Wechsler se bucură de cea mai largă utilizare în categoria testelor individuale de inteligenţă. Menţionăm că la W.A.I.S., se calculează, după stabilirea nivelului intelectual şi a structurii funcţionale a inteligenţei, un indice al deteriorării mentale, care exprimă în procente, gradul declinului mintal al subiectului. Acest calcul este necesar, deoarece, se ştie, există funcţii mentale care rămân relativ constante, pe măsura înaintării în vârstă şi funcţii care se deteriorează. La probele constante (testele de cunoştinţe, de înţelegere, de aritmetică, de asamblare a obiectelor) performanţele ar releva nivelul inteligenţei din perioada ei maximă şi ar fi relativ stabile; randamentele la probele inconstante (memorarea cifrelor, aranjarea imaginilor, proba cuburilor, rapiditatea şi coordonarea psihomotorie) ar fi în scădere pe măsura creşterii vârstei. Dacă deteriorarea mentală semnalizată pe baza probelor Wechsler este prea mare în raport cu grupul de vârstă, poate fi vorba de stare patologică. Matricile progresive Raven. Elaborarea testului a pornit de la premisa, sugerată de analiza factorială, a existenţei unor funcţii mentale saturate în inteligenţa generală; măsurând performanţele lor se pot trage concluzii privind nivelul acesteia. Testul Matricile Progresive Raven are caracter omogen, spre deosebire de scalele Wechsler sau de scalele Binet. Matricile progresive standard sunt astfel elaborate încât să acopere nivele variate ale abilităţilor mentale, să fie aplicabile la toate vârstele şi în toate mediile socioculturale. Matricile progresive colorate sunt destinate examinării copiilor între 5 ½ şi 11 ani şi bătrânilor de peste 65 ani. Pentru a răspunde necesităţii de măsurare fidelă şi sensibilă a inteligenţei generale în cazul persoanelor cu înzestrare superioară şi pentru a le diferenţia corect, Raven a creat Matricile progresive avansate care pot fi aplicate după vârsta de 11 ani. Testele sunt alcătuite din imagini structurate, din care lipseşte un element. Acesta trebuie identificat dintr-o serie de figuri particulare aşezate sub model, ceea ce presupune înţelegerea de către subiect a structurii modelului, descoperirea principiilor care stau la baza aranjării figurii în interiorul acesteia şi evaluarea gradului de corespondenţă a celor 6 sau 8 figuri, din care trebuie să aleagă, o configuraţie.

101

Figura 3.5. Item din matricile progresive Raven

Performanţa subiecţilor permite fixarea lor într-unul din nivelele inteligenţei. Cota totală poate fi interpretată în termeni de IQ pe baza unor tabele care dau mărimea acestuia în funcţie de cota brută şi de vârsta cronologică a subiectului. La persoanele cuprinse între 35-60 ani, IQ se calculează cu ajutorul unei formule de corecţie, întrucât, nivelul reuşitei este foarte sensibil la factorul vârstă. Întrebări de verificare: 1. Care sunt componentele inteligenţei emoţionale? 2. Cum se măsoară inteligenţa?

Caracterul
Termenul de caracter se referă, în general, la acele trăsături ale personalităţii care semnifică modul de raportare a subiectului la lumea sa, la universul său social şi la propria fiinţă. Având în vedere că problema trăsăturilor, a existenţei şi a consistenţei lor în timp şi situaţii, este destul de controversată, ne vom referi la atitudini, a căror cunoaştere a făcut mai multe progrese, comparativ cu cea a trăsăturilor. Vom considera deci, caracterul ca ansamblul atitudinilor cărora li se poate ataşa o evaluare morală. În raport cu subiectul, valorile şi normele morale 102

există în societate, urmând a fi interiorizate pe parcursul dezvoltării. Valorile se vor dispune şi la nivelul individului într-o ierarhie unică.

Ce sunt atitudinile?
Definirea atitudinilor se realizează în mai multe moduri. Ele sunt cunoscute ca modalităţi de raportare la o clasă sau categorie de obiecte. Pentru a intra în structura personalităţii, atitudinile trebuie să aibă o anumită consistenţă, în împrejurări diferite şi în timp. În această accepţiune, atitudinea poate fi analizată sub aspectul orientării axiologice – scopuri; năzuinţe, idealuri, valori – şi sub aspect energetic – capacitatea de efort voluntar a subiectului pusă în valoare pentru a realiza în comportament aceste componente motivaţionale. În lucrarea consacrată Psihologia atitudinilor, publicată în 1993, Eagly şi Chaiken reţin două orientări în definirea atitudinilor. Una susţine că atitudinea este o combinaţie a unor reacţii afective, comportamentale şi cognitive faţă de un anumit obiect. În acord cu această abordare, atitudinea este: (a) o reacţie afectivă consistentă (sentimente, emoţii), pozitivă, negativă sau mixtă, în legătură cu un obiect; (b) o predispoziţie comportamentală sau o tendinţă de a acţiona într-un anumit fel, în raport cu acel obiect; (c) o reacţie cognitivă, o evaluare a obiectului pe baza unor elemente ale experienţei anterioare, a credinţelor, ideilor sau imaginilor relevante. Având în vedere că nu întotdeauna gândurile şi sentimentele sunt asociate şi nu în mod obligatoriu ele ghidează comportamentul, o a doua abordare susţine că această inconsistenţă a comportamentelor psihice şi a reacţiilor externe, permite utilizarea termenului de atitudine, numai pentru o singură componentă, cea afectivă. Atitudinea deci, reprezintă evaluarea pozitivă sau negativă a unui obiect, exprimată printr-un anumit nivel de intensitate. Îmi place, îmi displace, admir, detest, iubesc, urăsc, sunt cuvinte prin care oamenii îşi exprimă atitudinile. În funcţie de obiectul orientării, atitudinile pot fi grupate în: (a) atitudini faţă de propria fiinţă (încredere, demnitate, orgoliu, modestie, autoapreciere); (b) faţă de alţii (acceptare, altruism, toleranţă, încredere, generozitate, sinceritate, simpatie, prietenie, recunoştinţă, curaj, principialitate, empatie); (c) faţă de activitate (exigenţă, responsabilitate, conştiinciozitate, seriozitate, hărnicie, sârguinţă, perseverenţă); (d) faţă de cultură (deschidere, preţuirea valorilor, promovarea valorilor, interes faţă de creaţia de valori); (e) faţă de mediu (grijă, responsabilitate, apărare şi conservare); (f) faţă de spaţiul socio-cultural, de apartenenţă (preţuire, mândrie, dragoste, etnocentrism, altercentrism). Întrebări de verificare: 1. Care sunt componentele atitudinii? 2. Cum se clasifică atitudinile în funcţie de obiectul orientării?

103

Legătura dintre atitudini şi comportament
În mod obişnuit, se consideră că atitudinile influenţează comportamentul, că oamenii tind să se comporte în raport cu atitudinile. Cercetările, în schimb, arată că între atitudini şi comportament există o corespondenţă mai redusă. Nivelul de corespondenţă între atitudini şi comportament are valori semnificative, numai atunci când atitudinea se raportează la un comportament specific imediat, legat de un obiect şi nu la comportament în general. Atitudinile reprezintă factori determinanţi ai comportamentului, numai în corelaţie cu normele subiective, cu modul în care subiectul percepe opiniile altora despre ceea ce ar trebui să facă. Conformismul, acordul, obedienţa ne fac să credem că trebuie să ne comportăm într-un anumit mod, că trebuie să apărem constanţi cu noi înşine în ochii altora, că trebuie să acţionăm conform uzanţelor sociale. În al treilea rând, atitudinile determină comportamentul numai atunci când anticipăm că vom avea control asupra acestuia. În măsura în care oamenii îşi pierd încrederea în capacitatea de a-şi controla reacţiile externe, interesul lor de a acţiona în consens cu atitudinile, se diminuează. Relaţiile dintre atitudini şi comportament sunt ilustrate în figura 3.6.

Atitudine apropiată de un comportament

Norme subiective

Intenţie

Comportament

Percepţia controlului asupra comportamentului

Figura 3.6. Legătura dintre atitudini şi comportament

Nu toate atitudinile au aceeaşi putere în determinarea comportamentului; unele au o influenţă mai mare altele sunt mai puţin semnificative. Explicaţii ale acestei deosebiri în forţa modelatoare a atitudinilor putem găsi într-o ipoteză provocatoare, conform căreia, atitudinile puternice au rădăcini genetice. Argumentele aduse se referă la gradul mult mai mare de asemănare între atitudinile gemenilor monovitelini, indiferent dacă au crescut separat sau împreună, faţă de atitudinile gemenilor bivitelini sau ale fraţilor obişnuiţi crescuţi împreună. Se mai adaugă asemănările însuşirilor somatice, ale abilităţilor senzoriale şi cognitive, ale temperamentului şi ale trăsăturilor de personalitate, 104

toate având suport genetic, susţinându-se prin analogie, predispoziţia biologică a atitudinilor puternice. Pe de altă parte, se consideră că tăria atitudinilor depinde de factori psihologici. Cele mai semnificative atitudini sunt cele care: (a) afectează în mod direct realizările şi interesele personale; (b) sunt adânc legate de valori morale, religioase, filosofice, politice; (c) se raportează la prietenii apropiaţi, la familie, la grupul social din care fac parte indivizii. Cercetările arată că legătura dintre tăria atitudinii şi comportament depinde de mai mulţi factori. În primul rând, de tendinţa oamenilor de a crede în necesitatea consistenţei cu atitudinile lor, atunci când sunt bine documentaţi şi de a acţiona în consecinţă, pe baza informaţiilor de care dispun. În al doilea rând, se constată că atitudinile mai stabile şi cu valoare predictivă mai mare pentru comportamentul individului, s-au format prin experienţe personale. Atitudinile ce rezultă din propria învăţare, sunt mai rezistente la schimbare. Un al treilea factor este accesibilitatea înaltă a atitudinilor puternice de a fi conştientizate, de a putea fi mai rapid şi mai uşor aduse la lumina conştiinţei. Întrebări de verificare: 1. În ce situaţii comportamentul corespunde atitudinilor? 2. Ce argumente stau la baza ipotezei genetice referitoare la atitudini?

Construirea atitudinilor
Formarea atitudinilor Procesul de constituire a atitudinilor este în ultimă instanţă un proces de învăţare, în condiţiile integrării într-un mediu social. Procesul se realizează treptat, având puternice rădăcini în copilăria timpurie, deoarece, adultul începe dresajul copilului, supunerea la anumite reguli, încă din primele zile de viaţă. Influenţa universului social se exercită chiar mai devreme, înainte de naştere pe fondul receptivităţii copilului la încărcătura informaţională şi afectivă a mediului. Procesul de învăţare poate avea loc pe baza tuturor tipurilor învăţării: condiţionare clasică, condiţionare operantă, învăţare observaţională, etc. Sintetizându-le principiile, vom încerca o prezentare sintetică a condiţiilor ce trebuie întrunite în procesul de formare a atitudinilor:   formularea de către adult a regulilor, cerinţelor, explicaţiilor referitoare la comportamentul copilului; procesarea informaţiei legată de normele de conduită, de regulile sau restricţiile comportamentului; decodificarea mesajului şi integrarea în universul cognitiv şi afectiv al subiectului; subiectul ia contact cu anumite patternuri comportamentale, cu unele modele de conduită. Ele sunt oferite de persoanele de referinţă, care îi plac, 105

 

de care este ataşat şi cu care i-ar plăcea să se asemene sau cu care se identifică, indiferent dacă aceste persoane îi prezintă în mod intenţionat sau nu, tiparul lor comportamental; exersarea sau aplicarea în propriul comportament a regulilor, imitarea modelelor; controlul şi evaluarea manifestărilor externe; ulterior, prin interiorizarea normelor şi mai târziu a valorilor se va constitui autocontrolul, având şi funcţii inhibitorii premeditate, dar şi de iniţiere şi derulare voluntară a acţiunilor; sugestia, recompensa sau pedeapsa în raport cu faptele de conduită.

Formarea atitudinilor se realizează în perioada copilăriei, iar spre sfârşitul adolescenţei, acestea ajung la o anumită consistenţă. Schimbarea atitudinilor Schimbarea atitudinilor este un proces care afectează toţi oamenii. Există multe persoane care-şi propun să realizeze aceste schimbări, cel puţin sub aspectul exterior, comportamental. Părinţii şi profesorii, politicienii şi cei care îi slujesc, vânzătorii, reprezentanţii bisericilor au aceeaşi preocupare: schimbarea atitudinilor. Uneori, subiectul însuşi vrea să se schimbe. O modalitate adesea utilizată în mediile educaţionale, este comunicarea persuasivă. Efectele persuasiunii depind de cel puţin trei elemente: sursa, mesajul, ţinta; acestea nu pot fi analizate decât aşa cum funcţionează, adică împreună. Sintetizând rezultatele cercetărilor, vom expune câteva concluzii despre persuasiune:  Experţii sunt mai persuasivi decât nonexperţii; argumentele specialiştilor sunt mai credibile decât ale celor aflaţi in afara domeniului. De exemplu, un copil in primele clase, urmează mai degrabă programul lecţiilor făcut de învăţător, decât de părinte. Calitatea de expert este un raport între sursă şi ţintă, depinde de însuşirile sursei, de poziţia în raport cu ţinta, de recunoaşterea şi aprecierea calităţilor sale de către ţintă. Sursele atractive sunt mai eficiente în schimbarea atitudinilor, comparativ cu cele neatractive. De exemplu, copiii se raportează la un profesor pe care-l percep ca fiind atractiv, acordându-i mai multă încredere decât unuia neatrăgător; acelaşi lucru se poate vedea în activităţile comerciale, în reclame, în campaniile electorale. Similaritatea sursei cu ţinta, favorizează persuasiunea. Oamenii care vorbesc rapid, sunt adesea mai persuasivi decât cei ce vorbesc mai rar. Efectele credibilităţii sursei se risipesc în timp, dispar, rămânând în schimb, mesajul transmis. Mesajul care nu pare a fi destinat schimbării atitudinilor, este adesea mai eficient în acest sens, faţă de mesajele ce par a fi emise cu scopul exclusiv al schimbării. În general, nu credem şi chiar refuzăm să fim influenţaţi de acele persoane care vizează acest lucru, în mod explicit. 106

   

 

 

Mesajul subliminal nu produce schimbări semnificative ale atitudinilor. Când auditoriul posedă atitudini contrare celor ce trebuie formate, este mai eficient să se adopte două abordări, adică să se prezinte şi argumente şi contraargumente. Persuasiunea este mai semnificativă prin asocierea mesajului cu emoţii puternice ale auditoriului. Inducerea fricii de consecinţele negative ale atitudinilor actuale poate duce la schimbarea acestora. Emoţiile pozitive facilitează schimbarea atitudinilor: starea de bine, dispoziţia pozitivă a oamenilor îi face mai receptivi la persuasiune. Gradul de implicare a auditoriului în procesul schimbării: când ţinta prezintă un nivel înalt al implicării personale, atributele sursei sunt mai puţin importante decât mesajul, iar când implicarea personală este scăzută, contează mai mult atributele sursei.
Public Procesare Persuasiune

Calea centrală

Analitic Motivat

Efort ridicat: - elaborare - acord sau contraargumentare

Argumentele convingătoare fundamentează un acord durabil

Mesaj persuasiv Efort redus: - folosirea indicatorilor periferici - procedee euristice empirice Mesajul declanşează simpatie sau acceptare, deseori doar temporar

Răspuns

Neanalitic Calea periferică Neimplicat

Figura 3.7. Căile persuasiunii

 

Persoanele cu nevoi cognitive înalte sunt mai sensibile la tăria argumentelor, cei cu înaltă monitorizare a sinelui sunt influenţaţi mai ales de tendinţa de a face impresie, de a afişa o imagine atractivă, iar cei cu nevoi cognitive mai reduse sunt mai sensibili la conţinutul emoţional al mesajului şi la caracteristicile sursei. Se diferenţiază în acest sens, două căi ale persuasiunii: calea centrală şi calea periferică. Pentru a fi persuasiv, mesajul trebuie să se raporteze la valorile auditoriului. Rezistenţa la mesajul persuasiv se realizează atunci când ţinta este prevenită asupra intenţiilor de persuasiune, putându-şi astfel, construi contraargumente, când reuşeşte să denigreze valoarea sursei, când nu se află în proximitatea spaţio-temporală a acesteia sau dacă foloseşte aşanumita tehnică a inoculării.

Întrebări de verificare: 107

1. De ce este necesară exersarea regulilor de conduită? 2. Cum putem rezista persuasiunii?

Identificarea atitudinilor
Cea mai uşoară cale de evaluare a atitudinilor este aceea de a-i întreba pe oameni în mod direct. Metoda autoevaluării este directă şi deschisă, însă, de multe ori, atitudinile sunt prea complexe pentru a fi măsurate astfel, întrucât, răspunsul poate fi influenţat de context, de circumstanţe, de exprimarea sau de formularea întrebării. Pentru a depăşi această problemă, se utilizează chestionare cu itemi multipli cunoscute sub denumirea de scale de atitudini. Între cele mai cunoscute, sunt scalele Likert. Tehnica acestor scale constă in a prezenta subiecţilor enunţuri legate de obiectul atitudinii şi de a le cere să indice pe o scală, cu mai multe puncte, cât de mult agreează sau nu, cât de puternic este acordul sau dezacordul lor cu fiecare formulare. Scorul total este derivat din însumarea răspunsurilor la itemi. De fiecare dată, indiferent de procedură, rezultatul măsurării trebuie interpretat cu multă precauţie, deoarece, măsurarea bazată pe autoevaluare, pleacă de la supoziţia că subiecţii îşi exprimă opiniile adevărate. Se ştie că, pentru a face o bună impresie, oamenii nu sunt dispuşi să admită sau să recunoască propriile eşecuri, opinii sau prejudecăţi, uneori, nici faţă de ei înşişi. O altă cale de a descoperi atitudinile, o reprezintă observarea comportamentului. Reţinând problemele pe care le implică metoda observaţiei trebuie să mai adăugăm că oamenii îşi monitorizează comportamentul, aşa cum îşi controlează şi propria descriere sau autoevaluare. Studierea atitudinilor pe baza reacţiilor corporale involuntare, respiraţie, ritm cardiac, dilatarea pupilelor oferă numai indicatori ai intensităţii, dar nu ai naturii pozitive ori negative ai atitudinii. Măsurarea nivelului general al activării, a arousalului nu poate diferenţia între atitudinea pozitivă şi cea negativă. Prin înregistrarea variaţiilor electromiografiei (EMG) faciale corelată cu natura mesajului se pot aduce corecţii informaţiilor dobândite prin metodele anterioare. Înregistrarea activităţii electrice a creierului, prin electroencefalografie (EEG) – informaţii legate de tipul de unde cerebrale – poate de asemenea, contribui la măsurarea atitudinilor. Întrebări de verificare: 1. De ce este importantă evaluarea atitudinilor? 2. Ce sunt modalităţile de evaluare a atitudinilor?

108

Aplicaţii
Delimitaţi teoriile personale de teoriile ştiinţifice. Descrieţi structura personalităţii în viziunea lui Freud. Comparaţi structura personalităţii la Freud, Jung şi Murray. Diferenţiaţi, conform teoriei lui Adler, sentimentul de inferioritate de complexul de inferioritate. Concretizaţi trăsăturile de personalitate după modelul lui Allport. Argumentaţi relaţia dintre trebuinţe pe baza piramidei lui Maslow. Deduceţi concluziile modelelor teoretice ale personalităţii pentru practica şcolară. Faceţi comparaţii între tipurile temperamentale comportamentul în activitatea şcolară. utilizând drept criterii

Arătaţi avantajele şi dificultăţile fiecărui tip temperamental într-o situaţie de examen. Descrieţi abilităţile unei persoane. Analizaţi structura inteligenţei emoţionale a unei persoane. Găsiţi soluţii pentru a schimba atitudinea negativă şi comportamentul ostil al unui elev faţă de şcoală. Descrieţi dimensiunile personalităţii unui subiect.

Bibliografie
Adler A., 1991, Cunoaşterea omului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică; Allport G.W., 1981, Structura şi dinamica personalităţii, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică; Beck A.T., (1967), Depression. Causes and Treatment, Philadelphia, University of Pennsylvania Press; Berger G., 1990, Traité practique d’analyse du caractère, 12 editions, Paris, Presse Universitaires de France; Berk L.E., Peterson A., 2001, Study Guide for Berk. Development Through the Lifespan, (2nd ed.), Boston, Allyn & Bacon;

109

Cattell R.B., Dregger R.M., (eds.), 1997, Handbook of modern personality theory, Washington D.C., Hemisphere; Conger J.J., 1997, Adolescence and Youth: Psychological Development in a Charging World, (5th ed.), New York, Addison-Wesley Educational Publishers; Cosmovici A., 1970, Îndrumător pentru aplicarea testului WISC adaptat la populaţia română, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi (lit.); Costa P.T. Jr., Widiger T.A. (eds.), 1990, Personality disorders and The Five Factor Model of Personality, Washington D.C., APA; Devlin B., Feinber S.E., Resnick D.P., Roeder K. (eds.), 1997, Intellingence, genes, and success: Scientists respond to The Bell Curve, New York, Springer Verlag; Eagly A.H., Chaiken S., 1993, The psychology of attitudes, Fort Worth, TX, Hartcourt, Brace Jovanovich; Engler B., 1999, Personality Theories. An Introduction, (8th ed.), Boston, Houghton Mifflin Comp.; Fazio R.H., Roskos-Ewoldsen D.R., 1994, Acting as well as we feel: When and how attitudes guide behavior, in S. Shavitt, T.C. Brock, (eds.), Persuasion, Boston, Allyn &Bacon, 71-93; Festinger L., 1954, A theory of social comparison processes, Human relations, 7, 117-140; Filimon L., 2001, Psihologia educaţiei, Oradea, Ed. Universităţii din Oradea; Fogarty R., Bellanca J., 1995, Multiple Intelligences: A Collection, Boston, Allyn & Bacon; Freud S., 1980, Introducere în psihanaliză. Prelegeri de Psihopatologia vieţii cotidiene, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică; Friedman H.S., Schustack M.W., 2001, Reading in personality: Classic Theories and Modern Research, (2nd ed.), Boston, Allyn & Bacon; Friedman H.S., Tucker J.S., Schwartz J.E., Tomlinson-Keasey C., Martin L.R., Wingart D.L., Criqui M.H., 1995, Psychosocial and behavioral predictors for longevity: The aging and death of the “termites”, American Psychologist, 50, 69-78; Gardner H., 1983, Frames of mind: The theory of multiple intelligence, New York Basic Books; Goldhaber D.E., 2000, Theories of human development: integrative perspectives, Mountain View, CA, Mayfield; Goleman D., 1995, Emotional intelligence, New York, Bantam; Jung C.G., 1996, Personalitate şi transfer, Ed. Teora, Bucureşti; Kluckholn C., Murray H.A., Schneider D.M., (eds.), 1953, Personality in Nature, Society and Culture, New York, Knopf;

110

Kulcsar T., 1976, Testul Raven şi variantele sale în Îndrumător psihodiagnostic, vol. II, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca (lit.); Kulcsar T., 1980, Lecţii practice de psihodiagnostic, Universitatea „Babeş-Bolyai”, ClujNapoca (lit.); Le Senne R., 1989, Traité de caractérologie, Paris, Presses Universitaires de France; Mărgineanu N., 1944, Psihologia persoanei, Editura Regelui Ferdinand, Sibiu; Mărgineanu N., 1972, Condiţia umană, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică; Maslow A.H., 1970, Motivation and Personality, (2nd ed.), New York, Harper & Row; Molfese V.J., Molfese D.L. (eds.), 2000, Temperament and personality development across the lifespan, Mahwah, NJ, Erlbaum; Neisser U. (ed.), 1998, The rising curve: Long-term gains in IQ and related measures, Washington D.C., American Psychological Association; Neisser U., et al. 1996, Intelligence: Knows and unknowns, American Psychologist, 51, 77101; Opre A. (coord.), 2002, Noi tendinţe în psihologia personalităţii. Modele teoretice, vol. I, ClujNapoca, Ed. ASCR; Piaget J., 1998, Psihologia inteligenţei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică; Plomin R., DeFries J.J., McClearn G.E., Rutter M., 1997, Behavioral Genetics: A Primer, (3rd ed.), New York, WH Freeman; Radu I., 1991, Introducere în psihologia contemporană, Cluj-Napoca, Editura Sincron; Richardson J.T.E., Caplan P.J., Crawford M., Hyde J.S. (eds.), 1997, Gender differences in human cognition, New York, Oxford University Press; Ryckman R.M., 2000, Theories psychology of personality, Pacific Grove, CA, Broock/Cole; Saarni C., 1993, Socializationof emotion, in M. Lewis, J. Haviland, (eds), Handbook of emotions; Schultz, D., Schultz, S.E., 1994, Theories of Personality, (5th ed.), Pacific Grove, Brooks/Cole Publishing; Shavitt S., Brock T.C. (eds.), 1994, Persuasion, Boston, Allyn & Bacon; Sternberg R.J., 1995, For whom the bell curve tolls: A review of The Bell Curve, Psychological Science, 6, 257-261; Sternberg R.J., 1997, The concept of intelligence and its role in lifelong learning and success, American Psychologist, 52, 1030-1037;

111

Sternberg R.J., Grigorenko E. (eds.), 1997, Intelligence, heredity, and environment, New York, Cambridge University Press; Sternberg R.J., Lubart T.I., 1996, Investing in creativity, American Psychologist, 51, 677-688; Sternberg R.J., Williams W.M., 2002, Educational Psychology, Boston, Allyn & Bacon; Sternberg R.J., et al, 1995, Testing common sense, American Psychologist, 50, 912-927; Tesser A., 1993, The importance of heritability in psychological research: The case of attitudes, Psychological Review, 100, 129-142; Thomas A, Chess S., 1989, Temperament and development, in G.A. Kohnstamm, J.E. Bates, M.K. Rothbart, (eds), Temperament in childhood, New York, Wiley; Triandis H.C., (1994), Culture and social behavior, New York, McGraw Hill; Williams W., Blythe T., Jin Li, White N., Sternberg R., Gardner H., 1996, Practical Intelligence for School, Boston, Allyn & Bacon; Zörgö, B., 1976, Temperamentul în Al. Roşca (red,), Psihologie generală, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică;

112

4. Învăţarea
La sfârşitul acestui capitol veţi reuşi: să definiţi învăţarea; să prezentaţi teoriile învăţării; să concretizaţi principiile teoriilor învăţării în activitatea educativă; să demonstraţi interdependenţa dintre învăţare şi factorii de personalitate; să demonstraţi interdependenţa dintre învăţare şi psihic; să explicaţi raportul învăţare-motivaţie; să arătaţi rolul memoriei în învăţare; să enunţaţi dificultăţile învăţării; să prezentaţi soluţii pentru depăşirea dificultăţilor învăţării; Cuvinte cheie: achiziţii, anxietate, autism, condiţionare clasică, condiţionare operantă, distorsiuni ale memoriei/schemate, hiperactivitate, întărire, învăţare observaţională, neajutorare învăţată, pedeapsă, retard mental, ritm circadian, tulburări de învăţare, Conţinut 1. Ce este învăţarea? 2. Modele teoretice ale învăţării. 3. Resurse psihice 4. Învăţarea şi factorii de personalitate. 5. Dificultăţi ale învăţării.

113

4.1. Ce este învăţarea?
Învăţarea constituie o suită de acţiuni de repetare, exersare sau antrenare prin care individul dobândeşte noi comportamente stabile. Cercetările din ultimele decenii demonstrează că învăţarea începe în perioada prenatală şi continuă pe tot parcursul vieţii. Oricât de mult timp ar consuma şi oricâte avantaje ar oferi în societatea contemporană, învăţarea şcolară nu poate apărea şi nici nu poate avansa fără suportul celorlalte forme. Psihologia caută răspunsuri la probleme privind:         limitele învăţării; rolul exerciţiului în învăţare; raportul dintre formele învăţării; existenţa unor mecanisme şi legi comune pentru toate formele de învăţare; resursele psihice ale învăţării; consecinţele învăţării asupra psihicului uman; relaţia dintre învăţare şi factorii de personalitate; influenţa ritmului circadian asupra învăţării.

Finalitatea învăţării este în general, adaptativă. Nu este posibilă integrarea socială fără ca subiectul să-şi însuşească deprinderi, abilităţi, cunoştinţe, reguli de convieţuire, reprezentări, atitudini şi valori. El dobândeşte astfel, o anumită identitate socială pe fondul căreia îşi poate elabora identitatea personală. Măsura achiziţionării conţinuturilor experienţei sociale determină nivelul integrării în spaţii socio-culturale diferite, gradul acceptării într-o nouă comunitate sau intensitatea suferinţei identităţii. Unele achiziţii ale învăţării au efecte negative asupra subiectului sau a comunităţii. Astfel, anumite tipuri de cogniţii, cum ar fi imaginea disfuncţională negativă asupra propriei persoane, a lumii sau a viitorului, neajutorarea învăţată, prejudecăţile, tehnicile minciunii, ale furtului sau violenţei, consumul de substanţe – sunt elaborate prin învăţare şi au efecte nonadaptative. Învăţarea necesită efort, consum de energie fizică şi psihică şi provoacă inevitabile stări de oboseală. Învăţarea este generată, susţinută şi direcţionată de motivaţie. Învăţarea umană este caracterizată în anumite forme, cum este de exemplu, învăţarea şcolară de existenţa scopului, reprezentând modelul subiectiv, construcţia mentală a ceea ce va fi obţinut. Învăţarea se derulează pe baza unui plan mental în care sunt jalonate etapele şi mijloacele realizării.

114

Caracterul conştient şi autoreglarea voluntară aparţin asemenea scopului, numai unora dintre formele învăţării. Motivaţia, efortul, finalitatea adaptativă, caracterul stabil al schimbărilor sunt însuşiri similare prezente în toate formele. În consecinţă, învăţarea reprezintă un ansamblu de acţiuni ce pot fi structurate într-o activitate, prin care subiectul achiziţionează noi conţinuturi psihice, noi forme de comportament, ca urmare a efortului personal. Învăţarea este considerată ca activitate ce determină schimbarea relativ stabilă a comportamentului, ca urmare a experienţei individului. Schimbărilor temporare cum ar fi cele generate de oboseală, boală, consum de substanţe sau schimbările apărute ca efect al maturizării biologice nu sunt incluse în termenul de învăţare.

Formele învăţării
Cea mai generală grupare a formelor învăţării este obţinută pe baza criteriului intenţionalităţii, rezultând astfel, învăţarea spontană şi învăţarea dirijată. Învăţarea spontană în interacţiune cu învăţarea dirijată caracterizează existenţa umană, dar se pot întâlni şi în lumea animală. Învăţarea spontană se realizează pe fundamentul unor forţe motivaţionale cărora le corespund influenţele aleatorii ale variabilelor mediului. Învăţarea dirijată presupune controlul acestor variabile externe, elaborarea modelului învăţării, controlul procesului, evaluarea rezultatului. Direcţionarea determinanţilor externi este corelată cu factorii cauzali interni, asupra cărora se exercită de asemenea, intervenţii controlate. În funcţie de complexitatea conţinutului achiziţionat se diferenţiază următoarele forme:          învăţarea prin obişnuire sau habituarea; învăţarea prin condiţionare de tip pavlovian; învăţarea prin condiţionare instrumentală; învăţarea perceptivă; învăţarea senzorio-motorie; învăţarea motorie; învăţarea verbală; învăţarea inteligentă; învăţarea prin rezolvare de probleme.

După cantitatea şi importanţa achiziţiilor comportamentale se disting următoarele forme:       învăţarea de semnale; învăţarea prin legături stimul-răspuns; învăţarea de secvenţe; învăţarea de asociaţii verbale; învăţarea prin discriminare; învăţarea de concepte; 115

 

învăţarea de reguli; învăţarea de rezolvare de probleme.

Întrebări de verificare: 1. Cum se explică finalitatea adaptativă a învăţării? 2. Prin ce se caracterizează învăţarea şcolară?

4.2. Modele teoretice ale învăţării
Modelele teoretice de referinţă în explicarea procesului de învăţare sunt: condiţionarea clasică a lui Pavlov, teoria condiţionării operante perfecţionată de Skinner şi modelul învăţării observaţionale, construit de Bandura. Prezentarea acestor teorii are la bază sinteza unor lucrări generale şi a unor lucrări al căror obiectiv este învăţarea.

Condiţionarea clasică
Condiţionarea clasică este guvernată de următoarele principii : achiziţia, dispariţia sau stingerea, generalizarea şi discriminarea.

Achiziţia
Condiţionarea clasică este un proces gradat, în care stimulul condiţionat dobândeşte treptat capacitatea de a primi un răspuns condiţionat, datorită asocierii sale repetate cu un stimul necondiţionat. Etapele achiziţiei sunt prezentate în figura 4.1. Procesul avansează repede la început, prin mărirea numărului de asocieri. După un anumit număr de asocieri, achiziţia nu mai progresează. Deşi psihologii au crezut iniţial că achiziţia este determinată de numărul asocierilor, astăzi se crede că intervin şi alţi factori : aranjamentul temporal al stimulilor, ordinea în care apar, dacă acţionează simultan sau cu interval între ei. Concluziile cercetărilor experimentale susţin că cel mai eficient aranjament este condiţionarea amânată, întrucât stimulul condiţionat prezentat înainte şi apoi asociat cu cel necondiţionat, este un semnal pentru apariţia acestuia. Achiziţia este influenţată de mai mulţi factori:  În general, condiţionarea este mai rapidă când intensitatea stimulului condiţionat creşte. Nu este vorba de intensitatea absolută, ci de gradul relativ de intensitate sau de contrast în raport cu stimulul de fond. Condiţionarea depinde de intervalul dintre stimulul condiţionat şi cel necondiţionat. Dacă este mai mic de 0,2 s, condiţionarea nu se produce, iar 116

dacă este prea lung, devine dificilă recunoaşterea stimulului condiţionat ca semnal pentru un eveniment viitor. Familiaritatea poate afecta condiţionarea. În contrast cu stimulii condiţionaţi prezentaţi în laborator, în mod artificial, mulţi dintre stimulii condiţionaţi aflaţi în stare potenţială în mediul de viaţă al indivizilor, devin familiari şi astfel, nu mai semnalizează nimic neobişnuit.

Figura 4.1. Etapele achiziţiei

Stingerea
Termenul de stingere sau dispariţie se referă la procesul prin care stimulul condiţionat pierde treptat proprietatea de a primi un răspuns condiţionat dacă nu este succedat de stimulul necondiţionat. Dispariţia achiziţiei în absenţa unui stimul necondiţionat nu se realizează întotdeauna simplu. Este posibilă reapariţia spontană a reacţiei condiţionate la un anumit interval de timp după stingere. După ce are loc declinul şi dispariţia răspunsului condiţionat, se poate realiza recondiţionarea sau redresarea rapidă a răspunsului condiţionat prin asocierea stimulilor.

Generalizarea şi discriminarea
Generalizarea are loc atunci când există similarităţi ale stimulilor condiţionaţi, cărora le corespund răspunsuri condiţionate similare. De exemplu, dacă un copil a învăţat frica de un tip de animal, obiect sau persoană, tot ceea ce percepe ca fiind similar acestora, îi va declanşa spaima. Generalizarea prezintă o mulţime de avantaje, întrucât, subiectul nu trebuie să repete toate experienţele similare. El poate face transferul răspunsurilor învăţate, la situaţii asemănătoare. Există şi riscuri ale generalizării. De exemplu, copilul crescut între adulţi şi având experienţe plăcute cu aceştia, poate transfera răspunsurile de acceptare şi încredere asupra oricărei persoane de această vârstă. 117

Discriminarea este procesul prin care se învaţă să se răspundă numai la anumiţi stimuli. Învăţarea condiţionată apare în lumea animală şi la om din primele etape ale ontogenezei şi se menţine pe tot parcursul vieţii. În acest sens, datorăm învăţării condiţionate o serie de temeri, aversiuni ale gustului, aspecte ale comportamentului sexual, prejudecăţi rasiale şi etnice. Cercetările din ultimii ani, situate în interiorul paradigmei cognitive, au demonstrat rolul important al cogniţiei în condiţionarea clasică. S-a stabilit că atunci când asocierea este aleatoare, învăţarea nu se mai realizează, întrucât, nu se pot obţine expectanţe ferme asupra succesiunii stimulilor. Trebuie ca asocierile să fie consistente. Blocajul condiţionării are loc atunci când procesul de învăţare este anulat de o condiţionare precedentă la un alt stimul. Întrebări de verificare: 1. Ce factori influenţează achiziţia? 2. În ce condiţii are loc stingerea?

Condiţionarea operantă
Teoria condiţionării operante, asemenea teoriei lui Pavlov, se întemeiază pe cercetări experimentale în condiţii de laborator. Ea porneşte de la ideea că probabilitatea apariţiei unui răspuns depinde de consecinţele sale. Modelul condiţionării operante utilizează patru proceduri de bază, două care întăresc sau măresc rata comportamentelor, denumite prin termenul de întărire şi două care slăbesc sau reduc frecvenţa comportamentelor, denumite prin termenul de pedeapsă. Fiecare poate fi pozitivă sau negativă, în funcţie de natura consecinţelor.

Proceduri
Întărirea. Întărirea implică impactul evenimentelor stimulatoare, a consecinţelor dezirabile care accentuată reacţiile anterioare, le intensifică sau le măresc frecvenţa. Dacă efectul plăcut al unei acţiuni măreşte probabilitatea apariţiei acţiunii, are rol de întărire pozitivă. Unele întăriri pozitive par să-şi exercite efectul, deoarece sunt legate de nevoi biologice de bază. Astfel de întăriri primare ar putea fi hrana sau apa, dacă simţim lipsa acestora. Alte întăriri dobândesc capacitatea de a fi pozitive prin asociere cu întăriri primare: banii, statusul social, premiile, efectuarea activităţii preferate etc. Întărirea pozitivă, adesea folosită de părinţi şi educatori, reprezintă o unealtă importantă a schimbării comportamentului Ceea ce funcţionează ca întărire pozitivă într-un context, nu are acelaşi efect în alt context. Există multe diferenţe individuale. Un stimul ce funcţionează cu rol de întărire pozitivă pentru o persoană, poate avea rezultate diferite pentru o alta. 118

Efectul întăririi negative este creşterea frecvenţei comportamentelor de evitare. Acţiunile se desfăşoară pentru a scăpa de stimulii negativi primari – durerea, căldura intensă, frigul, şocul electric - sau de stimulii cu aceeaşi semnificaţie, formată prin asociere cu cei dintâi. Tendinţa de a derula acţiuni pentru a scăpa sau pentru a evita consecinţele negative, se remarcă în acele activităţi şcolare de intensificare a studiului, pentru a nu se ajunge la corigenţă, la restanţă, la repetarea anului sau la pierderea bursei. Pedeapsa. Pedeapsa, faţă de întărire are rolul de a descreşte frecvenţa conduitelor sau de a le anula comportamentele învăţate. Pedeapsa cu caracter pozitiv are loc atunci când un comportament este urmat de evenimente stimulatoare aversive, numite pedepse. Învăţăm, astfel, să nu ajungem la asemenea acţiuni. Pedeapsa pozitivă nu se identifică cu întărirea negativă. Prima duce la diminuarea frecvenţei comportamentelor, cea de-a doua are ca efect creşterea acesteia. De exmeplu, elevul renunţă la actele de bravură în faţa profesorului, întrucât, acestea sunt urmate de sancţiuni explicite sau mascate. Pedeapsa negativă are loc atunci când scade rata comportamentului, datorită aversiunii faţă de pierderea consecinţelor pozitive, dezirabile. De exemplu, copilul nu mai înjură acasă pentru a nu pierde dragostea mamei; şoferul nu mai încalcă regulile de circulaţie pentru a nu-şi pierde carnetul.

Principii de bază
Spre deosebire de condiţionarea clasică, unde subiectul învaţă să asocieze stimulii şi răspunsurile, în cazul condiţionării operante, se învaţă asocieri între comportament şi consecinţele acestuia. În plus, reacţiile implicate au un caracter voluntar mai frecvent şi sunt emise într-un anumit mediu. Important este să putem explica de ce sunt emise anumite reacţii şi de ce, odată ce un comportament apare, frecvenţa lui determinată de o serie de factori, va fi atât de fluctuantă. Modelarea şi asamblarea. Învăţarea deprinderilor se bazează pe principiul modelării şi asamblării. Deprinderile sunt acţiuni automatizate prin exersare. Se efectuează cu uşurinţă şi precizie, fără efort prea mare, iar urmărirea derulării lor nu necesită atenţie constantă. La început, acţiunile iau forma unor aproximaţii succesive, destul de îndepărtate de model. Fiecare este urmată de recompensă. Treptat, aproximaţiile devin tot mai apropiate de ţinta finală. Prin modelare, pe baza principiului paşilor mici recompensaţi şi orientaţi spre un scop final, învăţarea acţiunilor automatizate se poate înfăptui şi la om şi la animal, pe tot parcursul vieţii. Înlănţuirea sau asamblarea se referă la un şir de secvenţe sau la un lanţ de reacţii, ultima verigă ducând la recompensă. Învăţarea deprinderilor sau formarea abilităţilor pe baza celor două principii are implicaţii importante pentru comportamentul uman. Vorbirea, mersul, mânuirea obiectelor, abilităţile sportive, abilităţile compensatorii ale persoanelor cu diferite deficienţe, se însuşesc pe baza principiilor modelării şi asamblării. 119

Întârzierea recompensei
Cercetările au stabilit că procesul condiţionării operante avansează în funcţie de administrarea recompensei. Eficacitatea recompenselor poate fi afectată de întârzieri semnificative. Efectele întârzierii la copii se observă atunci când aleg recompense mai mici, dar imediate şi nu optează pentru recompense de valoare mai mare, pentru care trebuie să aştepte. Această tendinţă numită impulsivitate, este specifică copilăriei, vârstă centrată pe prezent. Adulţii înşişi se angajează în comportamente impulsive, chiar cu consecinţe nefaste. Ei optează pentru plăceri imediate şi ignoră consecinţele negative îndepărtate ale acţiunilor lor. Cercetările asupra efectelor întârzierii recompensei, arată că atunci când recompensa mică este disponibilă înaintea celei mari, ea va fi preferată, dar când ambele sunt relativ departe în viitor, oamenii o vor alege pe cea mare. Dacă recompensa mică apare mai devreme, înaintea celei mari, creşte impulsivitatea, se schimbă preferinţa, în favoarea celei disponibile. De asemenea, s-a constat că atunci când există posibilitatea amânării unei acţiuni, chiar dacă aceasta este asociată cu anticiparea unui efort mai mare, oamenii preferă amânarea, chiar dacă ar putea derula acţiunea în prezent, cu efort mai mic.

Programe de întărire
În condiţii naturale, existenţa întăririi nu este întotdeauna sigură. Uneori, un comportament produce o recompensă, alteori nu, deci, apariţia întăririi este aleatoare. În condiţii de laborator, întărirea este dominată de reguli precise care sau constituit în programe de mai multe tipuri: programe de întărire cu caracter continuu, programe cu întărire parţială, programe de întărire cu interval fix sau cu interval variabil, programe cu întărire proporţională şi programe cu proporţii variabile. Unii cercetători afirmă că modelele stabilite în cadrele teoriei învăţării operante nu sunt întotdeauna relevante pentru explicarea formelor complexe ale comportamentului uman. De asemenea, ei remarcă existenţa unor diferenţe individuale, existenţa mai multor variante de acţiuni concurente, a unor motive concurente, fiecare presupunând un program specific de întărire. Opţiunea pentru un anumit comportament este ghidată de principiul maximizării întăririi. Acesta ar putea explica de ce anumite comportamente sunt întărite la anumite evenimente, în condiţii specifice sau în diferite perioade. Oamenii evaluează eficacitatea unei întăriri prin raportare la altele şi îşi elaborează astfel, comportamente mai adecvate. Se evaluează de asemenea, gradul de atractivitate, utilitatea sau ineficienţa semnalelor comportamentale. Rolul evaluărilor, al percepţiei şi credinţelor, rolul expectanţelor în modelul condiţionării operante este subliniat mai ales din interiorul psihologiei cognitive. Conform acesteia, credinţele influenţează mai puternic comportamentul decât întărirea efectivă realizată prin programe cu proporţii variabile, despre care se crede că au o rată înaltă de eficienţă. Comportamentul poate fi mai bine anticipat din credinţele oamenilor, decât din consecinţele reacţiilor efective. 120

Comportamentul este influenţat de evaluările asupra recompensei, mai mult decât de recompensa în sine. În funcţie de aprecierea recompenselor precedente, schimbarea recompensei anticipată ca fiind redusă cu una efectivă sau reală mai mare, are ca efect, creşterea performanţei. Se vorbeşte în acest caz, de un contrast pozitiv. Contrastul negativ, promisiunea unei recompense mari, căreia îi urmează una mai mică, are ca efect reducerea nivelului performanţei. Aceste efecte se remarcă adeseori în relaţiile dintre părinţi şi copii, în procesul de evaluare ţi notare, în decalajul dintre oferta educaţională şi realitatea situaţiilor şcolare.

Neajutorarea învăţată
Rolul proceselor cognitive în învăţarea prin condiţionare operantă a fost demonstrat de cercetările efectuate de Seligman. S-a constatat că expunerea la condiţii negative şi imposibilitatea controlului mediul, a evitării stimulilor aversivi, duc la pasivitate, delăsare, la abandonarea efortului, la neajutorare învăţată. Chiar dacă situaţia se schimbă, subiectul rămâne pasiv, deoarece a învăţat expectanţa neajutorării pe care o generalizează şi o transferă la alte situaţii de viaţă. Achiziţionarea şi extinderea neajutorării constituie factori etiologici ai unor tulburări mentale, cum ar fi depresia sau anxietatea. Neajutorarea învăţată se explică prin relaţiile contingente dintre reacţiile individuale şi consecinţele pe care le produc. Când percepem imposibilitatea controlării mediului şi a evenimentelor de viaţă, nu mai facem eforturi de a ameliora situaţia. Neajutorarea funcţionează chiar şi atunci când devine posibil controlul mediului. Creşterea numărului de evenimente necontrolabile are ca efect mărirea probabilităţii apariţiei neajutorării, pentru că alimentează mai frecvent, percepţia imposibilităţii controlului asupra mediului. Modelul reformulat al neajutorării susţine că perceperea incontrolabilităţii mediului nu este suficientă pentru a provoca sentimente şi comportamente de neajutorare. Importantă este atribuirea sau explicarea cauzelor ce determină imposibilitatea controlului. Cauzele au fost grupate în trei categorii dihotomice: stabile - instabile, generale - specifice, interne-externe. Persoanele care fac atribuiri stabile şi globale pentru evenimentele necontrolabile, au tendinţa de a anticipa lipsa de control asupra viitoarelor evenimente. Expectanţa incontrolabilităţii stă la baza pasivităţii, a neputinţei, a ineficienţei în situaţii noi. Cei care fac atribuiri interne vor ajunge la scăderea stimei de sine. Împreună, cele trei tipuri de atribuiri –stabile, generale, interne – pentru evenimentele necontrolabile, explică apariţia reacţiilor depresive. În societatea noastră, neajutorarea învăţată este adesea prezentă. Copiii învaţă că nu au şanse de scăpare şi de influenţare a mediului şcolar. Nu li se spune când vor fi evaluaţi, din ce conţinuturi ale materiei, cum vor fi evaluaţi, ce anume trebuie să ştie sau să facă pentru a obţine o anumită notă. Această impredictibilitate îi transformă în fiinţe pasive, resemnate. Ei se abandonează situaţiei şi nu depun eforturi pentru a o depăşi. De multe ori, nu sunt în stare să-şi 121

modifice comportamentul, chiar dacă mediul s-a schimbat. Stabilitatea reacţiei de neajutorare este mai accentuată în cazurile în care percepţia incontrolabilităţii mediului şcolar se suprapune expectanţei neajutorării, învăţate în mediul familial. Neajutorarea învăţată nu se manifestă în aceeaşi măsură la toţi indivizii. Unii sunt mai rezistenţi la efectele unui mediu imprevizibil. În împrejurări dificile, subiecţii cu flexibilitate psiho-comportamentală ridicată, pot învăţa cu uşurinţă, neajutorarea. Predicţia neajutorării învăţate se face pe baza unei trăsături numită în literatura de specialitate, neofobie. Aceasta constituie tendinţa de evitare şi de retragere din orice mediu nefamiliar. Neofobia este un important factor de diferenţiere a indivizilor. Întrebări de verificare: 1. Ce efecte are evaluarea recompensei asupra comportamentului? 2. Care sunt condiţiile care stau la baza neajutorării învăţate?

Învăţarea observaţională
Multe comportamente legate de relaţiile interpersonale, de cele intrafamiliale, o serie de reguli abstracte sau de concepte pot fi dobândite prin învăţare observaţională. Efectul perceperii altor oameni, recompensele şi pedepsele la care sunt expuşi, reprezintă un important factor de influenţare a comportamentului observatorilor. Comportamentul într-o anumită împrejurare depinde de întăririle precedente ale comportamentului propriu în situaţii similare, de observaţiile asupra altora în situaţii similare, de caracteristicile situaţiei, şi de modul de raportare la realitate. Cele mai multe comportamente sociale nu sunt uniform recompensate. De aceea individul va învăţa să aleagă contextul în care un anumit comportament este adecvat şi împrejurările în care acelaşi comportament este nepotrivit. În predicţia comportamentului într-o situaţie dată, teoreticienii învăţării observaţionale accentuează importanţa diferenţelor individuale în dezvoltarea cognitivă şi în învăţarea experienţelor sociale. Diferenţele individuale sau variabilele personale care determină comportamentul, în interacţiune cu condiţiile specifice, se referă la:   Competenţe care includ abilităţile intelectuale, aptitudinile fizice, alte aptitudini speciale. Strategii cognitive, pentru că oamenii diferă între ei, prin selecţia informaţiei, reprezentarea, codificarea elementelor şi gruparea acestora în categorii 122

cărora li se ataşează anumite semnificaţii. Acelaşi eveniment perceput de o persoană ca fiind uşor de depăşit, apare ca dificil pentru alta. Expectanţe elaborate în funcţie de consecinţele diferitelor comportamente. Reprezentarea efectelor acţiunilor orientează alegerea comportamentului adecvat, din repertoriul de comportamente învăţate. De asemenea, expectanţele depind şi de reprezentarea abilităţilor personale. Valori subiective ce diferenţiază indivizii, chiar dacă aceştia au expectanţe similare. Ei pot alege comportamente diferite, datorită semnificaţiei diferite a valorilor pe care le-au interiorizat. Sisteme de autoreglare şi planificare sau diferenţele în standardele şi modalităţile adoptate de oameni pentru reglarea comportamentului, diferenţele privind modul în care se pedepsesc pentru insucces şi se recompensează pentru reuşită, deosebirile în abilităţile de a realiza planuri realiste în vederea atingerii scopurilor.

Principii de bază
Direcţionarea atenţiei spre modele potrivite, spre oameni care ştiu ce fac, care au succes şi poziţie socială sau spre comportamente relevante pentru scopurile şi idealurile pe care le urmăresc. Reţinerea sau memorarea a ceea ce persoanele luate ca modele au afirmat sau au realizat. Pe această bază se pot forma reprezentări ale acţiunilor persoanelor de succes şi se pot apoi, efectua acţiuni similare. Subiectul trebuie să dispună de abilităţi fizice şi psihice pentru a realiza în propriul comportament ceea ce a învăţat din observarea conduitei altora, să fie capabil să-şi monitorizeze propriile performanţe şi să le ajusteze în funcţie de model. Motivaţia este esenţială în înfăptuirea comportamentelor dobândite prin învăţare observaţională sau în amânarea lor, atunci când situaţiile nu permit expresia sau manifestarea. Principiile învăţării observaţionale sunt sintetizate în figura 4.2.

123

Atenţia Măsura orientării şi concentrării asupra comportamentului altora

Memoria (rememorarea) Abilitatea de a păstra reprezentări ale comportamentului altora

Procese productive bazate pe abilităţi fizice şi pe abilitatea de a monitoriza şi de a ajusta rezultatele în funcţie de model

Învăţare observaţională achiziţia şi acţiunea asupra noilor informaţii, comportamente sau concepte demonstrate de alţii

Motivaţia Utilitatea informaţiilor achiziţionate

Figura 4.2. Învăţarea observaţională

Învăţarea observaţională şi agresiunea
Cercetările au demonstrat că agresiunea se învaţă datorită recompenselor. Probabilitatea accentuării comportamentelor agresive este ridicată dacă actele agresive ale unui copil vor intimida alţi copii, dacă prin agresiune reuşeşte să-şi satisfacă interese sau dacă manifestările agresive vor fi încurajate de părinţi. Agresiunea este astfel, un instrument de obţinere a recompenselor. În unele cazuri, chiar violenţa colectivă are valoare instrumentală. Teoria învăţării sociale elaborată de Albert Bandura susţine că agresiunea se învaţă nu numai prin experimentarea recompenselor sale. Asemenea majorităţii comportamentelor sociale, agresiunea se învaţă prin observarea acţiunilor altora şi a consecinţelor acestor acţiuni. Imitarea comportamentelor agresive a fost demonstrată pe cale experimentală. Copiii care au asistat la manifestări agresive ale adulţilor, le reproduc în acţiunile lor, cu o probabilitate semnificativ mai ridicată, faţă de cei care nu au asistat la asemenea conduite. 124

Bandura consideră că în viaţa cotidiană suntem expuşi la modele agresive în familie, în subculturi sau prin mass-media. Răspunsurile agresive învăţate prin experienţă şi prin observarea altora, sunt motivate de frustrare, durere, insultă. Copiii ai căror părinţi au folosit pedeapsa fizică, au tendinţa de a fi agresivi în relaţiile cu alţii, inclusiv cu propriii copii (vezi capitolul 6). Părinţii care îşi disciplinează copiii prin bătaie au avut la rândul lor părinţi care pentru a-i educa, au folosit bătaia. În familii, violenţa duce adesea la violenţă. Nu toţi copiii abuzaţi devin părinţi abuzivi, dar riscul este prea ridicat pentru a fi trecut cu vederea. Influenţa familiei se exprimă într-o violenţă mai ridicată, în culturile şi în familiile unde tatăl are un rol minimal. Corelaţiile dintre absenţa parentală (de obicei a tatălui) şi violenţă se păstrează dincolo de rasă, apartenenţă etnică, nivel socioeconomic, educaţie Statisticile arată că mai mult de jumătate din tinerii delincvenţi au crescut cu un singur părinte, de obicei, mama. În ultimii ani, problema expunerii copiilor la programe TV saturate în agresiune, implică studierea rolului învăţării observaţionale în dobândirea unor reacţii violente. Ulterior, în condiţii de frustrare, comportamentele agresive învăţate prin imitaţie, sunt aplicate şi direcţionate împotriva altora. Cercetările demonstrează că expunerea copiilor la violenţa afişată prin mass-media, în mod deosebit prin televiziune, depinde de semnificaţia mesajului. Dacă violenţa apare ca un mijloc de a te descurca în situaţii dificile, de a face faţă unor situaţii critice, dacă eroii filmelor pot recurge la agresiune pentru a-şi rezolva problemele, există şanse sporite s-o facă şi spectatorii. Se explică creşterea agresiunii în comportamentul copiilor şi tinerilor, ca efect al desensibilizării sau reducerii reacţiilor emoţionale la agresiune şi la răul ce-l produce. Expunerea prelungită determină familiarizarea sau obişnuirea cu violenţa. Există şi descoperiri contradictorii în legătură cu expunerea la mesajele massmediei. Astfel, se sugerează că televiziunea sau utilizarea internetului stimulează inteligenţa şi dezvoltă abilităţile de comunicare sau contribuie la educarea comportamentului prosocial. Întrebări de verificare: 1. Care sunt principiile învăţării observaţionale? 2. Ce efecte are expunerea copiilor la violenţă?

125

4.3. Resurse psihice
Memoria
Memoria constă în codificarea, păstrarea şi reactualizarea informaţiei. În memoria umană există următoarele tipuri de date, rod al învăţării:  cunoştinţele abstracte ce aparţin memoriei semantice; pe baza lor putem opera mental cu obiecte sau situaţii ce nu sunt prezente şi nu pot fi examinate direct. memoria episodică sau autobiografică cuprinde date ce aparţin experienţei de viaţă a fiecărui individ; memoria procedurală – cuprinde informaţii referitoare la realizarea activităţilor motrice (abilităţi motorii). Exprimarea verbală a conţinuturilor memoriei procedurale este dificilă.

 

Sistemul memoriei umane
Memoria umană cuprinde memoria senzorială, memoria de scurtă durată şi memoria de lungă durată (figura 4.3).

Informaţii provenite din simţuri

Memoria senzorială (1-2 secunde)

Memoria de scurtă durată (memoria de lucru - până la 20 s) răspuns

Memoria de lungă durată permanentă (nu pentru totdeauna)

Figura 4.3. Formele memoriei

Memoria senzorială păstrează informaţii despre lucrurile pe care le vedem, le auzim, le atingem, le gustăm sau le mirosim, deci care vin în contact direct cu receptorii; aceste informaţii sunt reţinute doar câteva secunde, până când determinăm care din ele merită atenţie. Memoria de scurtă durată – „banca de date” a conştiinţei sau memoria de lucru – se referă la păstrarea şi actualizarea unei cantităţi limitate de informaţii pentru o scurtă perioadă. Este vorba de informaţiile pe care le utilizăm sau le procesăm în acest moment. Memoria de lungă durată – depozitul conştiinţei, permite stocarea unei vaste cantităţi de informaţie pentru o perioadă lungă de timp, o perioadă nedefinită. Învăţarea necesită aportul şi interacţiunea celor trei componente (figura 4.3). Trecerea informaţiei din memoria de scurtă durată în sistemul memoriei de lungă 126

durată, se explică în primul rând, prin repetarea elaborată, organizată, deci nu o repetare simplă, mecanică, ci repetare ce implică efort cognitiv. Nivelele procesării, de la o procesare simplă – prin repetare, însoţită de judecaţi simple – la procesarea complexă – cu identificarea, descifrarea semnificaţiilor, cu multiple comparaţii - au efecte asupra duratei păstrării. În consecinţă, învăţarea, a cărei notă esenţială este stabilitatea, depinde de nivelul procesării datelor. Organizarea materialului face ca acesta să fie memorat şi reactualizat mai uşor, dar organizarea unui material necesită efort suplimentar din partea subiectului. Asupra memoriei de lungă durată, aşa cum indică cercetările, au un efect deosebit, indicatorii reactualizării. Acest lucru este pus în legătură cu dependenţa memoriei de context: materialul învăţat într-un anumit mediu sau într-un context specific, va fi mai uşor reamintit într-un mediu sau context similar. În consecinţă, atunci când trebuie să răspundem la un examen desfăşurat într-un mediu foarte diferit de cel în care s-a efectuat procesul de învăţare, am putea să ne întoarcem cu gândul la contextul în care am învăţat, unde cu siguranţă vom identifica indicatorii reactualizării. Dacă elementele externe ajută memoria, nu este mai puţin adevărat că stările interne pot de asemenea, avea un rol similar. Este mai uşor să reactualizam informaţii stocate în memoria de lungă durată, atunci când starea noastră subiectivă este asemănătoare celei ce a existat în momentul întipăririi informaţiei. Dacă ne aflăm într-o anumită dispoziţie, ceea ce am introdus în memoria de lungă durată, se va actualiza cu mai multă uşurinţă, dacă vom fi într-o stare asemănătoare. Efectele congruenţei dispoziţiei se referă la tendinţa de a remarca, de a observa sau de a ne aminti informaţii congruente cu dispoziţia noastră actuală. Deci, dacă ne aflam într-o stare de tristeţe, vom observa sau ne vom aminti evenimente negative. De aceste condiţionări ale memoriei de lungă durată, trebuie să ţinem cont, mai ales în învăţarea şcolară, în pregătirea examenelor.

Uitarea
Cea mai simplă explicaţie a uitării o constituie trecerea timpului şi ca atare, ştergerea urmelor. Rezultatele cercetărilor nu confirmă această explicaţie. Uitarea poate fi pusă pe seama interferenţei informaţiilor stocate în memorie. Interferenţa poate fi retroactivă şi proactivă. Interferenţa retroactivă se manifestă atunci când informaţiile învăţate în acest timp interferă cu informaţiile existente în memorie. Interferenţa proactivă are loc atunci când informaţiile învăţate anterior, prezente în memoria de lungă durată au influenţe negative asupra învăţării actuale.

127

Interferenţă retroactivă interferenţă

Cunoştinţe învăţate în prezent

Cunoştinţe învăţate anterior

Interferenţă proactivă interferenţă

Cunoştinţe învăţate în prezent

Cunoştinţe învăţate înainte

Figura 4.4. Formele interferenţei

Represia sau eliminarea din câmpul conştiinţei a experienţelor devastatoare, ameninţătoare, primejdioase, penibile pentru subiect, reprezintă o altă explicaţie a fenomenului uitării; ceea ce deranjează conştiinţa este trecut în inconştient. Termenul utilizat de Freud, este acceptat de către psihologi pentru explicarea uitării unor evenimente cumplite. Există şi controverse legate de lipsa validării experimentale a conceptului, de explicarea imprecisă a comportamentului, de faptul că în cursul terapiei se poate sugera subiectului, represiunea unor experimente trăite dramatic. Acesta va elabora sau va distorsiona o serie de amintiri în sensul indicat de psihoterapeut. Uitarea intenţionată constă în îndepărtarea, eliminarea sau ignorarea din memorie a informaţiilor imprecise sau inutile. Datele care nu sunt necesare, dar ne vin în minte, sunt respinse, nu se mai repetă, ca atare, ele sunt uitate. Aducerea lor ulterioară în conştiinţă este dificilă, chiar imposibilă. Uitarea intenţionată nu se realizează întotdeauna. Informaţiile rămân în memorie marcându-ne comportamentul în diferite situaţii de viaţă sau faţă de diferite persoane. Ele ne influenţează deciziile, chiar dacă ne străduim să le ignorăm.

Distorsiuni şi construcţii ale memoriei
Atunci când ne amintim propriul comportament, tindem să-l privim într-o lumină favorabilă. Comportamentul altora ne apare mai apropiat de impresiile legate de ei. Când ne amintim de ceilalţi, se activează stereotipurile relative la grupul de apartenenţă. Reactualizarea şi în ansamblu, memoria va fi marcată de aceste modele rigide. Distorsiunile memoriei se explică prin:  Operare mentală cu schemate – structuri cognitive ce reprezintă cunoştinţe, judecăţi, convingeri. Schematele se învaţă prin experienţă şi funcţionează 128

asemenea unor matrice asigurând procesarea informaţiei şi integrarea ei în datele existente (cunoştinţe stocate în memoria de lungă durată ). Schematele odată formate, exercită un puternic efect asupra codificării, stocării şi reactualizării informaţiei. Acest efect poate duce la importante erori sau distorsiuni ale memoriei. Cele mai evidente distorsiuni se realizează în momentul întipăririi. Observaţiile curente demonstrează că atunci când schematele sunt la începutul constituirii lor, inconsistenţa informaţiei cu noile schemate în formare face ca aceasta să nu fie acceptată; este mai uşor să codificăm informaţia consistentă. Informaţia inconsistentă devine supărătoare pentru subiect şi pare să-i declanşeze distorsiuni ale atenţiei. După ce schematele sunt deja formate şi dezvoltate, informaţia consistentă cu ele devine uşor de remarcat şi de memorat, pentru că, această informaţie devine un suport al cunoştinţelor şi convingerilor despre lume. Informaţia consistentă cu schematele se întipăreşte şi se actualizează mai uşor, decât cea care li se opune. Alte cauze importante ale distorsiunilor sunt legate de motivaţie. Dacă ne place de cineva, ne vom aminti informaţiile plăcute în legătură cu această persoană, iar dacă nu, ne amintim numai informaţiile negative.

Asemenea distorsiunilor, construcţiile memoriei sunt erori ce ne pot afecta memoria. Tendinţa de a umple golurile cu detalii, când ne reamintim evenimentele trăite sau de a ne aduce aminte de experienţe pe care nu le-am avut, constituie esenţa construcţiilor memoriei. Adesea construim amintiri din informaţii incomplete. Odată formate, aceste construcţii, se pune întrebarea: cât timp vor persista? Se pot oare schimba sau corecta? Cercetările arată că aceste false amintiri se schimbă foarte greu, că pot fi mai persistente decât cele bazate pe realitate. Întrebări de verificare: 1. Ce efecte are dispoziţia asupra procesului de memorare? 2. Cum se explică uitarea?

Cogniţia
În mod obişnuit, prin cogniţie se înţelege ansamblul proceselor mentale prin care se înfăptuieşte cunoaşterea: gândirea, efectuarea raţionamentelor, adoptarea deciziei, rezolvarea problemelor, limbajul. Cogniţia este produsul învăţării. Învăţarea umană nu poate fi concepută în afara resurselor cognitive. 129

Elementele de bază ale gândirii sunt conceptele. Conceptul este o categorie mentală ce cuprinde obiecte, evenimente, experienţe sau idei similare. Conceptele fac posibilă organizarea eficientă a unui mare volum de informaţii despre lumea reală sau despre noi înşine. Psihologii fac distincţie între conceptele artificiale şi conceptele naturale. Primele pot fi definite cu precizie printr-un set de reguli sau proprietăţi şi se utilizează în ştiinţe sau în alte domenii ale cunoaşterii sistematizate. Conceptele naturale nu se bazează pe un set precizat de atribute sau proprietăţi, nu au limite clare şi se definesc în mod frecvent, prin prototipuri. Prototipurile constituie cele mai bune şi mai clare exemple de obiecte sau cele mai reprezentative exemplare dintr-o anumită categorie. Ele se învaţă din experienţa personală. În conştiinţa noastră, conceptele pot fi reprezentate prin atributele lor sau prin imagini vizuale. Indiferent de felul în care se reprezintă, conceptele servesc procesului de înţelegere, de proiectare a acţiunii, de influenţare a motivaţiei şi a stărilor afective. Conceptele sunt legate de schemate, cadre cognitive ce reprezintă cunoştinţele şi asumpţiile noastre despre lume. Fiecare schemată poate include mai multe concepte distincte. Transformarea informaţiilor aflate la dispoziţia subiectului pentru a ajunge la o anumită concluzie, constituie esenţa raţionamentului. În timp ce raţionamentul formal este guvernat de legi precise, raţionamentul de fiecare zi este mai complex şi nu dispune de asemenea rigori. Raţionarea obişnuită poate fi distorsionată de emoţii sau credinţe. Oamenii au tendinţa de a se concentra mai ales asupra dovezilor ce vin să confirme credinţele sau prejudecăţile şi îşi asumă predicţia evenimentelor actuale. Luarea deciziilor este necesară ori de câte ori avem de făcut o alegere. Într-o decizie raţională, se iau în considerare valoarea sau utilitatea rezultatului fiecărei alternative şi probabilitatea obţinerii rezultatului. În situaţiile obişnuite noi nu raţionăm atât de sistematic. De multe ori, ne bazăm pe intuiţie, pe bănuieli, pe opiniile altora. Apelăm la reguli învăţate din practică, la ghiduri mentale numite euristici. De exemplu, efectuăm judecăţi despre probabilitatea sau frecvenţa evenimentelor după uşurinţa cu care ne vin în minte. Evaluarea informaţiilor în termeni de câştiguri sau pierderi sau tendinţa de a justifica greşelile din trecut, afectează de asemenea, deciziile. Rezolvarea problemelor implică eforturi de elaborare a soluţiilor sau de alegere a unei variante de răspuns, din mai multe posibile, pentru atingerea scopurilor. Una din căile comune de rezolvare este prin încercare şi eroare. Deseori facem apel la strategii algoritmice sau la reguli practice (euristici) extrase din propria experienţă. Rezolvarea eficientă a problemelor poate interfera cu anumiţi factori. Se analizează mai frecvent fixitatea funcţională (tendinţa de a gândi la utilizarea obiectelor numai aşa cum au fost folosite înainte) sau tendinţa de a nu renunţa la metodele vechi, chiar dacă nu mai sunt eficiente. Limbajul implică abilitatea de a utiliza un bogat set de simboluri precum şi reguli de combinare a lor, pentru comunicarea informaţiilor. Învăţarea limbajului are la 130

bază imitaţia şi principiile condiţionării operante, suportul factorilor genetici, precum şi existenţa unor abilităţi de procesare a informaţiei care par a fi prezente sau se dezvoltă foarte timpuriu. Achiziţia limbajului implică dezvoltarea fonologică – învăţarea producerii sunetelor ce compun cuvintele – dezvoltarea semantică – învăţarea înţelegerii semnificaţiei cuvintelor - şi achiziţia gramaticii – învăţarea regulilor de combinare a cuvintelor unei limbi. Întrebări de verificare: 1. Ce sunt prototipurile? 2. Ce relaţie este între limbaj şi învăţare?

Motivaţia
Înţelegem prin motivaţie, ansamblul proceselor psihice ce servesc la activarea, stimularea, susţinerea energetică şi direcţionarea comportamentului, a activităţii în general. Procesele motivaţionale ne explică de ce acţionăm, ele reprezentând forţa motrice a comportamentului uman. Scopul constituie anticiparea pe plan mental a rezultatului. Uneori, scopul este modelarea mentală a unui obiect concret, alteori vizează o performanţă. Elaborarea scopurilor ţinând cont de autoevaluarea propriilor resurse, de modelul mental al împrejurărilor de viaţă, pe baza unor succesiuni de medieri cognitive, este unul dintre rezultatele procesului de învăţare. Scopul este subordonat motivului, dar poate intra şi în structura motivaţiei, reuşind să impulsioneze acţiunile de realizare a sa, datorită atractivităţii şi semnificaţiei deosebite pentru subiect. Construirea unor scopuri adecvate care pot fi realizate prin autoangajare şi efort personal va avea ca efect întărirea motivaţiei, a încrederii în eficienţa Eului. În categoria proceselor motivaţionale se includ trebuinţele, dorinţele intenţiile, tendinţele, interesele, aspiraţiile, convingerile. Vom analiza trebuinţele şi interesele în interacţiune cu învăţarea. Trebuinţele, structuri motivaţionale bazale, semnalizează de regulă, existenţa dezechilibrului (exces sau deficit) la nivelul parametrilor interni, subiectivi. Există trebuinţe primare sau înnăscute şi trebuinţe învăţate, modelate pe baza celor primare. Eforturile de satisfacere a trebuinţelor, în multe situaţii, se află la baza a numeroase comportamente dobândite prin învăţare. De exemplu, comportamentul alimentar şi unele aversiuni faţă de gusturi, modalităţile de

131

comunicare şi modalităţile de relaţionare interpersonale, diferitele forme ale fricii sau neajutorarea învăţată, au la bază o serie de trebuinţe înnăscute. Învăţarea, proces ce se realizează întotdeauna în condiţii socio-culturale determinate, modifică comportamentele instinctive de satisfacere a trebuinţelor primare, le conferă atributele umanului şi ale contextului cultural. De asemenea, obiectele şi modalităţile de satisfacere a trebuinţelor, formarea, creşterea şi diversificarea trebuinţelor sunt dependente de învăţare. Întrucât trebuinţele pot fi satisfăcute prin mai multe obiecte ori în mai multe feluri, acestea vor dobândi proprietatea de a răspunde trebuinţei, în diferite grade. Proprietatea, numită valenţă, vizează însuşirea obiectelor de a răspunde trebuinţelor. Valenţa prezintă nivele diferite de la un obiect la altul, după cum există posibilitatea ca acelaşi obiect să fie valorizat, să aibă valenţe de diferite grade, pentru indivizi diferiţi. Atribuirea de valenţe diferitelor obiecte reprezintă un alt aspect al relaţiei motivaţie-învăţare. Deşi valenţele, în formă generală, au o determinare ereditară, diferenţiată pe specii, forma lor specifică, concretă se stabileşte şi se modifică în timp, ca rezultat al interacţiunii subiect-mediu. O relaţie interesantă pentru activitatea şcolară este legată de trebuinţa de performanţă şi valenţele acţiunilor cu care trebuinţa poate fi satisfăcută. Valenţa este determinată de expectanţa succesului, de probabilitatea anticipată a reuşitei. Dacă activitatea pare uşoară în raport cu resursele – învăţarea unei lecţii, pentru teze sau a unor capitole pentru mărirea mediei – probabilitatea reuşitei este ridicată, în schimb, valenţa acţiunii şi satisfacţia îndeplinirii ei, scăzute. Invers, trăirea la cote înalte a reuşitei, este precedată de înfăptuirea unor acţiuni estimate ca dificile pentru resursele subiectului, cu o probabilitate scăzută a succesului şi o valenţă ridicată a acţiunii. Pe parcursul vieţii, oamenii învaţă atributele obiectelor prin raportare la propriile trebuinţe: unele pot răspunde nevoilor umane, altele sunt ostile, dezgustătoare, periculoase. Cele din prima categorie au valenţă pozitivă, celelalte prezintă valenţe negative (de exemplu, pedeapsa, frustrarea, ameninţarea, activităţile monotone sau obositoare, unele persoane). Nu puţine sunt obiectele evaluate ca având ambele forme de valenţă. Între acestea se înscrie şi activitatea şcolară. Interesele sunt definite ca orientări stabile şi active spre anumite obiecte sau domenii de activitate. Unii autori consideră interesul expresie a orientării şi concentrării atenţiei spre obiective determinate. Elevul interesat de o anumită materie va avea atenţia direcţionată şi va activa toate resursele sale pentru căutarea şi asimilarea informaţiilor, va vorbi cu înflăcărare despre acestea, fără să ţintească neapărat, note mari. Un profesor interesat de munca lui îşi va dedica timpul şi competenţele realizării acestui obiectiv, spre care este direcţionată prioritar atenţia, chiar dacă, este conştient de recunoaşterea socială şi mai ales economică disproporţionat de reduse, în raport cu investiţia de efort personal. 132

Interesele se formează în activitatea de învăţare, prin parcurgerea unor experienţe însoţite de trăiri afective pozitive. Învăţarea şcolară poate fi un cadru favorabil, dacă vine în consens cu trebuinţele şi intenţiile subiectului, cu abilităţile sale. Prezenţa abilităţilor nu este o garanţie a formării intereselor. Vârstele tinere prezintă interese mai puţin stabile, determinate de insuficienţa informaţiilor, de experienţele reduse, lipsite de nota esenţialităţii. Stabilizarea intereselor este realizată gradat, de la orientare urmată de încercări de afirmare în domeniul de activitate ales, spre specializare şi ancorare în acel domeniu .Procesul de stabilizare se realizează fie prin căutări în diferite domenii şi activităţi, până la identificarea celor ce se potrivesc sau vin în concordanţă cu trebuinţele subiectului, fie prin transformări la nivelul motivaţiei. Pentru optimizarea activităţii şcolare şi pentru diminuarea frecvenţei inadaptării, s-ar putea identifica punţi de legătură între motivaţia elevilor şi oferta didactică. Ar fi posibilă prin învăţare înfăptuirea unor schimbări în structurile motivaţionale ale profesorilor, favorabile profesiei, diminuând astfel, conflictele şi frustrările cotidiene, scăderea randamentului generată de rutină.

Motivaţia performanţei
Motivaţia performanţei corelează nu numai cu succesul şcolar, ci şi cu reuşita în alte domenii, chiar dacă subiecţii aparţin unor culturi diferite. Corelaţia dintre nivelul motivaţiei şi nivelul realizărilor nu are caracter liniar. Creşterea intensităţii motivaţiei peste o anumită limită (dependentă de dificultatea şi complexitatea activităţii şi de personalitatea subiectului) are consecinţe negative asupra performanţei. Nivelul înalt al motivaţiei performanţei şi caracterul ei îi determină pe oameni să accepte sarcini de dificultate moderată în locul celor foarte dificile, în care şansa eşecului este prea mare. În plus, motivaţia ridicată a performanţei îi face să dorească şi să caute mai mult decât alţii, feed-back-ul realizărilor lor. Vor prefera deci, locuri de muncă în care răsplata este legată de realizările personale, sisteme de plată bazate pe merite şi vor respinge slujbele în care toţi sunt plătiţi la fel. De asemenea, vor fi cei mai buni în împrejurările în care este activată nevoia de performanţă, în situaţiile care-i provoacă să fie cei mai buni, să se angajeze în competiţii cu alţii, să atingă scopuri dificile. Studiile efectuate în culturi diferite, au stabilit că motivaţia performanţei corelează puternic cu nivelul economic sau cu ritmul creşterii economice. Creşterea economică este asociată deci, cu motivaţia înaltă a succesului. Există relaţii semnificative între atitudinea pozitivă faţă de performanţă şi standardele economice înalte. Atitudinile favorabile competitivităţii sunt de asemenea, un indicator relevant al creşterii economice în toate ţările studiate.

Motivaţia intrinsecă şi motivaţia extrinsecă
Atunci când învăţarea este susţinută de factori motivaţionali situaţi în interiorul activităţii, aceştia sunt etichetaţi prin termenul de motivaţie intrinsecă. Subiectul 133

efectuează activitatea, deoarece, îi face plăcere. Dacă forţele motivaţionale rămân în afara activităţii – recompense, pedepse, ameninţări - li se aplică termenul de motivaţie extrinsecă. Între cele două forme există interacţiuni şi în anumite situaţii, aceeaşi acţiune, la aceeaşi persoană, îşi poate inversa motivaţia. De exemplu, cititul poate avea la bază o motivaţie extrinsecă dacă serveşte învăţării unei discipline obligatorii sau o motivaţie intrinsecă dacă ulterior, materia respectivă devine interesantă, atractivă sau plăcută. Dacă o acţiune efectuată cu plăcere, ajunge să fie recompensată, în timp, va fi înfăptuită pentru dobândirea recompensei. Avem de-a face cu efectul de suprajustificare care constă în transformarea motivaţiei din intrinsecă în extrinsecă. Întrebări de verificare: 1. Ce relaţie există între trebuinţa de performanţă şi valenţele acţiunilor de atingere a performanţei? 2. Ce raport există între motivaţia extrinsecă şi cea intrinsecă?

Procesele afective
Activitatea de învăţare interacţionează cu procesele afective – sentimente, emoţii, dispoziţii afective, afecte, dispoziţii organice. Perceperea şi evaluarea stimulilor este mai favorabilă atunci când subiectul se află într-o stare afectivă pozitivă decât atunci când experimentează o trăire negativă. Stările afective, pozitive ori negative, exercită o puternică influenţă asupra memoriei. Reactualizarea este facilitată dacă starea emoţională este similară celei din etapa întipăririi. Cercetările atestă creşterea eficienţei acţiunilor în cursul stărilor afective pozitive. Existenţa bunei dispoziţii stimulează asociaţiile, ideile, procesul de combinare în forme noi. Randamentul intelectual creşte când subiectul are stări afective pozitive sau stenice. Creşterea nivelului general de activare şi starea emoţională asociată, determină căutarea cauzelor în mediul nostru de viaţă. Factorii selectaţi joacă un rol cheie în influenţarea ulterioară a nivelului arousalului şi a emoţiei pe care o trăim. Modul de selecţie este condiţionat de învăţare. Cunoaşterea directă a sentimentelor sau atitudinilor se realizează pe baza analizei propriului comportament. Manifestările de conduită se raportează la diferitele aspecte ale realităţii, pentru a găsi în primul rând, explicaţia trăirilor. În asemenea cazuri, emoţiile sau sentimentele sunt puternic determinate de interpretarea sau etichetarea cognitivă acordată. Etichetarea este determinată de învăţare. 134

Întrebări de verificare: 1. Ce efecte au stările afective asupra învăţării? 2. Ce proprietăţi ale proceselor afective pot fi influenţate prin învăţare?

4.4. Învăţarea şi factorii de personalitate
Învăţarea este procesul cheie în făurirea personalităţii. Această aserţiune se demonstrează prin rolul decisiv al învăţării în:      actualizarea şi direcţionarea potenţialului genetic; identificarea şi dezvoltarea abilităţilor; compensarea insuficienţelor aptitudinale; recuperarea întârzierilor în dezvoltarea psihosomatică; autocontrolul însuşirilor dinamico-energetice - iniţierea şi continuarea acţiunilor în condiţii de suprasolicitare, depăşirea stărilor de oboseală, stăpânirea impulsurilor, exersarea răbdării, etc. modelarea atitudinilor pe baza interiorizării normelor şi valorilor sociale; practicarea regulilor sociale, mai ales a celor cu semnificaţie morală; schimbarea atitudinilor; însuşirea rolurilor socio-profesionale şi integrarea individului în comunitate; construirea Eului în unitate cu modelarea mentală a lumii relaţionarea dinamică Eu –lume cu valenţe adaptative şi emergente.

     

În esenţă, efectele învăţării sunt formarea, dezvoltarea, diferenţierea, compensarea, autocontrolul factorilor de personalitate, corectarea şi înlăturarea sau diminuarea consecinţelor eredităţii sau ale experienţelor anterioare. Ca şi în alte activităţi şi în învăţare se exprimă însuşirile de personalitate. Analiza comportamentului celui care învaţă este o cale de identificare a trăsăturilor sale distinctive. Astfel, rezistenţa la sarcini dificile, la solicitări excesive, cantitatea de energie consumată, instalarea oboselii, ritmul de lucru sau flexibilitatea în diferite condiţii de învăţare sunt repere pentru determinarea particularităţilor temperamentale. Eficienţa învăţării este un indiciu al inteligenţei generale. Modul în care individul se raportează la activitatea de învăţare sau la persoanele cu care interacţionează în situaţiile de învăţare, reflectă atitudinile. Întrebări de verificare: 1. Ce efecte are învăţarea în procesul de formare a personalităţii? 2. De ce trăsăturile de personalitate pot fi cunoscute prin analiza activităţii de învăţare? 135

4.5. Dificultăţi ale învăţării
Abordăm dificultăţile învăţării într-o perspectivă globală, incluzând toate tipurile şi formele de învăţare. De asemenea, avem în vedere existenţa unor dificultăţi experimentate de fiecare om pe parcursul drumului său de viaţă. Sursele acestor dificultăţi nu ţin numai de individ, ele pot fi identificate în grupurile din care face parte, în instituţiile care-şi exercită influenţele modelatoare, în particularităţile comunităţii sau în domeniul culturii. Aici ne vom referi numai la cele ce aparţin subiectului. Dificultăţile învăţării vor fi grupate în probleme comune tuturor indivizilor şi tulburări, a căror frecvenţă este mult mai redusă.

Probleme comune
Pot crea dificultăţi în procesul de învăţare, unele probleme de natură biologică: îmbolnăviri tranzitorii, accidente, oboseală, malnutriţie, toate având ca efect diminuarea capacităţilor cognitive, perturbarea motivaţiei sau a trăirilor afective. Problemele de natură psihică aparţin dimensiunilor nonintelectuale ale personalităţii. Cea mai importantă se referă la motivaţie. Astfel, inexistenţa sau nivelul redus al motivaţiei ori excesul motivaţional (supramotivaţia) vor avea ca efect reducerea performanţelor chiar la subiecţii cu dotare intelectuală înaltă. Nivelul de aspiraţie sau cel de aşteptare, prea coborâte sau excesiv de ridicate în raport cu abilităţile, vor afecta modul de trăire a succesului, respectiv eşecului. În timp, rezultatul şi trăirea subiectivă a acestuia vor duce de regulă la creşterea acestor nivele (în cazul succesului) sau la coborârea lor (efectul cel mai probabil al nereuşitelor repetate). Expectanţa devalorizării Eului, a pierderii prestigiului personal prin angajare întro activitate de învăţare, are ca efect renunţarea, abandonarea activităţii respective. Dacă motivaţia evitării eşecului este mai puternică decât motivaţia succesului, se evită angajarea în activităţi nesigure, competiţia, situaţiile de risc. Subiectul nu acţionează, eventual reacţionează, intervine doar atunci când probabilitatea reuşitei tinde spre maxim. În acest caz, atingerea nivelului expectat este trăită cu satisfacţie redusă. În aceeaşi categorie a factorilor nonintelectuali ar putea fi incluse instabilitatea emoţională, controlul deficitar al proceselor afective, dificultăţi în realizarea autocontrolului, orientarea axiologică nefavorabilă şcolii.

136

Tulburări
Există o serie de afecţiuni fizice cu caracter cronic sau boli somatice grave care interferează cu procesul de învăţare. Noi ne vom referi însă, la cele psihice, în mod selectiv, prin enumerarea tulburărilor diagnosticate în mod obişnuit pentru prima dată în copilărie şi adolescenţă. Tulburările mentale sau comportamentale interferează cu activitatea de învăţare, perturbă funcţionarea socială, ocupaţională şi şcolară. Din categoria precizată mai sus, vom concretiza retardul mental, tulburările de învăţare, tulburările abilităţilor motorii, tulburările de comunicare, tulburările pervasive ale dezvoltării, deficitul atenţiei şi comportamentul disruptiv, anxietatea (DSM-IV, 1994). Impactul lor, ca şi al oricărei influenţe timpurii este mult mai amplu decât al celor care apar ulterior.

Retardul mental
Retardul mental este stabilit pe baza probelor standardizate de inteligenţă (WISC, Binet-Standford) şi a modului de funcţionare globală. În funcţie de aceste criterii, distingem patru nivele: retardul mental uşor, moderat, sever şi profund. Retardul mental uşor. Persoanele cu retard mental uşor întrunesc următoarele caracteristici:       funcţionare intelectuală, apreciată prin IQ situat între 70 → 50-55; abilităţi sociale şi de comunicare prezente la vârsta preşcolară, astfel încât, mulţi copii cu asemenea probleme nu pot fi depistaţi la această vârstă; impact minim al retardului mental în plan senzorio-motor; la vârsta adultă pot dobândi de obicei, abilităţi sociale şi vocaţionale adecvate pentru minimum de întreţinere; uneori necesită ghidare, îndrumare, supervizare şi asistenţă în activităţile ce implică presiuni socio-economice; cu suport adecvat, pot face faţă existenţei în comunitate, independent sau cu supraveghere.

Aproximativ 85% din persoanele cu retard mental aparţin acestei categorii, a educabililor. Retardul mental moderat. Aici sunt cuprinşi aşa-numiţii antrenabili, reprezentând aproximativ 10% din deficienţi. Nivelul lor intelectual apreciat prin IQ se situează între 55-50 → 40-35. Indivizii din categoria antrenabililor au următoarele atribute:      abilităţi de comunicare în copilăria timpurie; în condiţiile unui antrenament vocaţional, cu îndrumare adecvată, pot participa la propria îngrijire; pot beneficia de antrenament în constituirea unor abilităţi sociale şi ocupaţionale, dar nu progresează în abilităţi şcolare; pot învăţa să călătorească în locuri familiare; dificultăţi în recunoaşterea şi respectarea regulilor sociale. Dificultăţile de relaţionare se accentuează în perioada adolescenţei. 137

 

la vârsta adultă pot să lucreze în activităţi necalificate sau semicalificate ce implică muncă fizică; se adaptează în comunitate, dar necesită supraveghere sau pot trăi în instituţii specializate.

Retardul mental sever. În această categorie sunt cuprinşi 3-4% din indivizii cu retard mental. Nivelul IQ se situează între 40-35 → 25-20. Prezintă următoarele particularităţi:   pot achiziţiona în copilăria timpurie foarte puţine abilităţi de comunicare. Vorbirea se însuşeşte foarte greu sau deloc; la vârsta şcolară pot învăţa să vorbească şi pot fi antrenaţi în formarea unor abilităţi elementare de autoîngrijire, pot fi familiarizaţi cu alfabetul, cu citirea câtorva cuvinte, cu numărarea simplă; la vârsta adultă reuşesc să execute sarcini simple, repetitive în unităţi supravegheate (închise); cei mai bine adaptaţi, dacă nu prezintă un alt handicap asociat care ar presupune asistenţă sau îngrijire specializată, pot trăi în comunitate, în grupuri de oameni sau în familie. Necesită supraveghere permanentă.

 

Retardul mental profund. Retardul mental profund poate fi întâlnit la aproximativ 1-2% din deficienţii mintali. Determinarea IQ este mai mult convenţională şi are o valoare mai mică de 25-20. Cele mai semnificative însuşiri sunt:    asocierea cu tulburări neurologice; funcţionare senzorio-motorie grav afectată în copilărie; pot să funcţioneze într-un mediu structurat, cu îngrijire constantă şi cu îndrumare permanentă, în condiţii de relaţionare individualizată cu îngrijitorul; pot fi stimulate dezvoltarea motorie şi unele abilităţi de autoîngrijire sau de comunicare; pot realiza sarcini simple, stereotipe, în aşezări închise (izolate), necesitând îngrijire permanentă.

 

Retardul mental de severitate nespecifică, se stabileşte pentru acei subiecţi care nu cooperează sau sunt afectaţi de activitatea de evaluare prin teste, sau acolo unde nu există posibilitatea măsurării prin teste de inteligenţă standardizate. Retardului mental se poate asocia cu mai multe tulburări, de la pasivitate sau dependenţă, până la impulsivitate şi agresiune. Lipsa abilităţilor de comunicare poate genera comportamente distructive şi agresive ce substituie limbajul. Uneori, persoanele cu disabilităţi intelectuale ajung la autorănire sau automutilare, sunt vulnerabile la o serie de abuzuri fizice şi sexuale. De asemenea, pot prezenta o serie de afecţiuni somatice. Între factorii predispozanţi se numără:

138

   

ereditatea (aproximativ 5%) - prin erori înnăscute de metabolism, determinate de mecanisme recesive autozomale sau de mecanismul mendelian de transmitere sau prin aberaţii cromozomiale; alterarea timpurie a dezvoltării embrionului (30%) având ca sursă toxinele, alcoolul, infecţiile materne; probleme în perioada perinatală (10%) - traume, infecţii virale – sau naştere prematură; condiţii de ordin medical general în copilărie (5%) – infecţii, traume, otrăviri, malnutriţie; influenţe ale mediului sau ale altor tulburări mentale (25%) – privarea de îngrijire, de stimulare socială şi lingvistică, tulburări mentale severe de tip pervasiv); rămâne însă un procent semnificativ (cca. 25%) pentru care factorii predispozanţi, rămân încă necunoscuţi sau neelucidaţi.

Retardul mental are aproximativ aceeaşi frecvenţă în toate categoriile sociale, excepţie făcând factorii ce rezultă din nivelul socio-economic redus. Aceştia sunt asociaţi cu creşterea frecvenţei retardului mental. Este necesară utilizarea unor teste adaptate specificului cultural şi a unora cu valabilitate universală pentru a putea stabili existenţa unor diferenţieri sau similitudini interculturale.

Tulburări de învăţare
Diagnosticul pentru tulburările de învăţare utilizează drept criterii rezultatele obţinute de indivizi la teste standardizate care măsoară abilităţile de citit, socotit şi scris. Nivelul rezultatelor situează subiectul sub media grupului său de vârstă, grad de şcolarizare şi nivel de inteligenţă. De exemplu, tulburările de citit se referă la precizie, la pronunţie, la înţelegerea mesajului. Tulburările de învăţare pot persista şi în perioada adultă, generând dificultăţi în angajarea profesională sau în adaptarea socială, demoralizare, stimă de sine scăzută. Între condiţiile favorizante se situează predispoziţia genetică, traumele perinatale, diferite condiţii de ordin medical, între care, sunt de remarcat cele de ordin neurologic. Dificultăţile în procesarea cognitivă – deficitul în percepţia vizuală, limbaj, atenţie, memorie - adesea preced sau sunt asociate cu tulburările de învăţare. Nu se asociază de fiecare dată deficienţa intelectuală. În retardul mental, dificultăţile de învăţare se stabilesc împreună cu rezultatul general referitor la funcţionarea intelectuală.

Tulburări ale abilităţilor motorii
Această categorie de tulburări nu se datorează condiţiilor de ordin medical, nici tulburărilor pervasive ale dezvoltării. Ele interferează cu activităţile şcolare, cu activităţile cotidiene, generează un nivel redus al performanţei la sport sau la scris, dificultăţi în efectuarea mişcărilor de autoîngrijire.

139

Tulburări de comunicare
În categoria tulburărilor de comunicare sunt incluse cele privind limbajul expresiv, cele cu caracter mixt (recepţie-emisie), tulburările fonologice, bâlbâiala, tulburările de comunicare nespecifice.

Tulburări pervasive ale dezvoltării
Cuprinzând multiple arii de funcţionare, aceste tulburări se caracterizează prin deficite severe şi atotcuprinzătoare. Tulburările pervasive afectează interacţiunile sociale, comunicarea, interesele, activităţile, comportamentul în ansamblu. Din această categorie vom exemplifica autismul. Autismul. Pentru stabilirea diagnosticului de autism, subiectul trebuie să întrunească următoarele particularităţi – cel puţin şase, din categoriile (1), (2), (3); cel puţin două din (1) şi cel puţin câte unul din (2) sau (3): 1)Diminuarea calitativă a interacţiunilor sociale a) perturbarea marcată a comportamentului nonverbal (expresia facială, privirea ochi în ochi, poziţia corporală, gesturile de iniţiere şi stabilire a relaţiilor interpersonale); b) eşec în dezvoltarea relaţiilor cu persoane de aceeaşi vârstă; c) absenţa căutării spontane a partenerilor pentru a-şi împărtăşi interesele sau realizările; d) lipsa reciprocităţii sociale sau relaţionale. 2)Slăbirea calitativă a comunicării manifestată prin: a) întârzierea sau lipsa totală a limbajului vorbit, fără încercări compensatorii de comunicare prin gesturi sau mimică; b) slăbirea abilităţilor de susţinere sau iniţiere a conversaţiei, pentru cei care au avut capacităţi de comunicare; c) utilizarea limbajului repetitiv, stereotip, idiosincratic; d) lipsa variaţiilor spontane în comunicare. 3)Modele stereotipe în comportament, interese, activităţi; a) preocupare pervasivă pentru unul sau mai multe patternuri stereotipe sau restrictive de interese ce sunt anormale ca intensitate sau orientare; b) aderenţă inflexibilă la rutine şi ritualuri nonfuncţionale; c) mişcări repetitive, stereotipe ale degetelor, mâinilor, corpului; d) preocupare persistentă pentru părţile unor obiecte. Autismul se caracterizează prin întârzieri sau funcţionări anormale în interacţiunile sociale, în comunicare în limbaj, în jocul simbolic sau imaginativ. Se instalează înainte de vârsta de 3 ani.

Deficitul atenţiei şi/sau comportament disruptiv
Această categorie cuprinde deficitul atenţiei şi/sau hiperactivitatea, deci, imposibilitatea fixării atenţiei pe un anumit obiectiv şi/sau activism excesiv şi de asemenea, comportamentul disruptiv – tulburări de conduită, tulburări de încălcare a regulilor, exprimate prin negativism, ostilitate, devianţă antisocială. 140

Deficitul de atenţie / hiperactivitatea. Se caracterizează prin impulsivitate, activitate musculară excesivă, exagerată, dificultăţi în menţinerea atenţiei sau distragerea foarte uşoară a atenţiei. Persoanele cu această tulburare nu pot urma instrucţiunile primite, au un comportament lipsit de inhibiţii, manifestă o toleranţă redusă la frustrare. Deficitul intelectual nu este obligatoriu. Prezintă mari dificultăţi în relaţiile cu părinţii pentru că nu se pot supune regulilor impuse de aceştia. Obţin rezultate şcolare mici, interpretate ca expresii ale incapacităţii de învăţare. Simptomele hiperactivităţii apar la copiii instituţionalizaţi care creează probleme de comportament atunci când intră în sistemul de învăţământ. Aproximativ 3-5% din copiii cuprinşi în învăţământul primar prezintă această tulburare, mai frecventă la băieţi. După vârsta de 8 ani hiperactivitatea se reduce. Dacă nu există semne vizibile ale declinului, spre adolescenţă vor apărea o serie de probleme în procesul de integrare socială.

Alte tulburări
Din această categorie vom exemplifica anxietatea. Ea se întâlneşte la copiii cu frici în procesul de creştere şi adaptare la mediu sau vulnerabili la incertitudini. Anxietatea. Anxietatea poate apărea sub forma maladiei anxietăţii de separare sau ca supraanxietate. Prima dintre ele se caracterizează prin existenţa la copil a unor vise terifiante, coşmaruri, suprasensibilitate, lipsa încrederii în sine, timiditate exagerată, supradependenţă de părinţi sau de persoanele de care s-a ataşat. Se manifestă de obicei, atunci când copilul este dus într-o colectivitate, la grădiniţă sau la şcoală. Există de cele mai multe ori un stresor psihologic, o experienţă de pierdere care intensifică temerile morbide. Supraanxietatea se manifestă prin frici persistente, temeri nespecifice, îngrijorare faţă de viitor, prezenţa unor simptome somatice, toate în lipsa unui eveniment recent cu rol de stresor,. Ideile perfecţioniste şi îndoiala obsesivă de sine par a fi trăsături de personalitate în formare. Dintre cauzele anxietăţii pot fi enumerate:    condiţionarea la stimuli aversivi, construirea unor reacţii de frică excesivă şi generalizarea acestora, subminarea sentimentelor de securitate şi apărare; efectul traumatizant al unor experienţe de pierdere şi disconfort generate de schimbări ale mediului de viaţă; efectul modelator al unui părinte hiperprotector şi anxios care sensibilizează copilul la pericolele şi ameninţările lumii. Supraprotecţia părintelui exprimă lipsa de încredere în abilităţile copilului de a face faţă situaţiilor. De aici, rezultă accentuarea sentimentului de inadecvare al copilului; indiferenţa şi răceala unui părinte care nu oferă copilului reguli şi îndrumări adecvate, nu-i acordă ajutor în achiziţionarea unui concept de sine pozitiv nici în câştigarea unor competenţe reale; 141

 

experienţele repetate de eşec, rezultate din activităţile de învăţare; dorinţa de a câştiga dragostea părintească prin realizări de excepţie la şcoală, face ca unii copii să devină neîncrezători, hipercritici faţă de ei înşişi, anxioşi.

Întrebări de verificare: 1. Ce dificultăţi de natură psihică apar în activitatea de învăţare a studenţilor? 2. Care sunt formele retardului mental?

Aplicaţii
Aplicaţi caracteristicile învăţării la învăţarea şcolară. Demonstraţi specificul învăţării deprinderilor la una din disciplinele studiate. Ilustraţi principiile teoretice ale învăţării. Analizaţi propria activitate de învăţare precizând: a) atributele specifice; b) mecanismele învăţării prin raportare la modelele teoretice explicative. Demonstraţi interdependenţa dintre învăţare şi resursele psihice pe baza unei experienţe personale. Analizaţi dificultăţile învăţării prin prezentarea unui caz. Găsiţi soluţii pentru depăşirea dificultăţilor învăţării. Prezentaţi posibilităţi de optimizare a învăţării la una din disciplinele studiate în şcoală.

Bibliografie
Abramson L., Metalsky, G.I., & Alloy, L.,B., 1989, Hopelessness depression: A theorybased subtype in Psychological Review, 96, 358-372; American Psychiatric Association, 1994, Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (4th ed.), Washington D.C., American Psychiatric Association; American Psychological Association, 1993, Violence and youth: Psychology`s response, Vol. 1: Summary report of the American Psychological Association Commission on Violence and Youth, Washington D.C.;

142

Bandura A., 1986, Social foundation of thought and action: A social cognitive theory, New York, Prentice-Hall; Bandura A., 1997, Self-efficacy: The exercice of control, New-York, Freeman; Baron R.A., Richardson J.H., 1996, Human aggression, (2nd ed.), New York, Plenum; Baum A., Gatchel R.J., Krantz D.S., 1997, An introduction to Health Psychology, (3rd ed.), New York, McGraw-Hill; Berk L.E., Peterson A., 2001, Study Guide for Berk. Development Through the Lifespan, (2nd ed.), Boston, Allyn & Bacon; Berkowitz L., 1993, Aggression: Its causes, consequences and control, New York, McGrawHill; Berry J.W., Poortinga Y.H., Segall M.H., Dasen P.R., 1992, Cross-cultural psychology: Research and applications, Cambridge, Cambridge University Press; Bonchiş E. (coord.), 2002, Învăţarea şcolară: teorii, modele, condiţii, factori, Oradea, Ed. Universităţii Emanuel; Borich G.D., Tombari M.L., 1997, Educational Psychology, New York, Longman; Bushman B.J., Anderson C.A., 1997, Methodology in the study of aggression: Integrating experimental and nonexperimental findings, in Borich G.D., Tombari M.L., 1997, Educational Psychology, New York, Longman; Byrnes J., 2001, Cognitives Development and learning in Instructional Contexts, (2nd ed.), Boston, Allyn & Bacon; Carlson N.R., 1994, Physiology of Behavior, (5th ed.), Boston, Allyn & Bacon; Conger J.J., 1997, Adolescence and Youth: Psychological Development in a Charging World, (5th ed.), New York, Addison-Wesley Educational Publishers; Drăgan I., Partenie A., 1997, Psihologia învăţării, Timişoara, Editura Excelsior; Druţu I., 1995, Psihopedagogia deficienţilor mintali (lecţii), Cluj-Napoca, Universitatea „Babeş-Bolyai”, lit.; Ebert M.H., Loosen P.T., Nurcombe B., 2000, Current Diagnosis and Treatment in Psychiatry, New York, McGraw-Hill; Filimon L., 2001, Psihologia educaţiei, Oradea, Ed. Universităţii din Oradea; Filimon L., 2002, Psihoeducaţia în terapia depresiei, Oradea, Ed. Universităţii din Oradea; Furnham A, Kirkcaldy B.D., Lynn R., 1994, National attitudes to competitiveness, money, and work among young people: First, second and third world differences. Human Relations, 47, 119-132

143

Geen, R., Donnerstein E. (eds) 1997, Human aggression: Theories, research and implications for policy, San Diego, Acad. Press; Hilgard E.R., Bower G., 1974, Teorii ale învăţării, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică; Hill W.F., 1997, Learning, (6th ed.), Longman, New York; Hughes M., Kroehler C.J., Vander Zanden J.W., 1999, Sociology: The Core, (5th ed.), New York, McGraw-Hill, 1999; Jurcău N. (coord.), 2000, Psihologie educaţională, Cluj-Napoca, Ed. U.T. Pres; Kaës R., Ruiz Correa O.R., Douville O., Eiguer A., Moro H.R., Revah-Lévy A., Sinatra F., Dahoun Z., Lecourt Z., (1998), Différence culturelle et souffrance de l’identité, Paris, Dunod ; Kaplan H.L., Sadock B.J., 1998, Synopsis of Psychiatry, (8th ed.), Baltimore, Williams & Wilkins; Kitayama S., Marcus H.R., 1995, Culture and Self Implication for internationalizing psychology, in N.R. Goldberg, J.B. Veroff (eds.), The culture and psychology reader, New York, University Press; Kulcsar T., 1978, Factorii psihologici ai reuşitei şcolare, Bucureşti, EDP McCormick C.B., Pressley M, 1997, Educational Psychology: Learning, Instruction, Assessment, New York, Longman; McDonald H.E., Hirt E.R., 1997, When expectancy meets desire: Motivational effects in reconstructive memory, Journal of Personality and Social Psychology, 72, 5-23; Preda V., 1998, Delincvenţa juvenilă, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară; Richardson J.T.E., Caplan P.J., Crawford M., Hyde J.S. (eds.), 1997, Gender differences in human cognition, New York, Oxford University Press; Seligman M.E.P., 1975, Helplessness: On depression, development and death, San Francisco, W.H. Freaman; Seligman M.E.P., 1991, Learned optimism, New-York, Knopk; Seligman M.E.P., 1994, What You Can Change and What You Can`t New-York, Knopf; Skinner B.F., 1953, Science and human behavior, New York, Free Press; Smith C.P. (eds.), 1992, Motivation and personality: Handbook of thematic content analysis, New York, Cambridge Univ. Press; Taylor S.E., 1995, Health Psychology, New York, McGraw-Hill, 1995; Triandis H.C., 1994, Culture and social behavior, New-York, McGraw-Hill;

144

Williams W., Blythe T., Jin Li, White N., Sternberg R., Gardner H., 1996, Practical Intelligence for School, Boston, Allyn & Bacon; Zörgö B., 1976, Motivaţia în Al. Roşca (red,), Psihologie generală, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică;

145

Partea a II-a

Psihologie socială

146

5. Percepţia socială
După studierea acestui capitol veţi reuşi: să definiţi noţiunea de Eu; să descrieţi resursele formării conceptului de Eu; să descrieţi relaţia dintre conştiinţa de sine şi stima de sine; să concretizaţi modurile de prezentare a Eului; să concretizaţi eforturile de modelare a impresiei altora; să explicaţi automonitorizarea; să enunţaţi reprele percepţiei sociale; să definiţi atribuirea; să explicaţi eroarea fundamentală de atribuire; să explicaţi procesul de autorealizare a profeţiei; să definiţi stereotipurile; să explicaţi formarea stereotipurilor; să definiţi prejudecăţile; să explicaţi formarea şi perpetuarea prejudecăţilor; Concepte cheie: atribuire; automonitorizare; comparaţie socială; conştiinţă de sine; discriminare; distorsiuni; Eul actual; Eul posibil; introspecţie; memorie autobiografică; observator-actor; preconcepte; prejudecăţi; prima impresie; rasism; sexism; stereotipuri; stima de sine; Conţinut: 1. Eul social ? 2. Percepţia altor persoane. 3. Percepţia grupurilor.

147

5.1. Eul social
Ce este Eul?
Eul este conceptul ce reuneşte ansamblul tuturor credinţelor, opiniilor unei persoane despre ea însăşi, despre însuşirile, trăsăturile, atributele personalităţii. În creaţia culturală, literară, filosofică, ştiinţifică, Eul reprezintă aspectul fundamental sau nucleul personalităţii. Conceptul de Eu constituie componenta cognitivă a Eului. Începuturile conceptului de Eu le putem identifica în următoarele condiţii:   recunoaşterea propriei persoane ca entitate separată, distinctă de alte fiinţe umane este primul pas în dezvoltarea acestui concept; recunoaşterea propriei imagini în oglindă este un proces ce există numai la om şi la primatele superioare. Copilul îşi recunoaşte chipul în oglindă in jurul vârstei de 1½-2 ani (18-24 luni); opiniile celorlalţi devin absolut necesare deoarece funcţionează asemenea unei oglinzi în care se reflectă propria persoană. Ajungem să ne cunoaştem bazându-ne pe ceea ce credem că gândesc despre noi, persoanele semnificative. Imaginile pe care credem că le au alţii sunt încorporate în conceptul de Eu.

Elementele conceptului de Eu sunt ilustrate în figura 5.1. Conceptul de Eu include opinii, credinţe interiorizate, aspecte referitoare la existenţa sa în interacţiune cu mediul, atribute interpersonale, interese şi activităţi etc. Formarea conceptului de Eu se bazează pe mai multe surse: introspecţia, percepţia propriului comportament, influenţa celorlalţi şi memoria autobiografică.

Introspecţia
Se crede că introspecţia (analiza propriilor stări şi conţinuturi psihice) este cheia cunoaşterii adevăratului Eu. Numai subiectul are acces la lumea lui interioară, la gânduri, fantezii, dorinţe, intenţii, emoţii. Cercetările arată că introspecţia este o cale puţin eficientă în descoperirea atributelor reale ale Eului; uneori diminuează precizia autoevaluării şi autodescrierii. Introspecţia nu garantează precizia autocunoaşterii. Dacă este excesivă poate perturba procesele mentale, creează confuzii în analize şi predicţii şi poate avea influenţe negative asupra comportamentului adaptativ.

148

A t r i b u ţi i in te rp e rs o n a le

A s p e c te e x i s t e n ţi a l e

O p i n i i , c r e d i n ţe i n t e r i o r iz a t e

C a r a c t e r is t i c i a t rib u ite

C o n c e p tu l d e E u

C o n ş t i i n ţa d e s in e

In te r e s e ş i a c t i v i t ă ţi

A u t o d e t e r m in a r e

D i fe r e n ţi e r e s o c ia lă

Figura 5.1. Conceptul de Eu (după Rentsch & Heffner)

Valoarea introspecţiei depinde de determinanţii comportamentului. Pentru un comportament dirijat de cogniţii (de exemplu, elaborarea deciziei) inventarierea motivelor şi a argumentelor poate contribui la creşterea gradului de precizie în autocunoaştere. Pentru un comportament determinat afectiv acest lucru nu este realizabil. Valoarea introspecţiei depinde şi de timpul alocat, de existenţa unor sarcini concurente şi de resursele cognitive disponibile pentru autoreflecţie.

Percepţia propriului comportament
În teoria autopercepţiei se arată că atunci când apar dificultăţi în interpretarea stărilor interne, oamenii îşi concentrează atenţia asupra observării şi interpretării propriului comportament şi a situaţiei în care acesta se desfăşoară. Când sunt preocupaţi de ceea ce fac şi nu dispun de alte repere pentru stările lor interne, deduc din comportament însuşiri consistente cu acesta. Procesul este împiedicat în situaţii semnificative de tipul recompensă-pedeapsă. Percepţia comportamentului este relevantă numai dacă situaţia nu apare drept cauză a comportamentului. Pe baza teoriei autopercepţiei, ipoteza feedback-ului facial arată că expresiile faciale pot produce nu doar o reflectare adecvată a stărilor interne, ci pot chiar să genereze o stare emoţională (zâmbetul îi poate face pe oameni să se simtă fericiţi). Schimbarea expresiei faciale are ca efect schimbări corespunzătoare ale experienţei subiective a emoţiilor. Nu s-a stabilit relaţia dintre emoţii şi stările fiziologice (dacă expresia facială generează schimbări fiziologice ce produc răspunsuri emoţionale sau invers). 149

Modificările ţinutei, poziţiei, gesturilor oferă un feed-back senzorial şi influenţează dispoziţia afectivă. Acelaşi efect îl au şi schimbările vocii. Cercetările arată că stilul vorbirii (repede, tare, încet, moale) amplifică emoţiile. Pe baza teoriei autopercepţiei se explică de ce adesea oamenii îşi pierd interesul pentru activităţile atractive în care au fost anterior recompensaţi. Efectul de suprajustificare reflectă transformarea motivaţiei activităţii, din intrinsecă în extrinsecă, respectiv, diminuarea motivaţiei intrinseci în activităţile asociate acestor recompense. Motivaţia intrinsecă este prezentă în activităţi a căror desfăşurare îi creează subiectului plăcere, satisfacţie. Din aceste activităţi subiectul nu aşteaptă obţinerea unei recompense exterioare. Motivaţia extrinsecă se găseşte în activităţi desfăşurate sub impactul unor factori externi – recompensă, evitarea pedepsei. Acelaşi efect de reducere a motivaţiei intrinseci îl pot avea şi alţi factori externi: competiţia, evaluarea, termenele limită. Efectul suprajustificării are implicaţii serioase în educaţie, în muncă şi în alte activităţi sociale. Se poate pune problema oportunităţii recompensei. Cercetările arată că eficienţa recompenselor depinde de felul în care sunt percepute de subiect. Dacă apar sub formă verbală sau ca bonusuri pentru performanţe superioare, recompensele pot creşte motivaţia intrinsecă. Diferenţele individuale in orientarea motivaţională trebuie luate în considerare în acordarea recompenselor. Astfel, pentru persoanele orientate spre realizări precis determinate, premiile, recompensele, punctele şi competiţia au efecte pozitive asupra motivaţiei intrinseci.

Influenţa celorlalţi
Teoria comparaţiei sociale elaborată de Festinger susţine că oamenii care au incertitudini asupra propriilor opinii şi abilităţi, se evaluează prin comparaţie cu persoane similare. Raportarea la alţii se reflectă în procesul autodescrierii (de exemplu, se precizează genul, etnia, rasa, ocupaţia). În condiţii instabile, când stările emoţionale sunt neclare oamenii interpretează starea lor de activare generală (arousal) raportându-se la ceea ce fac alţii în aceleaşi situaţii. Se consideră că experienţa emoţiilor se bazează pe doi factori: arousalul (nivelul general de activare) fiziologic şi interpretarea cognitivă a acestui arousal.

Memoria autobiografică
Memoria autobiografică se referă la ceea ce se păstrează ca experienţă emoţională de viaţă. Amintirile despre părinţi, fraţi, prieteni, locuri, şcoală păstrate în memorie constituie fundamentele identităţii şi continuităţii individului. Se actualizează mai uşor evenimentele din trecutul mai apropiat, în timp ce evenimentele mai îndepărtate sunt mai greu de datat şi mai puţine. Există totuşi două excepţii: (1) perioada adolescenţei şi începutul vârstei adulte sau anii cei mai plini şi (2) datarea evenimentelor mai vechi este facilitată prin raportare la evenimente de mare semnificaţie personală sau socială. Aceste evenimente ocupă locuri speciale în memoria autobiografică.

150

Cei mai mulţi oameni nu-şi amintesc întâmplări anterioare vârstei de 3 ani. Fenomenul a fost numit amnezia copilăriei. Cercetările oferă date contradictorii în acest sens. Unele susţin posibilitatea păstrării întipăririlor mai vechi dacă ele sunt marcante pentru drumul de viaţă. Altele arată că astfel de amintiri timpurii reprezintă prelucrări ale povestirilor sau relatărilor de la părinţi sau de la alte persoane semnificative. Eul ghidează memoria autobiografică prin următoarele procese:  efectul autoreferenţial: există o mai mare probabilitate ca oamenii să-şi amintească lucrurile sau evenimentele ce au legătură cu propriul Eu decât să-şi amintească ceea ce are legătură cu alte condiţii; tendinţele egocentrice influenţează memoria autobiografică deoarece oamenii îşi supraestimează rolul în evenimente trecute, se văd în postura de actori; reconsiderarea propriei istorii în lumina unor informaţii mai recente. Pe acest model al revizuirii trecutului se realizează percepţia copiilor de către părinţi prin raportare la „perioada lor de aur”. Practic, adulţii uită că nu mai sunt la vârsta copilăriei că au trecut demult de adolescenţă, că de fapt raportează copiii de astăzi la adultul de astăzi, a cărui memorie este marcată de distorsiuni sau construcţii.

Schematele Eului
Schematele Eului reprezintă convingeri specifice despre propria persoană. Ele ghidează procesarea informaţiilor. Datorită schematelor se realizează selecţia, interpretarea şi reactualizarea informaţiilor. Schematele se formează timpuriu. În situaţii relevante, prin schematele Eului, oamenii elaborează judecăţi rapide despre ei înşişi, îşi amintesc cu uşurinţă întâmplări trecute sau prevăd acţiuni viitoare. Schematele determină respingerea informaţiilor inconsistente. Lumea socială, celelalte persoane sunt percepute prin schematele Eului. Din moment ce există mai multe schemate ale Eului, este firesc să existe mai multe faţete ale Eului. Unele dintre cele mai studiate sunt Eul actual şi Eul posibil (reprezentând ce ar putea, ce i-ar plăcea sau ce i-ar fi teamă să devină subiectul). Majoritatea oamenilor îşi imaginează devenirea într-o direcţie pozitivă (bogat, fericit, cu succes, sănătos). Pe baza acestei viziuni asupra devenirii se elaborează scopuri şi planuri. Perspective multiculturale Culturile diferă în conceptualizarea Eului, în construirea identităţii sociale şi personale. Mulţi europeni şi nord-americani îşi consideră Eul ca independent şi autonom, distinct, unic, diferit de alţii. Oamenii din alte culturi concep Eul în interdependenţă cu grupul. Eul are sens doar prin conexiunile sale sociale. Eul în culturile non-vestice este parte a reţelei sociale în care se includ părinţii, fraţii, rudele, colegii, prietenii. Diferenţe culturale influenţează modul în care percepem, simţim şi ne prezentăm în relaţiile cu alţii.

151

Întrebări de verificare: 1. Ce factori stau la baza formării conceptului de Eu? 2. Ce sunt schematele Eului?

Stima de sine Ce este stima de sine?
Stima de sine reprezintă evaluarea pozitivă sau negativă a propriei persoane, ansamblul autoevaluărilor, sensul propriei valori. Datorită multiplelor schemate ale Eului, unele componente vor fi evaluate mai favorabil sau mai precis comparativ cu altele. Stima de sine are o influenţă profundă asupra modului de a gândi şi de a simţi în legătură cu propria persoană. Indivizii cu stima de sine mai înaltă experimentează stări afective pozitive şi îşi propun standarde ridicate, au încredere în posibilitatea atingerii expectanţelor. Persoanele caracterizate prin fluctuaţii ale stimei de sine, reacţionează mai puternic la evenimentele de viaţă pozitive sau negative, comparativ cu persoanele a căror stimă este sigură şi stabilă. Indivizii cu stima de sine scăzută se pot afla în raport cu propriul comportament (manifestări de retragere, înfrângere) în situaţia cercului vicios (figura 5.2). Nivelul redus al stimei de sine are ca efect stabilirea unui nivel redus al expectanţelor, din care rezultă angajare redusă în activitate însoţită de anxietate ridicată. În consecinţă activitatea se va desfăşura la nivel scăzute cu posibile eşecuri. Autoblamarea, consecinţă a acestor eşecuri duce la diminuarea stimei de sine. Stima de sine este corelată cu modul în care oamenii se raportează la viaţa lor cotidiană. Cei care se evaluează pozitiv tind să fie eficienţi, fericiţi, au succese şi sunt în general sănătoşi. Ei fac faţă dificultăţilor de durată şi îi acceptă pe ceilalţi mai uşor, rezistă la stres. Oamenii cu stimă de sine redusă sunt mai anxioşi, sunt depresivi, pesimişti, înregistrează mai multe eşecuri, se îmbolnăvesc mai uşor.

Figura 5.2. Cercul vicios al stimei de sine reduse (după Brehm & Kassin)

Discrepanţele Eului
Stima de sine este definită prin raportarea Eului real la cel ideal. Între cele două faţete pot exista diferenţe de diferite mărimi.

152

a p r o p ie r e a d e s ta n d a r d e

C o n c e n tr a r e a s u p r a E u lu i

C o n ş tie n tiz a r e

D is c r e p a n ţe în tr e E u l r e a l ş i E u l id e a l

E x p e c ta n ţa r e d u c e r ii d is c r e p a n ţe lo r

T r ă s ă tu r i d e p e r s o n a lita te

C o n c e n tr a r e a s u p r a E u lu i

S c ă z u tă

În a ltă

R e n u n ţa r e la a u to a n a liz ă

S c h im b a r e a

Figura 5.3. Cauzele şi efectele conştiinţei de sine (după Brehm & Kassin)

Teoria discrepantelor susţine că accentuarea diferenţelor între Eul actual cel ideal are ca efect diminuarea stimei de sine şi poate duce la tulburări afective. Discrepanţele mari între Eul actual şi cel ideal se asociază cu sentimentul de dezamăgire şi cu depresia, se asociază cu disconfortul emoţional. Pe de altă parte, stările emoţionale negative accentuează discrepanţele.

153

S itu a ţii

Discrepanţele dintre Eul real şi ceea ce ar trebui să fie în viziunea subiectului sunt legate de sentimentul de vină, ruşine şi anxietate. Efectele emoţionale depind de mărimea discrepanţelor şi de gradul de conştientizare, aşa cum se vede în figura 5.3. Conştiinţa de sine îi face pe oameni să acţioneze pentru diminuarea discrepanţelor dintre Eul real şi cel ideal. Acest lucru se poate realiza prin apropierea comportamentului de standardele personale sau sociale ori prin renunţare la autoanaliză.

Conştiinţa de sine
Absorbiţi de muncă, de diferite activităţi sociale, oamenii petrec puţin timp gândindu-se la ei înşişi. Se gândesc mai ales atunci când au probleme, când sunt nefericiţi. Există anumite situaţii care accentuează concentrarea asupra propriei persoane (oglinda, camera video, prezenţa unui auditoriu). În aceste situaţii se intensifică procesul de conştientizare a propriei existenţe, şi de multe ori individul experimentează stări emoţionale negative. Conştiinţa de sine ne obligă să observăm discrepanţele dintre Eul real şi ceea ce dorim şi ar trebui să fim (se produce astfel o diminuare a stimei de sine), dacă distanţa este percepută ca fiind prea mare. Pentru depăşirea situaţiei ne adaptăm comportamentul, astfel încât să întrunească standardele ce menţin stima de sine sau ne retragem din situaţiile care ne determină să ne concentrăm asupra propriilor însuşiri, renunţăm la conştientizarea centrată pe propria persoană (figura 5.3). Alcoolismul, consumul de substanţe şi suicidul pot apărea ca modalităţi de a scăpa de o conştiinţă de sine apăsătoare. În acelaşi timp se constată că persoanele preocupate mai mult de ele însele, absorbite de Eul lor, ajung să sufere mai mult decât alţii de anxietate, depresie, alcoolism şi alte tulburări clinice. Există ipoteze conform cărora tendinţa de suicid este mai frecventă la indivizii concentraţi asupra Eului lor. Suicidul poate apărea ca ultima soluţie de scăpare atunci când:      îşi dau seama de prăbuşirea standardelor personale; îşi atribuie vina pentru eşecurile personale; îşi concentrează prea mult atenţia spre ei înşişi; experimentează stări negative stabile, de exemplu depresie; gândesc rigid, dihotomic (totul sau nimic).

Conştiinţa de sine este intensificată nu doar de situaţii specifice de tipul celor prezentate mai sus, ci şi de anumite trăsături de personalitate. Am precizat că există persoane mai preocupate de propriul Eu decât altele. Tendinţa lor de a introspecta gândurile sau trăirile ţine de aspectul privat sau intim al conştiinţei de sine. Tendinţa de concentrare asupra imaginii publice sau a imaginii în ochii celorlalţi, ţine de conştiinţa publică. Ele reprezintă trăsături distincte.

154

Conştiinţa intimă se reflectă în uşurinţa autodescrierii, în receptivitatea acută faţă de schimbările stărilor interne, în formularea propoziţiilor la persoana I singular. Conştiinţa publică se deosebeşte prin sensibilitatea individului faţă de felul în care este văzut de alţii. Cele două aspecte sunt semnificative pentru strategiile de reducere a discrepanţelor Eului, prin apropierea de standardele personale sau de normele sociale. Întrebări de verificare: 1. Ce este stima de sine? 2. În ce situaţii se accentuează conştiinţa de sine?

Înălţarea Eului
Majoritatea oamenilor îşi protejează stima de sine, privindu-se în mod pozitiv. Ei îşi prezintă trăsăturile favorabile mai detaliat decât pe cele negative. De asemenea, supraestimează contribuţia lor la desfăşurarea evenimentelor, controlul asupra evenimentelor, anticipează un viitor mai bun decât prezentul. Îşi evaluează trăsăturile de personalitate ca fiind mai dezirabile comparativ cu cele pe care consideră că nu le au. Înălţarea Eul se realizează prin:  cogniţia auto-deservirii care constă în acordarea creditului pentru succes (acesta este pus pe seama propriilor calităţi) şi negarea vinovăţiei în caz de eşec (eşecul fiind atribuit factorilor externi); acest lucru se poate vedea adesea în mediile şcolare în perioadele de examene; găsirea de scuze şi chiar afirmarea unor deficienţe personale pentru a-şi justifica (în proprii ochi şi faţă de ceilalţi) eşecul anticipat. Expectanţa predicţia eşecului în situaţii importante duce la afişarea bolii, a durerii, a anxietăţii; diferenţele de gen în modul de prezentare a scuzelor şi în tipul de scuze sunt foarte semnificative: femeile folosesc mai mult simptomele fizice, bărbaţii în schimb, pun accent pe trăsături sau stări mentale. De asemenea, există diferenţe interpersonale determinate de nivelul stimei de sine şi de motivaţie. Cei cu stimă scăzută, prin găsirea unor deficienţe personale, oferă un mijloc sigur de apărare faţă de eşec; asocierea propriei persoane cu succesul altora. În locuri publice caută să fie văzuţi de persoane importante şi evită cunoştinţele care-i fac de ruşine. Asocierea cu persoane importante poate fi observată şi în relatările indivizilor; după victorii în sport se foloseşte expresia „Noi am învins”, iar după înfrângeri, „Ei au pierdut”. comparaţia cu alţii mai puţin fericiţi, fără atât de multe succese, mai puţin norocoşi; 155

Când alţii ne depăşesc în domenii importante pentru noi, devenim geloşi şi ne distanţăm de ei. Când suntem depăşiţi de ceilalţi în domenii ce nu au relevanţă pentru noi, suntem mândri şi încercăm să ni-i apropiem. Cercetările recente arată că:   unele iluzii au rol pozitiv în menţinerea sănătăţii mentale; alte studii arată că iluziile, pozitive promovează manifestări comportamentale de înfrângere daca se manifesta pe termen lung.

Întrebări de verificare: 1. Care sunt modalităţile de înălţare a Eului? 2. Ce efecte au iluziile pozitive?

Prezentarea Eului
Prezentarea Eului este procesul prin care oamenii încearcă să modeleze gândirea altora despre persoana lor. Ei sunt în acelaşi timp atenţi la comportamentul lor public. Majoritatea oamenilor sunt interesaţi de imaginea lor în ochii celorlalţi. Preocuparea pentru înfăţişarea fizică este exploatată astăzi de o serie de activităţi sociale: industria modei, industria produselor cosmetice, centrele nutriţioniste, centrele de fitness. Strategiile folosite pentru a influenţa percepţia altora asupra Eului nostru urmăresc de fapt acelaşi lucru: obţinerea aprobării, a respectului, a simpatiei sau dobândirea controlului asupra celorlalţi. Metodele folosite sunt diverse şi depind de persoana şi de situaţia în care se află.

Strategii de prezentare
Efortul de a modela impresiile celorlalţi pentru ca ei să ne placă şi să ne respecte se exprimă în controlul comportamentului non-verbal: zâmbet, gesturi de aprobare sau în prezentarea verbală a calităţilor personale, în demonstrarea competenţelor sau a rezultatelor. Nu de puţine ori aceste eforturi au efecte contrare expectanţelor subiectului. Uneori efortul de a fi pe placul altora creează probleme de sănătate (de exemplu, dieta pentru slăbire, comportamentul nesăbuit al adolescenţilor). Prin procesul de autoverificare, încercăm să-i facem pe ceilalţi să ne privească în felul în care ne privim noi. Suntem preocupaţi de verificarea Eului aşa cum se prezintă în ochii celorlalţi şi selectăm în acest sens dovezi care confirmă conceptul de Eu. Cercetările arată că oamenii, se gândesc mai mult la însuşirile lor pozitive decât la cele negative, doresc să facă o bună impresie şi în acelaşi timp, ar vrea ca ceilalţi să aibă o imagine cât mai corectă despre ei. O problemă deosebită apare în cazul unui concept negativ al Eului, a unei stime reduse. Cum se modelează în acest caz impresia altora? 156

Automonitorizarea
Oamenii se deosebesc prin tendinţa de a-şi regla comportamentul pentru a se adapta situaţiilor sociale. Automonitorizarea este o însuşire de personalitate ce ghidează comportamentul în situaţii sociale. Automonitorizarea înaltă semnifică modificarea comportamentului în funcţie de situaţie, astfel încât, acesta diferă semnificativ de la o situaţie la alta. Persoanele caracterizate prin automonitorizare redusă au reacţii mai constante indiferent de situaţii sau de timp. Automonitorizarea are implicaţii asupra comportamentului social. Gradul de adaptabilitate, şansele de succes social, raportarea la normele şi valorile sociale sunt influenţate de această caracteristică a personalităţii. Întrebări de verificare: 1. Care sunt strategiile de prezentare a Eului? 2. Ce este automonitorizarea?

5.2. Percepţia altor persoane
Reperele percepţiei sociale
Cunoaşterea persoanelor cu care interacţionăm este esenţială în toate activităţile sociale: în şcoală, în activităţile lucrative, în afaceri, în politică, în justiţie, în viaţa personală. Cunoaşterea stă la baza anticipării comportamentului persoanelor cu care ne relaţionăm. Percepţia socială este procesul prin care ne înţelegem unii pe alţii. În realizarea sa se îmbină trei elemente: persoana, situaţia şi comportamentul. Perspectiva acestor elemente şi integrarea lor depind de observator. Pentru a-i cunoaşte pe ceilalţi, pentru a le descifra stările şi însuşirile interne ne folosim de repere indirecte. Acestea sunt aspectele fizice, contextul sau situaţia în care îi percepem şi comportamentul lor.

Aspectul fizic
Oamenii efectuează în mod frecvent judecăţi despre alţii, bazându-se pe aspecte exterioare: numele, înfăţişarea fizică (înălţimea, greutatea, culoarea pielii, a părului, a ochilor şi mai ales trăsăturile feţei). Ele au efecte importante în diferite activităţi sociale cum ar fi de exemplu selecţia profesională. Adulţii cu faţă de copil sunt văzuţi ca având calităţi de copil: cald, onest, supus, naiv. Determinismul genetic susţine că oamenii sunt programaţi să-i răspundă copilului cu blândeţe, să-l ocrotească. Ei se vor comporta în mod similar faţă de adultul cu faţă de copil. Pe de altă parte, înfăţişarea de copil se asociază prin învăţare, cu neajutorarea. Această asociere se transferă asupra adultului cu faţă de 157

copil. Atunci când manifestările comportamentale contrazic expectanţele faţă de înfăţişarea de copil, şocul observatorului este mult mai puternic decât în cazul unui adult obişnuit care se abate de la expectanţele observatorului.

Situaţiile
Dispunem de preconcepţii sau scenarii despre anumite tipuri de situaţii. Scenariile sunt influenţate de factori socio-culturali. Acestea ghidează interpretarea comportamentului celorlalţi. Cadrul social oferă repere pentru înţelegerea comportamentului verbal şi non-verbal (de exemplu interviul pentru ocuparea unui post, participarea la un serviciu religios, o călătorie cu avionul).   vedem ceea ce ne aşteptăm să vedem în situaţii determinate; folosim ceea ce ştim despre situaţia socială pentru a explica determinanţii comportamentului.

Mărturia comportamentului
Oamenii deduc semnificaţii din comportament prin divizarea acestuia în unităţi separate pe care le pot descifra. Măsura în care este divizat comportamentul în unităţi mai fine ori mai grosiere, influenţează interpretarea (semnificaţiile şi posibilitatea reactualizării). Cei care fragmentează comportamentul în unităţi mai mici, detectează mai multe semnificaţii, îşi amintesc mai multe detalii despre autorul acţiunilor. Pe baza comportamentului nonverbal se descoperă stările emoţionale ale celorlalţi. Din expresiile faciale se pot identifica emoţiile; acestea se exprimă la fel de către toţi oamenii, indiferent de cultura căreia îi aparţin; bucuria, frica, tristeţea, surpriza, furia şi dezgustul sunt emoţii general umane. Descifrarea lor este posibilă în orice cultură. Unele pot fi descifrate mai uşor. De exemplu, furia se identifică mai uşor decât celelalte emoţii, probabil datorită caracterului mai adaptativ al identificării acestei emoţii. Limbajul corporal, privirea şi atingerea reprezintă forme importante ale comunicării nonverbale; interpretarea diferă în funcţie de cultură, dar există numeroase semnificaţii transculturale (de exemplu, contactul vizual este interpretat în lumina unor relaţii interpersonale preexistente. Evitarea contactului vizual poate însemna ruşine, teamă răceală, indiferenţă etc. Atingerea fizică a fost pusă în legătură cu prietenia, îngrijirea sau ocrotirea, interesul sexual, dragostea, iar în ultimii ani, cu dominarea şi controlul). S-a constat că bărbaţii, persoanele mai în vârstă şi cei cu statut socio-economic mai înalt recurg la acest comportament mai frecvent decât femeile, tinerii sau persoanele cu statut socio-economic mai scăzut. Se utilizează indicatori nonverbali pentru a detecta minciuna, dar inferenţele efectuate sunt imprecise, întrucât, acordă prea multă atenţie feţei şi neglijează alţi indicatori comportamentali mai semnificativi. Întrebări de verificare: 158

1. Care sunt reperele percepţiei sociale? 2. Ce comportamente nonverbale servesc la identificarea emoţiilor celorlalţi?

Atribuirea
În relaţiile cu alte persoane este util să ştim ce gândesc, cum vor acţiona, dacă putem avea încredere în ceea ce spun. Pentru aceasta trebuie să descoperim trăsăturile lor stabile, dispoziţiile, atitudinile, abilităţile. Întrucât nu pot fi cunoscute direct, le deducem din comportament, din ceea ce fac şi din ceea ce spun persoanele cu care interacţionăm. Atribuirea este procesul prin care explicăm comportamentul. Pentru a descoperi sensul lumii sociale căutăm să înţelegem cauzele comportamentului nostru şi al celorlalţi. Explicaţiile vizează trăsăturile de personalitate (atribuire personală) sau factorii externi (atribuire situaţională).

Logica atribuirii
Începem să-i înţelegem pe ceilalţi efectuând atribuiri situaţionale sau personale privind comportamentul lor. Explicăm reacţiile ca răspunsuri la împrejurările de viaţă sau ca expresii ale unor caracteristici interne (abilităţi, motive, dispoziţii, efort). Teoria corespondenţei (Jones, Davis) stabileşte că oamenii învaţă despre alţii, despre caracteristicile lor din comportament (dacă acesta este spontan, oferă o cantitate mai mare de informaţii decât atunci când este impus. Dacă reacţiile se distanţează de ceea ce este tipic, de prescripţiile rolului social, de cerinţele situaţiei, pare mai relevant. Măsura în care comportamentul corespunde expectanţelor, poate fi pusă în legătură cu volumul de informaţii despre persoana respectivă. Cu cât este mai neaşteptat, cu atât este mai mare cantitatea de date. În funcţie de dezirabilitatea consecinţelor comportamentului, se pot desprinde concluzii semnificative despre oameni: sunt mai relevante comportamentele cu dezirabilitate redusă.

159

Figura 5.4. Atribuirea în teoria covarianţei (după Kelly)

Atribuirea se bazează pe trei tipuri de informaţie covariantă (conform teoriei lui Kelly): consensul (cum reacţionează diferite persoane la acelaşi stimul), distinctivitatea (cum reacţionează aceeaşi persoană la stimuli diferiţi) şi consistenţa (măsura în care se schimbă comportamentul în timp, dacă persoana şi stimulii rămân neschimbate). Atribuirea personală se caracterizează prin consens redus, distinctivitate redusă şi consistenţă ridicată. Atribuirea externă se caracterizează prin valori înalte ale celor trei parametri. 160

Un exemplu de atribuire poate fi urmărit în figura 5.4. Atribuirea personală se bazează pe consistenţă înaltă, distinctivitate şi consens redus, iar atribuirea situaţională are la bază nivele înalte ale consistenţei, distinctivităţii şi consensului. Teoriile atribuirii au stârnit controverse. S-a pus problema dacă oamenii pot analiza comportamentul după atâtea criterii, dacă au timp şi capacităţi cognitive pentru aceasta. Se constată că de cele mai multe ori nu depun efort pentru efectuarea unor analize laborioase şi utilizează în schimb, diferite strategii de procesare rapidă.

Distorsiuni de atribuire
De la logica atribuirii se pleacă în câteva direcţii. Strategii euristice. Se uzează de procesarea informaţiei pe scurtătură, ceea ce are ca efect formularea unor judecăţi rapide, dar adesea eronate, numite euristici cognitive:  reprezentativitatea – tendinţa de a presupune, în ciuda argumentelor contrare că cineva aparţine unui anumit grup, atunci când pare asemănător sau reprezintă un membru tipic (dacă cineva explică, repetă, vorbeşte mai tare, fără a fi profesor); disponibilitatea – tendinţa de a estima probabilitatea unui eveniment după uşurinţa cu care cazurile sau exemplele sale sunt disponibile în memorie (de exemplu, apariţia frecventă a unei persoane pe ecranul TV îi face pe oameni să creadă că ştiu mai multe date despre acea persoană); încadrarea – tendinţa de a fi influenţat de modul în care este prezentată sau încadrată problema (dacă prezentăm eficienţa unei metode de slăbire în proporţie de 50%, va fi acceptată mai uşor decât dacă se prezintă rata eşecului într-un procent de 50%); ancorarea – tendinţa de a elabora estimări numerica în funcţie de punctul iniţial de pornire sau de ancoră (exprimată printr-un număr); simularea – tendinţa de a prezice sau de a explica un eveniment depăşit, după cât de uşor se imaginează scenariile alternative sau simulările lui.

 

Consecinţele euristicii:  efectul falsului consens - tendinţa oamenilor de a supraestima consensul opiniilor, atributelor sau comportamentelor proprii. Această înclinaţie vizează şi conţinuturile psihice, şi reacţiile externe. Tendinţa de a-i vedea pe alţii după propriile standarde se corelează cu tendinţa asocierii cu persoane similare şi cu tendinţa evocării evenimentelor similare mai mult decât a celor diferite; percepţia socială este influenţată mai mult de relatări vii, decât de factori cu valoare statistică; oamenii sunt relativ insensibili la rapoarte pe baze numerice, dar sunt influenţaţi în schimb de grafice, evenimente dramatice, povestiri de viaţă.

161

Eroarea fundamentală de atribuire. Se referă la supraestimarea rolului factorilor interni şi subestimarea impactului situaţiilor. Această explicaţie a comportamentului celorlalţi are probabilitate mai mare atunci când observatorul este distrat sau ocupat cognitiv în momentul percepţiei persoanei ţintă. Întrucât această eroare este atotcuprinzătoare, a fost numită eroare fundamentală de atribuire. Eroarea fundamentală de atribuire are probabilitate mai redusă atunci când:    observatorul dispune de timp înainte de efectuarea judecăţii; este puternic motivat să efectueze judecăţi corecte, precise; presupune că există motive ulterioare pentru comportamentul actual.

Explicaţia erorii fundamentale de atribuire:  percepţia comportamentului altora se aseamănă cu iluzia optică: din moment ce actorul este pe primul plan, iar situaţia apare ca un fundal, evenimentul va fi atribuit actorului; factorii culturali sunt în parte responsabili de eroarea fundamentală de atribuire: în culturile vestice se consideră că individul este autonom, motivat de forţe interne şi responsabil pentru acţiunile sale.

Diminuarea erorilor de atribuire, prin corelarea atribuirii personale cu atribuirea situaţională este exemplificată în figura 5.5. În modelele tradiţionale comportamentul este explicat prin factori personali sau situaţionali. Teoriile mai recente sugerează că atribuirea personală este realizată în mod automat şi poate fi urmată de analiza contextului pentru a se ajunge la o explicaţie mai complexă în care îşi fac loc factorii situaţionali. Efectul actorului observator. Se referă la tendinţa de a atribui comportamentul propriu unor cauze de ordin situaţional. Aceasta se explică în primul rând prin conştientizarea schimbării comportamentului de la o situaţie la alta, întrucât, oamenii dispun de informaţii mai multe despre ei decât despre alţii. Pe de altă parte, atunci când observatorii se concentrează asupra actorului, încercând să îi explice comportamentul, acordă o importanţă redusă factorilor situaţionali. Este mai uşor de efectuat judecăţi asupra actorului decât asupra situaţiei. Atunci când actorul şi observatorul reprezintă aceeaşi persoană, efectul este invers.

162

I n f e r e n ţa d e la c o m p o r ta m e n t la d is p o z iţie

A ţi a f la t c ă a r e p r o b le m e f a m ilia le

A tr ib u ir e s itu a ţio n a lă

=

N u e s te d e f ie c a r e d a tă a tâ t d e n e p o litic o s

E s te n e p o litic o s , p ro s t c re s c u t

A tr ib u ir e p e r s o n a lă

A u to m a tiz a te

Figura 5.5. Etapele procesului de atribuire (după Brehm & Kassin)

Distorsiuni motivaţionale. Atribuirile sunt părtinitoare. Când vizăm propriul comportament, îl privim într-o lumină mai bună, mai favorabilă. Cercetările arată că părinţii, profesorii, elevii, studenţii îşi acordă un rol personal mai important în acţiunile de succes, în timp de eşecul este pus pe seama factorilor situaţionali. Se caută mai multe informaţii în legătură cu capacităţile decât în raport cu slăbiciunile, se supraestimează contribuţia în activităţile grupului, se exagerează controlul asupra evenimentelor, prezice un viitor roz. Se supraestimează consensul în gândire, simţire şi acţiune pentru a se asigura că modul de a judeca sau de a se comporta este normal şi corect.

C o m p o r ta m e n tu l

O p e rs o a n ă c u n o s c u tă n u v a s a lu ta ş i n u v a r ă s p u n d e la s a lu t

163

P r im a fa z ă

A d o u a fa z ă

E fo r t

+ -

Când explicăm succesul altora, îl atribuim unor factori externi, în schimb eşecul îl punem pe seama însuşirilor de personalitate. Credem într-o lume dreaptă, n este greu să înţelegem ura, agresiunea sau violenţa şi în consecinţă criticăm victima şi o considerăm responsabilă pentru soarta ei, o găsim vinovată. Întrebări de verificare: 1. Ce distorsiuni pot exista în procesul de atribuire? 2. În ce constă eroarea fundamentală de atribuire?

Integrarea informaţiilor
Formarea impresiilor este un proces de integrare a informaţiilor într-o imagine unitară. Integrarea se bazează pe: dispoziţiile personale ale observatorului şi pe trăsăturile persoanei percepute (figura 5.6). Procesul percepţiei sociale porneşte de la observarea comportamentului, a situaţiei şi a subiectului. Pe această bază se efectuează atribuiri cauzale; în anumite condiţii impresiile se formează numai după integrarea atribuirilor. Pe baza impresiilor se confirmă distorsiunile perceptive, existând riscul autoîmplinirii profeţiei. Trăsăturile sunt considerate după semnificaţia lor în ochii observatorului. Determinarea trăsăturilor nu este o medie aritmetică calculată prin însumarea tuturor informaţiilor despre persoana percepută şi raportarea sumei la numărul de elemente. Asemenea altor aspecte ale percepţiei sociale, formarea impresiilor nu se întemeiază pe reguli logice. Combinarea trăsăturilor nu este efectuată de un computer, ci de un om, de aceea deviaţiile de la aritmetică sunt inevitabile. Explicaţia acestor deviaţii constă în interacţiunea următorilor factori: caracteristicile observatorului, caracteristicile ţintei, teoriile implicite ale personalităţii, efectul primei impresii.

Caracteristicile observatorului
Există diferenţe între observatori privind natura trăsăturilor pe care le percep. Diferenţele se referă la tipurile de impresii: unii observatori apreciază inteligenţa, alţii aspectul fizic, alţii simţul umorului etc. Fiecare remarcă şi îşi aminteşte anumite tipuri de trăsături relative la persoana percepută. În consecinţă, aceeaşi persoană ţintă va crea impresii diferite la observatori diferiţi.

164

D i s p o z i ţi i

A t rib u ire

Im p re s ii

Figura 5.6. Procesele percepţiei sociale (după Gilbert şi Malone)

Impresiile observatorului se pot schimba în timp în funcţie de experienţele recente. Conceptele utilizate mai frecvent şi mai recent revin în minte cu uşurinţă şi influenţează interpretarea noilor informaţii (liste de cuvinte memorate ce influenţează descrierea aceleiaşi persoane – tipul de concepte cu care s-a operat va afecta prezentarea impresiilor). Efectul este mai puternic dacă sunt prezentate atât de rapid încât, subiecţii nu sunt conştienţi de expunere şi dacă ei nu sunt puternic motivaţi să efectueze aprecieri precise şi obiective despre persoana ţintă. 165

P e rs o a n a c a re p e rc e p e

O b s e r v a ţi i

P e rs o a n e S i t u a ţi i C o m p o rta m e n t

C o n fi r m a r e

A t rib u ire

Impresiile sunt influenţate şi de dispoziţiile observatorului. Dacă el se află într-o stare pozitivă ori este trist sau mânios, va selecta şi va colecta informaţii corespunzătoare trăirilor sale. Efectul părtinitor al dispoziţiilor este cu atât mai puternic cu cât persoana percepută este mai deosebită (atipică) pentru că înţelegerea necesită mai mult efort. Efectul combinat al diferenţelor individuale, al experienţelor recente şi al fluctuaţiei dispoziţiilor, ne determină să afirmăm că într-o anumită măsură, formarea impresiilor depinde de ochii privitorului.

Caracteristicile ţintei
Trăsăturile de personalitate diferenţiază indivizii percepuţi. Într-una din teoriile trăsăturilor, sunt stabilite cinci dimensiuni pe baza cărora s-au stabilit diferenţe interpersonale: extraversiunea, stabilitatea emoţională, deschiderea la experienţă, agreabilitatea şi conştiinciozitatea (The Big Five). Dintre acestea unele sunt mai uşor de judecat decât altele. În percepţia socială se remarcă în primul rând, extraversiunea. Valenţa trăsăturii este de asemenea importantă pentru impresia finală. Informaţiile negative au o greutate mai mare decât cele pozitive. Există o mai mare probabilitate de a acorda atenţie informaţiilor care încalcă expectanţele noastre pozitive relative la o persoană. O singură trăsătură negativă este suficientă pentru a distruge reputaţia unei persoane (opinia publică este modelată mai uşor de însuşirile negative ale candidaţilor decât de cele pozitive).

Teoriile implicite ale personalităţii
Teoriile implicite ale personalităţii reprezintă o reţea de păreri privind relaţiile dintre diferitele tipuri de oameni, trăsături şi comportamente. Ele se formează pe baza experienţelor personale. Ştiind că cineva are o anumită trăsătură, vom deduce că prezintă şi alte tipuri de trăsături (de exemplu, imprevizibil-periculos) sau vom deduce de la anumite trăsături, comportamente specifice, determinate de trăsăturile respective. Trăsăturile centrale exercită o influenţă puternică asupra tuturor impresiilor. Impactul trăsăturilor centrale este confirmat de diferite studii. S-a constat că atunci când o persoană este etichetată rece şi alta caldă, din aceeaşi listă de cuvinte subiecţii vor alege pentru fiecare însuşirile corespunzătoare trăsăturii centrale.

Efectul primei impresii
Ordinea descoperirii trăsăturilor este de asemenea, importantă în formarea percepţiei sociale. Informaţiile prezentate mai devreme sau la început au un impact mai puternic faţă de cele prezentate ulterior. Efectul primei informaţii este atât de puternic, deoarece, observatorul tinde să creadă că şi-a format o impresie precisă şi nu mai este atât de atent la informaţiile contradictorii ulterioare. În plus, aceasta îi solicită consum de timp şi îl oboseşte. 166

Dacă este stimulat în căutarea informaţiilor ce infirmă prima impresie, efectul acesteia se reduce. După formarea primei impresii toate informaţiile viitoare sunt interpretate în perspectiva acesteia. Astfel, la o persoană etichetată blândă, calm înseamnă gentil, pacifist, senin, iar la o persoană etichetată crudă, calm înseamnă rece, calculat, abil. Transformarea informaţiilor contradictorii într-o impresie coerentă pare a fi un proces creativ remarcabil (de exemplu, bun + hoţ = haiduc). Întrebări de verificare: 1. Ce caracteristici ale observatorului influenţează impresiile despre o persoană? 2. Cum se explică efectul primei impresii?

Confirmarea distorsiunilor
Căutarea şi interpretarea informaţiei care validează credinţele existente se numeşte confirmarea distorsiunilor. Odată cu impresia s-a format probabilitatea de a-i schimba semnificaţia scade chiar dacă există dovezi contradictorii. Tendinţa de a căuta, de a interpreta sau de a produce informaţii care să confirme credinţele existente este ghidată de opiniile deja constituite.

Perseverarea credinţelor
S-a demonstrat experimental că:    prima impresie se păstrează chiar în condiţiile unor informaţii inconsistente sau contradictorii; informaţiile ambigue sunt interpretate în conformitate cu prima impresie. Vedem ceea ce vrem sau ceea ce ne aşteptăm să vedem; oamenii îşi formează teorii ce susţin credinţele iniţiale şi discreditează dovezile contrare.

Crezând că cineva are o anumită trăsătură caută în realitate argumente pentru această credinţă. Astfel, oamenii reuşesc să întărească suportul credinţelor lor. Ştiind că cineva este individualist vom căuta dovezi comportamentale care să confirme această impresie.

Profeţia care se autoîmplineşte
Procesul denumit de Merton profeţia care se autoîmplineşte se referă la transformarea expectanţelor în realitate. El a fost studiat pentru început în mediul şcolar. S-a constat că profesorii au expectanţe înalte pentru elevii mai buni şi expectanţe scăzute pentru cei mai slabi.

167

Pe baza ipotezei influenţei expectanţelor asupra realizărilor, s-a derulat o cercetare aplicativă. Copiii selectaţi aleator au fost împărţiţi în două grupe echivalente. Profesorii au fost informaţi că una din grupe are IQ ridicat, cealaltă scăzut. După câteva luni în care profesorii au desfăşurat activităţi cu ambele grupe, măsurarea IQ a arătat diferenţe ale scorului mediu de peste 30 de puncte. Studiul numit „Pygmalion în clasă” a stârnit discuţii contradictorii. Cele mai serioase probleme se referă la efectele de durată ale expectanţelor negative ale profesorilor şi de multe ori ale părinţilor. Bazate pe o serie de factori – mediul de provenienţă, statutul socio-economic al familiei, înfăţişarea fizică, rezultatele şcolare iniţiale, rezultatele la testele standard – expectanţele profesorilor pot avea efecte negative ireversibile asupra drumului de viaţă al copiilor.

E x p e c ta n ţe le o b s e r v a to r u lu i f a ţă d e p e r s o a n a ţ in tă - n o u l c o le g e s te d is ta n t , a r o g a n t, n e p o lit ic o s

1

C o m p o r ta m e n tu l o b s e r v a to r u lu i f a ţă d e p e r s o a n a ţin tă - îl e v ită , n u - i v o r b e ş te

3 C o m p o r ta m e n tu l p e r s o a n e i ţin t ă - n u - i v o r b e ş t e , n u s a lu tă , n u in tr ă în d is c u ţii

2

Figura 5.7. Profeţia care se autoîmplineşte

Acest proces este ilustrat în figura 5.7. Autoîmplinirea profeţiei sau transformarea expectanţelor în realităţi parcurge următoarele etape: 1. Observatorul elaborează expectanţe legate de persoana ţintă; 2. Observatorul se manifestă în funcţie de aceste expectanţe; 3. Persoana ţintă îşi adaptează comportamentul în funcţie de acţiunile observatorului. Întrebări de verificare: 1. Ce înseamnă confirmarea distorsiunilor? 2. Care sunt fazele autoîmplinirii profeţiei?

168

5.3. Percepţia grupurilor
Stereotipuri Ce sunt stereotipurile?
Stereotipurile sunt credinţe, concepţii, convingeri ce asociază grupurile de oameni cu anumite tipuri de însuşiri; fiecărui grup îi corespund însuşiri specifice. De exemplu, adolescenţei îi corespund: nechibzuinţa, căutarea pericolului, nonconformismul. Bătrâneţea este asociată cu boala, declinul fizic şi mental, apropierea morţii. Profesorilor li se asociază tendinţa de a da sfaturi, de a explica, de a repeta, de a face evaluări subiective. Stereotipurile sunt interpretate din diferite perspective, astfel din punct de vedere politic ele sunt văzute ca mijloace utilizate de cei aflaţi la putere pentru justificarea dominaţiei, a inegalităţii, a războiului. Sub aspect socio-cultural se consideră că diferenţele dintre grupurile sociale au la bază diferenţe reale. Din perspectiva psihologiei sociale stereotipurile se formează datorită tendinţei oamenilor de a se grupa pe ei înşişi şi pe alţii în categorii sociale. Procesul este normal şi are valoare adaptativă. Categorizarea socială are drept consecinţă perceperea membrilor altor grupuri mai asemănători între ei, cu mai multe însuşiri comune, comparativ cu membrii propriului grup. Diferenţierea indivizilor este deci mai accentuată în grupul din care facem parte. Exponenţii celorlalte grupuri sunt percepuţi mai omogeni, cu mai multe similitudini decât cei din grupul propriu. Explicaţiile pentru aceste diferenţieri se pot grupa astfel: (1) există puţine contacte între grupul propriu şi celelalte grupuri astfel încât, diferenţele nu pot fi observate la fel de precis în grupurile exterioare ca şi în propriul grup; (2) nu există la dispoziţia observatorului eşantioane sau persoane reprezentative pentru ex-grupuri. Datorită acestei tendinţe se produc generalizări de la indivizi la întregul grup şi invers, de la grup la indivizi, atunci când percepem celelalte grupuri. Generalizările au la bază de cele mai multe ori, însuşiri negative. Stereotipurile se activează în afara conştiinţei şi operează la nivel implicit. Rezultă astfel simplificarea cunoaşterii, pe de o parte şi eliberarea resurselor cognitive pentru alte tipuri de activităţi. Această facilitare a proceselor cognitive a fost considerată ca un aspect adaptativ pozitiv al stereotipurilor. Stereotipurile se activează mai uşor când oamenii sunt ocupaţi sau stresaţi. De exemplu, o persoană cu ritm de zi activează mai multe stereotipuri dacă este testată seara, iar o persoană cu ritm de noapte activează mai multe stereotipuri dacă este testată dimineaţa. De asemenea oboseala sau consumul de alcool facilitează activarea stereotipurilor.

169

Dacă dispunem de mai multe informaţii, stereotipurile şi alte preconcepte vor avea relevanţă mai scăzută. Motivaţia pentru formarea unei imagini corecte, precisă reduce de asemenea impactul stereotipurilor în cogniţia indivizilor şi a grupurilor. În consecinţă răspunsul la întrebarea: Stereotipurile un rău necesar?, trebuie să ia în considerare următoarele repere:    Stereotipurile se activează adesea în afara conştiinţei şi operează la un nivel neconştient sau implicit Stereotipurile simplifică procesul de formare a impresiilor şi eliberează astfel resursele cognitive care pot fi utilizate în alte activităţi. Observatorul poate ignora stereotipurile şi îşi poate forma impresii personale dacă se informează direct sau are informaţii personale, are abilităţi pentru utilizarea informaţiei personale şi este motivat pentru aceasta. Dar pentru o perioadă mai lungă?

Comportamentele ce diferă semnificativ de expectanţele rezultate din stereotipuri sunt interpretate ca fiind mai discrepante decât sunt în realitate, ca rezultat al efectului de contrast. În percepţia profesorilor de către elevi dacă manifestările lor se abat de la aşteptările elevilor, acestea par mai relevante.

Perpetuarea stereotipurilor
Perpetuarea stereotipurilor se explică prin mai multe mecanisme:   Percepem legături iluzorii între grupuri şi trăsături. Supraapreciem asociaţiile între variabile ce sunt numai în aparenţă sau prea puţin asociate. Ceea ce este nou şi deviant în comportamentul persoanelor captează imediat atenţia. La minorităţi, actele deviante sunt remarcate cu prioritate şi se operează generalizări de la individ la grup, iar memoria amplifică aceste acte. Stereotipurile pot fi menţinute de suporturi false. Boala mentală este percepută ca periculoasă şi de aici, se supraestimează numărul crimelor comise de bolnavii psihici în comparaţie cu alţi criminali. Perceperea manifestărilor de corupţie ale unui politician este urmată de supraestimarea cazurilor de corupţie din guvern; aceeaşi situaţie se constată şi în percepţia cadrelor didactice de către ex-grupurile de părinţi sau copii. Oamenii au tendinţa de a selecta şi de a explica evenimentele în sensul confirmării stereotipurilor.

Întrebări de verificare: 1. Ce înseamnă categorizare socială? 2. De ce se perpetuează stereotipurile?

170

Prejudecăţile
Prejudecăţile se definesc ca atitudini negative în raport cu membrii altor grupuri sociale (ex-grupuri). Există două căi de fundamentare a discriminării, una bazată pe stereotipuri, cealaltă bazată pe prejudecăţi. Între variabile există legături reciproce. Practicile discriminatorii întreţin şi dezvoltă stereotipurile şi prejudecăţile. Stereotipurile pot cauza prejudicii, iar oamenii care suferă efectul acestor prejudicii îşi justifică sentimentele prin stereotipuri (figura 5.8).

D is c r im in a r e

S te r e o tip u r i

P r e ju d e c ă ţi

Figura 5.8. Relaţia dintre stereotipuri, prejudecăţi şi discriminare

Originea prejudecăţilor
La baza prejudecăţilor se află mai multe surse: Conflictul direct dintre grupuri sau competiţia ca sursă a părtinirii, poate fi considerat ca sursă a conflictului intergrupal. Prejudecăţile îşi au originea în supraevaluarea oportunităţilor sau a bunurilor, deci natura competiţiei este economică. Ea are ca efect perspectiva negativă asupra membrilor altor grupuri şi aprecierea propriului grup ca fiind superior, trasarea unor graniţe stricte între propriul grup şi cele cu care se află în competiţie economică. În mediul nostru, conflictele generate de supraevaluarea oportunităţilor apar între instituţii şi ele sunt legate de atragerea elevilor şi studenţilor, de accesul şi extinderea pe piaţa educaţională. Exponenţii instituţiilor rivale, profesori sau studenţi sunt percepuţi într-o lumină negativă, iar atitudinile şi reacţiile lor sunt interpretate ca fiind ostile. 171

Categorizarea socială – noi versus ei – ceea ce înseamnă că tindem să divizăm lumea socială in două categorii distincte: noi, grupul din care facem parte (vârstă, sex, ocupaţie, profesie, apartenenţă politică, etnie, religie, rasă) şi ei, respectiv, restul grupurilor. Propriul grup, ca şi cele din afară, se percep, nu doar sub aspect demografic sau statistic, ci cu anumite valori, sentimente, credinţe sau trăsături. Persoanele ce aparţin propriului grup sunt percepute în termeni pozitivi, iar cele ce aparţin altor grupuri, într-o lumină negativă. Toţi posedă trăsături nedorite sau neplăcute, fără a fi diferenţiaţi. Unele cercetări arată că oamenii prejudiciaţi într-o măsură mai mare, sunt mai preocupaţi de categorizarea străinilor şi păstrează o barieră mai rigidă între grupul lor şi alte grupuri. Tendinţa de a împărţi lumea exterioară în noi şi ei, este şi sursă a formării prejudecăţilor, dar şi a modalităţilor de exprimare. Învăţarea socială este realizată prin observarea celor din jur, părinţi, profesori, prieteni, având ca efect achiziţionarea atitudinilor negative în legătură cu alte grupuri de persoane. Procesul se bazează pe tendinţa de identificare a copiilor cu acei adulţi ce reprezintă modelul sau sistemul lor de referinţă, pe imitarea comportamentului acestora şi de multe ori, pe recompensarea de către adulţi a manifestărilor „bune, drepte, corecte” ale copiilor, expresii ale imitării comportamentelor lor. În procesul de învăţare socială, un rol deosebit îl are astăzi mass-media. Prin modul tendenţios în care prezintă grupurile sociale, contribuie la formarea prejudecăţilor (de exemplu, faţă de ţigani, faţă de „ortaci”, faţă de profesori). Sursele cognitive ale prejudecăţilor. Probabil cele mai perturbatoare prejudecăţi îşi au originea în stereotipurile cognitive în care se includ cunoştinţele şi credinţele legate de anumite grupuri sociale. Conform acestor cadre cognitive, toţi membrii unui grup social au trăsături specifice. Stereotipurile au un puternic impact asupra procesării informaţiei sociale. Astfel, informaţia relevantă pentru un stereotip este mai uşor de procesat decât cea nesemnificativă. Stereotipurile ne fac să acordăm atenţie unui anumit gen de informaţii, cele consistente cu stereotipurile. Atenţia este deci direcţionată datorită cadrelor noastre cognitive spre acele informaţii care vin să le confirme, să le întărească. Celelalte informaţii, inconsistente cu stereotipurile vor fi ignorate, negate ori vor fi interpretate ca şi cazuri particulare şi nu ca excepţii faţă de stereotip. Ca atare, prejudecăţile se vor accentua pe baza acestei selecţii dirijate a informaţiilor, ducând adesea, la grave erori sau la judecăţi greşite în legătură cu membrii altor grupuri. Pe de altă parte, prejudecăţile vor constitui suportul identităţii noastre sociale, întrucât, acordăm propriului grup trăsături pozitive, în timp ce devalorizăm celelalte grupuri şi astfel, ne putem identifica cu grupul din care face parte. Identificarea cu propriul grup şi cota de pozitivitate acordată activităţii grupului în interacţiune cu nivelul realizărilor personale se află la baza stimei de sine (figura 5.9). Stima de sine are la bază două componente: identitatea socială şi identitatea personală. Pe baza realizărilor personale, a realizărilor grupurilor din 172

care face parte subiectul şi prin procesul de favorizare a propriului grup corelat cu denigrarea ex-grupurilor, se stabileşte nivelul stimei de sine.

Id e n tita te p e r s o n a lă

R e a liz ă r ile p e r s o n a le

R e a liz ă r ile g r u p u lu i

N e v o ia d e s tim ă d e s in e

Id e n tită ţi s o c ia le

S tim a d e s in e

F a v o r iz a r e a g r u p u lu i p r o p r iu ş i d e n ig r a r e a a lto r g r u p u r i

Figura 5.9. Teoria identităţii sociale (după Tajfel şi după Turner)

Se poate ilustra rolul stereotipurilor în formarea identităţii naţionale a copiilor din spaţiul nostru cultural. Stereotipurile interacţionează cu prejudecăţile etnice, cu atitudinile etnocentriste sau altercentriste.

Schimbarea prejudecăţilor
Ruperea cercului prejudecăţii ar fi posibilă prin valorificarea principiilor învăţării sociale. Dacă prejudecăţile rezultă din învăţare, ar fi posibilă, tot prin mecanismele învăţării, formarea la copii a unor atitudini pozitive faţă de celelalte grupuri socioeconomice, etnice, religioase, etc. Este însă, dificil de realizat, întrucât, adulţii consideră justificate atitudinile lor negative faţă de alţii. Ar trebui ca adulţii înşişi – deoarece sunt modele pentru copii – să fie învăţaţi să-şi modifice atitudinile, să manifeste în comportamentul lor toleranţă şi acceptare a celor din afara propriului grup. Contactul direct între grupuri trebuie să aibă loc pe baza unor reglementări acceptate în comun. Grupurile trebuie să fie aproximativ egale în privinţa statusului social sau a sarcinilor pe care le înfăptuiesc. În sistemul şcolar actual soluţia nu are şanse în schimbarea prejudecăţilor elevilor/studenţilor în raport cu profesorii sau invers, în schimbarea prejudecăţilor profesionale faţă de elevi şi studenţi. Situaţia de contact trebuie să implice cooperare şi interdependenţă, astfel încât, fiecare grup să participe la realizarea obiectivului comun, să fie responsabil 173

pentru înfăptuirea acestuia. Contactul între grupuri trebuie să se realizeze în condiţiile existenţei unor norme general acceptate care să favorizeze în mod egal fiecare grup, să nu permită discriminări. Persoanele implicate trebuie să-i privească pe ceilalţi ca reprezentativi pentru grupul lor. Recategorizarea, reaşezarea graniţelor dintre noi şi ei, se poate înfăptui atunci când grupurile între care existau conflicte alimentate de prejudecăţi, se raportează de pe aceeaşi poziţie, la un alt grup. Având de data aceasta o perspectivă similară şi interese comune, îşi vor putea reconsidera atitudinile negative existente iniţial. Cele mai frecvente prejudecăţi sunt sexismul şi rasismul. Ele alimentează discriminarea sexuală şi rasială. Grupurile discriminate se caracterizează prin statut scăzut, roluri sociale inferioare şi prin căi de depăşire similare: schimbarea comportamentului şi a cadrelor mentale precum şi a normelor instituţiilor sau organizaţiilor.

Sexismul
Sexismul este formă de discriminare având ca bază genul. În mod obişnuit, genului îi sunt asociate anumite atribute. Ele funcţionează ca stereotipuri de gen – pentru bărbaţi: asertivitate, independenţă, orientare spre acţiune; pentru femei: sensibilitate, dependenţă, orientare spre familie şi spre prieteni. Distincţia între cele două genuri este fundamentată social: numele de botez, culorile, cadourile, jucăriile, modelele de conduită, expectanţele familiei, ale şcolii, selecţia pe piaţa muncii. Faptul că stereotipurile de gen există încă în copilărie, este un lucru evident. Dacă stereotipurile corespund unor diferenţe reale, rămâne încă o problemă în atenţia cercetării. Rezultatele investigaţiilor susţin existenţa diferenţelor între bărbaţi şi femei în legătură cu diferite aspecte comportamentale, dar amplitudinea acestor diferenţe este amplificată de stereotipuri. Mai mult, diferenţele dintre indivizii aceluiaşi gen sunt mult mai mari decât diferenţele dintre sexe. Multe stereotipuri sunt legate în primul rând, de comportamentul social, de exemplu, credinţele că femeile sunt mai sensibile, mai timide sau mai emotive, iar bărbaţii, dominatori şi agresivi. Cercetările au stabilit că femeile sunt mult mai receptive decât bărbaţii în identificarea trăirilor emoţionale ale altora pe baza unor indicatori non-verbali, şi mai eficiente în transmiterea semnalelor non-verbale referitoare la trăirile lor afective. În legătură cu agresiunea mai ridicată a bărbaţilor, cercetările fac diferenţieri, în funcţie de tipul de conduită luat în considerare. Privind agresiunea fizică, se constată că bărbaţii sunt într-adevăr mai agresivi decât femeile, în special, în situaţiile în care nu există o provocare semnificativă. Atunci când apare o asemenea stimulare, diferenţele dintre bărbaţi şi femei se micşorează considerabil. Desigur, agresiunea poate să ia şi alte forme: acţiuni de răspândire a zvonurilor, a bârfelor, jigniri, etc. în care femeile se implică mai frecvent. 174

Factorii care activează stereotipurile de gen sunt observatorul, persoana ţintă şi situaţia socială.    oamenii care au roluri determinate de gen sunt mai predispuşi să împartă lumea în două tabere: masculină sau feminină; stereotipurile de gen influenţează percepţia persoanelor ţintă şi produc deformări ale judecăţilor sociale; persoana ţintă, în funcţie de aparenţa fizică, mai accentuat masculină sau feminină, poate activa mai intens stereotipurile de gen ale observatorului; numele persoanei ţintă activează de asemenea stereotipurile de gen; de asemenea, îmbrăcămintea persoanei ţintă este un factor important în selecţia sa pentru un post determinat de gen; situaţiile sociale influenţează stereotipurile de gen; stereotipurile de gen se perpetuează prin activitatea instituţiilor care operează distincţii între femei şi bărbaţi; rolurile sociale şi ocupaţionale contrastante accentuează diferenţele; perceperea diferenţelor de gen este amplificată prin roluri sociale contrastante.

   

Nu genul, ci rolul social influenţează percepţia socială aşa cum se vede în figura 5.10. Rolurile sociale de gen sunt determinate de factori biologici, sociali, economici şi politici, iar comportamentele se diferenţiază în funcţie de rolurile de gen. Percepţia comportamentelor se realizează prin stereotipuri de gen, astfel încât comportamentul este atribuit diferenţelor de gen şi nu diferenţelor de rol.

F a c to r i b io lo g ic i, s o c ia li, e c o n o m ic i, p o litic i

R o lu r i s o c ia le ( d iv iz iu n e a m u n c ii)

A b ilită ţi ş i c o m p o r ta m e n te a d e c v a te r o lu r ilo r

P e r c e p ţia s o c ia lă p r in s te r e o tip u r i de gen

Figura 5.10. Teoria rolurilor sociale şi a stereotipurilor de gen (după Eagly)

Rolul feminin este legat de casă, copii, ocupaţii cu statut socio-economic mai scăzut; rolul masculin este legat de activităţi sociale, spaţiu public, putere fizică, socială şi economică, dominare).

Rasismul
Rasismul este formă de discriminare bazată pe culoarea pielii sau moştenire etnică. Stereotipurile negative legate de rasă sau etnie influenţează interpretarea situaţiilor sociale. Comportamentul negativ al reprezentanţilor altor rase sau etnii este mai intens perceput şi judecat decât al exponenţilor propriului grup. Refuzul 175

ajutorului este manifestat mai puternic faţă de membrii altor grupuri etnice sau rasiale. În activităţile terapeutice atitudinea faţă de client şi sprijinul acordat acestuia este influenţat de prejudecăţile rasiale. Ele funcţionează şi în mediile educaţionale. Rasismul se transmite noilor generaţii prin învăţare, distorsionează percepţia şi comportamentul, face victime şi de multe ori, se întoarce împotriva celor care îl provoacă. Deşi este în declin, rasismul persistă în forme mascate. Rasismul modern se manifestă atunci când oamenii încearcă să îşi raţionalizeze comportamentul rasist. Simptomele sale deschise pot fi ascunse, dar bazele rămân neschimbate. Mulţi indivizi sunt ambivalenţi în acest punct de vedere. Ar dori să fie percepuţi deschişi, fără prejudecăţi, dar în prezenţa exponenţilor altor grupuri etnice sau rasiale dezvoltă stări de anxietate, de disconfort. Declară că sunt de acord cu principiile egalităţii, dar în practică se opun prieteniilor sau mariajelor mixte, angajări în activităţi social-politice, sau în funcţii de conducere a reprezentanţilor altor etnii sau rase. Rasismul modern, aparent invizibil este dureros şi umilitor. În procesul de angajare profesională, minorităţile rasiale sau etnice se confruntă cu îndoieli faţă de competenţele lor, cu expectanţe reduse, greu de depăşit, cu refuz. Atunci când oamenii sunt victime ale rasismului îşi amplifică stereotipurile negative faţă de opresor. Ei atribuie standardele lor de viaţă scăzute, discriminărilor. Atribuirea insuccesului personal unor factori externi este unul din aspectele logicii atribuirii. Depăşirea rasismului implică în primul rând reducerea prejudecăţilor, valorificând în acest sens ipoteza contactului intergrupal (statut egal, interacţiuni directe, activităţi de cooperare, norme sociale comune). Întrebări de verificare: 1. Ce factori activează stereotipurile de gen? 2. Cum se manifestă rasismul modern?

Aplicaţii
Prezentaţi valoarea şi limitele memoriei autobiografice în formarea Eului. Concretizaţi elementele conceptului de Eu. Ilustraţi cercul vicios al stimei de sine reduse. Analizaţi strategiile de prezentare a Eului utilizată de profesori şi de studenţi. 176

Interpretaţi expresia „percepţia ţintei depinde de ochiul observatorului”. Argumentaţi criticile aduse studiului numit „Pygmalion în clasă”. Analizaţi problema discriminărilor în mediile educaţionale. Propuneţi soluţii de reducere a discriminărilor în educaţie. Concretizaţi interacţiunile dintre stereotipuri, prejudecăţi şi discriminare.

Bibliografie
Abramson L.Y., (ed.), 1998, Social cognition and clinical psychology: A synthesis, New York, Guilford. Allport G.W., 1954, The nature of prejudice, Cambridge, Addison-Wesley; Ashmore R.D., 1990, Sex, gender, and the individual, in L. A. Pervin (ed.), Handbook of personality: Theory and research, New York, Guilford Press; Bandura A., 1986, Social foundation of thought and action: A social cognitive theory, New York, Prentice-Hall; Bandura A., 1997, Self-efficacy: the exercise of control, New York, Freeman; Baron R.A., Byrne D., 1997, Social psychology: Understanding human interaction, (8th ed.), Boston, Allyn & Bacon; Batson C.D., Schoenrade P., Ventis W.L., 1993, Religion and the individual: A socialpsychological perspective, New York, Oxford University Press; Baumeister R.F., 1991, Meanings of life, New York, Guilford; Baumeister R.F., Smart L., Boden J., 1996, The dark side of high self-esteem. The dark side of high self-esteem, in Psychological Review, p. 67; Berry J.W., Poortinga Y.H., Segall M.H., Dasen P.R., 1992, Cross-cultural psychology: Research and applications, Cambridge, Cambridge University Press; Brehm S.S., Kassin S.M., 1996, Social Psychology, (3 rd ed.), Boston, Houghton Miflin Comp; Burkitt I., 1991, Social Selves: Theories of the Social Formation of Personality, Newbury Park, Sage Publishing; Camilleri C., Vinsonneau G., 1996, Psychologie et culture, Paris, Armand Colin; Carlson J., Hatfield E., 1992, The psychology of emotion, Forth Worth, TX, Holt, Rinehart & Winston;

177

Carver C.S., Scheier M.F., 1981, Verlag;

Attention and self-regulation, New York, Springer-

Costa P.T., Widiger T.A., (eds.), 1994, Personality Disorders and The Five Factor Model of Personality, Washington D.C., APA; Crosby F.J., (eds.), 1987, Spouse, parent, worker: On gender and multiple roles, New Haven, CT, Yale University Press; Dunning D., Sherman D.A., 1997, Stereotypes and tacit inference, in Journal of Personality and Social Psychology, 73, pp. 459-471; Eagly A.H., 1987, Sex differences în social behavior: A social-role interpretation, Hillsdale, NJ, Erlbaum; Festinger L., 1954, A theory of social comparison processes, in Human Relations, 7, p. 114140; Festinger L., 1957, A theory of cognitive dissonance, Stanford, Stanford University Press; Gaines S.O. jr, et al, 1997, Links between race/ethnicity and cultural values as mediated by racial/ethnic identity and moderated by gender, in Journal of Personality and Social Psychology, 72, pp. 1460-1476; Gilbert D.T., Malone P.S., 1995, The correspondence bias, Psychological Bulletin, 117, 2138; Gudykunst W., Kim Y.Y., 1997, Communicating with strangers. An approach to intercultural communication, (3rd ed.), New York, McGraw Hill; Hewstone M., 1989, Causal attribution: From cognitive processes to collective beliefs, Oxford, Basil Blackwell; Hewstone M., Stroebe W., Stephenson G.M., (eds.), 1996, Introduction to social psychology. A European perspective, Oxford, UK, Blackwell; Hinsz, V. B., Tindale, R. S., Vollrath, D.A., 1997, The emerging conceptualization of groups as information processors, Psychological Buletin, 121, 43-664; Hogan R., Johnson J., Briggs S., (eds.), 1997, Handbook of Personality Psychology, San Diego, Academic Press; Ickes W., (ed,), 1997, Empathic accuracy, New York; Guilford; Kaës R., Ruiz Correa O.R., Douville O., Eiguer A., Moro H.R., Revah-Lévy A., Sinatra F., Dahoun Z., Lecourt Z., 1998, Différence culturelle et souffrance de l’identité, Paris, Dunod ; Kitayama S., Marcus H.R., 1995, Culture and Self Implication for internationalizing psychology, in N.R. Goldberg, J.B. Veroff (eds.), The culture and psychology reader, New York, University Press;

178

Mackie D.M., Hamilton D.L., (eds.), 1993, Affect, cognition and stereotyping: Interactive processes in group perception, San Diego, CA, Academic Press; Macrae N., Hewstone M., Stangor C., (eds,), 1996, Stereotypes and stereotyping, New York, Guilford; Moscovici S., Mucchi-Faina H., Maas A., (eds.), 1995, Minority influence, Chicago, IL, Nelson-Hall; Myers D., 1999, Social Psychology, (6th ed.), New York, McGraw-Hill; Neculau, A., (coord.), 1996, Psihologie socială, Iaşi, Editura Polirom; Neculau, A., (coord.), 1997, Reprezentările sociale, Iaşi, Editura Polirom; O’Leary V.W., Unger R.K., Wallston B.S. (eds.), 1985, Women, gender and social psychology, Hillsdale, NJ, Erlbaum; Petard J.P., (coord.), 1999, Psychologie sociale, Paris, Grand Amphi Breal; Radu I., Iluţ P., Matei P., 1994, Psihologie socială, Cluj-Napoca, Ed. EXE; Ruble D., Costanzo P., (ed.), 1992, The social psychology of mental health, New York, Guilford; Saarni C., 1993, Socializationof emotion, in M. Lewis, J. Haviland, (eds), Handbook of emotions; Schwarzer R., (ed.), 1985, Self-related cognitions in anxiety and motivation, Hillsdale, NJ, Erlbaum; Snyder C.R., Forsyth D.O., (eds.), 1991, Handbook of social and clinical psychology, The health perspective, New York, Pergamon; Sorrentino R., Higgings E.T., (eds.), 1996, Handbook of motivation and cognition: The interpersonal content, vol. 3, New York, Guilford; Stroebe W., Hewstone M., (eds.), 1993, European review of social psychology, Chichester, Wiley; Tajfel H., (ed.), 1982, Social identity and intergroup relations, London, Cambridge University Press; Tesser A. (ed.), 1995, Advanced social psychology, New York, McGraw-Hill; Triandis H.C., 1994, Culture and social behavior, New-York, McGraw-Hill; Turner J.C., 1987, Rediscovering the social group: A self-categorization theory, Oxford, Basil Blackwell; Workel S., Morales J.F., Paez D., Deschamps J.C., (1998), Social Identity. International Perspectives, London, Sage;

179

Wyer R.S. jr., 1998, Stereotype activation and inhibition: Advances in social cognition, vol. 11, Mahwah, NJ, Erlbaum;

180

6. Interacţiunea socială
După studierea acestui capitol veţi reuşi: să explicaţi rolul recompenselor în atracţia interpersonală; să explicaţi acţiunea factorilor care influenţează atracţia interpersonală; să enunţaţi dificultăţile personale în realizarea succesului social; să explicaţi influenţa variabilelor situaţionale asupra atracţiei interpersonale; să caracterizaţi relaţiile intime; să enunţaţi teoriile explicative asupra relaţiilor intime; să descrieţi problemele apărute în relaţiile intime; să definiţi noţiunea de comportament prosocial; să explicaţi factorii care influenţează comportamentul prosocial; să descrieţi tipurile de reacţii la primirea ajutorului; să definiţi agresiunea; să prezentaţi teoriile referitoare la agresiune; să descrieţi efectele media asupra agresiunii; să explicaţi ciclul violenţei intrafamiliale; Concepte cheie: agresiune; agresiune; altruism; atractivitate fizică; atracţie; catharsis; comportament prosocial; coping; echilibrul reacţiilor; echitate; frustrare; gelozie; media; motivaţie socială; putere socială; recompense; schimbul social; sexualitate; stima de sine; violenţă; Conţinut: 1. Atracţia interpersonală 2. Relaţii intime 3. Comportamentul prosocial 4. Agresiunea

181

6.1. Atracţia interpersonală
Rolul recompenselor
În activităţile sociale se constată existenţa unor nivele diferite de acceptare sau respingere a celor cu care venim în contact. Întâlnim oameni de care ne simţim atraşi a căror companie o dorim şi o căutăm şi evităm relaţiile cu alţii pentru că ne displac fără să putem identifica un motiv raţional al acestei atitudini. Atracţia are la bază experienţe de tipul recompenselor; recompensarea experienţelor interpersonale generează răspunsuri emoţionale pozitive şi intensifică dorinţa de a fi împreună cu persoana care le-a provocat. Recompensele pot fi directe şi indirecte. Recompensa directă există atunci când individul beneficiază de sprijin, înţelegere, atenţie, de informaţii, bani, poziţie socială ori de prezenţe unor însuşiri dezirabile la cealaltă persoană – frumuseţe, inteligenţă, simţul umorului. Suntem deci, mai atraşi de persoanele de la care primim recompense mai directe: comportamente, avantaje reale, caracteristici personale. Recompensa indirectă apare prin asocierea persoanelor cu diferite experienţe pozitive: suntem mai atraşi de persoanele pe care le asociem unor experienţe pozitive, unor ocazii fericite din viaţa noastră (succes la examen, victorie, sărbătoare, câştig). Teoria echilibrului – susţine că oamenii îşi doresc consistenţă în gânduri, sentimente, relaţii sociale.   plăcerea consistenţei este un alt tip de recompensă pe care îl putem obţine de la alţii. Echilibrul relaţiilor semnifică recompensă. reciprocitatea presupune schimburi între cel care primeşte şi cel care dă. Suntem atraşi de cei despre care credem că sunt atraşi de noi. Ne plac cei cărora credem că le suntem pe plac.

Există mai multe categorii de factori care influenţează atracţia interpersonală: caracteristicile individului, caracteristicile celorlalte persoane, compatibilitatea, situaţiile. Acţiunea factorilor este unitară, dar noi nu-i putem prezenta decât succesiv.

Caracteristicile individului
Ce factori de personalitate sau ce însuşiri ne fac să căutăm compania altora? De ce avem nevoie de prieteni, de cunoştinţe, de colegi? Ce factori ne împiedică să ne apropiem de alţi oameni? 182

Stima de sine: încredere vs. dorinţă
Persoanele cu stimă de sine înaltă manifestă dorinţe reduse de recompensă socială. Ele sunt mai puţin motivate să-i abordeze pe cei de care se simt atraşi. Pe de altă parte acestea îşi păstrează încrederea, se simt sigure în acţiunile de urmărire a recompenselor sociale. Persoanele cu stimă de sine scăzută sunt puternic motivate să caute recompense sociale, dar nu au încrederea necesară pentru a le urmăriri sau pentru a le atinge. În concluzie, nivelul stimei de sine are efecte reduse asupra atracţiei interpersonale.

Motivele sociale: afilierea şi intimitatea
Nevoia de afiliere determină comportamente sociale active, creşterea frecvenţei contactelor sociale; accentul cade pe cantitatea contactelor sociale. Nevoia de intimitate determină un comportament social mai pasiv; accentul cade pe calitatea contactelor sociale. În timp, atracţia bazată pe calitatea relaţiilor are consecinţe mai bune decât cea bazată pe cantitate. Nevoia de intimitate poate fi un predictor mai bun al adaptării psihosociale de durată decât nevoia de afiliere.

Dificultăţi sociale – anxietate şi singurătate
Anxietatea socială şi singurătatea sunt asociate cu interacţiuni sociale nerecompensate; frica de respingere îi face pe indivizii anxioşi să-i respingă pe ceilalţi, să se retragă, să primească răspunsuri negative de la ceilalţi şi să manifeste comportamente sociale ineficiente. Cercul vicios – anxietate-respingere sau capcana interpersonală a anxietăţii poate fi urmărit în figura 6.1. Persoanele cu anxietate socială ridicată dezvoltă interacţiuni sociale negative. Anxietatea socială este asociată cu reacţii negative faţă de alţii, cu retragere socială, comportament social ineficient şi reacţii negative venite din partea celorlalţi. În consecinţă din interacţiunea acestor componente se alimentează în continuare anxietatea şi insatisfacţiile sociale. Acelaşi cerc vicios apare şi în cazul persoanelor care trec prin experienţe depresive sau se simt singure. Diminuarea anxietăţii sociale ar fi posibilă prin acordarea creditului pentru succes social şi încurajarea comportamentului social sau prin modificarea atribuirii de la sursa adevărată spre o altă sursă care permite evitarea cercului vicios. În anumite condiţii, atribuirea greşită poate creşte performanţa şi abilităţile de coping.

183

A n x ie ta te s o c ia lă

R e a c ţii n e g a tiv e f a ţă d e a lţii

R e a c ţii n e g a tiv e d in p a r te a a lto r a

R e tr a g e r e C o m p o r ta m e n t s o c ia l in e f ic ie n t

Figura 6.1. Anxietatea socială

Singurătatea persistă mai mult timp dacă este atribuită caracteristicilor personale; este efectul discrepanţei dintre ceea ce avem sau suntem şi ceea ce vrem. Singurătatea poate fi izolare socială (fără prieteni, fără relaţii) sau izolare emoţională (fără partener). Singurătatea este astăzi din ce în ce mai prezentă în rândul adolescenţilor şi al adulţilor tineri. Singurătatea se asociază cu anxietatea socială şi cu depresia (triada negativă: eu, viitor, lume socială). Atribuirea cauzală a singurătăţii are urmări asupra perioadei de singurătate (figura 6.2). Explicaţia dată singurătăţii de către subiect influenţează perioada de singurătate. Atribuirea internă stabilă se asociază cu prelungirea singurătăţii.

C a u z a l i ta te I n te rn ă S u n t s i n g u r p e n t r u c ă n u p o t fi s i m p a t i z a t , n u p o t fi a g r e a t , n u p o t fi i u b it . N u v o i fi i u b i t d e n i m e n i n i c i o d a t ă , n u m e r it . A c u m s u n t s in g u r, d a r c re d c ă n u p e n tru m u lt tim p . N u vo i fi a t â t d e c o n ş t i i n c i o s , v o i i e ş i ş i e u , vo i în tâ ln i o a m e n i n o i, î m i v o i fa c e p r i e t e n i. E x te rn ă C o le g ii d e a ic i s u n t a tâ t d e n e p rie te n o ş i! E i n u s e vo r s c h i m b a . P o a t e î n a lt c e n t r u u n i v e r s i t a r a ş g ă s i a l t fe l d e c o le g i, d a r c u m s ă p le c ? Aşa e s te în to td e a u n a la în c e p u t , c â n d n u - ţi c u n o ş t i c o l e g i i. S u n t s i g u r c ă l u c r u r i l e vo r m e rg e m a i b in e .

S ta b i l i ta te

Figura 6.2. Atribuirea cauzală pentru singurătate (după Shaver şi Rubinstein)

I n s ta b ilă

S t a b il ă

184

Expectanţele şi credinţele indivizilor pot deveni adevărate, conform mecanismelor percepţiei care se autoîmplineşte. S-a verificat experimental că subiecţii masculini care au fost pregătiţi pentru interacţiuni cu persoane feminine atractive s-au aşteptat ca acestea să aibă trăsături de personalitate mai atractive. În discuţiile telefonice ei au fost mai deschişi, mai sociabili, mai încrezători comparativ cu subiecţii care au fost pregătiţi pentru interacţiuni cu persoane feminine neatractive.

Caracteristicile altora
Din observaţiile curente rezultă că unii oameni sunt mai atractivi decât alţii, mai solicitaţi, mai căutaţi. Ce însuşiri personale prezintă aceştia?

Atractivitatea fizică
Oamenii reacţionează mai favorabil la persoanele atrăgătoare sub aspect fizic. Prin asociere cu persoane atractive ne creştem atractivitatea în proprii ochi şi în ochii celorlalţi. Atractivitatea frumuseţii fizice poate fi explicată prin stereotipul: ce este frumos este şi bun. Indivizii mai atractivi au mai multe abilităţi sociale. Dezvoltarea abilităţilor este stimulată de nivelul ridicat al încrederii în propria eficienţă. Starea psihologică de bine este experimentată într-o mai mare măsură de indivizii care se văd atractivi şi mai puţin de cei pe care alţii îi văd atractivi. Conform ipotezei schimbului de resurse:    bărbaţii caută tinereţe, atractivitate fizică la parteneră, standarde mai reduse pentru relaţii scurte; femeile caută succes economic; selecţia partenerilor este influenţată de gen şi de orientarea sexuală.

Asemănările
Atracţia interpersonală parcurge două etape: evitarea persoanelor cu care subiectul nu are nimic comun, urmată de apropierea faţă de cele cu care are similaritate înaltă.    de obicei, oamenii sunt atraşi de cei cu care se aseamănă (figura 6.3); nediferenţierea preferinţelor poate fi interpretată ca lipsă de inteligenţă?; cei care sunt selectivi, moderaţi sunt de obicei preferaţi persoanelor neselective sau extrem de subiective.

Atracţia este asociată cu similarităţi de tipul:     caracteristici demografice; însuşiri de personalitate; dispoziţie; atractivitate fizică; 185

atractivitate atitudinală.

N ic i o a s e m ă n a r e

E v ita r e P e r s o a n e le în tâ ln ite s a u c u n o s c u te N u e x is tă d is c r e p a n ţ ă

Figura 6.3. Procesul de atracţie pe baza asemănărilor (după Byrne)

Există cercetări ce arată că în timp ce similaritatea determină atracţie, disimilaritatea determină respingere. Similaritatea creşte încrederea în sine şi
P u ţin e a s e m ă n ă r i, In d if e r e n ţ ă S im ila r ita te în a ltă A tr a c ţie C o n tin u a r e a c o n ta c te lo r

186

N e v o ia d e a ltu l, d e oam eni

alimentează sentimente de protecţie, înţelegere, pe când disimilaritatea se asociază cu teama, cu dezacordul sau cu pericolul. Oamenii reacţionează în primul rând la disimilaritate, apoi la similaritate, îi evită sau îi resping pe cei cu care nu au elemente comune şi apoi fac selecţie între cei cu care se aseamănă, preferându-i pe ci ce prezintă similaritate înaltă. Efectul falsului consens duce la anticiparea reciprocităţii.

Influenţa situaţiilor
Situaţiile sociale influenţează procesul de atracţie interpersonală în următoarele condiţii:

Proximitatea
Efectele proximităţii nu sunt întotdeauna pozitive. Vecinii pot fi cei mai buni prieteni sau cei mai aprigi duşmani. Proximitatea oferă şanse pentru interacţiuni sociale, dar nu determină calitatea lor. Preferinţele pentru spaţiul personal constituie un indicator subtil al fricii sau al prejudecăţilor. Violarea spaţiului personal intensifică reacţiile negative faţă de alţii (de exemplu: membrii grupurilor în raport cu care avem prejudecăţi, persoanele infectate cu HIV, minorităţile sexuale).

Familiaritatea
Contactele mai frecvente sporesc de obicei atracţia, mai ales atunci când persoana nu conştientizează legătura dintre prezenţă şi atracţie. Dacă cineva nu ne place, contactul repetat duce la creşterea ostilităţii.

Rolul dificultăţilor
Dorinţa de afiliere creşte în situaţii stresante, dacă existenţa altora este percepută ca fiind utilă în diminuarea stresului. În situaţii ambigue, oamenii preferă să reducă riscul de a fi respinşi de către cei de care sunt atraşi. Barierele situaţionale pot spori atracţia interpersonală. Există explicaţii asupra rolului opoziţiei ca forţă motivaţională: fiecare om dispune de un set specific de libertăţi exprimate în acţiuni, gânduri sau sentimente. Atunci când una dintre libertăţi este ameninţată, ea pare mai atractivă şi în consecinţă, creşte motivaţia restabilirii sale. Întrebări de verificare: 1. Ce tipuri de asemănări se asociază cu atracţia interperosnală? 2. De ce creşte dorinţa de afiliere în situaţii stresante?

187

6.2. Relaţii intime
Construirea relaţiilor intime
Relaţiile intime ale adultului cuprind trei componente: ataşamentul emoţional (sentimente de afecţiune şi dragoste), împlinirea nevoilor psihologice (împărtăşirea sentimentelor) şi interdependenţa (fiecare partener are influenţe semnificative şi de durată asupra celuilalt). Teoriile stadiale susţin că relaţiile intime traversează stadii şi secvenţe specifice; există însă puţine dovezi pentru existenţa unor secvenţe sau stadii distincte. Alte explicaţii ale relaţiilor intime sunt cele referitoare la acumularea recompenselor şi accentuarea diferenţelor dintre diferitele tipuri de relaţii interpersonale.

Schimbul social
Teoria schimbului social arată că în comportamentul lor social oamenii caută să maximizeze câştigurile şi să minimalizeze costurile. Atunci când realizările ating sau depăşesc nivelul comparaţiei sociale al individului, se experimentează satisfacţii înalte. Expectanţele mai reduse în legătură cu alternativele relaţiilor şi investiţii mai mari în relaţiile intime sunt asociate cu angajament mai puternic. Teoria echităţii susţine că satisfacţiile cele mai mari apar atunci când proporţia dintre beneficii şi contribuţii este similară la ambii parteneri. Atât beneficiile excesive cât şi experienţele negative provocate de absenţa beneficiilor sunt nesatisfăcătoare. Importanţa echităţii poate varia în ciclul vieţii de familie şi poate fi mai accentuată pentru femei. Construcţia schimburilor sociale este formată din recompense (beneficii sau câştiguri) şi costuri (eforturi sau pierderi). Se mai includ nivelele de comparaţie, nivelul de comparaţie pentru alternative şi de asemenea, investiţiile. Aceşti factori sunt puternic asociaţi cu satisfacţia şi angajamentul partenerilor în relaţia de cuplu (figura 6.4).

Dezvăluirea Eului
Dezvăluirea Eului între parteneri se lărgeşte şi se adânceşte pe măsură ce avansează într-o relaţie intimă. Descoperirea şi prezentarea Eului este corelată cu calitatea relaţiilor intime şi în funcţie de starea acestora. Femeile de obicei îşi dezvăluie propriul Eu mai mult decât bărbaţii. Pentru heterosexuali, prieteniile sunt bazate pe modele emoţionale la femei şi pe activităţi comune la bărbaţi; pentru homosexuali, prieteniile sunt aproximativ similare.

188

N iv e lu l d e c o m p a r a ţie p e n tr u a lte r n a tiv e

+

In v e s tiţiile

-

Figura 6.4. Construirea relaţiilor intime (după Brehm şi Kassin)

Recompensele relaţiei de durată
Ce aşteptăm de la partener(ă)? (după Carlson şi Halfield) Recompense personale:  agreabilitate, amabilitate – un partener prietenos şi relaxat în societate; 189

B e n e f ic ii R ecom pense

-

S a tis f a c ţie

C o s tu r i P ie r d e r i

-

A n g a ja m e n tu l

N iv e lu l d e c o m p a r a ţie

 

intelect – un partener inteligent şi informat; înfăţişare – un partener atractiv, preocupat de îngrijirea sa corporală în termeni de: curăţenie, îmbrăcăminte, exerciţiu fizic şi obişnuinţe alimentare sănătoase.

Recompense emoţionale:       aprecierea calităţilor şi acţiunilor tale; afecţiune fizică; sex – împlinire, plăcere, fidelitate; siguranţă – angajamentul partenerului, asigurare; planuri şi scopuri pentru viitor; înţelegere.

Recompense cotidiene:           acord financiar între parteneri; sociabilitate: companie bună, plăcută; partenerul(a) este compatibil cu prietenii tăi; plăcerea de a locui împreună; cunoaşterea partenerului este interesantă; echitate în elaborarea deciziei; evocarea momentelor speciale; prilejuri de a participa la evenimente de familie (existenţa de părinte, bunic, evenimente maritale, aniversări); a nu avea gânduri legate de pierderea oportunităţilor (dacă ai fi avut alt partener sau dacă rămâneai singur);

Tipuri de relaţii
Stabilirea unei tipologii a relaţiilor intime este realizabilă doar teoretic. În realitate separarea este dificil de înfăptuit, practic imposibil. Se face distincţie între dragoste şi plăcere. În piramida nevoilor (Maslow) dragostea este o nevoie socială iar sexul apare în categoria nevoilor biologice aflate la baza sistemului. Altă distincţie este cea între modelul schimbului, unde se preferă reciprocitate imediată şi modelul în care se manifestă înţelegere faţă de nevoile celuilalt. De asemenea, face deosebirea între dragostea pasionată şi tovărăşie; Există şase stiluri de dragoste:       ataşament – angajament în final; eros – atracţie fizică intensă, intimitate; ludică – joc; manie – posesivă, scăpată de sub control; agapă – altruistă; pragmatică – ocupaţie, vârstă, religie. 190

O interesantă analiză a tipurilor de dragoste este realizată de către Sternberg prin combinarea a trei elemente: intimitate, pasiune şi angajament. În funcţie de tipul de ataşament – protector, evitativ, ambivalent sau contradictoriu – se vor construi şi tipurile de relaţii intime ale adultului.

Probleme în relaţiile intime
Cercetările s-au oprit asupra sexualităţii, geloziei şi asupra puterii sociale. Rezultatele cercetărilor pot fi sintetizate astfel:

Sexualitatea
Accesul mai mare la sex nu creşte şansa succesului marital în cuplurile care coabitează. Faţă de femei, bărbaţii sunt mai permisivi în atitudini şi în comportamentul sexual, percep interesul sexual exprimat de ceilalţi, sunt proactivi. Infecţia HIV în rândul homosexualilor este mai ridicată. Pericolul infecţiei HIV creşte şi în rândul heterosexualilor (femei mai ales) datorită utilizării drogurilor (intravenos).

Gelozia
Gelozia este generată de percepţia slăbirii relaţiei, a existenţei ameninţării sau a unui pericol în legătură cu acea relaţie. Cel mai puternic sentiment de gelozie este determinat de ameninţarea exclusivităţii sexuale. Gelozia poate provoca gânduri sau credinţe iraţionale; reacţiile emoţionale implicate sunt de cele mai multe ori negative. Stilul de ataşament ambivalent/anxios este asociat cu ezitări în căutarea suportului social şi cu gelozie. Depresia este asociată cu autoblamare – indivizii îşi asumă cauza geloziei. Copingul include diminuarea credinţelor iraţionale, creşterea stimei de sine, antrenarea abilităţilor de comunicare, creşterea echităţii în relaţie. Sensul independenţei şi valoarea Eului sunt esenţiale în acest proces.

Puterea socială
Puterea socială este definită în termenii influenţării comportamentului celorlalţi sau controlării rezultatelor lor. Partenerul care apreciază o relaţie cel mai puţin, are cea mai mare putere; oamenii care au mai multe alternative relaţionare au mai multă putere în relaţiile lor intime. Comportamentele de întrerupere şi contact pot exprima şi pot întări uneori puterea celor care le iniţiază (de exemplu: bărbaţii întrerup mai des femeile într-o conversaţie decât femeile pe bărbaţi, semn al puterii sociale mai mari a bărbaţilor); (de exemplu: atingerea femeilor de către bărbaţi este mai frecventă decât a bărbaţilor de către femei, ceea ce exprimă statul social şi puterea socială mai înaltă).

191

Stereotipurile de gen se exprimă şi în exersarea strategiilor puterii: femeile angajează strategii indirecte – manipulare, rugăminţi, pledoarii, sugestii, aluzii – iar bărbaţii utilizează strategii directe – întrebări, persuasiune, acord, negociere. Există dovezi că bărbaţii şi femeile de succes în carieră sau care au încredere în ei înşişi preferă strategii directe. Pentru femei, consecinţele comportamentului dominator sunt adesea negative într-o relaţie. Dominarea combinată cu agreabilitatea la bărbaţi este preferată de către partenerele lor.

Conflictul în relaţiile intime
Cuplurile care au mai multe conflicte se angajează mai des în schimburi de comportamente (mai ales non-verbale) ce exprimă sentimente negative (reciprocitatea afectului negativ). Interacţiunile lor urmează modelul revendicareretragere. Patternul revendicare-retragere are trei componente:    iniţierea (partenerul revendicativ încearcă să iniţieze discuţia despre problemele relaţiei, iar partenerul retractant încearcă să o evite); interacţiunea (în timpul discuţiei, partenerul revendicativ pretinde, cere, insistă, celălalt este liniştit şi retras); criticismul (partenerul revendicativ critică, partenerul retractant este în apărare).

În cuplurile căsătorite, soţiile sunt mai revendicative. Probabil diferenţele în stilul emoţional sau expectanţele legate de rolurile feminine explică această caracteristică. Evitarea conflictului nu este întotdeauna benefică, deoarece se pot amplifica dezacordurile şi creşte riscul divorţului. Reducerea efectelor negative ale conflictului este posibilă prin:     creşterea satisfacţiei în relaţii; balanţa comportamentelor pozitive-negative să încline în favoarea celor pozitive; căutarea mai multor recompense în celelalte aspecte ale relaţiei; încercarea de a înţelege punctul de vedere al celuilalt.

În legătură cu terminarea relaţiei intime se constată:    sfârşitul neaşteptat generează mai mult distres decât cel anticipat; indivizii pentru care relaţia intimă joacă un rol central în autodefinire sunt mai afectaţi de terminarea unei relaţii; partenerii interdependenţi au relaţii mai trainice, mai lungi şi experimentează mai mult distres dacă acestea se sfârşesc.

Aceste aspecte pot fi valorificate ca modalităţi de coping după terminarea relaţiei intime. Capcana atribuţională 192

Explicarea comportamentului partenerului se poate realiza prin două stiluri de atribuire (figura 6.5). Modelul de atribuire diferă în funcţie de starea relaţiei de cuplu: cuplurile fericite diminuează ponderea explicaţiilor negative şi pun accent pe explicaţii pozitive. În cuplurile nefericite atribuirea este inversă: pentru evenimente negative este internă, globală şi stabilă, iar pentru evenimente pozitive este externă, instabilă şi specifică. Relaţiile între atribuiri şi satisfacţii pot fi reciproce.

S ta r e a r e la ţie i c u p lu lu i

P a tte r n u l a t r i b u ir ii

C o m p o r ta m e n t u l p a r te n e r u lu i

A t r i b u ir i E x te r n ă E s te p r e a s t r e s a t l a s e r v i c i u

N e g a t iv N u a c u m p ă ra t c e e a c e a p r o m is

I n s ta b ilă D e o b ic e i î ş i a m in te ş te S p e c ific ă Î ş i r e s p e c t ă p r o m i s i u n il e , d a r a c u m a u ita t

F e r ic it ă

Î n f r u m u s e ţa r e a r e la ţie i

I n te r n ă e l e s t e a te n t , d r ă g u ţ P o z i ti v A v e n it c u f l o r i f ă r ă m o t iv S ta b ilă F a c e m e r e u s u r p r i z e p l ă c u te G lo b a lă T o a te f a p te le lu i s u n t c a ş i a c e a s ta

I n te r n ă E s te u n e g o is t , n u s e g â n d e ş te la p r o g r a m u l m e u N e g a t iv N u a c u m p ă ra t c e e a c e a p r o m is S ta b ilă N ic io d a tă n u - ş i a m in te ş te d e a s ta G lo b a lă T o a t e p r i m i s i u n il e s u n t u i ta te N e f e r i c i tă P e r p e tu a r e a d is tr e s u lu i E x te r n ă I - a s u g e r a t c i n e v a s ă f a c ă a s ta P o z i ti v A v e n it c u f l o r i f ă r ă m o t iv I n s ta b ilă P r im u l ş i u l t im u l g e s t d e a c e s t fe l S p e c ific ă V re a c e v a s a u a fă c u t c e v a

Figura 6.5. Modele de atribuire în cuplu (după Fincham şi Bradbury)

Întrebări de verificare: 1. Ce recompense se aşteaptă de la partener? 2. Ce relaţii există între tipul de atribuire şi satisfacţia în relaţia de cuplu?

193

6.3. Comportamentul prosocial
Ce este comportamentul prosocial?
În legătură cu comportamentul prosocial, cele mai importante probleme privesc ipotezele explicative. Validarea ipotezelor ar fi un pas important în stimularea şi optimizarea relaţiilor interumane. Noţiunea de comportament prosocial se referă la acele acţiuni efectuate în favoarea sau în beneficiul altor persoane, din care autorul lor nu obţine avantaje sau foloase. În şcoală, asistăm zilnic la asemenea manifestări. Elevii sar în ajutorul colegilor fără a urmări obţinerea unui câştig, profesorii îşi dedică o parte importantă a timpului, fără a fi recompensaţi, pentru a ţine consultaţii sau pentru a-i încuraja pe copii, atunci când percep o situaţie de criză. Ce motivează asemenea comportamente? Dintre explicaţiile date prin valorificarea cercetărilor aplicative, vom reţine câteva (figura 6.6).

C e l ă l a l t a r e n e v o ie d e a ju to r

E m p a t ie , a l tu r i s m

P e n t r u c ă a r e n e v o ie d e a j u to r.

C e l ă l a l t a r e n e v o ie d e a ju to r

R e d u c e r e a s t ă r il o r n e g a t iv e

P e n t r u a n e d im in u a t r ă i r il e n e g a t i v e

C e l ă l a l t a r e n e v o ie d e a ju to r

D e t e r m in i s m u l g e n e t ic

P e n tr u a c r e ş te p r o b a b il i ta t e a c o n t i n u i tă ţ ii n o a s t r e

Figura 6.6. Determinanţii comportamentului prosocial (după Baron)

Ipoteza empatie-altruism
Ipoteza empatie-altruism sugerează că atunci când întâlnim o persoană ce necesită ajutor, ajungem să experimentăm empatia ne punem în situaţia acelei persoane şi astfel, îi înţelegem mai bine problemele, nevoile, trăirile ceea ce ne motivează în acordarea ajutorului. Avem de-a face aici, cu o motivaţie lipsită de egoism şi cu o acţiune de acelaşi tip. Este cazul elevului sau studentului care se transpune mental în situaţia unui coleg şi astfel ajunge să-i ofere un sprijin dezinteresat, punându-şi nevoile personale, deocamdată, pe al doilea plan. 194

Ipoteza diminuării stărilor negative
Ipoteza diminuării stărilor negative porneşte de la constatarea că perceperea nevoii de ajutor a unei persoane creează trăiri afective negative. Pentru reducerea lor sau pentru a ne elibera de povara lor, îi acordăm ajutor. Deci, motivul nu mai este înţelegerea problemelor celuilalt, ci starea de disconfort psihic pe care ne-o creează perceperea nevoii de ajutor. Pentru diminuarea acestei stări negative ce ne aparţine nouă, îl ajutăm. De fapt, îl ajutăm nu pentru că are nevoie, ci pentru a diminua starea negativă, pentru a ne simţi din nou bine. Promovăm un student la un examen de restanţă pentru a nu-l mai vedea, pentru a ne reduce starea negativă, de iritare, provocată de nevoia lui de ajutor.

Ipoteza determinismului genetic
Ipoteza determinismului genetic subliniază că ajutorul se acordă, cu prioritate, celor asemănători cu noi, care au o ereditate similară. Ajutorul oferit rudelor de sânge se explică din perspectiva sociobiologiei în perspectiva moştenirii genetice comune. Selecţia rudelor în acordarea ajutorului este mai evidentă în situaţii de viaţă şi de moarte decât în situaţii obişnuite. Ipoteza empatie-altruism pare a fi cel mai important motiv al comportamentului prosocial. Cercetările susţin că experimentarea empatiei este însoţită de un mai mare sens al apropierii dintre noi şi celălalt, tinzând spre fuziunea cu celălalt. Astfel, atunci când îl ajutăm, de fapt, ne ajutăm pe noi înşine (figura 6.7). Ajutorul acordat unei persoane în dificultate poate avea la bază răspunsuri emoţionale şi motive opuse: empatie-altruism vs. distres personal-egoism.

Influenţe asupra comportamentului prosocial
Comportamentul social poate fi influenţat de mai mulţi factori. Dintre aceştia ne vom referi, în continuare la efectul spectatorului sau al martorului şi la efectul stărilor afective.

195

D im in u a r e a d is tr e s u lu i a lto r a

S a t is f a c e r e a m o t iv e lo r

A ltr u is te

R ăspuns e m o ţio n a l

A d o p ta re a p e rs p e c t iv e i c e le ila lt e p e rs o a n e

Da

Figura 6.7. Motivaţia comportamentului prosocial

Efectul spectatorului
Multe lucrări evocă, pentru a ilustra acest efect, tragicul eveniment petrecut în urmă cu câteva decenii, al atacării şi uciderii unei femei în New York City, la care au asistat nu mai puţin de treizeci şi opt de persoane, în spatele ferestrelor închise, fără ca vreunul să intervină sau să anunţe poliţia, excepţie făcând un singur martor care, în prealabil s-a consultat telefonic cu un prieten. Întâmplarea nu este ieşită din comun. Oamenii sunt atacaţi sub privirile indiferente ale multor trecători sau vecini, fără ca cineva să schiţeze un gest de ajutor. În şcoală, copiii sunt bătuţi în asistenţa colegilor şi nimeni nu intervine. 196

P e r c e p ţia . C in e v a a r e n e v o ie d e a ju to r

Nu

D is tr e s p e rs o n a l

E m p a tie

E g o is te

M o tiv e

D im in u a r e a p r o p r iu lu i d is tr e s

S-a explicat indiferenţa sau apatia martorilor astfel: fiecare din ei gândeşte că altul ar trebui sau ar dori să intervină; responsabilitatea se împarte, se difuzează, asemenea sentimentelor de vinovăţie, între spectatori. Mergând pe acest traseu explicativ, se poate adăuga că, în caz de pericol, şansele de salvare sau ajutor nu se amplifică odată cu numărul martorilor sau că, victima ar fi mai norocoasă, dacă, în preajma ei s-ar afla un singur martor, nu mai mulţi. De aceea, într-un mediu prea aglomerat, cu o densitate sporită a populaţiei sau într-un oraş prea mare, în care şansele de a cunoaşte victima sau agresorul sunt nesemnificative, efectul spectacolului este atât de puternic şi comportamentului prosocial atât de redus. Procesarea informaţiei sociale este şi aici, esenţială, pentru că intervenţia martorului depinde de capacitatea sa de identificare şi interpretare adecvată a situaţiei, a relaţiilor dintre agresori şi victimă, a poziţiei celorlalţi martori, poziţie care se imită într-o măsură incredibilă. În şcoală, sub ochii colegilor, un băiat agresează o fată, fără ca cineva să o apere; primii spectatori cred că între ei există ceva şi conform educaţiei primite, nu se amestecă în asemenea relaţii, ori cred că fata îşi merită pedeapsa, iar colegii care apar între timp, tind să adopte sau să imite reacţia primilor martori. Situaţii similare se întâlnesc şi în alte locuri publice, pe stradă, în baruri, în discoteci.

Efectul stărilor afective
Dispoziţiile afective obişnuite pot influenţa comportamentul prosocial, mai mult decât se crede, de obicei, dar nu în maniera în care se crede (figura 6.8). Buna dispoziţie este însoţită de dorinţa menţinerii pe de o parte şi de gândul şi expectanţe pozitive pe de altă parte. Fiecare dintre aceste consecinţe poate duce la accentuarea comportamentului prosocial. La prima vedere, suntem înclinaţi, să spunem că buna dispoziţie are efecte stimulative asupra comportamentului prosocial, că atunci când trăim starea de bine suntem mai săritori, mai dispuşi să-i ajutăm pe alţii, decât atunci când, dispoziţia noastră este negativă. Deci, indispoziţia sau faptul de a fi rău dispus, va avea efecte inhibitorii asupra conduitei prosociale. Cercetările în legătură cu efectul stărilor afective aduc dovezi contradictorii. Dacă ajutorarea unei persoane ar strica buna dispoziţie a individului, acesta nu ar mai acorda ajutor. Să presupunem că un student se află în situaţia comodă de a fi promovat examenul practic, ceea ce alături de alţi factori, îi creează o bună dispoziţie. Rămas în sală, el poate să-şi ajute colegul aflat într-o situaţie dificilă, fără a se expune pericolului de fi văzut de profesor. Dacă profesorul îşi dă seama de situaţie şi ameninţă cu anularea examenului întregii grupe, dacă se mai continuă cu „ajutorarea”, sprijinul iniţial pe care-l putem considera dezinteresat, încetează, pentru că poate deteriora starea de bine a celui promovat.

197

S ă a ju ţ i p e c in e v a B u n a d is p o z iţie D o r in ţa d e m e n ţin e r e a b u n e i d is p o z iţii S ă te a n g a je z i î n a lte a c t iv i t ă ţ i p l ă c u t e

Î n le g ă tu r ă c u s p r i j in i r e a a l t o r a

S ă a ju ţ i p e c in e v a

G â n d u ri ş i e x p e c t a n ţ e p o z i t iv e

D e s p re p e rs o a n a c a r e a r e n e v o ie

S ă a ju ţ i a c e a p e rs o a n ă

S ă a ju ţ i p e c in e v a Î n le g ă tu r ă c u a c tiv ită ţile s o c ia le S ă te a n g a je z i î n a lte a c t iv i t ă ţ i p l ă c u t e

Figura 6.8. Efectele bunei dispoziţii asupra comportamentului prosocial (Watson et al)

Dacă cineva este indispus şi este centrat numai pe propriile probleme, va sări mai greu în ajutorul altei persoane, faţă de un om care în acel moment nu experimentează o asemenea stare negativă. Suntem indignaţi când vedem în diferite locuri publice copii sau tineri stând pe scaune şi persoane în vârstă sau cu disabilităţi fizice, abia ţinându-se în picioare. Dacă i-am cunoaşte pe tineri, am ajunge la concluzia că nu sunt cu toţii lipsiţi de educaţie sau de bun simţ, că unii au dureri şi necazuri care-i absorb atât de tare, încât, nu mai pot vibra la suferinţa nimănui. Cercetările arată că posibilitatea de a schimba dispoziţia negativă prin ajutorarea altei persoane, face să crească comportamentul prosocial al individului. Un profesor care se află într-una din perioadele mai dificile ale vieţii, văzând dificultăţile – mai mari în care se zbate un student – îi oferă ajutorul, îl încurajează, simţind astfel, că devine util pentru cineva. Aceasta face să se simtă mai bine.

198

Influenţe interpersonale Însuşirile receptorului
Atractivitatea persoanei aflată în dificultate este un factor care favorizează comportamentul prosocial. Atractivitatea înseamnă şi înfăţişare fizică dar şi anumite însuşiri de personalitate. Între acestea, mai des evocată, este carisma. Cei ce solicită ajutor şi cei ce încearcă să obţină ajutor au şanse mai mari să-l obţină. În medie, femeile primesc mai mult ajutor decât bărbaţii iar aceştia oferă mai mult ajutor decât femeile. Dacă receptorul este considerat responsabil pentru situaţia sa dificilă, el nu mai este privit cu simpatie, iar şansa de a fi ajutat este scăzută. Atunci când atribuirea cauzală a dificultăţii este externă, şansele ajutorului cresc. Atribuirea depinde de observator astfel încât, aceeaşi situaţie, aceeaşi persoană în dificultate, este percepută diferit de către persoane diferite.

Similaritatea
Toate formele de asemănare cresc disponibilitatea pentru acordarea ajutorului. Similaritatea creşte atractivitatea şi percepţia atractivităţii creşte altruismul. În mod similar, empatia este pusă în legătură cu intensificarea comportamentului prosocial. Exponenţii aceleiaşi rase, etnii sau categorii socio-demografice se ajută mai degrabă unii pe alţii decât pe reprezentanţii ex-grupurilor. Ajutorarea poate fi un semn de compasiune dar poate reprezenta şi un semn de superioritate faţă de persoana care are nevoie de ajutor. În raporturile interculturale comportamentul prosocial nu este perceput întotdeauna ca expresie a unor atitudini egalitare.

Reacţia faţă de persoanele apropiate
Cercetările au demonstrat că există două modalităţi de răspuns diferite la performanţele superioare ale unor persoane semnificative. Dacă realizările apar în domenii nerelevante pentru subiect, ele pot fi privite cu înţelegere, cu simpatie, iar dacă apar în domenii semnificative pentru Eul subiectului el dezvoltă resentimente faţă de persoanele semnificative. Atunci când intr-o sarcină comună, nesemnificativă pentru valoarea subiectivă a Eului, apar dificultăţi, suntem predispuşi să acordăm ajutor prietenilor, mai degrabă decât persoanelor străine. Când sarcina este semnificativă pentru stima de sine, pentru valoarea subiectivă a Eului nu suntem dispuşi să ne ajutăm prietenii, ci mai degrabă îi ajutăm pe străini.

199

Influenţa situaţiilor
Observarea modelelor altruiste poate duce la intensificarea reacţiilor de ajutorare a altora. Mai mult observarea recompensării comportamentului prosocial, creşte probabilitate imitării acestuia şi oferă date relevante despre standardele de conduită. În societatea funcţionează o serie de reguli generale de conduită, numite norme sociale. Ele se referă la standardele comportamentului aprobat social sau dezaprobat şi se învaţă prin ceea ce fac sau spun cei din jur, persoanele de referinţă. În zilele noastre media, în special televiziunea exercită o influenţă uriaşă în prezentarea expectanţelor normative. Există două seturi de norme care influenţează comportamentul prosocial. Normele de reciprocitate stabilesc tranzacţii aprobate social. De obicei îi ajutăm pe cei ce ne ajută, mai ales când ajutorul iniţial a fost oferit voluntar. Normele echităţii stabilesc că cei ce obţin rezultate mai mari decât cheltuielile ar trebui să-i ajute pe cei ce au rezultate mai mici decât cheltuielile. Comportamentul prosocial este influenţat şi de normele personale care reprezintă standardele de conduită specifice individului derivate probabil din modelele parentale. De asemenea imaginea de sine, în mod deosebit nivelul stimei de sine este asociat comportamentului prosocial.

Reacţii la primirea ajutorului
Reacţia la primirea ajutorului depinde de mai mulţi factori (figura 6.9). Modelul descrie reacţia oamenilor la primirea ajutorului. Atunci când ajutorul este perceput ca suportiv rezultă răspunsuri emoţionale pozitive, iar când este perceput ca ameninţător se ajunge la răspunsuri emoţionale negative. În consecinţă, probabilitatea căutării ajutorului diferă în funcţie de percepţia asupra controlului evenimentelor pe de o parte şi în funcţie de natura răspunsului emoţional. În primul rând persoana care primeşte ajutor, îl percepe fie ca un pericol, ca o ameninţare, când se simte inferior şi dependent faţă de cel care i-l acordă, fie ca un autentic sprijin. Dacă primitorul percepe în mod pozitiv ajutorul, trăieşte o stare de bine, acceptă ajutorul, îi poartă recunoştinţă celuilalt. Dacă se simte ameninţat trăieşte, o stare afectivă negativă şi în consecinţă, evaluează nefavorabil şi ajutorul primit şi persoana care i-l acordă. Perceperea ajutorului ca un semn de ameninţare, depinde de nivelul stimei de sine a primitorului. Dacă aceasta are valori înalte, există tendinţa ca primitorul să reacţioneze negativ. Similitudinea înaltă între primitor şi persoana care oferă ajutorul amplifică contrastul, iar primitorul se simte pus în inferioritate. Reacţia la primirea ajutorului depinde şi de domeniul în care acesta este acordat, de semnificaţia activităţii pentru stima de sine a primitorului. 200

Excepţii de la aceste reacţii fac persoanele apropiate între ele. Chiar dacă au stimă de sine înaltă ei nu reacţionează negativ la ajutorul primit de la persoanele similare (fraţi, prieteni, parteneri). În astfel de relaţii sentimentele de inferioritate apar mai puţin, întrucât, fiecare poate primi sau acorda ajutor. Reciprocitatea face ca primirea ajutorului să nu fie percepută ca un pericol, chiar dacă domeniul de activitate este semnificativ pentru stima de sine.

C a ra c t e ris t ic ile in t e ra c ţ iu n ii

S t im a d e s in e s c ă z u t ă a p rim it o ru lu i ( d e s t in a t a ru lu i) : - n u s u n t a s e m ă n ă ri în t re p rim it o r ş i c e l c e o fe r ă a j u t o r ; - r e l e v a n ţă r e d u s ă a a j u t o r u l u i p r i m i t d e l a o p e r s o a n ă s e m n i fi c a t i v ă

S t im a d e s in e în a ltă a p rim it o ru lu i ( d e s t in a t a ru lu i) : - s i m i l a r i t ă ţi î n t r e p r i m i t o r ş i c e l c e o fe r ă a j u t o r ; - r e l e v a n ţă î n a l t ă a a j u t o r u l u i p r i m i t d e l a o p e r s o a n ă s e m n i fi c a t i v ă ;

P e rc e p ţia a ju to ru lu i

S p rijin

P r i m e j d i e ( A m e n i n ţa r e )

R e a c ţ iile p rim ito ru lu i

R ă s p u n s e m o ţi o n a l p o z i t i v E v a l u a r e fa v o r a b i l ă a a j u t o r u l u i ş i a c e lu i c a re a ju tă

R ă s p u n s e m o ţi o n a l n e g a t i v E v a l u a r e n e fa v o r a b i l ă a a j u t o r u l u i ş i a c e lu i c a re a ju t ă

P e rc e p ţia c o n tro lu lu i a s u p ra e v e n im e n te lo r v iito a re

P e r c e p ţi e î n a l t ă a c o n tro lu lu i e ve n im e n te lo r viito a re

P e r c e p ţi e r e d u s ă a c o n t ro lu lu i e ve n im e n te lo r viit o a re

P ro b a b ilita t e a c ă u t ă rii a ju t o ru lu i în v iit o r

P ro b a b ilit a t e a c ă u t ă rii a ju t o ru lu i

P ro b a b ilita t e re d u s ă a c ă u t ă rii a ju t o ru lu i

P ro b a b ilit a te a rid ic a t ă a c ă u tă rii a ju t o ru lu i

Figura 6.9. Relaţia dintre nivelul stimei de sine şi reacţia la primirea ajutorului (după Brehm şi Kassin)

Întrebări de verificare: 1. Cum se explică comportamentul prosocial? 2. În ce constă efectul spectatorului?

201

6.4. Agresiunea
Ce este agresiunea?
În literatura de specialitate există divergenţe în ceea ce priveşte definirea agresiunii. Se insistă fie asupra actului agresiv în sine, fie asupra intenţiei. Agresiunea se defineşte ca orice formă de conduită orientată cu intenţie către persoane, obiecte sau către sine, în vederea producerii anumitor prejudicii, a unor răniri, distrugeri sau pagube. Comportamentul agresiv nu se confundă cu comportamentul antisocial. Comportamentul unui boxer nu este antisocial şi cu cât este mai agresiv, cu atât este mai performant. Potrivit definiţiei de mai sus, orice comportament antisocial, infracţional este caracterizat prin agresiune, ar mai fi de notat faptul că prin comportamentul agresiv nu înţelegem un comportament incisiv, energic, care poate aduce de multe ori succes în atingerea unor anumite obiective, dar care nu prejudiciază sau nu răneşte o anumită ţintă. Marea complexitate a acestui fenomen, face ca tipologizarea acesteia să fie extrem de dificilă; totuşi, câteva criterii de clasificare pot fi identificate:  în funcţie de agresor putem diferenţia: agresiunea tânărului şi cea a adultului, agresiunea masculină şi cea feminină, agresiunea individuală şi cea colectivă, dar şi agresiunea spontană şi cea premeditată.

Studiile arată că agresiunea fizică este mai puternică şi mai frecventă la bărbaţi. Femeile folosesc mai ales agresiunea indirectă, manipularea altora pentru a face rău persoanei ţintă. Explicaţiile acestor diferenţe de gen sunt de ordin biologic (dezvoltare fizică, hormoni), se referă la rolurile sociale sau la expectanţele de rol (agresiunea bărbaţilor este mai uşor de acceptat decât a femeilor).  în funcţie de mijloacele utilizate în vederea finalizării intenţiilor agresive, diferenţiem agresiunea fizică şi cea verbală, agresiunea directă şi cea indirectă; în funcţie de forma de manifestare a agresiunii, diferenţiem agresiunea violentă şi cea non-violentă, agresiunea latentă şi cea manifestă; în funcţie de obiectivele urmărite, agresiunea ce urmăreşte obţinerea unor beneficii şi cea care urmăreşte predominant rănirea şi chiar distrugerea victimei.

 

O clasificarea importantă a formelor de agresiune o redă Erich Fromm, în lucrarea sa Anatomia distructivităţii umane. El face diferenţă între agresiunea benignă, biologic adaptativă şi în serviciul vieţii, pe de o parte, şi agresiunea malignă, biologic nonadaptativă, pe de alta. Astfel, agresiunea biologică adaptativă este o 202

reacţie la ameninţările îndreptate împotriva intereselor vitale, fiind în acest mod spontană, reacţională şi defensivă, având ca scop fie înlăturarea ameninţării, fie îndepărtarea sursei acesteia. Agresiunea malignă nonadaptativă biologic, nu constituie o apărare împotriva unei ameninţări, fiind dăunătoare din punct de vedere biologic, având ca principale manifestări omorul şi cruzimea. Ea este producătoare de plăcere şi în afara oricărei alte finalităţi.

Teorii referitoare la agresiune Agresiunea este înnăscută
Teoriile care susţin că agresiunea este un instinct au fost promovate de Sigmund Freud, de renumitul etolog Konrad Lorenz, şi de colaboratorul acestuia, Irenäus Eibl-Eibesfeldt. Viziunea freudiană, susţine rolul dominant al inconştientului în determinarea comportamentului uman. La acest nivel al inconştientului se află instinctele, dorinţele imorale, întipăririle timpurii, experienţele refulate. Instinctul morţii – thanatos – acţionează în opoziţie cu cel al vieţii – eros. Astfel, energia thanatosului este de obicei direcţionată către alţii şi mai puţin către sine, pentru a evita autodistrugerea, Freud văzând aşadar agresiunea împotriva celorlalţi ca fiind inevitabilă, ca rezultat al canalizării instinctului morţii. Oarecum în contradicţie cu Freud, care atribuia agresiunii un rol predominant distructiv, în opera lui Lorenz agresiunea interspecifică are o valoarea adaptativă şi este esenţială pentru supravieţuire, animalul apărându-şi teritoriul şi disponibilităţile de hrană. Deşi opera lui se concentrează asupra animalelor, el a elaborat teorii care încearcă să explice în special, motivele pentru care oamenii se ucid între ei, spre deosebire de alte specii, precum şi modul în care energia instinctuală agresivă se adună în organismul uman şi este eliberată periodic. Lorenz afirmă că există două tipuri de reacţii ale animalelor la pericol: comportamentul de luptă, respectiv cel de fugă. Animalele cărora le lipsesc mecanismele de apărare eficiente (de exemplu, căprioare, păsări), recurg la fugă, pe când cele înzestrate cu „arme” puternice (gheare, dinţi ascuţiţi) aleg lupta. În cazul omului, căruia îi lipsesc mijloacele eficiente de apărare, inhibiţiile privind agresiunea împotriva unui cogener sunt slabe; adăugând la acest fapt impresionanta dezvoltare a mijloacelor de agresiune, omul a devenit un eficient şi neliniştit ucigător al semenului său. A doua mare teorie a lui Konrad Lorenz a fost cea asupra naturii energiei instinctuale agresive. Astfel, el a sugerat că energia agresivă este generată constant şi se adună intr-un individ, urmând să fie descărcată la un moment dat în urma acţiunii unor anumiţi stimuli sau chiar în absenţa acestora, în caz că acea cantitate de energie este suficient de mare. Teoria lui Lorenz prezintă multe similitudini cu socio-biologia. Spre deosebire de Lorenz, în acest grup de teorii (aplicaţii ale biologiei evoluţioniste la explicarea comportamentului social) se accentuează supravieţuirea genetică mai mult decât 203

cea individuală. Agreisunea este o caracteristică universală înnăscută favorizată de selecţia naturală, dar limitată de nevoia protejării genelor comune. Ca atare, agresiunea orientată spre cei ce au legături genetice cu potenţialii agresori, trebuie să fie inhibată.

Agresiunea ca răspuns la frustrare
Susţinătorii teoriei pornesc de la convingerea că agresiunea este determinată de condiţiile externe. În acest sens, cea mai populară şi cea mai cunoscută este teoria frustrare – agresiune, formulată de John Dollard, Doob Miller etc. de la Yale, care în lucrarea Frustrare şi agresiune, au elaborat două postulante: 1) agresiunea este întotdeauna o consecinţă a frustrării 2) frustrarea întotdeauna conduce către o anumită formă de agresiune. Blocarea căii de atingere a unui anumit scop creează frustrări care la rândul lor, se pot constitui în surse de manifestare a agresiunii. Destul de frecvent, agresiunea nu este îndreptată asupra sursei de frustrare, ci este redirecţionată către o sursă mai sigură. Această teorie a fost însă revizuită ulterior. Astfel, Leonard Berkowitz, consideră că teoria lui Dollard exagerează legătura dintre frustrare şi agresiune şi susţine că frustrarea produce supărare, o stare de pregătire emoţională pentru a agresa; o persoană frustrată poate să dea curs furiei atunci când sunt prezente şi anumite semne ale agresiunii sau uneori când nu sunt prezente asemenea semne. Aşadar, frustrarea nu duce întotdeauna la agresiune, iar agresiunea nu este întotdeauna precedată de frustrare. Comportamentul agresiv are o varietate de cauze, dintre care frustrarea este doar una.

Teoriile învăţării sociale
Această poziţie este legată în special de numele lui Albert Bandura, care a formulat teoria învăţării sociale a agresiunii. Conform acestei teorii, comportamentul agresiv se învaţă prin mai multe modalităţi şi anume:   învăţare directă, prin recompensarea sau pedepsirea unor comportamente; prin observarea şi imitarea unor modele de conduită ale altora, mai ales ale adulţilor.

Cel mai frecvent, modelele de conduită agresivă pot fi întâlnite în:  familie (părinţii copiilor violenţi şi ai celor abuzaţi sau maltrataţi, adesea, provin ei înşişi din familii în care s-a folosit ca mijloc de disciplinare a conduitei, pedeapsa fizică); mediul social (în comunităţile în care modelele de conduită agresivă sunt acceptate şi admirate, agresiunea se transmite uşor noilor generaţii; de exemplu, subcultura violentă a unor grupuri de adolescenţi oferă membrilor lor multe modele de conduită agresivă); 204

media (în special televiziunea, care oferă aproape zilnic modele de conduită agresivă, fizică sau verbală. Vizionarea acestora nu duce totdeauna la acte agresive, dar poate duce la o reducere a sensibilităţii la agresiune, ceea ce poate înlesni adoptarea unor conduite agresive).

Surse de influenţare a agresiunii
Principalele surse de influenţare a agresiunii ar fi: a)frustrarea; b)durerea fizică şi morală – poate duce la creşterea agresiunii; în urma unor cercetări efectuate, Berkowitz a ajuns la concluzia că stimularea aversivă poate determina într-o măsură mult mai mare decât frustrarea, agresiunea ostilă; c)aglomeraţia – în mijloacele de transport, în dormitorul unui cămin de facultate, în casa de locuit etc. apare în calitate de agent stresor şi poate creşte agresiunea; d)căldura – foarte multe cercetări au constat o legătură directă între temperaturile înalte şi manifestarea agresiunii; e)zgomotul – în împrejurări în care nivelul zgomotului este ridicat, poate creşte agresiunea cu precădere însă în cazurile în care subiectul expus a fost enervat sau frustrat înainte; f)exerciţiul fizic – poate conduce la acte agresive, deoarece o serie de schimbări fiziologice au loc în organismul subiectului. Se concretizează aproape numai în cazurile în care individul a fost enervat sau frustrat înainte; g)materialele cu conţinut pornografic asociat cu violenţă – influenţează agresiunea, depinzând însă de cât este de explicit materialul, de mesajul său (violent/nonviolent, pozitiv/negativ); h)alcoolul şi drogurile – alcoolul consumat în cantităţi mari, reduce mult luciditatea şi realismul perceptiv, contribuind la accentuarea agresiunii, atât prin potenţarea ei directă, cât si prin neluarea în considerare a caracteristicilor agresorului şi a neplăcerilor provocate propriei persoane şi celor apropiaţi. Drogurile pot afecta şi ele comportamentul agresiv, însă realizarea acestui lucru depinde de: tipul drogului, dimensiunea dozei şi percepţia pericolului; i)anonimatul, deindividualizarea – anonimatul, produs printr-o mascare a caracteristicilor corporale după care o persoană poate fi recunoscută (de exemplu, măştile celor de la Ku Klux Klan), produce o stare psihologică numită deindividualizare, prin care conştiinţa de sine se reduce, teama de o sancţionare negativă din partea celorlalţi se reduce, individul fiind mult mai apt a se angaja în acte agresive şi antisociale; j)atacul sau provocarea directă, fizică sau verbală, ce atrage, de cele mai multe ori, răspunsul agresiv al celui vizat; nu de puţine ori şirul răzbunărilor devine practic nesfârşit (acte teroriste, răzbunări tip vendetta, cu morţi din rândul persoanelor nevinovate); totodată, răspunsul celui agresat este în concordanţă cu agresiunea pe care o suportă la rândul său sau cu cea pe care crede că agresorul o va întreprinde; k)bătaia şi incestul în cadrul familiei, cu consecinţe extrem de nefavorabile asupra procesului de dezvoltare şi maturizare psiho-comportamentală a copilului; 205

l)violenţa expusă prin intermediul televiziunii şi presei – o listă a efectelor negative ale mass-media asupra agresiunii (deşi nu poate fi ignorată prezenţa unui efect cathartic): dezinhibiţia, învăţarea de tehnici de agresiune, afectarea operaţionalităţii sistemului cognitiv desensibilizarea faţă de victimă.

E x p e r ie n ţ e n e p lă c u te

F ru s tra re Zgom ot P ro vo c a re

R ă s p u n s e m o ţio n a l

A fe c t n e g a t iv

A s o c ie ri s p o n ta n e

L u p tă

I n f lu e n ţe e x te rn e

I n d ic a t o r i s i t u a ţi o n a li , e fe c t u l a r m e l o r

I n fo r m a ţii l e g a t e d e e ve n im e n t; p e rc e p e re a i n t e n ţi o n a l i t ă ţii ; a p ă r a r e

A lc o o l

P ro c e s e c o g n itiv e

P ro c e s a re c o g n itivă m a i in te n s ă

T ră iri a f e c tiv e ş i a c ţiu n i

E m o ţi a F u rie F ric ă

C o m p o r ta m e n t A g re s iu n e E vita re

Figura 6.10. Modelul agresiunii (după Berkowitz)

Un posibil model sintetic al agresiunii este cel construit de Berkowitz (figura 6.10). Modelul îmbină determinanţii interni şi condiţiile externe în explicarea conduitei agresive. Experienţele neplăcute generează reacţii emoţionale negative. Afectul negativ declanşează automat furia şi frica. Influenţele externe şi procesele cognitive modelează sentimentele şi acţiunile rezultate.

Violenţa intimă
Victimele violenţei intime sunt copiii, la fel ca şi adulţii. Formele violenţei intime sunt adesea fizice şi sexuale. Violenţa poate fi intensificată de utilizarea materialelor difuzate prin media (figura 6.11). 206

Există corelaţii între atitudinile negative faţă de femei şi folosirea materialelor cu conţinut violent şi pornografic. Ele au efecte comune asupra intenţiei sexuale agresive dar şi efecte diferite: folosirea materialelor cu conţinut pornografic asociat cu violenţa stă la baza comportamentului sexual agresiv.

A titu d in i n e g a tiv e fa ţă d e fe m e i: - a c c e p ta r e a v io le n ţe i i n t e r p e r s o n a le ş i a v i o l u l u i;

I n te n ţii s e x u a le a g r e s iv e : - p r o b a b i li t a t e a f o l o s ir ii f o r ţ e i s a u a v io lu lu i p e n tr u a fa c e s e x ;

R e c u n o a ş te r e a c o n s u ltă r ii ş i a v iz i o n ă r ii m a t e r i a l e l o r c e c o n ţ in v io l e n ţ ă p o r n o g r a f i c ă

C o m p o r ta m e n t s e x u a l a g r e s iv : - f o lo s i r e a c o n s t r â n g e r i i ş i a f o r ţ e i p e n t r u a a v e a r e la ţ ii s e x u a le

Figura 6.11. Atitudini şi agresiune sexuală (după Demare et al)

Cercetările efectuate asupra generaţiei tinere arată că atât femeile cât şi bărbaţii se angajează în proporţii similare în acţiuni coercitive în scopul obţinerii satisfacţiei sexuale. Consumul de alcool este implicat în majoritatea incidentelor sexuale agresive. Experienţele sexuale anterioare sunt de asemenea asociate cu comportament sexual coercitiv. Persoanele care au avut un număr mai mare de parteneri sexuali indică cu o probabilitate mai ridicată, utilizarea unor tactici agresive în interacţiunile sexuale. Atitudinile privind violul sunt asociate de asemenea cu un comportament sexual coercitiv. O mai largă acceptare a „mitului violului” este corelată cu intensificarea comportamentului coercitiv (figura 6.12). Agresiunea sexuală implică emoţii, atitudini şi experienţe sexuale. Aceste variabile se asociază direct sau indirect şi stau la baza comportamentului sexual coercitiv. Se constată că între parteneri, cele mai reduse nivele se înregistrează la nivelul cuplurilor ocazionale, apoi la nivelul cuplurilor căsătorite şi cele mai înalte la nivelul cuplurilor care coabitează. Coabitarea şi abuzul fizic se explică prin nesiguranţă, prin lipsa angajamentului în continuarea relaţiei sau prin stresul aventurii. Violenţa în cuplu este atribuită unor factori de personalitate, unor factori socio-economici sau interacţiunii dintre parteneri:      vârsta partenerilor; atitudinile faţă de violenţă; consumul de alcool şi droguri; nivelul veniturilor; nivelul educaţiei; 207

   

conflicte interpersonale; izolare socială; evenimente de viaţă; experienţa violenţei în familia de provenienţă.

C o m p o rta m e n t s e x u a l c o e rc it iv: - p re s iu n i ş i m a n ip u la re ; - a c ţi u n i a n t i s o c i a l e ;

O s t i l i t a t e fa ţă d e p a rte n e r

A t it u d in i vio le n t e

Figura 6.12. Variabile psihologice implicate în agresiunea sexuală (Cristopher et al)

Copilul abuzat Copilul care creşte asistând la violenţa din familie nu este doar martor, ci de multe ori, victimă. Copiii sunt abuzaţi de către străini şi de către membrii familiei, dar abuzul sever vine din partea părinţilor sau a persoanelor care îl îngrijesc. Băieţii suferă abuzuri 208

D i s p a r i ţi a e m p a t i e i fa ţă d e p a rte n e r

F u rie

E x p e r i e n ţe s e x u a l e : - n u m ă ru l d e p a r t e n e ri s e x u a li; - im p lic a re s e x u a lă ;

E x p e r i e n ţe r e l a ţi o n a l e n e g a t ive : - c o n fl i c t ; - a m b i v a l e n ţă ;

fizice mai mult decât fetele, iar mamele mai mult decât taţii, abuzează fizic de copiii lor. În contrast fetele sunt victime ale abuzului sexual mai mult decât băieţii iar taţii, mai mult decât mamele, abuzează sexual de copiii lor. În ceea ce priveşte uciderea copiilor s-a constat că diferenţele între mame şi taţi sunt nesemnificative. În ultimii ani există studii care arată că mai degrabă bărbatul, tatăl sau partenerul mamei, este responsabil de uciderea copilului. Abuzul asupra copiilor se asociază cu anumite particularităţi ale părintelui (abuz de substanţe, trăsături de personalitate), însuşirile copilului (copilul mai mic este abuzat mai degrabă decât cel mai mare), cu factori socio-economici, conflicte maritale, izolare socială, cu experienţa părintelui abuzat in perioada copilăriei.

P rim a g e n e ra ţie

În c o p i l ă r i e , C . ş i - a v ă z u t p ă r i n ţi i b ă tâ n d u -s e

A doua g e n e ra ţie

C . a c re s c u t ş i s -a c ă s ă to rit. E l î ş i b a t e s o ţi a ş i c o p i i i

C o p i i i l u i C . s - a u b ă t u t fo a r t e m u lt în t re e i, ia r c â n d a u c re s c u t m a ri a u în c e p u t s ă - l b a t ă p e t a t ă l lo r

A tre ia g e n e ra ţie

C o p iii s - a u lu p ta t u n u l c u a ltu l, s - a u b ă t u t , ia r c â n d a u a ju n s d e s t u l d e m a ri i- a u b ă tu t p e c e i b ă trâ n i

C o p iii lu i C . s - a u c ă s ă to rit. E i s e c o m p o r t ă v i o l e n t fa ţă d e p a r t e n e r ( ă ) ş i fa ţă d e p r o p r i i c o p ii.

S e p o a t e u n e o ri c o n t in u a u n e o ri

Figura 6.13. Violenţa familială (după Brehm şi Kassin)

Legătura dintre violenţa la care a fost victimă copilul şi violenţa sa ca adult este denumită prin termenul de ciclul violenţei în familie. Copiii care au asistat la violenţa parentală şi care au fost la rândul lor abuzaţi vor manifesta o probabilitate mai mare decât ceilalţi copii, violenţă faţă de partenerul de viaţă şi faţă de proprii copii. În plus, copiii lor vor reacţiona violent în relaţiile interpersonale. Internalizarea violenţei domestice nu este însă obligatorie (figura 6.13). Ciclul violenţei familiale reprezintă procesul de transmitere a modelelor de violenţă domestică la generaţiile următoare. Ciclul nu este obligatoriu. Nu toţi copii care au asistat la scene de violenţă sau abuz în familie, ajung la vârsta adultă la abuz sau violenţă.

209

Prevenirea şi reducerea agresiunii
Literatura dedicată studierii agresiunii diferenţiază în principal trei modalităţi de reducere şi prevenire a agresiunii: catharsisul, pedeapsa şi folosirea unor modele non-agresive. Catharsisul este procesul de descărcare a tensiunii emoţionale şi de reducere a pornirii către conduita agresivă. Cele mai cunoscute metode ar fi vizionarea de materiale cu scene violente, consumarea tendinţei agresive la nivelul imaginarului, al fanteziei (Freud), angajarea în acţiuni violente efective, dar care nu au consecinţe antisociale (sporturi, agresiune faţă de obiecte neînsufleţite). Totuşi, cercetările au arătat că de multe ori aceste modalităţi de substituire a comportamentului agresiv conduc la o potenţare a agresiunii, nu la reducerea acesteia. Pedeapsa se aplică în urma manifestării agresiunii, în vederea sancţionării ei şi totodată cu intenţia clară de a preveni repetarea. Pedepsele pot fi instituţionalizate (sancţiunile juridice) sau neinstituţionalizate (din cadrul familiei). În ceea ce priveşte cea de-a treia modalitate folosirea unor modele non-agresive, ea este bazată pe teoriile învăţării sociale (Bandura), potrivit cărora comportamentul agresiv se imită şi se învaţă. Deci, pentru a preveni realizarea unor asemenea achiziţii comportamentale, trebuie evitat pe cât posibil contactul cu asemenea modele de conduită agresivă şi căutat contactul cu modele nonagresive. Factorii psihologici sunt implicaţi în toate evenimentele şi condiţiile care influenţează agresiunea. Diminuarea agresiunii, posibilă printr-o abordare complexă, la scară socială, vizează tocmai aceşti factori. Soluţiile sunt multiple, corespunzătoare surselor multiple ale agresiunii:          creşterea şanselor de realizare a scopurilor valorizate în societate (succes financiar, succes în carieră, status) prin mijloace nonviolente; recompensarea comportamentului nonviolent; furnizarea de modele atractive ale comportamentului pacifist prin massmedia; reducerea tuturor formelor de agresiune: pedeapsa fizică, pedeapsa capitală, războiul; diminuarea frustrărilor prin creşterea calităţii vieţii în locuinţe, în serviciile de sănătate, în îngrijirea copiilor, la locurile de muncă; reducerea sau blocarea accesului la armele de foc şi la alte mijloace de agresiune; formularea scuzelor faţă de persoana ofensată. Acesta nu este un semn de slăbiciune; reducerea şi renunţarea la consumul de alcool; oprirea acţiunii în momentele de furie; controlul furiei.

Una din soluţiile diminuării agresiunii, controlul furiei, poate fi realizată astfel:

210

1) Opreşte-te. Ieşi pentru moment din situaţie. Dacă nu poţi pleca, nu vorbi şi nu acţiona. Poţi fi furios, dar nu ai voie să acţionezi. 2) Calmează-te. Foloseşte tehnici cognitive. Gândeşte la consecinţele acţiunii tale, imaginează-ţi ce s-ar întâmpla dacă ai trece la fapte. 3) Inserează gândurile între furie şi impulsul de a acţiona. 4) Foloseşte tehnici somatice. Respiră, controlează-ţi respiraţia şi mişcările corpului, învaţă exerciţii de relaxare. 5) Aplică principiile asertivităţii: a. respect egal faţă de tine însuţi şi faţă de alte persoane; b. acţionează cum este cel mai bine pentru relaţiile interpersonale; c. exprimarea sentimentelor; d. stabilirea preferinţelor şi a priorităţilor; e. afirmarea drepturilor. Întrebări de verificare: 1. Cum se explică agresiunea? 2. În ce condiţii media stimulează violenţa?

Aplicaţii
Explicaţi starea de singurătate a adolescenţilor şi adulţilor tineri în societatea contemporană. Explicaţi relaţia dintre anxietatea socială şi singurătate. Descrieţi influenţa situaţiilor asupra atractivităţii interpersonale. Ilustraţi interacţiunea dintre atribuire şi satisfacţie în relaţia de coping. Argumentaţi influenţele stărilor afective asupra comportamentului prosocial. Concretizaţi efectul spectatorului în mediul educaţional. Ilustraţi sursele de influenţare a agresiunii. Enumeraţi căile de prevenire şi diminuare a agresiunii.

Bibliografie
Anderson C.A., Bushman B.J., 1997, External validity of “trivial” experiments: The case of laboratory aggression, in Review of General Psychology, 1, p. 19-41;

211

Aron A., Aron E. N., 1994, Love, in A.L. Weber, J.H. Harvey (eds.), Perspective on close relationships, Boston, Allyn & Bacon; Bandura A., 1986, Social foundation of thought and action: A social cognitive theory, New York, Prentice-Hall; Bandura A., 1997, Self-efficacy: the exercise of control, New York, Freeman; Baron R.A., 2001, Psychology, fifth edition, Boston, Allyn & Bacon; Baron R.A., Byrne D., 1997, Social psychology: Understanding human interaction, (8th ed.), Boston, Allyn & Bacon; Baron R.A., Richardson J.H., 1996, Human aggression, (2nd ed.), New York, Plenum; Baumeister R.F., 1991, Meanings of life, New York, Guilford; Berkowitz L., 1993, Aggression: Its causes, consequences and control, New York, McGrawHill; Berry J.W., Poortinga Y.H., Segall M.H., Dasen P.R., 1992, Cross-cultural psychology: Research and applications, Cambridge, Cambridge University Press; Brehm S.S., Kassin S.M., 1996, Social Psychology, (3rd ed.), Boston, Houghton Miflin Comp; Bushman B.J., Anderson C.A., 1997, Methodology in the study of aggression: Integrating experimental and nonexperimental findings, in Borich G.D., Tombari M.L., 1997, Educational Psychology, New York, Longman; Buss D.M., Malamuth N.M., (eds.), 1996, Sex, power, conflict: Evolutionary and feminist perspective, New York, Oxford University Press; Byrne D., Clore G.L., Smeaton G., 1986, The attraction hypothesis: Do similar attitudes affect anything? Journal of Personality and Social Psychology, 51, 1167-1170; Camilleri C., Vinsonneau G., 1996, Psychologie et culture, Paris, Armand Colin; Carlson J., Hatfield E., 1992, The psychology of emotion, Forth Worth, TX, Holt, Rinehart & Winston; Christopher F.S., Owens L.A., Stecker H.L., 1993, An examination of single men’s and women’s sexual aggressiveness in dating relationships, Journal od Social and Personal Relationships, 10, 511-527; Demare D., Lips H.M., Briere J., 1993, Sexually violent pornography, anti-women attitudes, and sexual aggression: A structural equation model, Journal of Research in Personality, 27, 285-300; Eysenck, H., Eysenck, P., 1998, Descifrarea comportamentului uman, Bucureşti, Ed. Teora; Feshbach S., Zagroska J., (eds.), 1997, Human aggression: Biological and Social Roots, New York, Plenum;

212

Fincham F.D., Bradbury T.N., 1993, Marital satisfaction, depression and attributions: A longitudinal analysis, Journal of Personality and Social Psychology, 64, 442-452; Geen, R., & E. Donnerstein (eds) 1997, Human aggression: Theories, research and implications for policy, San Diego, Acad. Press; Gottman J., 1994, Why marriages succeed or fail, New York, Simon & Schuster; Hendrick C., (ed.), 1989, Review of personality and social psychology, vol. 10, Newbury Park, CA, Sage; Hendrick C., Hendrick S., 1993, Romantic love, Newbury Park, CA, Sage; Hewstone M., Stroebe W., Stephenson G.M., (eds.), 1996, Introduction to social psychology. A European perspective, Oxford, UK, Blackwell; Ickes W., (ed,), 1997, Empathic accuracy, New York; Guilford; Jones W.H., Perlman D., (eds.), 1987, Advances in personal relationships, vol. 1, Greenwich, CT, JAI Press; Kelley H.H., 1973, Personal relationships: Their structures and processes, Hillsdale, NJ, Lawrence Erlbaum; Myers D., 1999, Social Psychology, (6th ed.), New York, McGraw-Hill; Neculau, A., (coord.), 1996, Psihologie socială, Iaşi, Editura Polirom; O’Leary V.W., Unger R.K., Wallston B.S. (eds.), 1985, Women, gender and social psychology, Hillsdale, NJ, Erlbaum; Petard J.P., (coord.), 1999, Psychologie sociale, Paris, Grand Amphi Breal; Petty R.E., Krosnick (eds.), 1995, Attitude strength: antecedents and consequences, Hillsdale, NJ, Erlbaum; Preda V., 1998, Delincvenţa juvenilă, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară; Radu I., Iluţ P., Matei P., 1994, Psihologie socială, Cluj-Napoca, Ed. EXE; Ruble D., Costanzo P., (ed.), 1992, The social psychology of mental health, New York, Guilford; Saarni C., 1993, Socializationof emotion, in M. Lewis, J. Haviland, (eds), Handbook of emotions; Schwarzer R., (ed.), 1985, Self-related cognitions in anxiety and motivation, Hillsdale, NJ, Erlbaum;

Shaver P., Rubinstein E., 1980, Childhood attachment experience and adult loneliness, in L. Wheeler (ed.), Review of personality and social psychology, vol. 1, pp. 42-73, Beverly Hills, CA, Sage; 213

Snyder C.R., Forsyth D.O., (eds.), 1991, Handbook of social and clinical psychology, The health perspective, New York, Pergamon; Sorrentino R., Higgings E.T., (eds.), 1996, Handbook of motivation and cognition: The interpersonal content, vol. 3, New York, Guilford; Sternberg R.J., Barnes M.L., (eds.), 1988, The psychology of love, New Haven, CT, Yale University Press; Sternberg R.J., Hojjat M., (eds.), 1997, Satisfaction in close relationships, New York, Guilford; Stroebe W., Hewstone M., (eds.), 1993, European review of social psychology, vol. 4, Chichester, Wiley; Tesser A. (ed.), 1995, Advanced social psychology, New York, McGraw-Hill; Triandis H.C., 1994, Culture and social behavior, New-York, McGraw-Hill; Workel S., Morales J.F., Paez D., Deschamps J.C., (1998), Social Identity. International Perspectives, London, Sage;

214

7. Influenţa socială
După studierea acestui capitol veţi reuşi: să explicaţi conformismul; să descrieţi principiile acordului; să exemplificaţi tehnicile obţinerii acordului; să explicaţi obedienţa; să exemplificaţi obedienţa; să descrieţi facilitarea socială; să descrieţi delăsarea socială; să descrieţi impactul mulţimii asupra comportamentului individului; să explicaţi procesele de grup; să definiţi conflictul; să enunţaţi tipurile de conflicte; să identificaţi căile soluţionării conflictelor; Concepte cheie: acord; asertivitate; brainstorming; conflict; conformism; deindividuare; delăsare; dilemă socială; facilitare; gândire de grup; grup; polarizare; obedienţă; polarizare; Conţinut: 1. Conformismul; 2. Procese de grup; 3. Cooperare, competiţie, conflict

215

7.1. Conformismul
Termenul de conformism se referă la acţiunea sau modul de a gândi al indivizilor ori la schimbarea atitudinilor şi a comportamentului în funcţie de anumite norme sau reguli sociale scrise sau consacrate prin obişnuinţă. Normele şi conformarea la ceea ce ele stabilesc, a celor mai mulţi oameni, în cele mai multe situaţii – pe stradă, în instituţii, în unităţi economice – asigură funcţionarea societăţii, diminuarea dezordinii, a haosului social. Influenţa exercitată de regulile sociale asupra comportamentului, face ca majoritatea oamenilor să se asemene între ei. Normele sociale pot avea caracter descriptiv, adică precizează comportamentul cel mai adecvat pentru anumite situaţii, reacţiile cele mai adaptative, la care recurg majoritatea oamenilor sau pot fi imperative adică, prescriu obligativitatea exprimării unor reacţii şi a reprimării altora în situaţii date. Respectarea normelor de către majoritatea celor angajaţi în activitatea educativă le conferă o anumită asemănare. Elevii de pildă – vin la şcoală, participă la ore, răspund la solicitările profesorilor; profesorii – intră la clase îşi prezintă lecţiile, verifică, dau note). Asemănarea nu trebuie să ducă la uniformizarea comportamentului sau a modului de a gândi, situaţie în care de obicei normele sunt contestate şi încălcate.

Acordul
Înţelegem prin acord o formă a influenţei sociale în care una sau mai multe persoane acceptă (încuviinţează) cererea sau rugămintea venită de la unul sau mai mulţi oameni: profesori, părinţi, vânzători, persoane care fac reclamă lobby, adună fonduri, politicieni. Tehnicile de obţinere a acordului sunt prezentate în figura 7.1.

Prietenie/simpatie
Oamenii sunt în general mai dispuşi să cadă de acord cu solicitările prietenilor sau ale persoanelor pe care le simpatizează, decât cu rugăminţile sau cererile venite de la străini sau de la indivizi care nu le sunt pe plac. A se băga sub pielea cuiva, a-l face să te simpatizeze sau să te placă, se poate realiza prin diferite procedee de înălţare sau înfrumuseţare a propriei persoane sau procedee care sporesc atractivitatea (ex: schimbări în înfăţişarea fizică sau în vestimentaţie, dovezi de prietenie sau admiraţie faţă de persoana ţintă, asocierea cu persoane sau participarea la evenimente preferate de aceasta, sunt tactici de care se uzează şi în şcoală dacă vrem să intrăm sub pielea profesorilor (de exemplu, transformarea fizică a studentelor mai ales, atunci când se prezintă la unele examene, exprimarea admiraţiei faţă de un curs sau faţă de lucrările elaborate de un profesor ori faţă de materia pe care o predă etc.).

216

Pentru a atrage simpatia se utilizează diferite procedee de înfrumuseţare a celuilalt, adică a persoanei ţintă – flatarea, acordul, aprobarea, manifestarea interesului faţă de această persoană.

S c h im b a r e a c e r e r ii

T e h n ic a

D e s c r ie r e - s e î n c e p e o f o a r t e m i c ă s o lic it a r e ; - s e a s ig u r ă a c o r d u l ; - s e fa c e o c e re re m a i m a re , s e p a r a tă d e p r i m a ;

P ic io r u l î n p r a g

D e la m i c ă la m a r e - s e a s ig u r ă a c o r d u l c u o c e r e r e ş i a p o i s e c r e ş te d im e n s iu n e a a c e le i c e r e r i c u d e s c o p e r i r e a c o s t u r il o r ascunse;

M in g e a jo a s ă

U ş a î n fa ţă

- s e î n c e p e c u o c e r e r e fo a r te m a r e ; - c e r e r e a s e r e s p in g e ; - s e c o n ti n u ă c u o c e r e r e m a i m ic ă ;

D e la m a r e l a m ic ă - s e î n c e p e c u c e r e r e m ă r i tă ; - im e d i a t s e r e d u c e m ă r im e a c e r e r i i; - s e o fe ră re d u c e re s a u b o n u s ;

N u e s te c h ia r t o t

Figura 7.1. Strategii secvenţiale ale cererii

Exagerările sau neatenţia pot duce la reacţii contrare aşteptărilor, pot crea antipatie sau repulsie din partea persoanei care a fost lăudată exagerat (De multe ori profesorii decodifică intenţiile celor care-l laudă excesiv sau manifestă interese exagerat faţă de disciplina lor în preajma examenelor, ajungând astfel la reacţii de genul celor menţionate.

Consistenţa
Din moment ce ne-am angajat într-o acţiune sau am luat o anumită poziţie, suntem mai predispuşi să realizăm comportamente consistente cu poziţia luată, să nu ne contrazicem, să nu părem instabili în ochii celorlalţi. În practică această modalitate de influenţare pe principiul consistenţei faţă de poziţia adoptată anterior, se realizează în două etape. Se începe cu o solicitare neînsemnată banală care de obicei este acceptată de persoana ţintă şi apoi, se formulează una mult mai mare, de fapt, cea adevărată. Se solicită profesorului acordul pentru susţinerea examenului la care au dreptul toţi studenţii, iar după aceea, se cere să-i primească şi pe cei care n-au frecventat 217

cursurile sau laboratoarele, sau i se cere părerea în legătură cu şansele de promovare şi după ce-şi manifestă poziţia – fiecare are posibilitatea de a-şi lua examenele – i se pune în faţă adevărata solicitare – de a-i trece pe toţi. Această tehnică este cunoscută sub numele de „piciorul în uşă” sau „piciorul în prag”.

Reciprocitatea
Suntem, în general, mai dispuşi să acordăm încuviinţare sau bunăvoinţă faţă de cei care anterior ne-au făcut o concesie sau o favoare decât faţă de aceia care nu sau manifestat în acest fel faţă de noi. În viaţa cotidiană reciprocitatea este un principiu fundamental. Îi tratăm pe alţii după cum ne-au tratat ei sau ni se răspunde cu aceeaşi monedă, deşi, aşa cum am precizat, ne este greu să acceptăm că şi noi putem greşi faţă de persoanele din jurul nostru. Manifestările de obrăznicie, lipsa de respect ale elevilor sunt de fapt răspunsuri la atitudinile profesorilor, jignitoare şi lipsite de consideraţie faţă de ei. aceeaşi elevi obraznici cu anumiţi profesori se comportă exemplar cu profesorii care îi respectă. Profesorii sunt mai înţelegători cu clasele „cuminţi” şi devin severi în clasele rebele sau ostile. Spre deosebire de tehnica piciorului în uşă, tehnica cunoscută sub denumirea de uşa în faţă … porneşte de la o solicitare de mare amploare şi după ce se refuză se formulează o cerere mai redusă, cea adevărată, de fapt. Persoana ţintă simte nevoia de a-i da un răspuns favorabil, întrucât i s-a făcut o concesie, prin renunţarea la prima solicitare. Cerem de exemplu prezenţă obligatorie la toate cursurile, iar după ce ni se explică problemele sau dificultăţile studenţilor (au familie, sunt angajaţi, fac naveta din localităţi îndepărtate), le solicităm prezenţa la un număr mult diminuat de ore.

Criza
Se ştie că, bunurile sau şansele sau persoanele care ne lipsesc sau se află într-o mărime insuficientă pentru noi, sunt apreciate la cote mai înalte decât cele ce există în cantităţi adecvate ori în exces. În consecinţă, vom fi mai receptivi la solicitările ce vizează insuficienţa sau absenţa. Tehnicile bazate pe principiul insuficienţei sau lipsei sunt cunoscute sub denumirea de joacă tare pentru a câştiga sau abordare rapidă – tehnica termenului limită. Deşi par mai dificile, efectele lor în obţinerea acordului sunt semnificative. Prima, poate cea mai frecventă, este încercarea unor persoane de a crea impresia că sunt foarte necesari, că sunt foarte cunoscuţi în că sunt printre puţinii experţi, tocmai pentru a-i determina pe alţii să dea curs cererilor lor. În şcoală, există profesori care se învăluie în această lumină spre a fi solicitaţi de către elevi şi părinţi la pregătirea copiilor prin sistemul meditaţiilor sau mergând

218

pe a doua tactică, forţează decizia, propunând un termen limită, afirmând că sunt foarte solicitaţi, că aşteaptă şi alţii.

Autoritatea
Dată fiind aprecierea autorităţii, încrederea acordată şi mijloacele de constrângere de care dispune, vom fi dispuşi să fim de acord cu solicitările ce vin din partea acesteia.

Obedienţa
Obedienta este calea directă de influenţare a comportamentului şi apare ca răspuns, ca acceptare a unui ordin formulat direct de către o autoritate. Aceasta apare în diferite domenii ale vieţii sociale nu numai în armată, ci şi în justiţie, în viaţa politică sau în afaceri, în instituţiile şcolare, în unităţile de cercetare. Este o cale de influenţare cu efecte mai ample decât celelalte, întrucât, cei ce se bucură de autoritate deţin mijloacele de impunere a ordinelor sau a comenzilor. Aşa cum rezultă din cercetările lui Milgram, chiar în absenţa acestor mijloace se poate induce ascultarea. Experimentul s-a referit la executarea ordinelor venite de la surse a căror autoritate nu era probată şi care nu dispuneau de mijloace coercitive. La experiment, organizat la Universitatea Yale, au participat persoane de vârste, profesii şi ocupaţii foarte diferite. Subiecţilor, întâmpinaţi de cercetător, li s-a spus că se va studia învăţarea sub efectul pedepsei. Printr-o tragere la sorţi regizată, subiectul devenea de fiecare dată, profesor care urma să administreze pedeapsa sub formă de şocuri. Intensitatea pedepsei urma să crească după fiecare greşeală. pentru fiecare greşeală. Persoana care devenea „elev” prin aceeaşi tragere la sorţi, era colaboratorul experimentatorului. Desigur, că elevul nu primea aceste şocuri, el doar se prefăcea aşa cum se prefăcea că greşeşte lecţia. Profesorul şi elevul se aflau în încăperi diferite, iar profesorul putea sesiza greşelile având obligaţia de a-l pedepsi. Pe măsură ce se avansează în derularea învăţării, elevul greşea mereu, iar şocurile aplicate deveneau mai puternice. Ca răspuns, printr-un comportament regizat elevul se manifesta prin ţipete, prin refuz, cereri imperative de întrerupere, proteste vehemente, urlete, plâns, iar la un şoc de 300 volţi se izbea cu capul de perete. Dacă subiectul profesor se adresa experimentatorului (însuşi autorul cercetării, Milgram), cerându-i oprirea probei, rugându-l, protestând sau prezentând ca argument suferinţa vizibilă a elevului, acesta îi spunea că are obligaţia de a continua. Rezultatele, au fost surprinzătoare, contrazicând toate estimările. 62% din participanţi au continuat să aplice elevului şocuri severe peste limita pericolului supunându-se indicaţiilor experimentatorului. Cercetarea s-a repetat şi alte ţări, iar rezultatele au fost chiar mai ridicate. Experimentul lui Milgram a fost criticat pentru încălcarea normelor etice ale cercetării. Criticile vizau efectele, uneori dramatice, asupra celor care au aplicat pedepse, cărora le-a fost afectată imaginea de sine, deoarece regizarea experimentală le-a demonstrat că pot comite acte reprobabile, pot chinui oameni sau pot ajunge la crimă numai pentru a se supune autorităţii. Concluzia privind 219

mecanismul şi nivelul obedienţei: mai mult din jumătate din populaţie, mai mult de jumătate din oamenii obişnuiţi ascultă de autoritate, urmează ordinele primite, chiar dacă sunt absurde sau inumane s-a confirmat şi în realitate (nazismul german, masacrele din Vietnam şi Iugoslavia). Sunt necesare câteva precizări. S-a constatat experimental, că pe măsura apropierii fizice de victimă, gradul de obedienţă faţă de autoritatea cercetătorului se diminuează ceea ce demonstrează că este mai uşor să ignori consecinţele faptelor tale, atunci când nu asişti direct la ele, să faci rău comandându-l de la o distanţă confortabilă neparticipând direct la agonia victimei (de exemplu bombardamentele de la Hiroshima sau Nagasaki). Pe de altă parte, influenţa autorităţii era cu atât mai puternică, cu cât experimentatorul se găsea mai aproape de subiectul căruia îi dădea ordine. În concluzie, participanţii la experimentele lui Milgram trăiau conflictul generat de cunoaşterea suferinţei victimei şi ascultarea de ordinele cercetătorului. Dacă durerile victimei nu erau perceptibile, sau dacă autoritatea experimentatorului se manifesta prin proximitate, gradul de obedienţă creştea. Apropierea spaţiotemporală a victimei şi îndepărtarea autorităţii, ducea la reducerea obedienţei. Probabil pentru că există în majoritatea societăţilor, ca o condiţie a funcţionării sau a continuităţii, educaţia pentru obedienţă, cultivarea obedienţei. Cei supuşi vor fi promovaţi, recompensaţi pentru obedienţa lor şi stimulaţi să aspire spre o nouă treaptă superioară din ierarhia la care se raportează din zona lor de realitate socială. Faptul este evident nu numai în relaţiile dintre elevi şi profesori, ci şi în mecanismele nonformale de promovare a profesorilor, de selecţie a personalului de conducere din şcoli. Persoanele cu un nivel mai ridicat de educaţie sunt mai puţin dispuse la executarea ordinelor, comparativ cu cele cu grad redus. Cei care au lucrat mai mult timp în instituţii de tipul celor militare, probabil datorită persistenţei deprinderilor, sunt mai ascultători decât alte categorii ocupaţionale. Tot aşa stau lucrurile şi cu subiecţii, la care autoritatea este o dispoziţie cheie în structura personalităţii, comparativ cu dispoziţiile liberale predominante la alţii. În general, subiecţii obedienţi, indiferent din ce categorii sociale provin, manifestă atitudini mult mai autoritare decât cei neobedienţi. Înclinaţia spre obedienţă reduce sentimentele de responsabilitate şi culpabilitate puse pe seama autorităţii (n-am făcut decât să execut un ordin”). Stau mărturie în acest sens, nu numai comportamentele cutremurătoare ale unui număr impresionant de oameni în societăţile ce se autodefinesc „democratice”. Multe instituţii şi în multe structuri grupale obedienţa rămâne condiţia adaptării sau a avansării. Să rămânem numai la exemplele şcolii şi familiei care – cel puţin în cultura noastră – sancţionează neascultarea sau nesupunerea, preferând copilul „cuminte” sau „mielul blând”. Profesorii pot constata că atunci când îşi transmit ordinele printr-un coleg de-al lor ce nu predă la clasa respectivă, gradul de ascultare al elevilor este mai scăzut, comparativ cu situaţia în care le formulează direct. Elevii care nu se află în faţa 220

profesorului atunci când acesta încheie situaţia, pot fi mai uşor victimizaţi. În momentul în care profesorul percepe suferinţa elevului pe care-l aşteaptă o corigenţă, o notă scăzută la purtare, devine mai puţin obedient faţă de exigenţele autorităţii exprimată prin programele şi regulamentele şcolare. Acelaşi lucru se remarcă şi în raporturile cu părinţii. Prezenţa lor în faţa profesorului care urmează să dea o pedeapsă, îl determină să fie mai indulgent cu copilul pe care l-ar fi sancţionat mult mai dur, dacă nu înregistra direct durerea părinţilor. Interesant este comportamentul în proximitatea autorităţii şcolare. Elevii care au proiectat felurite variante de revoltă, îşi pierd curajul de a protesta atunci când apare profesorul şi-i execută ordinele fără împotrivire. În faţa autorităţii reprezentată de director sau de persoana din structurile superioare, acelaşi profesor, autoritar cu elevii devine obedient. Întrebări de verificare: 1. Care sunt modalităţile de obţinere a acordului? 2. Ce probleme etice ridică experimentul lui Milgram?

7.2. Procese de grup
Prezenţa altora
Grupul este un ansamblu de indivizi care interacţionează, desfăşoară o activitate comună sau urmăresc obiective comune. În funcţie de frecvenţa interacţiunilor şi de intensitatea lor la nivelul grupului au loc mai multe procese care influenţează comportamentul şi cogniţia invidiului.

Facilitarea socială. Delăsarea socială
Pornim de la premisa că cele mai multe situaţii şcolare angajează elevii sau studenţii în activităţi similare. În cadrul acestor activităţi interacţiunile dintre participanţi sunt reduse. Aceste situaţii, numite colective, sunt importante prin efectul prezenţei celorlalţi asupra nivelului rezultatelor individului. Efectul poate fi rezumat pe baza modelului oferit de Zajonc.  prezenţa altora creează şi creşte starea de activare nespecifică sau arousalul (nivelul general de activare) care energizează comportamentul în mod difuz, nediferenţiat; tendinţa individului este de a realiza răspunsul dominant, reacţia cea mai rapidă şi mai uşor de exprimat, în raport cu stimulii; 221

calitatea performanţei depinde de tipul sarcinii. Într-o sarcină uşoară – simplă sau bine învăţată – răspunsul dominant este de obicei, corect, dar în situaţii dificile – complexe şi nefamiliare – răspunsul dominant este adesea, incorect.

Prezenţa altora şi efectul pozitiv asupra rezultatelor subiecţilor în activităţi uşoare, poartă denumirea de facilitare socială (figura 7.2). Prezenţa altora creşte nivelul activării şi probabilitatea răspunsului dominant. Răspunsul dominant este corect în sarcini uşoare şi incorect în sarcini complexe şi dificile. Zajonc a considerat facilitarea socială ca având valoare universală. Ea este prezentă nu numai în activităţile umane, ci apare şi la animale. Aplicarea termenului la sarcinile dificile în care prezenţa celorlalţi duce la scăderea performanţei, nu este tocmai potrivită

P e r c e p ţia a lte i p e r s o a n e s a u a a lto r e x p o n e n ţi a i s p e c ie i

C r e ş te r e a n iv e lu lu i g e n e r a l d e a c tiv a r e

R ă s p u n s u l d o m in a n t

S a r c in ă u ş o a r ă R ă s p u n s c o re c t P e r f o r m a n ţ ă r i d ic a t ă

S a r c in ă d i f ic i lă R ă s p u n s in c o r e c t P e r fo r m a n ţă s c ă z u tă

Figura 7.2. Facilitarea socială (după Zajonc)

Teoria iniţială a fost supusă unor amendamente. În primul rând, se consideră că prezenţa altora are efecte pozitive sau negative, numai dacă aceştia sunt în postura de evaluatori ai performanţei. De obicei, prezenţa şi calitatea de potenţial evaluator sunt simultane, cel puţin, în mediul şcolar. Pentru fiecare dintre noi, prezenţa elevilor, a studenţilor sau a profesorilor este percepută şi ca o evaluare a conduitei sau a personalităţii. Pe de altă parte, se consideră că prezenţa altora are 222

ca efect distragerea atenţiei, dificultăţi în concentrarea asupra sarcinii, mai ales, când aceştia ne sunt mai puţin familiari, mai puţin apropiaţi, chiar ostili. Dacă până acum ne-am referit la activităţi în care rezultatele individului pot fi identificate şi evaluate separat de ale celorlalţi, este firesc să ne întrebăm ce se întâmplă în situaţiile în care performanţele individuale nu pot fi determinate cu precizie, pentru că oamenii lucrează împreună? Cercetările au stabilit că într-o activitate colectivă are loc o diminuare a rezultatelor individului, o delăsare, o transferare a responsabilităţilor de către fiecare, spre ceilalţi. Această reacţie desemnată prin termenul delăsare socială poate fi diminuată dacă:       subiecţii cred că performanţa personală va fi evaluată; sarcina este semnificativă sau cel puţin, contribuţia individului este importantă pentru el; există expectanţe referitoare la prestaţia insuficientă a celor din echipă, astfel încât, delăsarea ar avea ca efect, eşecul acţiunii comune; subiecţii cred că efortul lor este necesar pentru înfăptuirea cu succes a acţiunii comune; grupul reprezintă o valoare pentru membrii săi; grupul este mic.

În plus, s-a constat că procesul este mai atenuat în grupurile în care predomină femeile, în culturile estice, la extravertiţii cu orientare socială accentuată sau la cei sub protecţia cărora se află grupul.

Pierderea autocontrolului
Primele descrieri ale efectelor mulţimilor au fost remarcate în urmă cu aproximativ 100 de ani, în opera lui Tarde şi a lui Gustave Le Bon. Ei au subliniat distructivitatea mulţimii şi efectul său magnetizant în raport cu indivizii. Sub cupola mulţimii, aceştia ajung la pierderea conştiinţei de sine, la comportamente iraţionale, impulsive, deviante. Violenţa grupurilor sau violenţa indivizilor în grup se explică prin: imitarea modelelor, frustrări intense, temperatură înaltă, stimulări externe puternice, existenţa unor gânduri sau acţiuni agresive în grup, prezenţa unor instrumente de agresiune. Mai mult, în interiorul grupului, are loc un proces de pierdere a sensului individualităţii şi de reducere a inhibiţiilor, a restricţiilor faţă de comportamentul deviant. Cercetările consideră că fenomenul, denumit deindividuare este de natură colectivă, apare în condiţiile pierderii individului în mulţime. La baza procesului de pierdere a individualităţii se află o serie de condiţii ce ţin de mediul fizic şi social. În primul rând, imposibilitatea de a fi recunoscut, de a da cuiva socoteală, de a fi luat la rost, este asigurată de mai multe repere. Decodificarea lor este urmată de calcularea relaţiei dintre recompense şi costuri/eforturi. În cadrul unor mitinguri, demonstraţii, concerte, festivaluri, adunări politice în aer liber, cel ce crede că poate rămâne neidentificat datorită protecţiei oferite de mulţime, devine mult mai agresiv decât în mod obişnuit. 223

Comportamentul deviant poate fi stimulat şi de indicatori ce orientează atenţia individului dinspre sine, spre exterior. Conştiinţa de sine se diminuează, are loc un proces de reducere a controlului cognitiv, de coborâre a standardelor interne ale autocontrolului. Individul reacţionează impulsiv, mai mult la situaţii imediate şi este mai puţin receptiv la consecinţele de lungă durată ale comportamentului. O asemenea stimulare poate avea loc în discoteci, la concerte în aer liber, unde asistăm la diminuarea inhibiţiilor, la creşterea asertivităţii, la reacţii agresive, la acţiuni extreme.

I n d i c a t o r i a i i m p r o b a b i l i t ă ţi i v e r i fi c ă r i i

In d i c a t o r i e x t e r n i a i a t e n ţi o n ă r i i

C o s tu ri re d u s e s a u re c o m p e n s ă m a re

R e d u c e r e a c o n ş t i i n ţe i d e s in e

A le g e re d e lib e ra t ă

S t a re a d e d e in d ivid u a liz a re ( p i e r d e r e a i d e n t i t ă ţi i i n d i v i z i l o r )

C o m p o rta m e n t d e v ia n t

Figura 7.3. Sursele comportamentului deviant (Prentice-Dunn şi Rogers)

În primul caz, problema responsabilităţii se pune altfel. Aici avem de-a face cu o angajare deliberată într-un comportament deviant, pentru că subiectul ştie că nu poate fi prins şi pedepsit. Pentru al doilea, este definitorie reducerea capacităţii de autocontrol. Deşi teoretic ele pot fi diferenţiate, în realitate lucrurile sunt mai dificile. În mulţime, creşte anonimatul şi se reduce în acelaşi timp conştiinţa de sine şi controlul comportamentului. De aceea, acest dublu impact al grupurilor mai mari asupra indivizilor, este adesea asociat cu violenţa. Există şi momente când impactul este diferit, chiar opus. Indivizii în mulţime, pot deveni mai sensibili şi mai receptivi la nevoile altora decât atunci când ei acţionează izolat. Expansiunea bunătăţii indivizilor aflaţi în mulţime, are loc dacă grupul se defineşte în termeni de preocupare şi grijă pentru soarta altora.

224

Relaţiile dintre comportamentul deviant şi mediul fizic sau social, se prezintă în (figura 7.3). Există două căi ale elaborării comportamentului deviant. Prima porneşte de la indicatori care semnalizează imposibilitatea verificării sau identificării individului, improbabilitatea de a fi tras la răspundere (semnale ale anonimatului). A doua, are ca punct de plecare existenţa unor indicatori de distragere a atenţiei (stimularea externă intensă) dinspre sine şi orientare spre exterior. Rezultatul ambelor trasee este acelaşi. Analiza impactului existenţei în mulţime este necesară, deoarece, de multe ori, actorii educaţiei se află sub astfel de influenţe. Comportamentul în mulţime interferează cu activitatea educativă sau cu autoeducaţia. Întrebări de verificare: 1. Ce efecte are prezenţa altora asupra acţiunii individului? 2. Cum se explică acţiunile deviante ale individului în mulţime?

Interacţiunea cu alţii
Grupurile interactive pot fi de tipuri şi mărimi diferite, având durată variabilă. Participarea indivizilor poate fi involuntară. În cele mai interactive grupuri, participarea membrilor este voluntară.

Nevoia de grup
Desigur, ne putem întreba, care sunt motivele ce-i fac pe oameni să se unească în grupuri şi cum se dezvoltă grupurile, constituite pe baza opţiunii libere. Probabil, unele grupuri oferă oamenilor statusul social dorit, şansa de a se angaja în activităţi plăcute. Grupul oferă membrilor săi prilejul de a se achita de unele obligaţii pe care şi le-au asumat. În orice caz, afilierea şi identificarea cu grupul reprezintă nevoi esenţiale. Integrarea în grup, voluntară sau nu, este condiţia indispensabilă a satisfacerii nevoilor, de la cele biologice, până la cele de autorealizare. Dacă ne raportăm la dimensiunea ontogenetică a existenţei umane, constatăm că în afara grupului nu este posibilă nici supravieţuirea individului nici modelarea personalităţii. Există situaţii în care prezenţa în grup se explică prin similarităţile membrilor, prin dorinţa de a interacţiona a celor ce posedă unele însuşiri comune. Intrarea în grup presupune un proces de adaptare a individului. Grupul însuşi trece printr-un proces de adaptare pentru a integra noul venit. Relaţiile membrilor se schimbă. Noul venit este luat în grijă de cei vechi şi antrenat pentru a se integra. Cei care vor face acest lucru, acţionând de pe poziţia mentorului, se vor apropia mai mult de noul venit, vor construi relaţii mai apropiate cu acesta. De exemplu, integrarea tinerilor profesori în grupurile didactice este ghidată de colegi cu mai multă experienţă în instituţie, noul venit în clasa de elevi este luat în primire şi orientat de către unii colegi de clasă. 225

Grupul exercită anumite presiuni pentru a menţine membrii împreună, pentru ca aceştia să se supună unor norme şi valori. Membrii conformişti prevalându-se de regulile şi uzanţele grupului, îi marginalizează sau îi resping pe cei ce deviază de la ele. Confruntarea cu un grup structurat, cu o înaltă coeziune, este mai dificilă pentru unul din interior, decât pentru un străin. Presiunea poate să fie sub forma recompensei, pe care individul n-o poate obţine decât în grup sau prin etalarea costurilor implicate de părăsirea grupului. Putem aminti în acest sens, atractivitatea unora din membrii grupului, sarcinile de grup, performanţa grupului, sentimentul de mândrie pe care-l trăiesc prin realizările lor cei ce fac parte din grup. Există şi factori externi care contribuie la coeziunea grupului, cum ar fi pericolul extern sau duşmănia altor grupuri.

Polarizarea grupului
Discuţiile din interiorul grupului, dacă există puncte de vedere diferite, nu duc la consens, ci la intensificarea atitudinilor preexistente. Această polarizare – termen introdus de Serge Moscovici şi Marisa Zavalloni (1969) – reprezintă unul din efectele grupului, de a exagera ca urmare a discuţiilor, tendinţele sau opiniile iniţiale ale membrilor. Cercetările în domeniul educaţiei au demonstrat fenomenul de accentuare a diferenţelor iniţiale existente între diferite grupuri. Polarizarea poate fi ilustrată în realitatea noastră educaţională, când se discută despre politică sau despre reformă. După dezbateri aprinse, fiecare devine mai convins de propria poziţie. În familie, discuţiile părinţi-copii pot fi un alt exemplu al efectului polarizării. El este prezent şi în comunităţi. Conflictele intracomunitare determină asocieri între indivizii cu tendinţe similare, implicit, amplificarea tendinţelor. Delincvenţa bandelor apare din întărirea reciprocă a atitudinilor împărtăşite de membrii cu statut socioeconomic şi etnic similar. Polarizarea depinde de ceea ce spun indivizii în cadrul dezbaterilor, de ceea ce aud, şi de la cine aud. Încercările de explicare sprijinite de cercetări ştiinţifice, accentueză rolul argumentelor prezentate în timpul discuţiilor – influenţa informaţională – sau modul în care se percep membrii grupului în raport unii cu alţii şi dorinţa lor de a fi acceptaţi şi admiraţi de ceilalţi – influenţa normativă. În perspectiva influenţei informaţionale, polarizarea apare ca efect al persuasiunii. Argumentele aduse de o anumită persoană sunt puse în legătură cu date ce relevă poziţia sa în raport cu problema dezbătută. Cu cât numărul şi tăria argumentelor vehiculate în grup sporesc, cu atât atitudinile se deplasează mai mult spre extreme. Participarea activă la discuţii produce mai multe schimbări atitudinale decât ascultarea pasivă. Deşi aud aceleaşi idei ca şi observatorii, participanţii urmează să le aşeze în propriile cuvinte sau în propriile cadre cognitive, iar acest efort amplifică efectul de polarizare. Chiar expectanţa discuţiei cu o persoană care are acelaşi statut de expert, dar susţine o poziţie opusă, poate motiva individul săşi rânduiască argumentele şi să adopte astfel, o atitudine mai hotărâtă.

226

Polarizarea apare ca urmare a decodificării opiniile altora în procesul comparaţiei sociale. Festinger, autorul teoriei, consideră evaluarea abilităţilor, a capacităţilor sau opiniilor personale prin raportare la ceilalţi, una din notele definitorii ale naturii umane. Suntem modelaţi în cea mai mare măsură, de persoane din grupul nostru de referinţă, întrucât, ne raportăm şi ne identificăm cu acest grup. Mai mult, aşteptând recunoaştere şi apreciere ne putem exprima opiniile mai puternic, dacă descoperim că sunt împărtăşite de alţii. Construirea realităţii sociale pe plan mental prin comparare cu alţii, presupune mai întâi, identificarea unui suport temeinic al propriilor opinii, mai puternic decât fusese anticipat. Atunci când suportul este atacat, intervin pentru a-l susţine, normele şi motivele, ceea ce are ca efect direcţionarea atitudinilor spre extreme. Categorizarea socială, tendinţa de a aşeza propria persoană sau pe alţii în termeni de grup social, aplicându-le eticheta grupului, face posibilă compararea reacţiilor la informaţii provenite din interiorul grupurilor sau la informaţii provenite de la alte grupuri. Polarizarea apare numai în cadrul propriului grup. Opiniile exgrupurilor sunt subapreciate şi respinse din start.

Gândirea de grup
Procesele de persuasiune, comparaţie socială şi categorizare socială pot avea şi efecte mai periculoase, observate în procesul adoptării deciziilor. Concurenţa sau ameninţarea întăresc sentimentele pozitive faţă de grup, reduc disonanţa şi accentuează uniformizarea opiniilor. Gândirea de grup se manifestă când nevoia de acord, de consens este mult mai puternică decât nevoia de a obţine date precise şi de a adopta o decizie adecvată situaţiei reale. Ea apare ca o boală socială ce infectează grupul. Efectele dezastruoase trec dincolo de limitele grupului implicând uneori naţiuni sau chiar comunitatea mondială. Grupurile cu o înaltă coeziune resping membrii cu opinii deviante şi astfel, sunt mai vulnerabile la această prejudecată. Grupurile structurate, direcţionate de o conducere puternică, compuse din oameni cu trecut comun, grupurile izolate, sunt de asemenea predispuse la decizii greşite. În situaţii stresante, procesul se intensifică şi are o frecvenţă mai mare. Evoluţia gândirii de grup este reprezentată în figura 7.4.

227

Figura 7.4. Evoluţia gândirii de grup (după Janis)

Comportamentul membrilor din grupurile cu o înaltă coeziune şi foarte structurate este marcat de câteva caracteristici. Ele au fost desprinse din analiza unor documente istorice relative la decizii nefaste, din relatările participanţilor şi ale observatorilor. Simptomele gândirii de grup se grupează astfel:      Supraestimarea puterii şi a drepturilor grupului manifestată prin: iluzia invulnerabilităţii, dezvoltarea unui optimism excesiv; credinţa exagerată în moralitatea şi necesitatea poziţiei adoptate de grup; Închiderea mentală concretizată în: raţionalizare – explicarea, apărarea şi justificarea de către membrii grupului a deciziilor adoptate. Activitatea grupului se concentrează pe justificare nu pe identificarea situaţiei reale. stereotipuri în percepţia altor grupuri de tipul: prea răi, prea slabi sau prea puţin inteligenţi; credinţe rigide, invariante referitoare la acţiunile proprii. Creşterea presiunii pentru uniformitate, pentru a susţine coeziunea grupului exprimată prin: 228

  

 

presiuni pentru conformare exercitate nu prin argumente, ci prin sarcasm sau prin ridiculizarea membrilor care se îndoiesc de asumpţiile şi planurile grupului; autocenzurarea gândurilor şi acţiunilor care se abat de la normele grupului. iluzia unanimităţii generată de autocenzură şi de presiunea pentru conformare. Consensul aparent confirmă decizia grupului. De multe ori, decizia luată în absenţa unei diferenţe de opinii este un fiasco. păzirea minţilor sau protejarea grupului de informaţii care ar pune probleme în legătură cu eficienţa sau moralitatea deciziilor.

Efectul gândirii de grup poate fi evitat printr-o procesare activă a informaţiei, efectuată cu mai multă preocupare pentru adevăr, prin consultarea cu reprezentanţi ai altor grupuri, prin existenţa unor lideri care încurajează criticismul în mod real, prin stabilirea unor reguli severe de revizuire a tuturor deciziilor. Deşi ideile şi observaţiile lui Janis au avut o largă audienţă, unii cercetători au exprimat îndoieli legate de metodologia investigaţiei şi de condiţiile care favorizează gândirea de grup. Verificările au confirmat efectele negative ale conducerii directive, în timp ce coeziunea nu s-a dovedit a fi în toate situaţiile un temei pentru decizii greşite. În şcoală, gândirea de grup poate fi exemplificată în procesul luării deciziei privind pedepsirea unui elev. Normativitatea pedepsirii exemplare este un factor care creşte coeziunea grupului didactic. Simţindu-se ameninţaţi de faptele rebele ale elevilor profesorii reacţionează prin întărirea unităţii. Puternic structurat, grupul didactic urmează deciziile directorului, nu ascultă alternativa elevului şi este convins de corectitudinea soluţiei adoptate. În acţiunile unor bande de adolescenţi sau tineri, procesul poate fi întâlnit frecvent. Luarea deciziilor orientate spre acţiuni antisociale, spre violenţă, este precedată de o serie de simptome cum ar fi supraestimarea invulnerabilităţii, prejudecata că ei sunt speciali, blocarea mentală, perceperea caracterului protector al grupului.

Performanţa grupului
Există împrejurări în care, grupul desfăşoară acţiuni de înaltă performanţă, care pot depăşi nivelul realizării individuale. Cercetările asupra performanţei grupului în raport cu cea a membrilor săi, au stabilit următoarele particularităţi:  În sarcini aditive, rezultatul este dat prin însumarea contribuţiei tuturor membrilor. Contribuţia fiecăruia este mai redusă decât dacă fiecare ar face acţiunea singur (delăsarea socială), dar a grupului este mai bună, decât a unui singur membru. În sarcini conjuncturale, performanţa este determinată de individul cu cele mai slabe realizări. Deoarece vulnerabilitatea pentru cel mai scăzut nivel de performanţă există în principiu pentru oricare membru din grup, performanţa grupului în sarcini conjuncturale este mai scăzută decât a 229

unui individ mediu (de exemplu, în activitatea unei echipe de alpinişti, în grupurile căutătorilor de senzaţii). În sarcini disjunctive, acţiunea grupului este determinată de individul cu cea mai bună performanţă. Este cazul rezolvării problemelor în grup sau al dezvoltării unor strategii de acţiune.

Dezvoltată pentru a amplifica performanţa grupului în rezolvarea creativă a problemelor, tehnica numită brainstorming a devenit foarte populară în afaceri, în activităţile de guvernământ şi educaţie. Astăzi brainstormingul electronic, combinat cu munca individuală, are efecte foarte apreciate. Rezultatele cercetărilor privind eficienţa acestei tehnici nu s-au dovedit atât de convingătoare. De fapt, aşa-numitele grupuri nominale – câţiva indivizi care lucrează singuri, generează idei mult mai multe şi mai bune, decât grupurile reale în care membrii interacţionează direct. Una din explicaţiile ineficienţei brainstormingului a fost cea a blocajului productivităţii. Singur, individul lucrează mai bine şi mai mult, emite idei fără a fi perturbat. În grup, el trebuie să asculte ceea ce spun alţii şi trebuie să aştepte pentru a-şi exprima ideile, uitând de multe ori ceea ce voia să spună. O altă explicaţie a eficienţei reduse a brainstormingului accentuează nivelarea rezultatelor. În grup, standardele fiecăruia pot fi influenţate de performanţele celorlalţi, pe când într-o activitate solitară individul îşi fixează standarde proprii. Dacă realizările membrilor grupului sunt scăzute la începutul sarcinii, fiecare îşi va ajusta activitatea după acest standard. Este cazul performanţelor scăzute ale indivizilor cu nivele ridicate de anxietate socială incluşi în grupuri interactive. Ei exercită influenţe negative asupra nivelului rezultatelor celorlalţi membri care prezintă nivele scăzute de anxietate socială. Întrebări de verificare: 1. Cum se explică nevoia de grup? 2. Ce factori stimulează gândirea de grup?

7.3. Cooperare, competiţie, conflict
În orice societate, integrarea în grupuri constituie condiţia indispensabilă a satisfacerii trebuinţelor umane, dar căile şi resursele disponibile sunt insuficiente pentru a-i mulţumi pe toţi şi astfel, indivizii sau grupurile abandonează conlucrarea şi ajung în situaţii conflictuale. Conflictele sunt prezente la toate nivelele vieţii sociale: de la naţiunile aflate în cursa înarmărilor, la războaie deschise, la disputele dintre corporaţii şi lucrători, la 230

certurile interindividuale. De fiecare dată este vorba de acelaşi mecanism: percepţia incompatibilităţii acţiunilor sau obiectivelor. Indiferent dacă percepţia este corectă sau distorsionată, fiecare parte crede că pierderea sa reprezintă câştigul celeilalte sau câştigul său echivalează cu pierderea suferită de partea adversă. În afara conflictului, relaţiile interpersonale intra şi intergrupale ar fi probabil apatice, ar stagna ori s-ar rarefia. Conflictul înseamnă implicare, angajare, sacrificii. Recunoaşterea şi acceptarea, premise ale soluţionării conflictelor, contribuie la continuarea, înnoirea sau îmbogăţirea relaţiilor, la perfecţionarea individuală şi socială.

Eu sau noi
În interacţiunile directe există situaţii în care indivizii sunt nevoiţi să aleagă între a coopera sau a intra în competiţie pentru a câştiga primul loc sau pentru obţinerea celei mai mari recompense ori a singurului premiu disponibil. Fiecare opţiune are posibile beneficii şi inevitabile costuri. Existenţa motivelor mixte pentru fiecare alegere generează o dificilă dilemă. „Dilema prizonierului” (situaţie numită astfel după o cunoscută povestire) pune indivizii să aleagă între a coopera sau a intra în competiţie, asumându-şi de fiecare dată, avantaje şi pierderi. Dacă ambii aleg cooperarea, obţin o recompensă moderată, iar dacă fiecare alege competiţia, fiecare va avea de suferit o pierdere moderată. Dacă au opţiuni opuse, cel care a preferat competiţia se alege cu o recompensă mare, iar cel ce a ales cooperarea, suferă o mare pierdere. Modelul a stimulat cercetarea şi a adus un plus de înţelegere asupra comportamentului uman în situaţii conflictuale. Dilema prizonierului se referă la căile de alegere pe care le au în faţă doi criminali complici. Nu există suficiente dovezi pentru demonstrarea vinovăţiei lor. Ei sunt interogaţi separat. Fiecărui prizonier i se cere să depună mărturie împotriva celuilalt. Dacă nici unul nu mărturiseşte, fiecare primeşte o pedeapsă uşoară. Dacă ambii mărturisesc, fiecare împotriva celuilalt, primesc o pedeapsă moderată. Dacă unul mărturiseşte şi celălalt neagă, cel care şi-a trădat partenerul, adoptând soluţia competiţiei, este achitat. Celălalt primeşte pedeapsa maximă. Cooperarea stimulează reacţii similare din partea celorlalţi, iar competiţia provoacă reacţii competitive. Tendinţa spre cooperare sau spre competiţie nu au aceeaşi forţă. Se constată că persoanele cooperante în mod constant şi necondiţionat, pot fi exploatate, că se pot obţine diferite avantaje pe seama lor. Atitudinea cooperantă nu-i obligă pe ceilalţi la reciprocitate. Competiţia, în schimb, va provoca atitudini similare, va stimula înclinaţia spre competitivitate, va genera conflicte. Există diferenţe între indivizi privind predispoziţia spre cooperare sau spre competiţie. Persoanele orientate spre cooperare caută să maximizeze câştigul comun. Cele cu orientare individualistă urmăresc maximizarea propriului câştig, iar cele cu orientare competitivă caută să-şi maximizeze beneficiile în raport cu

231

beneficiile altora sau în detrimentul celorlalţi membri ai grupului, provocând conflicte. Predispoziţia individualistă sau cea colectivistă există în interiorul aceleiaşi culturi ca tendinţe opuse ce diferenţiază oamenii. Analizele efectuate prin raportare la grupurile de apartenenţă: familia, cuplul, prietenii, vecinii, colegii de muncă sau de şcoală, persoanele cunoscute, precum şi la atitudini şi credinţe, intenţii de acţiune şi la comportamentul social, au scos la iveală conflictele dintre cele două tendinţe ale personalităţii. Orientarea individualistă spre deosebire de cea colectivistă, se caracterizează prin preocuparea mai accentuată pentru propriile obiective decât pentru obiectivele grupului, distanţare faţă de grup, atenţie mai redusă faţă de punctele de vedere ale grupului, încredere în sine, competitivitate, decizie individuală fără informaţii referitoare la punctele de vedere ale altora, preocupare redusă faţă de grup. Principalele diferenţe dintre tendinţele individualiste şi cele colectiviste sunt sintetizate în tabelul 7.1. Tabelul 7.1. Deosebiri între individualism şi colectivism
Criterii de diferenţiere Conţinutul Eului Autorealizarea Orientarea individualistă Diferenţe individuale Prin forţe proprii; încredere în propriile competenţe, abilităţi, capacităţi Individul Atitudini personale; analiza raportului costuri - beneficii Obiectivele personale sunt prioritare Reduse Ex-grupul este mai omogen Orizontale Orientarea colectivistă Categorii sociale Prin grup; încredere în forţa de acţiune a grupului Grupul Reguli ale grupului de apartenenţă Obiectivele grupului de apartenenţă primează în faţa obiectivelor personale Puternice Grupul de apartenenţă este mai omogen Verticale

Unitatea fundamentală de supravieţuire (percepută) Reglarea comportamentului Obiective

Diferenţe între grupul propriu şi ex-grupuri Omogenitatea grupului propriu şi a ex-grupurilor Tipul relaţiilor

Individualismul şi colectivismului reprezintă caracteristici ale culturilor. Diferenţele cele mai semnificative se remarcă în conceptul de Eu, în percepţia socială, în experienţa emoţională. Studiile efectuate în diferite culturi demonstrează că în lumea vestică, Eul este o entitate autonomă, în timp ce în culturile non-vestice Eul este inerent relaţionat cu ceilalţi; persoana este întreagă, numai dacă se plasează într-o unitate socială.

Dileme sociale
Competitivitatea grupurilor este mai accentuată decât a indivizilor. Ea îşi are rădăcinile în frică şi lăcomie, frica faţă de posibilitatea exploatării de către alt grup şi dorinţa lacomă de maximizare a beneficiilor activităţilor pe seama altor 232

grupuri. Chiar dacă frica sau lăcomia se constituie ca forţe motivaţionale alte actelor individuale în raporturile interpersonale, în condiţiile competitivităţii între grupuri, aceste motive orientate în direcţia grupului advers, se accentuează la nivelul exponenţilor fiecărui grup. Urmărirea propriului interes de către fiecare individ sau grup generează aşanumitele dileme sociale: ceea ce este bine pentru unul, este rău pentru toţi ceilalţi. Dacă unul optează pentru cea mai mare recompensă socială, toţi vor avea de suferit cea mai mare pierdere. Opţiunea exclusivă în favoarea propriei bunăstări, a propriilor avantaje face ca ceilalţi să obţină cele mai slabe realizări. În condiţiile societăţii contemporane, dilemele sociale se amplifică datorită bulversării sistemelor productive şi diminuării resurselor pe de o parte, şi accentuării tendinţelor consumatoriste, pe de altă parte. Chiar dacă diminuarea resurselor este conştientizată ca o ameninţare globală, nici indivizii şi nici grupurile nu renunţă la urmărirea obiectivelor şi astfel, acţiunea fiecăruia interferează cu binele comun. Soluţiile egoiste la dilema resurselor se întorc împotriva celor ce le promovează. Perpetuarea opţiunii pentru astfel de soluţii este stimulată de percepţia manifestărilor egoiste ale celorlalte grupuri. Percepţia reacţiilor competitive amplifică acţiunile competitive ale observatorilor. Chiar dacă întreaga populaţie beneficiază de serviciile publice: şcoli, străzi, parcuri, spitale, contribuţiile la susţinerea lor nu sunt dezirabile nici pentru indivizi, nici pentru grupuri şi acolo unde este posibil, nici nu se fac. Dacă nici un cetăţean şi nici un agent economic nu şi-ar achita taxele şi impozitele, serviciile destinate tuturor nu ar putea continua. Contribuţia la binele public este percepută ca efect al forţei publice, ca tranzacţie neechivalentă cu statul. Fiecare crede că dă prea mult faţă de ceea ce primeşte. Ca şi în cazul dilemei resurselor şi în cazul dilemei bunului public, asistăm la conflicte între obiectivele comune, de interes general şi cele particulare, individuale sau de grup. Paradigma intergrupală a bunurilor publice combină răspunsurile intra şi inter-grupale la dilema bunurilor publice în condiţiile existenţei unei singure recompense pentru care intră în competiţie două grupuri. În fiecare grup, fiecare membru decide în legătură cu angajarea propriilor resurse pentru a ajuta grupul de apartenenţă la obţinerea recompensei. Grupurile pot intra în competiţie sau pot coopera pentru recompensă. Ea trebuie distribuită ca un bun public pentru toţi membrii care au colaborat la obţinerea sa. Cooperarea şi comunicarea din grup diminuează cooperarea intergrupală. Atunci când dilemele sociale implică un singur grup, cooperarea intragrupală reprezintă soluţia ideală, dar dacă sunt implicare mai multe grupuri, cooperarea are efecte negative. În consecinţă, cooperarea intragrupală creşte conflictele intergrupale, iar conflictul dintre grupuri intensifică relaţia de cooperare din fiecare grup. Cercetările efectuate asupra celor două tipuri de dileme au arătat că accesul mai uşor la resurse sau contribuţiile substanţiale la bunurile comune stimulează cooperarea în dilemele resurselor mai mult decât în dilemele bunului public. Accesul redus la resurse, contribuţiile insuficiente la serviciile publice corelează cu 233

atitudinea cooperantă mai ales în dilemele bunurilor publice decât în cele are resurselor. Pentru cei ce au, este mai uşor să se oprească din a lua decât să dea. Pentru cei ce nu au, este mai uşor să dea decât să se oprească din a lua. Rezolvarea dilemelor sociale ar fi posibilă prin valorificarea factorilor psihologici care influenţează comportamentul indivizilor în astfel de situaţii contradictorii şi prin punerea în lumină a unor noi planuri structurale. Factorii psihologici vizează în primul rând marea diversitate a caracteristicilor personale. Orientarea individualistă sau competitivă ori cea spre cooperare se reflectă în dilema resurselor. Este mai probabilă tendinţa consumatoristă, accentuarea consumării resurselor la persoanele cu orientare individualistă sau competitivă. Dispoziţia negativă în condiţiile unor resurse sărace, creează dificultăţi în amânarea gratificaţiei. Astfel, indivizii iau ceea ce vor, fără a chibzui prea mult la consecinţele pe termen lung. Dispoziţia pozitivă stimulează eforturile de apărare a binelui comun, într-un mediu caracterizat prin competitivitate înaltă. Experienţa anterioară în managementul propriilor resurse favorizează creşterea responsabilităţii în utilizarea resurselor colective, iar experienţa în activităţi bazate pe cooperare stă la baza acţiunilor menite să contribuie la binele public. Învăţarea socială modelează comportamentul indivizilor în funcţie de natura situaţiilor la care asistă. În condiţiile expunerii la aceiaşi stimuli, efectele sunt contradictorii. De exemplu, conduitele orientate spre conservarea unor resurse al căror sfârşit este anticipat, pot stimula reacţii similare, dar în acelaşi timp, pot duce la delăsare socială, la abandonarea şi transferarea efortului, a responsabilităţii în seama celor angajaţi deja în acţiunile de salvare şi conservare a resurselor. Expunerea la acţiuni egoiste, iresponsabile stimulează comportamente similare. Absenţa modelelor egoiste stimulează cooperarea. Observând că bunurile se epuizează rapid, oamenii nu mai sunt dispuşi să îşi continue eforturile de conservare. Înţelegând însă că resursele se vor consuma, simt nevoia să facă ceva pentru a opri procesul. Întrucât modelele egoiste au influenţe contradictorii – actualizarea motivelor egoiste dar şi a celor altruiste, sociale, reacţiile celor expuşi la asemenea influenţe, se desfăşoară încet chiar în situaţii de urgenţă. Când pericolul vine dinspre mediul natural, angajamentul în acţiunile de salvare şi conservare, este mult mai puternic decât atunci când resursele sunt ameninţate de acţiunile oamenilor. Catastrofele naturale sunt urmate de acţiuni semnificative de salvare, de manifestări de emoţionantă solidaritate. Dezastrele provocate de comportamente iresponsabile guvernate de dorinţa maximizării câştigului chiar dacă generează atitudini de dezavuare, nu duc la acţiuni de recuperare sau ameliorare a resurselor. Responsabilitatea şi remedierea sunt atribuite celor percepuţi ca vinovaţi.

234

Mărimea grupului este un factor important de influenţare a răspunsului la dilemele sociale. Grupurile mari exploatează resursele limitate cu mai puţină rezervă decât cele mici. În astfel de grupuri, procesul de identificare socială este dificil şi acest lucru se remarcă şi în identificarea redusă cu bunăstarea sau cu problemele celorlalţi. Responsabilitatea socială se accentuează în grupurile mai mici, iar modelarea comportamentului este influenţată şi de raportarea indivizilor la bunăstarea celorlalţi, afectaţi de aceeaşi dilemă. În grupul mic, oamenii percep mai acut efectele acţiunilor lor, le amplifică impactul asupra celorlalţi şi sunt înclinaţi să realizeze acorduri de cooperare, să se preocupe de înfăptuirea lor. Multe dileme sociale implică grupuri mari de tipul naţiunilor, statelor, comunităţilor etnice sau religioase. Factorii psihologici sunt ineficienţi în acţiunile de mare extindere socială. Prin ample acorduri sau aranjamente structurale se recompensează comportamentele de cooperare şi se pedepsesc cele egoiste sau resursele trec din proprietatea publică în cea privată ori se stabileşte o autoritate de control asupra resurselor. Aceste acorduri implică la rândul lor, contradicţii. Instalarea şi funcţionarea autorităţii pentru controlul resurselor necesită cheltuieli publice. În acelaşi timp, există riscul administrării ineficiente sau percepţia folosirii resurselor în favoarea exponenţilor autorităţii.

Amplificarea conflictelor
Nu putem şti dacă în zilele noastre conflictele sunt mai adânci sau mai violente decât înainte. Ştim că s-a schimbat percepţia asupra conflictelor. Mass-media aduce zilnic imagini directe ale diferenţelor etnice, rasiale, religioase, culturale sau politice ce explodează în ură, violenţa, vărsări de sânge. Conştientizarea conflictelor se amplifică în mintea spectatorilor. Cercetările au demonstrat că existenţa potenţialului de atac alimentează tentaţia irezistibilă spre acţiune. Atunci când indivizii sau grupurile dispun de mijloace coercitive tind să le utilizeze chiar dacă astfel distrug şi propriile realizări. Pe de altă parte, puterea coercitiva poate fi mai eficientă când nu este folosită, dar este totuşi percepută, decât atunci când este pusă ostentativ în practică. Oamenii sunt mai puţin cooperanţi atunci când puterea de constrângere este afişată, când se face prea multă demonstraţie de forţă de către poliţie sau armată. Desfăşurarea conflictelor necesită resurse materiale şi financiare, consum de timp şi de energie din partea indivizilor sau a grupurilor. Cei ce au la dispoziţie resurse adecvate se vor angaja mai uşor în confruntări deschise decât cei ce nu dispun de asemenea potenţial. Chiar dacă în orice conflict se consumă resurse, eforturile nu garantează obţinerea rezultatelor. Mai mult, se constată că şi în cazul înfrângerilor, alocarea de resurse nu se opreşte, ci continuă la dimensiuni sporite. Angajamentele de a continua investirea resurselor în acţiuni nereuşite pentru a justifica investiţiile anterioare, se explică prin nevoia diminuării disonanţei cognitive (disonanţa dintre atitudini şi comportamente). Astfel, decizia anterioară se acoperă cu o lumină mai bună şi pare mai justă. Continuarea alocării resurselor se explică şi prin inerţia instituţiilor în procesul de menţinere a unei decizii şi prin 235

decalajele dintre momentul luării deciziei şi dobândirea informaţiilor negative. Gândirea de grup este unui din cei mai puternici factori ai promovării unor judecăţi extreme ce fundamentează decizii greşite, uneori nefaste. Amplificarea conflictelor se datorează stereotipurilor şi prejudecăţilor. În timpul desfăşurării conflictelor, grupul advers devine ecranul pe care se proiectează cele mai rele temeri. Ceea ce se vede în grupul duşman este de fapt, ceea ce acesta vede la rândul său în grupul duşman (imaginea în oglindă prezentă în confruntările politice). Fiecare grup îşi percepe acţiunile ca fiind bune, iar pe cele ale adversarilor, rău intenţionate, incorecte, greşite. Acest dublu standard se remarcă în percepţia comportamentelor, dar şi în percepţia trăsăturilor grupurilor aflate în conflict. Fiecare grup atribuie grupului advers, menţinerea stării conflictuale, optând pentru cea mai nefavorabilă interpretare sau explicaţie legată de celălalt. Percepţia negativă a celorlalţi accentuează coeziunea grupului orientată spre adversar şi justifică actele de agresiune. Soluţionarea conflictelor presupune contact, cooperare, comunicare, conciliere. Contactul poate ajuta procesul de rezolvare a conflictelor dar nu este suficient. Cooperarea se poate realiza mai uşor în condiţiile existenţei unui pericol extern comun sau când grupurile rivale pot identifica scopuri comune supra ordonate. Un rol deosebit în procesul de cooperare îl are învăţarea. Întrebări de verificare: 1. În ce constă dilema prizonierului? 2. Ce factori determină amplificarea conflictelor?

Aplicaţii
Argumentaţi caracterul conformismului. pozitiv, respectiv consecinţele negative ale

Concretizaţi strategiile secvenţiale ale cererii în mediile educaţionale. Prezentaţi un model de cercetare alternativă la experimentului lui Milgram. Argumentaţi nevoia de grup. Ilustraţi facilitarea socială. Concretizaţi factorii care atenuează delăsarea socială. Explicaţi polarizarea grupului. Construiţi un exemplu după dilema prizonierului. 236

Comparaţi consecinţele cooperării şi ale competiţiei. Prezentaţi modalităţile de rezolvare a unui conflict apărut în şcoală.

Bibliografie
Allport G.W., 1954, The nature of prejudice, Cambridge, Addison-Wesley; Baron R.A., Byrne D., 1997, Social psychology: Understanding human interaction, (8th ed.), Boston, Allyn & Bacon; Baron R.S., Kerr, N.L., Miller, N., 1992, Group process, group decision, group action, Pacific Grove, CA, Books/Cole; Berry J.W., Poortinga Y.H., Segall M.H., Dasen P.R., 1992, Cross-cultural psychology: Research and applications, Cambridge, Cambridge University Press; Blanchet A., Trognon A., 1994, La Psychologie des groupes, Paris, Nathan; Brauer M., Judd C.M., Gliner M.D., 1995, The effects of repeated expressions on attitude polarization during group discussions, Journal of Personality and Social Psychology, 68, 1014-1029; Brehm S.S., Kassin S.M., 1996, Social Psychology, (3 rd ed.), Boston, Houghton Miflin Comp; Buss D.M., Malamuth N.M., (eds.), 1996, Sex, power, conflict: Evolutionary and feminist perspective, New York, Oxford University Press; Camacho I.M., Paulus P.B., 1995, The role of social anxiousness in group brainstorming, Journal of Personality and Social Psychology, 68, 1071-1080; Camilleri C., Vinsonneau G., 1996, Psychologie et culture, Paris, Armand Colin; Cialdini R.B., 1984, Influence: How and why people agree to things, New York, William Morrow; Comstock G., (ed.), 1986, Public communication and behavior, vol. 1, Orlando , FL, Academic Press; Crosby F.J., (eds.), 1987, Spouse, parent, worker: On gender and multiple roles, New Haven, CT, Yale University Press; Damon W., 1995, Greater expectations: Overcoming the culture of Indulgence in America’s Homes and Schools, New York, Free Press; Druckman D., Bjork R.A., (eds), 1994, Learning, remembering, believing: Enhancing human performance, Washington D.C., National Academy Press;

237

Dunning D., Sherman D.A., 1997, Stereotypes and tacit inference, in Journal of Personality and Social Psychology, 73, pp. 459-471; Eagly A.H., Chaiken S., 1993, The psychology of attitudes, San Diego, CA, Harcourt Brace Jovanovich; Eysenck, H., Eysenck, P., 1998, Descifrarea comportamentului uman, Bucureşti, Ed. Teora; Festinger L., 1954, A theory of social comparison processes, in Human Relations, 7, p. 114140; Festinger L., 1957, A theory of cognitive dissonance, Stanford, Stanford University Press; Furnham A, Kirkcaldy B.D. & Lynn R., 1994, National attitudes to competitiveness, money, and work among young people: First, second and third world differences. Human Relations, 47, 119-132 Gudykunst W., Kim Y.Y., 1997, Communicating with strangers. An approach to intercultural communication, (3rd ed.), New York, McGraw Hill; Hendrick C., (ed.), 1989, Review of personality and social psychology, vol. 10, Newbury Park, CA, Sage; Hewstone M., Stroebe W., Stephenson G.M., (eds.), 1996, Introduction to social psychology. A European perspective, Oxford, UK, Blackwell; Hinsz, V. B., Tindale, R. S., Vollrath, D.A., 1997, The emerging conceptualization of groups as information processors, Psychological Buletin, 121, 43-664; Hogan R., Johnson J., Briggs S., (eds.), 1997, Handbook of Personality Psychology, San Diego, Academic Press; Ickes W., (ed,), 1997, Empathic accuracy, New York; Guilford; Janis I.L., 1989, Crucial decisions: Leadership in policymaking and crisis management, New York, Free Press; Kaës R., Ruiz Correa O.R., Douville O., Eiguer A., Moro H.R., Revah-Lévy A., Sinatra F., Dahoun Z., Lecourt Z., 1998, Différence culturelle et souffrance de l’identité, Paris, Dunod ; Karau S. J., Williams K. D., 1993, Social loafing: A meta-analytic review and theoretical integration. Journal of Personality and Social Psychology, 65, 681-706; Kitayama S., Marcus H.R., 1995, Culture and Self Implication for internationalizing psychology, in N.R. Goldberg, J.B. Veroff (eds.), The culture and psychology reader, New York, University Press; Le Bon G., 1990, Psihologia mulţimilor, Bucureşti, Ed. Anima; Le Marc M., 1999, Du conflict in J.P. Petard, (coord.), Psychologie sociale, Paris, Grand Amphi Breal;

238

Mackie D.M., Hamilton D.L., (eds.), 1993, Affect, cognition and stereotyping: Interactive processes in group perception, San Diego, CA, Academic Press; Macrae N., Hewstone M., Stangor C., (eds,), 1996, Stereotypes and stereotyping, New York, Guilford; Maslow A.H., 1970, Motivation and Personality, (2nd ed.), New York, Harper & Row; Moscovici S., Mucchi-Faina H., Maas A., (eds.), 1995, Minority influence, Chicago, IL, Nelson-Hall; Moscovici S., Zavalloni M., 1969, The group as a polarizer of attitudes, Journal of Personality and Social Psychology, 12, 125-135; Mugny G., Oberle D., Beauvois J.L., (eds.), 1995, Relations humaines, groupes et influence sociale, Grenoble, Press Universitaire de Grenoble; Myers D., 1999, Social Psychology, (6th ed.), New York, McGraw-Hill; Neculau, A., (coord.), 1996, Psihologie socială, Iaşi, Editura Polirom; Osborne A.F., 1953, Applied imagination, New York, Scribner; Paulus P.B., Larey T.S., Dzindolet M.T., 1998, Creativity in groups and teams, in M. Turner (eds.), Groups at work. Advances in theory and research, Hilsdale, New York, Erlbaum; Perez J.A., Mugny G., 1993, Influences sociales. La theorie de l’elaboration du congflict, Neuchâtel, Delachaux et Niestle; Petard J.P., (coord.), 1999, Psychologie sociale, Paris, Grand Amphi Breal; Petty R.E., Krosnick (eds.), 1995, Attitude strength: antecedents and consequences, Hillsdale, NJ, Erlbaum;

Prentice-Dunn S., Rogers R.W., 1982, Effects of public and private self-awarness on deindividuation and agression, Journal of Personality and Social Psychology, 43, 503513;
Radu I., Iluţ P., Matei P., 1994, Psihologie socială, Cluj-Napoca, Ed. EXE; Ruble D., Costanzo P., (ed.), 1992, The social psychology of mental health, New York, Guilford; Saarni C., 1993, Socializationof emotion, in M. Lewis, J. Haviland, (eds), Handbook of emotions; Schroeder D. (ed.), 1992, Social dilemmas: Psychological perspectives, New York: Praeger; Schwarzer R., (ed.), 1985, Self-related cognitions in anxiety and motivation, Hillsdale, NJ, Erlbaum;

239

Shavitt S., Brock T.C. (eds.), 1994, Persuasion, Boston, Allyn & Bacon; Snyder C.R., Forsyth D.O., (eds.), 1991, Handbook of social and clinical psychology, The health perspective, New York, Pergamon; Sorrentino R., Higgings E.T., (eds.), 1996, Handbook of motivation and cognition: The interpersonal content, vol. 3, New York, Guilford; Stroebe W., Hewstone M., (eds.), 1993, European review of social psychology, vol. 4, Chichester, Wiley; Tesser A. (ed.), 1995, Advanced social psychology, New York, McGraw-Hill; Triandis H.C., 1994, Culture and social behavior, New-York, McGraw-Hill; Wiseman R. (ed.), 1995, Intercultural Communication Theory, London, Sage; Workel S., Morales J.F., Paez D., Deschamps J.C., (1998), Social Identity. International Perspectives, London, Sage; Wyer R.S. jr., 1998, Stereotype activation and inhibition: Advances in social cognition, vol. 11, Mahwah, NJ, Erlbaum; Zajonc R.B., 1980, Compresence, in P.B. Paulus, Psychology of group influence, Hillsdale, NJ, Erlbaum.

240

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->