Vorba lunga De Anton Cehov

La strană stă dascălul Oltukavin şi ţine cu degetele întinse, grase un condei ros de pană de gâscă. Fruntea lui cea mică e-ncreţită, nasul îşi schimbă culorile de tot felul, de la cea trandafirie până la cea vânătă închisă. Înaintea lui pe scoarţa roşie-gălbuie a Triodei de Flori se află două hârtiuţe. Pe una e scris „pentru sănătate”, pe cealaltă — „pentru odihnă”, şi sub amândouă titlurile câte un rând de nume. Lângă strană stă o bătrânică mititică cu faţa îngrijorată şi cu o straistă în spinare. Ea stă la gânduri. — Ei, acu pe cine? o întreabă dascălul, scărpinându-se leneş pe după ureche. – Mai iute gândeşte-te, săraco, că n-am când. Acuşi am să citesc ceasurile. — Acuşi, dragă… Ei, scrie… Pentru sănătatea robilor lui Dumnezeu: Andrii şi Daria cu copiii … Dumitru, iarăşi Andrii, Antim, Mărioara… — Stai, mai încet… Nu goneşti iepuri, vei ajunge la capăt… — Ai scris-o pe Mărioara? Ei, acu pe Chirilă, pe Gordei, pe pruncul nou-răposat Gherasim, Pintilii. L-ai scris pe răposatul Pintilii? — Stai… Pintilii a murit? — A murit, oftează bătrâna. — Dar de ce îmi zici să-l scriu pentru sănătate? se mânie dascălul, ştergându-l pe Pintilii şi trecându-l în cealaltă hârtiuţă. Ia măi ţie! Tu spune cum se cade, dar nu te-ncâlci. Pe cine încă pentru odihnă? — Pentru odihnă? Acuşi… Ei, scrie… Ion, Evdochia, iarăşi Daria, Gheorghe, mai scrie -l… pe ostaşul Zaharia. Cum s-a dus la slujbă, acum e al patrulea an, aşa de-atunci nici nu se mai aude… — Vrasăzică, a murit? — Dar cine-l mai ştie? Poate o fi murit, poate că-i şi viu… Tu scrie-l. — Unde să ţi-l scriu? Dacă, să zicem, a murit, apoi cu cei pentru odihnă, dacă-i viu — pentru sănătate… Ei, acum cum să vă-nţelegi pe voi? — Hm… Tu, draguţă, scrie-l pe amândouă hârtiuţele, ş-apoi s-a mai vedea. Însă pentru dânsul îi totuna, oricum îl vei scrie: om rătăcit… pierdut… L-ai scris? Acuma pentru odihna lui Marcu, Leonte, Irina, ei, şi pe Cozma cu Ana… pe bolnava Fedosie… — Pe bolnava Fedosie pentru odihnă? Tiu! — Ce pe mine pentru odihnă? Ce, ţ-a plesnit capul? — Ce naiba! Tu, uscăciuneo, m-ai încurcat! N-ai murit încă, apoi şi spune că n-ai murit, dar nu te băga printre cei cu odihna! Numai încâlceşti aici! Poftim ia acum de -o şterge pe Fedosia ş-o scrie în alt loc… Toată hârtia am murdărit-o! Ei, ascultă, să-ţi citesc… Pentru sănătatea lui Andrii, a Dariei cu copiii, iarăşi Andrii, Antip, Mărioara, Chirilă, a pruncului nou-răposat Gher… Stai, cum de a nimerit aici acest Gherasim? Nou-răposat şi iată pentru sănătate! Nu, m-ai zăpăcit tu pe mine, sărmano! Dumnezeu cu tine, cu totul mai încurcat! Dascălul dă din cap, îl şterge pe Gherasim şi-l trece în despărţitura celor răposaţi. — Ascultă! Pentru sănătatea Mariei, a lui Chirilă, a ostaşului Zaharia… Pe cine încă? — Pe Evdochia ai scris-o? — Pe Evdochia? Hm!… Evdochia… îşi cată dascălul amândouă hârtiuţele. Ţiu minte c-o scrisesem, da acu cine-o ştie… n-o pot găsi nicidecum… Iat-o! îi scrisă pentru odihnă. — Pe Evdochia pentru odihnă? se miră bătrâna. Nici un an nu-i de când s-a măritat, dar tu de-acu-i chemi moartea! Însuţi, dragă, te-ncurci ş-apoi te mai mânii pe mine. Tu scrie cu rugăciune, dar dacă-i avea-n inimă răutate, asta-i bucuria dracului. Asta dracul te tot joacă şi-ncâlceşte. — Stai, n-amesteca… Dascălul se posomorăşte şi, gândindu-se puţin, încet o şterge pe Evdochia din lista răposaţilor. Condeiul la litera „d” scârţie şi face o pată mare de cerneală. Dascălul se ruşinează şi-şi scarpină ceafa. — Pe Evdochia, vrasăzică, s-o dau în lături de aici…, bombăneşte el ruşinat, şi s-o scriu acolo. Aşa? Stai… De-i da-o-ncolo, va fi pentru sănătate, de-i da-o-ncoace – pentru odihnă. M-a încurcat de tot baba! Și ostaşul ista Zaharia s-a mai băgat aici… Naiba l-a mai adus… Nimic nu-nţeleg! Trebuie din nou… Dascălul deschide dulăpaşul şi scoate de acolo o mulţime de hârtie curată. — Dă-l afară pe Zaharia, dac-aşa… zice baba. Dumnezeu cu dânsul, dă-l afară… — Taci! răspunde în scurt dascălul de ciudă. El îşi moaie încet condeiul şi scrie de pe amândouă hârtiuţe numele pe lista cea nouă. — Eu îi scriu pe toţi delaolaltă, zice el, dar tu s-o duci asta la părintele diaconul. Las' diaconul să priceapă, care-i viu aici şi care-i mort; el la seminar a-nvăţat, dar eu trebuinţi de-iestea, măcar să mă ucizi, nimic nu-nţeleg. Bătrâna ia hârtiuţa, îi dă dascălului o copeică jumătate de cele vechi şi merge încet spre altar. Poveste scrisă de Anton Cehov. Traducere de Alexei Mateevici

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful