Deodată am auzit ploaia venind... Deodată am auzit ploaia venind. De sus, când vopseam balustrada am auzit-o!

Blocuri de tăcere azvârlea înainte-i, pe-acoperişe. Deodată am auzit ploaia venind ca o turmă de gazele în goană, pe acoperişe. Înaintea ei alerga tăcerea cu torţe de praf. Deodată am auzit ploaia venind. De aceea mi-am smuls cămaşa arătându-mi bulgării lucitori ai umerilor spre marele oraş, strigându-i: iute, bătrâne, să ne prindă şi pe noi o trâmbă de răcoare – şi-apoi, mai departe! Lauda omului Din punctul de vedere al copacilor, soarele-i o dungă de căldură, oamenii – o emoţie copleşitoare... Ei sunt nişte fructe plimbătoare ale unui pom cu mult mai mare! Din punctul de vedere-al pietrelor, soarele-i o piatră căzătoare, oamenii-s o lină apăsare... Sunt mişcare-adăugată la mişcare, şi lumina ce-o zăreşti, din soare! Din punctul de vedere-al aerului, soarele-i un aer plin de păsări, aripă în aripă zbătând. Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite, cu aripile crescute înlăuntru, care bat, plutind, planând, într-un aer mai curat - care e gândul Tei nocturn Spre şerpuitul pom în sus prin seara atârnând fâşii, la două case negre dus cu gândul, gânduri regăsii. Un fantomatic trup treceam prin ziduri şi prin trunchiuri mari şi încă un copil eram printre-nţelepţii solitari care-au murit de-atunci lăsând nocturnul tei, lemnos cercel, lin, la urechea serii balansând, un leagăn pentru dat idei în el. Alegerea culorii Inima mea îşi alege culoarea. Ea îşi alege propria ei culoare,

culoarea pe care-o avea încă de dinainte de a şti că o are. Inima mea îşi alege culoarea cea fără umbră, cea nemişcătoare. Cea care se vede chiar şi atunci când ţii pleoapele închise şi - asemeni deplinului soare, tot timpu-n el însuşi, tot timpu-n afară, în acelaşi loc şi pretutindeni, purtând istoria lumii în fiecare rază cum poartă frumosul ou de pasăre în el istoria tuturor păsărilor până la punctul solemn din care începe istoria zborului care poartă în el istoria mişcărilor toate până la punctul solemn de unde începe istoria înşăşi a luminii. Inima mea îşi alege culoarea roşie, îşi alege roşu vertical, roşu pe care l-a pulsat necontenit, roşul pur hrană a gândurilor roşul care s-a născut sânge ca să devină idee, care s-a născut pasăre ca să devină zbor. Roşu, roşu vertical cascadă, pantă de deal săltând din oul secundei ovalul de ou, şi înfăţişat nouă ca un ecou pe care sfera-l întinde oricând şi oriunde, naştere, zestre a lui A FI schimbându-se în ESTE. Cântec Deodată aerul a împietrit în jurul meu şi se izbesc de el cuvintele zvârlite şi se-nroşesc, şi-aşa rămân mereu, din ce în ce mai lungi şi mai rărite. Şi simt cum gravitaţia se mută În mine însumi, din afară Şi brusc pe globul inimii îmi cade lumea, când trupul încă-mi zboară. Douăsprezece noaptea, cu dor Coridoare de aer, timp pierdut. Frunze zburătoare, ţări de toamnă. Străzile pe care-am trecut în gâtlejul amintirii se răstoarnă. Trec secundele gravide; nasc urlând picături de ploaie repetate, vorbe ce s-au spus, îşi caută guri să se lase în pereţii lor pictate. Bate-o oră sus, dar până ajunge

Da. băiatule. Nu ating nimic. Ea este umărul care plânge. şi-au început să izbească tot felul de începuturi de litere. Primul E mai vechi decât ultimul E. Au dărâmat peste mine un taur înjunghiat. eu sunt bătaia inimii. băiatule. Mi-au pus o daltă în spinare. ros de aer şi nins mi se stinge lumina-n oricine. eu sunt bătaia inimii tale”. nici luna. doar m-oi sparge. ea este însuşi plânsul. Ea este mâna care plânge. n-o să ştie nimeni zburata pricină a păsărilor . zise cel fără părţi. lacrima celui care trebuie să fie fericit. lacrima ochiului celui care trebuie să fie frumos. Dorm pavilioanele urechii. Ce este viaţa? Când începe şi încotro se îndreaptă? În toate părţile deodată. la un cutremur au lăsat să cadă peste mine un zid: drrrum şi bum! Doar. adică E. fuge pe timpane o stafie trează. Ah. suflete ale bombelor. eu sunt bătaia propriei tale inimi”. Făceau un zgomot asurzitor din care nu se puteau desluşi decât aceste vorbe: „nu te speria. doamne. Nu ating cu ea decât cuvintele. se-nsereaz ă. ba. gândindu-mă. adică S. Într-o singură parte. zise partea. şi-mi spun: „nu te speria. Dar nu atât de departe încât să nu aud un glas strigând la mine: „nu te speria. Stau ca şi cum cineva ar trebui să-şi aducă aminte de mine şi-ntre timp. schije din surla îngerului care a dărâmat Cetatea Iericolnului. bătaia inimii tale”. O. Numai şi numai o altă broască ţestoasă aidoma mie. cad copacii doborâţi peste mine. un strigăt. nu e altceva decât bătaia inimii”. Urletul O. Nici prietenii nu mi-i ating. Atât. şi mult mai mare. ochiul umărului care plânge. M-au uitat frunzele adumbrindu-mă până când nevăzutul mi-a devenit văzut. sufletul meu de broască ţestoasă. sunete înspăimântate. nici stelele. băiatule. Nici soarele. Iată mă bat cu un ciocan imens. Eu mă strâng în mine atât de adânc.sunetul la creier. băiatule. ce este? Este pur şi simplu. Un zgomot. Cântec M-a uitat Dumnezeu. mi l-ar putea sfărâma şi ar putea să îndepărteze de la mine singurele cuvinte pe care vreodată le-am desluşit din urletul lumii: „nu te speria . aidoma. poezia nu este lacrimă Starea de a fi Ah. Dar niciodată atât de puternice şi atât de tari încât să nu aud acel glas: „nu te speria. drrum şi bum! Mă bat şi mă bat. Nu atng scaunul. Locuiesc într-un punct. prieteni. Poezia Poezia este ochiul care plânge. adică T. încât îmi rămân mie însumi departe. am un suflet de broască ţestoasă. ochiul călcâiului care plânge. S-ar trage în sine însuşi şi ar deveni un punct. eu sunt bătaia inimii tale”. băiatule. de mirare s-ar trage în sine înduşi cum se trage în sine însuşi cornul de melc şi ar deveni un punct. voi. până când gândul mi-a devenit trup. plânsul ochiului neinventat. Deşi urăsc punctul. Altfel copacul atins. Ce este? Cum. n-o să ştie nimeni gingaşa pricină a leandrului profunda pricină a stejarului cauza ochilor mei. Adică E. Fel de sfârşit Adevărata mână n-o întind.

.Din nedragoste . Nod 7 Ceaţă deasă. viaţă. Haiku Întunecând întunericul. Eu sunt foamea alergând înaintea unei burţi. nu-mi văd nici mâinile. Privirea dă ocol albului ochilor. trupuri. Nod 3 Ochii mei nu mai plângeau cu lacrimi ci cu ochi. tu nu mai plânge cu viaţă! M-am acoperit dar sub linţoliu se rostogoleau de-a valma ochi. de-aş putea să mă liniştesc. Şi dacă eu sunt un vis. Eu sunt o pasăre care zboară în urma căreia aerul se pietrifică. ai altei cetăţi?. ceaţă umedă. viaţa mea. ca să mă liniştesc.De greutatea vieţii şi de viaţă pe viaţă căde-va frunza în toamnă. Eu sunt cel care se naşte dintr-o mamă pe atât de adevărată pe cât de neadevărat sunt. Eu sunt un cuvânt care se rosteşte lăsând în urma lui un trup. şerpuitoare. vâscoasă. Luca va zice: . Nu există sus şi nu există jos nu există înapoi şi nu există înainte deşi merg de parcă aş sta locului şi stau locului de parcă aş merge. toamna cade numai toamnă ca o frunză cade toamna toamnă.Toamna nu cad frunzele.. după luptă dormind. luminescentă. orbitele mele năşteau într-una ochi. nu se văd nici măcar ţăranii. nu se aud nici măcar caii.. . ale unui altui aer?. am strigat. Ioan se va ridica şi va zice: . compactă. mâinile mele. mâini. am strigat.Frunza de verdele verdelui cădea-va în toamnă. Evangheliile toamnei Patru evanghelii scrie-vom despre căderea frunzei în toamnă. Marcu striga-va: . Eu sunt iarba cocoşată de verde. Înaintare Eu sunt o loconmotivă cu aburi în urma căruia şinele se evaporă. n-o să ştie nimeni neagra pricină a pământului curgătoarea pricină a râurilor cauza sufletului meu.. Somnul Şi dacă pietrele sunt păsări dormind. Semn 5 Ca şi cum ai vedea munţii plângând. lung dormind. nici măcar lătraturile de câine. Ah. voi. Matei zice-va: . trupul meu nu mai plânge cu trupuri! Ah. Autoportret Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbeşte. Şi dacă arborii soldaţi sunt dormind. cântecul nu pătrunde în timpane. din neînviat ă moarte. iată porţile luminii. am strigat. şi dacă m-ar trezi cineva spunându-mi: tu eşti.împietrita pricină a pietrelor cauza inimii mele. alunecă pe iris înapoi în pupile. nu mai plângeţi cu mâini! Ah. Eu sunt timpul ce sare dintr-un ceas care se cristalizeaz ă. Ah. ca şi cum ai fi mort şi totuşi alergând. ca şi cum ai ceti în deşerturi un gând. Stau şi sunt toamnă şi cad pe pământ. din verde repetat numai cu umbra cădea-va frunza în toamnă. sunetul rămâne agăţat de lobul urechii. apără-mă şi fii.

mi-a zis. dar poate că eu sunt văzut de el. tot astfel se uită prin mine ochiul din spatele meu. izbucnire în hohote de râs şi de plâns a celui care nu a râs şi nu a plâns niciodată! Privire Mi se năluceşte câteodată întregul cerului ocean. şi cum lumina stelelor răsare.ca şi când ieri ar fi în curând. Ţin încă în mână un ciob de amforă al cărei vin l-am băut chiar eu şi al cărei lut e chiar mâna mea. m-a vârât prin holbata pupilă. oval coborând din deal spre o vale urcând o vale spre un deal. Timpul. Nod 13 N-am să ştiu niciodată când am trăit. cum de-am putut să stârnesc atâta groază? Semn 18 M-am căţărat prin propria mea gleznă. de ce am trăit am să uit cum iută ochiul spart. pe o cu totul altă înserare. nevoia de cuvânt e o negare a firescului. căci a venit timpul.Să alergăm acum. dar el a-ntins mâna după mine. ce zid fluid cu un bloc de piatră drept fereastră! Timpul. cum zidul dimineţii lent se năruieşte. lumina. Desigur în spatele meu ningea. mi-a zis să alergăm iute. Doamne. prin tunel în sus. cum se lungeşte umbra după pomi. prin genunchi. umbră din umbră cum se lasă. Semn 7 Cum te uiţi la o eclipsă de soare printr-un geam afumat. O fugă de iepuri lăsase urme pe câmp. Nod 32 Mai stau o înserare. avem de spus ceva. La o margine Nevoia de geometrie e o spălare nevoia de cifre e un somn al revelaţiei. ce zid de verbe Cu o fereastră dintr-un bloc de piatră! Cântec Zburau berze pe lunci printr-un gând cu sufletul lor de aripile lor atârnând. şi-am fugit prin ochi gol-goluţ. m-a izbit până la nefiire cu inima. Zburau spre zările zburătoare din gând . poate că el vede un vultur marin. ca să văd. Am gândit un mod atâta de dulce de a izbi două cuvinte de parcă iarba verde ar înflorii iar florile s-ar înierbi. Nod 33 (În liniştea serii) Am gândit un mod atâta de dulce de a întâlni două cuvinte încât în jos înfloreau florile şi sus înverzea iarba. prin coroana irisului albastru. Văd un vulture marin. astfel stau palid şi trist fumegând. Natură. cum al luminii văzătoare. Şi el a început să alerge. ce zid insesizabil cu ferestre de piatră! Timpul. prin inimă şi până sus. Lumina-mi pare câteodată catarg cerând un ajutor acelui vechi înec şi-ncet încet orbesc.fără să mai ţin seama de aceasta. sub sprâncene. Clepsidra Prin tunelul oranj (IV) Mă uitam absent la nu ştiu ce. Corăbiile stelelor sunt scufundate. m-a dat de piatra genunchiului cu durere şi m-a azvârlit în glezne. opal spre ochiul fix din orizont. Fără arme fiind. cuiva cu grăbire! mi-a zis. . dur prăpăd devine din ce în ce mai moale. tu. cum omul după om se prelungeşte. .

cu toții îmbătrâneau în somn și mureau astfel. cu fildeşu-n amiază răsucit. şi curba dureroasă-a zării. să ard lovit de-un meteor. se îndrăgosteau dormind și nunta și-o celebrau în somn. Nimenea și nici unul nu voia să se trezească. şi-aşa rămân mereu. izbit să mor. peștii lor înotau dormind. şi fiece privire delirant se recompune-n literele reci. în somn. aceasta. Caii lor galopau în somn și toamna în vii. în mine însumi. trăiau cu tot trupul deodată. Şi simt cum gravitaţia se mută . Femeile lor nășteau în somn. aici pe-o treapta tropăind. se coceau struguri de vis. pe viu. mă aflam în acest trup pe care-l vezi şi vinovat de felul lui eram. Tineri dormind le lau locul în vis. fiece silabă mi-e colţ de elefant. lăsându-mă să fiu doar numai semn pentru el de steag abstractlăsându-mă să fiu doar numai semn pentru el de steag abstract. răpus de foarte stranii arme pe care cerul blond le are când deodată s-a trezit victorios şi oarecare legând nadirul de zenit. eu piele-aş fi peste o carne de taur înjunghiat. Ei se nășteau dormind. s-adorm pe gâturi lungi de lebezi şi de lopeţi de bărci. nu voia nici unul. Ei trăiau în somn pentru că numai în vis. din afară şi brusc pe globul inimii îmi cade lumea. II Dar să se trezească. când trupul încă-mi zboară Către Hypnos I Ei dormeau. Păsările lor zburau dormind. de mit. Destin Când am deschis ochii. pe care numai tinereţea pietrelor vechi îl poate spune. mugind. Să urlu sfâşiat de păsări repezi. cum vinovate-s frunzele că-s verzi. noi și sfâșietoare cuvinte adormite înlocuiau vechile. Creșteau dormind. Iar ei. Cântec Deodată aerul a împietrit în jurul meu şi se izbesc de el cuvintele zvârlite şi se-nroşesc. Întemeiau așezări de cuvinte. din ce în ce mai lungi şi mai rărite.deasupra valurilor de mări atârnând. Şi toate ieşeau una câte una din gând schimbându-se una câte una în cuvânt într-un cuvânt pe care-l ţineam în gând într-un cuvânt pe care sufletul mi-era atârnând. strigăt prin somn dădeau cuvintele născându-i din ultima silabă. Şi deodată-am început să ştiu mersul luminii şi-al strigării şi să simt pomii toţi. profund adormitele cuvinte. O. Piatra Piatra este un om în care alt om şi-a băgat mâna ca într-o mănuşă şi l-a întors pe dos ca pe o mănuşă! În gol de curţi De nu m-ar izbucni tristeţea şi vidul de-ar avea un nume.

spuneau ei. IV Ei îi urau pe cei treji numindu-i . Și lasă-ne izbiți și duși. cu brățări de mortar înțepenite la fiecare mână. Și lasă-n falsa ei schimbare. menite să dea tărie-acelui chip curgând pe vârstele iubirii. auz. Dar ura lor din când în când devenea colosală pentru că. împlinite. din care talpa-abia s-a smuls. aleargă tot timpul în ei înșiși fiind rând pe rând numai o gleznă sau nu numai o tâmplă sau numai un braț. ca niște măști de fier. Trăiesc în numele merelor și am șase sâmburi scuipați printre dinții tinerei fete dusă cu gândul tot după leneșe dansuri de ebonită. Spuneau că cei treji nu sunt altceva decât preivire. tăbăcită la umbra arborilor seculari. asasină. Dar tot timpul erau identici Cu trupul lor. Și însăși culoarea se poate trezi și-atunci în ea nu mai trăiesc toate vibrațiile deodată… Și însuși sunetul se poate trezi și-atunci în el nu mai trăiesc toate amintirile deodată… Ei dormeau.Cei fără de trup”. memoria mișcării. Ei se nășteau dormind. sub măști de fier. În numele pietrelor trăiesc și mă las cubic bătut în drumuri. Mureau dormind. mult. A șaptea elegie -opțiunea la realTrăiesc în numele frunzelor. Se înmulțeau dormind. …însuși auzul se poate trezi și atunci în el nu mai trăiesc toate sunetele deodată. Și lasă tu perdelele de arbori s-ascundă după ele-n urmă. atunci când se-ndurerează. Măștile de fier Plecăm încet. am nervuri. Ei trăiau în vis și chair și arborii ca să-i adumbrească trebuiau mai întâi să adoarmă putând numai astfel să-și zvârle peste trupurile lor întregi și umbra rădăcinilor lor. însăși privirea se poate trezi și atunci în ea nu mai trăiesc toate culorile deodată. Și pier ca să existe mult mai clare fețele noastre dur. schimb verdele pe galben și mă las pierit de toamnă . atunci când aud. în timp ce îmbrățișez .. ne smulgem greu din iarbă. cutreierate de repezi mașini. restul trupului azvârlindu-și-l rând pe rând în tenebre. ca și cum ar fi goi pe dinlăuntru. să bată ora-n tobe mari de piele omenească. III Și însăși durerea se poate trezi și-atunci în ea nu mai trăiesc toate amintirile deodată… V Ei îi urau pe cei treji Spuneau că cei ce sunt treji nu trăiesc în ei înșiși. durere. atunci când privesc. ei. cei treji.pentru că numai astfel forma lor le aparținea în întregime și toată deodată. În numele cărămizilor trăiesc. și doi. Ei îi urau pe cei treji Spuneau că cei ce sunt treji nu sunt în stare să-și locuiască tot trupul deodată ci. și lungi când movurile pier.

de vechi imagini rupte din pământ. Adolescenţa iată-mi-o înapoi. amănunţit. Pentru o mie de cântece Pentru o mie de cântece am fost născut. patru. şi primul da şi primul nu şi prima mea uimire şi aerul de-atunci în vârful unei raze-nţepenite. m-am trezit alunecând pe lungile ei suliţi mişcătoare. Fiecare bătaie a ei ondula tot mai întins şi eu înotam. III Am căzut în propria mea inimă asemenea nisipului în clepsidră. Nouă sute nouăzeci şi nouă sunt răguţite de cântecul. lin călcaţi pe praguri. a lucrurilor de demult. undeva. ţărmurile. trei. Iată-mă. Am căzut într-o inimă pe care atingând-o cu mine însumi o făceam să existe din ce în ce mai puţin şi mai stins. Și nici n-am vreme din pricina asta să mă gândesc la propria mea viață. Nu mă înjumătăţiţi voi timpuri! S-ar putea înalt cum este . lumina taie haosul şi-l umple cu chipuri. Niciodată n-am să fiu sacru. Asemeni fierului de plug ce smulge şi azvârle pe-o muche brazda groasă de pământ. a singurătăţii. totul. Mult. II Astfel ajungeam din urmă şi treceam mai departe de spinii luminii. Totul. un număr descrescând cinci. Şi m-au trezit întâi mai lent. Cred că am aripi. pentru care+am fost născut. apoi mai iute şi apoi fulgerător cum numai gândul se-ncheagă-n constelaţii de cuvinte – da. spre nu ştiu când. ochiule. cu cozile înfipte-n soare. Şi iată-mi prietenii uitaţi ţi-întâia mea iubire şi anul şapte-sl vieţii mele regăsit. Totul pentru zbor. din viitor. Şi cum eu însumi fulgeram. Am căzut în propria mea iniă de copil la fel cum se prăbuşeşte-n iarnă un cal. şi timpul are-altoi. Cobor pe propriile-mi trupuri regăsite ca pe-o scară şi amintirile au trup. înotam în mijlocul unei mări a candorii. Trăiesc în numele zborului. sau poate chiar din mii de mii. înspre ce-a fost din ce va fi. pentru a rezema ceea ce se află de ceea ce va fi. din zece mii. Râzi. despică-ţi orizontul şi fii încăpător şi fii atent. Înotam. cu seminţe. mereu. tot mai departe. care în loc de degete au cinci mâini. desprins de pe pământ ca dintr-un nor. într-un plutitor şi transparent ocean. înotam. unul.] Sar peste copaci retezați. de jur împrejurul meu. Îndoirea luminii Partea a doua I Încercam să încordez lumina când arcul ei destins deodată mă azvârli în sus.un posibil gălbenuș al existențelor. pentru a pipăi nenăscutele privelişti şi a le zgâria până la sânge cu o prezenţă. Totul pentru a îmbrăţişa. [Trăiesc în numele cailor […Nechez. dare le nu se văd. Cascada lumii las-o să irumpă în peştera flămândă-a sufletului meu. cu imagini. Întind o mână care-n loc de degete are cinci mâini. parcă eram şi nu eram înspre trecut. Şi înotam. prea mult am imaginația celorlalte forme concrete. cu vârfurile veşnic alergând spre nu ştiu ce. Şi voi picioare. înotam şi fiece lovitură de braţ împingea. pe care-n trecere le-a smuls din coaja-albastră-a globului ce l-a arat în timp şi l-a lăsat în urma-i.

tu. Corăbiile stelelor sunt scufundate. unul.cântecul.. izbunire în hohote de râs şi de plâns a celui ce nu a râs şi nu a plâns niciodată! . Privire Mi se năluceşte câteodată întregul cerului ocean. Lumina-mi pare câteodată catarg cerând un ajutor acelui vechi înec şi-ncet încet orbesc. să fie la urmă.. nevoia de cuvânt e o negare a firescului. La o margine Nevoia de geometrie e o spălare nevoia de cifre e un somn al revelaţiei. Natură.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful