P. 1
Suport de Curs Psihopatologie

Suport de Curs Psihopatologie

|Views: 1|Likes:
Published by Sergiu Murzac

More info:

Published by: Sergiu Murzac on Oct 02, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

10/02/2013

pdf

text

original

1. Domeniul şi instrumentele psihopatologiei.

1.1. Definiţia, obiectul şi conţinutul psihopatologiei 1.2. Modele în psihopatologie 1.3. Obiectul psihopatologiei 1.4. Conceptul de normalitate 1.5. Diferite perspective ale normalităţii 1.1. Definiţia, obiectul şi conţinutul psihopatologiei Născută în marginea practicii medicale psihiatrice, psihopatologia poate releva lucruri esenţiale despre om, despre infrastructura existenţei conştiente şi aduce mărturie despre situaţii limită în care persoana umană conştientă alunecă spre minusul dezorganizării şi anulării specificităţii sale, afirmă M. Lăzărescu (1989) abordând domeniul dintro perspectivă antropologică. Definirea noţiunii de psihopatologie rămâne încă supusă disputelor, cu atât mai mult cu cât folosirea unor sinonime de tipul patopsihologiei sau psihologiei patologice dispune la confuzia cu psihologia clinică. Dicţionarul LAROUSSE consideră că există o sinonimie între psihopatologie şi psihologia patologică (disciplina având drept obiect studiul tulburărilor de comportament, de conştiinţă şi de comunicare – N. Sillamy, 1995). Psihopatologia se plasează la jumătatea drumului dintre psihologie şi psihiatrie şi completează abordarea clinică prin metode experimentale, teste şi statistică. Uneori există tendinţa de a suprapune domeniul psihopatologiei psihologiei medicale şi de a o prezenta pe aceasta ca forma în care medicul sau psihologul ia cunoştinţă de tulburările psihice. Psihopatologia îşi propune să pătrundă în universul morbid al subiectului (N. Sillamy, 1965) pentru a cunoaşte viaţa psihică anormală în realitatea sa, mijloacele sale de exprimare, raporturile sale de ansamblu (K. Jaspers, 1928). Simptomele nu sunt abordate într-o perspectivă organică prin care s-ar răspunde la întrebarea „de ce?”, ci într-o perspectivă funcţională care se referă la desfăşurarea acestora în comportamente anormale răspunzând la întrebarea „cum?”. E. Minkowski (1966) a sintetizat această diferenţă precizând că psihopatologia este în raport cu psihologia, ceea ce patologia este în raport cu fiziologia, iar în raport cu clinica psihiatrică are statutul unei surori mai mici. Psihopatologia este un studiu sistematic al trăirilor anormale, cunoaşterii şi comportamentului; studiul manifestărilor tulburărilor mintale (A. Sims, 1995). Acest autor subliniază cele două direcţii importante ale psihopatologiei: cea explicativă – aflată în raport cu construcţiile teoretice, şi cea descriptivă – care descrie şi clasifică experienţele anormale relatate de pacient sau observate în comportamentul său. Pentru alţi autori psihopatologia este un studiu sistematic care presupune evidenţierea etiologiei, simptomatologiei şi evoluţiei bolilor mintale, iar alţii consideră că este parte a psihologiei patologice care se ocupă cu boala psihică, cu manifestările psihice ale bolii somatice sau cu dezadaptarea. Se poate uşor observa că psihopatologia îşi suprapune domeniul peste cel al psihiatriei de care este despărţită de intervenţia psihoterapeutică. Totuşi, există deja descrieri psihopatologice privind patologia adăugată prin intervenţia terapeutică fie că aceasta este biologică sau psihologică. Relaţiile dintre disciplinele psihologice după C. Enăchescu (2000) Trebuie notată şi distincţia făcută de K. Jaspers care arăta că, în timp ce psihiatria, ştiinţa aplicativă are drept obiect individul, psihopatologia analizează generalul pentru a-l exprima în concepte şi relaţii. Dacă K. Jaspers (1913) se referea la aşa numita psihopatologie generală, K. Schneider vorbeşte de psihopatologia clinică (1955) ca fiind studiul anormalităţii psihice prin referire la cazuri clinice care conduc la cunoaşterea

simptomelor psihopatologice şi la diagnostic. Folosind metoda descriptiv-analitică, psihopatologia clinică s-ar afla, în opinia acestui autor, sub semnul unui dualism empiric: pe de o parte abordarea anomaliilor psihice ca varietăţi anormale ale fiinţei psihice, iar pe de altă parte abordarea acestora drept consecinţă ale bolilor şi malformaţiilor. În acest fel conceptele utilizate şi diagnosticele se subordonează atât direcţiei somatice, cât şi celei psihice. Este evidentă legătura psihopatologiei cu psihologia medicală căreia îi oferă mijloacele de abordare ale unor situaţii decurgând din cunoaşterea topografiei şi dinamicii unor situaţii patologice. Noţiunile de psihopatologie vor face întotdeauna parte structurală din corpul psihologiei medicale. 1.2. Modele în psihopatologie În domeniul psihopatologiei termenul de „model” revine frecvent. Fără îndoială, aşa cum sublinia H. Rouanet (1983), „modelele sunt la modă”. În fiecare zi, întâlnim noi modele; le folosim şi apoi, mai devreme sau mai târziu, le uităm, fără a fi încercat cu adevărat să aprofundăm nici motivele pentru care au fost la modă şi nici pe cele ale declinului lor. După H. Rouanet există două tipuri de modele: (a) modelul-cadru, model pe care nu îl readucem în discuţie şi care furnizează un context pentru interpretarea datelor culese. Acesta ar fi, după cum spunea Goguelin (1983) modelul ca instrument ştiinţific. (b) modelul-ipotetic, model pe care încercăm a-l valida, probându-l prin rezultate experimentale. Abordările domeniului psihopatologiei făcute din aceste două direcţii au condus la o multiplicare a unghiurilor de sub care domeniul a fost analizat. Ş. Ionescu (1995) inventariază nu mai puţin de 14 perspective diferite care în ordine alfabetică sunt: abordarea ateoretică, behavioristă (comportamentalistă), biologică, cognitivistă, din perspectiva dezvoltării, ecosistemică, etnopsihologică, etologică, existenţialistă, experimentală, fenomenologică (developmental), psihanalitică, socială şi structuralistă. Vom trece în revistă aceste modele şi pentru a sublinia enorma diversitate a încercărilor de explicare a manifestărilor psihologice patologice. MODELUL ATEORETIC Psihopatologia, în cadrul căreia descrierea tulburărilor se doreşte ateoretică, a fost creată în Statele Unite, odată cu elaborarea celei de-a doua şi, ulterior, a celei de-a treia ediţii a Manualului diagnostic şi statistic al tulburărilor mintale, cunoscute sub numele de DSM II şi DSM III. Abordarea ateoretică vizează depăşirea limitelor cunoştinţelor noastre actuale privind etiologia tulburărilor psihice şi facilitarea comunicării între clinicieni cu orientări teoretice diferite. În cazul DSM III şi DSM IV, adoptarea unui sistem multiaxial de diagnostic este consecinţa ateorismului etiologic ce a făcut necesară înregistrarea ansamblului informaţiilor disponibile: tulburările mintale (Axele I şi II), tulburările sau afecţiunile fizice prezente la persoana evaluată şi susceptibile de a avea importanţă în înţelegerea sau tratamentul cazului (Axa III), problemele psihosociale şi de mediu care ar putea influenţa diagnosticul, tratamentul sau prognosticul tulburărilor mintale (Axa IV) şi, în fine, funcţionarea psihologică, socială şi profesională a persoanei evaluate (Axa V). Pentru a ameliora fidelitatea diagnostică, DSM III şi IV se bazează pe un sistem operaţional de criterii diagnostice. Aceste criterii sunt descriptive, definirea lor este precisă şi univocă. Ele au fost validate empiric şi posedă o înaltă fidelitate inter-evaluatori. Aceste criterii se bazează totuşi pe un raţionament clinic şi nu au fost încă validate complet. Modelul ateoretic este, de fapt, nu un model ateoretic, ci unul care nu validează ca importantă nicio teorie explicativă şi conturează configuraţii patologice plecând de la elemente disparate, ajungând la un excesiv eclectism. Dacă iniţial manualele DSM au stârnit reacţii dintre cele mai entuziaste şi au fost asimilate şi de psihologi drept ghiduri

importante (deşi algoritmii diagnostici pe care îi generează sunt strict modelaţi, conform stereotipiilor gândirii medicale) la ora actuală, există un curent important de reîntoarcere spre conţinuturile psihopatologice clasice ale bolilor. În opinia noastră, modelul ateoretic generează dificultăţi insurmontabile pentru numeroase abordări psihoterapeutice. MODELUL BEHAVIORIST (COMPORTAMENTALIST) Trei principale direcţii în dezvoltarea behaviorismului – primele două bazate pe paradigmele condiţionării clasice şi a condiţionării operante şi, a treia, reprezentată de behaviorismul social sau paradigmatic – au influenţat nu numai intervenţia terapeutică, dar au marcat de asemenea într-o manieră importantă modul de înţelegere al tulburărilor psihopatologice. Potrivit opticii behavioriste, comportamentele anormale şi normale sunt dobândite şi menţinute prin mecanisme identice şi în conformitate cu legile generale ale învăţării. Behavioriştii resping orice cauză internă ca o cauză ultimă a comportamentului şi leagă apariţia oricărui comportament de mediul înconjurător al subiectului. Din acest motiv, clinicienii încearcă să precizeze condiţiile specifice de mediu care preced, acompaniază sau urmează comportamentele studiate. Este vorba de o analiză destinată a preciza variabilele de mediu care sunt în relaţie cu comportamentele respective. Behaviorismul paradigmatic sau social acordă o greutate superioară investigaţiilor sistemelor de personalitate descrise de A.W. Staats şi constituite din repertorii comportamentale de bază. Aceasta implică un examen al fiecărei sfere de personalitate în termeni de lacune comportamentale sau de comportamente incorecte. În cadrul acestei abordări, o importanţă particulară este acordată istoriei perioadei de învăţare a pacientului şi a condiţiilor de învăţare descrise ca lacunare sau inadecvate. MODELUL BIOLOGIC P sihopatologia biologică este o abordare în care accentul este pus în principal pe influenţa modificărilor morfologice sau funcţionale ale sistemului nervos asupra genezei tulburărilor mintale. Teza conform căreia afecţiunile mintale sunt substratul organic este veche şi lucrarea lui E. Kraepelin este, în general, considerată ca apogeul psihiatriei organiciste. Evoluţia ulterioară implică apariţia a două curente: psihobiologia dezvoltată de A. Meyer şi organodinamismul lui H. Ey. În prezent a devenit alarmantă dimensiunea la care tulburările psihice tind să fie explicate şi abordate din perspectivă neurobiologică şi neurochimică, accentuându-se defecte la nivel de receptor, neuromediator, sinapsă etc. şi golindu-se de orice fel de conţinut psihopatologic. Continuarea abordării tulburărilor psihice din această perspectivă organicistă va conduce la îndepărtarea psihologului de psihopatologie şi medicalizarea absolută a acesteia. MODELUL COGNITIVIST Abordarea cognitivistă a psihopatologiei vizează explicarea tulburărilor mintale ţinând cont de procesele prin intermediul cărora o persoană dobândeşte informaţii despre sine şi mediu, asimilându-le pentru a-şi regla comportamentul. Două teorii explică apariţia depresiei. Prima, teoria lui Aaron Beck, poate fi schematizată sub forma unei secvenţe ce cuprinde următoarele cauze: (a) cauzele contributive distale reprezentate de schema depresogenă (care constituie o diateză sau predispoziţie) şi de stresul generat de evenimentele de viaţă negative; (b) cauzele contributive proximale reprezentate de distorsiunile cognitive (diferitele tipuri de erori logice comise de subiect); (c) cauza suficientă proximală constituită din triada negativă (un punct de vedere negativ privind propria sa persoană, judecăţi pesimiste privind lumea exterioară şi un punct de vedere negativ referitor la viitor).

concepută drept „adaptativă”. subiectul atribuie evenimentele de viaţă negative unor factori stabili şi globali. stabili şi globali şi de a considera aceste evenimente ca fiind foarte importante. Demersul conceptual dominant în psihopatologia cognitivistă este actualmente paradigma tratamentului informaţiei. psihologice sau sociologice). cel cu şase niveluri propus de J. este denumită teoria disperării. Spiritul abordării ecosistemice este ilustrat într-o secţiune a acestui capitol. Cercetările acestora sunt influenţate de conceptualizarea „organizaţională” a dezvoltării propuse de H. se schimbă permanent pentru a-şi menţine stabilitatea.Y.M. simptomele unei persoane pot fi considerate drept o metaforă a relaţiilor interpersonale.P. Ecosistemul uman.L. unitate de bază în câmpul ecologiei umane. Printre celelalte contribuţii la constituirea unei abordări a psihopatologiei din perspectiva teoriei dezvoltării. (3) interacţiunea factorilor de stres cu resursele organismului. care conduce la starea de stres. iar. pentru o utilizare diagnostică şi terapeutică. MODELUL ECOSISTEMIC Interacţionismul – sinteză dialectică între personalism şi situaţionism – a evoluat spre abordarea ecosistemică datorită a două progrese epistemologice: teoria generală a sistemelor şi ecologia umană. Ziegler consideră dezvoltarea patologică drept o lipsă de integrare a competenţelor sociale. emoţionale şi cognitive importante pentru adaptarea la un anumit nivel de dezvoltare. Teasdale. Zigler care s-a interesat de psihopatologia adultă – o abordare din perspectiva dezvoltării a psihopatologiei copilului şi adolescentului. E. Reţelele sociale constituie a doua temă utilizată pentru a ilustra abordarea ecosistemică. Briggs. pe de o parte. . pe de altă parte el acordă o mare importanţă acestor evenimente. Acest model are patru componente de bază: (1) persoane care. Ea se referă la o secvenţă care începe prin două cauze contributive distale: (a) apariţia de evenimente de viaţă negative sau neapariţia de evenimente pozitive. (4) psihopatologia. Achenbach constituie – spre deosebire de E. care înseamnă că anumite persoane au tendinţa generală de a atribui evenimentele negative unor factori interni. Seligman şi J. Werner.D. Ea propune o interpretare diferită a noţiunilor de sănătate mintală şi patologie. (2) mediul de unde provin factorii de stres. Numeroase cercetări sunt consacrate tratamentului inconştient al informaţiei. Stachowiak şi S. precum şi a noţiunii de simptom. problematică importantă pentru psihopatolog. Abordarea ecosistemică are importante implicaţii în psihologie. MODELUL DEZVOLTĂRII Printre contribuţiile care au condus la constituirea abordării din perspectiva dezvoltării a psihopatologiei. Cu ajutorul unei metodologii special concepute. Şcoala lui E. A doua contribuţie a rezultat din studiul sistematic al derulării vieţii diferitelor persoane cu scopul de a decela indici privind originile şi dezvoltarea tulburărilor mintale. cum ar fi. Înţelegerea acestui paradox aparent necesită utilizarea unui model cu niveluri multiple. încearcă să înfrunte stresul. de exemplu. M. Abramson.A doua teorie. Prima. elaborată de L. prin modelul interacţionist al psihopatologiei propus de Marsella. cea a lui T. cu resursele de care dispun (biologice. două sunt mai importante. Pattison diferenţiază trei tipuri de reţele sociale – cea a persoanei normale şi cea de tip nevrotic şi psihotic – tipuri de reţele care au implicaţii practice în dezvoltarea strategiilor de intervenţie asupra reţelelor sociale.M. lucrările lui Edward Zigler şi ale colaboratorilor săi ocupă un loc important.E. Cauza contributivă proximală o reprezintă faptul că. În acest cadru. întrucât ea este constituită din configuraţii de răspunsuri psihologice şi fiziologice la stres. (b) o diateză legată de atribuire (stil depresogen de atribuire).

înainte de toate. Pavlov foloseşte pentru prima dată termenul de psihopatologie experimentală şi subliniază importanţa experimentelor pe animale pentru înţelegerea patologiei umane. Psihopatologia experimentală este abordarea consacrată studiului comportamentului patologic experimental sau studiului experimental al comportamentului patologic. Studiul . Actualmente. O a doua direcţie de cercetare este iniţiată de H. precum şi G. ca fiinţă-în-lume. Aceste cercetări au atras atenţia asupra importanţei studiului biochimic al psihozelor şi au arătat că se pot produce în laborator – cu ajutorul bulbocapninei – perturbări psihomotorii de tip catatonic. specifice schizofreniei.P. Preocupaţi de problemele voinţei şi deciziei umane. Abordarea existenţialistă repune în discuţie frontiera dintre „normalitate” şi „patologie”. koro şi amok. întrucât ea permite formularea de ipoteze privind originea tulburărilor psihopatologice. care trăiesc angoasa izolării şi alienării. Freud. Aportul etologiei este şi euristic. reprezentanţii şcolii culturaliste şi neofreudiene americane. prin sindromurile „cu specificitate culturală” sau „legate de cultură” care nu apar decât în anumite comunităţi culturale. existenţa unor invarianţi clinici. încep să studieze realizarea la animal a catatoniei. I. subliniază ceea ce este specific unei anumite culturi şi poate fi ilustrată.MODELUL ETNOPSIHOPATOLOGIC Etnospihopatologia studiază raportul dintre tulburările psihopatologice şi cultura pacientului. numită etică. şi nu drept o simplă proiecţie a teoriilor noastre despre el. psihopatologia existenţialistă. etologia – adică studiul comportamentelor speciilor animale în mediul lor natural – a început să exercite o influenţă metodologică şi conceptuală asupra psihopatologiei. În cadrul acestei orientări trebuie încercată. o descoperire a sa ca fiinţă umană. Devereux. în anii 1928-1930. în studierea efectelor stresului şi cele ale interacţiunii sociale în determinarea unor fenomene psihopatologice. exploratorie şi evaluativă. în special. Această abordare ne arată că persoana umană trebuie considerată drept un proces şi nu un produs. Printre aceste sindromuri pot fi citate latah. Impactul acestor cercetări în plan terapeutic nu a fost însă semnificativ. S. A doua perspectivă. denumită emică. existenţialiştii insistă asupra faptului că fiinţa umană îşi poate influenţa relaţia cu destinul. precum şi pentru înţelegerea tulburărilor în cauză. au adus contribuţii majore la dezvoltarea acestei abordări. Cercetarea bazată pe o abordare etologică cuprinde trei faze: descriptivă. Prima. are implicaţii importante pentru înţelegerea existenţei persoanei care prezintă tulburări psihologice. O componentă importantă a contribuţiei etologilor la înţelegerea manifestărilor psihopatologice este constituită de o descriere minuţioasă a schemelor comportamentale. abordare relativ puţin cunoscută. Baruk şi de Jong care. în etnopsihopatologie se înfruntă două mari perspective. privilegiază universalitatea tulburărilor. făcândune să descoperim o psihopatologie a majorităţii larg răspândită printre membrii societăţii noastre. Această fază descriptivă este un preambul obligatoriu al oricărei cercetări ce vizează formularea de ipoteze privind cauzalitatea faptelor patologice. MODELUL EXPERIMENTAL În 1903. Programele de cercetare ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii asupra tulburărilor depresive şi schizofreniei aduc argumente în favoarea acestei poziţii. MODELUL ETOLOGIC Cu precădere după apariţia teoriei ataşamentului. MODELUL EXISTENŢIALIST Profund influenţată de filosofia existenţialistă de la care împrumută elemente esenţiale ale cadrului teoretic şi o mare parte din vocabular. în special. În ultima perioadă există un interes deosebit. o percepere a pacientului aşa cum este el în realitate.

Prima secţiune a capitolului este consacrată răspunsurilor privind problema caracterului ştiinţific al psihanalizei.experimental al tulburărilor psihopatologice prezentate de pacienţii psihiatrici poate fi ilustrat prin cercetările privind viteza de tratare a informaţiei la persoanele cu schizofrenie. În acest caz. maniei şi melancoliei. Prima este cea a relaţiei dintre apariţia tulburărilor mintale şi apartenenţa la o clasă socială. de exemplu. Prima. ilustrat în acest capitol de studiul asupra spitalizării în psihiatrie. de dezvoltarea puternică a structuralismului. (2) încearcă să descopere care este „experienţa nebuniei” pornind de la cei care au trăit-o şi care devin astfel principalele surse de informaţii şi date. Punctele de vedere cuprinse în aceste răspunsuri sunt grupate în cinci categorii: (1) psihanaliza este o ştiinţă. (4) psihanaliza nu este o ştiinţă. Acest lucru este valabil din motive diferite. ca rezultat al incapacităţii lor de a face faţă problemelor cotidiene. (3) psihanaliza este o ştiinţă hermeneutică. Modelul fenomenologic de cercetare.J. psihopatologia se ocupă mai ales de ceea ce trăiesc bolnavii. este cea a lui K. (5) psihanaliza este altceva. Jaspers. cât şi pentru adversari sau pentru cei care se situează între aceste două poziţii extreme. a experienţelor individuale şi faptul de a concepe boala mintală dintr-o perspectivă funcţională. unele contribuţii ale abordării psihanalitice în psihopatologie au o semnificaţie deosebită: importanţa trecutului personal. Binswanger. important curent de gândire care propune căutarea unor . Goldberg şi Morrison (1963) – tind să sprijine ipoteza „derivei sociale”. Două teme de cercetare ilustrează preocupările specifice câmpului psihopatologiei sociale. care ar putea fi calificată drept descriptivă. MODELUL SOCIAL Psihopatologia socială are două obiecte de studiu principale: (1) rolul factorilor sociali în etiologia manifestărilor psihopatologice (sau sociogeneza acestora). Aportul fenomenologiei a condus la două demersuri principale în psihopatologie. le studiază stările sufleteşti. (2) psihanaliza este parţial o ştiinţă. MODELUL FENOMENOLOGIC Psihopatologia fenomenologică îşi are originile în filosofia germană cu acelaşi nume. (2) repercusiunile bolii mintale asupra relaţiilor pacientului cu mediul său social. a sexualităţii. mai satisfăcătoare. Observarea unor astfel de modificări permite formularea unor ipoteze privind relaţiile dintre ele şi schimbările sociale observate în perioada respectivă. Rezultatele obţinute până acum arată că astfel de relaţii există. mult mai impregnat de referinţe filosofice şi cunoscut mai ales datorită studiilor asupra schizofreniei. ca o tentativă de ajustare. A doua temă abordată este variaţia istorică a datelor epidemiologice. de rezolvare a unor probleme care nu au putut fi rezolvate într-o altă manieră. În ciuda imensităţii operei psihanalitice. în cazul suicidului şi al schizofreniei. mai întâi. atât pentru partizanii ei. are două caracteristici principale: (1) nu caută cauzele unei boli sau ale unei deviaţii care au condus la internare. care afirmă că persoanele atinse de schizofrenie (şi probabil şi de alte tulburări mintale) alunecă spre partea de jos a structurii sociale. MODELUL STRUCTURALIST Apariţia şi dezvoltarea unei abordări structuraliste a psihopatologiei sunt legate. Al doilea demers este cel al lui L. încercând să le dezvăluie semnificaţiile. Datele disponibile – şi în special cele obţinute în cercetarea lui R. MODELUL PSIHANALITIC Abordarea psihanalitică are o importanţă capitală.

În ceea ce priveşte obiectul psihopatologiei. aici fiind mai adevărată ca oriunde în altă parte părerea că acest atribut al omului nu se poate cuantifica precis. descrierea faptelor psihopatologice necesită un instrumentar adecvat ca şi un limbaj corespunzător pentru a obţine acel continuum de nuanţe şi delimitări care alcătuiesc realitatea patologică sau disfuncţională a individului. dublate de existenţa unei discipline psihologice şi sociale. a defini normalul. ca behaviorismul. o specialitate diacritică (H. solidare între ele. Lanteri Laura citat de D. Prelipceanu (1989) stabileşte criteriile de clasificare a teoriilor psihopatologice: concepţia psihiatrică iniţială. Considerăm această direcţie una extrem de limitată care nu corespunde globalităţii reprezentată de persoana aflată în suferinţă. psihanaliza. Enăchescu. nealterat funcţional şi morfologic. adăugând că descoperirea unei structuri trebuie să permită o formalizare. o rezultantă complexă a unei mulţimi de parametri ai vieţii organice şi sociale aflaţi în echilibru dinamic. A existat şi există tendinţa de a descrie situaţii psihopatologice cu ajutorul unor teste sau chestionare. ca teoriile sociogenetice). 2000) Desigur. Introducerea în psihiatrie a conceptului de normalitate a ideii de normă pare să clarifice întrucâtva problema psihiatriei. Manifestarea acestei stări de sănătate ar fi existenţa unei judecăţi şi a unei viziuni realist-logice asupra lumii. extensiunea domeniului psihiatric a avut în vedere teorii care pretind că studiază totalitatea psihismului sau numai un sector modificat patologic al acestuia. sau sociologice. 1. ci persoana umană în toate ipostazele organizării sale multinivelare. 1. la fel şi sănătatea mintală. aşa cum arătam. Jaspers. Conceptul de normalitate Normalitatea. antipsihiatria) de cele extrinseci acestui domeniu (psihologice. pare complicat. în opinia lui K. Ca şi în alte domenii de studiu ale medicinii. decât cu criterii şi limite care să o ajute să nu-şi depăşească atribuţiile. pentru care diferenţa normal/patologic reprezintă principalul obiect de lucru. Acest criteriu permite validarea teoriilor psihopatologice în funcţie de sectoarele de patologie psihică efectiv studiate. prin urmare. acesta nu este individul în sens restrâns. în cazul nostru cea mintală pare a fi o vastă sinteză. Legat de noţiunea de structură. . ce se proiectează pe modelul genetic al existenţei individuale. în istoria sa vitală. de transformare şi autoreglare. criteriul sincronic sau diacronic al abordării explicative psihiatrice.explicaţii prin folosirea noţiunii de structură. adică sănătatea. organodinamismul. pe fundalul bucuriei de a trăi şi al echilibrului introversie-extroversie. Piaget insistă pe caracterul ei de totalitate. G. Nivele în organizarea persoanei Personalitatea Corpul + psihismul (soma + psyche) Fiinţa umană Supraeu + conştiinţă umană Individul social Persoana umană ca instituţie social-juridică Fiinţa istorică Existenţa persoanei în sens psihobiografic Fiinţa metafizică Persoana ca proiecţie sau ca transsubiectivitate individuală (după C. care diferenţiază teoriile intrinseci domeniului psihiatric (ca organicismul. Aceasta poate fi definită drept aranjamentul în care părţile sunt dependente de întreg şi. în primul rând.4. aceasta fiind. Ey). J. în special în domeniul medicinii.3. Obiectul psihopatologiei Ambiţia psihopatologiei de a cuceri în întregime un domeniu imens nu se poate realiza.

anormalitate. au domenii de definiţie şi de descriere de fapt ele se completează una pe cealaltă şi numai însumarea lor poate da imaginea cea mai apropiată de real. el este una. interferenţele şi imixtiunile celor două domenii fiind un imprevizibil labirint. orice încercare de standardizare. normalul nu pare o limită. limita normal-patologic este extrem de complicată. normalitatea ar trebui să cuprindă porţiunea majoritară dintr-un continuum. a regulilor şi legilor.5. iar anormalitatea să reprezinte mica porţiune rămasă. Dacă toate comportamentele ar fi înscrise pe o scală. conştiinţă clară a eului personal 2. îmbinarea plăcerilor imediate cu cele de perspectivă M. unul căutând să-şi crească. capacitate de orientare în viaţă 3. normalitatea şi anormalitatea sunt teme de reflexie şi delimitare conceptuală şi pentru alte domenii ştiinţifice care au în centrul preocupărilor lor omul. conştiinţă clară a interesului social 11. autoacceptare 5. iar boala la procese morbide. aşa cum arătam. gândire realistă 12. Boala poate fi privită ca o greşeală în organizarea terenului pe care se înscrie textul vieţii. pe când boala este un fapt individual cu o anumită procesualitate. Lăzărescu subliniază că se cere precizat ce se înţelege prin normalitate (şi inclusiv sănătate). care şi-a propus întotdeauna o revenire în cadrul normalului. Diferite perspective ale normalităţii Normalitatea ca sănătate Desigur. boala mintală dezorganizează individul în propria sa normativitate constrângându-l la pierderea din . Problematica cuplului normalitate-anormalitate este mai apropiată de „generalitatea” normelor. celălalt să-şi scadă în permanenţă nivelul organizaţional sau poate entropia informaţională. nivel înalt de toleranţă la frustrare 4. flexibilitate în gândire şi acţiunea 6. Ne aflăm în prezenţa unor nisipuri mişcătoare pe care este schiţată fragila graniţă dintre două sisteme. este un fundal. Ionescu (1995) face o distincţie între anormalitate şi boală arătând că anormalitatea se referă la conduite şi comportamente. Prima perspectivă. a abordării statistice. acceptarea incertitudinii şi capacitatea de ajustare a acesteia 13. această imagine deformată fiind de fapt o răsturnare pesimistă a perspectivei medicale. În plus. care consideră că psihiatria este centrată pe anormalitate. adică de cazuistică.CRITERII DE NORMALITATE (după Ellis şi Diamond) 1. Nu suntem de acord cu părerea unor autori. angajarea în activităţi creatoare 9. Anormalitatea s-ar referi la structură şi organizare psihică. deşi acestea sunt unice. deşi din perspectiva bolii. lovindu-se de un previzibil eşec. realism şi gândire antiutopică 7. pe când problematica „bolii” e mai legată de „concretul” cazului dat. Concepte mai largi decât cele de sănătate şi boală. boală şi defect. angajarea moderată şi prudentă în activităţi riscante 10. Niciun univers nu este mai greu de analizat decât psihismul şi nicio nebuloasă mai complicată decât individul. 1. cea a normalităţii ca sănătate este una tradiţională cei mai mulţi medici şi printre aceştia şi psihiatri echivalând normalitatea cu starea de sănătate căreia i se atribuie caracterul unui fenomen universal. asumarea responsabilităţii pentru tulburările sale emoţionale 8. G. Patru perspective par să înglobeze majoritatea numeroaselor concepte clinice şi/sau teoretice care se referă la normalitate dar.

dar şi o ruptură diacronică între prezent şi trecut. Desigur. infarctul miocardic. patologicul este reprezentat de un amalgam complicat de abateri cantitative care. în absenţa unor factori biologici favorizanţi preexistenţi. criteriul axiologic fiind inoperant de la o epocă la alta. între semnificaţia unor fapte. armonioasă şi optimală a aparatului mintal având drept rezultantă o funcţionalitate optimă. Acesta poate fi exemplificat prin unele „tipuri ideale” pe care le descrie. comunitar. desigur. ea neavând cursivitate. un subiect îşi împlineşte rolul funcţional pentru care există în economia sistemului supraiacent din care face parte. Norma ideală (valorică) stabileşte un ideal de normalitate atâtdin punct de vedere individual. pe când boala este un dezechilibru la toate nivelurile organismului. nu pare totuşi semnificativ decât parţial în cadrul psihopatologiei. o persoană. Normalitatea ideală defineşte felul în care individul şi comunitatea consideră că persoana ar trebui să fie. aşa cum ar fi ulcerul. prescriptive. Istoricitatea acestui normal ideal este foarte relativă. Din păcate. ca o tulburare a organizării. ca un deziderat. Faptul psihopatologic este. normalitatea este percepută ca o îmbinare echilibrată. Cu toate că această abordare a fost utilizată mai mult în biologie şi psihologie. impunându-se. ne demonstrează des citata categorisire kraepeliniană. Antropologia şi psihiatria transculturală au atras pe bună dreptate atenţia asupra diferenţierii care există în cadrul diverselor civilizaţii. legende şi epopei. Ey arată că bolnavul mintal este privat atât de libertatea exterioară cât şi de cea internă. sentiment direct şi concret al suferinţei şi neputinţei. schimbările temporale devin esenţiale pentru completa definiţie a normalităţii. normalitatea – ca proces – consideră esenţiale schimbările şi procesele mai mult decât o definire transversală a normalităţii. G.a. deci pe terenul normalităţii fizice. abaterile de tip cantitativ fiind pe al doilea plan faţă de cele calitative. cât şi comunitar. Luând în considerare această definiţie. statal. Patologic implică „patos”. ba chiar şi pentru intervale restrânse de timp. F. sentimentul unei vieţi nemulţumitoare. Dificultatea sporeşte atunci când anormalitatea. deşi această normă pare să fie cea care ne interesează. ea şi-a căpătat prin extensia scalelor şi testelor o utilizare tot mai importantă în psihiatrie. dar percepţia lui de către specialist se va face după aceleaşi reguli ale cunoaşterii diferenţiale. S. Din această perspectivă. mai greu sesizabil decât o plagă sau o anomalie biochimică.). modele educaţionale. K. între valorile acceptate ca normale. o ficţiune ideală. Nu se poate răspunde la întrebarea „care este rolul funcţional pentru care o persoană există?” . Freud afirma despre normalitate un Ego normal este ca şi normalitatea în general. ea este fixistă şi deterministă. Ionescu consideră sănătatea ca o stare ideală. legate prin fire nevăzute. ca o descompunere. care includea în rândul anormalilor pe scriitorii de anonime alături de ucigaşii de copii. Cu alte cuvinte. ş. O tulburare afectivă poate genera o afecţiune până nu demult considerată pur somatică. istoric şi geografic (etnic.această cauză a direcţiei existenţiale.) care reflectă măsura în care un organism. Un alt mod de a aprecia normalitatea este perspectiva responsivă sau funcţională ( Kolle. normativitatea ideală nu este şi nici nu poate fi niciodată atinsă efectiv cu atât mai mult cu cât ea variază mult în funcţie de contextul sociocultural. Semnul patologic este totdeauna diferenţial marcând o ruptură sincronică între bolnav şi nebolnav. Cloutier afirmă conceptul de sănătate mintală nu poate fi înţeles decât prin sistemul de valori al unei colectivităţi. de asemenea. Normalul. acolo unde sănătatea (normalitatea) psihică se integrează cu cea fizică. religios. le invocă şi le promovează o anumită cultură şi care se exprimă în formulări normative. alcătuiesc un tablou clinic distinct. Relaţia se complică în plus atunci când intră în joc planuri diverse. sumate. H. Că este aşa. istoria respectivului grup. mitologia şi mistica. Colectivităţile umane concrete îşi organizează existenţa în raport cu idealuri comunitare în care transpar legi. dintre care astăzi doar ultimii mai păstrează eticheta de anormali. credinţe. ca normă statistică.

3.1.2. în linii mari. etapele de desfăşurare ale procesului de adaptare. Adaptare şi boală Termenul de adaptare a fost preluat şi de psihiatrie. Regresia ar fi una dintre aceste inadecvări adaptative. resimţite dureros de subiectul care rămâne în restul timpului „în afara jocului”. considerând inadecvate acele mecanisme de adaptare care generează boala psihică. pentru a coborî către unul mult mai redus. A. Psihanaliza va susţine acest punct de vedere. insuficientă sau inadecvată. cât şi de stres.1. urmează. deşi aceasta nu mai este în legătură directă cu concepţia iniţială. Boală psihică şi ecosistem 2. Enăchescu nevrozele . subiectul renunţând la adaptare la nivelul de solicitare cerut.2. După C. Nevrozele reprezintă o slabă capacitate adaptativă la lume şi la problemele personale. Personalitate normală şi patologică.4. 2. care a dezvoltat în context o adevărată patologie legată atât de adaptare. Adaptare şi boală 2. Meyer va defini boala mintală ca o adaptare greşită. Conceptul de boală psihică 2. Stigmatizarea bolnavului psihic 2.

trebuie nuanţată însăşi semnificaţia psihologică a eşecului. efectul „dezadaptării”. dezadaptarea. Se ştie că adaptarea presupune. Psihiatria modernă beneficiază de un important aport terapeutic. dacă îndeobşte eşecul este. Uneori blocarea la timpul cuvenit a unei simple reacţii sau a unei operaţii complexe este de o importanţă fundamentală pentru însăşi existenţa fizică a persoanei. Dezadaptarea este aici un efect. adaptarea este un echilibru care se stabileşte între personalitate şi lumea înconjurătoare. ia forma unor acţiuni mintale şi motorii. Dar sunt destule situaţii când efortul adaptativ nu presupune declanşarea. destabilizări şi alte dereglări ale funcţiilor umane. obiecte etc. stres. deoarece perioada ultimilor 50 de ani a însemnat apariţia primelor medicamente cu efect clar terapeutic în ceea ce priveşte bolile mintale (anxiolitice. cât şi prin scheme comportamentale a căror finalitate este doar presupusă. dureri. resursele. dificultăţi obiective şi subiective în prezenţa. ca şi antipsihiatria). urmând să fie validate. care atinge la nivelul personalităţii nivelul de maximă complexitate. în expresia sa concretă. prin perturbarea la diverse nivele şi din variate incidente a structurilor funcţionale ale individului în perspectivă corporal-biologică sau psihicconştientă. adaptarea este un fenomen cu vădite tente finaliste. precum şi a . ceea ce implică chiar şi asumarea riscului unui eşec. boala reprezintă o formă de existenţă a materiei vii caracterizată prin apariţia procesului ce implică tulburarea unităţii forţelor din organism (integritatea) şi a organismului cu mediul (integrarea). un efort adaptativ care. adaptarea şi eficienţa în cadrul vieţii sociale. După părerea noastră. neuroleptice. Exagerările în acest sens au fost sancţionate cu respingerea de către majoritatea psihiatrilor (vezi în acest sens exagerările reacţioniste ale psihiatriei americane din deceniile 4-6. izoleptice). lume constituită din persoane. stoparea acestora. Aceasta înseamnă că adaptarea se poate realiza atât prin mecanisme stereotipe sau scheme comportamentale asimilate şi algoritmizate. Mai mult decât atât. În acest sens. ci întreruperea. trebuie nuanţat înţelesul noţiunii de adaptare în ceea ce priveşte aspectul general de fenomen dinamic. şi nu o cauză a bolii. în sensul că. adaptarea ne permite să căutăm starea de sănătate. 2. în general. În acest context.ar apărea ca un conflict între acţiunea practică şi rezultatele acesteia. situaţii. uneori este întruchiparea explorărilor cu finalitate adaptativă.2. La acestea se adaugă dezvoltarea fără precedent a tehnicilor şi metodelor de psihoterapie. competenţele şi alte aspecte ale succesului funcţionării umane. În practica curentă statisticile arată că 20-25% din pacienţii medicului de familie au tulburări psihiatrice sau importante probleme psihologice. Conceptul de boală psihică Pentru înţelegerea dinamicii raportului sănătate-boală. de cele mai multe ori. de regulă. Adaptarea oferă celor care evaluează starea de sănătate şi specialiştilor un nou şi contrastant aspect al conceptualizării stării de sănătate şi bolilor. Boala psihică este considerată o problemă de sănătate publică dintre cele mai importante datorită frecvenţei pe care tulburările psihice le au în populaţie şi costurilor extrem de ridicate pe care tratamentul şi incapacitatea temporară de muncă le generează. antidepresive. focalizându-se pe tulburări. În procesele organice şi în endogenii nu se mai poate vorbi despre adaptare ca mecanism fundamental declanşator sau patoplastic. mai mult sau mai puţin evidente în exterior. În al doilea rând. deci este semnificantul începutului unui proces de tip adaptativ. Perturbarea indusă de boală determină un minus şi o dizarmonie a ansamblului unitar al persoanei. spaţiu cultural. trebuie să apelăm la noţiunea de proces patologic. După cum rezultă din cele de mai sus. Boala umană se caracterizează. moartea nefirească (prin accident) ori evoluţia spre constituirea defectualităţii sau deteriorării grave. menţinerea sau modificarea unor scheme comportamentale anume. involuţia.

reţelelor de suport social care permit menţinerea pacienţilor inseraţi în mediul profesional şi familiar. la fel ca în orice altă boală somatică. fie efortului constituit de încercarea de reechilibrare. genetică şi neurochimie. 2. psihologică. Boală psihică şi ecosistem Boala psihică trebuie considerată ca interesând întreaga fiinţă umană în complexitatea ei biologică. care este un model integrativ în măsură să pună în acord cele trei orientări anterioare. Deci socialul nu poate fi separat. În condiţiile vieţii contemporane. cât şi planul terapiei propriuzise. Modelul biopsihosocial este derivat din teoria generală a sistemelor. Acest model este cel mai apropiat de modelul medical şi pare să ofere o perspectivă optimistă datorită extraordinarelor progrese făcute de biologia moleculară. culturale. Conţinutul conceptului de sănătate mintală este determinat de calitatea raportului personalitate-mediu. cauzele bolii mintale pot fi descoperite în totalitate şi. precum şi în Şcoala de la Bucureşti. . dar care din punct de vedere terapeutic a eşuat în numeroase situaţii dovedindu-se complet ineficient în psihoze. consideră că boala mintală este un fenomen biologic. ci sunt dependente şi de factorii socioculturali. dezorganizare (destructurare). Ele nu se realizează exclusiv prin mecanisme biologice. El insistă asupra terapiei consecinţelor bolii psihice atât în planul descifrării patologiei. Adepţii acestui model au credinţa că. Există. Lăzărescu. Ecosistemul uman în care se manifestă sănătatea şi boala nu este izolat şi nici static. Modelul cu adevărat operant în psihiatrie este modelul biopsihosocial. Acest model este interesat de impactul pe care boala psihică îl are nu doar asupra individului. Acestea sunt: − modelul psihanalitic. pleacă de la coordonate antropologice şi culturale care prin aportul său teoretic a reuşit să găsească explicaţii plauzibile pentru majoritatea faptelor psihopatologice. Această disfuncţionalitate se datorează fie absenţei instanţelor psihice superioare. epistemologice şi dinamice. axiologică şi socială. în profesorul Petre Brânzei şi colectivul de la Spitalul de Psihiatrie Socola. G. probabil eliminate într-un timp relativ scurt. − modelul biologic. relaţiile omului cu factorii de mediu s-au complicat. prezentând manifestări care nu sunt evidente în starea normală. ci şi asupra familiei şi grupului social din care individul face parte.3. Din punct de vedere explicativ. prin cercetare neorobiologică şi biochimică. ci şi sociale. sistemică a comportamentului uman şi a bolii. acest model are numeroase lacune. ca analiza normalităţii psihice a psihismului văzut cu un „multiplex” să implice nu numai corelaţii biologice. Sistemul psihologic pune accentul pe impactul factorilor psihodinamici al motivaţiei şi personalităţii privind trăirea bolii şi reacţia la ea. având diverse cauze genetice şi mezologice. După M. − modelul psihosociologic pune în valoare influenţa factorilor sociali atât în determinarea cât şi în tratamentul bolilor. trei direcţii explicative în ceea ce priveşte boala psihică pe care le considerăm complementare. structural şi molecular al bolii şi impactul său asupra funcţionării biologice a pacientului. Psihismul subiectului se reorganizează la un nivel inferior. Sistemul biologic pune accentul pe substratul atomic. boala psihică constă într-o denivelare (simplificare). care se adaugă şi mijlocesc relaţiile dintre om şi natură. la oara actuală. Engel a fost cel mai important susţinător al modelului după care se pune accentul pe abordarea integrată. de reorganizare în situaţia deficitară dată. Sistemul social pune accentul pe influenţele culturale de mediu şi familiale asupra exprimării bolii şi trăirii ei. Şcoala românească de psihiatrie a avut importanţi susţinători şi reprezentanţi ai acestui model. dar nici identificat cu naturalul. acest model pare să fie însă o replică al celui psihanalitic. dezechilibrare (dizarmonie) a vieţii psihice conştiente a persoanei. Apare deci evident.

propria persoană. Prima se referea la semne corporale. de echilibrul ecologic. Un om devine bolnav psihic din momentul în care nu-şi mai este suficient sieşi. În lucrarea sa „ Uomo . acordând o atenţie şi o preocupare crescută pentru propriul corp. se sprijină pe teoriile care se referă la slăbiciunea morală. iar..Nu putem să nu reţinem că este caracteristic contemporaneităţii. de fapt. Stigmatizarea bolnavului psihic STIGMA – derivă din limba greacă şi se referă la semne corporale desemnate să exprime ceva neobişnuit şi nefavorabil despre statutul moral al stigmatizatului. cineva care trebuia evitat. 2. faptul că dezvoltarea tuturor laturilor vieţii sociale a devenit tot mai dependentă de natură. Totuşi. M. în afara regenerării intercurente”. 1998). ori neacceptându-i nici pe alţii). Boala psihică anulează capacitatea de autodepăşire şi de creaţie a subiectului şi poate conduce la diverse forme şi intensităţi de defect psihic (Lăzărescu. Capacitatea subiectului de a se autoadministra raţional diminuează şi perturbă libertatea lui interioară. etnie. prin şi cu ei. Cornuţiu. capacitatea de integrare a persoanei în plan sociocultural sunt de asemenea grav afectate. înstrăinată de viaţa comunitară sociospirituală. în formele severe ale bolii psihice. Boala se referă. Ideile lui reluau. distingând stigmate morale (întârziere intelectuală sau afectivă. desprinsă de însăşi existenţa umană. Dar ea va fi şi absenţa libertăţii interioare a subiectului. după care corpul traduce calităţile trupului. făcând eforturi pentru a se accepta (ori neacceptându-se. Relaţiile ecologice omnatură. are un anumit tablou clinic. naţionalitate şi orientare sexuală. concepţii mai vechi. Goffman (1963). un criminal sau un trădător. Istoria este plină de exemple de stigmatizare în funcţie de rasă. În perioada creştinismului s-au adăugat alte două modificări metaforice. Termenul a cunoscut o deosebită vogă în secolul al XIX-lea. la o stare anormală cu o cauzalitate determinată. Magnan a precizat conţinutul termenului. apărute sub o formă „sublimată” în teoria frenologică a lui Gall. intersubiectivitatea. inadaptare socială) şi stigmate fizice (atrofii. A doua se referea la semnele corporale ale unei boli somatice în clasica stigmată a leprei sau a cirozei alcoolice avansate. trebuie privite prin interacţiunea lor. ori lipsindu-se de valori ( G. Comunicarea interpersonală. fizice ale spiritualităţii sau harului divin. incapacitatea de a se adapta armonios în mijlocul colectivităţii şi imposibilitatea de a crea pentru semeni. Boala psihică este şi va rămâne o dimensiune (poate cea mai tragică) a fiinţei umane şi prin aceasta ea va cuprinde întotdeauna tot ceea ce alcătuieşte umanul din noi. fiind legat de teoria degenerării elaborată de Morel care l-a introdus în limbajul psihiatric. individul apare ca o fiinţă „alienată”. Lombroso va relua argumentul stigmatizării pentru a-şi construi celebra sa teorie (prea puţin ştiinţifică şi nu mai puţin periculoasă) asupra antropologiei criminale. analizând stigma. asemenea semne erau cicatrici corporale care semnificau faptul că acela care le avea era un sclav. cu un debut precizabil (apare la un moment dat mai mult sau mai puţin favorabil apariţiei sale). aşa numitele ’stigmata’ incluzând erupţii şi răni corporale asemănătoare cu cele pe care le suferise Iisus. Stigmatizarea suferindului psihic. o anumită tendinţă evolutivă şi un răspuns terapeutic specific. cu evidenţierea contradicţiilor ce pot apărea în cadrul interacţiunii dintre mediul social şi individual. hipertrofii şi distrofii). un anumit substrat. contaminare şi culpabilitate.4. sex.societate. ca şi funcţionarea fizică şi mintală. E. El a arătat în 1895 că degenerescenţa se traduce prin „stigmate permanente şi esenţialmente progresive. În acest sens. în genere. folosirea convenţională contemporană a conceptului de stigma implică noţiunea unei caracteristici care discreditează persoana respectivă. boala va dezorganiza esenţa umană în tot ce are ea definitoriu. de rezervele ei. interogând fără a-şi găsi răspunsul şi liniştea în propriile valori. a subliniat faptul că persoana cu o stigmă este mult mai adesea definită ca fiind mai puţin umană şi că pentru a explica şi justifica stigmatizarea fiinţelor umane se recurge întotdeauna o ideologie particulară. de exemplu. periculozitate. în special în public. 1995). statut social.

Căzută în desuetudine pentru lumea ştiinţifică. malformaţii craniene etc.criminale”. Stigma reduce accesul pacienţilor la resurse şi diferite oportunităţi (cum ar fi un loc de muncă) şi duce la scăderea stimei de sine. el identifică pentru aşa-numitul criminal înnăscut. anxietatea şi depresia sunt doar câteva dintre stările pe care le trăieşte pacientul. Scăderea autostimei. ar necesita anumite măsuri specifice. la rândul lor. sentimentele de jenă. Cei mai mulţi dintre noi capătă prejudecăţi privind boala psihică din timpul micii copilării şi dobândesc anumite expectaţii. Asemenea expectaţii şi convingeri sunt de obicei reafirmate şi consolidate prin interacţiunile sociale ulterioare. stigma generează discriminare şi abuz. prognatismul. . Mai mult. eşec. dezvoltarea exagerată a pomeţilor etc. În cele mai multe dintre formele sale publice. dispunerea şi frecvenţa pilozităţii faciale. „maniac”. fiind folosită ca „argument ştiinţific” de unele ideologii. endocrine. „sisi”. accepţiunea termenului este mult restrânsă. ratare. sociobiologia contemporană încearcă transpunerea „stigmatelor” la nivel genetic. limbajul privitor la sănătatea mintală a fost integrat în discursul public într-o manieră care stigmatizează explicit – folosirea unor cuvinte ca „dement”. sub o formă „elevată”. printre care asimetria facială. Nucleul stigmatizării bolnavilor psihici şi a acelora care îi îngrijesc se bazează pe câteva convingeri şi prejudecăţi care. această teorie nu a fost însă uitată de publicul larg. În prezent. pentru a dovedi inegalitatea biologică a indivizilor. De altfel. în timp. la izolare şi nefericire. „diliu”. recunoscându-se că anumite aspecte morfologice sunt corelate cu anumite aspecte fizice în cazul unor boli genetice. Convingere eronate − Boala psihică – falsă boală − Boală simulată − Acuze exagerate − Evitarea responsabilităţilor − Bolnavii trebuie făcuţi responsabili de acţiunile lor şi trebuie să li se nege ipostaza de suferinzi (rolul de bolnavi) Bolnavul psihic • este periculos • este contagios • dă dovadă de slăbiciune • este vinovat Mituri care fac rău – Să le confruntăm cu realitatea! Tulburările mintale sunt doar rodul imaginaţiei persoanei afectate? Nu. temut şi respins duce la amânarea şi uneori la evitarea consultului psihiatric. imaginaţia bogată a acestei vârste dezvoltă pe baza unor informaţii neclare cu un conţinut ameninţător anumite tipuri de expectaţii privind boala psihică. Sunt boli reale care generează suferinţă şi dizabilitate. cu implicaţii severe în evoluţia bolii. „sonat” – prin acestea denigrându-i pe cei bolnavi şi întregul domeniu al sănătăţii mintale. Teoria stigmatelor a putut îmbrăca aspecte profund negative în plan sociopolitic. o serie de stigmate „sigure”. Ascunderea suferinţei psihice din teama de a fi ironizat. Abuzul politic din psihiatrie i-a determinat pe psihiatri să fie atenţi la pericolul profesional de a fi folosiţi ca agenţi în controlul social şi de a contribui la procesul stigmatizării bolnavilor psihici. Consecinţele stigmatizării bolnavului psihic sunt numeroase şi dramatice.

este legată atât de gene cât şi de factori sociali. 2002) . durata şi severitatea tulburărilor mintale. Trebuie pur şi simplu să închidem persoanele care au tulburări mintale? Nu. Tulburările mintale sunt determinate de slăbiciuni de caracter? Nu. Persoanele cu tulburări mintale nu suferă doar din cauza bolii lor. • Sărăcia extremă. suicid. • Tulburările mintale pot fi diagnosticate şi tratate înainte de a fi prea târziu. A nega realitatea bolilor psihice este ca şi cum ai nega existenţa cancerului.• Deja pentru multe tulburări mintale au fost descrise anormalităţile de infrastructură biologică. războiul sunt factori care influenţează apariţia. motivând că nu poţi vedea celulele anormale cu ochiul liber. („ Deschideţi calea bolnavilor psihici” Liga Română de Sănătate Mintală. în clinici. ci şi datorită stigmatizării sociale care împiedică adesea reintegrarea deplină în societate. în centre de zi. Persoanele cu tulburări mintale pot funcţiona social şi nu trebuie izolate. • Se ştie că depresia este asociată cu modificări ale unor substanţe chimice din creier. Pierderea locului de muncă este asociată cu abuzul de alcool. caracterizată de episoade de expansivitate. Indivizii reacţionează diferit la stres. locuri de muncă protejate. putând fi tranzitorii (cum ar fi tulburarea acută de stres). tulburările mintale variază cu severitate. depresie. • Reabilitarea şi reinserţia socială se poate face prin grupuri de sprijin social. locuinţe protejate. alternând cu episoade depresive) sau cronice şi progresive (cum ar fi schizofrenia). • Influenţele sociale pot contribui semnificativ la dezvoltarea diverselor tulburări. • Ca şi bolile fizice. Pierderea unei persoane dragi poate determina depresie. Aceste tulburări au cauze biologice. psihologice şi sociale. • Dependenţa de alcool. în secţii psihiatrice din spitalele generale. • S-a demonstrat că unele gene sunt implicate în schizofrenie şi în boala Alzheimer. periodice (cum ar fi tulburarea afectivă bipolară. • Astăzi este posibil să tratăm persoanele cu tulburări mintale în diverse locuri: acasă. catalogată altădată drept un viciu decurgând dintr-o slăbiciune de caracter.

ea oferă informaţia elementară asupra realităţii externe. Percepţia este simţită şi constatată ca un fapt unic şi omogen. le producem percepţiei. cât şi asupra propriului organism. este un desen neterminat Senzaţiile au caracter de prospeţime senzorială Depind de voinţă. în ceea ce priveşte integrarea informaţiei. trăirea acesteia de către subiect. 3. realizarea imaginii perceptive. Deşi fenomene psihice primare. detailată este un desen terminat Caracter de imagine (subiectivitate) Apare în spaţiul intern. trebuie să fie concepută nu numai ca în ansamblul de însuşiri. pot fi create şi numai unele elemente sunt adecvate obiectelor transformate de voinţă. cu detalii izolate. ci şi de raporturi spaţio-temporale. subiectul generalizează şi totodată integrează în istoria sa existenţială obiectul sau fenomenul perceput suprasemnificându-l personal. Ea nu reflectă decât însuşiri relativ izolate. memorie. Senzaţia nu este deci identică stimulului reflectat. ea fiind de fapt percepţia realităţii. ci ea este de natură ideală. Iată de ce vom continua să preferăm o abordare didactică a semiologiei. Din motive pragmatice. plurimodal. subiectiv Este incompletă. Tulburările de atenţie Semiologie psihiatrică Ca în orice alt domeniu şi în psihologia clinică stăpânirea corectă a limbajului de specialitate şi folosirea unor termeni a căror semnificaţie să fie identică pentru toţi receptorii de mesaj este condiţia primordială a reuşitei. Semiologia proceselor cognitive. ci antrenează o serie întreagă de procese afectivcognitive. percepţia nu este un fenomen analizabil decât în interacţiunea ei complexă cu celelalte funcţii psihice – gândire. Tulburările percepţiei. conştientizată. Tulburările percepţiei 3. obiectiv Este completă. . Senzaţia furnizează informaţii despre realitatea externă sau a propriului organism. recunoscut de eul nostru (Guiraud). sunt independente de voinţă şi nu cu sentimentul de activitate pot fi create prin voinţă. Tulburările de atenţie. transformând excitaţia de la nivelul receptorilor în imagine subiectivă la nivelul analizatorilor corticali. Act complex. fiind o rezultantă a corelării dinamice a operaţiilor de analiză şi sinteză a datelor senzoriale. afectivitate. vom prezenta aceste elemente semiologice într-o manieră sistematică şi operaţională care nu va face apel la formalizări teoretice sau la tentante prezentări fenomenologice.1.3. 3. fără a putea da date despre obiect ca tot unitar.1.2. caracterizându-se prin specificitate individuală şi valorizare socială. Percepţia constituie un nivel superior pe plan calitativ. provenind din lumea exterioară. le acceptăm cu sentimentul de pasivitate Aşa cum am arătat. Jaspers a evidenţiat principalele caracteristici şi elemente de diferenţiere dintre cele două procese: PERCEPŢIA REPREZENTAREA Caracter de corporalitate (obiectivitate) Apare în spaţiul exterior. Tulburările percepţiei Activitatea senzorial-perceptivă este procesul cognitiv prin care se produce reflectarea directă şi unitară a ansamblului dimensiunilor şi însuşirilor obiectuale. elementare senzaţiile şi percepţiile nu se desfăşoară izolat. Denumind prin cuvânt conţinutul abstract al imaginii perceptive.

Se întâlneşte în stări reactive.. oligofrenii. alungite sau lărgite – dismegalopsii. care determină incapacitatea subiectului de a recunoaşte obiectele după calităţile lor senzoriale. Spre deosebire de acestea. prelungită. modificări fiziologice ale stării de conştienţă – iluzii hipnapompice şi hipnogogice. analizatorii (receptori periferici şi cale) fiind intacţi. Falsele nerecunoaşteri – fenomenele de tip niciodată văzut. a mediului perceptiv sau a condiţiilor interne (subiective). subiectul nu încearcă să corecteze percepţia deformată. euforie). mai nete sau mai şterse. Iluzii fiziologice – se produc prin modificarea condiţiilor perceptive (obiective). Jaspers) în care complementul imaginativ al percepţiei atinge gradul maxim de bogăţie. fie mai slabe. LSD. tulburări de conştiinţă mai ales cele cantitative. Pareidoliile – sunt iluzii caracterizate prin deosebita intensitate şi vivacitate a fenomenului iluzoriu („entitate materială”. o Iluzii prin modificarea mediului perceptual – stimulare monotonă. modificării axelor de referinţă. debutul unor afecţiuni psihotice. Percepţia este completată imaginativ. semnificaţia patologică creşte. în iluziile patologice. se întâlnesc iluzii vizuale (obiectele par mai mari – macropsii. cunoscut. depăşirea capacităţii de discriminare a unui analizator. intoxicaţii. cunoscut. considerând-o imagine veridică a realităţii.CLASIFICAREA TULBURĂRILOR DE PERCEPŢIE Hiperestezia este reprezentată de o coborâre a pragului senzorial. trăit. resimţită de subiect ca o creştere neplăcută a intensităţii senzaţiilor privind un singur analizator sau ansamblul lor – hiperestezi generală. Iluziile apar frecvent la subiecţii normali. iluzii optico-geometrice datorate reflexiei optice. Hipoestezia reprezintă creşterea pragului senzorial. deformate – metamorfopsii. o Iluzii prin modificarea condiţiilor interne (subiective): prin tulburări de atenţie (false identificări). cu scăderea numărului de excitanţi receptaţi. obiectele sunt mai îndepărtate – teleopsii). Critica variabilă şi participarea afectivă intensă le conferă un caracter de tranziţie către fenomenele halucinatorii (H. din stări afective (frică. Alte iluzii – pot fi considerate ca patologice. În aceste iluzii rolul principal în mecanismul lor de producere revine tulburărilor mnezice. depresie accese paroxistice isterice. iluziile au fost clasificate în: Iluzii fiziologice şi iluzii patologice. Iluzia este o percepţie cu stimul real şi specific. . Agnoziile reprezintă deficite psihosenzoriale. În categoria iluziilor patologice se înscriu: Falsele recunoaşteri – fenomenele de tipul deja văzut. Această deformare priveşte mai mult calităţile senzoriale decât identificarea sau sensul elementelor percepute. auditive (sunetele sunt fie mai intense. Se întâlneşte în surmenaj. refracţiei. neurastenii. deprivare senzorială. distanţa dintre obiecte este modificată – poropsii. suprasolicitare şi surmenaj. În ordinea frecvenţei lor după modalităţile senzoriale. trăit. mai distincte. psilocibină. debutul bolilor infecţioase. schizofrenie. însoţită de diminuarea intensităţii senzaţiilor. anxietate. mai mici – micropsii. la care se adaugă iluzia sosiilor. Pornind de la aceste considerente. hipertiroidie. stări de oboseală. Apare în intoxicaţii cu mescalină. dacă subiectul nu are tendinţa de corectare a deformării percepţiei. Audiţie colorată). Ey). cocaină. Sinestezia constă în perceperea simultană pe o cale senzorială diferită a unui stimul receptat la nivelul unui analizator (ex. o Iluzii prin modificarea condiţiilor perceptive – stimulare sub sau supraliminară. care recunosc şi corectează sensul deformării perceptive. cu cât denaturarea este mai globală. denaturată şi/sau deformată.

în sindroame febrile şi stări confuzionale cu etiologie variată. ne conduc către reliefarea unor trăsături fundamentale ale halucinaţiilor. Ey prin menţiunea „fără obiect de perceput”. cu toate acestea. care nu corespunde acţiunii excitantului fiziologic (exemplu. zgomote. Iluziile patologice se întâlnesc în tulburări funcţionale sau leziuni ale analizatorilor. în nevrozele obsesivo-fobice şi isterice.mai vagi. o dezintegrare. pentru că fiecare nu îşi atinge valoarea semiologică şi psihopatologică decât în raport cu celelalte. Variabilitatea unora din parametrii perceptuali la care se adaugă şi alte caracteristici precum răsunetul afectiv sau cognitiv permite o primă clasificare descriptivă a halucinaţiilor. ci că „întregul sistem al realităţii” (H. Ey) suferă o destructurare. Descriere fenomenologică Senzaţiile parazite un excitant anormal acţionând pe un receptor periferic. dar cu caracter xenopatic Înainte de abordarea propriu-zisă a diverselor aspecte semiologice legate de activitatea halucinatorie. iluzii olfactive (parosmii) şi gustative etc. provoacă apariţia unei senzaţii elementare. debutul psihozelor schizofrenice. Această definiţie a fost completată de către H. Fenomene de tip halucinator. vom descrie o serie de fenomene asemănătoare acestora prin conţinutul sau mecanismele de producere. Porot – „experienţe psihologice interne care determină subiectul să se comporte ca şi cum ar avea o senzaţie sau o percepţie. (Ball). compresiunea sau inflamaţia pot provoca senzaţii luminoase. stările depresive. în acest sens. Simptomele psihiatrice ni se lasă separate. la care o adăugăm pe cea a lui A. dar care nu respectă condiţiile definiţiei (percepţie fără obiect). se poate spune că bolnavul halucinant nu are tulburări de percepţie. mirosuri diverse) Halucinaţiile funcţionale percepţii false apărute în paralele şi simultan cu o percepţie reală (exemplu: zgomotul roţilor de tren este însoţit de perceperea zgomotului unor avioane) Halucinaţiile eidetice reprezentări în exterior ale imaginilor unor obiecte sau fiinţe percepute recent în împrejurări legate de stări afective intense . un curent electric. De asemenea se întâlnesc în stările onirice (intricate şi cu alte tulburări perceptuale). CARACTERISTICI HALUCINAŢII HALUCINOZE PSIHO-SENZORIALE Senzorialitatea experienţei Proiecţia spaţială Convingerea în realitatea lor mare în spaţiul senzorial absentă medie în spaţiul senzorial absentă HALUCINAŢII PSIHICE nulă în afara spaţiului senzorial absentă absolută. atunci când condiţiile exterioare normale ale acestor senzaţii sau percepţii nu se realizează”. Halucinaţiile sunt definite clasic drept „percepţii fără obiect”. numeroşi autori clasici moderni le încadrează ca atare. mai apropiate sau mai îndepărtate decât în realitate).

. • schizofrenii paranoide. • epilepsie etc. când bolnavul percepe silabe. • stări confuzionale (în special în cele alcoolice). se vorbeşte de vergiberaţie halucinatorie. foneme-sunt percepute ca zgomote nedistincte (foşnete. • stările depresive. fragmente sintactice sau pot avea un conţinut precis. distinct. • stări confuzionale cu aură epileptică. • psihozele schizofrenice.. se proiectează în spaţiul perceptiv. sunete muzicale. astringente • crizele uncinate în epilepsia temporală. respingătoare. linii. cuvinte fără semnificaţie. • neurologice (migrena oftalmică). când subiectul nu poate înţelege vocile pe care le aude. prin lipsa de convingere a bolnavului asupra existenţei lor reale Halucinaţiile psihosenzoriale sunt cele care corespund întrutotul definiţiei halucinaţiei (au caracter de senzorialitate. • psihozele alcoolice cronice Halucinaţiile vizuale Elementare fosfene. se pot asimila halucinozelor. curgerea apei. • parafrenii. • afecţiuni oftalmologice. esenţe. cele care reprezintă animale poartă numele de zoopsii. inducţia hipnotică. inteligibil. • sindroamele paranoide. scântei. ţiuituri.: dangăt de clopot. individuală şi de masă Halucinozele fenomene de tip halucinator a căror esenţă patologică este recunoscută ca atare de către subiect şi în consecinţă el nu va aborda un comportament legat de conţinutul acestor percepţii Halucinoidele fenomene de tip halucinator (situate de unii autori între reprezentări vii şi halucinaţii vagi). Halucinaţii auditive Elementare acoasme. • unele psihoze. atunci când obiectele şi figurile nu sunt precis conturate sau figurate. percepute ca puncte luminoase. subiectul crede în realitatea lor). Scenice care pot fi panoramice (statice) sau cinematografice (mişcare).Halucinaţiile fiziologice apar în condiţii care modifică starea de vigilitate – trecerea dintre veghe şi somn (hipnagogice) sau somn-veghe (hipnapompice). de putrefacţie. care apar în perioadele de geneză sau ştergere a halucinaţiilor. • tumori şi leziuni ale lobului occipital. gusturi metalice. când se referă la obiecte precise: dintre acestea. Halucinaţii olfactive şi gustative Plăcute parfumuri. pocnete) Comune sunete cărora subiectul le atribuie o sursă sau o modalitate de producere bine definită (ex.verbale) pot fi fragmentare. Complexe care pot fi fantasmoscopii. Complexe (halucinaţii acustico. ele au fost numite şi halucinaţii adevărate. clasic descrise sub formă de zoopsii. zgomotul de motor etc. • boli neurologice.) • patologia urechii. fotopsii. • parafrenie. Din aceste motive. miresme Neplăcute mirosuri grele. cu toate că alăturarea celor doi termeni este un paradox lingvistic.

ele sunt localizate în gândirea proprie. datorită absenţei caracterului de senzorialitate. caracterizate prin incoercibilitate. • nevroze de tip obsesiv. cocaină etc. • psihoze de involuţie – sindromul Cotard descris cu un secol în urmă. Spre deosebire de halucinaţiile psihosenzoriale. • delirium tremens. fobic şi isteric. Bolnavul nu le percepe pe căile senzoriale obişnuite. de exogenitate.). paraziţi. Halucinaţiile psihice (pseudohalucinaţiile) sunt definite ca autoreprezentări aperceptive. • psihoze de involuţie. În patologia de intensitate psihotică a involuţiei apar în mod specific halucinaţii corporale.• unele tumori şi leziuni ale lobului temporal. care i se fac şi cărora nu li se poate opune şi pe care nici nu le poate controla prin propria voinţă.) sau supranaturale (demoni. automatism şi exogenitate (G. • psihoze afective fiind în concordanţă cu totalitatea afectivă. Petit). LSD • psihoze alcoolice acute şi subacute (luând adesea aspectul de halucinaţii zoopatice – percepţia de gândaci. neavând decât obiectivitatea psihică. Halucinaţiile psihice acusticoverbale . modificări ale viscerelor (stomacul. introducerea de corpuri străine în rect Posesiunea zoopatică percepute ca existenţa unor fiinţe naturale (şerpi. Diferă de reprezentările obişnuite prin caracterul de stranietate. • psihoze de involuţie – iau aspectul particular al delirului cu ectoparaziţi Ekbom. viermi mergând pe piele sau în piele). rupte. De asemenea. adică interesează mai mulţi analizatori în acelaşi timp. insecte. în spaţiul intrapsihic. chloral. căldură. se descrie reunirea în cadrul parazitozelor halucinatorii a halucinaţiilor vizuale cu cele tactile (din intoxicaţii cu alcool. halucinaţiile vizuale şi auditive.) în interiorul corpului Metamorfozare transformare într-un animal • deliruri hipocondriace. impuse din afară. senzaţii de orgasm. interne arsuri. de enormitate şi de imoralitate. înlocuite cu obiecte metalice). haşiş. grupează idei delirante de negaţie. atingere. halucinaţiilor psihice le lipseşte obiectivitatea spaţială şi caracterul de senzorialitate. percepute ca violuri directe sau de la distanţă. tactile şi corporale sunt cel mai adesea asociate. localizate în special în zonele genitale. • schizofrenii paranoide. asociind negarea halucinatorie a viscerelor Asocieri halucinatorii – halucinaţiile psihosenzoriale sunt adesea combinate. • sindroame paranoide. plămânii. dureri. spirite etc. unde pot fi însoţite de un comportament halucinator. cele olfactive şi gustative. inima sunt putrezite. curent de aer. schimbarea poziţiei unor organe Halucinaţiile corporale (halucinaţii ale sensibilităţii generale şi interne – propioceptive şi interoceptive) Modificări ale organelor interne localizări genitale a acestora. prin contrast cu halucinaţiile psihosenzoriale ele mai sunt denumite şi pseudohalucinaţii. Arsuri interioare. lupi etc. chloral. înţepătură • intoxicaţii cu cocaină. ci le trăieşte ca pe nişte fenomene străine. sărut. asociate cu halucinaţii olfactive. mişcări ale unor insecte sau viermi subcutanat Halucinaţiile tactile Arsuri externe.

• voci interioare, ecoul gândirii sau al lecturii, murmur intrapsihic, gânduri transmise • trăirile vin din afara subiectului prin intruziune, se insinuează în gândirea lui, fiind atribuite altcuiva • ,,transmiterea gândurilor” care este interpretată ca telepatie, comunicare misterioasă, limbaj fără cuvinte, dând subiectului impresia că şi-a pierdut intimitatea gândirii sale, facultatea de a se conduce după voinţa sa, fiind supus influenţei altcuiva Halucinaţiile psihice vizuale • apar ca simple imagini sau sub formă de scene panoramice, în spaţiul subiectiv al bolnavului, dându-i impresia că trăieşte într-o lume a scenelor imaginare, a viziunilor interioare sau artificiale • bolnavii le văd cu ochii interiori, cu ochii minţii lor Halucinaţiile psihice motorii • sunt legate de limbajul interior şi de expresia motorie a acestuia (verbale şi scrise) - bolnavul are senzaţia că vorbeşte (fără să facă niciun fel de mişcare); - bolnavul schiţează mişcări ale limbii şi buzelor; - bolnavul are impulsiuni verbale „este făcut să vorbească” (sentimentul de automatism verbal). • în delirurile cronice, • în cea mai mare parte a psihozelor, Notă: apariţia lor este un indice de gravitate, stabilind intensitatea psihotică a tulburărilor. Asocieri halucinatorii – aşa cum am mai arătat, clasificarea pe care o facem, despărţind fenomenele halucinatorii pentru a le descrie, are o valoare pur didactică, în clinică acestea apărând grupate, intricate, modificând realitatea în ansamblul şi structura ei. Ele sunt însoţite întotdeauna de un cortegiu simptomatic complex, care le uşurează diagnosticarea, întregindu-le semnificaţia. Sindromul de automatism mintal Clerambault-Kandinski. grupează în acelaşi sindrom halucinaţii psihosenzoriale şi psihice alături de o serie de fenomene psihice caracterizate prin exogenitate şi incoercibilitate. Sindromul de automatism mintal este reprezentat de triplul ecou (al gândirii, lecturii, actelor), triplul automatism (motor, idei, ideo-verbal) şi numeroase halucinaţii psihice anideice (fără temă, întâmplătoare). Mecanismul de producere al halucinaţiilor a fost abordat prin prisma unor modele lineare, psihodinamica încercând să le explice ca un rezultat al proiecţiilor, al refulărilor din inconştient. Organiciştii au încercat în diferite variante, având drept model de producere analizatorul, regiuni ale cortexului, inhibiţie-dezinhibiţie, substanţe psihedelice care nu au arătat decât că realitatea fenomenului halucinator este mult mai complexă, insuficient elucidată, neexistând astăzi un model experimental satisfăcător. 3.2. Tulburările de atenţie După cum o defineşte şcoala românească de psihologie, atenţia este o funcţie sintetică a psihismului constând în activarea, tonificarea, mobilizarea, orientarea selectivă şi concentrarea focalizată a proceselor psihocomportamentale în vederea unei reflectări optime şi facile a realităţii şi a unei intervenţii eficiente în cadrul autoreglării activităţii. Însuşirile structurale ale atenţiei sunt reprezentate de volum (suma unităţilor informaţionale relevate concomitent în planul conştiinţei), concentrare (contrară distragerii; se poate realiza în diverse grade), stabilitate (ca o caracteristică temporară a concentrării, cu rol antifluctuant); distributivitate (plurifocalizare a atenţiei, un sistem al reflexiei în care momentan se impune o singură dominantă, dar care este în legătură cu subsisteme automatizate ce se pot actualiza şi trece pe prim plan foarte rapid), comutativitate sau flexibilitate (capacitatea de restructurare rapidă a atenţiei). Se descrie o atenţie spontană (involuntară), o atenţie

voluntară şi postvoluntară ale căror tulburări sunt adesea independente. Tulburările de atenţie se numesc disprosexii, ele interesând atât atenţia voluntară, cât şi pe cea involuntară. Hiperprosexia semnifică creşterea atenţiei şi este un simptom frecvent în psihopatologie. Polarizarea hiperprosexică către un anumit domeniu se asociază cu hipoprosexia pentru restul domeniilor. Ar fi vorba de fapt mai mult de o scădere a comutativităţii atenţiei cu creşterea concentrării decât de o hiperprosexie în ansamblu. Se întâlneşte atât în condiţii normale, cât şi în condiţii patologice – în mod normal, în situaţii de creştere a interesului sau de risc vital, în stările de excitaţie şi în intoxicaţiile uşoare cu alcool sau cafeină, în condiţii patologice tulburarea obsesivă fobică, cenestopatii, în delirurile hipocondriace, stări maniacale şi oligofrenie. Hipoprosexia constă în diminuarea atenţiei, în special a orientării selective a proceselor psihocomportamentale. Se întâlneşte – în mod normal, în condiţii de oboseală, surmenaj, situaţii anxiogene şi în condiţii patologice, tulburare anxioasă, depresie, în schizofrenie (atenţia voluntară este mult diminuată, dar atenţia spontană persistă pentru instinctele elementare, după cum susţine Chaslin), în accesul maniacal. Aprosexia – semnifică abolirea atenţiei şi se întâlneşte în stări confuzionale, sindromul catatonic, demenţe şi oligofrenii, prin scăderea globală a performanţelor intelectuale.

4. Tulburările de memorie. Tulburările de gîndire.
4.1. Tulburările de memorie 4.2. Tulburările de gândire 4.1. Tulburările de memorie Memoria (funcţia mnezică) este definită ca ansamblul proceselor de întipărire (memorare), conservare (păstrare) şi reactualizare prin recunoaştere şi reproducere a experienţei anterioare a omului sau procesul psihic de stocare/destocare a informaţiei, de acumulare şi utilizare a experienţei cognitive. Definită genetic ca proces de reflectare selectivă, activă şi inteligibilă a trecutului experenţial, memoria este în acelaşi timp şi un produs al dezvoltării social-istorice umane, fiind legată de celelalte componente ale sistemului psihic uman. În acest sens, memoria poate fi considerată ( E. Minkowski) o conduită de ordin temporal care stabileşte relaţia dintre „înainte” şi „după”, între ce a fost, ceea ce este şi ceea ce va fi. În ceea ce priveşte clasificarea tulburărilor funcţiei mnezice (dismnezii), vom adopta o clasificare în tulburări cantitative şi tulburări calitative. Desigur, această delimitare apare artificială, în primul rând, deoarece, pentru a fi perturbată calitativ, memoria presupune să fi suferit deja tulburări cantitative, iar în practica curentă, formele sunt în majoritatea cazurilor intricate. DISMNEZII CANTITATIVE Hipermneziile: tulburări cantitative ale funcţiei mnezice constând în evocări involuntare rapide şi uşoare, tumultoase şi multiple, realizând o îndepărtare (circumscrisă) a subiectului de prezent. Se pot întâlni atât în condiţii normale cât şi patologice:

− la normali: evocările fiind legate de evenimente deosebite, cu caracter plăcut sau neplăcut din viaţa subiectului, dar trăite intens (succes sau insucces deosebit, cataclism, evenimente deosebite); − în afecţiunile psihice: în genere, atunci când se realizează o îngustare a câmpului preocupărilor prin focalizarea funcţilor psihice: psihopatia paranoică şi paranoia, unele oligofrenii („idioţii-savanţi”), debutul demenţei luetice, nevroze: în unele forme obsesionale, isterice („memoria hiperestezică”); − în condiţii speciale (detenţii, prizonierat), sindromul hipermnezic emoţional paroxistic tardiv (Targowla) consecutive stărilor febrile, intoxicaţiei uşoare cu eter, cloroform, barbiturice, în toxicomanii, epilepsie (ca aură sau ca echivalenţă); − forme particulare: Mentismul reprezintă o derulare involuntară caleidoscopică a unor amintiri şi idei. Viziunea retrospectivă – formă supremă a hipermneziei, subiectul retrăind în câteva momente principalele evenimente din întreaga sa viaţă. Se întâlneşte în: situaţii de pericol existenţial iminent, în paroxisme anxioase de mare intensitate, în stări confuzionale halucinatorii, în crize de epilepsie temporală. Hipomneziile: tulburări cantitative ale funcţiei mnezice constând în evocări lente şi dificile, sărace şi trunchiate cu tot efortul făcut, realizând o situaţie jenantă pentru subiect în momentul respectiv. Deşi negate de unii autori, care le introduc în grupul amneziilor, se pare că ocupă totuşi o poziţie distinctă, fiind mai mult legate de deficitul prosexic decât de deteriorarea funcţiei mnezice. Se pot întâlni atât în condiţii normale cât şi patologice: − la normali: în activitatea curentă legată fiind de evenimente insuficient fixate sau neglijate, preluate în stări de oboseală sau surmenaj; − în afecţiuni psihice: în nevroze prin deficit prosexic, în oligofrenie, prin insuficienta dezvoltare cognitivă, în stări predemenţiale; − forme particulare: Lapsusul: dificultate de evocare, pasageră, cu aspect lacunar de element al frazei. Anecforia: constă într-o uşoară stare de tulburare a funcţiei mnezice, în care subiectul evocă cu ajutorul anturajului, anumite evenimente care păreau uitate. Clasificarea în cadrul allomneziilor nu este întru totul justificată; anecforia pare mai mult o dismnezie cantitativă. Amneziile: tulburări cantitative ale funcţiei mnezice constând în: prăbuşirea funcţiei mnezice cu imposibilitatea evocării sau fixării, realizând o situaţie particulară, care obligă subiectul la găsirea unor soluţii de conjunctură. În funcţie de debutul evenimentului, Rauschburg (1921) prin sistematizarea sa în funcţie de sens, le-a grupat în: anterograde (de fixare) şi retrograde (de evocare). Amneziile anterograde (de fixare): tulburare mnezică caracterizată prin: imposibilitatea fixării imaginilor şi evenimentelor după agresiunea factorială, dar cu conservarea evocărilor anterioare agresiunii factoriale. Deficienţa se datoreşte fixării, stocajul fiind relativ nealterat, putându-se considera o perturbare a memoriei imediate, în timp ce memoria evenimentelor îndepărtate este conservată, fapt care ar putea permite considerarea amneziei anterograde drept o disociere între memoria imediată (a prezentului) şi memoria evenimentelor îndepărtate (a trecutului), având ca element de referinţă momentul agresiunii factoriale. Se pot întâlni în: stări nevrotice şi reacţii psihogene, sindrom Korsakov (alcoolic, traumatic, infecţios), stări de confuzie mintală, psihoză maniaco-depresivă, presbiofrenie. Amneziile retrograde (de evocare): tulburare mnezică caracterizată prin: imposibilitatea evocării imaginilor şi evenimentelor situate anterior agresiunii factoriale, dar cu conservarea posibilităţii de fixare pentru evenimentele situate posterior agresiunii factoriale.

fenomen ce poate apărea periodic (memorie alternativă) realizând personalităţile alternante descrise în psihiatria secolului al XIX-lea. fie sub aspectul realităţii. eveniment/etapă. cât şi fixarea (memoria prezentului). realizându-se amnezia progresivă retro-anterogradă. Această categorie de tulburări are ca trăsătură comună o alterare a noţiunii de „timp trăit”. putându-se considera o perturbare a memoriei evenimentelor îndepărtate. momentul agresiunii factoriale. o adevărată lacună care se extinde fără a mai fi zăgăzuită de momentul de referinţă (agresiunea factorială). Sentimentul că prezentul şi trecutul nostru ne aparţin se estompează sau se prezintă în contratimp. Delay prin încărcătura afectivă a trecutului imediat. fie sub aspect cronologic. Deteriorarea evocărilor va fi suplinită de subiect prin contribuţia sa. subiectul uitând întreg trecutul. De asemenea. Memoria autistică care nu mai este sub control introduce în sinteza mnezică imaginile şi afectele sale.Deficienţa se datoreşte evocării. pentru că sunt de obicei dezagreabile. aceasta este amnezia retrogradă”. Delay care aseamănă memoria cu un caiet: „Uneori câteva pagini au rămas albe – aceasta este amnezia lacunară” … „pasaje care se referă la anumite evenimente sau anumite persoane care s-au şters astfel încât au devenit nelizibile – aceasta este amnezia electivă” … „alteori au fost rupte ultimele pagini şi continuă să fie rupte de la sfârşit spre început. stocajul fiind alterat. Amneziile elective sunt uneori globale. ceea ce va face ulterior imposibilă evocarea. în timp ce fixarea memoriei evenimentelor recente este conservată. unele amintiri înregistrate sunt „uitate” inconştient. cu încărcătură afectivă. care necesită pentru redare o tensiune psihică suficient de mare. fapt care permite considerarea amneziei retrograde drept o disociere între memoria imediată (a prezentului) păstrată şi memoria evenimentelor îndepărtate (a trecutului) alterată. la fel de rapid ca şi instalarea ei. Paramneziile (termen introdus de Kraepelin) se caracterizează prin: evocări deteriorate ale evenimentelor produse recent sau îndepărtat. s-a observat că amintirile cele mai recente se pierd primele. se pare că amintirile mai vechi sunt stocate mai difuz. inclusiv identitatea sa. Amnezii retrograde progresive (retroanterograde) pot fi considerate ca o alterare generală a funcţiei mnezice care interesează atât evocarea (memoria trecutului). apoi amnezia progresează spre trecut. se acceptă că disoluţia funcţiilor psihice nu este niciodată atât de profundă încât să împiedice procesul de fixare. Luând drept element de referinţă – momentul agresiunii factoriale şi structurând memoria în memorie a evenimentelor imediate (a prezentului – fixare) şi a evenimentelor îndepărtate (a trecutului – evocare) se pot obţine următoarele relaţii: Amnezii retrograde localizate (lacunare) pot fi considerate drept rezultantă a absenţei sau superficialei fixări pentru un moment. fixarea este relativ nealterată. fără o legătură cu realitatea obiectivă trăită de subiect. cu conservarea de obicei a amintirilor din copilărie şi tinereţe (legea Ribot). Ne apare extrem de sugestivă comparaţia lui J. DISMNEZII CALITATIVE (PARAMNEZII) Dacă în tulburările cantitative cu deficit mnezic (hipomnezii şi amnezii). uitare ce este însă reversibilă. Caracterul mai logic şi mai simplificat al trecutului îndepărtat favorizează evocarea. având ca element de referinţă. Legea Ribot este argumentată de J. În genere. Paramneziile se grupează în: . subiectul evidenţiază doar deficitul mnezic. fie schimbând poziţia sa faţă de evenimentul evocat. ele rezistând mai bine la agresiuni. o adevărată „pauză de fixare”. Într-un stadiu mai avansat. memorizarea devine deficitară. în tulburările calitative. Amneziile lacunare elective sunt totdeauna psihogene. dar mai puţin întâlnite în zilele noastre. subiectul încearcă să compenseze deficitul mnezic prin aranjarea evenimentelor fie în altă ordine cronologică.

deliruri cronice. isterie. inversă precedentei. Paramneziile de reduplicare (Pick): iluzia mnezică în care o persoană sau o situaţie nouă este identică cu o altă persoană sau situaţie trăită anterior. Confabulaţiile: falsificare mnezică sub aspectul situării în real. E întâlnită în sindromul Korsakov. stări maniacale în preinvolutiv şi involutiv. au caracter tranzitoriu. Falsa recunoaştere poate fi difuză sau generală creând impresia de „déjà vu”. constând în reproducerea de către pacient a unor evenimente imaginare. obiect sau stare a conştiinţei.− tulburări ale sintezei mnezice imediate (iluzii mnezice). cu comportamentul corespunzător”. obnubilare. fie sub aspectul situării în cronologie. nicăieri. Ecmneziile sunt tulburări ale memoriei în care episoade întregi ale trecutului pot fi retrăite ca şi cum ar fi în prezent. „deja entendu”. sindromul Korsakov. peste tot şi permanent. Falsa recunoaştere (Wigman): iluzie mnezică în care o persoană necunoscută anterior de subiect este considerată drept cunoscută. Criptomnezia: iluzie mnezică în care o idee. schizofrenii. confabulaţiile intercalându-se printre evenimentele reale cât de cât subordonate cronologic. deliruri sistematizate (paranoice sau parafrenice). neîncadrate corect în timp şi spaţiu sau. „Iluzia sosiilor” (descrisă de Capgras. deja auzit. cu ultimele resurse ale criticii sale şi cu conştiinţa parţială a perturbărilor funcţiei mnezice. de jenă. Falsa nerecunoaştere (Dromand şi Levassort): iluzia mnezică în care o persoană cunoscută anterior de subiect este considerată drept necunoscută. fie sub aspectul situării în real. Delay). 1924) este o falsă nerecunoaştere constând în faptul că bolnavul consideră ca sosie o persoană pe care o cunoaşte în mod sigur. Tulburări ale rememorării trecutului (allomnezii) cuprind clasificări mnezice. Mult mai rar se întâlneşte iluzia de nerecunoaştere: „bolnavul crede că cunoaşte persoane pe care nu le-a văzut şi nu este sigur că cunoaşte persoane deja văzute”. Pseudoreminiscenţele: falsificarea mnezică sub aspectul situării în cronologie. „deja raconte”. de care evident nu este străin (a auzit-o. deja istorisit şi în final deja trăit sau deja resimţit). confuzia mintală. niciodată” ( J. un material. În stadiul avansat. . Este destul de rară şi întâlnită mai ales în demenţele presenile. în care subiectul trăieşte în prezent evenimentele reale din trecut. dar situate în trecut. şi în final de „deja vecu” (deja văzut. − tulburări ale rememorării trecutului (allomnezii). confabulaţiile pot fi ierarhizate în: confabulaţii de perplexitate. epilepsia temporală. Au fost descrise pentru prima dată de Pitters în isterie: „pacientele par să piardă noţiunea personalităţii prezente şi să o reia pe cea pe care o aveau atunci când se desfăşura episodul de viaţă pe care îl retrăiesc. Viziunile panoramice ale trecutului sunt asemănătoare ecmneziilor: memoria unui subiect în criză uncinată sau într-un pericol vital este invadată de amintiri care îi dau iluzia că retrăieşte instantaneu întreaga existenţă. o lucrare. faza maniacală a PMD. Subiectul în aceste situaţii. este mai puţin frecvent întâlnită. el ajunge să nu mai recunoască nimic. ne recunoscute de subiect ca proprii. Opusă precedentei. Ecmnezia: falsificarea mnezică sub aspectul situării în cronologie. deşi trăite. încredinţat fiind că evocă trecutul trăit. în care subiectul se întoarce în trecut şi retrăieşte activ evenimentele reale. „de la a recunoaşte totul. Este întâlnită în surmenaj. Se întâlneşte în: demenţa senilă. demenţe traumatice şi în stadiile evolutive ale demenţelor senile şi vasculare. În funcţie de gradul de deteriorare sau nedezvoltare a personalităţii. act făcut fără alt scop decât de a suplini deteriorarea mnezică (lacunele). face eforturi de a-şi suplini lacunele. prezentă în psihastenii. Tulburări ale sintezei mnezice imediate (iluzii mnezice): cuprind evocări eronate ale trăirilor subiectului. a văzut-o) subiectul şi pe care o consideră drept a sa (nu este un plagiat – afirmaţia se face inconştient de beneficiile pe care i le-ar putea aduce). Se întâlneşte în: schizofrenie. Sentimentul poate fi limitat la o singură persoană.

recunoscute de subiect ca un fenomen parazit. Sunt întâlnite în: sindromul Korsakov. aleatoriu. particular. atitudinile emoţionale. dar pierd în profunzime.de încurcătură. fie că subiectul este sau nu conştient de aceasta. în mecanismele gândirii integrându-se în permanenţă afectivitatea. ca şi cum bolnavul ar fi detaşat. prin caracterul net intenţional şi absenţa deficitului mnezic. mnezice. Ansamblul acţiunilor şi procedeelor. denumită ca atare de WERNICKE. deci gândirea are caracter mijlocit. prin care se integrează şi se prelucrează informaţia privitoare la realitatea exterioară şi cea interioară. evocările sunt exacerbate fiind însă minimalizate de numeroasele digresiuni. informaţia este transformată în cadrul schemelor şi noţiunilor printr-un sistem de acţiuni organizate. este o idee care se impune gândirii ca nucleu al unui sistem delirant. de la fenomenal. Ideile obsesive sunt idei care se impun gândirii. se manifestă printr-o încetinire a ritmului verbal. conduita umană se desfăşoară raţional şi anticipativ. deosebindu-se prin aceasta de cunoaşterea perceptivă. Ideea prevalentă. oligofrenie şi în accesul maniacal (confabulaţii cu caracter ludic). evocări dificile. alcătuieşte componenta operaţională a gândirii. Barajul ideativ (Kraepelin). TULBURĂRI ÎN DISCURSIVITATEA GÂNDIRII Tulburări în ritmul gândirii Accelerarea ritmului gândirii reprezintă o înlănţuire cu o extremă rapiditate a ideilor în care numărul asociaţiilor se multiplică. fiind străine şi contradictorii cu personalitatea individului. cu trecerea la un nivel calitativ superior al cunoaşterii. Aşa cum am arătat. termenul de baraj se refera în prezent la oprirea ritmului ideativ. Tulburările de gândire Gândirea reprezintă funcţia cea mai organizată a psihismului. cauzal. TULBURĂRI ÎN ANSAMBLUL GÂNDIRII Sunt tulburări în valorizarea judecăţilor şi raţionamentelor gândirii. aprecierea urmărilor desfăşurării ei. la esenţial. onirice. impunându-se într-un moment dat gândirii şi sunt legate de anumite particularităţi ale personalităţii subiectului de care se leagă însăşi hipervalorizarea lor. iar tulburările de atenţie fac subiectul incapabil de a se concentra asupra unei teme precise. de secvenţializarea etapelor. un scurt interval. în vederea rezolvării unor probleme sau a creşterii nivelului de cunoştinţe. prin care. Ideile prevalente. care întrerup firul principal al discursului. fantastice. Lentoarea ideativă este reprezentată de o scădere a numărului ideilor. orice acţiune fiind precedată de execuţia ei mentală.2. datele mnezice ca şi experienţa anterioară. general. gândirea operează asupra informaţiei obţinute prin percepţie şi reprezentare şi nu direct asupra obiectelor sensibile. a posibilităţilor lor de asociere. Această prelucrare conduce la cunoaşterea indirectă şi la posibilitatea construirii unor atitudini anticipative şi prospective. scădere a forţei de reprezentare şi a imaginaţiei. TULBURĂRI ÎN FLUENŢA GÂNDIRII Fadingul mintal descris ca o scădere progresivă a gândirii de către GUIRAUD. de ceea ce spune. Ideile dominante sunt idei care se detaşează din contextul celorlalte idei. confuzia mintală. o asediază şi o invadează. descris iniţial pentru a desemna doar oprirea actelor voluntare. Ca reflectare directă a gândirii. Trebuie deosebite de „micile schimbări de ordine cronologică” sau de „micile adaosuri sau omisiuni” ale copilului sau adultului normal în situaţii când doreşte să altereze adevărul. . 4.

a cărei victimă ar fi subiectul (Bleuler le-a apropiat de ideile de persecuţie). Idei hipocondriace convingeri privind existenţa unei boli incurabile. Idei delirante de invenţie. Deliruri sistematizate sunt idei delirante construind judecăţi şi raţionamente. apărând pe fondul unei personalităţi slabe. mistice idei legate de capacitatea subiectului. de omnipotenţa lui creatoare. simţind lumea ca fiindu-i ostilă. materiale sau fizice. Ideile delirante nu apar în mod natural „clasificate” sau monotematice. vulnerabilă şi timidă. în dezacord cu starea de sănătate foarte bună sau puţin modificată a subiectului. că exercită asupra sa o influenţă defavorabilă. de ruină raportarea imaginară a unor situaţii nefavorabile reale la acţiunile sau trăirile bolnavului. ele au tendinţa de a se articula şi sistematiza. ci ar descinde dintr-o familie mult superioară sau chiar ar avea descendenţă divină. cosmogonia. Idei de filiaţie convingerea bolnavului că nu aparţine familiei sale. CONŢINUT PSIHOPATOLOGIC Idei de persecuţie convingerea bolnavului că suferă prejudicii morale. Structurarea delirantă. TIPUL DE DELIR NESISTEMATIZAT . dar pornind de la „postulate false” (Clerambault). Idei delirante cu conţinut depresiv-de vinovăţie. că face aprecieri negative asupra calităţilor sale. autoacuzare. sociopolitic sau religios Ideile de grandoare idei legate de calităţile deosebite fizice şi spirituale pe care subiectul le-ar avea sau de bunurile materiale şi situaţia socială pe care acesta ar poseda-o. de reformă. Idei de gelozie şi erotomanice legate de infidelitate. în discrepanţă cu aspiraţiile şi scopurile propuse. Ideile de relaţie convingerea subiectului că anturajul şi-a schimbat atitudinea faţă de el. care va constitui elementul energodinamic în dezvoltarea acestui sistem de delir Delirul senzitiv de relaţie (KRETSCHMER) trăirea unei experienţe conflictuale a individului faţă de grup.Ideile delirante sunt idei în dezacord evident cu realitatea. de care subiectul ar suferi. supoziţii. restructurând gândirea către un mod de gândire particular. impenetrabil la argumentele logicii formale şi care-i modifică concepţia despre lume. însoţită de o creştere a tonusului afectiv. intuiţii. încurcându-se în aspiraţii biografice chinuitoare Delirul de interpretare (SÉRIEUX şi CAPGRAS) se constituie dintr-o masa de simptome. dar în a căror realitate bolnavul crede. Delirurile pasionale şi de revendicare caracterizate prin subordonarea întregii gândiri unei idei prevalente. Sindromul hipocondriac centrat în jurul ideilor hipocondriace cărora li se adaugă anxietatea şi cenestopatiile. Idei metafizice şi cosmogonice preocuparea subiectului de a elucida probleme ca metempshihoza. a posibilităţilor materiale. biogeneza etc. negarea capacităţilor intelectuale şi fizice. cu gravitate deosebită. Ideile de influenţă credinţa subiectului că se află sub influenţa acţiunii unor forţe xenopatice. interpretări. cu aparenţă logică. în domeniul ştiinţific. TIPUL DE IDEE DELIRANTĂ. nemaipăstrând o aparenţă logică şi pentru care subiectul nu caută o argumentaţie raţională. comportamentul şi trăirile. care se vor organiza conform unui postulat iniţial Deliruri nesistematizate sunt deliruri în care structurarea ideilor delirante este mult mai redusă. pseudoraţionamente.

în grade variabile a randamentului şi eficacităţii operaţionale a gândirii. a unuia din membrii la delirul celuilalt. Delirul indus („folie à deux”) aderenţa într-un cuplu. capacitatea de autoîngrijire). însoţite de tulburări perceptuale de tip halucinator. afectând în primul rând gândirea. Dintre tulburările permanente menţionăm: Staţionare (nedezvoltarea gândirii) se referă la incapacitatea gândirii subiectului de a atinge anumite nivele operaţionale. în patru. multiplu. psihozele de masă respectă acelaşi model psihopatologic. Stările delirant-halucinatorii. căreia subiectul continuă să i se adapteze. Sindromul demenţial are drept caracteristici următoarele: – scăderea capacităţilor intelectuale care perturba integrarea socioprofesională. există forme de delir în trei.Delirurile fantastice sau de imaginaţie (parafrenice) caracterizate de fantasticul tematicii. a capacităţii de creaţie şi se întâlnesc în stări reactive. posttraumatic. TULBURĂRI OPERAŢIONALE ALE GÂNDIRII Pot fi pasagere şi reversibile – se referă la scăderea. bogăţia imaginativă. . coexistenţa lumii delirante fantastice în paralel cu cea reală. iar în cadrul acesteia capacitatea de generalizare şi de abstractizare. în infecţii şi intoxicaţii – sau permanente. de la cele mai complexe (abstractizare şi generalizare) până la cele elementare (limbajul articulat. surmenaj. – modificarea trăsăturilor personalităţii premorbide. – absenţa tulburărilor de vigilitate. – tulburări evidente de memorie şi gândire. bufeele delirante (sindroamele paranoide) deliruri nesistematizate. Progresive (demenţele) sunt reprezentate de scăderi progresive şi globale ale întregii vieţi psihice.

Codurile folosite în transferul de informaţii sunt standardizate sociocultural şi condiţionate biologic de integritatea receptorilor şi emiţătorilor. atitudine. Inactivitatea totală – mutacismul mutism deliberat. fără a se datora unei leziuni a centrilor sau organelor vorbirii. având însă cel mai adesea o funcţie de complementaritate faţă de acesta. iteraţie.1. stuporul depresiv. Mutismul relativ expresia verbală este redusă cu păstrarea expresiei mimice. demenţe. După V. Mutismul: absenţa vorbirii legată de un factor afectiv mai mult sau mai puţin involuntar. stări delirante. gestuale şi a limbajului scris Mutismul discontinuu (semimutismul) stări confuzionale. demenţă. de agitaţie. 5. Prezenţa limbajului ca modalitate de comunicare verbală dă specificitate intercomunicării umane. stările stuporoase reactive. la paranoici. voluntar manie. demenţe. simulaţie. Optăm pentru clasificarea tulburărilor comunicării în tulburări ale comunicării verbale şi tulburări ale comunicării nonverbale. Ritmul neregulat baraj verbal (discontinuitate corespunzătoare barajului ideativ). în mania acută. . Tulburările comunicării verbale 5. îşi exprimă incapacitatea sa de comunicare verbală prin mimică. stările delirante. care evită să-şi expună ideile proprii şi caută să nu lezeze auditoriul. oligofrenie. oferindu-i o polivalenţă semnificativă infinită. care vin să întregească sau „să înlocuiască” limbajul. Tulburările comunicării verbale Debitul verbal comportă următoarele tipuri de tulburări: Hiperactivitatea verbală simplă (bavardajul) fluxul de cuvinte este crescut normal. comunicarea paraverbală (diferită şi în contrasens cu cea verbală) şi comunicarea disverbală (apărând ca o modificare în sens patologic a comunicării nonverbale). tulburarea obsesivcompulsivă. Enătescu s-au putut diferenţia experimental următoarele tipuri de comunicare nonverbală: comunicarea metaverbală (care sprijină şi întăreşte comunicarea verbală). personalităţi dizarmonice de teama schimbului liber de idei vorbesc permanent fără a interesa opiniile celorlalţi. Tulburările comunicării nonverbale 5. stări de agitaţie. oligofrenie. 5. isterie.2. deşi subiectul mişcă limba şi buzele.5. mimică. Tulburările comunicării.1. în palilalie unde se asociază cu iteraţia Bradifemia încetinirea ritmului limbajului stări depresive. tulburarea de personalitate histrionică şi schizoidă.1. Ritmul verbal. Logoreea creştere a ritmului şi debitului cuvintelor în stări de excitaţie. catatonie. Comunicarea non verbală se realizează prin utilizarea unor mijloace cu funcţie de semnalizare – ţinută. Hipoactivitatea simplă vorbirea are un aspect ezitant şi monoton se observă la persoanele timide. stările confuzionale. Tulburările comunicării Schimburile de informaţie dintre două elemente (definiţiacibernetică a comunicării) se bazează în cadrul comunicării interumane pe ansamblul specific de procese psihomotorii în care canalul principal este cel verbal la care se adaugă canalele nonverbale. psihastenice. epilepsie Afemia imposibilitatea de a vorbi. balbism. Tulburările ritmului verbal sunt reprezentate de: Tahifemia accelerarea ritmului limbajului în stări de insomnie.

acest limbaj neavând valoare de mesaj. declaraţie etc. fuziune a unor fragmente de cuvinte. Verbigeraţia constă în debitarea automată de cuvinte fără legătură. căruia doar intonaţia îi traduce o notă afectivă inteligibilă – interogaţie. puerilă. plecând de la rădăcini corecte. Asintaxia este limbajul lipsit total de structură gramaticală constând într-o succesiune de cuvinte care îşi păstrează însă semnificaţia. Tulburările semanticii şi sintaxei se referă la modificările apărute la nivel de cuvânt. În depresii apare vorbirea şoptită. ură. redus la un schelet de „stil telegrafic”. Tulburările fonetice se referă la tulburări ale articulării cuvintelor (dizartrii). frază. rinolalie). Elipsa sintactică constă în suprimarea unor cuvinte sau a prepoziţiilor care ar da sens frazei a cărei elemente principale rămân însă incluse în structura ei. care sunt date de dificultate de execuţie a mişcărilor coordonate sintonic ale aparatului fonator. Intensitatea vorbirii. într-un limbaj ermetic. Onomatonomia constă în repetarea obsedantă a unuia sau a mai multor cuvinte. acumulate fără sintaxă. cu neologisme ce fac limbajul incomprehensibil. sigmatism. afectată. Glosolalie (FLOURNAY) structurarea de către bolnav a unei limbi noi. exclamaţiile. TULBURĂRILE SEMANTICE ALE LIMBAJULUI ÎN SCHIZOFRENIE Schizofazie (Kraepelin) sau discordanţa verbală (CHASLIN) discurs specific în care. ci doar un joc megalomanic întâlnit în manie şi schizofrenie. în afazii. agitaţie. Embololalia este inserţia într-un discurs normal a unuia sau mai multor cuvinte străine frazei care revin periodic. vorbirea cu strigăte. prepoziţii. în general grosolane. deliruri cronice. prin gruparea cuvintelor şi neologismelor intercalate cu debit rapid. contaminare. Glosomania cuprinde ansamblul manifestărilor verbale neoformate. la hipomaniacali. În stările de excitaţie. ce se organizează şi se îmbogăţeşte progresiv. confuzie onirică. datorită parafaziei şi jargonofaziei. tulburări demenţiale. creat prin mecanismele obişnuite de formare a cuvintelor noi: compoziţia simplă. conjuncţii. de obicei asociată cu reproducerea intonaţiei. Paragramatismul (Bleuler) constă în expresii bizare şi neoformaţii verbale. la paranoici. regulat. dar utilizat în sens diferit de cel uzual. Psitacismul este vorbirea total lipsită de sens. . Ecolalia este repetarea cuvintelor interlocutorului. după un debut prin câteva fraze comprehensibile. schizofrenie. manieristă (în schizofrenie). monoton. Aceste tulburări sunt reprezentate de balbism. Coloratura vorbirii se concretizează prin vorbire monotonă (în depresie). fragmente de fraze sau fraze întregi nelegate între ele. se transformă. demenţe). „de papagal”. Stereotipiile verbale constau în repetarea uniformă de cuvinte izolate sau grupate invariabil cu un caracter ritmat. Ele se întâlnesc în afecţiuni neurologice (exemplu: boala Parkinson. rotacism. care în isterie poartă numele de musitaţie. limbaj. boala Wilson. are de obicei un conţinut delirant de tip paranoid ce creează un limbaj nou. coree) şi în afecţiuni psihice (isterie. tulburări anxioase. Neologismul este un cuvânt nou. Paralogismul este un cuvânt normal. lipsite de semnificaţie proprie. cu deformarea sintaxei. Agramatismul (Küssmaul) este limbajul lipsit de articole. Toate aceste tulburări izolate sau grupate întâlnesc în schizofrenie.Intonaţia. se descriu vorbirea cu voce tare.

stări maniacale (satisfăcând tendinţele ludice şi provocator erotice ale subiectului). Schizoparafazia (BOBON) reprezintă gradul extrem al discordanţei verbale. embolografia. intoxicaţia cu cuvânt. • Transvestismul este folosirea îmbrăcămintei sexului opus de către persoane al căror sex biologic este bine exprimat (fenotip. stereotipii etc. incomprehensibil. demenţe. Policromatografia (bolnavii scriu folosind mai multe culori atunci când nu este cazul). Inactivitatea (refuzul scrisului) este în general asociată mutismului. care se întâlneşte în demenţele profunde şi oligofreniile grave. prezintă tulburări care sunt paralele cu ale acestuia. ireductibil la o analiză gramaticală. Pierderea aptitudinilor de autoîngrijire elementare dă un aspect particular – gatismul. reprezintă o variantă particulară de graforee. . paragrafismele. Similare tulburărilor limbajului descriem tulburări semantice ale expresiei grafice precum: neografismele. dar există uneori o disociaţie între acestea. unde bolnavii scriu pe coli. Mimica reprezintă un tip de comunicare nonverbală folosind drept suport expresia facială şi modificările acesteia după coduri cu o importantă determinare socioculturală şi etnică. în diferite tulburări de personalitate. Ţinuta excentrică cu detalii bizare se întâlneşte în: schizofrenii. puţin diferit filologic de un jargon. Se întâlneşte în manie. manierisme. Schizoparalexia introducerea de litere parazite în cuvintele pe care le pronunţă bolnavul. în schizofrenie. adnotări bizare etc. ermetismul (semne cabalistice. constelaţie hormonală). Tulburări ale expresiei grafice Scrisul. pieptănătura. Rafinamentul vestimentar se întâlneşte în: isterie. Hiperactivitatea (graforeea) este nevoia irezistibilă de a scrie şi se manifestă simultan cu logoreea deşi ele pot fi disociate. Tulburările comunicării nonverbale Ţinuta se referă la aspectul exterior: îmbrăcămintea. Ea este în raport cu vârsta. dar acceptând să scrie. homosexualitate şi într-o formă particulară în schizofrenie. stări confuzionale. ca perversiune sexuală. bolnavul refuzând să vorbească. Se asociază uneori cu homosexualitatea şi este mai frecventă la bărbaţi. în deliruri cronice. întâlnită în tulburări demenţiale şi forma hebefrenică a schizofreniei. atitudinea bolnavului şi semnifică gradul de aderenţă al acestuia la regulile de convenienţă socială. ca exprimare grafică a limbajului vorbit. pseudografia. Fixarea invariabilă. simbolice). Dintre tulburările morfologiei scrisului amintim: Tulburări ale caligrafiei (micrografii. schizofrenie. Tulburări ale dispunerii textului în pagină (scris în cerc.).).2. schizografia. macrografii.Pseudoglosolaliile deformări sistematice ale unor cuvinte generând un limbaj nou în aparenţă. sexul biologic. în pătrat. grifonajul (scrisul este transformat într-o măzgălitură). pereţi. Au un substrat neurologic clar. Limbajul incoerent ca formă de maximă alterare. feţe de mese. deliruri cronice (fiind în concordanţă cu conţinutul acestora). Afaziile reunesc ansamblul tulburărilor de exprimare şi înţelegere a limbajului oral şi scris. 5. manie. maniacali şi schizofreni. genotip. Ţinuta dezordonată apare în oligofrenii. datorat unei leziuni cerebrale circumscrise şi unilaterale (Delay şi Lhermitte). necesităţile sociale. Ţinuta pervertită este reprezentată de două forme particulare: • Cisvestismul este o îmbrăcăminte nepotrivită cu vârsta sau situaţia în care se află subiectul şi se întâlneşte la structurile dizarmonice de personalitate.

Hipermimiile se întâlnesc într-o serie de tulburări psihice (stări maniacale, depresie, delirurile expansive, deliruri de persecuţie). Hipomimiile se întâlnesc în sindromul catatonic, în stuporul depresiv, în oligofrenii etc. Paramimiile sunt reprezentate de disocieri dintre limbaj şi expresia mimică. Sunt specifice schizofreniei, putând îmbrăca aspectul surâsului schizofren, prostraţiei, furtunilor mimice, incoerenţei mimice, mimicii impulsionale, manierismelor şi stereotipiilor. Gestica este compusă din ansamblul mişcărilor voluntare sau involuntare cu funcţie de expresie, simbolizare, conduite cu o anumită semnificaţie. Ticurile sunt gesturi scurte, repetate involuntar, fără necesitatea obiectivă, atingând grupe musculare în legătură funcţională, reproducând în general o mişcare reflexă sau un gest cu funcţie precisă în condiţii normale, în absenţa oricărei cauze organice. Ele se pot prezenta într-o nesfârşită varietate clinică de la mişcări simple (clipit, tuse, ridicări de umăr etc.) până la acte cu un grad mai mare de complexitate. Ticurile sunt amplificate de anxietate, emoţii, stări conflictuale şi diminuate atunci când subiectul este liniştit. Apar în tulburări anxioase, obsesivcompulsive, la structurile psihastenice. Ca o variantă particulară amintim aici sindromul Gilles de la Tourette (boala ticurilor), reprezentat de asocierea unor ticuri multiple afectând în special regiunea capului şi membrele la care se adaugă ticuri vocale (plescăituri, mormăituri etc.) şi impulsiunea irezistibilă de a rosti obscenităţi (coprolalie). Manierismul este reprezentat de mişcări parazitare care accentuează inutil expresivitatea gesticii dându-i o configuraţie artificială. Se întâlneşte în simulaţie şi ca un semn de mare valoare în schizofrenie, isterie. Bizareriile gestuale reprezintă o formă exagerată a manierismului, gestualitatea fiind încărcată de o simbolistică din ce în ce mai incomprehensibilă. Negativismul se caracterizează prin rezistenţa subiectului la orice solicitare exterioară, prin r efuzul stabilirii comunicării. Se întâlneşte în schizofrenie, dar poate exista într-o formă incomplet exprimată şi având o altă semnificaţie, în întârzierile mintale, stările confuzionale şi depresie. Stereotipiile sunt conduite repetitive, atitudinale sau gestuale cu caracter mai mult sau mai puţin simbolic şi deci cu un grad mai mare de inteigibilitate. Majoritatea autorilor sunt de acord asupra existenţei unui sens iniţial al expresiei motorii deoarece actele au o logică în sine, dar aceasta este inadecvată momentului actual. Se întâlnesc în schizofrenii, oligofrenii, demenţe, afecţiuni neurologice cronice. Perseverările se traduc prin persistenţa anumitor atitudini şi gesturi care se repetă iterativ, când nu mai sunt justificate de o situaţie sau de o comandă sau se întâlnesc în tulburările demenţiale în oligofrenii, în schizofrenie.

6. Semiologia conştiinţei.
6.1. Tulburările câmpului de conştiinţă 6.2. Tulburările conştiinţei de sine Tulburările de conştiinţă Jaspers definea conştiinţa ca fiind viaţa psihică la un moment dat. Trebuie adăugat că modelarea experienţelor trăite „acum şi aici” (H. Ey) se face în raport cu întreaga experienţă existenţială anterioară a subiectului. Conştiinţa este un domeniu fundamental de definiţie al psihismului, deoarece îi dă specificitate umană, deosebindu-l decisiv şi calitativ de orice altă manifestare cerebrală prin faptul că raportează experienţele individului la trecut şi viitor, la sisteme axiologice şi la identitatea unică a subiectului percepută ca atare. În acest demers nu ne vom referi la polisemantica multidisciplinară a termenului de conştiinţă, circumscriindu-ne doar la accepţiunea psihiatrică a termenului şi la fenomenele psihopatologice care afectează modalităţile de existenţă ale conştiinţei: − câmpul conştiinţei integrator al prezenţei în lume a subiectului, care permite acestuia să se raporteze la semeni şi să-i înţeleagă lucid, să se adapteze la schimbare; − conştiinţa de sine ca sentiment al propriei identităţi; − nu ne vom ocupa aici de tulburările conştiinţei morale văzută ca posibilitate de înţelegere şi judecată conform cu norme deontologice şi axiologice, cu răsunet în comportamentul şi relaţionarea subiectului. 6.1. Tulburările câmpului de conştiinţă Vom menţiona aici, pentru a putea preciza intensitatea tulburărilor, următorii parametri care se analizează ori de câte ori se urmăreşte evidenţierea unor tulburări de conştiinţă (Jaspers): − dezinteresul faţă de lumea exterioară (bolnavul înţelege cu dificultate ce se întâmplă în jurul lui, atenţia este labilă, acţionează fără să ţină seama de situaţia reală); − dezorientarea (legată de simptomul de mai sus); − incoerenţa (şi prin urmare ininteligibilitatea conduitei); − dificultăţi de gândire (reflecţie); − şi amnezie consecutivă stării (tulburări ale puterii de fixare şi conservare). Nivelul acestei intensităţi va fi corelat cu apariţia unor tulburări senzoriale sau cu absenţa acestora.

Tulburările clarităţii şi capacităţii de integrare a câmpului de conştiinţă corespund în mare parte tulburărilor de vigilitate din descrierile clasice sau tulburărilor de conştienţă (Arseni, 1983). Starea de vigilitate a creierului îşi găseşte baza neurofiziologică în sistemul reticulat activator ascendent (SRAA). Aceste tulburări nu se însoţesc de productivitate, asociindu-se o dată cu creşterea intensităţilor, cu tulburări vegetative: Obtuzia constă în bradipsihie cu hipoprosexie în special spontană, scăderea supleţei proceselor de gândire, parafazii, lentoare în înţelegerea întrebărilor şi formularea răspunsurilor. Hebetudinea – desprindere de realitate, pe care nu o mai poate cuprinde ca ansamblu, perplexitate şi indiferenţă. Torpoarea se manifestă prin bradikinezie, hipobulie, scăderea participării afective, uşoară dezorientare cu stări de somnolenţă. Obnubilarea reprezintă o denivelare mai importantă a vigilităţii, cu hipoprosexie severă şi dificultăţi mnezice mixte, creşterea pragurilor senzoriale şi dificultăţi în înţelegere şi sinteză, care se desfăşoară cu o greutate sporită. La stimuli intenşi sau la repetarea întrebărilor, răspunsurile pot creşte în precizie şi claritate. Stuporul este o tulburare severă a vigilităţii, însoţită de inhibiţie psihomotorie (mutism, akinezie, negativism alimentar). Bolnavul nu reacţionează decât la excitaţii foarte puternice, nu răspunde la întrebări şi nu pare a înţelege contextul în care se află. Mimica bolnavului este inexpresivă sau exprimă un grad de anxietate, atitudinea este inertă, dar opune rezistenţă la mişcările provocate. Soporul – stare de somnolenţă patologică în care contactul cu ambianţa se face foarte dificil, fiind întretăiat de perioade de somn. Suspendarea completă a conştiinţei ce apare în criza epileptică, lipotimie, sincopă şi comă. Se caracterizează printr-o suspendare a funcţiilor relaţionale (apsihism) cu păstrarea funcţiilor vegetative, care însă, spre deosebire de somn, sunt alterate în diferite grade. Tulburări ale structurii câmpului de conştiinţă Îngustarea câmpului de conştiinţă – descrisă de P. Janet (1899) – se caracterizează prin focalizarea conştiinţei asupra unei idei, amintiri, acţiuni etc., de care subiectul nu se poate desprinde. Conştiinţa este incapabilă să cuprindă întreaga experienţă prezentă, în afară de cea psihotraumatizantă. Se poate considera ca fiind o demodulare afectiv-ideativă, o neadecvare prin alterarea criteriului valoric, care duce la deformarea relaţiei cu realitatea. Starea crepusculară constă într-o modificare de aspect critic, cu debut şi sfârşit brusc, a clarităţii câmpului conştiinţei în diferite grade, asociată cu îngustarea lui, ceea ce permite menţinerea unei activităţi automate cu acte motorii coordonate, dar neobişnuite şi fără legătură cu ocupaţiile anterioare faţă de care subiectul va prezenta amnezie totală, lacunară sau parţială în funcţie de profunzimea modificării vigilităţii. Subiectul trăieşte o stare de derealizare, pe fondul căreia pot apărea fenomene delirant-halucinatorii, precum şi modificări importante ale stării afective (exaltare, angoasă, disforie) care pot modifica considerabil comportamentul bolnavului (agitaţie, fugi, acte agresive cu potenţial criminogen). Circumstanţele etiologice majore sunt reprezentate de epilepsia temporală, beţia patologică, reacţii psihogene. Sub denumirea de tulburare disociativă isterică, ICD 10 descrie o pierdere parţială sau completă a unei integrări normale între amintirile trecutului, conştientizarea identităţii şi a senzaţiilor imediate şi controlul mişcărilor corporale. Gradul în care controlul conştient asupra amintirilor, senzaţiilor şi mişcărilor ce vor fi executate este afectat, este variabil de la oră la oră sau de la zi la zi.

uneori dificil de pus în evidenţă fără ajutorul anturajului. Funcţiile intelectuale şi cognitive sunt interesate global şi. iar evenimentele trecute. Heller. Personalităţile succesive pot fi în contrast marcate cu personalitatea premorbidă a individului. este mai curând cazul unei stări disociativ-isterice. reminiscenţe ale identităţii. pe care memoria îl reprimă). aşa cum arăta Jaspers. Post episodic există o lacună importantă şi de lungă durată în memoria bolnavului. uneori câteva zile. a fost descrisă de M. demonstrând înţelegerea întrebărilor). La ora actuală această tulburare este extrem de rară şi chiar există controverse asupra măsurii în care ea este iatrogenă sau socioculturală. chiar a stuporii vieţii mintale. dar unii dintre ei prezentau şi patologie organică. ce determină un grup de tulburări acute şi globale al epsihismului în care locul central este ocupat de modificările în planul conştiinţei având caracter tranzitoriu. acte alături (răspunsuri mai puţin absurde decât greşite. citat de V. Modificarea coordonatelor trăirilor alături de tulburarea atenţiei constituie faptul semiologic cel mai aparent. tulburarea fundamentală constă în diminuarea proceselor de sinteză şi organizare. Perplexitatea (nedumerirea anxioasă) este expresia pasivităţii. biografice sau culturale sunt cu mare greutate evocate. iar uneori negau cunoştinţa asupra altor personalităţi. Simptomul esenţial din care decurg celelalte este scăderea proceselor normale de sinteză şi diferenţiere ale conţinuturilor conştiinţei. atunci când pacientul nu-şi cunoaşte numele. este aspectul de ruptură. Datele perceptive vizuale. de hiatus cu comportamentul anterior al bolnavului. reprezentând o formă de slăbire şi disociaţie intelectuală care poate fi însoţită sau nu de delir. orientată şi menţinută. Prince (1905). Predescu şi Nica. obtuzie – cel mai frecvent) se manifestă prin tulburări ale atenţiei. reacţii psihotice isterice. pe fondul modificării conştiinţei de tip crepuscular. Denivelarea conştiinţei în diferite grade (torpoare. agitaţie sau inerţie. Debutul confuziei mintale este uneori brutal. Pacienţii săi prezentau simptomatologie isterică. Trecerea de la o personalitate la alta se face brusc în asociere cu evenimente psihotraumatizante. obnubilare. spaţiale. Aceste tulburări sunt în general expresia creşterii pragurilor senzoriale. Uneori aceste personalităţi susţineau că au cunoştinţă de celelalte personalităţi ale aceleiaşi persoane şi chiar nu se plăceau. consideră că. în care. Jaspers aprecia această păstrare a conştiinţei de sine ca fiind un element de diferenţiere faţă de psihozele paranoide. datele prezentului nu se constituie decât în amintiri fragmentare. O formă aparte a acestei stări este întâlnită în sindromul Ganser şi pseudodemenţa isterică. Janet) (eveniment psihotraumatizant pe care subiectul nu şi-l aminteşte obişnuit în stare de veghe. bolnavul păstrându-şi chiar în cele mai avansate stări de confuzie. Memoria este global tulburată cu predominenţa celei de fixare. Trăsătura esenţială ar fi aparenta existenţă a mai multor personalităţi la un singur individ cu evidenţierea clară a uneia singure la un moment dat. mai rar la iluzii. Confuzia mintală (stările confuzionale): descrisă iniţial de Chaslin (1895) ca o afecţiune în mod obişnuit acută. S. allopsihice. Aceasta duce implicit la o tulburare a orientării temporale. cel mai adesea în câteva ore. Faptul principal. auditive sunt rudimentar analizate. scurtele intervale de . În această tulburare globală activitatea perceptivă este cea mai deficitară. în care pacientul îşi asumă un număr de false personalităţi diferite. confuzia mintală este expresia comună a unei suferinţe cerebrale acute. pacientul prezintă o nerecunoaştere sistematică a realităţii prin răspunsuri alături. care nu poate fi fixată. Personalităţile diferite par să nu aibă cunoştinţă de amintirile şi preferinţele celeilalte şi să nu realizeze existenţa acestora. ajungând până la greşeli şi erori de identificare. Personalitatea multiplă.Starea crepusculară isterică – aspect particular în care subiectul trăieşte o experienţă semiconştientă de depersonalizare şi stranietate centrată în general pe ideea fixă (P.

halucinaţii auditive. În starea confuzională. tumori cerebrale în special fronto-caloase şi temporale drepte). . postterapie electro-convulsivantă. Definirea unor cuvinte poate fi imposibilă. oxid de carbon. antiparkinsoniene. ezitante. cardio-vasculare). legat de această bogată paletă etiologică. barbiturice. adesea murmurate. după tot mai mulţi autori. reproducerea unui desen geometric chiar simplu este deficientă. cenestezice şi tactile. encefalopatii carenţiale (în special Gayet-Wernicke). amfetamine. redus la fragmente de fraze uneori incoerente. insolaţie. heroină. epilepsie. avitaminoze). care invadează realitatea bolnavului şi faţă de care îşi modifică comportamentul. mixedem. lentoare. depresie. Limbajul este ezitant. erizipel. porfirie acută intermitentă). − în cursul evoluţiei bolilor psihice (psihoze post partum. crize adisoniene. insuficienţă hepatică. îndepărtată. un vis trăit şi în acţiune. insuficienţă respiratorie. de asemenea. mercur. hipoglicemie spontană. − boli sanguine (leucemii. chiar stupoare. − stări de şoc (postoperatorii. hematom subdural. insuficienţă renală. bismut. stângăcie. tuberculostatice. cuvintele sunt învălmăşite. Bolnavul are halucinaţii vizuale. rău articulate. delirium tremens). schizofrenie. hipoglicemiante. afecţiuni meningeale (hemoragii meningeale. privirea este pierdută. Aceste fenomene psihosenzoriale pot avea drept punct de plecare cele mai mici stimulări din mediul ambiant. conţinutul lor este constituit mai frecvent din scene de groază decât din clasicele teme profesionale (J. fără a avea o semnificaţie generală în ceea ce priveşte sindromul de confuzie mintală. pe care le vom sistematiza astfel: − afecţiuni intracraniene: traumatisme craniocerebrale. Desigur că. − encefalopatii metabolice (diabet. afecţiuni cerebrale (encefalite. demenţă).luciditate provoacă o creştere a anxietăţii care poate fi cauza unor stări de agitaţie. onirismul şi tulburările clarităţii câmpului conştiinţei se întrepătrund în grade variabile. Grafismul este totdeauna perturbat. − afecţiuni generale: − stări febrile (septicemii. insecticide organofosforice). Halucinaţiile sunt cel mai adesea neplăcute. meningite febrile). − alcoolismul (beţia acută. − toxicomanii (barbiturice. terifiante. anemii). hiperparatirodidia). uneori aberantă. febră tifoidă. pneumonie. Mimica pacientului este rătăcită. dar posibile. Oscilaţiile între aceşti doi poli se pot produce brusc. − alte cauze (electrocutare. care traduc starea de suferinţă organică. în teritoriul arterei cerebrale anterioare şi posterioare. Signoret). perplexă. malarie). realizând viziuni haotice şi discontinue şi uneori. episoadele subacute. Gesturile sunt stângace. tranchilizante etc. trăindu-le ca o agresiune extremă. Confuzia mintală traduce o tulburare globală a funcţionării cerebrale (care. − intoxicaţii alimentare (ciuperci). Onirismul traduce o stare de vis patologic. manie. privarea de somn. Faptul cel mai caracteristic este adeziunea bolnavului la aceste modificări perceptuale de care încearcă să scape prin agitaţie (până la fugă). perplexitatea. gripă. atrăgând posibilitatea unor grave accidente. absentă. accidente vasculare cerebrale.). litiu. încetinirea procesului psihic mai apropiată de starea de obtuzie. sau agitaţie dezordonată. plumb. − intoxicaţii medicamentoase (corticoizi. ceea ce i-a făcut pe unii autori (mai ales pe cei englezi) să vorbească de: − confuzia mintală simplă – ale cărei trăsături ar fi: pasivitatea. clordiazepoxid). − intoxicaţii profesionale (arsenic. Ea apare în circumstanţe etiologice diferite. lipsite de îndemânare. examenul somatic şi de laborator vor îmbrăca aspecte extrem de variate. justifică termenul de encefalopatie). Activitatea şi comportamentul pot îmbrăca două aspecte: lipsa iniţiativei. traumatice. Pacientul îşi caută cuvintele. parafaziile sunt rare. − afecţiuni endocrine (tireotoxicoza.L.

Oneiroidia. acalculia însoţite de dezorientare spaţială (dreapta/stânga). cu scene terifiante evoluând în bufee. însoţite de agresivitate. fiind o funcţie globală şi nelocalizabilă. Se întâlnesc în nevroze. − stările de agitaţie – intense şi dezordonate. agrafia. hiperazotemia este un semn constant şi precoce. dar nu exclude posibilitatea unor dismnezii. Tulburări de schemă corporală de tip neurologic: • Sindromul Gerstmann este alcătuit dintr-o serie de agnozii: agnozia digitală. ariile 19 şi 39 Brodman. agravează deshidratarea şi epuizarea organismului: semne neurologice variabile – exagerarea reflexelor tendinoase. Sindromul hipocondriac este alcătuit din idei de intensitate variabilă (până la delirantă) privitoare la starea de sănătate a pacientului considerată mult mai precară decât în realitate sau vital ameninţată. limbă uscată cu funginozităţi. debutul . hipertonie musculară. agitat (agitaţie care nu depăşeşte obişnuit limitele impuse de clinostatism). fără să existe însă un paralelism între nivelul ei şi intensitatea simptomatologiei. în care domină incoerenţa. Tulburările conştiinţei de sine Tulburările conştiinţei corporalităţii (somatognozia) Tulburări de schemă corporală vizează schema corporală (imaginea de sine) care este concepută ca proiectarea reprezentativă integrală în conştiinţă a propriului nostru corp. − confuzia – variabilă de la un moment la altul. nu este urmată de amnezie completă. • Sindromul Anton Babinski este reprezentat de hemiasomatognozie însoţită de lipsa conştientizării acestei tulburări (anozognozie). cele două stări putând astfel trece rapid una în alta. Bolnavul este dezorientat. realizând un cadru spaţial pentru percepţii. − sitiofobia – intensă şi totală. în absenţa unor modificări organice. conştiinţa se poate clarifica pentru scurte momente. Se întâlnesc în tablouri psihopatologice diverse îmbrăcând aspectul acestora – asteno-hipocondriac (astenie. tremor. ochii înfundaţi în orbite. Pot apărea inconstant stări catatonice sau stuporoase. reacţii grave: tentative de suicid sau homicid. amintiri şi emoţii. Delirul acut: este un sindrom confuzional de o mare gravitate. poate îmbrăca mai multe forme: − delirul oniric – cu halucinaţii vizuale şi auditive. vorbirea este incoerentă. cearcăne. Conştiinţa propriului corp se constituie progresiv din date perceptive. Aceste idei evoluează pe fondul unei anxietăţi concentrice şi a apariţiei cenestopatiilor. Considerăm că acestea nu sunt decât expresii ale aceluiaşi substrat anatomo-fiziologic. pe fondul unei insomnii complete. este un amestec de real – vis. febra este întotdeauna prezentă.− stările confuzo-onirice (delirium) realizate de o agitaţie acută asociată de regulă cu fenomene productive psihotice. descrisă de Mayer-Gross. Apare în leziunile emisferului dominant. desemnează actualmente o stare confuzională de intensitate psihopatologică maximă. semne generale – deshidratare masivă. reprezentări. cu apariţia unor senzaţii corporale neplăcute. tulburări sfincteriene. 6. durând mai multe zile. se întâlneşte în leziunile emisferului minor. pe fondul unei anxietăţi marcate.2. tulburări vegetative grave. înlănţuirea halucinaţiilor ca şi interpretarea realităţii prin idei de vis au o anumită coerenţă şi în genere mai multă sistematizare decât onirismul. la care bolnavul nu participă. psihoze schizofrenice. Amenţia (starea amentivă). ci asistă. depresii. ASC. termen introdus şi folosit iniţial de şcoala germană ca echivalent al confuziei mintale simple. cu caracter paroxistic. excitaţie psihică. Tulburări de schemă corporală de natură psihică: Cenestopatiile reprezintă modificarea cenestezei.

pe care subiectul îl încearcă în absenţa unor tulburări perceptive. o detaşare. Derealiza rea nu apare aproape niciodată ca un fenomen izolat. . În forma sa extremă se manifestă ca o îndepărtare. Apare sub forma unor fenomene izolate la adolescenţă. pentru existenţa trăsăturilor şi evenimentelor trăite de personalitatea secundară. dar. când au caracter de halucinoză hipnagogică. o izolare sau o fugă din lumea realului. perioadei hipnagogice. sau parţială. Caracteristica acestei tulburări. Janet). redusă la un segment sau reprezentată uneori de imaginea unui organ (creier. neurastenie). ea atinge profunzimea maximă. de tip disociativisteric. de cele mai multe ori cu evoluţie benignă. personalitatea psihastenică. deseori impresionantă. diverse viscere profunde). Heautoscopia constă în „perceperea” imaginii propriului corp ca o imagine în oglindă. „Subiectul pierde funcţia realului” (P. Este o formă particulară a sindromului hipocondriac considerată clasic de extremă gravitate. în special în melancolie. se referă la stranietatea lucrurilor care par false artificiale. cuprinzând întregul corp. paranoia). Imaginea dedublată poate fi totală. exagerându-i sau modificându-i datele reale. Desomatizarea (alterarea sentimentului de corporalitate) este reprezentată de îndoiala anxiogenă de a avea corpul transformat. Subiectul se simte „pierdut în spaţiu”. Dismorfofobia reprezintă o formă „localizată” a depersonalizării somatice. straniu. de enormitate şi de imortalitate. a cărei evoluţie a devenit azi mai benignă. Tulburări ale conştiinţei propriei persoane Personalitatea multiplă (alternă) este o tulburare particulară a conştiinţei de sine. survine. în psihastenie. în spaţiul perceptual. Disociaţia este modificarea esenţială.schizofreniei. epilepsie temporală. sentimentul de a nu trăi „în ritmul lumii” (Ajurriguerra). fiind expresia noii identităţi somatice pe care subiectul o capătă. o plutire „fără înălţime”. Destul de des se poate însoţi de perturbări ale percepţiei subiective a timpului. în stările de inducţie hipnotică şi la personalităţile duble sau multiple. temporară a normalităţii funcţiilor de integrare ale conştiinţei. dintre care cele mai importante sunt modificarea clarităţii câmpului conştiinţei. Circumstanţele patologice în care apare sunt nevroza obsesivo-fobică. de asemenea. constând în sentimentul patologic de neplăcere şi inferioritate cu care subiectul îşi trăieşte aspectul morfoconstituţional. ireal. obsesivo-hipocondriac (reacţii obsesivofobice. Apariţia este favorizată de diverse circumstanţe. deseori chiar cu trăsături opuse. rezultând o aparentă independenţă în funcţionarea uneia dintre ele. paranoiac-hipocondriace (personalităţi paranoiace. mergând până la neoformarea psihică a uneia sau mai multor personalităţi distincte. stări de epuizare. personalităţi psihastenice). Sindromul Cotard este reprezentat de triada de delire: de negaţie corporală (negarea organelor interne şi a funcţiilor acestora). Tulburările conştiinţei realităţii obiectuale Derealizarea este un sentiment de stranietate a lumii exterioare. de care pacientul este dominat alternativ. a identităţii de sine. cord. adică senzaţia de familiaritate pe care obiectele lumii reale ne-o dau în mod normal. Tranziţia de la un tip de personalitate la altul este bruscă. modificate în dimensiunile lor. având drept consecinţă pierderea consecvenţei şi legăturilor obişnuite dintre diferitele grupe de procese psihice. însoţită în general de amnezie. debutul schizofreniei. în care există o îngustare a conştiinţei prin alterarea bruscă. pe lângă convingerea bolnavului în perceperea imaginii corporale. În forma sa minoră. schizofrenie. survine în depresiile de involuţie. este sentimentul de apartenenţă. cu limite imprecise sau devitalizat. Fenomenme de tip „deja vu” sau falsele recunoaşteri se încadrează în acelaşi cadru nozologic. credinţa că imaginea îi este proprie. aflată obişnuit la baza fiecărui simptom al isteriei. Derealizarea se referă şi la raporturile spaţiale ale obiectelor şi orientare.

• Triplul automatism: motor (gesturi impuse.frecvenţa acestor tipuri de tulburări a scăzut mult în ultima jumătate de secol. bufeuri delirante. lecturii şi actelor) însoţite de fenomenele conexe – enunţarea gândurilor. Semiologia afectivităţii şi a voinţei. 7. bolnavii alunecă în subiectiv pe care caută să îl analizez şi să îl verbalizeze cât mai precis îndepărtându-l de real. Apare ca nucleu al psihozelor schizofrenice. necesitând un consult repetat. mentismul. Tulburările de voinţă 7.Examinarea şi diagnosticarea acestor cazuri este. gustative. epilepsie. debutul psihozelor. „ca şi cum” acestea ar fi în pericol iminent de dispariţie. idei. • Micul automatism mintal alcătuit din anticiparea gândurilor. nesiguranţa şi indecizia în acţiune. amintiri) impuse conştiinţei subiectului care îşi pierde intimitatea (transparenţă psihică). tactile. hipobulia. cenestezice). În general de origine psihogenă. nevroza obsesivofobică. Sindromul de automatism mintal este sintetizat de EY în următoarea formă: • Senzaţii parazite (halucinaţii psihosenzoriale vizuale. viaţa pare a se desfăşura în gol. depănarea de amintiri. cât şi în cele psihiatrice: reacţii afective. 7. foarte dificilă. sentimentele devenind terne şi imobile. simţindu-se dirijat din exterior (fenomene xenopatice). • Alterarea sentimentului de corporalitate (desomatizarea). În efortul de regăsire. Tulburările afectivităţii 7. în parafrenie şi în unele sindroame organice (alcoolism. Sindrom de graniţă în psihopatologie. Depersonalizarea este o tulburare a conştiinţei propriului eu. bolnavul părând a fi un spectacol dramatic pentru sine însuşi. ideilor. înstrăinarea faţă de el. personalitatea psihastenică. stări hipnagogice. • Analiza introspectivă constă în desprinderea de realitate. depănarea de gânduri. involuţie). care să permită sesizarea discontinuităţii bruşte a psihismului. ideic (idei impuse) şi ideoverbal (cuvinte.2. devalorizarea personalităţii. • Derealizarea. sentimentul de vid interior. intenţiilor. Tulburările afectivităţii . prelungit. • Fenomene de dedublare mecanică a gândirii (triplul ecou al gândirii. stări depresive. depersonalizarea se întâlneşte cu o intensitate variabilă în situaţii nepsihiatrice: surmenaj. şi hipnapompice. a sentimentului identităţii somatopsihice personale cu destrămarea curgerii existenţiale şi a percepţiei lumii ca loc de desfăşurare a acesteia. neliniştea dominând paleta afectivă. veleităţi abstracte.1. sentimentul de inautenticitate a trăirilor. comentariul actelor. Păstrând conştiinţa personalităţii lor anterioare.1. formulări ideoverbale spontane). Sindromul de automatism mintal (Kandinski-Clerambault) este focalizat pe producţia spontană. involuntară „mecanică” a vieţii psihice (impresii. cu încetinitorul. de obicei. unii bolnavi trăiesc dureros modificarea eului. pe care bolnavul o face pentru a încerca să îşi înţeleagă propria subiectivitate. Sindromul de depersonalizare are următoarele componente: • Alterarea sentimentului propriului eu este resimţită ca o nesiguranţă anxiogenă faţă de propria persoană şi identitate. acte impuse). Afectivitatea este modificată. neurastenie. Transformarea acestuia poate îmbrăca numeroase aspecte clinice dintre care notăm. amintirilor. ajungând până la heautoscopie. de lumea obiectuală. În această categorie se notează alterările limbajului.

Inexpresivitatea mimicopantomimică este caracteristică. activităţii şi comportamentului. modificarea ei în sens patologic poartă numele de distimie. Hipotimiile Reprezintă scăderi în grade diferite ale tensiunii afective traduse prin expresivitate. oscilând între cei doi poli extremi ai plăcerii şi ai durerii (DELAY. Menţionăm printre acestea furia şi frica. ANXIETATEA Apatia este caracterizată prin lipsa de tonalitate afectivă şi dezinteres auto şi allopsihic. prin opţiuni axiologice. Stările de afect sunt manifestări explozive şi cu efect dezorganizator asupra comportamentului. Deci dispoziţia reprezintă polaritatea stărilor afectivităţii bazale într-un moment dat. evaluare. sentimente). Anxietatea – a fost definită de P.). Nu mai este necesar să subliniem că baza neurofiziologică a acestora este nivelul cortical. TULBURĂRILE DISPOZIŢIEI Dispoziţia este acel tonus afectiv fundamental. bogat în toate instanţele emoţionale şi instinctive. dar declanşarea lor necesită participarea instanţelor conştiinţei.W. J. Atimia se caracterizează printr-o accentuată scădere de tonus şi o rezonanţă afectivă aproape nulă la evenimentele exterioare. alegere) şi memoriei. Acestea se formează în cadrul sistemului de condiţionare-învăţare. organizarea afectivă globală rezultând din corelarea celor două componente. filosofice. care dă fiecăreia din stările noastre sufleteşti o tonalitate agreabilă sau dezagreabilă. manifestată prin nelinişte psihomotorie. rezonanţă afectivă ştearsă. Maier) căreia i-ar corespunde emoţiile secundare (pasiuni. Cele două nivele – afectivitatea bazală şi cea elaborată – nu acţionează însă independent. însoţite de modificări mimicopantomimice şi tulburări vegetative de tip simpatic. mimică redusă. • Afectivitatea elaborată (catatimică – H. răspuns comportamental sărac. ca proces dinamic şi continuu. Baza neurofiziologică este legată de formaţiunile subcorticale. care asigură reflectarea subiectivă a concordanţei dintre realitatea interioară şi cea externă. polarizând câmpul conştiinţei în jurul evenimentului conflictual şi caracterizate prin inadecvarea răspunsului şi a activităţii psihomotorii. Ele apar în strânsă legătură cu procesele gândirii (interpretare. . serotonină.Afectivitatea reprezintă ansamblul însuşirilor psihice. iar cea biochimică ar fi reprezentată de funcţionarea neurotransmiţătorilor (noradrenalina. Anxietatea are caracter de potenţialitate. de analize şi interpretări ale lumii. apropiate de viaţa instinctivă. antrenând variaţii importante ale eutimiei. Hipertimiile reprezintă o creştere a încărcăturilor afective. Indiferenţa se traduce prin dezinteres pentru lumea exterioară şi slabă modulare a paletei emoţionale. politice). comparare. Sentimentele şi pasiunile vin să se constituie astfel ca rezultantă complexă a unei serii de judecăţi valorice. etico-morale. Generarea acesteia porneşte de la motivaţii înnăscute. care nu reprezintă un proces liniar sau de sincronizare mecanică. dopamină). Janet ca teamă fără obiect. modificări vegetative şi disfuncţii comportamentale. care par a rămâne în mare măsură străine subiectului. Trebuie notate două nivele ale afectivităţii sub raportul complexităţii şi motivaţiei care le generează: • Afectivitatea bazală (holotimică) căreia i-ar corespunde emoţiile primare şi dispoziţia. Sunt puse astfel în rezonanţă două modalităţi: cea a subiectului şi cea a ambianţei pentru a crea un nuanţat ansamblu de trăiri unice şi irepetabil tocmai prin această dinamică personală specifică. deformând trăirea prezentă în raport cu viitorul presimţit ca ostil şi predeterminat ca atare. Ele trec sub control voluntar. culturale şi sociale (estetice.

trăirea profundă a acestei stări. mai rar. jenă precordială. faţă de care apare o atitudine de aşteptare (stare de alertă). ⇒ Tulburarea de stres posttraumatică. se declanşează astfel un cerc vicios prin care anxietatea se autoîntreţine. micţiuni imperioase şi frecvente. fie independentă de aceasta ca în schizofrenie şi psihozele organice. ca o izbucnire impulsivă. mobilizare a forţelor). Aşa cum a fost definită anterior. Astfel. Ea determină perturbări vegetative majore. mimică tensionată. resimţită de orice subiect în faţa unei situaţii noi sau cu un grad de dificultate sporit. Anxietatea psihotică – apare fie ca însoţitor al depresiei. hiperglicemie şi hiperlipemie. depresia apare ca sindrom sau entitate nosologică. extrasistole. Anxietatea. creşteri tensionale. senzaţie de constricţie toracică. Raptusul anxios – poate apare în reacţii acute de şoc sau psihoze. Depresia – definiţia de cea mai largă generalitate consideră depresia ca o prăbuşire a dispoziţiei bazale. care ocupă de obicei un loc important în tabloul simptomatologic. ale instinctului alimentar şi ritmului hipnic. anorexie. în realitatea practică. Puternica participare afectivă. bolnavul putând face tentative suicidare sau. agorafobia). Temerile nu mai sunt considerate normale când ele devin cvasipermanente şi impietează asupra vieţii cotidiene. tremor fin al extremităţilor. Anxietatea patologică este distinctă faţă de neliniştea sau teama obişnuită. în psihoze. valuri de transpiraţie. fobia socială. Aceste semne sunt legate de excitarea sistemului nervos simpatic: paloarea feţei. insomniile de adormire. deoarece. antrenarea comportamentală consensuală sunt tot atâtea argumente pentru a considera depresia o hipertimie negativă. Anxietatea nevrotică – toate stările nevrotice au ca element comun prezenţa anxietăţii. − este însoţită de convingerea neputinţei şi dezorganizării în faţa pericolului. mai ales atunci când participarea bolnavului. tahicardie. ⇒ Atacuri de panică. midriază. depresia se referă la „depresiasimptom” şi definiţia nu este decât scolastică. în neurastenii. uscăciunea gurii. ⇒ Tulburarea obsesiv-compulsivă. − asocierea unei simptomatologii vegetative generatoare de disconfort somatic. dintr-un motiv sau altul. contribuie la activarea mecanismelor de alertă ale organismului şi la pregătirea pentru acţiune.Anxietatea este atât de întâlnită de-a lungul vieţii. În cele ce . ⇒ Reacţia acută la stres. Echivalenţe somatice ale anxietăţii – recunoaşterea acestor semne facilitează evidenţierea anxietăţii. în debutul psihozelor presenile şi demenţelor. crampe abdominale. în sindromul de abstinenţă la toxicomani. teama şi instinctul de a fugi sunt mecanisme de apărare împotriva unui pericol. triste şi ameninţătoare. tahipnee. cu actualizarea trăirilor neplăcute. acte heteroagresive. manifestată printr-o bruscă şi intensă accentuare a stării anxioase. Anxietatea prezintă următoarele caracteristici: − este nemotivată. TIPUL SIMPTOMULUI MANIFESTĂRI CLINICE Tulburările anxioase (conform clasificării DSM-IV): ⇒ Tulburările anxioase fobice (fobia specifică. diaree. în faţa unei situaţii nou apărute. − se referă la un pericol iminent şi nedeterminat. în alte nevroze. ⇒ Tulburarea anxioasă generalizată. Anxietatea se întâlneşte în următoarele circumstanţe patologice: în reacţii de intensitate nevrotică şi psihotică. anxietatea îl ajută pe om să se adapteze mai bine. al cărui răsunet asupra activităţii este pozitiv (concentrare. în stări depresive. este redusă.

ne vom referi la acest al doilea aspect (sindrom). Dispoziţia depresivă este trăită ca un vid. conţinut perceptual cenuşiu. extrasistole. − depresii psihogene: nevrotice. nevroza depresivă. pierderea sentimentelor. insomnii. tulburări de dinamică sexuală. inutilitate. în decompensările personalităţilor psihastene. iritabilitate. în stări de epuizare şi depresiile simptomatice. care se desincronizează de timpul real. unipolare. bipolare. Kielholz stabileşte o clasificare în care îmbină criteriul nosologic cu cel etiologic. Lentoarea psihomotorie este caracterizată de încetinirea mişcărilor. fiind încetinită. hipoprosexie. fiecare din elementele constitutive ale sindromului depresiv ating intensitatea maximă. Se descriu astfel: − depresii somatogene: organice. dificultate de verbalizare. bolnavul prezentând o incapacitate de acţiune autentică (A. Schneider). lipsă de iniţiativă. isterice. golire şi nelinişte interioară. Încetinirea proceselor gândirii este exprimată de monoideism. aşa cum fac şi alţi autori. greutăţi în respiraţie. scăderea apetitului alimentar. se poate descrie o depresie nevrotică şi o depresie psihotică. ruină etc. încetinirea proceselor gândirii şi lentoare psihomotorie. Dispoziţia depresivă este trăită ca „tristeţe vitală” (K. dureri difuze în regiunea tractului uro-genital. prezenţa anesteziei psihicei generează depresivului sentimente de autodepreciere şi durere morală. nebulos uneori. − depresii endogene: schizoafective. inutilitate.urmează. . Acestea vor genera. ca o lipsă totală a contactului şi rezonanţei afective cu lumea. la care se adaugă anxietatea. la rândul lor. Depresivul trăieşte o stagnare a timpului intim imanent. Tulburările somatice sunt legate de hiperactivitatea simpatică dublată de inhibiţia parasimpatică: hiposalivaţie. tulburări de ritm cardiac. Producţia verbală traduce în mare măsură inhibiţia intelectuală. vinovăţie. involuţionale. asociaţiile sunt dificile. Depresia de intesitate nevrotică este declanşată psihogen şi se manifestă sub aspectul unor stări de tristeţe prelungită. meteorism. operaţional. ajungând uneori până la mutism. modificând personalitatea şi comportamentul în sens psihotic. care-l duce la pierderea interesului pentru lucruri şi oameni.neurastenie. Depresia nevrotică apare în reacţiile de intensitate nevrotică. Ideaţia poate lua forma ideilor delirante cu caracter de autocazare. lipsă de vigoare fizică. această oprire a timpului trăit marchează ansamblul tulburărilor depresive. pe care-l vom defini. incapacitate decizională. intolerantă la frustrare. scăderea expresiei şi mobilităţii mimice (hipo sau amimie). comportamental şi somatic al tulburării afective. Sindromul depresiv are drept componente definitorii dispoziţia depresivă. la care se adaugă o serie de simptome auxiliare de expresie somatică. Încetinirea proceselor gândirii se manifestă prin bradipsie şi sărăcirea conţinutului ideativ. Depresia de intensitate psihotică – în depresia psihotică. afective. Scăderea performanţelor intelectuale. disconfort precordial. componentele sale fiind răsunetul ideativ. anorexie şi scădere în greutate. reactive. depresia de epuizare. pe care subiectul o resimte dureros: această „anestezie afectivă” se manifestă ca un veritabil baraj în faţa exprimării sau perceperii sentimentelor proprii. ruminaţii. incapacitate de evocare şi sinteză. simptomatice. tendinţa de a se complace în activităţi fără scop (inerţie psihomotorie). Tatossian). hipermnezie selectivă însoţită de ruminaţii. După gradul de intensitate a depresiei. tulburări ale dinamicii sexuale. cefalee. Depresia este cel mai frecvent întâlnit fenomen psihopatologic în practica psihiatrică şi nu numai în aceasta. care deschid calea către ideile . Simptome auxiliare de expresie somatică: se traduc printr-o tulburare a sentimentelor vitale (a vitalităţii) – astenie. constipaţie sau diaree. insomnii. idei de autoacuzare. conţinut depresiv. dureri epigastrice. imaginaţia redusă. ameţeli.

suicidare şi trecerea la act. motivaţii etc. pacientul pierde orice dimensiune a realităţii. care se însoţeşte de acte impulsive. Accelerarea proceselor gândirii se manifestă prin accelerarea ritmului gândiri (tahipsihie). stările mixte din psihozele afective. contrastând uneori cu comportamentul anterior al subiectului. schimbările de tonalitate de la un interval de timp la altul. Sindromul hipomaniacal este o formă atenuată. ironii înlănţuite la întâmplare într-un flux continuu. Ca şi în cazul depresiei. Exaltarea imaginativă dă naştere unor adevărate producţii pseudodelirante – idei de invenţie. care sunt. determinând uneori un comportament coleros. de grandoare. este definit ca „ boală depresivă în care simptomele somatice ocupă primul plan sau în care simptomele psihice sunt în planul secund (ca substrat)“. excitaţie psihomotorie. mistice. atingând paroxismul în raptusul depresiv. Aceasta se traduce în principal printr-o disfuncţie majoră a personalităţii. în care însă bolnavul nu crede cu seriozitate. fugă de idei. cu dominantă copleşitoare a simptomelor fizice. situaţionale. mergând până la imposibilitatea de a se deplasa. expansivă (hipertimie pozitivă). Observaţiile ulterioare au stabilit existenţa lui şi în depresiile psihogene. hipoprosexie cu aparentă hiperprosexie spontană. după unii autori. accelerarea reprezentărilor mentale. individuală. comiţialitate. fiind aplicat de Lange depresiilor endogene. Se întâlneşte la unele personalităţi dizarmonice. cu vârsta. Stabilitatea emoţională. la acestea se adaugă deseori logoreea şi anxietatea. bolnavul trecând rapid de la bucurie la stări de plâns. toxice). Rigiditatea afectivă este reprezentată de conservarea în timp. Dispoziţia euforică este caracterizată prin bucuria de a trăi. A fost uneori descris ca unul din polii personalităţilor afective. trebuie operată o distincţie între euforia (veselia) normală şi cea simptom patologică. care duc la o echilibrare neadecvată la solicitările externe. Complicaţia cea mai de temut a depresiei este suicidul domeniu căruia îi vom dedica o atenţie deosebită. Disforiile sunt stări dispoziţionale de tip depresiv asociate cu disconfort somatic şi excitabilitate crescută. (vezi suicidul). tensiunea psihică insuportabilă se poate manifesta printr-o nelinişte motorie. Euforia – este reprezentată de o creştere a dispoziţiei având o tonalitate afectivă pozitivă. are stări de derealizare şi depersonalizare. Tulburări ale dinamicii dispoziţionale sunt fluctuaţiile pe care le suferă dispoziţia. abundă în jocuri de cuvinte. fiind legate doar de starea afectivă a celor din jur (poikilotimie). contradictorie cu schimbările obiective. onomatopee. Sindromul maniacal are drept componente definitorii dispoziţia euforică. accelerarea proceselor gândirii. a unei structuri afective. Pe plan psihomotor. cea de a doua nu apare izolată. Atunci când depresia se însoţeşte de anxietate. Se întâlneşte în . sentimente de omnipotenţă şi încredere nelimitată în forţele proprii. Depresia mascată – termenul se foloseşte de la sfârşitul anilor ’20. jocuri de cuvinte). dimpotrivă. agitaţie.. optimism debordant. cu date biologice obiective. Toate acestea se însoţesc aproape întotdeauna de o vie excitaţie erotică. lipsite de contextualitate sau. mai rar. furie şi chiar agresivitate. Agresivitatea şi impulsivitatea subiectului este crescută. heteroagresive. scăzută la copil. În 1973. postencefalitice. Nemaiputându-şi imagina viitorul. la care se adaugă o serie de simptome de expresie somatică. se desăvârşeşte pe măsura maturizării atingând nivelul optim al adultului. Limbajul reflectă dezorganizarea gândirii maniacale. Se întâlneşte în stările psihopatoide (posttraumatice. activitatea spontană este redusă la minimum. antrenând o „rigidificare” a sistemului de credinţe şi valori. cu asociaţii de idei superficiale făcute într-un mod elementar (asonanţă. Ca şi depresia. rime. Labilitatea emoţională se caracterizează prin variaţii dispoziţionale frecvente. benignă a sindromului maniacal. Dispoziţia euforică are o mare labilitate spre deosebire de cea depresivă. ci în cadrul unui sindrom a cărui bază psihodinamică este sindromul maniacal. auto. pacientul poate prezenta o inhibiţie profundă.şi. date genetice care se înscriu ca specifice în nota personală.

Fobiile Fobia e definită ca o reacţie somatică şi psihologică faţă de obiecte/situaţii ce provoacă frica. De aceea pacienţii se tem de un nou atac de panică în mod anticipativ. Se întâlnesc în stări reactive. nume. relaţiile sociale şi necesită o consultaţie psihiatrică. Proiecţii ale anxietăţii. d) apar reacţii fizice (vegetative) de însoţire: palpitaţii cardiace. tremor etc. Astfel. Simptomele incluse în fobie: a) victima simte brusc o panică persistentă şi fără cauză. după Mallet relicvele fricilor din prima copilărie sunt fobiile de animale mari. avute de subiect anterior îmbolnăvirii faţă de persoane apropiate din familie. Le vom nota pe cele mai frecvente: de locuri. Tipurile de fobie definesc cauza reacţiei şi modul de evitare. Se întâlneşte în schizofrenii. fobia are un caracter iraţional recunoscut ca atare şi care nu poate fi controlat volitiv. Majoritatea agorafobiilor apar după unul sau mai multe atacuri de panică „spontane”. teatrele. spaţiu. teroare într-o situaţie care nu prezintă pericol. trăirilor afective. delirul de gelozie şi rar în paranoia. la unele personalităţi dizarmonice (isterice. care nu au prin ele însele un caracter periculos. hipertiroidii. Aceste atacuri par că apar la întâmplare şi în situaţii fără pericole. ca orice încercare de sistematizare a lumii reale ca întreg. tulburări de involuţie. oligofrenii. 2/3 din bolnavii cu agorafobie sunt femei. în fobie ea capătă caracter specific (formă. ei pur şi simplu nu îşi părăsesc casa. pozitive. sentimentelor. Fobiile au fost denumite cu echivalente greceşti (Pitres şi Regis). fireşti. intensă declanşată de un obiect sau o situaţie. Frica specifică. Tulburări ale emoţiilor elaborate Paratimiile – modificări predominant calitative ale emoţiilor elaborate. c) reacţia fobică este automată. cu debut brusc sau progresiv. aşa încât nu pot fi anticipate. O încercare de sistematizare după conţinutul lor este cel puţin temerară. bisericile. Ambivalenţa afectivă constă în trăirea simultană a două sentimente antagoniste (dragoste-ură. parafrenie. respiraţie superficială. caracterizate prin neadecvarea extremă în raport cu contextul situaţional al dispoziţiilor. Majoritatea simptomelor apar între 18-35 de ani. Alteori. iar cele din a doua copilărie – de animale mici şi insecte. necontrolabilă şi persistentă şi interpune gândurile persoanei ca un baraj faţă de ameninţări. Pacienţii evită străzile circulate. de contacte interumane. debutul unor demenţe. pericole imaginare. pacienţii cu fobie nu au avut niciodată un atac de panică. Dacă în cazul anxietăţii teama nu avea obiect. PGP. dorinţăteamă) într-un amestec indestructibil. Uneori. de boli. Se pare că există anxietate sau alcoolism la alţi membri de familie. Agorafobia este teama de a fi singur în orice loc sau situaţie din care persoana crede că este greu să evadeze sau din care este greu să fie ajutat. e) persoana fuge de teama unor obiecte/situaţii. dacă s-ar afla în primejdie. localizare). de animale. Fobia se poate dezvolta după un atac de panică. nu li se cunoaşte factorul declanşator. psihoze schizofrenice. fobiile pot invada oricare din obiectele şi situaţiile realităţii de care experienţa individuală se leagă într-un mod oarecare. b) persoana recunoaşte că teama depăşeşte limitele normale şi este o ameninţare în faţa unui pericol.stările maniacale. afective). parafrenii. mai degrabă decât de obiectul însuşi. Precauţia de a le evita poate altera procesul de muncă. Considerăm clasificarea lor în cadrul tulburărilor de afectivitate ca pertinentă şi corespunzătoare conţinutului psihopatologic dominant. De aceea. oroare. Inversiunea afectivă se manifestă ca o schimbare a sentimentelor.. Se întâlneşte în schizofrenie şi uneori în tulburările involutive. ei evită să mai meargă în locuri sau situaţii unde ei .

2. deliruri cronice cu tematică mistică. deoarece acestea îi provoacă trăirile anxioase neplăcute. Ea apare egal la bărbaţi şi femei. La această clasificare putem adăuga pantofobia care desemnează o teamă difuză provocată de orice obiect sau eveniment. bazându-se numai pe posibilitatea anticipativă a subiectului în legătură cu situaţia fobogenă. epilepsie. Nu există un model comprehensiv care să cuprindă satisfăcător termenii variaţi folosiţi. luarea unei mese. 7. în psihoze depresive. schizofrenie. Se întâlneşte în isterie. chiar şi în faţa unui grup restrâns. oligofrenie. în timpul căreia subiectul rupe comunicarea cu mediul. La adult se pot remite fără tratament. având caracter global şi fiziologic la anumite tipuri de personalităţi sectorizată în patologie Hiperbulia delirantă nivel foarte ridicat afecţiuni psihotice Hiperbulia electivă se desfăşoară sectorizat toxicomanii. Bolnavii cu agorafobie dezvoltă şi depresie.nevroză obsesivo-fobică Hipobulia cu caracter global diminuarea forţei voliţionale cu scăderea capacităţii de acţiune. Fobii speciale. Altă fobie specială este claustrofobia (teama de spaţii închise) şi acrofobia (teama de înălţime). în general după pubertate şi are vârful după 30 de ani. şarpe. toxicomanii. de asemenea. Cea mai frecventă este teama de a vorbi în public. prin organizare operaţională a acţiunilor şi structurare decizională. în special de câini. întârzieri în dezvoltarea psihică (oligofrenii). Fobiile pot fi considerate normale la copii dacă rămân discrete. Conduitele de evitare sunt comportamente menite să asigure evitarea situaţiei fobice de către subiect. Hipobulia cu caracter electiv incapacitatea de a face faţă situaţiilor fobogene sau obsesiilor ideative nevroza obsesivo-fobică Abulia nivel maxim de scădere a forţei voliţionale şi pierderea aproape totală a iniţiativei şi capacităţii de acţiune depresii psihotice. cronice.ştiu că a apărut un atac de panică. Este strâns legată de sistemul motivaţional. demenţe. oligofrenii severe. conceput ca ansamblul pulsiunilor interne. modelat sociocultural. schizofrenii. luarea unei cafele. debutul schizofreniilor şi în bolile psihice ale involuţiei. hipobulia este secundară incapacităţii de concentrare a atenţiei. alcoolism. În stările maniacale. Tulburările de voinţă Voinţa a fost studiată de filozofi şi teologi dar. ca de exemplu: semnarea unei cărţi de credit. tensiune. obsesii. ca declanşator al acţiunii. Hiperbulia creşterea forţei voliţionale. Extazul este o stare paroxistică de bucurie intensă. la debilii mintali (nu au aceeaşi semnificaţie). în psihiatrie. legate de un sistem motivaţional mai slab conturat sau chiar absent. Majoritatea fobiilor speciale apar în copilărie şi apoi dispar. insecte. de teamă de a nu fi umilit. rupe comunicarea cu mediul întocmai ca o secusă. Voinţa este funcţia psihismului prin care se produce actualizarea şi realizarea intenţiilor. stări demenţiale avansate . Menţionăm totuşi că aceste conduite de evitare au un caracter limitat. Este necesar a nu fi etichetat greşit extazul psihogen – reacţia de bucurie la o mare reuşită care. sindroame psihoorganice. oboseală. cu nivel energetic şi tensional specific. Apar mai mult la femei. deşi conştiinţa nu e modificată şi operaţiile gândirii sunt intacte afecţiuni de intensitate nevrotică. şoareci. Cea mai întâlnită fobie specială este teama de animale. dar devin patologice în: nevroza fobică. la personalitatea psihastenică decompensată. Fobia socială este teama iraţională şi evitarea de a se afla în situaţia în care activitatea propriei persoane poate fi urmărită de alţii. însoţită de o pantomimică exprimând această trăire inaccesibilă celorlalţi. este un domeniu care nu este la fel de bine cunoscut ca altele. excitaţiei psihice şi agitaţiei psihomotorii. întâlnită în nevroza anxioasă şi în delirurile alcoolice acute şi subacute. cerebrastenie posttraumatică.

În tulburările dispoziţionale de tipul depresiei majore sau excitaţiei maniacale se pot înregistra acte de agresivitate extremă sub forma unor raptusuri. Grebb. consecinţe ale disocierii ideo-afective schizofrenie sau generată de acţiuni simultane.A. O agresivitate crescută se înregistrează la perverşii sexuali de tip sadic care fac să sufere moral sau fizic partenerul erotizând durerea. 1994). demenţelor.4. 8. TROUVE S. În majoritatea tulburărilor psihice se înregistrează o creştere a agresivităţii reflectată în comportamentul subiecţilor.Impulsivitatea un sistem motivaţional modificat prin pulsiuni interioare imperioase. în special la personalităţile dissociale. de comportament agresiv şi umilitor.3.. Kaplan. O altă formă de agresivitate extremă este aşa numita furie maniacală – stare de excitaţie extremă – care poate apărea în episoadele maniacale. B. umilire. din nevrozele motorii 8. jignire. în condiţiile unei capacităţi voliţionale scăzute constituţională la structurile dizarmonice de personalitate de tip impulsiv. presante. De asemenea. psihozelor cronice. în special a epilepsiei creşterea actelor agresive este cvasiconstantă fie că agresivitatea se îndreaptă contra celorlalţi.I.1. psihozelor organice. care se impun conştiinţei şi determină trecerea la act.J. reacţii şi psihoze. J. realizată prin cuvinte care rănesc atitudinea ameninţătoare sau chiar acte de violenţă ( BERNARD P. sau chiar asupra subiectului sub forma unor acte autoagresive. Tulburări ale instinctului de conservare. Agresivitatea ca simptom. IPOSTAZE CLINICE ALE AGRESIVITĂŢII În tulburările de personalitate se înregistrează acte de agresivitate şi de autoagresivitate.Comportamente agresive extreme.Comportamente agresive extreme 8. desconsiderare. când îmbracă aspectul de raptus Parabulia scăderea forţei voliţionale determinată în principal de dezorganizarea sistemului voliţional prin sentimente.1. Unii psihopatologi au încercat să descrie chiar o tulburare de personalitate de tip sadic care s-ar defini printr-un tip de comportament persistent dominat de „cruzime. beţia patologică) sau deliriumului tremens. Dintre comportamentele agresive obişnuite care reflectă creşterea ostilităţii faţă de ceilalţi se notează tendinţa la contrazicere. sau poate apărea în afecţiuni nevrotice. În psihozele acute în timpul stărilor confuzionale se pot înregistra acte grave de violenţă în special în intoxicaţiile acute cu alcool (beţie acută. bizare.. De asemenea. Infanticidul 8. Suicidul 8. parazite. care apare devreme în viaţa adultă” (H. În timpul unor afecţiuni psihice de tipul tulburărilor de dispoziţie. dorinţe ambivalente. psihozelor acute. Sadock. Homicidul 8.2. de regulă creşte agresivitatea în tulburarea de personalitate de tip organic. 1977). . la personalităţile borderline şi la personalităţile emoţionalinstabile.

Agresivitatea din epilepsie se manifestă atât episodic sub forma unor acte explozive (agresiuni sexuale. autoprodus şi cu intenţie proprie” (E. ecstasy. ci mai degrabă negarea totală a posibilităţii de a alege. fără îndoială. Deşi.). confuzii între dorinţă şi trăire. într-un infirm. considerânduse inutil. înfricoşător şi se derulează mecanic fără participarea emoţională a subiectului. cu nonsemnificativul. care ştie că trebuie să producă acest rezultat” (E. Problematica suicidului a fost dintotdeauna disputată de filosofie. ar fi de „negaţie şi catastrofă”. unele din droguri crescând mult agresivitatea individului (haşiş. incendieri.comportamentul toxicomanic este marcat de violenţă şi agresivitate. tentativele suicidare. . pe lângă creşterea sentimentului de coeziune umană. fugi) sau prin aşa-numita furie epileptică. uneori reprezentând un prim simptom care anunţă demenţa. la prima vedere ar părea paradoxal. Biberi consideră că sinuciderea trebuie privită sub o triplă incidenţă: biologică. Agresivitatea debililor mintali este rezultatul deficitului de control. s-a observat că rata sinuciderilor scade în situaţii limită – calamităţi naturale. furturi. într-un moment existenţial resimţit de persoană ca dramatic şi fără nicio altă ieşire (de exemplu. sindromul presuicidar. 8. Shneidman. mutilare sexuală. lipsei de modulaţie faţă de oscilaţiile dispoziţionale. el găseşte în suicid singura soluţie de evitare a suferinţei). Explicaţia ar consta în faptul că în aceste situaţii. făcut de victima însăşi. LSD). după acelaşi autor. fiind cu atât mai mare cu cât acesta este mai scăzut. În circumstanţele organice ale îmbătrânirii şi senilităţii există o creştere bazală a agresivităţii. sugestibilităţii crescute. prizonierat etc. de asemenea. ci şi sentimentul transformării subiectului dintr-un om activ. Suicidul Definiţie. cât şi ca o atitudine de fond care marchează majoritatea relaţiilor cu ceilalţi. care generează nu numai suferinţă. demonstrează că sinuciderea nu este o opţiune. întrucât se revine la o negare a instinctului vital. psihologică şi socială. Cadru conceptual Suicidul (de la sui = de sine şi cidium = omorâtor) semnifică „orice caz în care moartea rezultă direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ. Substituirea probabilului şi posibilului cu neantul. o povară pentru familie şi societate. psihologie. În schizofrenie manifestările agresive sunt marcate de caracterul bizar. În schizofrenie şi în alte deliruri cronice pot fi notate acte de agresivitate care au acelaşi caracter incomprehensibil şi nemotivat ca tot restul bolii. straniu. În demenţe se observă numeroase reacţii agresive de tip clastic. Cel mai important studiu despre suicid este. Actele hetero şi autoagresive ale debililor mintali pot avea caracter exploziv sau vindicativ şi pot fi deosebit de grave. Suicidul comportă şi o definiţie operaţional-psihologică în virtutea căreia „suicidul este un act uman de încetare din viaţă. război. „Le Suicid” (1897) al lui Emile Durkheim. enucleerea globilor oculari.2. ideile de sinucidere. Caracterul simbolic al actelor de autoagresiune este. P.S. care înglobează suicidul reuşit. instinctul de autoconservare devenind predominant. sociologie şi medicină. conduită agresivă marcată de o violenţă sălbatică. frustrărilor permanente la care este supus deficient (BERNARD. ca „un act care presupune devierea unuia dintre instinctele cele mai puternic înrădăcinate ale structurii biologice”. Sensul sinuciderii. aflarea diagnosticului unei boli incurabile. pe prim plan se înscrie lupta pentru supravieţuire. dar şi a subiectului însuşi. 1980). caracteristic schizofreniei: castrare sau emasculare. În întârzierea mintală agresivitatea creşte într-un raport invers cu nivelul inteligenţei. Agresivitatea poate fi îndreptată împotriva celorlalţi. tendinţei de a se exprima mai mult prin acte decât prin cuvinte. Noţiunea de suicid tinde să fie înlocuită cu cea de conduită suicidară. Durkheim).

de instinctul de conservare. Simultan cu dorinţa de a încorpora obiectul există teama de a fi încorporat (distrus) de obiect. ca fiind o depresie profundă şi dureroasă. Eul nu se poate distruge în virtutea unei returnări a investiţiei libidinale obiectuale decât dacă se tratează pe el însuşi ca obiect. Szondi) consideră ca factor central în etiologia sinuciderii relaţia dintre pulsiunea autoagresivă şi cea heteroagresivă (se sinucide acea persoană care. deci. în care încetează orice interes pentru lumea exterioară. Concepţia psihanalitică (Freud. Se vorbeşte în acest caz despre „voinţă” în alegerea sinuciderii care caracterizează adevărata conduită suicidară. din demenţă). aspectul psihiatric şi cel social. datorită diminuării sentimentului stimei de sine. restaura. Deoarece omul este guvernat. rezultă că sinuciderea veritabilă vine în opoziţie cu instinctul de conservare. în . Delmas face distincţia între pseudosinucidere şi sinucidere veritabilă. Garman. Pierderea obiectului dezvăluie fenomenul de ambivalenţă. Prin identificarea cu obiectul.Ca act autodistructiv definitiv. ci de a scăpa de o anumită realitate. sinuciderea a fost analizată de diferiţi autori în funcţie de numeroase criterii. reacţiile suicidare din timpul episoadelor confuzionale (ex. identificarea agresivă cu obiectul angajează un proces (sau revine la un mecanism) pe care Freud îl va numi mai târziu introiecţie şi pe care Szondi îl va relua în teoria sa despre analiza destinului. Aceasta constă în existenţa. Prin pierderea obiectului. având o diminuare importantă a stimei de sine şi se complace în această stare. această depresie generează autoînvinuiri. din punct de vedere biologic. Freud leagă sinuciderea de starea de melancolie. în cadrul unei relaţii (în special cea erotică). sinuciderea prin constrângere (ex. ci reprezintă un comportament specializat. eliberat de obiectul de investiţie. pe care o defineşte. ambivalenţa şi regresiunea libidoului Eului. s-au luat în consideraţie aspectul libertăţii şi aspectul etic. În concepţia lui. Autoînvinuirile şi autodistrugerea reprezintă. autoinjurii. La baza melancoliei. Din perspectivă psihiatrică. aspectul ereditar şi cel profund pulsional. Între teama de a fi distrus şi teama de a distruge. Eul nu se poate restructura de aşa manieră încât să deplaseze energiile libidoului asupra altui obiect. toate cu semnificaţii autodistructive. ceea ce provoacă dorinţa de a distruge obiectul. Melancolicul. libidoul nu se deplasează spre alt obiect. de aici rezultând o dificultate a alegerii obiectuale. învinuirile se deplasează de la obiect la subiectul însuşi.. în care moartea este într-un fel sau altul impusă. caracteristică stării paranoide. libidoul fiind obligat să renunţe la legăturile care există între el şi obiect. Din prima categorie fac parte: morţile accidentale. a două componente majore (dragostea şi ura). dorinţa de a-l întregi. fără ca persoana să aibă propriuzis dorinţa de a muri. ca oricare altă atitudine umană. cu originea în primele stadii libidinale (oral şi anal): faza paranoidă sau anxietatea persecutorie şi faza melancolică sau anxietatea depresivă. A. denigrarea şi învinuirile adresate obiectului pierdut. dacă este capabil să întoarcă spre el însuşi ostilitatea îndreptată spre obiect (ostilitatea reprezintă reacţia primitivă a Eului împotriva lumii exterioare). dar o slabă rezistenţă a investiţiei libidinale. fără a avea conştiinţa acestei pierderi. sacrificiul impus sclavilor). relaţie care îşi află expresia în două faze succesive. care regresează spre narcisism. mergând până la desfiinţarea persoanei de către ea însăşi. cu un determinism multiplu. din punct de vedere psihanalitic. Astfel. subiectul pierde obiectul investirii sale libidinale. prima fiind conştientă. sinuciderea „etică” (din raţiuni morale). de fapt. sinuciderea care scapă individul de durere sau de o postură defavorabilă. ci se retrage în Eu. Melanie Klein vorbeşte despre o relaţie profundă care ar exista între depresie şi paranoia. cu pierderea capacităţii de a iubi. fiind deci o manifestare patologică. caracteristică melancoliei. a doua inconştientă. este în permanenţă trist. Friedman. doreşte moartea cuiva). În a doua categorie – sinuciderea veritabilă – individul simte dorinţa de moarte. Freud pune existenţa a trei condiţii: pierderea obiectului. această dorinţă antrenează însă teama de obiect şi. Deshaies consideră că sinuciderea nu este provocată de un singur factor. inconştient.. persoana trăieşte un conflict interior care conduce. fără vreo obligaţie etică sau de altă natură. componenta negativă (ura) este eliberată şi se refugiază în Eu care are tendinţa de autodistrugere. Introiecţia se realizează în cazul în care există o puternică fixaţie asupra obiectului.

intervenţia unor persoane străine). respins. trebuie evaluat riscul suicidar analizînd factorii de risc pentru suicid şi starea psihică a individului. Szondi defineşte „sindromul suicidal” în care se pot regăsi cele trei condiţii ale lui Freud (pierderea obiectului. Şantajul cu suicidul – apare la persoanele cu o structură psihică labilă sau la persoane cu un coeficient scăzut de inteligenţă cu scopul de a obţine mai multe drepturi. Persoana realizează. de 10 ori mai frecvente la adolescenţi. ele asemănându-se prin caracterul simbolic. Literatura de specialitate vorbeşte de aşa numitele „valuri” sau „epidemii” de suicid. refuzul tratamentului. Persoana „se aruncă în suicid”. în concepţia lui Szondi. la celălalt pol aflându-se impulsiunea de suicid. o disimulare a actului suicidar sub aspectul unui accident. Eul reîntoarce agresivitatea asupra lui însuşi. Sindromul presuicidar a fost descris de Ringel ca fiind caracterizat prin restrângerea câmpului de conştiinţă şi afectivităţii şi înclinaţia către fantasmele suicidului. Instanţe ale fenomenului suicidar G. Îl întâlnim mai frecvent la femei şi adolescenţi. Orice tentativă suicidară trebuie însă privită cu multă atenţie. de la o cultură la alta. Pentru a facilita însă o intervenţie adecvată. În ceea ce priveşte epidemiologia suicidului. pierdere pe care o respinge. ci momente în care se vorbeşte mai mult despre suicid. la autodistrugere. suicidul reprezintă a doua cauză de deces după accidente. a unui impuls nestăpânit. Rata suicidului diferă mult de la ţară la ţară. Eul manifestă tendinţe vindicative şi agresive faţă de obiectul care l-a abandonat. Tentativa de sinucidere poate fi repetată. Mulţi autori susţin dificultatea punerii în evidenţă a sindromului presuicidar. Tentativa suicidară pare a avea cel mai adesea semnificaţia unei nevoi crescute de afecţiune şi atenţie din partea anturajului faţă de care subiectul se simte izolat. conduitele de risc şi aşa-numitele sinucideri cronice (alcoolismul şi toxicomaniile). Tentativele suicidare sunt de 8-9 ori mai frecvente la tineri. ajungând într-o stare de izolare şi solitudine. Individul alege această modalitate de a se sinucide pentru a nu-şi culpabiliza rudele şi prietenii sau pentru a-i proteja de reacţia anturajului. subestimat. prin tendinţa la . Indiferent însă de regiunea geografică. În grupa de vârstă 15-19 ani. Practic. Tentativele suicidare se desfăşoară mai ales vesperal. de aici rezultând ca soluţie tentativa de sinucidere. accidente. Suicidul disimulat (travestit) este o acoperire. Datele statistice arată însă că există diferenţe semnificative în ceea ce priveşte vârsta şi sexul celor cu tentativă de suicid. acest obiect nemaiexistând. cu proiecţia teoretică a actului fără punerea sa în practică. 40% dintre bărbaţi şi 80% dintre femei au avut anterior tentativei o situaţie conflictuală. din care menţionăm automutilările. nu există momente în care rata suicidului să crească elocvent. dorinţa fiind generată numai de încărcătura afectivă de moment. Tentativele suicidare sunt sinucideri ratate din motive tehnice (mijloace de sinucidere inadecvate sau fortuite. Există aproximativ 18 tentative suicidare pentru fiecare suicid. refuzul alimentar. unii atribuindu-l unei predispoziţii de ordin caracterial. Nu se poate prezice cu certitudine care dintre pacienţii cu ideaţie suicidară vor trece la act. Suicidul cronic (parasuicidul) constituie de fapt echivalentele suicidare. suicidul constituie o importantă problemă de sănătate publică. ştim că suicidul ocupă un important loc 4 între cauzele de deces după bolile cardiovasculare. folosind orice mijloc are la îndemână.ultimă instanţă. menţinând fixaţia la obiect. spre deosebire de suicidul autentic care este mai frecvent matinal. un ataşament ireal faţă de un obiect deja pierdut. un plus de libertate. Raptusul suicidar este rezultatul unei tendinţe greu reprimabile de dispariţie. Ionescu descrie mai multe instanţe ale fenomenului suicidar: Ideea de suicid veleitară reprezintă o dorinţă tranzitorie de autodistrugere. neoplasme. Tentativa de suicid ar putea fi înscrisă pe o axă cu un pol reprezentând aspectul veleitar. ambivalenţa şi regresiunea libidoului Eului). de şantaj. deoarece poate reuşi.

sinuciderea halucinatorie imperativă din stările crepusculare epileptice şi cea din stările demenţiale. În 1979. nu vor fi cuprinse în această categorie decesele survenite în timpul stărilor confuzionale (care sunt accidentale). Stricto senso. provoacă o stare de nelinişte care poate duce la sinucidere. un fel de „regie” a actului suicidar. competiţia exagerată în relaţiile sociale. cu un plus cognitiv. economic. dar realizând o deturnare a actului greu explicabilă pentru ceilalţi şi chiar pentru sine. Sărăcirea. DURKHEIM vorbeşte de instabilitatea materială şi familială care creşte în timpul crizelor economice. nu în ultimă instanţă. „Contagiunea” suicidară se bazează frecvent pe convingeri religioase sau culturale. • Bolnavul reuşeşte să îşi convingă partenerul/partenera să „îl urmeze în moarte”. • Fiecare partener se poate sinucide separat. religios şi. Pe de altă parte. în timp ce persoanele rămase singure prezintă o rată a suicidului de patru ori mai mare decât la loturile martor. Suicidul în doi (suicidul dual) Poate îmbrăca mai multe aspecte: • Poate fi considerat o formă de suicid altruist. fiind astfel capabili să acţioneze în sensul oricăror impulsuri suicidare care pot surveni. în lucrarea sa consacrată suicidului. . Pe de o parte. • Statutul marital Rata suicidului la celibatari este dublă faţă de rata suicidului în populaţia generală. conform cărora moartea ar avea un rol eliberator. rezultă că se consideră ca atare acest act. riscul suicidar este de aproape 4 ori mai mare la bărbaţi faţă de femei. exprimă situaţia în care cei doi sunt de acord să se sinucidă împreună. el insistă asupra unui alt aspect al anomiei: relaţia individului cu normele societăţii sale şi modul de interiorizare a acestora. numărul actelor suicidare este mai mare la bărbaţi (3:1). Anomia este văzută de el cu două sensuri diferite. faliment.autodistrugere cu comportamentul suicidar. Conduitele pseudosuicidare (falsele suiciduri) Din definiţia suicidului citată de noi. Implicit. şomaj. • Suicidul în funcţie de sex În timp ce femeile au un procent mai ridicat de tentative suicidare (6:1) faţă de bărbaţi. pierderea unui statut economic şi nu sărăcia în sine favorizează suicidul. cât şi automutilarea. Suicidul colectiv Astfel de cazuri au un grad crescut de sugestibilitate şi un inductor persuasiv. tendinţa de marginalizare. Individul îşi vizitează locurile din copilărie. atunci când subiectul îi evaluează consecinţele. Se presupune că un episod parasuicidar desemnează un individ cu mecanisme reduse de inhibiţie a autoagresiunii. în care dezechilibrul politic. În rândul persoanelor văduve. cel moral împing individul spre autoliză. Anomia este un concept sociologic creat de DURKHEIM. incluzând aici atât intoxicaţiile cu medicamente sau substanţe chimice. îşi scrie testamentul după care se sinucide. Conduita suicidară presupune organizarea comportamentului în vederea acestui scop. Suprasolicitarea individului. de excludere din grup favorizează suicidul. Termenul de parasuicid a fost introdus de Norman Kreitman în monografia sa „Parasuicide” apărută în 1970. Morgan a sugerat introducerea termenului de autoagresiune deliberată. Din punct de vedere social. el defineşte anomia ca fiind răul de care suferă o societate în ansamblul ei din lipsa regulilor morale şi juridice care îi organizează economia. Factori de risc pentru suicid Factori socioeconomici Suicidul apare în situaţii de criză acută. Se vorbeşte despre suicidul anomic în societatea modernă. carismatic. foştii prieteni.

dar nu au fost diagnosticate corect sau au fost tratate inadecvat. dacă un pacient vorbeşte despre sinucidere. Sucidul este însă o manifestare. iar atunci este rezultatul imitaţiei. Infecţia cu HIV fără alte complicaţii nu pare să aibă un risc suicidar crescut. Sentimentul de neajutorare al pacientului este diferit. iar viitorul este nesigur şi chiar mai ameninţător. deoarece trecutul acuză şi condamnă pacientul. care pe rând implică idealuri noi efemere şi tiranice şi necesită forme noi de rezolvare.• Habitatul Suicidul este mai frecvent în aglomerările urbane. • Statutul profesional Sinuciderile sunt mai frecvente la cei fără statut profesional sau cu statut profesional nesigur. Alţi câţiva factori minori pot fi anxietatea. plăcerea sau satisfacţia (aşa cum s-a văzut în exemplul clinic de mai sus). Unele evenimente precipitante acţionează ca triggeri pentru actul suicidar al unui adolescent: despărţiri. Acesta este momentul „acumulării”. profesioniştii nu trebuie să fie atât de imprudenţi să creadă că. Suicidul în funcţie de vârstă • 0-10 ani. Părerea psihologilor este că la această grupă de vârstă suicidul este reactiv şi este foarte frecvent rezultatul unor pedepse exagerate. este momentul „aşteptării calme” de dinaintea actului. Medicii se înscriu în categoria profesiilor cu risc crescut. Factorii meteorologici şi cosmici Suicidul este mai frecvent primăvara şi toamna. insomnia continuă. să pună mâna pe o armă sau pe un obiect de bucătărie. Adolescenţii sunt supuşi bombardamentelor continue din partea sferelor fizice. pe de altă parte. este lipsa de speranţă a Eu-lui. eşecuri şcolare. Nu se întâlneşte decât extrem de rar. • 11-15 ani. nu suicidul este ereditar. deoarece nimeni nu poate promova starea de bine a pacientului. Ereditatea Până în urmă cu aproximativ 25 de ani. Adolescenţii cu risc înalt de sinucidere au de obicei legături de prietenie slab dezvoltate. Este important pentru profesionişti să nu îşi relaxeze vigilenţa atunci când un pacient nu mai vorbeşte despre sinucidere şi pare să fie calm. Factorii somatici Riscul suicidar creşte în bolile somatice precum durerea cronică. dispute familiale. La militari rata suicidului este mai ridicată cu cel puţin 25% decât în rândul civililor. au o stimă de sine redusă şi au avut un eveniment stresant în ultimul an. el nu va comite sinuciderea. un simptom apărut fie în cadrul unei depresii majore sau a unei psihoze. psihice şi sociale. după accidente şi cancer. . aşteaptă să fie singur pe balcon. ca în zicala „Câinele care latră nu muşcă”. raportarea suicidului creşte numeric. operaţii chirurgicale recente sau boli în fazele terminale. nu se poate vorbi de conştiinţa morţii. un act care apoi tinde să surprindă pe oricine. se spunea că suicidul are un caracter ereditar. Alţi importanţi factori de risc sunt sentimentul durerii existenţiale („vidul narcisismului”) şi lipsa speranţei. moartea unei rude apropiate. precum şi un anumit mod de viaţă. corespunzător frecvenţei crescute a debutului şi recăderilor în psihoze. Ideile suicidare sunt un factor comun în evoluţia depresiei şi pot sau nu să fie evidente. Pacientul ascunde şi depozitează pilule cu scopul de a le înghiţi toate odată. ci boala care îl ocazionează. Departe de aceasta: acesta este momentul care trebuie să îl preocupe cel mai mult pe profesionist. Aşadar. Un pacient care suferă şi care relatează o adâncă lipsă de speranţă este considerat cu un înalt risc suicidar. Statisticile evidenţiază faptul că mai mult de 50% din victimele suicidului au căutat tratament înaintea actului. tendinţele impulsive. După vârsta de 15 ani. Profesia intervine în măsura în care ea implică un anumit nivel intelectual. Există anumite profesii cu un risc suicidar mai crescut. • 16-24 ani. ţinând cont de faptul că sub vârsta de 10 ani. statisticile europene declarându-l printre primele 3 cauze de deces la adolescenţi. Lipsa de speranţă pe care pacientul o simte nu este oarecare. prezentul este frustrant.

În plus. • Procurarea unei arme. Vârstnicii sunt mai vulnerabili la evenimentele din viaţă care au acum. poate apărea la începutul şi finalul episodului depresiv. Depresia este în prim-planul cauzelor de suicid. cu cât depresia este mai severă. • 51-60 ani. nu este neobişnuit ca suicidul să constituie o evadare din această situaţie. Astfel. Aceste schimbări transformă pensionarii în consumatori de alcool şi medicamente şi afectează atât sănătatea lor fizică. aşa încât persoanele vârstnice se ancorează în trecut. deşi nu au avut în trecut. • 31-40 ani. Evocarea predomină asupra posibilităţii introspecţiei. • Dispunerea de mijloc suicidar (stoc de medicamente. Suicidul în bolile psihice Suicidul în depresie Riscul suicidar este prezent la orice pacient cu depresie fără să fie însă corelat cu severitatea depresiei. un factor de risc pentru predispoziţia persoanelor vârstnice către depresie şi suicid. În consecinţă. • peste 60 ani. Gradul de angajament într-o criză suicidară (în ordine crescătoare a gravităţii) − Idei suicidare: • Gândul la moarte. se menţin aceiaşi factori de risc şi o rată foarte crescută a suicidului. prevalent prin otrăvire sau spânzurare. − Planificarea unui gest: • Proiectarea unei modalităţi de suicid. arme în casă). • Alegerea unei modalităţi de suicid. prezentăm bilanţul evaluării riscului suicidar la un pacient cu depresie. Bilanţul evaluării riscului suicidar Întrucât asocierea suicidului cu depresia este cea mai frecvent întâlnită în psihopatologie. • Preferinţa de a fi mort. Ar putea fi explicat prin faptul că suicidul este expresia unei pulsiuni autolitice care se înscrie în ansamblul sistemului pulsional şi se relaxează pe măsură ce pacientul se cufundă în depresie. Teama şi izolarea sunt. Ulterior. prietenilor sau cunoştinţelor face ca sentimentul terminării vieţii să fie mai acut pentru ei. orizonturile vieţii devin mai înguste. Insomnia severă din cadrul episodului depresiv este corelată cu un risc suicidar mai crescut. moartea rudelor apropiate. Până la vârsta de 30 de ani. dar şi scăderea venitului obişnuit. • Gândul la suicid. Sentimentul constant al incapacităţii este combinat cu o scădere reală a anumitor abilităţi. când starea pacientului se ameliorează. de asemenea. • Gândul de a putea comite suicid. frecvent observate la persoanele vârstnice. • Dispoziţii legale (testament sau scrisori). pierderea ocaziilor de întâlnire măreşte sentimentele de singurătate ale vârstnicilor. ceea ce constituie un obstacol pentru psihoterapie.Suicidul mai poate fi o manifestare a debutului unor psihoze. caracteristicitraumatice. Cel mai frecvent. . Pensionarea este. Suicidul se datorează în special abuzului de alcool asociat depresiei. • Pregătirea suicidului. în mod obişnuit. deoarece implică nu numai pierderea statutului social. vigoarea sistemului pulsional e practic anulată. sistemul pulsional se revigorează şi riscul suicidar revine pe măsura ameliorării depresiei. motiv pentru care unii clinicieni ajung să afirme că o depresie foarte severă ar constitui o profilaxie a suicidului. cât şi echilibrul lor narcisistic.

• Tentative de suicid anterioare. • Probleme de conduită (în mod special la adolescent). • Efectul tratamentului asupra simptomatologiei (dezinhibiţie). divorţ. toxicomanii. Simptomatologia actuală: • Durere morală şi suferinţă. • Bipolaritate (succesiune a episoadelor depresive şi maniacale). • Antecedente de agresiune fizică. • Relaţii interpersonale haotice şi conflictuale. • Alterarea capacităţilor de adaptare. disperare. • Alterarea funcţiilor superioare. confuzie. Antecedente personale: − Conduite suicidare: • Ideaţii suicidare. Context psihosocial: • Evenimente de viaţă defavorabile. • Agresivitate şi ostilitate. • Antecedente medico-legale. • Agitaţie. • Rupturi recente ale relaţiilor. schimbări sau conflict profesional. • Şomaj. • Răspuns slab la tratament sau complianţă nesatisfăcătoare. • Stări mixte.− Calitatea relaţiei medic-bolnav şi capacitatea pacientului de a se putea confesa. − Comorbiditate: • Alcoolism. • Pesimism. • Conduite antisociale. • Episoade cu simptome psihotice. − Comportamente violente şi impulsive: • Temperament violent. de culpabilitate. lipsă de demnitate. • Idei de depreciere. • Pierderea unei persoane apropiate. • Tendinţă la retragere. • Probleme anxioase. eşec sentimental. − Maladie depresivă: • Diagnostic. • Insomnie persistentă. • Anxietate. • Comorbiditate. . • Idei delirante şi halucinaţii. mai ales dacă sunt trataţi umilitor.

gradul de informare asupra letalităţii toxicului. • Abuz de alcool. • Letabilitatea şi violenţa mijlocului întrebuinţat. Evaluarea gravităţii unei tentative suicidare: • Caracteristicile evenimentului precipitant. • Consideraţie redusă despre sine. pedepsire). ostilitate. • Agresivitate. pesimism.• Afecţiuni somatice cronice. până la actul automat confuzooniric. putând fi expresia unei ideaţii delirante. de la impulsiunea suicidară conştientă. de o stare. • Disperare. iar modul de realizare este prin mijloace atroce. tulburări bipolare). de un sentiment intern insuportabil. Epilepsia poate însă cuprinde toată gama comportamentelor suicidare. • Izolare socială. • Achiziţie specifică a mijlocului utilizat. Personalitate: • Impulsivitate. • Alcoolism. iar 2% reuşesc să le realizeze. • Acţiunea asupra anturajului (sensibilizare. brutale. căruia îi este imposibil să se obişnuiască cu acest statut (dat fiind stigmatul cu care secole de-a rândul societatea a . în cele mai multe cazuri lipseşte motivaţia. • Violenţe. Suicidul în epilepsie Unii clinicieni sunt de părere că suicidul în epilepsie ar fi expresia unui automatism motor epileptic care poate fi comis în virtutea actului automat al crizei. Actul suicidar în schizofrenie are unele particularităţi: apare mai frecvent în perioada de debut. • Motivaţii (în ordinea crescătoare a gravităţii). Dintre bolnavii cu schizofrenie 10% fac tentative de suicid. • Scrisoare lăsată anturajului. • A muri (măsurarea gradului de ambivalenţă şi de determinare). Suicidul în schizofrenie Studii recente insistă asupra suicidului ca prim simptom al psihozei. • Personalitate borderline. • Voinţa de a scăpa de o situaţie. Antecedente familiale: • Conduite suicidare. manifestare în cadrul comportamentului halucinator determinat cel mai frecvent de halucinaţii auditive imperative. • Punerea „afacerilor” în ordine. dar de cele mai multe ori este un act incomprehensibil. • Probleme psihiatrice (depresii. − Premeditarea: • Gest planificat. • Stil cognitiv rigid. Suicidul poate apărea în contextul depresiei reactive a unui bolnav de epilepsie. • Precauţii luate pentru a nu fi descoperit.

În diferite studii. Suicidul în alcoolism şi toxicomanii Justificarea ratei înalte de suicid în alcoolism şi toxicomanii apare din următoarele motive: − 30% din alcoolici sunt depresivi şi aceştia recurg la alcool sau la droguri diverse pentru a putea suporta mai uşor supliciul depresiei lor. recurge deznădăjduit la suicid. Statistic după 65 de ani. În perioada de stare. se credea că depresia alcoolicilor este o consecinţă a efectelor directe ale alcoolului. cum ar fi supravegherea continuă a pacientului în timpul . individul consumă o cantitate mare de alcool.marcat epilepticul). Consumul de droguri – în special de alcool – joacă un rol important în suicid. Există şi teoria unor psihologi conform căreia alcoolicul. Suicidul este citat foarte frecvent în cadrul alcoolismului (aprox. Indivizii nu au conştiinţa reală a morţii şi în consecinţă a actului suicidar. − Există situaţii în care înainte de realizarea actului suicidar. trebuie să ia cele mai mari precauţii în ceea ce priveşte siguranţa pacientului. Suicidul în întârzierea mintală În oligofrenii. conştient de continua degradare. când bolnavul mai are încă critica necesară evaluării pantei dezastruoase pe care a început să alunece. − Suicidul în abuzul de substanţă mai poate fi ocazionat de simptome psihotice (în special halucinaţii) apărute în timpul stării confuzionale de delirium tremens sau în urma unei intoxicaţii cu diferite droguri. Intoxicaţia cu medicamente este cauza morţii în 90% din cazurile de sinucidere şi este mult mai frecventă la alcoolici datorită interacţiunilor letale produse de combinarea celor două droguri. 15% din cei cu dependenţă). suicidul apare mai ales în perioada de debut a bolii. Trecerea la act este favorizată de stările depresive cu idei de culpabilitate. Este evident că. 40% din indivizii care au o tentativă de sinucidere au consumat alcool împreună cu medicamente. Ca act intenţional şi deliberat. Asocierea alcoolismului cu o simptomatologie depresivă creşte riscul suicidar. numărul actelor suicidare scade. inutilitate şi incurabilitate. incidenţa alcoolismului printre cei care comit suicid variază între 6% şi 30%. dar şi pentru că ideile delirante „se pierd în masa demenţei”. Alte studii au arătat că indivizii alcoolici depresivi tind să caute tratament mai frecvent decât aceia care nu sunt depresivi. Tulburările psihice intercritice pot avea în corolarul lor şi conduita de şantaj suicidar. Între 5% şi 25% din indivizii alcoolici mor prin sinucidere. deşi natura exactă a acestei asocieri nu este încă limpede definită. tentativele se răresc considerabil. bărbaţii şi persoanele vârstnice au nivelele cele mai crescute ale alcoolemiei. Cu câţiva ani în urmă. el fiind expresia unei imitaţii sau a tendinţei de a-i sancţiona pe cei din jur. Există o considerabilă (60%) comorbiditate între depresie şi problemele cu alcoolul în cazurile suicidare. Drogurile cel mai frecvent folosite sunt antidepresivele (când pacientul a fost tratat cu ele) şi tranchilizantele medii. Bazat pe nivelele alcoolemiei. în timp ce riscul comiterii suicidului variază între 7% şi 15% pentru indivizii alcoolici. deoarece bolnavul nu mai are critica de la început. Suicidul în demenţe Este expresia deteriorării. suicidul apare rar şi nu putem vorbi de un act suicidar propriu-zis. fără a fi neapărat expresia alcoolismului. ceea ce duce la catalogarea lui drept alcoolic. investigaţiile clinice au indicat ca alcoolismul este frecvent complicat de tulburări afective bipolare şi monopolare. atunci când medicii prescriu antidepresive. Totuşi.

refuzul alimentar. Implicit. nu vor fi cuprinse în această categorie decesele survenite în timpul stărilor confuzionale (care sunt accidentale). care face viaţa subiectului insuportabilă fie prin intensitatea suferinţelor pe care le va avea de înfruntat.tratamentului. Celelalte religii sunt mai predispuse să comită suicidul decât catolicii Evidenţa care priveşte această afirmaţie este mixtă. în timp ce ceilalţi pot face gesturi suicidare care sunt chemări în ajutor sau încercări de a comunica cât de adâncă (mare) este disperarea lor. Din definiţia suicidului citată de noi. Este de remarcat că în ceea ce priveşte tulburările anxioase. dar realizând o deturnare. Suicidul şi tentativa de suicid sunt în aceeaşi clasă de comportament Unii oameni încearcă să se sinucidă. sinuciderea halucinatorie imperativă din stările crepusculare epileptice şi cea din stările demenţiale. dar comportamentul care sugerează suicidul real trebuie privit serios. şi depresia este cauzatoare de suicid. S-a observat că asocierea crizelor de panică sau a depresiei majore cu abuzul de alcool sau droguri creşte riscul tentativelor de sinucidere la femei. şi selectarea medicaţiei adecvate. Numai persoanele foarte deprimate comit suicid Mulţi oameni care comit suicid sunt depresivi. rezultă că se consideră ca atare acest act. Suicidul în tulburările de personalitate Cunoaşte o rată surprinzător de înaltă. cu cele mai mici efecte neurologice şi cardiotoxice. Rata suicidului este mai mare în lunile ploioase decât în cele însorite Totuşi este evident că rata suicidului poate creşte când vine primăvara. Poate apărea fie în cadrul episoadelor depresive apărute la un moment dat în evoluţia tulburării. de ultim moment. par mai puţin depresivi. Tipuri particulare de suicid Sinuciderea de abandon Reprezintă un act reacţional la un abandon real. dar foarte mulţi depresivi nu au suficientă energie să comită suicidul şi îl comit când se simt mai bine. Tentativa de suicid este un comportament Familial Factorul de suicid „aleargă” în familie. nu este mai frecvent decât în populaţia generală. Atunci când apare. fie este expresia unei tentative suicidare reuşită. Între 60% şi 80% dintre persoanele care au comis suicid au comunicat intenţia lor din timp. de la explicitarea pentru sine şi pentru ceilalţi a actului. au ajuns la concluzia că tentativele de sinucidere sunt asociate cu forme complicate sau necomplicate de panică şi că riscurile sunt comparabile cu cele asociate cu depresia severă. suicidul marchează o decompensare a stării nevrotice. dar nu apare a fi o diferenţă a ratei în aceste grupuri religioase. din care menţionăm automutilările. atunci când subiectul îi evaluează consecinţele. ele asemănându-se prin caracterul simbolic prin tendinţa la autodistrugere cu comportamentul suicidar. prescriind numai cantitatea exactă care trebuie luată între vizite. înainte de a comite actul suicidal. formală. este probabil un factor dual el având ca bază un factor genetic de depresie. fie prin faptul că va fi silit să ducă o . Deşi multitudinea deciziilor de comitere a suicidului poate releva stresul sau depresia. de natură să argumenteze un şantaj. dar iniţial veleitară. Weissman şi colab. Mituri şi false păreri despre suicid Oamenii care vorbesc despre suicid nu comit suicid. mulţi oameni. refuzul tratametului şi aşa-numitele sinucideri cronice (alcoolismul şi toxicomaniile). 20% din cei cu tulburări de panică au un istoric de tentative suicidare. Nu am inclus în cadrul conduitelor suicidare echivalentele suicidare. Pot fi diferite motivaţii. Suicidul în nevroze Este rar.

care îşi dau seama în perioadele intercritice. pedepsindu-i pe cei care l-au împins la acest act. în perioada presuicidară. adesea izolaţi afectiv. Perspectiva existenţei într-un spital de cronici sau într-un azil este considerată ca inacceptabilă de către bătrân. reacţie la boală (bolnavul de cancer. Cele trei categorii de subiecţi cu risc crescut pentru acest tip de sinucidere sunt: • Bătrânii. precum şi convingerea că o persoană sănătoasă mintal nu va comite un suicid decât dacă a fost nedreptăţită sau abandonată de ceilalţi. • cea corectivă. Din punct de vedere clinic. . aceea de unică ieşire posibilă dintr-o situaţie („o sinucidere de situaţie”). epilepticul. care nu pot fi însă lezate decât în acest mod. cât şi în cele occidentale (în deceniile al VI-lea şi al VII-lea ale secolului nostru). dar nu mai pot suporta durerile) sau reacţie la consecinţele bolii (schizofrenul. iritabil decât depresiv. depresia reactivă este constantă şi în multe cazuri s-a putut demonstra o insuficienţă a tratamentului antidepresiv. • Indivizii total abandonaţi pe plan afectiv. ca şi în alte societăţi. în semn de protest. sinuciderile samsonice (opuse sinuciderilor anomice) au fost descrise ca o modalitate instituţionalizată de expresie a unor relaţii interindividuale. în peste o zecime din tentativele de sinucidere. cu dificultăţi financiare care se agravează în timp. care sunt în imposibilitatea de a mai lucra şi refuză condiţia de povară pentru familie şi societate). După unii autori. Sinucigaşul urmăreşte provocarea unei reacţii în lanţ. • Bolnavii foarte grav sau incurabili. ca şi la alte popoare la care există credinţa în duhurile ce pot răzbuna moartea sinucigaşului. Murphy deosebeşte trei subtipuri de sinucideri samsonice: • cea care poate chema spiritele. Noua Britanie. • cea care cere sânge. moartea sa fiind dovada unui ultraj deosebit de grav pe care l-a suferit de la persoane sau familii adverse. Importanţa factorului afectiv este deosebit de pregnantă. recidivele sunt frecvente. după unii autori. sinuciderea care cheamă spiritele poate fi întâlnită la unele popoare din sudul şi din estul Africii. prin autoincendiere publică. cu tulburări somatice sau psihice care îi împiedică să-şi satisfacă vechile necesităţi şi să-şi obţină micile satisfacţii obişnuite. În cazul tentativelor nereuşite. Fără să îmbrace un aspect psihotic (deoarece şi alţi membri ai societăţii respective împărtăşesc credinţe asemănătoare). subiectul este mai frecvent agitat. pentru care tratamentele se dovedesc ineficace şi care se simte abandonat de medic. întâlnite atât în societăţile asiatice. Sinuciderea „Samsonică” Se mai numeşte şi sinuciderea răzbunătoare şi ascunde dorinţa de a pricinui prin aceasta o suferinţă altcuiva. A fost descrisă la populaţiile din vestul Africii. Sinuciderea care are ca scop producerea sau continuarea unor răzbunări sângeroase a devenit mai puţin frecventă în secolul nostru şi se întâlneşte numai la grupurile etnice în care „spălarea cu sânge” a unui ultraj este o datorie de onoare. Aşa-numitele sinucideri „eroice”. că sunt definitiv etichetaţi. Sinuciderea de abandon ar fi întâlnită. Acest tip de sinucidere apare observatorului ca un act perfect comprehensibil. în care acest comportament este instituţionalizat drept „corectiv” al unor situaţii. Bonnafé (1955). care se va considera o povară pentru societate. acest tip de suicid este expresia urii şi a furiei pe care subiectul le nutreşte faţă de alte persoane. În unele societăţi. bolnavii cu dureri intense care nu sunt ameninţaţi de un pronostic vital nefavorabil. Principiile morale care stau la baza acestui tip de sinucidere (încurajat de tradiţiile locale) necesită o atenţie specială din partea psihiatrului care supraveghează o astfel de comunitate.existenţă „incompatibilă cu sensul pe care el îl acordă demnităţii umane”. marii suferinzi. Sinuciderea corectivă poate fi întâlnită numai la grupurile etnice la care există o puternică credinţă în justiţia socială. Semnificaţia adevăratului suicid de abandon este după L. la care se descrie un tip de sinucidere „raţională”.

cu toate că în diverse locuri şi în perioade de timp diferite perspectivele au suferit numeroase transformări. Pruncii care îşi câştigau dreptul la viaţă erau aleşi cu foarte mare atenţie. schizofrenie. mamei (matricid). a fost inspirat de legenda biblică a lui Samson care. înfăptuită de persoane sănătoase pentru un beneficiu. Homicidul se poate manifesta fie impulsiv. deoarece aceşti nou-născuţi nu erau consideraţi ca având vreo valoare pentru Stat. infanticidul era o practică generală a raselor antice. sinucigându-se. stările obsesive. Infanticidul Constă în provocarea morţii nou-născutului de către mamă prin diferite mijloace. Acest fenomen clinic este mai rar întâlnit în epoca noastră. Statul avea dreptul de decizie asupra vieţii tuturor nounăscuţilor. În bolile psihice.pot fi apropiate prin scopurile lor de acest tip de sinucidere: corectarea unor situaţii sociale sau politice. creat de Jeffreys (1952). căzut pradă complotului pus la cale de filisteni. De exemplu. de apărare a unui bolnav cu idei delirante de persecuţie. în cazul refuzului recurgându-se la homicid. fie în mod deliberat. este expresia unei stări psihopatologice. sub forma unui raptus concomitent cu ideea de suicid. că nu se mai poate trăi. Termenul. Ele sunt mai ales intrafamiliale orientate asupra părinţilor (paricid). cei slabi şi fragili erau sortiţi morţii. ceea ce îl distinge de crimă. având complicitatea Dalilei. Victimele pot fi mai rar şi soţul/soţia. problema morţii nou-născuţilor este veche de când lumea. victima aflându-se întâmplător în vecinătatea bolnavului. • Act delirant „altruist” care apare în psihozele depresive. homicidul trebuie diferenţiat de crimă. • Acţiune agresivă. când pacienţii beneficiază de un tratament adecvat. epilepsie. Bolile psihice în care poate apărea homicidul sunt: tulburările delirante cu deliruri cronice. ideea de homicid fiind mai frecvent orientată asupra unor persoane puternic investite afectiv şi erotic. tulburările afective. Acestei persoane i se propune suicidul dual. Actele homicidare sunt rar extrafamiliale. Sălbaticii şi barbarii aveau în faţă problema eliminării „afluenţei” de copii atunci când erau prea multe guri de hrănit. Autorii de limbă franceză (Porot) diferenţiază acest termen de libericid sau filicid. fratele sau sora. nedeliberată în tulburările de personalitate cu manifestări explozive. Homicidul Definit ca actul de provocare directă a morţii unei fiinţe umane de către o altă fiinţă umană. homicidul poate fi întâlnit ca: • Accident la un bolnav aflat într-o stare confuzo-onirică. de a cărei rezolvare victima nu mai poate beneficia. chiar în rândul societăţilor mai dezvoltate. Din punct de vedere istoric. deoarece homicidul. dar răzbunându-se totodată. Mai târziu.4. Cu excepţia evreilor şi asirienilor. El hotărăşte să se sinucidă şi doreşte să-i salveze pe cei apropiaţi care nu sunt conştienţi de supliciul acestei existenţe. deşi apare uneori ca deliberat şi premeditat. stările confuzionale din cadrul toxicomaniilor sau alcoolismului. în Sparta. a prăbuşit templul în care era judecat peste judecătorii săi. Doar pruncii care se năşteau îndeajuns de viguroşi pentru a deveni apoi luptători erau lăsaţi în viaţă şi erau socotiţi printre cetăţenii capabili să-şi servească ţara. 8. Bolnavul are ideea delirantă conform căreia viaţa constituie un supliciu de nesuportat. termen care denumeşte uciderea unui copil mai mare. • Manifestare întâmplătoare. copilului (infanticid). sistematizate. tatălui (patricid). iar rezultatul .3. 8. • Expresie a unor halucinaţii auditive imperative sau a unei halucinaţii vizuale terifiante de care pacientul doreşte să se apere.

Licurg. Motivele care argumentau această practică erau aceleaşi peste tot: eliminarea sărăciei sau creşterea eficienţei naţiunii prin eliminarea celor slabi. din punct de vedere fizic. ulterior în categoria celor cărora li se refuza dreptul la viaţă au intrat şi copii de sex masculin care se năşteau cu malformaţii sau aveau constituţii fragile. infanticidul este săvârşit de mame psihotice (bufee deliranthalucinatorii. În vremurile lui Traian. S-a estimat că rata de infanticid asociată psihozelor puerperale netratate cât şi rata de suicid în această perioadă este de 4 ori mai mare decât la populaţia generală. În prima perioadă a Romei. schizofrenie. În India şi China pruncuciderea era practicată din cele mai vechi timpuri şi. Aristotel şi Platon au privit acest infanticid drept o atitudine care asigura prosperitatea şi acţiona favorabil în prevenirea creşterii rapide a populaţiei şi. a fost urmată practica grecilor prin care erau trimişi la moarte nou-născuţii consideraţi a fi prea fragili sau deformaţi. pentru a nu trece şi copiii prin „tortura vieţii” prin care a trecut el/ea. pedepsit de lege. infanticidul putând constitui debutul medico-legal al unei psihoze. Creştinismul a adus cu el şi iertarea pruncilor. O dată cu trecerea timpului. infanticidul constituie un delict grav. Prima atestare a unei legislaţii având ca obiect „pruncii abandonaţi” datează de la creştinarea Romei. depresii psihotice). ori de câte ori se ridică suspiciunea unei tulburări psihice în producerea unui infanticid. Din punct de vedere psihopatologic.acestei practici a fost că spartanii au devenit. Deşi la început victimele erau doar pruncii de sex feminin. existau organizaţii care se ocupau cu acordarea asistenţei pentru copii. în care mama sau tatăl îşi ucide copiii şi apoi se sinucide pentru a se „salva” împreună de la chinurile existenţei lor. constituia o soluţie pentru eliminarea celor slabi sau handicapaţi. se impune examinarea psihiatrică şi medico-legală. stări confuzionale. a fost diminuată masiv şi nu are acceptul public. . În unele cazuri. Încă din primele secole de creştinism se poate vorbi despre o atitudine mult mai responsabilă în ceea ce priveşte viaţa nou-născuţilor. Tulburările psihice postpartum netratate cresc riscul realizării infanticidului. tatăl avea drept de viaţă şi de moarte asupra nou-născutului. cea mai evoluată rasă a acelor timpuri. viaţa nou-născutului a început să câştige importanţă. La romani. Solon. Din aceste motive. În prezent. în aceeaşi măsură. infanticidul poate fi expresia unui homicid „altruist”. deşi mai este practicată şi astăzi.

terenul de intersecţie al multor discipline ştiinţifice.8.1. Tulburarea de personalitate paranoidă 9.2. 9.2. Tulburări de personalitate. generate pe de o parte de gradul deosebit de generalitate al noţiunii. Delimitări conceptuale Orice încercare de definire a personalităţii se loveşte de enorme dificultăţi.1. Încercări de definire a personalităţii. Clasificarea tulburărilor de personalitate şi ipostaze medicale ale acestora 9.10. Încercări de definire a personalităţii. este un univers care incită permanent la cunoaştere. Tulburarea de personalitate narcisică 9. Tulburarea de personalitate histrionică 9.4. Tulburarea de personalitate schizoidă 9. Tulburarea de personalitate borderline 9. . Tulburarea de personalitate pasiv-agresivă 9.2.2.2.2.7. dar care niciodată nu poate fi epuizat. Tulburarea de personalitate depresivă 9.2.2. Tulburarea de personalitate antisocială 9. iar pe de altă parte de nevoia de sinteză pe care orice definiţie o presupune.5.1. Personalitatea umană constituie. Tulburarea de personalitate dependentă 9.6.2.2.2.2.2. Tulburarea de personalitate schizotipală 9.9.9. direct sau indirect.3. Tulburarea de personalitate evitantă 9. 9. Tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă 9.2.11.12.

au căutat de-a lungul timpului să acopere domeniul tulburării de personalitate. Între pesimismul lui Nietzsche care afirma că omul este animalul care nu poate fi niciodată definit şi viziunea axiologică a lui Protagoras care spunea că omul este măsura tuturor lucrurilor. nevroză de caracter. care determină o viziune multidimensională. de-a lungul timpului au fost folosiţi o serie de termeni cu destin lingvistic variabil şi cu o arie de răspândire mai mult sau mai puţin importantă. Acest răspuns devine extrem de complex în contextul creşterii vertiginoase a volumului informaţiilor ştiinţifice. Subliniem însă încă o dată că abordarea acestor puncte de referinţă diferă după şcoală. Tulburările de personalitate se recunosc încă din adolescenţă şi persistă toată viaţa. atât în privinţa sensului acordat. se poate stabili totuşi un oarecare consens asupra unui număr de noţiuni care sunt. Pinel). care operează cu modelul medical. − dezvoltarea personalităţii este secvenţială. psihopatologie şi psihologie clinică.C. prin care realitatea nu poate fi cunoscută decât prin interpretările interdisciplinare. cât şi a ponderii ce li se aplică în cadrul personalităţii. ea trebuie cu necesitate să-şi găsească un răspuns. Kraepelin). Pentru a denumi tulburările de personalitate aşa cum le înţelegem şi le denumim azi. care arată o persistenţă maladaptativă şi inflexibilitate. Termeni ca folie sans delir (Ph. fie disconfort subiectiv.Goethe considera că suprema performanţă a cunoaşterii ştiinţifice este cunoaşterea omului. Ionescu). caracteropatie. cuprinse în orice definire şi descriere şi pe care vom încerca să le trecem în revistă: − personalitatea este un concept global.L. personalitate psihopatică (E. cât şi prin faptul că omul reprezintă valoarea supremă pentru om. inferioritate psihopatică. anetopatie. o dinamică şi o economie proprie. Prichard). dizarmonie de personalitate. Recunoaşterea acestor trăsături poate fi folositoare oricărui medic în înţelegerea reacţiei faţă de stres. Vom trece în revistă o serie de definiţii care ni s-au părut mai complete din ultima jumătate de veac: . Tulburările de personalitate sunt alcătuite din trăsături de personalitate. − ea are un anumit grad de permanenţă. tulburare de personalitate. fie de modelul personalităţii însuşit de autori. sistemice. fie chiar de tabloul psihopatologic. boală sau oricare altă situaţie cu implicaţii medicale. Prin trăsături de personalitate se înţeleg modelele de gândire şi de relaţionare cu mediul social şi cu propria individualitate a subiectului. acest lucru fiind de înţeles în contextul în care chiar conceptul de personalitate. Koch). Cu toate că se pot inventaria aproape tot atâtea definiţii asupra personalităţii câte teorii psihologice există. o structură care nu se poate descrie decât prin elementele sale structurale. Trăsăturile de personalitate sunt Patternurile durabile ale comportamentului. atenuându-se de obicei cu vârsta. pentru psihiatrie. în genere. psihopatie (J. cunoaşte zeci de definiţii şi sute de accepţii ( G. se naşte neliniştitoarea întrebare – cum să evaluezi ceva care nu este măsurabil? Dacă pentru alte domenii această întrebare poate să rămână retorică. ale contextelor. Formulările menţionate au ţinut seama fie de presupusa determinare etiopatogenică a tulburării de personalitate. nebunie morală (J. − este rezultanta dezvoltării potenţialităţilor înnăscute într-un mediu de dezvoltare precizabil din punct de vedere sociocultural. Ideea este justificată atât prin complexitatea maximă a fiinţei umane. Prin tulburări de personalitate înţelegem acele trăsături inflexibile şi dezadaptative care provoacă fie perturbări în funcţionalitatea socioprofesională a individului. ansamblurilor. Trăsăturile nu sunt patologice şi nici nu sunt diagnosticabile ca tulburări mintale. cheia de boltă a psihologiei şi a psihopatologiei.

control al impulsului (criteriul A). prin acestea. Din această cauză. funcţionare interpersonală. cu debut în adolescenţă sau timpuriu în viaţa adultă. • Au ca elemente definitorii: controlul incomplet al sferelor afectivvoliţionale şi instinctive. • Patternul nu poate fi explicat mai bine ca manifestare sau consecinţă a altei tulburări mentale (criteriul E). Tulburarea de personalitate tinde să apară în copilăria tardivă sau în adolescenţă şi continuă să se manifeste în viaţa adultă. stabil în timp şi care determină disfuncţionalitate. . judecarea morală poate fi deseori. profesional sau. (DSM-IV. • Ei tind să-şi exteriorizeze social conflictele în loc să dezvolte simptomele conflictului interior (S. • Duce la deteriorarea semnificativă în domeniul social. Gorgos. (ICD-10. fie suferinţe obiective (DSM III. suficient de severe. • Patternul este stabil şi de lungă durată. • Acest Pattern durabil este inflexibil şi extins în majoritatea situaţiilor sociale şi personale ale individului (criteriul B). acest Pattern este pervaziv şi inflexibil. de relaţie. • Psihopatiile reprezintă un grup polimorf de dezvoltări patologice ale personalităţii caracterizate clinic printr-o insuficientă capacitate sau printr-o incapacitate episodică sau permanentă de integrare armonică şi suplă la condiţiile obişnuite ale mediului familial. în general. necorespunzătoare. incapacitatea de integrare armonioasă în mediul social ( F. este improbabil ca diagnosticul de tulburare de personalitate să fie cel corect pentru un pacient care nu a împlinit încă 16 sau 17 ani. fac societatea să sufere (K. 1994) Elementul esenţial al tulburării de personalitate îl constituie un pattern (model) durabil de experienţă internă şi de comportament care deviază considerabil de la expectaţiile culturii individului şi care (conform DSM IV): • Se manifestă în cel puţin două din următoarele domenii: cunoaştere. Schneider. pentru a determina fie tulburări severe în adaptarea socioprofesională. sau alte domenii importante de funcţionare (criteriul C). afectivitate. 1985) • Tulburarea specifică de personalitate este o perturbare severă în constituţia caracteriologică şi tendinţele comportamentale ale individului. profesional. deficitară. 1934). • Principalele trăsături sunt reprezentate de modele rigide. 1942). de percepţie şi de apreciere a lumii şi sinelui. nerecunoaşterea defectului structural. Levine. iar debutul său poate fi găsit în copilărie sau la începutul perioadei adulte (criteriul D). 1980). 1976). Caractere clinice generale ale dizarmoniei Personalităţile dizarmonic-psihopate se caracterizează prin: − o dizarmonie caracterială gravă şi persistentă care se exprimă prin diverse tipologii. − această tulburare influenţează negativ (perturbator) existenţa interpersonal-socială a individului. • Patternul nu se datorează consecinţelor fizice directe ale unei substanţe ori ale unei condiţii medicale generale (criteriul F). implicând de obicei mai multe arii ale personalităţii şi asociate aproape întotdeauna cu o considerabilă disrupţie personală şi socială. Tudose şi C. social ( V. 1992) • Tulburarea de personalitate este un Pattern persistent de experienţă interioară şi comportament care deviază în mod clar de la aşteptările pe care le avem din partea insului. Predescu.• Personalităţile psihopatice sunt acele personalităţi anormale care suferă datorită anormalităţilor structurale sau care.

comportamentul lor putând părea neconvenţional sau bizar. nu de puţine ori supraestimându. Ogodescu. Clasificarea tulburărilor de personalitate şi ipostaze medicale ale acestora Tulburările de personalitate sunt împărţite în trei grupe pe baza similitudinilor descriptive: 9. Sunt exagerat de suspicioşi tinzând să testeze deseori fidelitatea partenerilor. − îi determină pe alţii să sufere mai mult decât suferă el însuşi. alcool) 9. . Faptul că sunt distanţi şi reţinuţi le creează numeroase dificultăţi interrelaţionale. depresie. Sunt nişte singuratici şi exprimă foarte puţine emoţii. Au o marcată tendinţă la autonomie fiind aproape incapabili să coopereze deoarece îi dispreţuiesc pe cei slabi. Preferă activităţile solitare. Prevalenţa este mai mare la minorităţi. sancţiuni sau chiar prin tratament psihiatric. − în situaţii conflictuale este de părere că alţii sunt vinovaţi (extrapunitivitate).2. Sunt înclinaţi spre introspecţie şi reverie şi sunt retraşi. 9. schizofrenie. Tulburarea de personalitate paranoidă Indivizii manifestă neîncredere şi suspiciozitate faţă de alţii ale căror intenţii sunt interpretate ca rău-voitoare şi care persistă chiar în faţa unor dovezi puternice că nu există niciun motiv de îngrijorare. fără umor şi certăreţi şi fac adeseori „din ţânţar armăsar”. Incidenţa este crescută în familiile probanzilor cu schizofrenie şi tulburări delirante.şi calităţile. Date epidemiologice: Prevalenţa este de 0. Sunt mulţi care au tendinţa de a obţine şi păstra puterea. argumentativitate. combativitate şi tenacitate.5-2. Au preocupări reduse ori absente pentru activitatea sexuală. injurii sau ofense. reci şi aplatizaţi emoţional. În activitatea profesională depun multe eforturi şi.2. Ei tind să fie anxioşi. Poartă pică tot timpul şi sunt implacabili faţă de insulte.2.Există însă persoane în rândul celor cu tulburare de personalitate paranoidă care au multă rigoare logică. Sunt indiferenţi la laude sau critici. nu se întâlnesc în modobligatoriu la toate cazurile de psihopatie. Există şi alte caracteristici care. distanţi. incapabili şi sunt extrem de exigenţi şi intransigenţi.2. anormalitatea fiind neevolutivă şi greu influenţabilă prin educaţie. incapacitatea de a învăţa din experienţă (psihorigiditate) (M. dacă se află în situaţia de a munci individual. − lipsa de adecvare nuanţată la diverse situaţii. se descurcă foarte bine. de integrare şi armonizare. ci mai ales la cele etichetate ca „sociopatice” ori „nucleare”: − subiectul urmăreşte satisfacerea propriilor interese şi plăceri fără a ţine cont de alţii (egocentric. persuasiune. Dacă sunt contrazişi sau respinşi tolerează greu frustrarea şi contraatacă violent. În situaţia în care greşesc heteroatribuie eşecul. − atitudinea activă şi heteroagresivă predomină asupra celei inhibate.− dizarmonia este urmarea disontogenezei persoanei. imigranţi şi surzi. tulburări de abuz şi dependenţă de substanţă (droguri. Au dubii nejustificate referitoare la loialitatea sau corectitudinea amicilor sau colegilor. Tulburarea este mai frecventă la bărbaţi decât la femei. însă. devenind astfel extrem de dificil de contracarat într-un schimb de opinii. Complicaţii: tulburare delirantă. Lăzărescu şi D. − subiectul este de acord cu comportamentul lui (egosintonic). 1995).5%. anxietate. Tulburarea de personalitate schizoidă Caracteristica principală a acestei personalităţi este lipsa de interes faţă de alte persoane şi relaţii sociale. fiind în general introverşi. hedonic). lipsiţi de simţ al umorului.1.

telepatie sau superstiţie. Tulburarea de personalitate schizotipală Este în principal caracterizată de deficite sociale şi interpersonale manifestate prin disconfort acut în relaţii şi reducerea capacităţii de a stabili relaţii intime. moartea violentă. Tulburarea este de cinci ori mai frecventă la rudele de gradul întâi ale pacienţilor de sex masculin decât printre subiecţii de control. Incidenţa este mai mare la bărbaţi decât la femei. Afişează siguranţă de sine. a tulburării de somatizare şi a alcoolismului. incluzând iluzii corporale. dar natura acestora este superficială. se supraestimează. incapacitate de a se conforma normelor sociale în legătură cu comportamentele legale (comiterea repetată de acte care constituie motive de arest). 9. incorectitudine. indiferenţă faţă de faptul de a fi furat sau maltratat sau încercarea de justificare a acestor fapte. Prevalenţa este crescută în familiile probanzilor schozofrenici. ei trăiesc experienţe perceptive insolite. Au o instabilitate psihică crescută. limbaj vag.4. tulburarea schizofreniformă. Aceşti indivizi pot forma cu uşurinţă relaţii interpersonale. circumstanţial. A fost evidenţiată o concordanţă mai mare la gemenii monozigoţi. episoade depresive majore.2. tulburarea ciclotimică. suicidul. Au o gândire de tip magic şi un limbaj bizar (ex. distimia. Date epidemiologice: Această tulburare poate să afecteze 7.3. Condiţiile predispozante includ tulburarea prin deficit atenţional/hiperactivitate (ADHD) şi tulburarea de conduită. Ideaţia este dominată de convingerea că posedă însuşiri rare. metaforic. tulburări medicale . Incidenţa este crescută la familiile probanzilor cu schizofrenie. Tulburarea se constată mai frecvent la bărbaţi decât la femei. cu un posibil raport de 2:1. schizofrenie sau tulburare depresivă majoră. Incidenţa crescută în unele familii a tulburării antisociale de personalitate. obsesii cu conţinut dismorfofobic.5% din populaţia generală. De asemenea. Complicaţii: tulburare delirantă. precum şi prin distorsiuni cognitive şi de percepţie şi excentricităţi de comportament. minţit repetat. În populaţia penitenciarelor poate să ajungă la 75%. Complicaţii: Alcoolismul şi dependenţa de droguri. Ignoră problemele personale curente şi de perspectivă. tulburarea de somatizare.2. aroganţă. iresposabilitate considerabilă indicată prin incapacitatea repetată de a avea un comportament consecvent la muncă ori de a-şi onora obligaţiile financiare. particulare ilustrate prin: clarviziune. neglijenţă nesăbuită pentru siguranţa sa sau a altora. lipsa de remuşcare. Complicaţii: Suicid.. înşelăciunea. idei delirante sau tulburări de limbaj) şi de aceea nu pot fi consideraţi schizofrenici. impulsivitate şi incapacitate de a face planuri pe durată lungă. Date epidemiologice: Prevalenţa este de 3% la bărbaţi (ar putea fi de 7%) şi de 1% la femei. 9.Deşi sunt izolaţi social şi au afectivitate aplatizată (caracteristici ale schizofreniei). tulburarea delirantă. nu au tulburări de gândire (halucinaţii. episoade psihotice tranzitorii. capacitate de premoniţie. manipularea altora pentru profitul sau plăcerea personală. Tulburarea este mai frecventă în grupurile socioeconomice mai joase. Tulburarea de personalitate antisocială Denumiţi adeseori şi sociopaţi. În antecedentele personale distingem minciuna. Date epidemiologice: Prevalenţa acestei tulburări este de 3%. Indivizii au o gândire magică sau credinţe stranii care influenţează comportamentul şi sunt incompatibile cu normele subculturale. iritabilitate şi agresivitate. schizofrenie. supraelaborat sau stereotip). evaziune fiscală şi numeroase alte acte ilegale sau în orice caz imorale. aceşti indivizi sunt caracterizaţi de: desconsiderarea şi violarea drepturilor altora.

Afişează o conduită . Îşi schimbă rapid emoţiile care sunt superficiale. Pot manifesta amnezia traumelor. Are tendinţa de a dramatiza conţinutul vorbirii şi un stil de comunicare colorat. Prevalenţa tulburării de personalitate borderline este crescută la mamele pacienţilor borderline. De asemenea. Este lipsit de empatie: este incapabil să cunoască sau să se identifice cu sentimentele şi necesităţile altora. pe lângă cel de tulburare de personalitate borderline. insucces sau pierdere. 9. sfidător. tulburări de dinamică sexuală. Tulburarea de personalitate histrionică Este caracterizată de emoţionalitate excesivă şi de căutare a atenţiei. autolezarea.2. Nu suportă singurătatea şi sunt instabili afectiv. În istoricul personal întâlnim acte autodistructive repetitive. dar au o redusă disponibilitate de menţinere a acestora. joc patologic. Tulburarea de personalitate narcisică Caracterizată prin grandoare. necesitatea de admiraţie şi lipsa de empatie.7. Tulburarea de personalitate borderline Caracteristica principală este instabilitatea relaţiilor interpersonale. Se asociază cu tulburarea de somatizare. Apar manifestări frecvente de furie cu incapacitatea de a-şi controla mânia Au un comportament automutilant şi ameninţări recurente de suicid.5. dependenţe medicamentoase. Complicaţii: Tulburări de somatizare. tulburări sexuale. 9. mâncat excesiv. imaginii de sine şi afectului şi impulsivitatea manifestată prin cheltuieli abuzive. Manifestă intoleranţă la ignorare sau periferizare. Împrumută cu uşurinţă „temperatura” afectivă a anturajului în care se află fără să manifeste o empatie autentică faţă de ceilalţi. putere. Dintre aceste persoane. Pot avea o perturbare de identitate şi sentimentul cronic de vid interior. Este sensibil la critică. impresionabil. Complicaţii: Episoade psihotice. acreditează exclusiv afectiv celelalte persoane împărţindu. fantasme de succes nelimitat.6. Date epidemiologice: Prevalenţa tulburării de personalitate histrionice este de 2-3%. Are pretenţii exagerate de tratament favorabil şi supunere dorinţelor sale. Date epidemiologice: Prevalenţa este în jur de 2% în populaţia generală. frustrărilor şi afectelor dramatice. 90% au un diagnostic psihiatric. cu tulburările dispoziţiei şi cu uzul de alcool. Sunt manipulativi. părând detaşaţi în comparaţie cu dramatismul evenimentelor trăite şi povestite (la belle indifference).2. Catarsisul afectiv este facil. Are sentimentul de autoimportanţă.2. Istericul se simte nemulţumit atunci când nu se află în centrul atenţiei. Profită de alţii pentru a-şi atinge scopurile. tulburări conversive. episoade depresive. orientaţi spre satisfacerea propriilor interese.9. Dintre pacienţii care sunt în tratament. stimulare sau schimbare. Se entuziasmează facil şi efemer. Necesită admiraţie excesivă şi îşi subliniază repetat şi exagerat calităţile. relaţii sexuale dezorganizate etc. dar tulburarea probabil că este subdiagnosticată la bărbaţi. Indivizii alternează între extremele de idealizare şi devalorizare. iar 40% au încă două diagnostice psihiatrice. putând exista repetate ameninţări cu suicidul. tulburări somatoforme. tentative de suicid. Personalizează relaţiile. are sentimente ostile sau de invidie pe care le proiectează asupra interlocutorilor. tulburări disociative. tentative suicidare. Comportamentul lor este imprevizibil.i în „cei pe care îi iubesc şi cei pe care îi urăsc”. Este sugestionabil. abuz de substanţă. alcoolism. Manifestă interes pentru noutate. Prevalenţa familială a tulburărilor dispoziţiei şi a tulburărilor legate de substanţe este crescută. Are un comportament arogant. Consideră relaţiile a fi mai intime decât sunt în realitate. se raportează că 10-15% au această tulburare. Se autoipostaziază în roluri extreme sau insolite. episoade depresive majore. uşor de influenţat. Este mai frecventă la femei decât la bărbaţi. Au frecvente reacţii impulsiv-agresive la incitaţii minime. Are un comportament seducător şi provocator sexual. Prevalenţa este mai mare la femei decât la bărbaţi. Trăiesc sentimentul inconsistenţei sau dispersiei identităţii.

Complicaţii: Tulburări anxioase. S-au raportat şi cifre mult mai ridicate. fobia socială. Fac sacrificii în vederea obţinerii aprobării suportului şi îngrijirii. trăind o stare de aprehensiune sau de anxietate persistentă şi limitativă.2. tulburare depresivă. reducându-şi sau chiar anulându-şi ini-ţiativele. emfatică. sfaturi sau îndemnuri. fiind non-receptiv şi insensibil la opinii diferite. În populaţia din clinicile psihiatrice prevalenţa este de 2-16%. Au nevoie de aprobare. dezaprobare sau respingere. tulburarea depresivă majoră. Trăieşte intens. Are nevoie de tandreţe. Merge foarte departe spre a obţine solicitudine până la punctul de a se oferi voluntar să facă lucruri care sunt neplăcute. care duce la un comportament submisiv şi adeziv şi la frica de separare. securizare şi reasigurare. . tulburări de dispoziţie.2. Este ezitant în a-şi asuma riscuri ori în a se angaja în activităţi noi pentru a nu fi pus în dificultate. Are dificultăţi în a lua decizii simple fără reasigurări şi sfaturi din partea altora. tulburare somatoformă. respingerea şi discriminarea. Tulburarea de personalitate evitantă Caracterizată prin inhibiţie socială. Au tendinţa de a interpreta orice contrariere sau dezaprobare ca expresia neîncrederii sau incapacitării sale. Necesită ca alţii să-şi asume responsabilitatea pentru cele mai importante domenii ale vieţii lui. Este suspectată o transmitere familială. Îi este exagerat de frică de a nu fi lăsat să aibă grijă de sine şi se simte lipsit de ajutor când rămâne singur. Date epidemiologice: Prevalenţa este de 0. Îşi limitează relaţiile sociale la cei de care sunt dependenţi. episoade psihotice tranzitorii. Tulburarea este frecventă. Au stimă de sine redusă şi îşi subestimează calităţile şi disponibilităţile proprii. dureros inacceptarea. sentimente de insuficienţă şi hipersensibilitate la evaluare negativă. fiind extrem de interpretativ şi hipersensibil faţă de comentariile celorlalţi. de 10%. eşecuri. Deşi îşi doreşte să fie acceptat şi simpatizat. Se consideră inapt social. abuzul şi dependenţa de droguri sau alcoolismul. pe care le proiectează asupra interlocutorilor.9. Complicaţii: Tulburare de adaptare.5-1% din populaţia generală. poate. refuzul. Evită activităţile profesionale care implică un contact interpersonal semnificativ din cauza fricii de critică. de acceptare şi de susţinere. Date epidemiologice: Prevalenţa constatată este de sub 1% din populaţia generală. Nu rareori poate avea sentimente ostile sau malefice. Este avid de titluri. arogantă. Date epidemiologice: Tulburarea este mai prevalentă la femei decât la bărbaţi. tulburare anxioasă.distantă. inferior celorlalţi. Tulburarea de personalitate dependentă Principala caracteristică este necesitatea excesivă de a fi supervizat.5% din totalul tulburărilor de personalitate. Are tendinţa de a exagera eventualele riscuri. Caută urgent o altă relaţie drept sursă de supervizare când o relaţie strânsă se termină. Complicaţii: Tulburarea distimică. 9. neatractiv şi se subestimează. pericole. evită şi îi este teamă să iniţieze noi relaţii interpersonale. 9. 2. Posibilii factori predispozanţi includ tulburarea evitantă din copilărie sau adolescenţă sau o boală fizică (somatică) deformantă. ranguri care consideră că i se cuvin. Le este teamă de a fi abandonat. Acordă altora girul propriilor sale responsabilităţi. dar se consideră că tulburarea este semnificativ mai frecventă decât arată această cifră şi este posibil ca numărul de persoane afectate să fie în creştere. manifestând o toleranţă excesivă faţă de persoana investită ca protector.8. constituind. demnităţi. Are dificultăţi în a-şi exprima dezaprobarea faţă de alţii de teama de a nu pierde aprobarea sau suportul acestora. onoruri. Prezintă teama de a nu fi criticat sau umilit în public. Manifestă reţinere în relaţiile intime de teama de a nu fi ridiculizat şi inhibat în relaţii noi din cauza sentimentelor de inadecvare.

Prezintă perfecţionism care interferează cu îndeplinirea sarcinilor. 9. abuzul de alcool. scrupulos şi inflexibil în probleme de morală. Tulburarea de personalitate depresivă Se caracterizează prin gânduri şi comportamente depresive. inflexibilitate. În mod deplasat critică şi „veghează” cu atenţie persoana care reprezintă autoritatea în grupurile din care face parte. Pasiv agresivul formulează indirect sau chiar disimulează cererile pe care le face şi dorinţele pe care le exprimă. lipsă de bucurii.2. dezvoltări delirante de tipul delirului de relaţie. Sunt militanţi ai standardelor înalte autoimpuse şi în aceeaşi măsură sunt foarte exigenţi cu ceilalţi. Are o stimă de sine scăzută. Complicaţii: distimie. tulburare hipocondriacă. Sunt ambivalenţi în deliberări. Au incapacitate în a exprima sentimente tandre având puţine relaţii interpersonale. Prezintă frecvent ruminaţii anxioase şi depresive. având tendinţa de a le impune propriile standarde. Este într-o relaţie de dependenţă ostilă cu persoana semnificativă cu care se află în relaţie. 9. Sunt cvasipermanent îmbufnaţi şi certăreţi manifestând resentimente şi invidie. . ordine. Date epidemiologice: apare probabil în familiile cu depresie. liste. simţindu-se inadecvat şi lipsit de valoare. Este pesimist şi are predispoziţie către sentimente de vinovăţie şi remuşcare. Tulburarea se diagnostichează mai frecvent la copiii mai mari din familie. Concordanţa este crescută la gemenii monozigoţi.9. intoleranţă faţă de indiferenţă. Tulburarea de personalitate pasiv-agresivă Caracteristicile principale ale acestei tulburări de personalitate sunt rezistenţa la solicitări sau îndemnuri însoţită de amânarea răspunsului la rugăminţi sau solicitări. conservatori. Este preocupat de detalii. tulburări anxioase. iritabilitate şi cinism faţă de colegi. alternând între sfidarea ostilă şi remuşcări. Este probabilă transmiterea familială. a locuinţei. veselie şi spontaneitate. Nu se cunoaşte epidemiologia tulburării. Complicaţii: Schizofrenie. având impresia că sunt neînţeleşi şi insuficient apreciaţi. compromis şi corupţie. reguli. distimia.2. fiind adepţi ai stabilităţii.11. Este negativist şi critic în legătură cu alţii. etică. Refuză se delege sarcini sau să lucreze cu alţii în afara situaţiei când aceştia se supun stilului său. Este critic şi acuzator faţă de sine. depresie majoră. Este hiperconştiincios.2. organizare sau planuri în aşa fel încât obiectivul major al activităţii este pierdut. Manifestă teamă de schimbare a activităţii cotidiene. Adoptă un stil avar de a cheltui în ideea de a fi pregătit financiar în orice situaţie neprevăzută. Tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă Caracterizată de preocuparea către ordine. Are un comportament frecvent lamentativ. valori. Are cvasipermanent un aer posomorât. Apare în mod egal la bărbaţi şi femei.10. deschiderii şi eficienţei. nefericit. rigori sau stil de viaţă. temporizarea îndeplinirii sarcinilor. mergând până la excluderea activităţilor recreative şi amiciţiilor. a locului de muncă. Complicaţii: Suicidul. Dispoziţia obişnuită este dominată de amărăciune. Nu au încredere în forţele proprii şi au o stimă de sine scăzută. Date epidemiologice: Prevalenţa este mai mare la bărbaţi decât la femei.12. perfecţionism şi control mental şi interpersonal în detrimentul flexibilităţii.Este excesiv de devotat muncii şi productivităţii. Verbalizează acuze exagerate şi persistente de ghinion personal. tulburare depresivă majoră.

a simplifica lucrurile).3. Schizofrenia 10. Conceptul de psihoză 10. iluzii). bizare.2. bolile afective. Clasificarea psihozelor Bogăţia descrierilor psihopatologice din psihiatria clasică. Pentru a sistematiza (şi. Nu putem vorbi despre psihoze fără să facem referire la conceptul de endogenitate. Mai târziu.1. Psihoza instaurează o dezordine mintală care se manifestă în plan expresiv (prin comportament. un delir uremic (creşterea acidului uric şi ureei în insuficienţa renală) este endogen (are originea în corp). Termenul de psihoză cuprinde un cadru larg de entităţi nosografice care se referă. tulburările delirante şi tulburările afective). Iniţial. acestea erau pur şi simplu denumite în funcţie de presupusul agent cauzal sau de situaţia în care apăreau ori . neorganice).se o etiologie somatică.10. Conceptul de psihoză Până la DSM III. Pentru definirea mai precisă a termenului au fost propuse numeroase criterii. psihozele halucinator-delirante.4. De exemplu. de ce nu. schizofrenia. sistemele de clasificare includeau categoriile de boli mintale: psihoze şi nevroze. indiferent dacă acestea erau provocate din exterior sau interior. înţelegându. Dar. limbaj etc. iar prin endogenie se consideră că factorii care le produc se datorează structurii dinamice a personalităţii bolnavului. Noţiunea de endogenitate se referea iniţial la leziunile organice ale creierului. Psihozele. „interiorului” psihismului bolnavului. Altfel spus. exogenă. psihogene. criteriul evolutiv. • Comportamente inadecvate. în linii mari. dar din punct de vedere clinic este considerat ca o suferinţă psihotică exterioară. psihozele fiind împărţite în psihoze endogene (cu cauză organică) şi exogene (funcţionale. • Apariţia tulburărilor de percepţie (halucinaţii. criteriul etiologic). ei au provocat o serie de confuzii. • Incapacitatea de a distinge între experienţa subiectivă şi realitate. pe de o parte. Psihozele endogene cuprind schizofrenia. pe de altă parte.1. modelul psihotic presupune dezorganizarea globală a persoanei tradusă prin distrugerea unităţii psihice şi pierderea contactului cu realitatea. tulburarea schizo-afectivă. psihoza afectivă (maniaco-depresivă). • Existenţa ideaţiei delirante.) şi a cărui trăsătură fundamentală este incomprehensibilitatea. s-au căutat criterii psihopatologice care să definească endogenitatea. deşi din punct de vedere semantic termenii de endogen şi exogen sunt clari. dar şi lipsa unei sistematizări clare. a condus multiple încercări de a clasifica psihozele. la formele mai severe de boală psihică din care fac parte (tulburările mintale organice. • Gândire ilogică. Tulburările afective 10. 10. Tulburări delirante 10. Prima utilizare a acestui termen aparţine lui Moebius în 1893 care grupează bolile în boli exogene şi endogene în funcţie de cauzele bolii care ţin sau nu de individ. unele a căror valoare este discutabilă (criteriul gravităţii. le vom menţiona pe următoarele: • Pierderea capacităţii de autoapreciere a propriei suferinţe.

psihoza familială de contagiune (delirul indus). sedative. folosirea de psihodisleptice – LSD. psihoze gravidice (psihoza puerperală. psihoze traumatice. tulburarea psihotică indusă. psihozele carenţiale (avitaminoze.evoluţia pe care o parcurgeau. schizofrenie) i-a determinat pe autorii americani ai manualelor de clasificare a bolilor mintale să renunţe la termenul de psihoză începând cu DSM III. − Psihozele delirante nonschizofrenice: paranoia. hipnotice sau anxiolitice. tulburarea psihotică scurtă. inhalante. Notă: Halucinaţiile tactile şi olfactive pot fi prezente în tulburarea delirantă dacă sunt în raport cu tema delirantă. cum ar fi faptul de a fi urmărit. ex. medicamente. C.. funcţionalitatea individului nu este deteriorată semnificativ. delirul pasional sau de gelozie). • Tulburare psihotică indusă de substanţă (amfetamine. alte substanţe sau substanţe necunoscute). psilocibina. D. iar comportamentul nu este în mod straniu sau bizar. Idei delirante nonbizare (adică implicând situaţii care survin în viaţa reală. Tulburarea nu se datorează efectelor directe ale unei substanţe (ex. psihoze exotice (din ţările calde). delirul senzitiv de relaţie.. tulburarea psihotică datorată unei condiţii medicale generale. B. În prezent. phenczclidină.. otrăvit. cocaină. boli microbiene şi virale febrile etc. Criterii de diagnostic dsm iv pentru tulburarea delirantă A. Astfel. halucinogene. 10. delirurile constituie cea mai proeminentă trăsătură clinică. opiacee. înşelat de soţie/soţ ori de a avea o maladie. cu durată de cel puţin o lună). psihoze vasculare. infectat. Dificultatea definirii psihozei. Tulburarea delirantă include sub această denumire următoarele psihoze delirante cronice neschizofrenice: • Paranoia.). tulburare psihotică fără altă specificaţie). Nu sunt satisfăcute niciodată criteriile A pentru schizofrenie. reacţiile psihotice-bufeele delirante. afectivă sau schizofrenie. cu evoluţie cronică prelungită şi psihoze intermitente. droguri) sau ale unei boli. psihoza isterică.2. parafrenia. marihuana etc. • Schizofrenia şi alte tulburări psihotice (tulburarea schizofreniformă. au fost descrise psihoze acute. psihoza epileptică. În ICD 10. psihoze toxice (provocate de acumularea de metale. alcool. psihoza postpartum şi psihoza de lactaţie).). În afara impactului ideii (ideilor) delirante. Tulburări delirante Definiţie Tulburare în care ideile delirante de lungă durată reprezintă unica sau cea mai pregnantă caracteristică clinică şi nu poate fi clasificată ca fiind o tulburare organică. psihozele delirante sistematizate (delirul de interpretare. • Tulburarea afectivă (tulburarea bipolară). psihoze endocrine (apărute în tulburările hormonale severe). tulburarea schizoafectivă. psihoze infecţioase (în sifilis. Pe lângă acestea au fost descrise psihozele endogene care formau „marea psihiatrie”: − Psihoza maniaco depresivă. clasificarea bolilor mintale cuprinse în trecut sub termenul de psihoză arată astfel: • Tulburare psihotică indusă de alcool. dar ele trebuie să fie prezente cel puţin 3 luni. cannabis. − Psihozele schizofrenice. trăsăturile puţin comune a entităţilor pe care le cuprinde şi faptul că clasificarea unei tulburări ca psihoză ar fi mai săracă în informaţii decât clasificarea ca tulburare distinctă în cadrul psihozelor (ex. psihoze senile sau de involuţie. Pelagra – carenţa de vitamina C). E. . Dacă episoadele afective au survenit concomitent cu ideile delirante. psihoza de detenţie. • Psihoza paranoidă. psihoza copilului – autismul etc. durata lor a fost scurtă în raport cu durata perioadelor delirante. tulburarea delirantă. iubit de la distanţă.

Ideile delirante de grandoare pot avea şi conţinut religios (ex. în special bărbaţii. dar poate fi şi una complet străină. cu pondere majoră a imaginarului. vecini. îl arată cu degetul etc. Acest subtip se aplică atunci când tema centrală a delirului o constituie convingerea că are un mare (dar nerecunoscut) talent sau perspicacitate ori că a făcut o mare descoperire. − Juxtapunerea unei lumi imaginare realului. dezvoltându-se insidios pe fondul conservăriicomplete a ordinii şi clarităţii gândirii. această tulburare este un delir de interpretare care se instalează insidios pe fondul unei personalităţi premorbide senzitive. pe când în eşantioanele medico-legale cei mai mulţi indivizi sunt bărbaţi). vizite şi chiar supraveghere sunt frecvente. eşecuri sentimentale care rănesc orgoliul crescut al subiectului. − discrepanţă între aspiraţii şi posibilităţi. cu pulsiuni sexuale inhibate. Paranoia Este o tulburare care era descrisă ca o psihoză cronică endogenă care constă în evoluţia continuă a unui sistem delirant durabil şi impenetrabil la critică. • Delirul senzitiv de relaţie. declanşat brusc de conflictul dintre bolnav şi anturajul imediat (familie.• Parafrenia (tardivă).. Elementele definitorii sunt realizate de: − Caracterul fantastic al temelor delirante. Unii indivizi cu acest subtip.. colegi). individul poate avea ideea delirantă că ar avea o relaţie specială cu o persoană marcantă (ex.. cum sunt femeile în vârstă. râd de nenorocirile sale. Subtipuri de tulburare delirantă Tipurile de tulburare delirantă pot fi specificate pe baza temei delirante predominante. este un delir „de relaţie”. scrisori. cadouri. Delirul apare frecvent la subiecţii rezervaţi. Parafrenia Înglobează un grup de psihoze endogene cronice caracterizate prin luxurianţa fantastică a producţiei delirante în contrast cu buna adaptare la mediu. Mai rar. persoana crede că ar avea un mesaj special de la o divinitate). timoraţi. mai degrabă decât la atracţia sexuală. timizi. Cei mai mulţi indivizi cu acest subtip în eşantioanele clinice sunt femei. hipertrofie a eu-lui). vin în conflict cu legea în eforturile lor de a urmări obiectul ideii lor delirante sau în efortul lor necugetat de a-l „salva” de la un pericol imaginar. Ideea delirantă se referă adesea la o dragoste romantică. b. Acest subtip se aplică atunci când tema centrală a delirului o constituie faptul că o altă persoană este îndrăgostită de individ(ă). − Menţinerea îndelungată a nucleului personalităţii. în raport cu care se are această convingere. vârstnicii celibatari. . persoana respectivă poate ţine secretă ideea delirantă. Tipul de grandoare. Delirantul senzitiv are brusc revelaţia că persoane din anturaj îi cunosc gândurile ascunse. un consilier al preşedintelui) ori că ar fi o persoană marcantă (în care caz respectivul poate fi considerat drept impostor). idealizată şi la uniune spirituală. o persoană faimoasă sau un superior de la serviciu). necăsătorite. are de regulă un statut mai înalt (ex. Debutul este marcat de obicei de circumstanţe umilitoare. ocazional. − personalitate premorbidă specifică (rigidă. în care bolnavul continuă să se adapteze bine. Psihoza paranoidă este în prezent asimilată cu tipul de persecuţie din tulburările delirante. deşi. Delirul senzitiv de relaţie Descrisă de Kretschmer. Tipul erotoman. a. − Predominanţa limbajului asupra acţiunii. Efortul de a contacta obiectul ideii delirante (prin apeluri telefonice. Persoana. Elementele definitorii sunt realizate de: − delir cronic bine sistematizat nehalucinator. voinţei şi acţiunii.

Tipul de gelozie. Acest subtip se aplică atunci când convingerea delirantă dominantă nu poate fi clar stabilită sau nu se înscrie în tipurile specificate (ex. otrăvită sau drogată. îl(o) urmăreşte în secret. fără o componentă de persecuţie sau de grandoare notabilă). Persoana cu tulburare delirantă îşi confruntă de regulă partenerul(a) şi încearcă să intervină în presupusa infidelitate (ex. Ideile delirante somatice pot surveni în diverse forme. Acest subtip se aplică atunci când tema centrală a delirului persoanei o constituie faptul că soţul (soţia) sau amantul (amanta) persoanei este infidel(ă).. că anumite părţi ale corpului său sunt diforme sau hidoase (contrar oricărei evidenţe) ori că părţi ale corpului (ex. iar persoana afectată se poate angaja în tentative repetate de obţinere a satisfacţiei prin apel la tribunale şi la alte agenţii guvernamentale. adesea fără recădere ulterioară. • Probleme legale. d. restrânge autonomia partenerului de viaţă. dar alte studii nu au remarcat nicio relaţie familială între tulburarea delirantă şi schizofrenie. idei delirante de referinţă. Acest subtip se aplică atunci când tema centrală a delirului implică convingerea persoanei că se conspiră împotriva sa. fiind responsabilă de 1-2% din internări. g. că are paraziţi interni. Vârsta la debut este în general perioada adultă medie sau târzie (media 34-45 ani). Tipul de persecuţie. Tipul de persecuţie este cel mai frecvent subtip. Tipul somatic. că este infestată cu insecte pe sau sub piele. îşi atacă soţul(soţia)). neglijenţa vestimentară sau pete pe pătură) care sunt colectate şi utilizate spre a-şi justifica delirul. intestinul gros) nu funcţionează. Indivizii cu idei delirante de persecuţie sunt adesea plini de resentimente şi coleroşi şi pot recurge adesea la violenţă contra celor care cred ei că iau ofensat. rect sau vagin. violent. că este spionată. investighează amantul(a) presupus(ă). Cele mai frecvente constau din convingerea persoanei că ea emite un miros urât din piele. În alte cazuri. ci apar elemente din mai multe teme. Tipul nespecificat. Incidenţa este de 0. perioade de remisiune completă pot fi urmate de recăderi. • Dispoziţie disforică. tulburarea delirantă este cronică cu intensificări şi diminuări ale preocupărilor referitoare la convingerile delirante.. gură. f. • Stare coleroasă. Studiile epidemiologice şi clinice sugerează faptul că anumiţi factori de risc sunt relevanţi în apariţia acestei tulburări: . Factori etiopatogenici implicaţi în apariţia tulburării Cauza tulburării delirante este necunoscută. de serviciu. Tipul mixt. tulburarea se remite în decursul a câteva luni. iritabilă. maritale.. Unele date sugerează că tulburarea delirantă este mai frecventă printre rudele indivizilor cu schizofrenie. e. tratată cu răutate sau vexată sau obstrucţionată în urmărirea obiectivelor sale pe termen lung. Elemente şi tulburări asociate • Probleme sociale. înşelată. • Comportament litigios. Epidemiologie. Mici umilinţe pot fi exagerate şi deveni nucleul unui sistem delirant. Prevalenţa este de 24-30 la 100 000 de locuitori. urmărită. Alteori. Evoluţia este foarte variabilă. Nucleul delirului îl constituie adesea o injustiţie oarecare care trebuie remediată prin acţiune legală („paranoia cverulentă”). Acest subtip se aplică atunci când nu predomină nicio temă delirantă.. date de evoluţie şi prognostic Tulburarea delirantă este relativ rară în mediile clinice. • Idei de referinţă.c.7 – 3 la 100 000 de locuitori. • Episoade depresive. La această convingere se ajunge fără o cauză reală şi se bazează pe idei incorecte susţinute de aşazise dovezi (ex. Acest subtip se aplică atunci când tema centrală a delirului implică funcţii sau senzaţii corporale. În general.

boli tiroidiene şi de corticosuprarenală etc. • Istoric medical (traumatisme craniocerebrale. mercur etc. probleme cu poliţia. factori precipitanţi. condamnări. Trăsăturile paranoide incluzând tipuri de idei delirante întâlnite în această tulburare pot apărea într-un număr mare de condiţii medicale dintre care enumerăm câteva: • Tulburări neurologice (tumori cerebrale. boli cardiovasculare. asalturi). droguri şi alcool.3. • Istoricul familial. • Istoricul personal (injurii pre sau postnatale. simptome negative)”. fluctuaţiile simptomatologiei. • Alte boli psihiatrice. demenţă. • Unele medicamente. • Emigrare recentă. a rupe + phren = suflet. deficienţă de vitamină B12 sau folaţi. infecţii cerebrale etc. refuzul hranei sau apei în ideile de otrăvire etc. periculos. izolare. • Istoricul familial.). tulburare obsesiv – compulsivă. pierderea auzului etc. • Personalitatea premorbidă (teste de personalitate). • Consecinţele simptomelor prezente (tentative de suicid sau homicid. Din punct de vedere etimologic. encefalită virală etc. comportament profund dezorganizat sau catatonic.).). HIV. boli cerebrovasculare. Iniţial denumită „demenţa precoce” pentru incapacitatea severă în funcţionalitatea zilnică pe care o produce (demenţă) şi având în mod tipic un debut în adolescenţă (precoce). • Boli metabolice şi endocrine (hipoglicemie. • Prezenţa altor tulburări psihiatrice (depresie.). abuzuri în copilărie. mediu ostil. halucinaţii. Investigaţii psihologice specifice Examinarea psihică obişnuită trebuie completată cu obţinerea informaţiilor legate de: • Tipul debutului. schizofrenia este o boală a cărei gravitate ar putea fi pe scurt caracterizată prin următoarele trăsături: . emigrare etc. În manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale DSM IV. sifilis. probleme legale. CO. dezorganizarea vorbirii. • Infecţii (SIDA.• Vârsta avansată. schizofrenia este definită ca o: „Tulburare mintală care durează cel puţin şase luni şi presupune pentru cel puţin o lună existenţa unei stări de boală (adică existenţa a două sau mai multe simptome dintre următoarele: idei delirante. dismorfofobie. • Abuz de alcool şi droguri. • Intoxicaţii (arsenic. 10. consum de alcool sau droguri. tratamente urmate şi răspuns la tratament). spirit. • Severitatea tulburării. • Trăsăturile de personalitate. tulburare de personalitate paranoidă. • Istoric psihiatric (cronicitatea. • Izolarea socială. cuvântul schizofrenie provine din skhizein = a despica. schizoidă sau evitantă). Schizofrenia Definiţie.).).). • Probleme legale (litigii. • Deteriorarea senzorială/ Izolarea.

pierderea unităţii identităţii (Kraepelin). activitate motorie. Posibila revenire parţială. Prezentare clinică Schizofrenia este o boală complexă care nu are o singură trăsătură definitorie. • gândire fragmentată. BLEULER: SIMPTOME FUNDAMENTALE A renumit boala SCHIZOFRENIE. • Are o rată de suicid de 10%.• Distruge coeziunea şi unitatea conştiinţei şi personalităţii. Inexistenţa „restitutiom ad integrum”. Halucinaţii. fragmentat. • Negative: diminuarea funcţiilor normale. se rupe de realitate şi intrapsihic – între principalele funcţii şi procese psihice. abulie. • Autism. • Are o frecvenţă importantă – 0. • Afectivitate tocită. Afect nepotrivit. ci multiple simptome caracteristice din domenii multiple: cogniţie. Bolnavul este „…un suflet frânt care reflectă realitatea ca o oglindă spartă” (fiecare fragment altceva). Psihismul îşi pierde unitatea. • Abulie. Simptomele caracteristice ale schizofreniei în viziunea principalilor psihiatri care au aprofundat această boală sunt: • sărăcire emoţională. • Ambivalenţă. Această disociere apare între ins şi ambianţă care. O altă modalitate de a împărţi simptomele schizofreniei este în grupuri de simptome polare: • Pozitive: distorsiuni sau exagerări ale funcţiilor normale. 3.5-1% din populaţie. Simptomele fundamentale ale lui Bleuler: • Asociaţii patologice. Un concept mai lărgit. personalitate. • Atenţie tulburată. cufundat în lumea gândurilor. • Bolnavul pierde contactul vital cu realul (Minkowski). A subliniat fragmentarea gândirii. Este o boală catastrofică denumită şi „ Cancerul bolilor mintale”. S-a concentrat pe simptomele caracteristice. iar diferitele aspecte ale psihismului reflectă în mod individual aspectele realităţii. . 2. Dimensiunea psihotică: Idei delirante. Principala trăsătură clinică a schizofreniei este poate aceea că psihismul pacientului pare rupt. disociat. emoţie. Simptomele schizofreniei pot fi subdivizate în trei dimensiuni: 1. inabilitatea de raportare la lumea externă (Bleuler). Dezorganizarea comportamentului. Heterogenitate: grupul schizofreniilor. Negative: Sărăcirea vorbirii. Are o mare probabilitate să rămână cronică. • tipuri specifice de idei delirante şi halucinaţii (Schneider). Dezorganizare: Dezorganizarea vorbirii.

să-şi formeze prietenii. să frecventeze şcoala. pe de o parte. cel în cauză devenind dezorganizat în gânduri şi comportament. acontextuală. 1. halucinaţiile şi ideile delirante sunt de mai multe tipuri: Importanţa simptomelor negative constă în faptul că ele deteriorează capacitatea pacientului de a funcţiona zilnic: să aibă un serviciu. • Dezorganizare comportamentală: pacientul este într-o continuă deplasare. • Dezorganizare ideativă se traduce prin incoerenţă masivă. Pacientul pare dispus. iar atunci când este plasat într-o anumită poziţie. la celălalt pol situându-se raptusul catatonic reprezentând o forma maximă de agitaţie-psihomotorie. în mişcare. Această incoerenţă nu este prezentă doar la nivelul ideilor. ci şi al cuvintelor spuse la întâmplare. După cum sugerează numele. e prezentat ca opoziţionism. pacientul este catatonic şi prezintă flexibilitate ceroasă ceea ce presupune că este ca o statuie de ceară. FORME CLINICE DE SCHIZOFRENIE Formele clinice tradiţionale cuprind pacienţii în funcţie de simptomele predominante. starea de stupor în care pacientul este complet imobil. SCHIZOFRENIA DEZORGANIZATĂ − apare în adolescenţă/la oamenii foarte tineri. în general prezintă mutism. Negativismul în schizofrenia catatonică este: • greşit definit şi prezentat. În modelul clasic. o izbucnire a pacientului. care îl face să fie extrem de periculos. pe care clasicii o denumeau „euforie Tipuri de halucinaţii • auditive • vizuale • tactile • olfactive • kinestezice Tipuri de idei delirante • de persecuţie • de grandoare • mistice • de gelozie • somatice 2. fără legătură. să aibă relaţii intime familiale. Extremele tulburărilor psihomotorii sunt. Pacientul trece brusc de la o idee la alta aşa încât nu se înţelege ce vrea să spună. va rămâne în acea poziţie pentru o lungă perioadă de timp. . − debutul în general brusc printr-o schimbare frapantă a conduitei. − pare a fi mai frecventă la bărbaţi. În această formă de schizofrenie se descriu negativisme active şi pasive. de o bună dispoziţie surprinzătoare. amuzat. această formă clinică (denumită în trecut schizofrenie hebefrenică) se caracterizează printr-o dezorganizare ideativă şi comportamentală masivă. Ele sunt utile pentru predicţia prognosticului funcţionalităţii sociale şi ocupaţionale şi a răspunsului la tratament. SCHIZOFRENIA CATATONICĂ Este o formă clinică caracterizată prin tulburări psihomotorii. severă. parcă ar fi întrun fel de investigare.În ceea ce priveşte simptomele pozitive. absolut detaşat.

Halucinaţiile şi ideile delirante. dezorganizare a vorbirii). • o scădere a capacităţii de rezonanţă afectivă. a cuvintelor şi frazelor spuse de o altă persoană. 5. 3. Deşi această formă se întâlnea frecvent în urmă cu câteva decenii. Ecomimia presupune imitarea expresiei mimice a interlocutorului. • o anumită detaşare. 6. • ca dovadă că este în imposibilitatea de a da curs unei comenzi în plan verbal sau motor. idei delirante. Pot fi prezente idei excentrice sau bizarerii de comportament. el nu poate da curs invitaţiei. 4. stereotipii. pot trece la măsuri de apărare faţă de presupusele ameninţări. cel mai adesea auditive. pacienţii pot scrie memorii.. Ecopraxia constă în repetarea gesturilor interlocutorului. SCHIZOFRENIA PARANOIDĂ Simptomele dominante ale acestei forme sunt ideile delirante de persecuţie sau grandoare. Sub influenţa ideilor delirante. aplatizarea afectului. ca „de papagal”. caracteristic. sunt puţin frecvente şi vagi. Alte trăsături cuprind manierisme. • un fenomen incomprehensibil. nu poate da rezultate. denunţuri. parte din evoluţia acestei boli. retragere socială. Debutul schizofreniei paranoide tinde să fie mai târziu în cursul vieţii decât la celelalte forme. • negativismul alimentar este o problemă de intervenţie psihofarmacologică de urgenţă. • un comportament autist. abulie. • o însingurare. • o scădere până la anulare a funcţionalităţii profesionale şi sociale. legate de cele mai multe ori de conţinutul temei delirante. pacientul supunându-se automat ordinelor terapeutului. De asemenea. furia. SCHIZOFRENIA NEDIFERENŢIATĂ . dimpotrivă. combativitate sau. având cel mai bun prognostic dintre toate formele clinice de schizofrenie. Apare o retragere socială marcată. viaţa pacientului ajunge în pericol prin nealimentare. supunere automată. ci printr-o gamă largă de simptome negative: • o scădere a capacităţii voliţionale. dar tabloul clinic actual nu prezintă simptome psihotice pozitive notabile (ex. poate apărea o sugestibilitate crescută. devenind astfel periculoşi. ordinelor interlocutorului. Frecvent apar iluzii şi halucinaţii. iar trăsăturile distinctive mai stabile de-a lungul timpului. azi este din ce în ce mai rară datorită intervenţiei rapide şi eficiente a medicaţiei neuroleptice. halucinaţii.• depăşeşte disponibilitatea voliţională a persoanei. niciun mijloc de convingere/constrângere. nu se opune. atunci când apar. SCHIZOFRENIA SIMPLĂ Această formă clinică de schizofrenie nu se distinge printr-un element clinic semnificativ. Dimpotrivă. dar ele nu mai sunt marcate. Trăsăturile asociate ideilor delirante şi halucinaţiilor sunt: anxietatea. izolare. SCHIZOFRENIA REZIDUALĂ Această formă presupune că a existat în trecut cel puţin un episod acut de schizofrenie. Ecolalia este o repetare lipsită de sens. funcţionalitatea ocupaţională şi capacitatea de a trăi independent sunt superioare celor ale bolnavilor cu alte tipuri de schizofrenie. Aceşti pacienţi prezintă scoruri puţin modificate la testele neuropsihologice. ambivalenţa sau inversiunea afectivă. Deşi indivizii cu acest pattern simptomatic sunt identificaţi ca având un subtip particular de schizofrenie. simptomatologia reziduală pe care o prezintă face. de fapt.

de la . în regim instituţionalizat. de a soluţiona. • Prevalenţa pe viaţă (o persoană dintr-o sută poate face schizofrenie la un moment dat) = 0. cu excepţia ţărilor nordice unde prevalenţa este mai mare. ca instrument în evaluarea cantitativă şi calitativă a defectului psihologic. După remiterea manifestărilor acute. imposibilă datorită lipsei de cooperare. investigaţia psihologică (dealtfel. − Evident. În puseul acut. psihoterapie de grup.). aşadar. • copii a doi părinţi schizofreni – 40%. mentală şi a întregii personalităţi mai mult sau mai puţin accentuată. ci dintr-o dificultate de a se raporta la celălalt şi la o situaţie. • Vârsta de debut mai mică la bărbaţi. şi manifestarea într-o probă dată. pacientul va fi investigat şi când se află sub terapie medicamentoasă. psihoterapie analitică de grup etc. • copii cu un părinte schizofren – 12%. − cazuri de remisiune. debutul stabilizării remisiunii. de a răspunde la o anumită situaţie-stimul. acela în care manifestarea se articulează şi din care îşi extrage conţinuturile. date de evoluţie şi prognostic • Prevalenţa (nr. • Raportul bărbaţi / femei = 1.2. • Prevalenţa la populaţii specifice: • generală –1%. în funcţie de intensitatea patologiei.5 – 1% Incidenţa (nr. Există o corelaţie între manifestarea psihologică. ci registrul latent. atitudinea schizofrenului stă sub semnul bolii sale. Investigarea psihologică a schizofrenului este utilă. • Femeile dezvoltă mai mult simptomatologie afectivă. • gemeni dizigoţi ai pacientului schizofren – 12%. halucinaţii auditive şi mult mai rar simptome negative. în majoritatea cazurilor. Investigarea psihologică nu vizează registrul manifestărilor evidente. • fraţi non gemeni ai pacientului schizofren – 8%. Încercări mai noi de clasificare a schizofreniilor pun accentul pe tipul tulburărilor şi pe aspectul cognitiv al acestora. − pentru evaluarea persoanei (personalităţii) în perspectiva unui tratament psihoterapeutic (cura analitică. aşa cum apare ea ca simptom în boală. Atitudinea schizofrenului în şedinţa de investigare psihologică este o atitudine modificată. şi alte investigaţii) este. psihoticul schizofren se păstrează într-un registru de regresie. aşa cum apare ea ca modalitate a individului de a alege. pentru a se preciza modul în care este afectată structura personalităţii. • gemeni monozigoţi ai pacientului schizofren – 47%.Desemnează în general o categorie care cuprinde indivizii ce nu pot fi plasaţi în niciuna din categoriile precedente sau care întrunesc criterii pentru mai mult decât o singură formă clinică. în: − cazurile de debut ca adjuvant în diagnosticul diferenţial. Schizofrenul cooperează greu nu dintr-o intenţionalitate negativăconştientă. de a schimba mesaje în situaţie. precum şi gradul de afectare. ambulatoriu sau unitate de cronici). este însă necesară suprimarea acesteia cu 24 ore înainte de investigare.2% Nu diferă în raport cu zona geografică. de persoane bolnave la un moment dat într-o populaţie)= 0. în special. de precizare şi apreciere a capacităţilor restante. în funcţie de intensitatea fazei acute. în ultimă instanţă. de îmbolnăviri noi pe an)= 1/10 000 • Debutul majoritar între 20-35 de ani. Epidemiologie. în perspectiva reintegrării sociale a bolnavului (în activitatea anterioară a bolii sau într-o terapie ocupaţională.

Fuga de idei. Încrederea în sine creşte până la delir de grandoare în care persoana consideră că are legături speciale cu Dumnezeu.1. sau doar episoade expansive (10%). în mod necontrolat. EPISODUL MANIACAL Pacienţii care se află în faza maniacală simt mai curând un atac brusc de exaltare. reluările şi referinţele personale. măsura participării. Pentru evaluarea eficienţei cognitive există diferite teste de atenţie. Cealaltă este tulburarea afectivă unipolară (doar cu episoade depresive sau maniacale). Tulburarea afectivă bipolară Definiţie Psihoza maniaco-depresivă (PMD). Hiperactivitate şi planuri excesive. SIMPTOMELE FAZEI MANIACALE Un mod de a se simţi excesiv de bun. neurochimice şi psihomotorii. Boala bipolară este una dintre cele două boli afective majore. deci în situaţie. dar legătura dintre melancolie şi manie a fost observată de Hipocrate şi Areteu din Capadocia. insomnii. Durata în timp a acestui ciclu variază de la o persoană la altă persoană. de la apelul nonverbal la sprijinul examinatorului până la comentariile. dezinhibiţie sexuală). tulburarea afectivă bipolară (denumită şi psihoza maniaco-depresivă) şi tulburarea distimică. cognitive. 10. iar în aproximativ 75% din cazuri pacienţii fac sau doar episoade depresive (90% din ei). prin modul lor de a oscila între depresie şi manie. euforic. Pacienţii prezintă o multitudine de idei care se succed rapid. psihologice. el are reacţii emoţionale ce ar pleda pentru implicarea lui în probă. Spre deosebire de depresia majoră. întreruperile. modificările acestui comportament şi. PMD debutează. Boala a fost separată de Kraepelin (1889) de celelalte psihoze. expansiv sau iritabil. în general. Există aşa numitele stări mixte care amestecă elemente depresive cu elemente de excitaţie. cunoscută în termeni medicali ca boala afectivă bipolară. Necesitatea redusă de somn. Tulburările afective Tulburările afective sunt caracterizate prin exagerări pătrunzătoare. mai ales. frizând incoerenţa şi plasând pacientul în afara relaţiei şi a situaţiei. Uneori aşa se întâmplă (în aproximativ 20 – maximum 25% din cazuri). care poate surveni la orice vârstă.dificultatea intrării în relaţie până la cooperarea minimă. În accepţia lui Kraepelin boala se caracterizează prin episoade maniacale şi depresive care survin la acelaşi pacient. separate prin perioade normale. este cea mai dramatică formă de manifestare a tulburărilor afective. chiar dacă.4. Euforia se poate schimba rapid în iritare sau furie. celebrităţi. însă cu puţină aplicabilitate în clinică. în activitate. Sindroamele afective majore sunt tulburarea depresivă majoră (denumită şi tulburare unipolară). nimic (veşti rele. Scurtă prezentare clinică Pacienţii cu boală bipolară diferă de cei cu alte forme de depresie. înaintea vârstei de 35 de ani. conducători politici. fiind folosite mai ales în cercetare. Un comportament sexual anormal (libidou crescut. Exprimă numai optimism nejustificat şi o lipsă de discernământ. participare în numeroase activităţi care pot conduce la rezultate nedorite.1. de euforie sau iritabilitate extremă care se dezvoltă în decurs de câteva zile până la o deteriorare gravă. Lipsa puterii de concentrare: . aparent. acestea fiind o expresie a distorsiunilor generate de boală. acestea apar când dispoziţia se inversează. prelungite şi „infirmizante” ale dispoziţiei şi afectivităţii care sunt asociate cu disfuncţii comportamentale. 10. tragedii) nu poate schimba această stare de fericire. De obicei. În şedinţa de investigare se vor observa atent comportamentul schizofrenului.

lexical = stil telegrafic. formală. (la serviciu sau la şcoală. O perioadă distinctă de dispoziţie crescută. consideră că ştie totul. angajarea în cumpărături excesive. indecent. – de grandoare. 6) capacitatea de judecată – superficială. 7) imaginaţia şi capacitatea creativă este scăzută şi deturnată. asociaţii prin asonanţă. idei delirante incongruente – idei de persecuţie. dispoziţie expansivă (72%) şi labilitate dispoziţională (69%). expansivă = bună dispoziţie. 5. 2) scăderea nevoii de somn ( de ex. cunoaşte totul. sentimente de omnipotenţă şi încredere nelimitată în forţele proprii. dacă dispoziţia este numai iritabilă) şi au fost prezente într-un grad semnificativ: 1) stimă de sine exagerată sau grandoare. în faze severe stil ludic. situaţională. disponibilitate de relaţionare – intruziv. prejudiciu. vorbeşte tare. dezordonată. după cum urmează: A. manifestări halucinatorii. 3. Simptomele cele mai frecvente sunt . boală a prezentului. alert. având o evoluţie clinică particulară.. atenţia este atrasă prea uşor de stimuli externi fără importanţă sau irelevanţi. 10) sistem pulsional dezinhibat – plan erotic. poate păstra coerenţa. dezlănţuire motorie). veselie sau iritabilă – sarcasm. dar are tendinţă la jocuri de cuvinte.atenţia pacientului este cu uşurinţă deviată către detalii neimportante. Lingvistic – nu se evidenţiază dezorganizări severe de tip structural. se angajează în consecinţă în diverse acţiuni. 11) sociofilie. de la excitaţie motorie moderată până la hiperkinezie nestăpânită (furor maniacal.. 9) implicare excesivă în activităţi plăcute care au un înalt potenţial de consecinţe nedorite (de ex. trei (sau mai multe) din următoarele simptome au persistat (patru. alimentar. 13) psihomotricitate exacerbată. numai prenume şi verbe. Majoritatea pacienţilor cu manie au: iritabilitate (80%). cu voce sigură. B. rimă. gratifică partenerul de discuţie 12) trăirea timpului. Elemente facultative: 1. urmărire. idei delirante concordante cu dispoziţia: – de supraestimare. calambururi. prietenos. putere. Diagnosticul episodului maniacal se poate face dacă există următoarele simptome. stabileşte imediat relaţii. 4. ori din punct de vedere sexual) ori agitaţie psihomotorie. filiaţie. indiscreţii sexuale ori investiţii în afaceri nesăbuite). euforică. sexual. durând cel puţin o săptămână. furie sau paranoia se declanşează când planurile grandioase ale pacientului se năruie sau când sociabilitatea lui excesivă este refuzată. se simte refăcut după numai trei ore de somn). anormală şi persistentă. descrisă doar de o minoritate de pacienţi. pacientul «devoră » prezentul. comentarii sentenţioase. discurs greu de întrerupt. manifestări catatonice. se poate ajunge şi la un limbaj destructurat fonetic şi semantic. sentimente de derealizare şi depersonalizare. 5) distractibilitate (adică. noncauzală . deci manie coleroasă şi violentă. spirit gregar. care devine multiplă. Mania este o stare de euforie. Acestea trebuie să aibă o durată sub 2 săptămâni în absenţa tulburărilor afective predominante. În timpul perioadei de perturbare a dispoziţiei. 2. trăieşte numai prezentul. manifestări clastice şi agresive (comutare a polarităţii). 3) logoree (mai locvace decât în mod uzual) sau presiunea vorbirii (se simte presat să vorbească continuu). solicitant. relaţie. supraevaluare. Iritabilitate bruscă. îi distrage orice stimuli). iniţiatică şi incoerentă = polipragmazie. 4) fugă de idei sau experienţa subiectivă că gândurile sunt accelerate. 8) creşterea activităţii. onomatopee.

a stării de sănătate. Simptomatologia depresivă are un impact negativ asupra evoluţiei acestor afecţiuni. Tulburările obsesiv-compulsive 11. comportamentul extravagant (55%). 11. Simptomele care caracterizează anxietatea pot precede depresia. Există un risc crescut pentru consum abuziv de alcool sau medicamente. Tulburarea anxioasă generalizată 11.vorbirea precipitată (98%). constă în apariţia atât a unor episoade expansive. faza maniacală poate avea o durată de până la 3 luni. Tulburările de percepţie apar de regulă în cursul episoadelor maniacale.2. religiozitatea (39%). Cel puţin 2/3 din pacienţi prezintă simptome psihotice în cursul unui episod afectiv. un episod depresiv poate fi precipitat de complicaţii somatice. Tulburările anxioase 11. De cele mai multe ori. regresia pronunţată (28%) şi catatonia (22%). se pot manifesta în timpul episodului depresiv sau pot continua un episod depresiv. agitaţia psihomotorie (87%).3. Mai puţin întâlnite sunt: violenţa (49%). de multe ori. ştiut fiind faptul că alcoolul are şi un efect anxiolitic. cât şi a unor episoade depresive. putând duce la dezintegrare socială şi profesională. Au fost descrise o serie de particularităţi ale pacienţilor cu tulburări bipolare şi ale celor cu tulburări unipolare. Netratată. ASPECTE PSIHOSOCIALE ALE PMD Asemeni altor afecţiuni severe. Membrii de familie trebuie să înveţe să imite strategia psihiatrului şi să fie o parte activă în echipa de tratare a bolnavului. PMD poate determina autosubestimare. endocrine apar cu o frecvenţă crescută la persoanele cu tulburare afectivă. pacientul încearcă să-şi amelioreze starea în acest mod. Tulburări cognitive nonpsihotice frecvente în manie sunt: grandoarea (78%).2. Inatenţia. a imaginii proprii. în special cu soţul sau familia.2. 11. Pe de altă parte. chiar suicid. Tulburările fobic anxioase – fobiile 11.2.2. Tulburarea de stres posttraumatic . indecizia şi retardul psihomotor apar mai ales în tulburarea bipolară. În absenţa tratamentului boala are un prognostic grav. Boala afectivă bipolară. O serie de boli somatice de tipul afecţiunilor cerebrale. alterarea relaţiilor cu cei din jur. Pacientul şi medicul conlucrează pentru restabilirea relaţiilor sociale. pacienţii cu PMD pot beneficia de psihoterapie. hipersexualitatea (57%).1.2. Tulburarea de panică 11.4. aşa cum ştim din descrierea lui Kraepelin. logoreea (89%). Această boală poate afecta în mod serios relaţiile de familie.2. nevoia scăzută de somn (81%). fuga de idei (71%) şi distractibilitatea (68%).1. este nevoie de sprijinul psihiatrului pentru colaborarea pacientului la tratament.5. COMORBIDITATE Există o suprapunere considerabilă cu simptomatologia tulburărilor anxioase. Totuşi. Nevrozele. cardiovasculare. Despre conceptul de nevroză 11.

adică nu sunt însoţite de o boală cerebrală organică. 3. • Dezvoltări patologice reactive. Există multiple încercări de a defini nevroza. adică pacientul nu pierde contactul cu realitatea exterioară oricât de severă este starea sa. Când vorbim despre psihogenii. Psihogeniile pot fi clasificate în: • Reacţii psihice patologice: o reacţii de intensitate psihotică. o nevroze diferenţiate. şi anume: 1. Nevroticul nu se confruntă cu realul. 2. recunoscută şi resimţită neplăcut de bolnav. Nevrozele sunt un grup de afecţiuni cu determinare psihogenă. deoarece nu poate fi identificat un substrat organic pentru justificarea simptomatologiei. ne referim la un grup polimorf de afecţiuni psihice de intensitate şi coloratură psihopatologică variabilă. definiţia nevrozelor este formulată prin sublinierea caracteristicilor acestora.1. o reacţii de intensitate nevrotică. existenţa ei bazându-se pe dezacordul dintre dorinţă şi posibilităţile ei de realizare. apetit. tulburări ale principalelor funcţii fiziologice (somn. exprimate clinic printr-o simptomatologie cu debut insidios şi intensitate redusă. în acest sens răspunsul lui fiind un compromis între apărare şi dorinţă. creând un disconfort somatic care evoluează pe fundalul unei predispoziţii specifice a personalităţii premorbide. − terenul constituţional. • Nevroze: o nevroze nediferenţiate. brutal sau trenant. intricate inteligibil în istoria individuală a subiectului. căruia nu-i alterează inserţia în real. iritabilitate. ele diferă de tulburările de personalitate. care operează cu materialul unui conflict intrapsihic inserat în istoria individului. ci se apără de real. psihogeniile au ca elemente definitorii: − prezenţa evenimentului psihotraumatizant. având un debut distinct şi nu o dezvoltare continuă din primii ani ai vârstei adulte. sunt tulburări funcţionale. sexualitate). nu sunt psihoze. − legătura inteligibilă între conţinutul trăirilor patologice şi traumă. a căror apariţie şi evoluţie depind de durata şi intensitatea psihotraumei ca şi de particularităţile psihologice şi somatice ale subiectului. acestea reprezintă un grup de tulburări cu etiologie psihogenă.11. Î n tratatul de psihiatrie Oxford ediţia a II-a. . cu etiologie în principal reprezentată de traume psihice care interferează cu istoria individului. dar îi provoacă dificultăţi de adaptare caracterizate prin următoarele elemente definitorii: anxietate. Neurastenia 11. Despre conceptul de nevroză Domeniul cel mai întins al psihopatologiei cu etiologie dominant psihogenă îl reprezintă nevrozele. vom încerca să selectăm câteva dintre definiţiile nevrozei pentru a contura cât mai exact graniţele conceptului.3. Cunoscute şi ca „tulburări funcţionale”. Într-o altă încercare de definire a nevrozelor. Nevroza ar putea fi considerată ca un răspuns de adaptare ineficient. Fără pretenţia de a fi exhaustivi. depăşindu-i capacităţile de adaptare şi răspuns. cu mecanisme psihice profunde în formarea simptomelor.

incomprehensibilă pentru ceilalţi. Psihoza ia naştere din conflictul dintre Eu şi Lumea exterioară. Fenomenul nevrotic poate apărea pasager şi la indivizi absolut normali. îi întoarce spatele şi construieşte o lume nouă (ruminaţie.a. Limbajul nevrotic rămâne intact (e comprehensibil). exact cea la care se referă refularea sa personală. delir). El îşi va comunica suferinţa care nu va fi de neînţeles pentru ceilalţi şi nu îi va rupe de realitate. Nevroticul nu vrea să ştie decât despre un decupaj (bucată) a realităţii.Definiţia nevrozei rămâne discutabilă şi arbitrară. limbajul psihoticului se dezorganizează în mod obligatoriu (până la psitacism – salată de cuvinte). psihonevroza. accentuându-se determinarea lor psihogenă. dar aceasta nu echivalează cu sănătatea. Cuvântul. Pentru S. Reprezentanţii realităţii oricărui obiect este păstrat la nevrotic mai mult sau mai puţin normal. în cel al psihoticului. nevroticul utilizând mecanisme specifice care modifică trăirile întrun sens care survine şi la normali. nici fenomenul nevrotic. informaţiile furnizate nu pot fi înţelese şi folosite de către ceilalţi. Psihoticul refuză realitatea din frica de a-şi pierde lumea proprie pe care a construito sau ca nu cumva această lume să se prăbuşească (delir de gelozie. dar nu este niciodată întreruptă total. iar modificările sunt în special cantitative. La psihotic. Nevroticul îşi formează surogate de obiect prin asemănarea reală dintre obiecte. Nevrozele sunt anomalii sufleteşti care vizează persoana într-un anumit domeniu. Freud. Cu timpul. Nevrozele cuprind două mari domenii de psihopatologie: a. Spre deosebire de Freud. deoarece caracteristicile sale sunt prezentate în contrast cu termenul de psihoză. Nevroza ia naştere în urma conflictului dintre Eu şi Sine. 2. cum ar fi profesional. Dar la psihotic. ni se pare util ca în continuare să prezentăm diferenţele dintre psihoză şi nevroză. Psihoza are în special o etiologie endogenă şi rar una exogenă. De aceea. 6. Conflictul nevrotic poate fi developat şi soluţionat printr-o îndelungată cură psihanalitică (vezi psihoterapie) şi niciodată spontan. Esenţialul nevrozei stă în situaţie şi conflict. Şi în cazul nevrozelor comunicarea poate fi îngreunată de anumite inhibiţii.).). Psihozele lezează omul în întregime. Nevroticul ajunge în situaţia sa paradoxală de frică ca nu cumva decupajul de lume pe care l-a refulat să se reactiveze şi să-l indispună. nici fenomenul psihotic nu pot fi considerate ca modificări exclusiv cantitative sau calitative. Psihozele cuprind un domeniu mai redus. împărtăşeşte experienţele comune cu realitatea celorlalţi. în cazul psihozelor se produce o ruptură de realitatea exterioară care poate fi respinsă parţial sau total şi înlocuită de realitatea proprie. Cea mai bună diferenţiere a fost făcută de K. Nevroticul pierde simţul realităţii numai parţial. 4. 3. surogatul obiectului (simbolizarea sa verbală) . psihoticul devine incapabil să comunice. Nevroticul. de grandoare. nevrozele de organ. melancolic etc. când simptomatologia este cu precădere psihică (dismnezii. Jaspers: 1. ea apare la suprafaţă fără niciun fel de rezistenţă. 2. structura lor psihopatologică permite mai uşor stabilirea unei limite de demarcaţie între bolnav şi sănătos. refularea poate fi recunoscută spontan de bolnav. disprosexii. însă în predominenţe diferite. familial sau interesele personale. circumstanţială. atunci când o face. Ele se deosebesc de normal din ambele puncte de vedere. Psihoticul neagă întreaga realitate. 3. În discursul nevrotic precumpănesc relaţiile obiectuale (decuplaj). Într-adevăr. relaţiile formal verbale (pur formale. diferenţele dintre nevroze şi psihoze sunt următoarele: 1. ş. transformare prin similitudine sonoră). desistematizarea activităţii mentale. comprimare. distimii. global. 4. când simptomatologia se fixează exclusiv pe un aparat sau sistem şi b. iar. 5. fiind incomprehensibile. pe de altă parte. dar. la nevrotic. simbolizarea verbală acoperă realitatea.

nu se mai bazează pe nimic faptic, pe nimic real, ci numai pe asemănarea verbală, pe asonanţa verbală. Cuvântul şi realitatea nu mai au nimic în comun, la psihotic. O altă diferenţă importantă dintre psihoze şi nevroze ţine de absenţa sau prezenţa caracterului morbid al tulburării, de critica pe care individul o are asupra problemelor sale. De regulă, nevroticul îşi cunoaşte problemele şi este capabil să le conştientizeze şi să ceară ajutor. De regulă, pacientul psihotic nu recunoaşte caracterul patologic al ideilor şi percepţiilor sale, considerându-se perfect sănătos. O caracteristică proprie psihozelor este stranietatea, bizarul tulburărilor sale care creează disfuncţionalitate în raporturile cu un psihotic, o stare de angoasă în relaţionarea cu pacientul psihotic, mai ales dacă nu suntem obişnuiţi cu acest tip de patologie. Un alt criteriu propus pentru a distinge nevrozele de psihoze a fost criteriul gravităţii. În general, tulburările nevrotice sunt uşoare sau de o gravitate medie şi nu rup legăturile familiale, profesionale sau sociale. Spitalizările sunt rareori necesare şi, atunci când este cazul, sunt de scurtă durată. Dimpotrivă, tulburările produse de psihoze sunt grave, spitalizarea fiind de cele mai multe ori necesară şi uneori îndelungată. Există desigur şi excepţii de la aceste situaţii, existând nevroze grave care ating uneori un nivel psihotic sau psihoze care, cu ajutorul terapiei, permit continuarea unei vieţi profesionale şi familiale normale. Nu în ultimul rând, o altă diferenţă extrem de importantă între nevroză şi psihoză derivă din etiologia acestor tipuri de tulburări psihice. Dacă în cazul psihozelor factorii exogeni, de mediu, sunt extrem de puţin implicaţi, în cazul nevrozelor ei sunt fundamentali în generarea tulburărilor. Desigur, şi vulnerabilitatea persoanei, trăsăturile de personalitate contribuie la apariţia nevrozei, dar este necesar un trigger extern care să o declanşeze. CLASIFICAREA CLASICĂ ÎN TULBURĂRILE NEVROTICE Nevroze nediferenţiate: Nevroze diferenţiate: Elementele definitorii ale nevrozei erau considerate a fi: anxietatea, iritabilitatea, tulburări funcţionale şi disconfort somatic. Elementele definitorii ale sindroamelor nevrotice: • sindromul astenic: astenie, fatigabilitate, cefalee, dispoziţie tristă; • sindromul fobic: fobii, conduite de asigurare/evitare, anxietate concentrică; • sindromul obsesiv: obsesii, compulsii/ritualuri, anxietate; • sindromul hipocondriac: cenestopatii, idei hipocondriace, anxietate concentrică; • sindromul isteric: sugestibilitate/autosugestibilitate, demonstrativitate, hiperemotivitate, caracterul polimorf atipic al acuzelor în raport cu sindroamele organice pe care le mimează. În clasificarea americană a bolilor mintale DSM III-R se renunţă la termenul de nevroză, deoarece mulţi dintre psihiatri asociază termenul cu teoriile psihanalitice referitoare la etiologie, teorii pe care autorii americani nu le-au acceptat. În consecinţă, „noua clasificare” a devenit următoarea: TULBURĂRI ANXIOSFOBICE – Agorafobie – Tulburarea de panică – Amnezie psihogenă – Tulburarea de conversie – Fobie simplă – Tulburare anxioasă generalizată – Fugă psihogenă – Tulburarea de somatizare – Tulburarea obsesivcompulsivă

– – – – – – –

Personalitate multiplă Tulburarea dismorfică Tulburarea de adaptare Fobie socială Reacţia de stres postraumatică Tulburare de depersonalizare Durere somatoformă

11.2. Tulburările anxioase Simptom ubicuitar în patologia psihiatrică, anxietatea se întâlneşte într-o proporţie mai mult sau mai puţin importantă în majoritatea sindroamelor şi entităţilor nosografice din psihiatrie. În mod clasic ea era axul central al nevrozelor, categorie nosologică pe care clasificările moderne însă nu au mai acceptat-o. Tulburările de anxietate au fost grupate de autorii americani în următoarele categorii: TULBURĂRILE ANXIOASE (PE BAZA CLASIFICĂRII DSM-IV) – 1994 • Tulburările anxioase fobice (fobia specifică, fobia socială, agorafobia) • Atacuri de panică • Tulburarea anxioasă generalizată • Tulburarea obsesiv-compulsivă • Reacţia acută la stres • Tulburarea de stres posttraumatică 11.2.1. Tulburarea anxioasă generalizată Definiţie Tulburarea anxioasă generalizată se caracterizează prin anxietate persistentă pentru o perioadă de câteva luni. Anxietatea sau simptomele somatice produc suferinţe marcate în arii funcţionale importante (activitate socială, muncă). Există frecvent trei aspecte cheie ale bolii: îngrijorare şi nelinişte greu de controlat, tonus muscular crescut (cefalee, agitaţie) şi hiperactivitate vegetativă (simptome gastro-intestinale şi cardiovasculare). Vârsta de debut este în ultima parte a adolescenţei, până la 20 de ani, dar pot exista unele simptome în antecedentele pacienţilor. Tulburarea anxioasă generalizată este de obicei persistentă şi în lipsa tratamentului nu apar perioade de remisiune mai lungi; totuşi, cu înaintarea în vârstă, pacienţii au mai puţine simptome şi par mai puţin afectaţi. Majoritatea pacienţilor se ameliorează în primele 6 luni de tratament, dar de obicei este nevoie de un tratament pe termen lung. Simptomele mai severe şi ideea suicidară se asociază cu un prognostic mai prost. Depresia este frecventă şi este posibil ca anxietatea persistentă să predispună pacientul la depresie. Scurtă prezentare clinică Simptomul principal al tulburării anxioase generalizate este anxietatea, generalizată şi persistentă, care nu apare doar în anumite condiţii de mediu. Cele mai comune simptome sunt: • nervozitate; • tremor; • tensiune musculară; • transpiraţii; • ameţeală; • palpitaţii;

• disconfort epigastric. Cu toate că simptomele şi semnele anxietăţii variază de la persoană la persoană, semnele obişnuite sunt tensiune motorie, hiperactivitate vegetativă, expectaţii aprehensive şi vigilenţă. Pacienţii cu tulburare anxioasă generalizată nu semnalează fluctuaţii acute ale nivelului de anxietate şi simptomele vegetative caracteristice panicii. Spre deosebire de pacienţii cu panică, la care simptomele apar brusc, pacienţii cu tulburare anxioasă generalizată trec printr-o anxietate difuză persistentă, fără simptomele specifice ce caracterizează tulburarea fobică, panica sau tulburarea obsesiv-compulsivă. 11.2.2. Tulburarea de panică Definiţie Tulburarea de panică se caracterizează prin apariţia neaşteptată şi spontană a atacurilor de panică recurente. Sintagma „atac de panică” caracterizează apariţia bruscă a sentimentului de frică, acompaniat de semne şi simptome fizice şi cognitive (tahicardie, tremor, sentimente de derealizare, frica de moarte). Frecvenţa atacurilor de panică variază în limite largi, de la câteva pe zi la câteva pe an. În cadrul tulburării de panică taxinomia europeană (ICD-X) include: − atacul de panică; − statusul de panică. Prezentare clinică Tulburarea de panică îşi are originile în sindromul Da Costa (sindromul inimii iritabile), diagnosticat prima oară la soldaţii care au luptat în Războiul de Secesiune. Cu un secol în urmă, Sigmund Freud definea nevroza anxioasă ca un sindrom caracterizat prin iritabilitate, aşteptare anxioasă, vertij, parestezii, palpitaţii, transpiraţii, tulburări de respiraţie. Conceptul de tulburare de panică a fost introdus în literatură abia în 1980 de către D.F. Klein şi imediat însuşit şi consacrat de DSMIII. O tulburare de panică implică perioade scurte de anxietate extrem de intensă. Aceste perioade apar şi dispar brusc, durând de obicei doar câteva minute, iar apariţia lor nu este predictibilă. Atacurile par „să apară din senin”. În afară de simptomele psihologice de: frică, teroare, „teamă de moarte”, „teamă de a nu înnebuni”, sentimente de derealizare, depersonalizare, individul poate avea oricare din următoarele simptome fizice: dispnee cu tahipnee, palpitaţii, tahicardie, dureri de tip anginos, senzaţia de înec, vertij, parestezii în extremităţile membrelor, senzaţia de „valuri de rece şi cald”. Dacă aceste atacuri apar într-o situaţie specifică, cum ar fi într-un autobuz sau într-o mulţime, pacienţii pot ulterior evita situaţia respectivă. În mod similar, atacuri de panică frecvente şi imprevizibile pot produce teama de a nu fi singur sau de a merge în locuri publice. Un atac de panică este adesea urmat de o teamă persistentă de a avea un alt atac. Pentru un diagnostic cert de tulburare de panică, trebuie să aibă loc mai multe atacuri de panică severe într-o perioadă de aproximativ o lună: • În circumstanţe în care nu există un pericol obiectiv. • Atacurile să nu poată fi datorate unor situaţii cunoscute sau previzibile. • Între atacuri trebuie să existe intervale libere de simptome anxioase (deşi anxietatea anticipatorie este obişnuită). 11.2.3. Tulburările fobic anxioase – fobiile Fobia se referă la un grup de simptome cauzate de obiecte sau situaţii care provoacă frica. Fobia este frica specifică, intensă declanşată de un obiect sau o situaţie, care nu au prin ele însele un caracter periculos, cu caracter iraţional recunoscut ca atare şi care nu poate fi controlat volitiv. Proiecţii ale anxietăţii, fobiile pot invada oricare din obiectele şi situaţiile realităţii de care experienţa individuală se leagă într-un mod oarecare. Astfel, după Mallet relicvele fricilor din prima copilărie

Fobia este cea mai frecventă formă a tulburării de anxietate. la toate clasele sociale şi în toate zonele geografice. bisericile. d. Categorii de fobie Ele definesc cauza reacţiei şi modul de evitare. întâlnită în nevroza anxioasă şi în delirurile alcoolice acute şi subacute. tremor. . deoarece acestea îi provoacă trăirile anxioase neplăcute. Apar reacţii fizice (vegetative) de însoţire: palpitaţii cardiace. Reacţia fobică este automată. Contemplarea perspectivei de a intra într-o situaţie fobică generează. Prezentare clinică • După cum am mai menţionat. b.sunt fobiile de animale mari. de animale. spaimă). în fobie ea capătă caracter specific (formă. totuşi. dar devin patologice în: nevroza fobică. f. Sintagma a apărut în 1871. iar cele din a doua copilărie – de animale mici şi insecte. nume. transpiraţii etc. Alteori. oroare. respiraţie superficială. Fobiile au fost denumite cu echivalente greceşti (Pitres şi Regis). A. Persoana recunoaşte că teama depăşeşte limitele normale şi este resimţită ca o ameninţare în faţa unui pericol. Termenul derivă din cuvintele greceşti agora (piaţă) şi phobos (frică. pentru a ilustra condiţia celor care se temeau să apară singuri în locuri publice. debutul schizofreniilor şi în bolile psihice ale involuţiei. bazându-se numai pe posibilitatea anticipativă a subiectului în legătură cu situaţia fobogenă. localizare). necontrolabilă. Conduitele de evitare sunt comportamente menite să asigure evitarea situaţiei fobice de către subiect. O încercare de sistematizare după conţinutul lor este cel puţin temerară ca orice încercare de sistematizare a lumii reale ca întreg. fobie socială (anxietate socială). Fobiile pot fi considerate normale la copii dacă rămân discrete. Prezentare clinică Simptomele incluse în fobie: a. persistentă şi interpune gândurile persoanei ca un baraj faţă de ameninţări.U. ei pur şi simplu nu îşi părăsesc casa. la personalitatea psihastenică decompensată. pacienţii cu fobie nu au avut niciodată un atac de panică. e. Dacă în cazul anxietăţii teama nu avea obiect. agorafobia este teama de a fi singur în orice loc sau situaţie din care persoana crede că este greu să evadeze sau din care este greu să fie ajutat. Fobia apare la orice vârstă. teatrele. Precauţia de a le evita poate altera procesul de muncă. că aceste conduite de evitare au un caracter limitat. întrucât interferă cu funcţionalitatea individului în societate şi în situaţiile din locuri deschise. teroare într-o situaţie care nu prezintă pericol. Le vom nota pe cele mai frecvente: de locuri. spaţiu. Fobia se poate dezvolta după un atac de panică. c. de obicei anxietate anticipatorie. Persoana fuge de teama unor obiecte/situaţii. Pacientul evită străzile circulate. de contacte interumane. Agorafobia se numără printre cele mai grave fobii. în psihoze depresive. AGORAFOBIA Agorafobia se defineşte prin teama de a fi singur într-un loc public. relaţiile sociale şi necesită o consultaţie psihiatrică. O clasificare a fobiilor le împarte în: agorafobie. de boli. Menţionăm. La această clasificare putem adăuga pantofobia care desemnează o teamă difuză provocată de orice obiect sau eveniment. fobii specifice. dacă s-ar afla în primejdie. care este cea mai frecventă boală psihiatrică în S. mai ales în locuri care nu pot fi părăsite imediat în eventualitatea că ar apărea un atac de panică. la debilii mintali (nu au aceeaşi semnificaţie). Victima simte brusc o panică persistentă şi fără cauză. pericole imaginare. Uneori.A.

aşa încât nu pot fi anticipate. o urinatul în toaletele publice (aşa-numita „vezică ruşinoasă”). este necesară repetarea asocierii de mai sus. al cărei rol este de a proteja individul de anxietate. − terapia cognitivă (Z. cum ar fi: o vorbitul în public. În mod clasic. o mâncatul în locuri publice. Lepine. 2002).• 2/3 din bolnavii cu agorafobie sunt femei. − expunerea la stimulii evitaţi. Majoritatea simptomelor apar între 18-35 de ani. Simptomul fobic apare uneori timp de mai mulţi ani fără ca asocierea cu evenimentul neplăcut să fie întărită. Interesant la mecanismul de producere a fobiilor apare faptul că stimulul neplăcut nu este necesar să fie repetat. − managementul anxietăţii (relaxare. FOBIA SOCIALĂ Fobia socială (denumită de americani şi tulburare anxioasă socială) se caracterizează prin frică excesivă de a fi umilit sau jenat în diverse situaţii sociale. De aceea. distragere). De aceea. J. o mersul la o întâlnire. privirile celor din jur etc. . Când fobia socială se extinde la aproape toate situaţiile sociale. interpretate de cele mai multe ori eronat) se asociază cu o situaţie neutră (în speţă situarea într-un anumit cadru social). • Factori biologici. Factori etiopatogenici implicaţi în apariţia tulburării Etiologia fobiei sociale are un model integrativ. • Rolul părinţilor (relaţiilor parentale) şi al relaţiilor dintre fraţi. o piesă centrală în rutina zilnică. nu li se cunoaşte factorul declanşator. cu un grad extrem de disfuncţionalitate şi este foarte greu de diferenţiat de tulburarea de personalitate evitantă (anxioasă). ei evită să mai meargă în locuri sau situaţii unde ei ştiu că a apărut un atac de panică. • Experienţele învăţate. • Majoritatea agorafobiilor apar după unul sau mai multe atacuri de panică ″spontane″. Sunt implicaţi: • Factori genetici (30% eredibilitate). o vorbitul la telefon.. Intervenţii psihoterapeutice Patru tipuri de intervenţii psihoterapeutice par să-şi fi câştigat legitimitatea în ultimele două decenii: − antrenamentul abilităţilor sociale. Simptomul fobic schimbă comportamentul individului. alcoolism. pentru că evitarea situaţiilor sociale neplăcute devine un simptom stabil în timp şi. ea devine generalizată. Musa. obsesii. • Bolnavii cu agorafobie dezvoltă şi depresie. Aceste atacuri par că apar la întâmplare şi în situaţii fără pericole. Teodorescu.P. cu debut brusc sau progresiv. pentru dezvoltarea reflexului condiţionat. • Inhibiţia comportamentală. în cele din urmă. Fobiile sociale apar după modelul răspunsului condiţionat: un stimul nociv sau neplăcut (remarca unei alte persoane. Se pare că există anxietate sau alcoolism la alţi membri de familie. tensiune. Autorii citaţi mai sus afirmă că terapia cognitiv comportamentală de grup este intervenţia care şi-a probat în cele mai multe cazuri eficacitatea. pacienţii se tem de un nou atac de panică în mod anticipativ ( anxietate anticipatorie). B. Mecanismele de apariţie a fobiilor sociale sunt comune cu cele ale anxietăţii şi fobiilor în general. R. oboseală.

.C.2. Indivizii prezintă o teamă morbidă de a contracta SIDA sau alte boli infecţioase. • în unele cazuri. compulsiile sunt fie clar excesive. compulsiile sunt comportamente repetitive care par să se supună unui scop şi care au un caracter stereotip (motiv pentru care au fost numite şi ritualuri compulsive). fobia specifică este frica produsă de prezenţa sau anticiparea prezenţei unui obiect sau situaţii specifice. furtuni. cu atât fenomenele capătă o intensitate mai mare. imagini recurente şi persistente care pătrund în mintea persoanei în ciuda eforturilor acesteia de a le exclude. stereotipe. substanţe chimice) – este unul din cele mai întâlnite simptome. • după alţi autori. boli. Obsesia • tulburare complexă ideo-afectivă caracterizată prin prezenţa în psihicul individului a unor grupuri de fenomene care tulbură buna desfăşurare a tuturor proceselor. mediu cultural sau social): − contaminare (microbi. depresie şi depersonalizare. Fobiile specifice apar cel mai frecvent între 5 şi 9 ani. frica de animale. 11. moarte. fără a fi capabil să spună de ce face aceasta. de a preveni sau reduce anxietatea şi nu de a produce plăcere sau gratificare. de a suprima obsesiile. murdărie. • persoana recunoaşte faptul că obsesiile sunt un produs al propriei minţi şi nu îi sunt impuse din exterior (cum se întâmplă în inserţia gândirii). conform unor reguli elaborate idiosincratic. • prin definiţie. Prezentare clinică Conform definiţiei. FOBII SPECIFICE (FOBIA SIMPLĂ) Definiţie Teama de anumite obiecte sau situaţii care provoacă teroare. Tulburările obsesiv-compulsive Tulburările obsesiv-compulsive se caracterizează prin prezenţa unor simptome obsesive şi compulsive. inadecvată şi produce o afectare semnificativă a vieţii. • obsesiile pot fi gânduri. frica de locuri la înălţime. în al treilea deceniu de viaţă. Cele mai frecvente fobii simple sunt frica de spaţii închise. precum şi a unor diferite grade de anxietate. B) Anxietatea trebuie să fie limitată la prezenţa situaţiilor sau obiectelor particulare. iar fobiile faţă de anumite situaţii debutează de obicei mai târziu. fie neconectate realist cu ceea ce sunt destinate să neutralizeze sau să prevină. Unele dintre aceste fobii sunt întâlnite în mod normal la primii ani de viaţă ai copilului. Obiectul sau situaţia sunt evitate sau sunt suportate cu un distres marcat. individul efectuează acte rigide. iar frica apărută este recunoscută de individ ca excesivă. Pentru un diagnostic cert.4. conştient de inutilitatea lor. Poate apărea la orice vârstă. trebuie îndeplinite toate criteriile de mai jos (ICD 10) A) Simptomele psihologice sau vegetative trebuie să fie manifestări primare ale anxietăţii şi nu secundare altor simptome ca idei delirante sau gânduri obsesive. de a atinge obiectele din baie şi pot deveni extrem de anxioşi dacă o altă persoană atinge alimentele pe care au intenţia să le consume. Compulsia • definită de unii autori ca fiind teama de a traduce în practică o idee obsesivă sau o fobie. impulsiuni. C) Situaţiile fobice sunt evitate ori de câte ori este posibil. dar ele pot surveni şi mai târziu (la fobiile faţă de sânge şi injecţii). finalitatea acestor ritualuri compulsive este acela de a neutraliza. Principalele teme obsesive (care apar indiferent de rasă. individul este incapabil să le neutralizeze şi cu cât se străduieşte mai mult să le îndepărteze.

Ca urmare o problemă de matematică incluzând . Temele şcolare. − solicitarea de asigurări. un student care nu poate privi sau scrie un număr din cauza obsesiei că se poate întâmpla ceva îngrozitor. − ordonarea unor obiecte în mod repetat sau executarea unui anumit gest într-un anume fel până când se obţine senzaţia de „aşa cum trebuie”. De asemenea. ei pot rămâne să lucreze până noaptea târziu din dorinţa de a face totul perfect. Uneori. întrucât pacienţii petrec foarte mult timp îndeplinind aceste ritualuri de verificare. Numărarea este frecvent un ritual îndeplinit în tăcere. − Rugăciune. aparatura electrică din casă închisă sau dacă nu cumva individul a accidentat pe cineva în timp ce îşi conducea maşina. Copiii cu scrupule se simt obligaţi să anunţe atunci când cuiva i se face o nedreptate sau o acuzaţie falsă. pacientul poate începe brusc să se gândească dacă ritualul de numărare a fost corect îndeplinit şi se poate simţi obligat să îl reia până când consideră că l-a efectuat corespunzător. individul adaugă pur şi simplu noi obsesii la cele deja existente. sau persoane care sunt obligate să meargă de mai multe ori de-a lungul unui culoar sau să intre într-un anumit mod pe uşă de un anumit număr de ori. iar persoana evită respectivul stimul. Întrucât îndoiala este de asemenea întâlnită în tulburarea obsesiv-compulsivă. consecinţele putând fi grave – de ex. − imagini cu temă sexuală.. − imagini cu conţinut agresiv. − colectarea unor lucruri inutile (inclusiv obiecte din coşul de gunoi. colegii pot să nu-şi dea seama că individul este obligat să numere pentru a putea îndeplini o sarcină care i se încredinţează. un anumit eveniment sau stimul poate fi asociat cu gânduri terifiante. Nu sunt neobişnuite la astfel de persoane întârzierile la şcoală sau la serviciu. Ritualuri compulsive frecvente − ritualuri de spălare (igienă)..− îndoială. uciderea altor persoane). individul poate începe să evite situaţia sau locul respectiv. − ritualuri de repetare – ex. pentru a împiedica ceva îngrozitor să se întâmple. sinucidere. − obsesii pe temă religioasă. − verificare şi reverificare exagerată – fie că este vorba de a verifica dacă uşa a fost încuiată.: copii care trebuie să citească de la coadă la cap o propoziţie după ce au citit-o normal. − ordine şi simetrie-lucrurile trebuie să fie perfect aliniate sau aranjate întrun anumit mod. În alte cazuri. Profesorii. numere vechi de ziare şi reviste în ideea că vor fi cândva necesare). Unii indivizi repetă de nenumărate ori rugăciuni (ca pedeapsă sau pentru a alunga gândurile nedorite). − evitarea compulsivă – atunci când o anumită situaţie sau un anume loc este asociat cu comportamentul compulsiv. Temele obsesive se pot modifica în timp. astfel de ritualuri compulsive pot face formularele de examen extrem de dificil de completat (mai ales acele tipuri de formulare care se completează prin colorarea unui cerc) – indivizii se simt obligaţi să coloreze perfect cercurile şi pot petrece foarte mult timp făcând acest lucru). Pentru elevi sau studenţi. − ritualuri de numărare – se pot asocia adesea cu alte ritualuri compulsive. proiectele pot să nu fie predate la termen întrucât ele sunt continuu verificate pentru depistarea unor eventuale erori. terifiant (rănirea membrilor familiei. alteori obsesiile vechi sunt complet înlocuite de unele noi. de teama că şiar putea pierde controlul şi ar rămâne „blocat” îndeplinind un ritual compulsiv. morală (scrupule). − perfecţionismul – copiii cu astfel de compulsii se pot simţi obligaţi să şteargă şi să îşi rescrie tema până când paginile caietului ajung să se rupă.

iar calculele implicând acest număr îi vor crea persoanei o stare de anxietate extremă astfel încât individul se va vedea obligat să îndeplinească o serie de ritualuri compulsive pentru a împiedica producerea „catastrofei”. agerime în declanşarea reacţiilor. capacitate redusă de a simţi emoţiile. de obicei. tulburări ale comportamentului alimentar. care prezintă următoarele simptome timp de mai mult de o lună. Anxietatea este o componentă importantă a tulburării obsesivcompulsive. Vigilenţă excesivă. sentimente de disperare. tulburări afective (stări depresive. Tulburarea de stres posttraumatic Persoanele care au trăit o experienţă traumatizantă sunt supuse adesea unui stres psihologic legat de respectivul eveniment. De asemenea. plâns spontan aparent nemotivat. La un pacient care a fost o dată victimă a unui incendiu.5. vederea unei maşini arzând îl determină să se arunce instinctiv la pământ. Această stare poate dura secunde până la zile. mânie. SCURTĂ PREZENTARE CLINICĂ Sindromul posttraumatic de stres apare mai frecvent la veteranii de război. . însă cei care se simt incapabili să-şi recapete controlul propriei vieţi. Ele pot fi considerate patologice doar dacă sunt extrem de consumatoare de timp sau duc la o deteriorare semnificativă clinic. Unele ritualuri sunt urmate de o reducere a anxietăţii. dificultăţi în luarea deciziilor. anxietate ce se intensifică mai ales în situaţii care amintesc de traumă). Din această cauză. ar trebui să ia în considerare ideea solicitării unui ajutor profesionist: tulburări de somn (insomnii de diferite tipuri. Superstiţiile şi comportamentele de verificare repetitive sunt întâlnite frecvent în viaţa de zi cu zi. nu survine la date şi în locuri considerate inadecvate de către alţii aparţinând aceleiaşi culturi şi nu interferează cu funcţionarea socială a individului. al îndoielilor repetate. de atenţie şi de concentrare.2. nu toţi veteranii de război dezvoltă un stres posttraumatic. lipsă de speranţă. tulburări de memorie (legate de incidentul marcant). Oamenii care au fost martorii unui accident aviatic sau care au fost victimele unui atentat pot dezvolta acest stres posttraumatic. Cei care sunt victime ale traumatismelor sunt prinşi nepregătiţi de situaţii care le pun viaţa în pericol. imagini recurente. vise terifiante. În puţine cazuri. sentimentul distanţării. izolării de cei din jur. teamă exagerată pentru siguranţa acestora. iritabilitate. coşmaruri legate de incident). Persoanele care suferă de stres posttraumatic retrăiesc experienţa traumatică: Coşmaruri. în timp ce altele duc la o creştere a acesteia. 11. atitudine protectoare excesivă faţă de cei dragi. rezultatul ritualurilor compulsive. Anestezie emoţională („amorţeală psihică”). flashbackuri ale evenimentului. Lentoarea obsesivă este. trăind din nou trauma. situaţiilor sau chiar persoanelor care au în vreun fel legătură cu evenimentul stresant. dar poate apărea uneori în lipsa acestora (lentoare obsesivă primară). anestezie psihică dureroasă: pacientul îşi pierde interesul pentru lumea din jur şi pentru activităţile care îi făceau în trecut plăcere. Gravitatea tulburării este mai mare când traumatismul a fost neaşteptat. evitarea locurilor.respectivul număr nu va putea fi rezolvată. dar poate apărea la oricine a fost supus unui traumatism grav fizic sau mintal. În cele mai multe cazuri este vorba de reacţii normale la situaţii anormale. Soldaţii se aşteaptă totuşi la anumite violenţe. comportamentul ritual prescris cultural nu este prin sine indicator de tulburare obsesiv-compulsivă. pacientul suferă de o disociaţie temporală a realităţii. dacă nu excede normele culturale. ci mai ales aceia care au luat parte la lupte sângeroase şi îndelungate. gânduri.

consumul de droguri. Tulburările asociate PTSD cel mai frecvent sunt: tulburarea depresivă majoră. sensibilitatea empatică a celor expuşi. slăbirea memoriei. poliţişti. traumatizarea prin mandatar – by proxi) – poate apărea la cei care vin în ajutorul victimelor unui eveniment traumatizant (medici de diferite specialităţi (inclusiv psihiatri!). aspecte emoţionale neclarificate care sunt legate afectiv sau simbolic de suferinţele la care individul asistă. depresie. cefalea de tensiune şi sentimentul unei instabilităţi generale. • În celălalt tip accentul este pus pe sentimentul unei slăbiciuni şi epuizări fizice sau corporale după un efort minim. iritabilitatea. iritabilitate. Principalii trei factori de risc implicaţi în apariţia tulburărilor de stres secundar sunt: expunerea la imagini sau multiple relatări ale victimelor directe ale dezastrelor. Somnul adesea perturbat în fazele iniţiale şi mijlocii. hipomnezie de fixare şi evocare. era foarte frecventă şi în trecut. fobia socială. anhedonia şi grade minore variabile atât de depresie. 1998). diskinezia biliară şi patologia genitală. două tipuri principale apărând cu o suprapunere importantă: • Un tip are ca principală trăsătură o acuză de fatigabilitate crescută după efort mintal. insomnia. Se poate uşor observa tendinţa ambilor autori de a face o descriere fenomenologică ca o tentativă de a delimita un câmp conceptual imposibil altfel de a fi abordat mai riguros. ameţeala (ameţeala sperie cu mult mai mult decât cefalea . însoţit de algii şi dureri musculare şi incapacitate de relaxare. secundar (prin compasiune extremă. 1997). fobia specifică. epuizare rapidă hipoprosexie voluntară. În ambele tipuri este comună o varietate de alte trăiri somatice neplăcute. insomnie. contratransfer. adesea asociată cu o anumită scădere în performanţa ocupaţională. dificultăţi de concentrare şi. agorafobia. Stresul posttraumatic poate fi: primar – persoanele afectate sunt în mod direct expuse evenimentului traumatizant. dar şi la reporterii care prezintă respectivul eveniment de la faţa locului... pompieri). Acelaşi autor încearcă să delimiteze principalele manifestări ale neurasteniei ca fiind irascibilitatea. tulburarea de somatizare. . cea mai dispreţuită şi cea mai mascată de alte etichete (pentru concedii şi pensionări) ( Romilă A. o gândire ineficientă. tulburarea de panică. Neurastenia este boala epuizării şi suprasolicitării. paresteziile. hiperestezii şi cenestopatii cu stare generală de disconfort psihic şi somatic adesea însoţite de o stare depresiv-anxioasă trăită penibil şi conştient de către bolnav (Predescu V. în general. dar hipersomnia poate fi proeminentă. insomnie. tulburarea obsesiv-compulsivă. cum ar fi ameţeala. să urce în tramvai). Anxietate generalizată.căci dă nesiguranţă în mers şi bolnavului îi este frică să traverseze strada.3. Îngrijorare privind o scădere a stării de bine mintale şi corporale. hiperestezia. membrii echipelor de salvare. fatigabilitatea. Neurastenia În ceea ce priveşte poziţia adoptată de şcoala românească de psihiatrie în două lucrări recent publicate sub titlul „Psihiatrie”. 11. aerofagia. de a face faţă eficient în sarcinile cotidiene. cefalea. cât şi de anxietate sunt obişnuite. labilitate emoţională. De altfel şi ICD-10 a revenit şi a introdus neurastenia (codul F48) subliniind că în prezentarea acestei tulburări există variaţii culturale considerabile. neurastenia este văzută ca: O reacţie psihică de intensitate nevrotică a cărei expresie clinică evidenţiază sindromul dominant astenic caracterizat prin fatigabilitate. Fatigabilitatea mintală este descrisă tipic ca o intruziune neplăcută a unor asociaţii sau reamintiri care distrag atenţia. dificultate în concentrare etc.

Sindromul de burnout va deveni obiectul unei monografii apărută în urmă cu trei decenii. hiperestezie şi tulburări în sfera anxietăţii. CRITERIILE ICD-10 PENTRU NEURASTENIE A. Lauderdale. A. Totuşi. depresivitate şi alte tulburări din spectrul afectiv şi cea hiperstenică cu hiperreactivitate. V. cele care . care sublinia ideea că „burnout înseamnă existenţa unei discrepanţe între ceea ce se aşteaptă de la un rol profesional şi ceea ce se obţine de la el”. NEURASTENIA ŞI TULBURĂRILE SOMATOFORME O a doua categorie de tulburări care se suprapun teritoriului clasic al neurasteniei sunt tulburările somatoforme care în DSM-III-R şi DSM-IV au acoperit o bună parte din mai vechea neurastenie. (4) tulburări de somn. depresia de epuizare a autorilor sovietici. Cele mai obişnuite cauze care trebuie excluse: – tulburările trebuie să nu apară în prezenţa unei labilităţi emoţionale datorată encefalitei. unei boli afective. la persoanele predispuse. uzura şi epuizarea energiei şi forţelor sau resurselor care Îi provoacă individului o scădere globală a întregului potenţial de acţiune. administrative. B. publice. (6) iritabilitate. Pacientul este incapabil să treacă de la simptomele de la criteriul (1) sau (2) cu ajutorul odihnei. Sindromul de burnout apare frecvent în profesiunile care presupun o implicare directă în ajutorarea celorlalţi (servicii sociale. redactată de M. NEURASTENIA ŞI SINDROMUL BURNOUT O altă zonă din vechiul concept de neurastenie a fost redefinit după 1974 când psihanalistul american H. Unul din următoarele simptome trebuie să fie prezent: (1) sentimentul de durere şi suferinţă musculară. (2) ameţeală. Durata tulburării este în ultimele trei luni. anumiţi pacienţi au simptome atât de variate încât neurastenia rămâne diagnosticul preferat. asigurarea ordinii). Una din următoarele trebuie să fie prezentă: 1) sentimentul de oboseală dureroasă şi persistentă după eforturi mintale minore (ca: executarea sau desfăşurarea sarcinilor zilnice care nu ar trebui să ceară un efort mintal deosebit). şi Vel’tishev Dlu (1999) obţin date certe pentru a împărţi neurastenia în două variante: cea hipostenică cu hiporeactivitate. 2) sentimentul persistent şi neplăcut de oboseală şi slăbiciune corporală după eforturi fizice minore. (3) cefalee difuză. un grup de lucru al Asociaţiei Mondiale de Psihiatrie condus de profesorul Edmond Chiu (1999) dedicat consensului în neurastenie delimitează cele cinci domenii în care trebuiesc căutate principalele semne clinice ale sindromului neurastenic şi ale sindroamelor asemănătoare în care apar diferenţe culturale. traumatismului craniocerebral. relaxării sau divertismentului. (5) incapacitate de relaxare.N. Aceşti pacienţi pot fi diagnosticaţi folosind criteriile ICD-10 sau vor primi un diagnostic de tulburare somatoformă nediferenţiată. sindromul şefului stresat ( Larouche). tulburării de panică sau tulburării de anxietate generalizată. Paine). Pines (1982) considera sindromul mai frecvent în sectoarele auxiliare. Acest termen venea să definească mai bine aşa numitul stres profesional (W. potrivit criteriilor DSM-IV.Un recent studiu publicat de Krasnov. CONSENSUL DE NEURASTENIE Subliniind trăsăturile clinice ale sindromului neurastenic. Freundenberg a introdus termenul de sindrom burnout pentru a desemna eşuarea.

Crombez. acesta fiind grupul personalului medical. atitudine de superioritate (subiectul cunoaşte „totul”. negativism. Deşi majoritatea autorilor sunt de acord că acest concept de sindrom de burnout este eterogen şi că nu se poate vorbi de o patologie specifică. rezistenţa la schimbare. neîncredere. profesiuni care sub presiunea ritmului informaţional crescut şi a cererilor tot mai mari din partea membrilor comunitari şi-au schimbat profilul tradiţional precum şi metodele obişnuite de adresabilitate. Cadru general . dar a căror reuşită nu influenţează în niciun fel prestigiul pe care profesiunea ar trebui să i-l confere. e la curent cu „orice”. Se acceptă un tablou clinic minim cu următoarele aspecte: − semne şi simptome somatice: cefalee perpetuă.idealizează natura muncii şi scopurile lor profesionale. 20. „ştie” dinainte rezultatele unor acţiuni şi nu mai doreşte să-şi asculte colaboratorii). În acest fel cea mai crescută a sindromului de burnout la medici (Vaillant. tulburări digestive. profesiunile cu un program neconvenţional sau care nu ţin seama de bioritmurile obişnuite şi care conduc la desincronizări în cadrul familiar între partenerii cuplului. dar realizează tot mai puţin din ceea ce îşi propune fără să fie conştient pe deplin de acest lucru). Profesiunile care predispun la apariţia acestui sindrom de epuizare ar fi profesiunile care implică o mare dependenţă a individului aflat în poziţia de simplu executant al unor operaţiuni de mare precizie. Dezechilibrul psihic 4.. Personalităţile psihopatice 1. Saucier). pseudoactivism (subiectul petrece tot mai multe ore la locul de muncă. ruperea relaţiilor cu colaboratorii până atunci apropiaţi. Caracteristicile comune ale meseriilor predispozante la burnout au fost prezentate de Ch. astenie. Este uşor de constatat că există un grup profesional cel mai defavorizat. oboseală etc. − comportamente neobişnuite pentru subiect: iritabilitate. Cadru general 2. care din păcate îndeplineşte toate cele trei condiţii. Definiţia şi natura psihopatiilor 3. − atitudini defensive cum ar fi: rigiditate. Dejous ca obligaţie permanentă a individului de a-şi susţine o imagine personală idealizată indiferent de progresul tehnologic şi de condiţiile socioeconomice reale. Shortt. Clasificarea psihopatiilor 1.

La Bruyere. circumstanţelor de viaţă. care îi fac pe aceşti indivizi să sufere. c) sunt structuri caracteriale şi temperamentale de un tip constituţional particular. cum ar fi: personalitatea histrionică. de comunicare cu lumea. Kahn vorbeşte despre „normalii discordanti". d) prin cele expuse anterior. un rol esenţial revine educaţiei. J. societăţii. Leonhardt introduce conceptul de „personalităţi accentuate". precum şi a locului ocupat în sfera nosologiei psihiatrice a fost complet revizuită şi adâncită considerabil. schizotipală. iar Gruhle distinge „personalităţile conflictuale". Lombroso într-un context lărgit. K. Dar odată stabilit acest aspect. ci „caracteriopaţi". fapt care a dat naştere la numeroase controverse între specialişti. narcisică. de tip constituţional. subliniindu-se tendinţa acestor persoane de „a se abate" de la reguli. Morel. Acest punct de vedere a fost preluat şi dezvoltat de către C. înrudite cu sociopatia. Acest aspect apare cu atât mai pregnant în cazul psihopaţilor. Binder face distincţie între „temperamentul primar" sau „dispoziţia de bază" şi „influenţele mediului extern" asupra individului în procesul de geneză a tipului de personalitate anormală sau psihopatică. Definiţia şi natura psihopatiilor . Magnan). Fries). existând numeroase variaţii şi diferenţieri chiar în cadrul normalităţii (Dobzhansky). comportamentul şi felul de a fi ale acestei categorii de indivizi au fost etichetate în raport cu valorile morale şi cu normele vieţii sociale. producând astfel şi suferinţa persoanelor din anturajul lor. fapt care a făcut să fie „diferite" de ceilalţi indivizi (Teofrast. bizarerii. în aceeaşi epocă. ei reprezentând personalităţi anormal constituite psihic. Magnan. Acestea sunt următoarele : a) existenţa unor ciudăţenii. Suner şi Pascalis . şcolii. pasiv-agresivă. Psihiatria franceză din secolul al XlX-lea a propus ca mod de explicare a naturii personalităţilor anormale conceptul de „degenerescentă" expus mai pe larg. Ele reprezintă un domeniu al patologiei psihiatrice extrem de complex şi polimorf. Etichetarea diagnostică de personalitate psihopatică include o gamă largă de aspecte psihopatologice. psihiatria engleză sublinia caracterul de degenerescentă sau de ireversibilitate morală a acestei categorii de indivizi. în sensul acesta. V. anetopatia sau oligotimia. Pinel. în secolul XX. Schneider pleacă de la criteriul diferenţei sau al abaterii de la norma medie. schizoidă. psiho-socio-medicoantropologic. pe când mediul reprezintă circumstanţele exterioare patogene care favorizează apariţia nevrozelor. în sensul acesta. capabile de a delimita cadrul „personalităţilor amorale" sau al psihopaţilor. dependentă. în evaluarea personalităţilor psihopatice. b) dificultăţile de adaptare-integrare. Viaţa ne dovedeşte că oamenii nu sunt egali între ei. pe care-i eticheta drept moral insanes.Personalităţile psihopatice ocupă un loc intermediar între starea de normalitate psihică şi marile tablouri psihopatologice. ceea ce este cu totul altceva. stările borderline. se ridică o nouă problemă: în ce constă diferenţa dintre „personalităţile normale" şi „personalităţile anormale" sau „personalităţile psihopatice" ? Majoritatea autorilor sunt de acord în a recunoaşte existenţa unei lungi „game intermediare" de aspecte psihopatologice.B. Pentru înţelegerea acestei categorii de fenomene psihice morbide. cu caracter interdisciplinar. compulsivă. ezitantă etc. V. La originea lor. Ph. Dispoziţia de bază este esenţială în orientarea dezvoltării personalităţii unui individ în direcţia unei psihopatii. în sensul acesta.despre „dezechilibraţii simpli" şi „dezechilibraţii complecşi". 2. antisocială. mediului familial de origine. problema naturii personalităţii psihopatice şi a raporturilor sale cu psihopatologia. o incursiune istorică în evoluţia ideilor despre personalităţile psihopatice se impune de la început. considerată ca „zonă a normalităţii psihice". consi-derându-i pe psihopaţi ca fiind personalităţi dezechilibrate congenital (A. aceşti indivizi nu trebuie etichetaţi drept „bolnavi psihic". excentricităţi psihice la indivizi care se manifestă asocial sau antisocial prin comportamente care au repercusiuni în special asupra relaţiilor interumane. personalitatea paranoică. Faţă de cele de mai sus se impun câteva criterii de referinţă. admiţând în felul acesta dificultatea extremă de a trasa o „limită" între „normali" şi „psihopaţi". Conceptul de psihopatie este legat de aptitudinile congenitale ale unui individ.

Spre deosebire de aceştia. individul rămânând însă în limitele stabilite ale lumii. psihopatul este incapabil de a se adapta. aşa cum se poate vedea şi din schema de mai jos. familială. pe când nevrozele reprezintă un anumit „mod de răspuns" de factură reactiv-conflictuală la factorii mediului extern. despre dezvoltări reactive în raport cu situaţiile externe ale lumii şi ale vieţii. Schneider afirmă că „personalităţile psihopatice sunt acele forme anormale care suferă din cauza anomaliei lor şi din cauza acestei anomalii suferă şi societatea". con-flictuală şi ambivalenţă. pare însă a fi admisă de numeroşi specialişti.K. dificultatea sa fiind legată de o tulburare caracterialconstituţională. profund diferită de alte forme de manifestare a anormalităţii psihice. că „este apreciat ca normal acel om la care dizarmoniile personalităţii şi reacţiile sale se menţin între anumite limite. iar trăsăturile individuale ale personalităţii acestuia nu înregistrează deviaţii semnificative în raport cu media" (N. Schneider propune să se ia în considerare trei complexe de calităţi: inteligenţa. Rothacker. „psihopaţi cu exterior nevrotic" (Stranski). După acesta. în scopul elucidării naturii personalităţilor psihopatice. Hăfner. Alţi autori pun accentul pe dificultăţile de „adaptare-integrare" socială. Se considera. s-a recurs la o comparaţie a acestora cu nevrozele. raportat la ambele situaţii menţionate. în cazul evaluării structurii sau a naturii individuale a unei persoane. DISPOZIŢIE 4.' . la rândul său. Brăutigam propune să se delimiteze structura nevrotică. Se consideră că mulţi nevrotici sunt. dar şi de a putea fi egal cu sine însuşi. Relaţia dintre nevroze şi psihopatii. de care am amintit deja. de structura psihopaţilor. în cazul psihopaţilor este vorba de formaţiuni congenitale degenerate ale structurii caracteriale. ci şi pentru alţii sunt o povară" greu de suportat. de o anumită „dispoziţie" patologică congenitală de tip constituţional. Cele expuse mai sus relevă importanţa raportului dintre dispoziţia constituţio.nal-genetică a personalităţii şi influenţa mediului extern în geneza psihopatiilor şi a nevrozelor. pe incapacitatea de a se autoconduce şi. Gruhle. L. Homburger. de a se integra sau de a se pune de acord cu lumea. de fapt. şcolară sau profesională. Walter admite existenţa concomitentă atât a „psihopaţilor nevrotici". Astfel. pe când la nevrotici este vorba. face o analiză comparată între nevroze şi psihopatii. Binder aduce în discuţie două aspecte: dispoziţia de bază şi influenţa mediului extern. viaţa vegetativ-sensibilă şi personalitatea (caracterul şi temperamentul). Petrifowitsch). exclusiv. Dificultatea de a defini psihopatiile derivă şi din natura psihopatologică a acestora. Nevrozele sunt conflicte situate în interiorul normelor socioumane. Trebuie ca în ambele situaţii să fie avute în vedere „structurile temporale ale vieţii individuale" în „geneza" şi „direcţia" de evoluţie şi dezvoltare a acestor situaţii psihopatologice. de factură „internă". Strumpfel). Faptul se explică prin relaţia dintre „fragilitatea constituţională" a dispoziţiei psihopaţilor şi „vulnerabilitatea" nevroticilor la acţiunea factorilor mediului sau ai lumii externe. în special.A. Koch afirmă că aceste persoane sunt oameni care „nu numai pentru ei. în evaluarea anormalităţii psihice. Aceste aspecte dovedesc că psihopatiile sunt legate de o anumită structură internă a personalităţii. cât şi a „nevroticilor psihopaţi". pe când psihopatiile depind de o tulburare a ordinii sufleteşti interioare a acestei categorii de indivizi. care este mai mult de factură „exterioară". Zeldenrust menţionează că diferenţa dintre nevroze şi psihopatii trebuie căutată nu numai în intervenţia „predispoziţiei constituţional-genetice" în cazul „factorului psihopatie" şi în cea a „influenţelor psihotraumatizante ale mediului extern" în cazul „factorului nevrotic". K. din punct de vedere psihopatologic. pe imaturitatea afectivă şi tulburările lor caracteriale (Kahn. nevrozele sunt tulburări ale comunicării interumane.

anomalia de personalitate se traduce prin dificultăţi de adaptare sau inadaptare permanentă la normele şi sistemul de valori al vieţii sociale. Acestea pot avea un caracter exploziv.gesturi suicidare. divorţ. persistând în perioada adultă şi accentuându-se odată cu înaintarea în vârstă. impulsivitate.sau heteroagresivitate. primele delicte (furt. experienţe toxi. manifestate prin conflicte repetate cu autorităţile. excese etilice. Schneider ca având comportamente profund imprimate. a profesiei. egocentrism şi instabilitate emoţional-afectivă (separare. Această stare este cunoscută sub denumirea de dezechilibru psihopatie. Trăsăturile de personalitate pot să se constituie în tulburări de personalitate din momentul în care devin rigide. 3. c) profilul personalităţii la adult este marcat de următoarele aspecte : persistenţa instabilităţii. stări reactive. caracterizată prin existenţa unor frustrări. rău adaptate. inadaptate şi responsabile de o alterare subiectivă a individului în relaţiile sale sociale. . dificultăţi de integrare socioprofesională (schimbarea frecventă şi nejustificată a locului de muncă. suicid).depresia. părinţii. traiul din expediente .Schema de mai sus oferă o imagine grafică a raportului şi repartiţiei nevrozelor şi psihopatiilor în relaţie cu „dispoziţia" şi „mediul". Un stil de existenţă specific. persoana dezechilibratului se deosebeşte de persoana desocializată adaptată şi integrată într-un grup marginal în care-şi găseşte identitatea şi securitatea. caracterizat prin următoarele : instabilitate. frecven tarea grupurilor marginale sau delictuale . manifestând o suferinţă psihică netă. ci tipuri de constituţii anormale ale personalităţii normale. este legată de vidul de existenţă pe care-1 dă absenţa valorilor. Un fapt asupra căruia dorim să insistăm este că psihopatiile nu trebuie considerate boli în sens psihiatric. familiale etc. tendinţă de mitomanie. sociopatie. se asociază în mod frecvent cu „accidente psihiatrice" de următoarele tipuri: . chiar mai devreme. conduită labilă şi imprevizibilă. Dezechilibrul psihic Trăsătura psihopatologică definitorie pentru structurile psihopatice ale personalităţii este reprezentată prin starea de dezechilibru psihic. în care semnalăm: alternanţă de apatie şi surescitabilitate.. 2. precum şi de dificultăţile ipohondriace ale individului respectiv. b) accentuarea tulburărilor în adolescenţă. care le sunt specifice din punct de vedere psihopatologic. prin natura instabilităţii jale. homosexualitate. psihotraumatisme. . profesorii. în unele cazuri. activităţi temporare de factură marginală). prostituţie. zgomotos.comanice. activitate şcolară neregulată şi indisciplinată. devianţe etc. jocul cu moartea. acţiuni delictuale şi infracţionale . Dezechilibrul psihic al personalităţilor psihopatice. relaţii efemere etc. instabilitate şcolară ducând la eşecuri. aşa cum se poate vedea în continuare: a) copilărie tulburată. Stările de dezechilibru psihic se caracterizează prin câteva trăsături majore. fugile patologice. nomadism.. sustragerea de la efectuarea serviciului militar. fugi. Manifestările sau trăsăturile psihopatologice ale psihopaţilor încep să se manifeste încă din perioada adolescenţei sau. imitaţie etc. fie o suferinţă subiectivă. . fuga de responsabilitate şi tendinţă către aventuri.consumul de alcool şi toxicomaniile ca forme sublimate de conduite de refugiu. disimulare. suportarea dificilă a obligaţiilor legate de serviciul militar (dezertare.crize de agitaţie clasică asociate cu auto. reacţii de panică. de o suficientă gravitate pentru a putea provoca fie un deficit de adaptare. inflexibile. Prin instabilitatea şi incapacitatea sa de a se integra în grup. tentative de suicid. familiale sau profesionale. lovire. abandon familial. Aceste personalităţi patologice sunt definite de K. frecvent întâlnită. inadaptabilitate. existenţă parazitară. O anumită evoluţie psihobiografică. personalitate antisocială.). . de devianţă socială care se observă în special la sexul masculin şi în mediile sociofamiliale dezorganizate. crize de manie. agresivitate). La dezechilibrul psihic. insubordonare. Acestea sunt următoarele : 1. toţi aceşti termeni desemnând acea formă. frecvenţa fugilor.

mitomanii. schizoizii şi vâscoşii epileptoizi. de Ajuriaguerra). El se manifestă prin furt. aşa cum sunt ele întâlnite în sfera psihiatriei clinice a adultului. de Ajuriaguerra.frustrări. Schneider. Kerbikov şi alţii semnalează dificultatea tipologiei psihopatice. CV. care generează o stare desocializată. uzurparea de titluri şi funcţii. personalităţile psihopatice sunt personalităţile anormale în măsura în care ele afectează caracterul şi deranjează societatea. ei includ personalităţile inadecvate şi tipurile de personalitate apropiate psihozelor : personalităţile schizoide.bufeuri delirante legate de o puternică încărcătură emoţional-afectivă a individului. . personalităţile emoţionale instabile şi personalităţile pasiv-agresive. M. Dupre şi A. Tramer admite că numai după vârsta de 18 ani se poate vorbi despre psihopatii. Kretschmer distinge. . Schneider. Problema psihopatiilor capătă contur precis odată cu studiile lui K. Tramer): . sunt menţionate personalităţile compulsive. . ca şi alţi autori. caracterizate prin următoarele : . numindu-le personalităţi neobişnuite. se pot descrie diferite tipuri de personalităţi care sunt considerate fie ca simple particularităţi de dispoziţie emoţională. Literatura pedagogică şi psihopedagogică subliniază influenţa factorilor formativ--educativi. M.abandon familial. Delimitarea la copil a cadrului clinic al personalităţilor psihopatice pune numeroase probleme.marea receptivitate la influenţele negative. întrucât. la copii şi adolescenţi. . fie chiar ca tulburări propriu-zise (J. . .consolidarea reacţiilor de negativism care se pot repeta ca urmare a unor situaţii particulare (reacţii de protest.absenţa unui model sau a unor modele negative. .cultivarea directă şi fixarea prin intermediul anturajului a unor reacţii psihopatice la adolescent. în apariţia trăsăturilor psihopatice ale personalităţii copiilor şi adolescenţilor au importanţă următoarele aspecte (M. Un important factor de risc este reprezentat de prezenţa şi apartenenţa la „grupele de instabili".absenţa unor interese superioare. de contact social. Dumas descriu câteva tipuri particulare de personalitate de tip „psihopatie" : ciclotimii. nu transmit „predispoziţia" la această tulburare. cu rol primordial. perverşii. în acest cadru. pe trăsăturile acestuia. J. în ceea ce priveşte tulburările trăsăturilor de personalitate. . le semnalează şi la copii. în cadrul tipurilor constituţionale. E. Clasificarea psihopatiilor De regulă. E. ciclotimii. în special. de opoziţie).sugestibilitate crescută. se consideră că psihopatiile sunt tulburări psihopatologice de caracter şi personalitate specifice vârstei adulte.ataşamentul afectiv al membrilor săi. paranoicii. Din punctul de vedere al psihologiei diferenţiale. Autorii americani pun accentul pe tulburările modelului de personalitate şi. Tramer. abuz de încredere. ale modului de organizare a gândirii. ca în cazul psihozelor. susţine K. vagabondaj.carenţe emoţional-afective. hiperemotivii. cu caracter net delimitat. . .apariţia şi fixarea unor semne psihopatice prin imitaţia formelor de comportament psihopatie ale anturajului (reacţii de imitare). ciclotime şi paranoide. precum şi raportul dintre „modelele de educaţie" şi „personalităţile psihopatice". consumul şi traficul de droguri etc 4.. . d) Comportamentul delictual este o trăsătură dominantă a stării de dezechilibru psihic. Pentru acesta. Psihopatiile se diferenţiază de psihoze. care predispun la o decompensare psihonevrotică.carenţe educaţionale.

Buni şi serviabili. Petrilovisch. fără distanţă şi neinhibat.Psihopaţii vanitoşi Aceştia sunt acele personalităţi care vor să pară mai mult decât sunt în realitate. orgolioşi şi excentrici. K. agresiv. descrişi mai sus.Psihopaţii timoraţi Sunt personalităţi apropiate de cei deprimaţi. K. un temperament sangvin şi sunt activi. „forma psihopatiilor" va fi la fel de variabilă ca şi „forma personalităţilor" umane luate în considerare. modelele familiale şi de educaţie contribuie enorm la modelarea personalităţii indivizilor. A. 5.).Psihopaţii hipertimici sau activi Aceştia au o dispoziţie veselă. aşa cum o vedem la numeroşi specialişti (E. Acestea sunt următoarele: 1. considerându-le ca reprezentând tipuri de „personalităţi anormale" şi care nu trebuie privite neapărat ca „diagnostice psihiatrice". Comportamentul lor etic este dominat de scrupule.. optimişti. supraes-timându-şi opiniile. Tema este reluată de La Bruyere în acelaşi spirit de clasificare morală a caracterelor umane considerate ca „moravuri ale epocii". 4. Kretschmer. Fanaticul este o personalitate de tip expansiv. Schneider. Factorii de mediu social. specifici unei culturi şi de care depind atât „structura personalităţii". 6. de regulă. dar se reconciliază uşor. conflictual. sunt independenţi şi uşor influenţabili. valorile moral-culturale. a psihologiei şi psihiatriei pune problema unei noi forme de clasificare a tulburărilor de caracter. Pruna încercare cunoscută în istoria culturii de clasificare a „tipurilor caracteriale umane" îi aparţine lui Teofrast. Leonhardi etc. care caută în mod permanent să atragă atenţia celorlalţi asupra lor. Acesta descrie zece tipuri de psihopatii. însă superficiali. Au puţin simţ critic. cât şi „modelele de comportament" ale indivizilor respectivi. neserioşi şi nesiguri. care descrie cu un uimitor spirit de fină observaţie psihologică 30 de tipuri morale de caracter. Schneider. Ele privesc viaţa şi lumea cu o pronunţată notă de angoasă. Cea mai cunoscută şi mai utilizată clasificare a psihopatiilor îi aparţine lui K. Le lipsesc siguranţa şi încrederea. Suspicioase. Unii dintre ei sunt agitaţi şi excitaţi. sceptice sau pesimiste. Ei sunt personalităţi de tip artificial. Jaspers îi numeşte isterici. Ei se caracterizează printr-o lipsă de securitate interioară şi o lipsă de încredere în ei. Din aceste considerente. în orice clasificare a psihopatiilor este absolut obligatoriu de a avea în vedere „factorii psihologici diferenţiali". Din cele de mai sus se poate desprinde faptul că o clasificare unică şi unitară a personalităţilor psihopatice este greu de făcut şi mai ales de impus tuturor specialiştilor.asocierea la grupele delictuale de adolescenţi. . Scoaterea din sfera moralei şi transferul lor în aria medicinei.Psihopaţii cu dispoziţie labilă . comportamentul lor este fără formă. adesea tumultuoşi. Pe aceste considerente. mereu în conflict cu societatea. Naivi şi vanitoşi. respectiv a „personalităţilor psihopatice". sunt capabili de randament.fugi şi vagabondaj. care se supraestimează. 3. 2.Psihopaţii fanatici În această categorie sunt incluşi cei care-şi exagerează meritele personale. este virulent. certăreţi şi instabili. procesele obsesionale. K. Psihopaţii deprimaţi Aceste persoane sunt calme. Sunt incapabile de a se bucura. Pe acest teren se dezvoltă. ele sunt persoane înclinate către introspecţie.

la orice motiv anodin. tulburări cardiace. în forme diferite. influenţabile. brutali. C. la care se asociază alte diferite forme de tulburări de comportament. reci. caracterizată prin bizareria conduitelor şi a gândirii. C.Psihopaţii explozivi Aceştia sunt indivizii care explodează din orice. Ei sunt foarte atenţi la corpul lor.D. A. pudoarea. Acest fapt este admis şi de unii psihiatri germani care consideră psihopatiile nu ca pe nişte „boli psihice". cruzi. Personalitatea paranoică Este caracterizată prin neîncredere. pentru autorii menţionaţi. exagerarea dificultăţilor. neîncredere sau disimulare. după cum urmează mai jos.D. persoane cu o dispoziţie fie excitabilă. C. Ei sunt sobri. digestive sau menstruale. pe de o parte. aşteptarea permanentă de a fi înşelat sau de a fi victima răutăţii altora. conştiinţa morală le lipsesc complet. onoarea. Reacţiile acestei categorii de indivizi au un caracter primitiv. Guelfi propun o clasificare a psihopatiilor raportată în primul rând la aspectele clinico-psihiatrice pe care le presupun conduitele acestor indivizi. insensibili. de regulă. de consecinţele morale şi sociale ale acestor anomalii. Personalitatea antisocială Este caracterizată prin aspectul impulsiv şi imprevizibil al actelor şi comportamentelor sale cu caracter autodistructiv. Clasificarea psihopatiilor propusă de K. iritabili şi irascibili. inactive. caracterizată prin retragerea emoţională şi absenţa dorinţei . responsabilitatea. fiind permanent dirijate de alţii. Guelfi descriu opt „forme" sau „tipuri" de personalităţi psihopatice. stările impulsive subite. Unii dintre aceştia pot avea o inteligenţă superioară. restricţia deliberată a afectelor exprimate. fie depresivă. Din rândul acestora se recrutează delincvenţii şi criminalii. Rodiere-Hein şi J. refuzul criticii altora. punerea sub semnul îndoielii a cinstei altor persoane.Psihopaţii reci în această grupă sunt incluşi oamenii cărora compasiunea. senzitivitate. respiratorii. Acuză insomnii. Personalităţile schizotipă şi schizoidă Acest grup reuneşte două subforme de personalităţi psihopatice: a) personalitatea schizotipă. 7. migrene. Schneider este dominată. iar pe de altă parte. b) personalitatea schizoidă. descoperind adesea suferinţe imaginare. de factură ipohondriacă. cât şi pentru cele din anturajul imediat sau mai îndepărtat al acestora. ocupă o poziţie intermediară între starea de normalitate psihică şi categoriile psihopatologice. 8. B. o capacitate de concentrare redusă şi memorie slabă. excesele episodice de alcoolism (dipso-manie). Considerate din punct de vedere psihopatologic. ci ca pe nişte „variaţii patologice ale normalului". Sunt susceptibili. de o notă psihologică privind „anomaliile caracteriale" ale personalităţii. Rodiere-Rein şi J. în sensul acesta. personalităţile psihopatice. hipertrofia Eului. uşor de manipulat din cauza sugestibilităţii lor crescute. 9.Psihopaţii abulici Sunt persoane inerte.Psihopaţii astenici în această categorie intră persoanele care au un randament scăzut. 10. cu un caracter permanent oscilant.Ei sunt. atât pentru persoanele în cauză. Le sunt caracteristice fugile. Sunt persoane needucabile şi incurabile.

oscilaţia caracteristică între poziţiile extreme de idealizare şi de devalorizare a celorlalţi. Sunt evitate relaţiile sociale.a f i considerată o personalitate cu trăsături de caracter anal şi comportamente tiranice exercitate de individ asupra lui însuşi şi asupra anturajului. O analiză psihobiografică a personalităţilor psihopatice pune în evidenţă aspecte specifice. implicit. Indivizii respectivi manifestă o mare vulnerabilitate la respingere. ataşamentul excesiv de muncă. Personalitatea compulsivă Opinia referitoare la acest tip de personalitate oscilează în două direcţii: . nevoia imperioasă de activitate şi de senzaţii tari.a fi considerată o personalitate cu trăsături psihastenice . la care se adaugă o nevoie crescută de a fi iubit şi acceptat. Personalitatea evitantă Acest tip de personalitate se caracterizează prin comportamente de evitare. b) imposibilitatea acestor indivizi de a duce o viaţă în comun cu alţii. Caracteristicile personalităţii de tip compulsiv sunt următoarele : indecizia şi perfec-ţionismul. c) psihopaţii se dovedesc inapţi pentru viaţa de familie. F. cu pervertirea . Ele sunt cuprinse în carac teristicile psihobiografice ale acestor indivizi. Personalităţile histrionică şi dependentă Această categorie cuprinde două subgrupe de psihopaţi: a) personalitatea histrionică. b) personalitatea dependentă. condus de alţii. E. exigenţă faţă de ceilalţi. dependenţă. tentative permanente de a atrage atenţia celorlalţi asupra lor. un anumit „destin". contactele şi comunicarea interumană. pe care-i obligă să se supună propriei maniere de a gândi şi de a acţiona. nevoia de a fi sprijinit şi securizat. H. sentimentul de a avea orice drept. D. reactivitatea excesivă la influenţa evenimentelor minore. G. . aptitudinea limitată de a exprima emoţiile tandre şi călduroase. care pot fi sintetizate în următoarele: a) incapacitatea adaptării lor sociale . tulburări de relaţii interpersonale care merg de la exploatarea celuilalt până la tulburări de apreciere a valorii sau a sentimentelor acestuia. Personalitatea narcisică Acest tip de personalitate psihopatică se caracterizează prin exagerarea până la grandomanie a propriei importanţe în detrimentul celorlalţi. remarcându-se prin tendinţa de dramatizare. sunt indiferenţi sau chiar total inafectivi. organizarea deliberată a eşecului social. Psihobiografia personalităţilor psihopatice Caracteristicile personalităţilor anormale de tip psihopatie presupun un anumit mod sau stil de viaţă al acestora şi. exhibiţionism. impresia de a fi perceput de ceilalţi ca superficial şi lipsit de autenticitate. caracterizată printr-o stare de dependenţă. Personalitatea pasiv-agresivă Caracteristicile acestui tip de personalitate sunt comportamentul de rezistenţă indirectă. se simt constrânşi de rigorile cuplului conjugal din cauza iritabilităţii lor. agresivitatea exprimată printr-o rezistenţă pasivă din partea individului.de contact social. fantasme sau atotputernicie.

delicte şi crime. refuză să execute ordinele. suspicioşi. leneşi. Dupre afirmă că viaţa psihopaţilor se înfăţişează ca o suită neîntreruptă de bizarerii. vagabondaj. f) incapabili de a desfăşura o activitate profesională teoretică sau practică utilă. criminalitate). indiferenţi. internări repetate în spitalele de psihiatrie. extravaganţe. apetenţă pentru alcool. susţinută. instabili. indisciplinaţi. E. instabili. Făcând o sinteză a aspectelor menţionate mai sus. nepunctuali. simulări ale unor afecţiuni în scopul realizării unor interese. indisciplinaţi. conduite de refugiu sau agresiune (suicid. invidioşi faţă de colegii lor. . fugi.apetenţelor şi instabili. droguri. dezertări. ei sunt „elevii-problemă". comit acte infracţionale de diferite forme şi gravităţi. d) inadaptabili la viaţa şi programul de disciplină şcolară. indisciplinaţi. greu educabili. expertize medico-legale psihiatrice. continuă. vanitoşi. g) tendinţe la delincvente şi criminalitate. incapabili de efort. dezertează. toxicomanii. diferite conduite de refugiu etc. tendinţă la perversiuni. parazitism social. neregularităţi. alcoolism. e) inapţi pentru serviciul militar.

comportamente sexuale. neapărat. Alte tipuri de comportament adictiv 13. autoagresiunea. 1991). Comportamentul adictiv se manifestă ca o incapacitate psihică de a elabora tensiunile pulsionale sau „violenţa fundamentală” (Bergeret. că diferenţele comportamentale.5. Pare aşadar. de altfel. • interesul pentru alcool. făcând. de o parte de insuccesul acţiunii de identificare. Termenul de comportament adictiv corespunde extensiei termenului care serveşte a desemna toxicomanii cu alte comportamente pe care Fenichel (1945) i-a numit „toxicomanii fără drog”. chiar de pierdere a limitelor sau cu sentimentul inexistenţei. Toxicomania 13. • distorsiuni în gândire – negarea. sfera sa de aplicare nu poate fi limitată numai la alcoolism sau toxicomanie.1. dispariţia obiectului confruntând subiectul cu sentimentul de vid. eşec ce pune la îndoială capacitatea de a reuşi (sentimentul incompetenţei personale şi sociale). subsumate sub termenul de comportament adictiv. Impasurile de identificare sunt determinante. • consumul de alcool în ciuda consecinţelor adverse. de asemenea.2. în mod clar.3. trebuie să fie situate nu într-un registru oedipian. în general. cronică. Într-o perspectivă psihanalitică modelul adictiv subliniază că relaţiile obiectuale sunt în adicţie caracterizate de inexistenţa relaţiilor genitale şi de predominanţa obiectului parţial. se caracterizează prin importanţa pulsiunilor agresive. parte din aceasta: bulimia. jocul patologic (gambling).2. 1982) a demonstrat raportul între descărcarea în comportament şi eşecul funcţiei reprezentării. toxicofilia. psihosociali. Conduitele adictive trebuie. ci într-o patologie ce evoca axa narcisistă. de mediu Se caracterizează prin: • scăderea controlului asupra băutului. Gestul adictiv survine într-un context de separare sau echivalent de separare. Alcoolismul Este o boală primară. Psihopatologia adicţiei. de asemenea o tentativă paradoxală de identificare.4. Adicţia sexuală (dependenţa la sex. Manifestările şi dezvoltarea ei sunt influenţate de factori: genetici. Alcoolismul 13. Noţiunea de act-simptom propusă de McDougall (1978.1. 13. deci. 1981). Ea se referă la zona comportamentelor caracterizate de acte repetate în care predomină dependenţa faţă de o situaţie sau un obiect material care este căutat şi consumat cu aviditate. Înţelesul comportamentului adictiv este situat. . Comportamentul adictiv reprezintă un eşec de „INTROIECŢIE”.L. adesea progresivă şi fatală. Comportamentul adictiv este pus în raport cu eşecul în faţa unei obligaţii. care nu constituie. Economia adicţiilor este construită pe reducerea dorinţelor la nevoie. 13. limitele simbolizării şi incapacitatea de a elabora tensiuni pulsionale cărora subiectul le răspunde printr-o regresie comportamentală (J. Pedinielli. să se situeze într-o patologie a axei narcisist. comportamentul sexual compulsiv) 13.13. o experienţă agreabilă (Peele). Conceptul de adicţie Noţiunea de adicţie este o noţiune descriptivă şi defineşte comportamente sau procese. Într-o manieră mai largă. de renaştere sau de unificare cu sinele. Conceptul de adicţie 13. În comportamentul adictiv persoanele deviază toate celelalte centre de interes cu incapacitatea de a alege să nu realizeze gestul adictiv.

Simptomele alcoolismului pot fi continue sau periodice. • 0. mediu. EPIDEMIOLOGIA ALCOOLISMULUI • Problemele legate de alcool încep de obicei la vârsta de 16-30 ani. Există însă. Un consum îndelungat poate preceda apariţia atacurilor de panică sau tulburării anxioase generalizate şi poate urma după un istoric de agorafobie şi fobie socială. moarte. Nu s-au găsit dovezi pentru existenţa unui anumit tip de personalitate care să fie predictivă pentru alcoolism. În efectele fiziologice sunt implicaţi: γ acidul aminobutiric (gaba) în transmisia activă. Factorii genetici influenţează în mare măsură prevalenţa alcoolismului. anxietatea. • 25% dintre pacienţii unui spital general şi 20% din pacienţii policlinicilor au diverse tulburări legate de alcool. . familie. tulburări de personalitate (borderline. receptorii pentru n metil-d-aspartat (nmda) şi mesageri secunzi. cultură.1 mg% – ataxie. Se asociază cu: tulburările de somatizare. • 0. prostaglandine. Cei care nu au dezvoltat toleranţă la alcool dezvoltă la: • 0. • 53% dintre persoanele cu alcoolism au o boală psihică în relaţie de comorbiditate. • Probleme medicale induse de alcool – 7.4%. Factorii ereditari au influenţă prin transmiterea unor deficienţe în: serotonină. comă.6% în populaţia generală.4 mg% – anestezie. Adresabilitatea acestor pacienţi se împarte în mod egal între medici generalişti şi medici psihiatri. endorfine. PREDISPOZIŢIE ŞI FACTORI DE RISC ÎN ALCOOLISM Există o interacţiune complexă între: vulnerabilitate. depresia (2/3 din alcoolici au cel puţin un episod depresiv major în timpul vieţii). • Doar 22% dintre aceştia apelează la servicii de specialitate. comă şi moarte. CIRCUMSTANŢE PATOLOGICE INDUSE DE ALCOOL ♦ Intoxicaţia alcoolică ♦ Sevrajul necomplicat ♦ Sevrajul complicat cu convulsii ♦ Delirium tremens ♦ Tulburarea psihotică indusă de alcool ♦ Tulburarea amnezică persistentă indusă de alcool ♦ Boli neurologice ♦ Boli hepatice INTOXICAŢIA ALCOOLICĂ Variază de la ebrietate uşoară la insuficienţă respiratore.03 mg% – disforie. • Prevalenţa abuzului/consumului de alcool – 13. • 0.05 mg% – incoordonare motorie. Organismul poate metaboliza 100 mg/kgc/oră. antisocială) care se asociază cu alcoolismul. activează canalele ionice gaba Alcoolul inhibă canalele ionice nmda potenţează canalele ionice de 5HT3 Se combină cu substanţe endogene şi exogene precum dopamina şi cocaina rezultând metaboliţi toxici.

− În acest context intervin alţi doi termeni: toleranţa şi sevrajul. caracterizată prin apariţia sevrajului include: − Efectele somatice ale utilizării repetate a substanţelor respective. compulsivă de a utiliza o substanţă psihoactivă • Dificultate de a opri consumul • Comportament de căutare a drogurilor cu invazia progresivă a întregii existenţe de către acest fenomen. chiar şi pentru câteva zile. B. implicând solicitare insistentă – „sete” de drog. . însoţită de o perturbare biologică eurovegetativă şi dismetabolică de amploare. Simptomele nu se datorează unei condiţii medicale generale şi nu sunt explicate mai bine de altă tulburare mintală Craving sau apetenţa − Este o nevoie imperioasă pentru o substanţă cu efect psihotrop şi căutarea compulsivă a acesteia. Comportamentul devine expresia acestei trăiri.3. labilitate afectivă. Toxicomania este rezultatul acţiunii unor factori externi şi interni. beligeranţă.13. cronic sau periodic. Conflictele existente în copilărie în cadrul familiilor dezechilibrate şi reactualizarea acestora în adolescenţă joacă un rol important în geneza toxicomaniilor. Sevrajul – stare de rău subiectiv. Criterii de diagnostic pentru abstinenţa de o substanţă A. C. deteriorarea funcţională. consumul fără ca aceasta să nu determine apariţia sevrajului. în care pacientul caută să obţină prin orice mijloace drogul. deteriorare cognitivă. Sindromul specific substanţei cauzează suferinţă sau deteriorare semnificativă clinic în domeniul social. Toxicomania DEFINIŢIE: este un consum patologic. Acest fenomen joacă un rol important în apariţia dependenţei. Dependenţa fizică. − Definiţia OMS = dorinţa de a experimenta din nou efectele unei substanţe consumate anterior. impulsiv de substanţe care modifică starea afectivă sau de conştiinţă. − Crave (engl..) = a dori ceva cu ardoare. notă: substanţe diferite pot produce sindroame similare sau identice. socială sau profesională) şi apar în cursul consumului de substanţă sau la scurt timp după aceea. Apariţia unui sindrom reversibil specific substanţei datorat ingestiei unei substanţe (sau expunerii la o substanţă). Criterii de diagnostic pentru intoxicaţia cu o substanţă după DSM-IV A. Dezvoltarea unui sindrom specific unei substanţe datorat încetării (sau reducerii) consumului de substanţă care a fost excesiv şi prelungit. profesional ori în alte domenii importante de funcţionare. Dependenţa: se caracterizează prin tendinţa de creştere progresivă a dozelor de drog şi prin imposibilitatea de a opri. B. intens. condensându-se – în pofida oricăror riscuri şi neajunsuri spre procurarea drogului. Simptomele nu se datorează unei condiţii medicale generale şi nu sunt explicate mai bine de o altă tulburare mintală. C. al unor interacţiuni patogene din copilărie. Modificările psihologice sau comportamentale dezadaptive semnificative clinic sunt datorate efectului substanţei asupra sistemului nervos central (de ex. Dependenţa • Reprezintă tulburarea comportamentală definită prin dorinţa puternică. iar uneori de moarte. deteriorarea judecăţii.

− Morfina este o substanţă care se foloseşte în clinica medicală ca analgezic major. ♦ scăderea apetitului. heroina) • cocaina • canabis (haşis. benzodiazepine) • psihodisleptice = halucinogene (mescalina. substanţă administrată pentru efectul său euforizant dintre căile de administrare. dar şi de a evita senzaţia de rău psihic care apare în lipsa consumului. marijuana) • tranchilizante (barbiturice. stimularea pe care o aduce consumatorilor. cel mai frecvent este preferată de către toxicomani calea intravenoasă. heroină. ♦ constipaţie severă. LSD. codeină şi cele sintetice – petidină şi metadonă. de bine. asemănătoare sau superioară senzaţiei de orgasm. La scurt timp apar: 1) Disforie. ceea ce conduce la creşterea dozelor. aşa-numitele opiacee. − Cel mai cunoscut opiaceu este heroina. 2) Efecte somatice: ♦ deprimare respiratorie. înfiorare. Administrarea acestei substanţe produce o serie de efecte având următoarea succesiune: Iniţial: – senzaţie de căldură. COCAINA . ♦ treptat – scăderea libidoului. Principalele droguri: • derivaţii de opiu (morfina. emoţie.Dependenţa psihică = craving şi căutarea compulsivă a substanţei = nevoia de a menţine şi regăsi senzaţia de plăcere. satisfacţia. meprobamat. ceea ce constituie de altfel motivaţia iniţială Dependenţă apare rapid – pe măsură ce se instalează toleranţa. se înscriu opiaceele „naturale” – morfină. ecstasy) • amfetamine • inhalanţi Tulburările psihice produse de consumul de substanţe • Intoxicaţii şi sevraj • Delirium • Tulburări psihotice • Tulburări de dispoziţie • Tulburări anxioase • Sindrom amnestic • Tulburare demenţială • Disfuncţii sexuale • Tulburări de somn DERIVAŢII DE OPIU În categoria derivaţilor de opiu. psilocibina.

De asemenea. 3) Paloare. Într-o fază tardivă acestora li se adaugă: ameţeli. care se pot agrava. Slăbirea cenzurii morale. conduce la comportament violent. Aceste substanţe sunt derivaţi de cânepă indiană şi au reputaţia. 4) Dermatoze (prurit. stări depresive sau disforice. ♦ Mdma „ecstasy”/metilen-dioxi-metamfetamina. 2. Consumul produce: • fenomene euforice – de difererenţiat de manie. Simptome psihice: 1) Iritabilitate. în unele ţări asiatice există un consum endemic de derivaţi canabici. Intoxicaţia cu barbiturice produce următoarele: Simptome somatice: 1) Inapetenţă. ataxie. BARBITURICE Consumul îndelungat conduce la instalarea unui sindrom toxicomanic complet ceea ce a condus în multe ţări la renunţarea folosirii acestei categorii de substanţe în practica medicală. stări emoţionale secundare intense. senzaţie de reptaţie. Intoxicaţia cu canabis produce iniţial fenomene de excitaţie euforică – (greu de diferenţiat de manie). labilitate afectiva. Fenomenele de sevraj mai importante sunt: midriaza. convulsii. ♦ Psihocibina. iluzii. Substanţele care intră în această categorie sunt haşişul şi marijuana. aritmii – fibrilaţie ventriculară – stop cardiac. scarlatiniforme). DERIVAŢII DE CANABIS (HAŞIŞ.Este un drog a cărui administrare se face frecvent prin aspiraţie nazală (prizare). Pe acest fond pot apărea tulburări psihotice: . HALUCINOGENE Consumul acestor substanţe produce halucinaţii. relaxare. 6) Insuficienţă hepatică. Scăderea responsabilităţii. tremor. urmate de stare confuzională cu apatie. atunci când există supraadăugate palpitaţii şi hiperventilaţie. exanteme rubeoliforme. irascibilitate. • stări asemănătoare atacului de panică. • fenomene confuzionale – de diferenţiat de tulburările psihotice. ♦ Fenciclidina. 3. mioclonii. 5) Alergii de aspect reumatoid. Slăbirea simţului estetic. mai ales. 4) Modificări caracteriale. ♦ Mescalina. 2) Scădere ponderală. cel puţin în Statele Unite de a fi droguri sociale fiind extrem de răspândite în populaţia studenţească. Consumul de fenciclidina. 2) Scăderea posibilităţii adaptative. Dintre substanţele halucinogene cele mai cunoscute sunt: ♦ LSD – dietilamina acidului lisergic. linişte. 3) Scăderea randamentului profesional. MARIJUANA) Consumul acestor substanţe poate produce senzaţii de bine. motiv pentru care apariţia intoxicaţiei este rapidă (minute) conducând la dependenţă puternică. Manifestări comportamentale: 1.

Un punct de vedere pe care îl împărtăşim foloseşte termenul de adicţie sexuală atunci când intenţiile conştiente al subiectului sunt convenţionale. Se încadrează această categorie la parafilii sau nu? Răspunsul clinicienilor nu este unanim. încadrând aceste cazuri în marele capitol al adicţiilor. b) Fenomene confuzionale. care mpulsului de a adopta acel comportament. – Adesea merge netratată până la un punct de criză. Dar numeroşi pacienţi prezintă această compulsivitate sexuală pentru un comportament sexual normal. repetarea lor necontrolată poate fi dăunătoare atât subiectului. – Continuă în ciuda problemelor asociate. acesta fiind un argument în sprijinul apropierii adicţiei sexuale de parafilii. care nu poate fi definit în sine ca pervers. Comportamentul poate fi mediat de administrarea unei substanţe (dependenţă la alcool şi alte substanţe psihoactive). conduce la creşterea fisurilor din personalitatea adictivă. cât şi partenerului acestuia. Atunci când comportamentul compulsiv cuprinde practici perverse. trăind o perioadă prodromală de tensiune urmată de un sentiment de eliberare odată cu realizarea actului. caz în care de cele mai multe ori la .4. – stări confuzionale. Adicţia sexuală (dependenţa la sex. Elemente definitorii ale adicţiei (după Brown. se consideră că 7 sau mai multe orgasme pe săptămână ar fi o definiţie rezonabilă a compulsivităţii sexuale. de cea mai mare importanţă pentru diagnostic rămânând totuşi mai puţin numărul de orgasme cât absenţa controlului asupra comportamentului. neparafile. În termeni clinici. asigurându-se acele mijloace vitale înlăturării nevoii adictive. ca act sexual distinct. Esenţa adicţiei este reprezentată de lipsa controlului asupra comportamentului respectiv. 13. continuat de obsesionalitate şi raţionalizare. odată cu apariţia modelului adicţiilor. – Este o sursă de sentimente de vinovăţie şi ruşine în sexualitatea adictivă. înscrierea în cadrul parafiliilor este evidentă. c) Fenomene halucinatorii. cum ar fi divorţul – sau expunerea publică a comportamentului adictiv. 1991) – Este compulsivă. comportamentul sexual compulsiv) O problemă aparte de încadrare diagnostică o pune dependenţa la sex sau adicţia sexuală. Termenul de adicţie sexuală pune accentul pe pierderea controlului asupra comportamentului. Cu toate că „normale” în sine. – Este caracterizată prin asumarea riscurilor şi a necesităţii de a depăşi sau de a se elibera de sentimentele dureroase. – Este ciclică cu obsesionalitate şi raţionalizări care conduc către episoade de acting out urmate de sentimente de teamă ruşine care tind să oprească acest comportament. – Conduce la creşterea preocupărilor despre sex. rămânând să se încadreze ca parafilii cazurile cu intenţii conştiente şi punere în practică. Diagnosticul diferenţial al intoxicaţiei cu barbiturice se face cu: – beţia alcoolică.a) Excitaţie. – Este necunoscută de către ceilalţi. – Nu este încurajat de ataşamentul emoţional pentru un partener sexual. Este vorba despre pacienţi cu o afectare importantă a funcţionării lor sociofamiliale şi profesionale datorită unei compulsivităţi sexuale exprimată prin căutarea repetată şi necontrolată a activităţii sexuale. Conceptul de dependenţă la sex s-a dezvoltat în ultimele două decenii. asemănător cu ce se întâmplă în dependenţa de substanţe. – Adesea conduce la implicarea în numeroase aventuri.

2000). petrecând un timp excesiv în aceste activităţi şi făcând tentative nereuşite de a stopa acest comportament.5. tentativa de a stopa comportamentulproblemă soldându-se cu o marcată stare de frustrare şi disconfort. ocupaţionale sau recreaţionale Este vorba despre persoane a căror viaţă este sub semnul căutării permanente a sexului şi activităţilor legate de el. Skinner a creat teoria condiţionării operante al cărei principiu este: oamenii au tendinţa de a repeta un comportament dacă acesta este întărit sau recompensat. Adesea în nimfomanie există o nevoie marcată de dependenţă şi teama de a pierde dragostea. apărând ca hipersexual. compensate în acest fel. ajungând la o afectare a funcţionării sale socioprofesionale şi familiale. mai mult decât o simplă nevoie de a satisface un impuls sexual. Spre deosebire de adicţia sexuală pură. a cărui oprire declanşează importante simptome de distres ( Kaplan şi Saddock. a desfăşura şi a-şi reveni din activitatea sexuală – Interferenţa comportamentului sexual cu activităţile sociale. 1991) – Pierderea controlului asupra comportamentului respectiv – Consecinţe adverse severe (medicale.7. euforie) – Un timp neobişnuit de mare pentru a obţine. acestea nu previn recurentele.dependenţa psihologică se adaugă şi cea fizică. Odată ce învăţăm să asociem răspunsul sau reacţia noastră la mediu cu consecinţele răspunsului nostru vom continua să răspundem în maniere care duc la rezultate . depresie. pentru ele actul sexual în sine neavând o valoare deosebită. Se presupune că la baza acestui comportament ar sta sentimente marcate de inferioritate. cu repetate încercări eşuate de a opri comportamentul. cumpărăturile patologice. În alte cazuri este vorba despre un comportament repetitiv în sine (jocul patologic.). legale. În donjuanism (sau satiriazis) bărbatul respectiv îşi multiplică întâlnirile şi cuceririle. Individul intră astfel sub semnul repetiţiei incontrolabile a aceluiaşi comportament. În această a doua categorie se înscrie adicţia la sex. Caracteristicile adicţiei sexuale (după Carnes. bulimia etc. care are implicaţii majore în terapia acestui tip de comportament. De obicei nu se mai arată interesat de o femeie o dată cucerită. Tablouri clinice care pot trimite la adicţia sexuală se întâlnesc în donjuanism şi nimfomanie. În adicţia sexuală de obicei anamneza revela un lung istoric al tulburării. Sunt femei care obţin adevărata plăcere doar în acest mod. interpersonale) – Persistenţa unor comportamente sexuale autodistructive sau de risc – Încercări repetate de a limita sau stopa comportamentul – Obsesia sexuală sau fantezia sexuală ca mecanism primar de coping – Nevoia unei activităţi sexuale crescânde – Schimbări severe de dispoziţie legate de activitatea sexuală (de exemplu. în care pacientul se implică în mod compulsiv în activităţi sexuale. Alte tipuri de comportament adictiv ADICŢIA DE INTERNET Dependenţa de internet ar putea fi privită din perspectiva orientării behavioriste. Nimfomania „autentică” este mai mult un exhibiţionism (obţinerea satisfacţiei sexuale prin expunerea nudităţii corporale. acest diagnostic trece cu vederea nucleul său adictiv. sau impulsiuni homosexuale latente. În clasificarea internaţională a maladiilor (ICD-10) se întâlneşte diagnosticul de «Activitate sexuală excesivă» – F52. Cu toate că subiectul poate traversa sentimente de culpabilitate după ce trece la act. a zonelor erogene sau a organelor genitale). În nimfomanie pacienta prezintă o dorinţă excesivă sau patologică de a avea relaţii sexuale. 13. Din păcate. în donjuanism accentul este pus pe a avea o relaţie sexuală cu o nouă cucerire şi nu pe relaţia sexuală în sine. definită ca prezenţa unor pulsiuni sexuale excesive.

În viaţa reală. o altă recompensă ar fi adrenalina jucătorului atunci când câştigă o luptă. chiar dacă recompensa nu a apărut de mult timp. Interactive gaming compulsion. Riscul bolii este letal şi de aceea echipa trebuie să aibă multă perseverenţă. foarte importante. poftă de mâncare”) nervoasă reprezintă un concept psihosomatic în care lipsa apetitului alimentar este de natură psihogenă cu interferenţe socioculturale. Dacă recompensa întârzie. Timpul este foarte important pentru eficienţa oricărei recompense. Producătorii jocurilor pe calculator au inventat recompense. admiraţie chiar veneraţie din partea celorlalţi. Se poate conchide că problematica centrală a anorexiei nervoase o reprezintă neintegrarea armonioasă a corporalităţii în structura personalităţii psihice ceea ce duce la dezvoltarea unor contradicţii între psihism şi componenta somatică. Astfel personajele din spatele caracterelor animate au posibilitatea să iasă din anonimat. care sunt de multe ori necunoscuţi şi aproape sigur idealizaţi. el oricum îşi va păstra comportamentul şi în absenţa ei. de asemenea. Jucătorii cu cele mai mari scoruri sunt recompensaţi cu respect. Unii cercetători sunt de părere că termenul de adicţie la internet este prea nespecific pentru că nu defineşte un comportament precis şi că mai corect ar fi să se vorbească de una din următoarele comportamente: adicţie cibersexuală. Tratamentul anorexiei se bazează pe: − reabilitarea nutriţională prin creşterea în greutate a bolnavilor. Acesta este un factor favorizant al anorexiei. rezolvă o enigmă sau găseşte calea secretă către următorul nivel. la începutul jocului este uşor să treci la un nou nivel.plăcute şi vom rări răspunsurile urmate de rezultate neplăcute. premii. afectează cu predilecţie fetele tinere. durabilă şi voluntară a consumului de alimente motivată de dorinţa de a avea o greutate de manechin conform sistemului sociocultural referitor la estetismul frumuseţii feminine. cei din echipa lui îi trimit mesaj (eşti cel mai tare) îi trimit baloane colorate cu numele lui etc. campionate la care se întâlnesc cei mai buni jucători. În cazul jocurilor. bolile organice intervin în modificări ale conduitelor alimentare. Atunci când un jucător a marcat un punct. Relaţia dintre psihic şi comportamentul alimentar este de natură duală. pe măsură ce jocul evoluează este din ce în ce mai greu să avansezi. motiv pentru care este denumită şi boală a civilizaţiei. adică psihică şi somatică. Recompensele sociale sunt. ANOREXIA MINTALĂ Anorexia (în greacă an – „lipsă” şi orexis – „apetit. Information overload. însă de cele mai multe ori. de data asta în afara cadrului virtual. fiind conştienţi de principiile psihologice care îi ţin pe oameni „lipiţi” de calculator. demonstrată prin faptul că tulburările psihice duc frecvent la modificări ale apetitului şi consumului de alimente şi invers. − o echipă multidisciplinară. dar pe internet poţi să devii „cel mai tare” dacă petreci suficient de mult timp în faţa calculatorului. comportamentul poate fi incredibil de persistent. . De exemplu. ea îşi va pierde mult din putere şi este mai puţin probabil ca noi să o asociem cu răspunsul nostru. deoarece duce frecvent la cure de slăbire exagerate. − corectarea imaginii corporale. Recompensa pentru un începător al cărui comportament nu a fost încă puternic condiţionat apare mai repede. sunt organizate concursuri. Este o tulburare a conduitei alimentare. În cazul chat-ului şi a jocurilor pe internet recompensa poate fi recunoaşterea şi atenţia din partea celorlalţi. Un comportament învăţat prin condiţionare operantă poate fi eliminat dacă nu mai este întărit. Tot din iniţiativa producătorilor jocurilor foarte populare şi jucate în toată lumea. Are un determinism multifactorial. Recompensa jucătorului avansat poate să nu apară aşa repede. se caracterizează printr-o restricţie progresivă. oamenii primesc rareori o astfel de recunoaştere socială. compulsion Net. adicţie Cyberrelationship.

Crize recurente: − consumul rapid al unei mari cantităţi de hrană în timp scurt 2 ore.BULIMIA ŞI CORPUL PERFECT Se caracterizează prin episoade paroxistice de supraalimentare marcate de consumul rapid al unor mari cantităţi de alimente. bulimicii îşi lasă o urmă pe mâna dreaptă de care se muşcă pentru a atenua sentimentul de culpabiliatate. în maşină. de 2 ori pe săptămână. timp de 3 luni. Specificarea formei − vomitări şi purgative. clisme. Criterii de diagnostic DSM IV 1. − alte comportamente compensatorii inadecvate: inaniţia. în medie. Crizele de bulimie şi comportamentele compensatorii inadecvate apar. în magazine. persoana bulimică se va forţa să vomite la toaletă. exerciţii fizice excesive. Încă de dimineaţă este preocupată de hrană. . Respectul de sine este influenţat excesiv de greutate şi de forma corporală. Reprezintă o tulburare de comportament caracteristică femeilor care începe de obicei în adolescenţă sau la începutul vârstei adulte. diuretice. Un alt comportament frecvent este acela de a goli frigiderul. acasă sau chiar în restaurante. Comportamente compensatorii inadecvate şi recurente care să prevină îngrăşarea cum ar fi: vomitări provocate şi recurente care să prevină îngrăşarea. 3. post. 2. Dacă locuieşte cu familia se va izola şi îşi va domoli senzaţiile de tensiune interioară consumând alimente dulci şi sărate. Vomitările sunt mult timp ascunse anturajului. Criza apare la sfârşitul zilei când îşi cumpără alimentele şi le mănâncă pe stradă. exerciţii fizice excesive. 5. acasă. După o lungă practică a ritualului. 4. Pentru a stopa efectul de îngrăşare asupra corpului. Tulburarea nu survine exclusiv în timpul episoadelor de anorexie mintală. ştie că va ceda încă o dată şi consideră acest comportament inevitabil şi de necontrolat. − sentimentul de pierdere a controlului asupra comportamentului alimentar în timpul crizei (sentimentul că nu te mai poţi opri din mâncat sau că nu poţi controla ceea ce mănânci ori cantitatea în care mănânci).

. Encephale. D. and job satisfaction. P. Margin.. G. Bergeret. Inc. L. Wien Med Wochenschr.. 23-31. Practice Guidelines. Dysmorphophobia: Symptom of disease? Am J Psychiatry. 1994. 1993. Edited by Kaplan H. Williams & Wilkins.. S. 271(19):1466. G. pp. Open Mind 1998. Azorin. A new debate on mental health.. Processus. Paris. 4th. 1999.M. 1998. 322:724-727. symptoms and prevention of professional burnout.. C. P. J. M. FR. Editura Masson. Signs. La communication. R. P. 112:301-304. 134:673676.D. Freedman A. Baker.Y.. in Text book of Consultation-Liaison Psychiatry. Hammer. American Psychiatric Association... J. Depression. 1974. burnout. second edition. 482. Editura Payot..C. (Management of somatization in depression). Fast Facts. Institut Synthélabo. Psychologie pathologique.J Baltimore. Beaudichon.. Paris. Alexandrescu. Bostwich. Qu’ est-ce que la psychologie medicale?. J. Traitement integre de la depression.M.. Bracken.. B. Paris. American Psychiatric Association. Mission. Thomas P. J. S. Paris..H. Health Press Limited. in Comprehensive Textbook of Psychiatry. Trouve. 93 (1) pp.. N. Postpsychiatry: a new direction for mental health.. Andreasen. Editura Masson. 138-162. Editura Medicală AMALTEA. Social structure. Bernard. Geriatrie practică. La depression et les etats-limites. Bracken. 1996. 2005. Semiologie psychiatrique. Posttraumatic Stress Disorder. Sep. Washington DC. Baldwin. Mental Health. 89: 17. ediţia a 2-a. The impact of coexisting depression and timing of psychiatric consultation on medical patients length of stay. Gedachtnisschwache.... JDent-Que. Lyons. Editura Masson. Editura APLR şi GIP. 28(8): 8057. serie nouă. Facial disfigurement and personality.. Bondolfi..S.. Suicidul în România. N. American Psychiatric Association. pp. Bergeret. Jolles.. Ratte.S. P. 2000. J. Revista Română de Psihiatrie. Pedopsihiatrie şi Psihologie Medicală. Soc-Work. Aust Fam Physician 1999 Aug. Une conduite addictive: la tentative de suicide..R. Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders . JAMA. May 18. 1993. Bucureşti. Hosp Community Psychiatry.. Arches. Chodoff. Bloch. Acta Neurol Belg.... Munchausen's syndrome. J. Oxford. Verhey. no 7: 1722. A. 1991. theorique et clinique. 2004. 19-23 Mai 1992. Bourassa. 1994. Clasificarea stresului psihic. Besançon. May 1991. Baker. . Armand Colin. formes et application. 1999. 2000.. Rundell. 2-3/1993. Editura Washington DC. Barschneider. S. Smith.. Bucureşti. 39:173-176. Etică psihiatrică. J. 1997. Parquet. A. Editura Washington DC. 1980. Paris. Hirschfeld. Persistent neuropsychological deficits in cervical whiplash patients without direct headstrike. Steinkopff.. Societies and Cultures – Bucharest. M. Blackwell. 146 (17) pp. P. B. J. 21 Spec. Dec 1995. BMJ 2001. Botezat Antonescu.. L. J. Bălăceanu-Stolnici. No. 1988. 1977. Bailly. M. en Les nouvelles adictions . American Psychiatric Association. 1517-1525.. W.BIBLIOGRAFIE Ackerman. 1977. Bardach.D. Suicidality.I. Thomas. M. N. Still alive and well.C.C. Asociaţia Medicală Română. JAMA: The Journal of the American Medical Association.. Bolduc. 1990. Darmstadt. J. Bohnen. Bucureşti. 1993.. Andreasen. şi colab. 8é edition. 1996. D.D. No. Paris. J.G. Sadok B. Roumanie.

34-36. 1999. Christenson. Sinuciderea – studiu în perspectivă biopsihosocială.. 1997. New York. Brilez.A.. Mackenzie.. Editura Privat.. Iftenie. pp. Butoi. Bazele psihologice ale practicii medicale. Munich.Jr. Editura Symposion. M. Psychiatric Annals. D.. Martin Dunitz. UK. J. Ellipses. Editura Junimea.. Hodgetts.2). Iaşi. Itinerar psihiatric. Avoiding burnout in general practice. Bychowski. (coord. 14. 1979. TO. Editura Risoprint. 1943. 59: (3) 26-30.245(5):544-5. 1994. Family psychotjerapy of the patient with cronic organic brain syndrome.. F. J.A. Paris. M. Etică şi psihiatrie. Coleman. Les therapies cognitives. Understanding antidepressants. G. Br. Butoi. bio-medicale şi juridice. V.). Bucureşti. The treatment ideology dimensions of the burnout syndrome in psychiatric institutions. Ch. In Handbook of Prescriptive Treatments for Adults. 97: 310-334.. 8-th ECNP Congress. 1994. Le champ psychosomatique. T. 1995. E. E. Broen. Incursiuni în problematica alcoolismului. 1999. Paris. Burbiel. 1988 (suppl. Diagnosis and prognosis in schizophrenia. F..A. august 1998. 6. M... Sinuciderea un paradox – consideraţii psihosociologice. Cloninger.. Editura Imprimeriei de Vest. Harvard Review of Psychiatry.B.. 153: 41-43. Editura Martin Dunitz.42:15-25. J.. Hollander.Q. nr. Collier. Guze.. 1975.. 11-th World Congress of the World Association for Dynamic Psychiatry WADP INC. Quelle psychiatrie.. T. Wied. J.R. Cloninger.J. Tudose. Editura Trei. N. J. Terapia cognitivă.B. Bucureşti. Contant.C. Niculăiţă. C. 1998. Longmore.. Cottraux. Plenum Press. BERN.... Paris. 1994. quels psychiatres pour demain? . Montogomery. M. Editura Ştiinţelor Medicale. Bucureşti. Brisset.. Ph. Iaşi. Dermatol Clin.. .A. Iaşi. M. Oradea. Chiu E..... Cheng. Body dismorfic disorder. Ammerman R. Disorders of the body image in the clinical picture of the psychoses. March 4-8. Nov 1993. Cociorva. Psihanaliză şi psihosomatică. Ene. Abnormal Psychology and Modern Life – fourth edition. Antidepressant therapy. Editura Medicală. Munchausen syndrome. Bucureşti. G. Losinskya. Veneţia.E.. Buckley. J Clin Psychiatry. Toulouse. 2000. Vascular Disease and Affective Disorders. Brinster. R.J. Manual de medicină clinică – specialităţi. Sindromul de burnout – suferinţa epidemică a medicilor din România. Jul 1996. T.. 1984. 2:5-9. 14(3): 437-63. A. Somatoform Disorders and Personality in the General Population and in Psychiatric Outpatients. Calza. M. G.J. J. Constantinescu. Chiriţă. Trichotillomania. S... V. A. 1998. 1985. 1997... A.F. 2002. I. 1990. Caïn.. C. Chambers..M. A. London. Editure Presses Universitaires de France. Boroi. Ames D. R. Cotterill. Cluj-Napoca. Chiriţă. Britchnell... Editure Imprimerie France Quercy..Psychiatry.... Dysmorphophobia: A centenary discussion. 2001.C. Germany..T. W.. D. Revista Infomedica.A. Jeanneau.. 1997. Cornuţiu. J Intern Med 1999 May. 1998. P. S. 2002. P. Le symptome psychosomatique. Substance abuse in schizophrenia: a review.. Editura Teora. Cohen. şi colab. L. 1998. Arch Gen Psychiatry. Manea. anul V. London. M. Brill. J Nerv Ment Dis. Editura Tehnică. Katona.121-129.. UK.. G. Br-J-Gen-Pract. Briley.. What the eyes can’t see: Diagnosis and treatment of somatic obsessions and delusions. R. Badarucco.Brânzei. 1984. Cosman.. Edited by Hersen M. Martin Dunitz Ltd. Caïn. J. V..

F. J. 18 (3) pp.49(3-4):75-89. The Zurich study. Enăchescu. 1978. Hypocondriasis.. Une echelle pour evaluer la psychasthenie. immunity and illness – a review . Escobar. Editura Medicala Universitară „Iuliu Haţieganu”. Stress. Dysmorphophobia.... M. Focus on Biological Basis of Somatoform Disorders. Usaia. 75(9): 517-22. S.A. Editure Payot.. B. Br J Psychiatry. Veneţia. Del Zompo. Tratat de psihopatologie. The state of research. D.. L. J. 1987. Yager. 203: 511-518. 1988. Cherchi. Nov 1994. no 7: 3-9. Expertiza medico-legală psihiatrică. Psychopathologie de l’adulte. Laryngorhinootologie. Tratat de psihoterapii. 1992.Apr.. Neuraesthenia revisited: ICD-10 and DSM-III-R psychiatric syndromes in chronic fatigue patients and comparison subjects.. 1986. Crow. Edition Desclee De Brouwer&Cie. Bucureşti.. Ey. American Psychiatric Press. Jones... Editure Masson et Cie. 1990. Hoffmann. 1995. Ferreol.. Etude-no17. J. Drugs. Hartmann. Traite des hallucinations. Rasmussen. Q. 1963. S... Psychol Med. Ganry.C. vol. Part I: Etiology and Pathophysiology. III. 48(3): 372-9. Cult Med Psychiatry. 3 pp. Hopf. P. Fisher. Elemente de diagnostic şi tratament în psihiatrie ... Fallon. Bocchetta. Didier..E. 2001. Borysiewicz. epidemiology and management. H. I.. A. H.E. P. Prelipceanu. Krauthauser.. Granger.. Psychopharmacol-Bull. Overview of somatization: diagnosis. 503-6.. C. Dragomirescu. Debray. 1993. 453-483.H. Hypochondrie. Bernard.. Brisset. H. H. 2006. In: Obsessive Compulsive Related Disorders. 95-102.. B. H.. Encephale.. H. Transcultural aspects of eating disorders: a critical literature review. 32(4): 589-96.. L. Manuel de psychiatrie. G. Editure Masson. J.. May-Jun 1992. Dialogul medic-bolnav.. XX. 2000. V. Smith. An educational programme. Uber dysmorphophobie (MiBgestaltfurcht). Les recherches sur la fatigue en France dans les vingt dernieres annees. A. Finkelstein. 16: 377-94. Iasi. Editura Tehnică. Cluj. Eckhardt-Henn. E. Degonda. P. Psychother Psychosom Med Psychol 1999 Mar.....A. Editura Polirom. Garfinkel... CME 2001. Paris.. Hillier... S. A. Social phobia and agoraphobia. L. Oct 1995. A. G. Eur Arch Psychiatry Clin Neurosci. S. M.. Encephale. B. Factitious disorders and Munchausens's syndrome. Editura Polirom. 1973. 17: 393407. J. 1993.. 1994. Ekhardt. 247-50. Editura Hollander E.J. M.O. R. Dictionnaire de la philosophie. J. 2000. Llewelyn. Dantzer. A..Crocq. Deniker... C. M. Dec 1995. Liebowitz.. 1996.. 615-8. Ey. O. Deitrich. Ruiu. C. Paris. B.. Hanganu. 167 (4) pp. Fodoreanu. A. No. Washington DC. O... 20 Spec. Davis. Paris. 243 (2) pp. 24:365-370.. Etudes psychiatriques. ediţia a 2-a revăzută şi adăugită... Schizophrenia. Severino. Angst.. Editure Larousse. pp... Arch Psychiatr Nervenkr. Editura Medicală. Bucureşti. 2006 ... Editura Dacia.. David. Thomalskeb. Dis Nerv Syst.A. 1962. Sept 1966. B. Vertigo and anxiety disorders – results of interdisciplinary evaluation. Enăchescu.. Rational therapy of eating disorders. P. Encephale. C. Mitchell. Paris. Cluj-Napoca. Ey. H. Farmer. Adolescenţii şi toxicomania. C. Dejours. Azais.I. Le corps entre biologie et psychanalyse. Editure Masson. V. 1981. 8-th ECNP Congress. Dorian. Tettenborn. 21 Spec. (Stress theories and the somatization process). D. 1954.

1996. Ghid clinic de psihiatrie. Fulop. Psychother Psychosom Med Psychol. Pascal. Lazarus. M. 1976. 2006. Editura Scripta.. 1985. F. N.. Severe Depressive Disorders. Psychose et Perversion. PUF. Le Moi et les Mechanismes de defense. Grecu Gabos M. M. 26. New Perspectives on Physioopathology and Therapy of Somatoform Diseases. 1993. Editura Ardealul. Govoni. S. Social and Scientific Medicine. J. Grecu-Gaboş... Paris. Psychosocial research in traumatic stress: an update. F. Mancinelli. A. Gorgos. M. Milano... F. Fratta. Jouselin.. Gelder. Bucureşti. R. Dementias – Biological Bases and Clinical Approach to Treatment. 219-24. 1999. Frommer. A prospective study of delirium in hospitalized elderly . C. Am J Public Health. Grecu. Grecu-Gaboş. 2002. Kipman. Nevrose. Gorgos.. 309-317.1978. Goldstein... aspecte istorice... Von der Hysterie zur Nervositat. Francis.. Gori. R. CL. Ed. Mureş.. S. Strain. Editura Ardealul.Folkman... Martin... Greden. D. Goldberg.. M.N. 1990. 2000. nr. 1974. Forgione... The Medical Psychiatry Continuum. Grecu Gabos I.B. Green. şi colab... The relationship between coping and emotion... 1972. Smith. Freud. BL. Garrabe. The 4-score: an index for predicting a patient′s nonmedical hospital days. University Press. Editura Medicală. pp.. H. W. 2000.. Tudose. Jahrhundert.. Mosby. Poinso.. G.. G. Andreasen. I. W. Toulouse. Éléments de médicine psichosomatique.1.. Grunhaus. Editura Springer. JAMA.. epidemiologice şi clinico-terapeutice. Freud. L. 1995. Y. 1994. Drugs. 263:1097-1101. R. J. şi colab. Bolis.. 8-th ECNP Congress. Diana. Holmes..S. M. Trabucchi. 1986. Anmerkungen zu Willy Hellpachs sozialpathologischen Prognosen fur das 20. Paris. F.. J. Editura APA. On soviet totalitarian psychiatry.. Family Involvement in the treatment of schizophrenia . Azzena. Bucureşti. 2001. Patients who self-initiate a psychiatric consultation . Editurile ALL. New York. Tudose.Z.. Frommer. Bucureşti. Frisch. vol.. Tudose. Practical Guide to the Care of the Psychiatric Patient. Missouri. D. A. S. J.. Congress News in Press. 1997.J. M.. Târgu Mureş. Washington DC. 38: 855-862. Editura Medicală. clinice şi terapeutico-profilactice.P. Editure Frison-Roche. Le Centurion. I. Halaris.. Lopez-Ibor. Grecu Gabos M.. Drogurile. 1989. Gen Hosp Psychiatry. Botezat Antonescu. N. Grecu Gabos I. I-IV.. Goldberg.. J.. 7:341-362. Tg. Editura Oxford University Press... Images de la psychiatrie. Paris. Glass. C. 1986-1990. 1995. Vademecum în psihiatrie. Date generale şi clinico-terapeutice. S. Botezat Antonescu. A. Paris. L. A. C. Depresia mascată.M.. Treatment of patients with chronic fatigue syndrome. Mulvihill. I. 1985. J.. vol.D. Revista Infomedica. Veneţia. 1999. Washington DC.. Dictionnaire pratique de psychopathologie.. Semiotica pasiunilor. Gorgos. Editura IAPUP. C.. 1989. 1988. . R. 7:267-271. Kapoor. J. Tudose. J Trauma Stress... iulie 1993. Fontanille. Anorexia nervoasă. Depresia: aspecte istorice. S.. Dicţionar enciclopedic de psihiatrie.. Amsterdam. Concept. S. C. Gantz. R. Jun 1997. PUF.C. Athens. New Oxford Textbook of Psychiatry. 8-9. Greimas. R. Editura American Psychiatric Press... Universitaires. 1994. 16-20 April. etiopatogenice. G. Gluzman.. G.J. 47 (6) pp.. Bucureşti.

Editura Harper Collins Publishers. 1990. Chronic fatigue syndrome: a working case definition.B. Editura Ştiinţifică. W.. E. Kaplan. Brown. Koivisto.. 2-3/1993. 116:399-406. La puissance et la fragilite.. revoluţionară. Personalitatea nevrotică a epocii noastre. G. Bucureşti. P.. G. D. Br J Psychiatry. Stresul psihic din perspectivă psihologică şi psihosomatică . Huber. T.Compulsive Related Disorders.M. 1986.. Paris. Hamburger. 2000. Bucureşti..P. 108:387-389. 42 (1) pp. Revista Română de Psihiatrie.. Phillips. 1993. J. Psihoterapiile-Terapia potrivită fiecărui pacient. Le corps et sa memoire. Cluj. Research.. DC.. N. Pedopsihiatrie şi Psihologie Medicală – serie nouă. C.. G. 1999. Helkala. Holmes. Inc.. 1973. Bucureşti. J Am Geriatr Soc. D. pp. Ionescu. Laakso. Ionescu. Theory. London. Manual of Clinical Problems in Psychiatry... G.Cambridge University Press.P. Horney. L. şi colab. Springer -VVerlag. Hanninen. Holahan. M. 1975. Editura Univers Enciclopedic. J. 1988. Editura IRI. I. I. Clasificarea tulburărilor mintale şi de comportament. Manual de psihologie medicală. R. 1995. Editura Infomedica.. 1995.J. 2002.. Bucureşti.. Edited by Hollander E... nontradiţională. Huber. Stress. 1-4. 1996. section of clinical psychopatology. Revista Română de Psihiatrie..B.H. Hamilton. Jan 1994. J. I. Dysmorphophobia. Asociaţia Medicală Română. Igoin-Apfelbaum. Hay. John Wiley and Sons. M. Introducere în psihologia medicală. 1993. Tratat de psihologie medicală şi psihoterapie. Washington. Pyorala. Fox. Reinikainen. Pedopsihiatrie şi Psihologie Medicală – serie nouă.. Diagnostic and statistical manual of mental disorders (DSM) – o taxinomie psihiatrică ateoretică. 1996. Editure Doin.. Editura Humanitas. G. Ionescu. Ionescu. Editura Ştiinţă şi Tehnică... New York.. Health and the Social Environment: A Sociobiologic Approach . Bucureşti. Editura Martin Duntiz. Jenike M. pragmatică. Editura Asklepios. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Boston. Little. K.B. E. ... Geneva.J. N. Sartorius. Rossor. Abnormal Psychology.. N. Bucureşti...A. 1977. Health and Behaviour: selected perspectives. R.. Schafer.G... J. Handbook of Coping. Elemente de psihosomatică generală şi aplicată . G. 1998. Mykkanen..M.. Mirarea filosofică. K.. Ionescu. Gantz.. Psihosomatica. Psihiatrie clinică standardizată şi codificată. Body image and experience disorders. Iamandescu. Iamandescu. and company. New York. Applications . Bucureşti. Subjective memory complaints and personality traits in normal elderly subjects. 1972. Presses Universitaires de France.A. Hollander. Paris.. Editura All. M. Psychopathologie clinique de la boulimie. Dementia HandBook. Ionescu. 1997. L’homme psychopathologique et la psychologie clinique. Henry. L. Holmes. Hermant. Hyman S. American Psychiatric Press. 1999. Paris. Harvey.. Bucureşti. 1/1993. Editura Infomedica. G. Psychopatology of depressions: quantitative aspects. K. ICD10.. Moos. Editura Infomedica. 31. New-York. in Obsessive. 1993... W.L. Bucureşti. Iamandescu. 1979. Etiologia depresiilor din perspectivă psihopatogenică. Ann Intern Med. Stephens. 1989. Confrontations Psychiatr. Editura WPA Symposium. 1991.. G. K. 1970.. Bucureşti. 165-176. 1989. Hersch. 1994.E.Hamburg... G. K. Editura Flammarion.E. J.

R. 1994. 1991. JB Lippincott. Juntunen.. Jaspers. Editura Felix Alcan. Burnout. J. 29. M. A.. 98-111. 551-7.. J. Dynamische Psychiatrie.. Editia a VIII-a.. A century of controversy surrounding posttraumatic stress spectrum syndromes: the impact on DSM-III and DSM-IV. Editura Humanitas. M.1998.. Lanteri-Laura. 1993-1994. Pontalis.I. 21(1):1-25. JAMA: The Journal of the American Medical Association.. Neurotoxic syndromes and occupational exposure to solvents. G. Ionescu. M. La psychasthenie-historie et evolution d'un concept de P. A. Kraus. J. 1995. J.D.. Phenomenologic analysis of somatic symptoms in melancholia – Encephale. Mircea T. Jacquet. V. Straus. New York. Wise. Keiser. Lipsitt. Philadelphia. Paris.W. Br J Psychiatry. 1997. Editura Asklepios. 153: 1-5. (coord... Lăzărescu. 1996. Ionescu... H. 1933. 1995. Kennedy. 159-79. Editura Helicon.. S. Les Mechanismes de defense. Timişoara.. Amsterdam. Lhote.. Jeddi. These de doctorat. D. Elsevier Science Publishers Biomedical Division.M. Baltimore.. September 7 1994. Etzel. 1993. L’alcoolique.S. Lăzărescu. M. Dicţionar de psihiatrie şi psihopatologie clinică. PA. Ş. Judd. Politics and Psychiatry. Paris. Vocabular de psihanaliză. Montreal. C. Jahrgang.R.I.R.160/161. Environ Res. Dale. L. 272(9): 694-701. 1994.J. Handbook of studies on general hospital psychiatry . M.B. J Trauma Stress. Paris. M. 1986.. The new epidemiology of schizophrenia: The Psychiatric Clinics of North America.. K. Kinzie. Cannon. 1987. M. Jonas C.... Ş. American psychiatry Press Inc. Quality of life in mental disorders. R. Timişoara. H. Heft 1996. J clin Psychiatry. Jones.). Synopsis of Psychiatry. Encephale. N. Textbook of consultation – liaison psychiatry. Tratat despre moarte. 3 pp.. Behavioral Sciences/Clinical Psychiatry . Kruesi. Williams and Wilkins. Nathan-Universite. 1982. theorie et clinique . Editura Amarcord. Tulburările personalităţii. Le corps en psychiatrie.R. Calitatea vieţii în psihiatrie. Jan 1993.. Kabanov. Kaplan.m.-6. Jonas. N.t. Psihopatologie clinică.. son corp et l’autre.M. 2000. WHO International Study of Somatoform Disorders a Review of Methods and Results . Apr 1996. G. Laplanche.. 1998. 1999. Jankelevitch. S. Psychiatric diagnoses in patients who have chronic fatigue syndrome. 309-316.. Introducere în psihopatologie antropologică. Timişoara. situations concretes. 1989. James.. Editura John Wiley & Sons. Touched with fire. Editions scientifiques & LC. 1982. M. H. Paris.. E.. Modalites pratiques.. Katschnig.. The Traumatic Neurosis. Sadock. Washington DC. Bucureşti. Editura Free Press. M. Jamison. Barzansky. Lauderdale.. Psychiatrie du generaliste.Janet.. Editura Infomedica.. No. Editura Saunders. Dec 1995. Larousse. 21 Spec. 1999.. Nov.. Bucureşti. pp. 50: 53-56.. 1989. London. Editura Facla. G. Lăzărescu. Quatorze approches de la psychopatologie.M. Nr.. Lăzărescu. 1998. Bucureşti.G. Sartorius.. R. K. B. 1995... P. Tribolet S. 2-e edition. B.D. H.. Editura Univers Enciclopedic.. 20 Spec. 5. Paris. J. M. Janca. Psychopatologie generale. Nathan-Universite. Veneţia.. no 7: 11-15.. .. Jacquet. Bucureşti. 1997. Curs şi îndreptar de psihiatrie.G.R. M.. H.. Educational Programs in US Medical Schools. Ideology. 60 (1) pp. F. Fatigue and fatigability. 8-th ECNP Congress. Burows.J.Ionescu. 9 (2) pp. Editura Masson.. Goetz. 1997. Editura Lito-i.P. Freeman. 1996. 1988.E.

Lee. Cult Med Psychiatry.Pub. Bucureşti.... La depression et le vieillissement. Bedwell. Mărgineanu. New York. Kroger. Frances..).. Child and adolescent illness falsification. O. 19 (1) pp. second edition. Dec 1996. Clinical and cost benefits of liaison psychiatry. C. Editura Medicală. Cult Med Psychiatry... Clement. W. (coord. Pangaro. Boli psihosomatice în practica medicală. Med Care... Editura Helicon.. Cultures in psychiatric nosology: the CCMD-2-R and international classification of mentaldisorders. Meggle. Dougall J. K...M. Kornfeld.. . Hawton. Paris. J. ediţia a 2-a... B.. May 1994. Luban-Plozza.. F. Dementia. 559-62. E. Levitan. Lee. D. Bucureşti.. Hikita. Rethinking neurasthenia: the illness concepts of shenjing shuairuo among Chinese undergraduates in Hong Kong. şi colab. Poldinger. B.. Mayou.. 2000.. 2005.P. London: Blackwell Scient. Wong. La neurasthenie et la thymasthenie.). 1987. 383 pp. Anorexie. K. Maj.. N. Editura Retz. Timişoara. Londra. 2000. Archives of Internal Medicine.. Am J Psychiatry. Medicine and mental illness.. C. Lishman. Programme de Recherche et d’Information sur la Depression. Marinescu D. Lemperiere. 1990.. Levenson. Sep 1992. J. Larson. Condiţia umană. Nippon Rinsho. Psychosomatics. şi colab. T. 31:367-376. Psychiatric problems among medical admissions. (coord. No. 1990.. C. Pozzi. Mar 1995. Mc. London. Editura WH Freeman & Company. Sartorius.. 12-8. 18 Spec. 52 (5).. 1980. Macdonald.. U. Editura ACSA..J. 1996.. Y. Îndreptar de psihiatrie. Craiova. Bucureşti. Mace. 3. 138:790793. Matsuno.. şi colab. Bucureşti. Editura John Wiley & Sons. Marvin E. Libow J.A. Glossary of descriptive psychopathology and neuropsychiatry. şi colab. Paris... Dysthymic disorder: a comparison of DSM-IV and ICD-10 and issues in differential diagnosis. 4 pp. Les depressions reactionnelles. Editura Johns Hopkins University Press. Barbara. pp. Leger. N.. 1994. Patient family and community . Methodology in consultation-liaison research: a classification of biases. Th.. D. Lemperiere. S. 18:147-163. Aspects evolutifs de la depression. Klemperer. K. May. S. Encephale. Mihaescu C. Acta Psychiatr Scand Suppl. W. Ogodescu. L. Dementia Care. Editura Masson. quiz 90-1. Baltimore. 1994. A. K. 1339-44. Th... Marinov V. Weiller.. Convieţuirea cu stresul – strategii de înfrânare a anxietăţii. Lopez Ibor. 1993. J. adicţii şi fragilităţi narcisice. Marple. 1996. N.C.. F. Medicaţia psihotropă modernă – ghid terapeutic.. D. Box. pp. Zwaag. Encephale. W. Lecrubier.Lăzărescu. Chronic fatigue syndrome and psychiatric diseases . Why people are hospitalized: a decription of preventable factors leading to admission for medical illness. Carlevaro. Feldman.A.. No. Third-Year Medical Student Attitudes Toward Internal Medicine. Editura Trei. Editura Martin Dunitz. S.B.C. 20 Spec.. Luban-Plozza. Les therapies breves. 21:71-84. J. Editura Medicală. 511-6. D.. R. Gordon. Editura Masson.. R. Colenda. A. T. Organic psychiatry: the psychological consequences of cerebral disorder. 1990. Int J Psychiatry Med. M. 1991. Nov 1994.. Editura Ştiinţifică. M. Matsuo.22(1):52-64. Mason. Pediatrics 2000. Lickey... 2000. 1991. Jones. R... E.. T. 1996. 1973. 91-111. Ltd. Kroenke. 1997.L. 1981..

Postel. Popper.. New York.. Pirozynski.. Van der Hart. Obsessive – Compulsive Disorder and Post-Traumatic Stress Disorder. Generalized Anxiety Disorders. Convenio – Despre natură. A. M. Pichot. Soc-PsychiatryPsychiatr-Epidemiol. Panic Disorder and Social Anxiety Disorder .. Nireştean. Proot. II. Psihoza hipocondriacă unisimptomatică (P.. pp. 3-4. Munchausen by proxy syndrome: the forensic challenge of recognition.. Anxiety Disorders. Porot. Men against himself. F. hier et aujourd'hui.. Portegijs. Nakdimen. Nutt D. K. K. (sub redacţia). Van-der-Horst. J.. pp.U. Montgomerz SA. Nov 1994.... Sep 1991. No. Mihăescu..F. Institutul de medicină şi farmacie. Personalitate şi profesie.. 184(11): 688-94. vol. 428-430. Revista Română de Psihiatrie. Pharmacologic treatment of body dysmorphic disorder. H. 1984... Spec. S. 14(3): 229-47. 32(4): 597-605. Dictionnaire de psychiatrie et de psychopathologie clinique.. J-ClinPsychiatry. 541-4. Miroiu. seria III.P. 2001. Neurasthenia in a longitudinal cohort study of young adults. Ballenger J. N. Editura Univers Enciclopedic. 159. Phillips. Fitzgerald. Bucureşti. Body dysmorphic disorder: diagnosis and treatment of imagined ugliness. Nov 1994..). M. Personalitatea normală şi patologică. 22. Presses Universitaires de France. J.. Nr.R. 1977.. 1999. 1938. modele şi intervenţii cognitive în fobia socială. R. O. Tulburări anxioase şi de dispoziţie. Panique: attaque et trouble. Tg..E. discussion 65. Pieron. Psihoterapie şi psihosomatică. J. 1996.. V. 3.R. Encephale. 1996. Les concepts d'asthenie et de fatigue. Crit Care Nurs Q 1999.H. Encephale.. and reporting. Pichot. Epidemiology of suicidal behavior. 2005... Blackwell Publishing Ltd. Nutt D. K. Psychopharmacol-Bull. diagnosis. pp. 31(1):29-37. Mureş.C. The British Journal of Psychiatry. Iaşi. Cassano GB. J. Editura University Press. (coord. Vocabularul psihologiei.. 2001. 1997. J.J.. 1993. Martin Dunity.. Spinhoven. Mitchell.A. Phillips. Encephale. Pasqualone. No. 1995 Spring. Cercetare fundamentală. N. T.. Ardelean M. Blackwell Publishing Ltd.. A. femei şi morală. Ballenger J. vol. Suicide-Life-Threat-Behav. Lepine. A. 1996. P. R. Vanderlinden.. Editura Ştiinţifică. Gunther. 2001. Merikangas.. Editura Polirom. I.A.M..). 1993..Menninger. Editura Trei. Int J Eating Dis. Bucureşti. Van Dyck. Musa C.. Jan 1996.A. S. 1966. Clinica de psihiatrie. Bucureşti. Dec 1996. 24 (4) pp. Târgu Mureş.. Historique du mot et des concepts . Editura Prisma. G. 20 Spec. Nireştean.. La neurasthenie. Porot. 25(1): 2235. 5. Mincowski. Toxicomaniile. Bucureşti. 2001. 3-8. E. Traité de psychopathologie.. 3. Osman. Paris. ..M. Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. Nijenhuis. A neglected reference. A. P. vol. Knotterus. Angst. Editura Harcourt... Specker. 1996. The development and psychometric characteristical of the Somatoform Dissociations Questionnaire (SDQ-20). A review of the controlled trials of pharmacotherapy and psychotherapy in the treatment of bulimia nervosa. P. 57 Suppl 8: 61-4. III. Psychol Med. 1996.. Nov 1994. J. Somatization in frequent attenders of general practice. Kraan. H. Y. No.Z. A. K. E. Raymond.. Teodorescu..G.A. Iaşi. P. Anxiety Disorders. Elemente de psihologie medicală şi logopedie. Am J Psychiatry. 2005. Pelicier. I. Editura Alternative. 134:1313-1316.. Paris. 1013-24. 20 Spec. 2002 Moscicki-Ek.A. Management of bipolar disorders. pp.. References Larousse. 545-9.

Revista de Neurologie. L. Editura Medicală Callisto. Sadock B. iul. Bucureşti. 1986. J. 18(2): 185-207. Pulver. şi colab. 2005. Roberts. W. British J of Psychiatry. Săhleanu. Editura Martin Dunitz Ltd.M. Editura Medicală.. Priest. Daley... J. G.. Gen Hosp Psychiatry.. D. Lavin.. G. Ghid de tratament în abuzul de substanţe psihoactive . Eisemann M. Limite şi perspective în patologia nevrotică (referat general). Nov 1994. E.M.. training and research. Salloum.. . R. Editura Academiei Române. Bucureşti.. Schwarz. Neurochirurgie.. S. Mihailescu. L. 1992. prezentat la a XIII-a Consfătuire Naţională de Psihiatrie.. 35:233-252. Psihiatrie. Aspecte psihopatologice şi etiopatogenice ale nosologiei psihiatrice la adolescent şi adultul tânăr. Les etats depressifs et les syndromes d'asthenie chronique en medecine praticienne. Corps imaginaire – pour une epistemologie psychanalytique . Heuser.. M.. Male Depression. Rasmussen. Philadelphia.M. Mayrhuber... Schizophrenia Bull. 3. Paris. 3. 13: 965-967. Psychiatric comorbidity and length of stay in the general hospital: a review of outcome studies. 571-4.. Prelipceanu. No. Introducere critică în psihanaliză. The classification of multiple somatoform symptom. D. Sami-Ali. Sadock V.Predescu. Psychosomatics. I. Dec 21.. D. Nov 1996. S. Psihiatrie vol. E. Evenimente stresante de viaţă şi suportul social. Saravay. 1972. W. Bucureşti.. Predescu. The liaison clinic: a model for liaison psychiatry funding. C. (coord. 1989. vol I. nr... Editura Bordas. Vize.E. Editura Lippincott Williams & Wilkins.. pp. V. Predescu. Vraşti R. Editura Enciclopedică. D. Editura trei. 1997. V. V. Steinert... Ionescu. 25 (40). Semnificaţia lor pentru tulburările depresive. Psihiatrie vol. Pato.. 1984. L..). W.. Predescu. A. R. Stelzer. Tudose. gender and familial risk. Ediţia a 7-a. Obsessive compulsive disorder in dermatologic practice. M.C. Tudose. R... Stain. Editura Dacia.. şi colab. 2. J-Nerv-Ment-Dis.. Editura Societatea Ştiinţă şi Tehnică... Popescu-Sibiu.160:65-71..). T.E. Bucureşti. Alexandrescu. B. Richter. A. I. Le syndrome de fatigue chronique. Editura All.. Rowan. Prelipceanu. V. 1996. pp. Encephale.. Tudose C..P.G. Prelipceanu. Tratat de sănătate mintală. (coord.. R.). Rief...W. Teodorescu. 2031-6.. The natural course of schizophrenia: a review of first-admission studies. 11-14 Mai 1988. Delhommeau.. V... 6:109115. Alexandru. 1997. I. P.. Patologie Informaţională. C. Alcoholism and Violence. Bucureşti. M. Rouillon. Bucureşti. Terapie medicamentoasa in psihiatrie.E . Cluj.. 1994.J. Eaton. R. Risk factors in Schizophrenia: season of birth.. J. 20 Spec. S. Corps reel. S. Bromet. 2000. Bullock. Bucureşti. 1984. Răşcanu. Londra. 2002. M. J. Gise. Editura Infomedica. Sadock. D.J. Psihologie medicală şi asistenţă socială. Sadock. Ram. Bucureşti. V. Hiller. Presse Med.. pp. 2000... 94-107 în Depresii – noi perspective (coord. Lippincott Wiliams Wilkins. 1996.A. 2001. Thase.... Riemann F. J Am Acad Dermatol. Comprehensive Textbook of Psychitry..H. Fichter. 184(11): 680-7. R. Formele fundamentale ale angoasei. Editura Medicală.... Restian. F. Prelipceanu. Vinceneux. 1996. Lynch. F. 1984. 1992. 2000. 1.-sept. C. Bucureşti.

New York. 1993. Jun 1994. Stein. Saunders Company ltd. Stinett. 1997 (336):5260. Stoudemire. MacLeod. 1993. M. T. 6-16. Stryjer R. in Modern Perspectives inClinical Psychiatry . Psychiatr Clin N-Am. Third Edition. V.J. 1987. Liaison psychiatry.. pp.U. Clin-orthop. generalized anxiety disorder and obsessive-compulsive disorder . Journal of Psychiatric Education. B.. Martin Dunitz. American Psychiatric Publishing.. Second Edition. S-Afr-Med-J. Anxiety Disorders Comorbid with Depression: Social anxiety disorder. A. G.S. J. Arch Gen Psychiatry.. 1995. Taylor & Francis. Use of the computer for teaching in the psychiatric residency. Nutt D. J. 1986.... Med Econ 1999 May 24.. 129:123-145. Strain.. Surman. Editura Plenum Medical Book Company. J. 10:178.186. Appleton-Century-Crofts. şi colab. 1991. M. Îngrijirea psihiatrică a pacientului de medicină internă. The functional Somatic Symptom. 1993.. Editura Martin Dunitz Ltd. Edited by Howells JG.. Neuroses dysmorphophobiques (complexes de laideur et delire ou conviction deliraute de dysmorphophobie). Nemeroff. (30). The Prescriber’s Guide. Psychological Care of the Medically Ill. Essential psychopharmacology. M. 2006. Hollander E. Schatzberg. 2002.J.F. Schnieden. E. Fulop.B. 108-9. Am J Psychiatry. Somatization and chronic pain in historic perspective. 76-101. Non-pharmacological approaches to treatment. Ciba Found Symp. Shorter.. T. Londra.. Jun 1996. E. Weizman A. T. UK. discussion 308-17. Anxiety disorders Comorbid with Depression. 148:1044-1049. Shiloh R. discussion 16-22. J. Londra. Oxford University Press. New York. 1975.. Sharpe. Cambridge University PressNew York. 2000.). Child Psychiatry: Child and Adolescent Psychiatry: Modern Approaches . 1995. 10:19-33. USA. S. J. A. Stress and burnout in junior doctors. 38-43. Schukit. fourth edition.J. Synthesis of Psychiatric Cases.W... C. New York.J. pp.. Strain. Usefulness of psychiatric intervention in patients undergoing cardiac surgery. pp. Stahl M.. Sims. Grossman.Med.. Lyons.. E. Ciba Found Symp. A Primer in Liaison Psychiatry. Strain. 2002. Nov 9 1994. Rigby. May 1996.J. Editura Martin Dunitz. Brunner/Mazel. Sensky. Textbook of Psychopharmacology. Inc.Sartorius. Psychol. Lecrubier.. Stern. Mar. E.. Wittchen. Hollander.. 1971. 298308.. post-traumatic stress disorder. 30:830-835. . Depression comorbid with anxiety: results from the WHO study on psychological disorders in primary health care . 173. J. Causal attributions about common somatic sensations among frequent general practice attenders. Strain. Editura Vivienne Schnieden Greenwich Medical Media.. 1988. M. Strain. Stahl.. Ann Med-Psychiologiques. Stein J. How to spot the patient who's faking it. 1974. Psychopharmacology of Antypsichotics. 1999. D. N. 26(3):641-6. pp.. An Introduction to Descriptive Psychopatology ..... (ed... Atlas of psychiatric pharmacotherapy. Shorter.. Drug and Alcohol Abuse – a clinical guide to diagnosis and treatment .. J. Somerfeld-Ziskind. OS. A.S. J. şi colab..J. Schaechter. H. Br J Psychiatry Suppl.A... A. Hammers. 272(18):1465-1467. S. 173. S. Londra. New York.S.K.. Y. 2006.. 76(10):105-6..L. Schweitzer.. Strain. 2004. J. Norfolk.. Symptoms in the Mind. Cost offset from a psychiatric consultation-liaison intervention with elderly hip fracture patients. Ustun. Fogel. Chronic fatigue in historical perspective.. JAMA: The Journal of the American Medical Association.

. 1989 Thomas. (coord. Tudose. vol II.. B. Bucureşti. lucrare de doctorat. Recchia.. Tudose C. Taylor & Francis Group. C. A. Bucureşti. Scripcaru.. Apr 1996. Editura CRIS CAD. Tudose. nr. Bucureşti. Teodorescu. Tudose. Noiembrie 1996. Tatossian.. 2005.G. G.. XX.. Marian A. Lemyre.. Truchon. 1997. Kerwin R. C. C. M. UMF Carol Davila. Sante Mentale au Quebec. Psihopatologia tulburărilor de personalitate la vârstnic – între îmbătrânirea normală şi organicitate. nr. 1999. seria a III-a.. Coordonate deontologice ale actului medical. C.). August 1998. Vancouver.. anul VII. 2004. Tudose.. Teodorescu.S. Tudose F.. 8th Edition. 7 februarie 1998. De la cercetare şi standardele de calitate în gerontopsihiatrie la îngrijirile reale în boala Alzheimer: Revista română de psihiatrie. Editura Medicală.. Liedman. L. Qual Life Res.. British Columbia. Tudose. Situaţia bolii Alzheimer în România. Tudose. prezentată la al XVI-lea Congres al Asociaţiei Mondiale de Psihiatrie Socială. Tudose C. Greece. The Maudsley 2005-2006 Prescribing Guidelines . lucrare prezentată la cel de-al III-lea Congres al Asociaţiei Internaţionale de Gerontologie. Tudose. Altamura. Musazzi. Alfabetar de sexologie.M. Dysmorphophobia: A question of definitions. Terbancea. Editura Infomedica. A.. 8-th ECNP Congress.. 1979. Editura Masson. Gh. Bucureşti.. Dificultăţi în protejarea bătrânilor cu tulburări de tip Alzheimer .. 1995. C. Bucureşti. I.C. F. The Role of the Major Social Changes in the Affective Disorder Pathomorphosis. 2000. Sindroame rătăcitoare. Tudose. Demenţele – o provocare pentru medicul de familie.. prezentată la a VIII-a Consfătuire Naţională de Psihiatrie Socială. March 2731. 2001. 1984. F. 5 (2) pp. Tudose. The occurrence of Depression in Alzheimer′s Disease and its treatment in Romania. Veneţia. World Congress on Women’s Mental Health” Berlin / Germany... Tudose F. Br J Psychiatry. lucrare prezentată la Simpozionul Aricept – o speranţă pentru pacient şi familie. C. Canada.C.. Sullivan. Les evenements anticipes comme stresseurs.. 1996. Editura Infomedica.. an 5.. nr. R. C. simpozion organizat de firma Pfizer International Corporation. L. A. C. Tudose F. 2005.. Tudose. Patomorfoza tulburărilor de integrare şi adaptare în condiţiile unor modificări sociale majore. C. Paris. M.. C. Infomedica. Thessaloniki. 1999... J. Depressive Disorders Frequency at Old Women –the Main Carers in Alzheimer Disease.. Tudose. C. Abordarea pacientului in psihiatrie. Bucureşti.. 2-3: 71-76. Tudose. London and New York. Tudose. Infomedica. 144:513-516. Editura Progresul Românesc. . Taylor D.. 1995. şi colab. Băile Felix. 1999. lucrare prezentată la Conferinţa de Geriatrie organizată de Fundaţia „Ana Aslan” septembrie 1993. Paton C. M. F. Tudose F. Editura Infomedica.. The present Nosography of Somatoform Disorders: Results of the Italian Epidemiological Study of Somatoform Disorders .Svedlund. R. Tudose. Bucureşti. C. Editura Infomedica.. Tacchini. „Estrogenii şi bolile demenţiale – posibile corelaţii etiopatogenice”.. Valorile vitale şi morale în practica medicală . 2004. Bucureşti. Quality of life in gastric cancer prior to gastrectomy. Italian Collaborative Group of Somatoform Disorders. Neurastenia la 130 de ani. F... M. Pretorian. 8. M. „1st. Carta... Phenomenologie des psychoses.. Bucureşti. 255-64. Tudose. 1996... Lundell. Actualităţi în tulburările anxioase. M.. 9 (67). Sjodin. 2001.

. O abordare modernă a psihologie medicale. 23-26 septembrie 1992. Psihiatria de legătură în Spitalul General – direcţie contemporană în reforma psihiatrică. Tudose. F. Medici obosiţi. Tudose. F. anul II. Dec 1996. Pedopsihiatrie şi Psihologie Clinică. nr. Vasilescu. Tudose. 4(7). prezentată la „Mental health Economics and Psychiatric Practice in Central and Eastern Europe”. C. 12-21. Liaison Psychiatry – A Novelty in Romania . Lucrare de diplomă. pp. C.. lucrare prezentată la XI World Congress of Psychiatry. lucrare prezentată la al II-lea Congres Naţional de Gerontologie şi Geriatrie 1997. 1998... Sinuciderea la adolescenţii tineri – un comportament adictiv tipic . F. A. 1. II. F. Tudose. 354-358. lucrare comunicată la Congresul European al Asociaţiei Mondiale de Psihiatrie.. an VI.1/1995... Tudose. F. nr. 8 (11). Tudose.. Liaison Psychiatry at the University Hospital of Bucharest . 24-27 aprilie 1996. Editura Infomedica.Tudose. Bucureşti. F. F. Tulburările depresive la membrii de familie ai pacienţilor suferinzi de boala Alzheimer. 1998. Tudose. C. Revista română de Psihiatrie. Tudose. F.. UMF Carol Davila. Somatizarea – un nou concept sau o abordare eclectică a nosologiei?. Revista Colegiul. Impactul economic şi social al depresiei .. Tudose. lucrare prezentată la Conferinţa Naţională de Psihiatrie Braşov. Tudose. F. iunie 1998. nr.. 2(14). F.4.. Hamburg. Bucureşti. Tudose. pp. C.. Simpozionul Naţional Terapie şi Management în Psihiatrie. Tudose. Tudose. nr. Tudose.. A. F. Niculăiţă. Thessaloniki. Geneva. F. 1977. 3 (18-21). Simpozion „Progrese în diagnosticul şi tratamentul depresiei”.. The Frequency of the Somatoform Disorders in a Psychiatric Service Connected with the General Hospital. Risc şi eficienţă în administrarea extrapsihiatrică a psihotropelor ..4. Drepturile omului şi drepturile oamenilor.. Varşovia. Tudose. F. F. Revista Română de Sănătate Mintală. Adolescent Suicide – A Case History of Addictive Behaviour . 2000. pp. 1997. . Simpozionul „Noi antidepresive”. Difficulties in implementing the first liaison psychiatry service in a general hospital in Romania. Erotica în cotidian. Thessaloniki. 1999. Psihiatria românească în reformă. Bucureşti. Tudose. 1998. 1998. Voicilă... F.. Feb 1995. a IX-a Conferinţă a Societăţii Sud-Est Europene de Neurologie şi Psihiatrie. Tudose. Revista de Medicină Legală. Binomul anxietate-depresie – în condiţii postrevoluţionare . Diagnosticul precoce al demenţei Alzheimer. 70-72. 1996. poster prezentat la cel de al X-lea Congres Mondial de Psihiatrie. Etică şi deontologie în colaborarea psihiatrului cu specialiştii cu medicii de alte specialităţi în spitalul general. lucrare comunicată la al 17lea Simpozion Danubian de Psihiatrie... 10 (2).. F. Infomedica nr. F. anul III. Direcţii de intervenţie terapeutică în psihiatria de legătură. F. F. Tudose. anul 2. Tudose. Tudose. C. F.. nr. 2001. Timişoara. 1999. Bucureşti.. Revista Colegiul. anul V. Tudose. The Frequency of the Somatoform Disorders in a Psychiatric Service Connected with the General Hospital. Craiova. Bucureşti. F. Bucureşti. Editura Infomedica.. 1996. 1997. lucrare prezentată la a XI-a Conferinţă a Societăţii Sud-Est Europene de Neurologie şi Psihiatrie. Aspecte ale aplicării subnarcozei în nevroze. Voicilã. Bucureşti. vol. Coaxil o soluţie între depresia somatizată şi tulburările somatoforme . Infomedica nr. 2000. Tudose. Thessaloniki. august 1999.. Tudose. Psihiatria de legătură şi imaginea psihiatriei pentru medicii de altă specialitate .. Madrid. Corpul în psihopatologie. F.. Revista Infomedica nr. 1997. Lucrare de doctorat. 1996. vol.. Tudose. 2000. F. Tudose. F. Tudose.

Niculăiţă. Tudose. Bucureşti. 2000.. Ştefănescu. Asistenţa ambulatorie şi semi-ambulatorie – o etapă necesară sau o necesitate obiectivă?. pp. Tudose. „1st. Tudose.).. lucrare prezentată la Sesiunea Ştiinţifică Anuală al Policlinicii Titan. lucrare prezentată la a IV-a Conferinţă Naţională de Psihiatrie. D. Tudose.. M.31. Stockholm... C.Tudose. pp. 9-11 Iun 1988. Tudose.. Bucureşti.. Aspecte psihopatologice ale durerii în cancer.. V. Niculăiţă. F. Prelipceanu. Târgu-Mureş. Bucureşti. Germania. prezentată la al 14-lea Congres Internaţional de Psihiatrie a Copilului şi Adolescentului (I. Secţia Psihiatrie. Conferinţa Naţională de Psihiatrie Braşov. F. 1982. L. C. Gorgos. Corpul în depresie. A. F. F. Tudose. Iaşi. Tudose. C. F. 154-161.. Niculăiţă. Tudose. F. Bucureşti.concept şi realitate clinică. Dobrea.. I. comunicată la consfătuirea USSM. cu tema „Depresiile”. Antonescu-Botezat.. Consideraţii asupra a 10. Dobranici. 10-11 Oct 1986.C.. Tudose.. Tudose.. F. Revista Medicala Română. Revista Asociaţiei Române pentru Studiul Durerii. lucrare comunicată la Seminarul francoromân de psihiatrie. F. Dumitriu... Bucureşti. 1998. L. C. Studiu longitudinal asupra unui sistem multifuncţional de asistenţă psihiatrică – Centrul de Sănătate Mintală Titan. C. Gorgos. F. F. Croitoru. C. Sindromul Münchausen revine pe internet. Alice în ţara minunilor sau despre folosirea psihotropelor în spitalul general. 1983.. Bucureşti. 2001. 1981.. Tudose. pp. 1985. F.. F. Gorgos. 1997.P. Boala psihică. C. Gorgos. 1994. 2-6 August 1998. 1987. Vasilescu. 1/1997/volum 5. lucrare prezentată la Conferinţa „Actualităţi în terapia depresiei”. Un sistem deschis – psihiatria deceniului IX. C. F. Tudose. nr. iunie 1999. Tudose.. nr. Gorgos. Thessaloniki. Tulburarea mixtă depresie-anxietate fundal al tulburărilor somatoforme un impas terapeutic? lucrare prezentată la Simpozionul „Actualitatea depresiei”. Aspecte ale psihopatologiei vârstnicului. F. lucrare comunicată la Sesiunea Ştiinţifică Anuală a Dispensarului Policlinic Titan. Suedia. Gender Related Difference In Symptom Localization In Somatoform Disorders. F... Tudose. Niculăiţă. Frăsineanu. G... . Tudose. 1981. lucrare prezentată la al 11-lea Congres Internaţional al Asociaţiei Mondiale de Psihiatrie Dinamică.. 1984. Gorgos.A.. Botezat-Antonescu. For whom Liaison Psychatry is offering psychiatric training in the General Hospital?.. A.000 de cazuri tratate în staţionarul de zi al Centrului de Sănătate Mintală Titan. lucrare prezentată la a VIII-a Consfătuire a Uniunii Societăţilor Ştiinţifice Medicale (USSM).25. F. A. March 27. Munich. 6 (10). vol XLVII nr. Tudose.3-4/2000. lucrare prezentată la Conferinţa Naţională de Psihiatrie „Terapia psihofarmacologică în practica psihiatrică“. Tudose. Orientări moderne în psihiatria contemporană: concluzii ale unui studiu OMS... Niculăiţă.Est Europene.. lucrare prezentată la Sesiunea Şiinţifică Anuală a Policlinicii Titan.A. 2001. Tudose.. Revista Infomedica. O. Folosirea medicaţiei psihotrope în serviciul de psihiatrie de legătură din spitalul general... F. A. Tudose. a 12-a Conferinţă a Societăţii Sud.. II. C. A. F. F. lucrare prezentată la a VIII-a Consfătuire a USSM Bucureşti. prezentată la Congresul Internaţional de Gerontologie. A.G. World Congress on Women’s Mental Health” Berlin / Germany. 1997.. 1999... C. 186188.P. Depresia sau tentaţia modelului. The Psychoterapeutic Approaches – An Important Contribution to the Medical Treatment in the First Liaison-Psychiatry Department in Romania. F. Trinomul depresie-anxietate-tulburări somatoforme şi iluzia nosologiei. Tudose... 480-481. Radu E... Iorgulescu.. Tudose... Addictive-Type Behaviour in Teenagers and Young People as a Result of Major Social Disruption.A. publicată în volumul Depresiile.. vol. Le role des troubles de la personalitee dans les tendances suicidaires graves. Tudose. I. 16..

D.58(10):22-27. Editura IAPUP. Weinberger. 1999. J Am Acad Child Adolesc Psychiatry 2000 May. Vitello. Wolpert. Venisse. Rooijmans... American Psychiatric Press. Villey. Rockwood. Factitious disorders.Tudose. J. den Boer J. Schonecke. L..M. Ware.. Ospedale Psichiatr.... Dilling.1999. Schizofrenie e dismorfofobie. L... R. Psihopatiile în semnificaţia clinică şi relaţională. J Clin Psychiatry. 8 Jun 1996. Pincus.. 1933. 17: 109-120. La psychiatrie et les sciences de l'homme.. London. şi colab. Editura All. Eisenmann. JAMA: The Journal of the American Medical Association. Sep-Oct 1992.. J. Vasilescu. 1991. 23 Wilcock. iunie 1999. L. G. ICD-10 Casebook – The Many Faces of Mental Disorders. Inc. T. H.. Depresii – noi perspective. 54 (5). J. Paris. Th. 1987. pp.. V. Bucks. Bolk.M. Switzerland. Paris. Initiation à la psychologie medicale. International Classification of Diseases. Malignant Sadness – The anatomy of Depression.W.E. A. Vasilescu. Ir. Editura SynThesis Pub.von.L.A. 1991.. 38:57-73.. al Ixlea Simpozion Naţional de Psihoneuroendocrinologie. Tudose. 1970. R.).. Vlad. A. Les nouvelles addictions. M. K. (coord.H. al IX-lea Simpozion Naţional de Psihoneuroendocrinologie.. Prim Care 1999 Jun. Buletin de Psychologie. A. World Health Organization. Soviet psychiatric abuse in the gorbachev era. Some psychoanalytic aspects of plastic surgery. Widlocher. Ned-Tijdschr-Geneeskd. W..B..L. Goldman. Ford C.G. Wise M. Psychiatric consultations in short term hospitals... 140(23):1221-6. Les processus d identification. Westenberg.A. Editura Quadrat. 1995...R.. Paris. D. Westack. Amsterdam. K. Tusques. Bucureşti.. R. A. Munchausen by proxy. Editura Masson.26(2):315-26. Criteria for somatization studied in an outpatient clinic for general internal medicine .31. „1st.. A. 2001. G. A. F.. Tudose. Vrasti.. J.. Weintrob. Editura Felix Alcan. H. 1996. Adler.. Editura Medicală. Bucureşti. Botoşani. 44:163-168. Editura Oxford University Press.H. 25:554-558. World Congress on Women’s Mental Health” Berlin / Germany. Social Anxiety Disorder. Librairie Maloine. Tudose. 1976. Bucureşti. Sep. 1977.. N. F. Fayard... The Frequency of Depresssion -Anxiety Syndrome at Women in the Liaison-Consultation Psychiatric Department. Arch Gen Psychiatry. Patogeneza sindromului de oboseală cronică între ipoteza endocrină şi ipoteza imunologică. Bertelsen.C. H.. 1997. D. Geneva. Vasilescu.. Constantin. K. 1999.G. 546-60.. Editura Urban & Schwarzenberg. World Health Organization. 1996. 1987. A... Psychosom Med. A..A. The biological basis of schizophrenia: new directions . Psihosomatică feminină. H. şi colab. Văileanu. 272(9):702-704. Herrmann. Culture and somatic experience: the social course of illness in neurasthenia and chronic fatigue syndrome. 7 1994. March 27.. . «Abordarea cognitiva a obezităţii – de la stil cognitiv la psihoterapie». N. Vasilescu. A. Menninger.. The Role of Medical Schools In Graduate Medical Education . 1999.. Amsterdam. C. Usten. Mass hysteria: two syndromes? Psychol Med. Uexküll. H.. Psychosomatische medizin. Van-Hemert. M. S. Wallen.. O. 1989. Dobrea...E. 1996. Am J Surg. van Voren.. Updegraff. Editura Faber and Faber Ltd. 39(5): 543-4. 1993. D.V. H. Köhle..G. Whitcomb. 1983. 10th Revision. F. Diagnosis and management of dementia – a manual for memory disorders teams.. Jm.. Widlocher. Kleinman.. Les Logiques de la depression. Speckens. Wessely.

J. Archives of General Psychiatry 57(11):153-164. Med Care. World Health Organization. Compr Psychiatry. Ed. Wright.P. Comparative study of diagnostic systems: Chinese Classification of Mental Disorders-Second. Y. 14:453-462.F. Editura Şansa.World Health Organization. Zhao. Familial Obsessive-Compulsive Disorder Presenting as Pathological Jealousy Successfully Treated With Fluoxetine..P.. M. Lexicon of Psychiatric and Mental Health Terms. The ICD-10 Classification of Mental and Behavioural Disorders: Diagnostic Criteria for Research. Introducere în psihologie. Tratamente psihosociale în tulburările de alimentaţie . 441-9. World Health Organization. 1993.... Breaking the patterns of Depression. S. K. May 1994. The International black Book of Psychotropic Dosing and Monitoring. New York. 1997. M. Zlate. 1994. 2006. 1994 Zohar J. MBL Communication Inc. M. Length of stay and hospital bed misutilization.. 2nd Edition. Geneva. Bucureşti. . J. 35 (6) pp. Inc.. D.. Zhang. Zheng. Yapko..Y. Zimmer. Archives of General Psychiatry... 1994.. 51(5):430-431. Geneva. Lin. New York. World Health Organization. Yager.. Nov. J. Schatzberg A. Nov-Dec 1994. Editura Bantam Doubleday Dell Publishing Group.M. Yong. DeBattista Ch. versus DSM-III-R.. 1974.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->