I.

Ciupercă

ISTORIA IDEII DE EUROPA

2

Introducere
Istoria ideii de Europa înseamnă de fapt istoria unităţii Europei. În perspectiva intrării României în Uniunea Europeană, studenţii trebuie să cunoască faptul că structura care stă să se articuleze reprezintă momentul unei evoluţii. Odată dobîndită această pespectivă, ar trebui să fie mai lesne să se înţeleagă: natura efortului pentru unificarea Europei; pluralitatea intereselor şi nevoia de neocolit a armonizării lor; riscul implicit al unei politici de omogenizare forţată; însemnătatea patrimoniului cultural al fiecărei ţări membre şi temeiurile aspiraţiei la acest plan profund de realizare a unităţii, celelalte planuri (economic, vamal, monetar, instituţional etc.) rămînînd, de asemenea, importante. De asemenea, asimilarea acestui curs ar putea contribui la perceperea corectă a şansei oferite de realizarea Uniunii Europene în privinţa atenuării decalajelor dezvoltării acumulate de-a lungul istoriei între ţările din diferite zone ale Europei. Cursul reprezintă un nivel al asimilării literaturii vaste privitoare la istoria ideii de Europa; un nivel accesibil contextului marcat şi de presiunea timpului asupra autorului şi de nevoia adoptării la gradul de accesibilitate al studenţilor specializaţi în domenii diferite de cel al istoriei. De aceea, atragem atenţia că precizarea anilor de-a lungul cursului urmăreşte dobîndirea şi consolidarea percepţiei evoluţiei ideilor şi comportamentelor în timp. Studentul nu va fi testat special asupra acestei dimensiuni cronologice a faptelor şi ideilor. Acum, cursul se prezintă în două secţiuni inegale: Istoria unităţii Europei (pînă la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial – 1945) şi Secretele vitalităţii europene – un fel de set de premize ale realizării unităţii depline a Europei şi, pe

3

această bază, a manifestării Europei în lume pe diferite planuri. La nivelul liderilor Europei s-a înţeles că lumea este confruntată cu schimbări/reaşezări rapide; că tinde să se ierarhizeze calitativ şi că mecanismele care stau la baza comportamentului şi a produselor europene au şanse să se înscrie în competiţie. Opţiunile noastre vizează tocmai perceperea acestor mecanisme de gîndire care disting lumea europeană de celelalte lumi. Din nou, aceste opţiuni ţin nu atît de nevoia însuşirii unei cantităţi impresionante de informaţii, cît de capacitatea mînuirii ei; de “aşezarea” minţii noastre în poziţia cea mai favorabilă înţelegerii. În forma lui definitivă, cursul va putea oferi mostre de organizare ingenioasă a informaţiei şi secvenţe de cercetare proprie focalizată mai ales pe istoria ideeii de Europa în secolul al XX-lea. În această formă, cursul este mai mult un pretext pentru discutarea problemelor Istoriei ideii de Europa.

4

I. Ideea de unitate europeană în istorie

De-a lungul istoriei europene au existat factori care au indicat disponibilitatea pentru unitate şi, de asemenea, factori care au pus în evidenţă diversitatea. Speranţele şi aspiraţiile noastre pentru viitor n-au totdeauna conexiuni necesare în trecut. Validarea sau nevalidarea idealului integrării europene un este consolidată şi nici slăbită de consideraţiile asupra precendentelor istorice. Analiza istorică poate revela obstacole care s-au dovedit redutabile, în trecut, sau poate revela noţiuni, tendinţe, mişcări şi aspiraţii care ar putea oferi premize pentru realizarea unei unităţi necunoscute de generaţiile anterioare. O primă dificultate preliminară constă în aceea că termenul “Europa” nu desemnează o cantitate constantă. Geografic, aşa cum a spus Paul Valéry, Europa este doar o peninsulă a Asiei, un promontoriu. Individualitatea de care Europa dispune este mai mult rezultatul decît premiza istoriei sale. Aşadar “Europa” este o idee istorică, cu diferite conotaţii de la o epocă la alta. În aceasta constă principala dificultate a discutării problemei integrării europene. Aceasta deoarece niciodată nu se ştie precis la ce elemente ale integrării gîndesc oamenii atunci cînd vorbesc de integrare. Cel mai bun lucru pe care istoricul îl poate face este să semnaleze, pentru zilele noastre, care sunt factorii care favorizează unitatea şi care sunt cei cei impulsionează diversitatea. Vorbind de noţiunea de “Europa” care acoperă o cantitate variabilă, întrebarea/una din ele este: includem sau excludem Rusia? Tot adevărat este ca aria fizică a Europei actuale este tot o cantitate variabilă; nu mai este similară cu ceea ce cosmografii greci vedeau în Europa cu şase secole înaintea lui Christos. Ca urmare,

Imperiul Roman n-a fost niciodată european în sensul modern al cuvîntului. Mai există şi alt aspect: majoritatea cercetătorilor fiind din Europa de Vest. peste frontierelor geografice. Pe drept cuvînt s-a spus că Roma a avut tendinţa să slăbească orice concepţie de Europa ca o unitate culturală. controlînd zone în Europa. Noţiunea de unitate a Europei în sensul existenţei Europei ca entitate distinctă a fost străină lumii antice. ideologică şi politică a unităţii europene. cu timpul. ei <<sunt înclinaţi să decidă în avans asupra uneia din cele mai dificile şi controversate probleme ale istoriei europene>> (Oskar Halescki).5 trebuie luate în considerare dimensiunile culturală. Aceasta deoarece sub impactul stoicismului s-a întărit sensul ecumenismului. a favorizat pătrunderea religiilor şi filosofiilor orientale în societăţile romană şi elenă. nu este considerată drept parte a “moştenirii europene”. a cunoscut creşterea dimensiunii neeuropene. Există exemple (Sir Ernest Barker) care consideră democraţia parlamentară ca o valoare europeană intrinsecă. existentă de la tiranii greci. . Problema se complică în privinţa acordului cercetătorilor în privinţa valorilor culturale considerate europene. Făcînd astfel – şi aceasta este o simplă supoziţie -. trebuie luat în considerare faptul că Europa nu există la începutul istoriei europene. Totuşi. A existat o unitate la nivelul structurii politice a Imperiului Roman şi la acela al civilizaţiei elenice comune. Imperiul Roman a fost un imperiu mediteranean. decît în dimensiune geografică. Ideea ecumenică a unităţii întregii lumi. Civilizaţia lui n-a fost una europeană şi. dar a fost unul tricontinental. Aşadar. a controlat rutele comerciale în bazinul Mării Mediterane. la Hitler şi Stalin. Asia şi Africa. ei au înclinaţia să confunde Europa cu Occidentul şi civilizaţia europeană cu cea occidentală. intervine un subiectivism de natură să încurce argumentarea adevărului. pe cînd autocraţia. Tot în privinţa concepţiei despre Europa.

Expansiunea islamică însă a tăiat căile comerciale în Marea Mediterană. În termenii cei mai generali. mai mult.6 Spiritul ecumenic nu dispare odată cu declinul Romei. Acum. are loc o veritabilă ruptură. ci-i supravieţuieşte. postum. care nu aveau sensul unităţii. sensul apartenenţei unei lumi. erau pe cale de a cădea total în anarhie. s-au separat. între aceştie. În locul unităţii romane. spre exemplu. Unitate şi diversitate în Europa Medievală Trebuie precizat că ideea de Europa ca o unitate distinctă este una postclasică. universalism care trecea peste fruntariile Europei. această idee de Europă distinctă este rezultatul prăbuşirii universalismului Imperiului Roman. care nu cunoşteau diferenţe de rasă şi culoare. Acest spirit contrabalansează tendinţele exclusivismului european mai întîi în universităţile bisericilor creştine. coborîrea slavilor în Peninsula Balcanică a blocat căile comerciale şi legăturile pe uscat între Constantinopol şi Occident. Cu toate acestea. A rămas puternic în Italia cucerită de ostrogoţi. Ba. a comunicaţiilor unei zone nevoită să urmeze o cale proprie de dezvoltare. Paris. provinciile. o întrerupere a continuităţii. în secolul al şaptelea. Mahomed şi Carol cel Mare. mai ales cele occidentale. Mai mulţi factori au concurat la slăbirea acestui sens al apartenenţei şi. Imperiul Roman a supravieţuit cu toate pretenţiile sale universaliste şi avînd capitala la Constantinopol. în primul rînd. expansiunea islamică este aceea care-i aplică lovitura mortală. separînd pe barbarii occidentali de centrele de civilizaţie. Pe măsura declinului Romei. 1937). a ceea a Imperiului Roman. a mai supravieţuit în spiritul cosmopolit al secolului al XVIII-lea. a supravieţuit peste generaţii. fracturînd civilizaţia mediteraneană (Henri Pirenne. Teritoriile occidentale ocupate de germanii barbari. este rezultatul dizlocării. A fost creată în Evul Mediu. se părea că ei vor trage spre decădere şi Biserica creştină. părea să se instaleze o .

În acest moment critic. Statele france timpurii s-au năruit ca şi cele barbare. care. cele ale Germaniei. În al doilea rînd. 1947). diferenţele în organizare (diversitatea. Dacă se recunosc realizările epocii carolingiene. un alt popor franc – ripuarienii – au restaurat ordinea sub dinastia Carolingiană. elemente care s-au reflectat în faimoasa scriere de mînă carolingiană (The Caroline minuscule). situaţia s-a schimbat şi schimbarea sa datorat misionarilor anglo-saxoni şi energiilor constructive ale francilor. Londra.. O introducere în istoria unităţii europene. p. deşi a avut impact doar asupra unui segment al ştiutorilor de carte. În al doilea rînd. Prima realizare a constat din oprirea declinului. 284-286). francii. astăzi ştim. iar Christopher Dawson tratează realizarea Imperiului lui Carol cel Mare drept “punctul de început al întregii dezvoltări a civilizaţiei occidentale” şi începutul “unei mişcări progresiste care urma să continue fără întrerupere pînă în timpurile moderne” (Naşterea Europei. ) au persistat. limitele ei sunt/pot fi şi mai bine apreciate. Ei au oprit declinul şi-au reluat expansiunea pînă cînd Carol cel Mare a fost încoronat ca împărat la Roma (800). Aceasta a constituit o premiză pentru progresul unor popoare occidentale. Acum. le-au imprimat anumite instituţii deşi. pînă la Elba. parte a Italiei moderne – inclusiv Roma – şi Ţările de Jos. mai devreme sau mai tîrziu. aducînd sub aceeaşi conducere majoritatea teritoriilor Franţei. Londra..7 fărămiţare totală şi să se piardă elementele de cultură comună. aşa numita Renaştere Carolingiană. Realizările francilor sub Carol cel Mare au impresionat pe istorici. a dizlocat scrierile minuscule . Carolingienii au condus un imperiu care se dorea egal cu cel roman de răsărit (bizantin) şi cu Califatul din Bagdad. Delisle Burns descrie realizarea lui Carol cel Mare ca “naşterea primei Europe” (Prima Europă. 1932. pe care germanii le moşteniseră de la Roma. a creat fundamente comune în gîndire şi atitudini intelectuale.

să acapareze Papalitatea şi să facă din Papă un episcop franc. au încercat să coboare creştinătatea la nivelul inteligenţei lor limitate. care la origine a fost o măsură a francilor de a lega omul de om într-o ierarhie socială şi politică. Polonia şi Ungaria. Un rezultat al influenţei Imperiului Carolingian rezidă în faptul că feudalismul. Din timpul Sinodului de la Frankfurt (794). Spaniei şi Angliei. Chiar în occident. egoişti şi aroganţi. va separa pe ortodoxi de catolici. Imperiul Bizantin continua să existe şi. Drept fundament al acestei civilizaţii comune au servit învăţăturile patristice ale Antichităţii tîrzii. în ciuda schismei.8 “naţionale” ale Italiei. mai tîrziu. două imperii. crearea Imperiului Carolingian n-a însemnat unitate. împotriva grecilor şi apoi împotriva popoarelor . A rezultat o primă etapă a schismei care. ci dualism şi dihotomie. Anglia. în secolul al XI-lea. a devenit o instituţie europeană cuprinzînd Italia. învăţături pe care savanţii carolingieni au încercat să le salveze. uneori cu metode brutale. Anglia. principiul unităţii a dăinuit. adeseori ostile. regatele creştine ale Spaniei şi Scandinavia păgînă rămîneau în afara Imperiului Carolingian. ca urmare. Acest patrimoniu comun a fost luat în considerare ca moştenire epeste toate diferenţele de rasă. unitate impusă de ei. Mai mult. nu era unitate europeană. dar care aveau limitele lor. De aici încolo. Ca urmare. unde. s-au înfruntat şi această confruntare a avut ample consecinţe asupra unităţii Europei. Mai întîi. Şi mai important este faptul că o divizare similară a intervenit la nivelul Bisericii. se poate afirma că Imperiul Carolingian a întrupat anumite elemente de unitate pentru a contracara tendinţa opusă. Francii. Spania. spre divergenţă şi diversitate rezultată din realitatea diferenţelor de origine a diferitelor popoare europene. Sensul unităţii europene existent la franci era orientat împotriva altor popoare europene: mai întîi. Toate acestea. erau realizări remarcabile. Imperiul francilor nu era echivalent cu Europa. Islanda şi Scoţia şi. animozităţile politice declanşate de franci au avut repercusiuni asupra Bisericii.

Nici afirmaţia lui Dawson potrivit căreia “fundamentul culturii noastre nu rezidă în statul naţional. Atunci au prins formă principalele unităţi ale vieţii politice europene. Unitatea pe care o desemna era doar parţială. Nu mai putea fi vorba de a suprima sau absorbi naţiunile diferite . în 1941. Dacă este adevărat – şi este – că trăsătura caracteristică a Europei este bogăţia şi diversitatea diferitelor ei popoare. ci în unitatea europeană” nu rezistă. cuvîntul “Europa” a fost folosit pentru prima dată în sens politic la curtea lui Carol cel Mare. concepţia unităţii s-a schimbat în mod necesar şi inevitabil. o reminiscenţă tîrzie a vechii Rome. Unitatea carolingiană a fost un eşec. au început să se formeze. O sută de ani după moartea lui Carol cel Mare (742-814). de Joseph Calmette. Incepea să se arate Europa aşa cum o ştim: Europa popoarelor diferite.9 păgîne de la est de Elba. cînd integrarea parţială forţată de franci s-a prăbuşit. cum scria Dawson “fundamentul” dezvoltării europene este o exagerare. unitatea carolingiană n-a constituit o premiză a unităţii Europei. Din punctul de evdere al integrării europene. Adevărul titlului pune în evidenţă necesitatea colapsului Imperiului Carolingian pentru ca Europa să apară. această diversitate devine o trăsătură esenţială a societăţii europene. nu există îndoială că această diversitate are rădăcini adînci. elemente ale vieţii politice europene. ajungînd la primii migratori ce au atins solul european. n-ar trebui pus un accent prea mare pe Imperiul Carolingian. a avut o existenţă precară şi scurtă. Din momentul în care naţiunile. Ca urmare. Titlul unei cărţi apărută la Paris. nu era europeană. A vedea în acest Imperiu. Era prea fragil. Numai că în epoca postcarolingiană. Totuşi. Astăzi istoricii sunt înclinaţi să vadă în Imperiul Carolingian nu atît un început cît o încheiere. tabloul era cu totul altul. Imperiul se destrămase. pune admirabil în evidenţă schimbarea: Destrămarea unui imperiu şi naşterea Europei.

10 în maniera în care se gîndiseră francii. Preocupările lui Grigore al VII-lea faţă de Ungaria. de asemenea. În sfîrşit. o instituţie universală în teorie. Ţările de mai sus erau independente pe relaţia cu Papalitatea. În secolul al XII-lea erau instituţii europene. a sprijinit ideea de imperiu creştin propagată de franci ca forţă unificatoare a Europei. Sub Carol cel Mare. Apoi. unitatea europeană a putut însemna. principalul factor a fost atitudinea papilor înşişi. în acelaşi timp. nu suprimarea. iar cardinalii erau aleşi. A fost marele merit al Bisericii că a perceput şi a acceptat această schimbare fundamentală. Danemarca. . Rusia. Croaţia. Papalitatea însăşi. interesele naţionale divergente erau doar aparente. În Cruciadele a II-a şi a IIIa. din toate ţările. a devenit acum una universală de fapt. Biserica a acceptat Europa diferitelor popoare şi a naţiunilor diferite şi s-a gîndit nu atît la fuzionarea lor într-o structură politică – un imperiu creştin care să fie replica/faţeta pămîntească a bisericii creştine. Biserica. urmau universităţile. Papii au început să aibă origini naţionale diferite. Noile ordine religioase se prezentau ca organizaţii internaţionale coerente peste graniţele naţionale. a cooperat cu Imperiul. la Inocenţiu al III-lea (1160-1216). Cruciadele se prezintă ca un moment de răscruce. după Carol cel Mare.ns. au acceptat noile naţiuni ca fiind părţi ale ordinii lui Dumnezeu. ci conservarea diversităţii regionale devenită realitate [o armonizare a acestei diversităţi – n. Dimpotrivă. mai tîrziu se vor dezvolta pe linie naţională. dîndu-le un scop comun şi legîndu-le de Roma.]. Anglia şi Spania sunt binecunoscute. în esenţă. dar erau. Cu prima Cruciadă (1095-1099). Boemia. poziţia ei a fost diferită. Polonia. Din acest punct de vedere. cît la multiplicarea legăturilor între aceste unităţi separate. Din secolul al XI-lea. de la Grigore al VII-lea (1020-1085). le-a recunoscut individualitatea şi au căutat să le unifice. Toţi marii papi. Totuşi. părţi ale unei comunităţi mai mari căreia conducerea papală îi imprima coerenţă şi conştiinţă de sine.

imperiul. care încă nu exista ca realitate ce domina întreaga Europă.11 Europa. pentru prima dată în istorie. dimpotrivă. Aşa cum unitatea impusă de franci s-a făcut sub impulsul ostilităţii faţă de alte imperii (Bizantin. În faţa unei asemenea imperium dominînd Europa. cu siguranţa în termeni transcedentali. Astfel. puterea imperială rămîne înţepenită în concepţiile carolingiene depăşite. Cu toate acecstea. Imperiul pretindea să reprezinte Europa. ideea unei singure puteri temporale încorporată într-un imperiu era respinsă şi Biserica nu s-a opus acestei tendinţe. Totuşi. Procedînd astfel. ci. dacă nu în termeni politici reali. erau pregătite să accepte doar tipul de unitate propus de Biserică – acela care le lăsa neatinsă identitatea naţională şi integritatea. făcută sub impulsuri lăuntrice. Acest Reichsmystic implica o identificare. începînd cu Franţa. Acesta este faimosul Reichsmystic exprimat de scriitori ca Otto Freising. . Conducerea papală a creat această posibilitate. ar trebui remarcat faptul. Această unitate n-a încercat să alcătuiască şi să impună instituţii uniforme popoarelor diverse şi nici n-a încercat să le lege politic. tot aşa unitatea realizată de Papalitate era un răspuns la presiunea exercitată de lumea islamică şi a slăbit rapid odată ce antagonismul acestei lumi s-a atenuat. pornea într-o acţiune unită. Europa părea incapabilă de unitate de dragul ei. a creştinătăţii cu o putere. statele componente ar fi opus rezistenţă. Grec). unitatea concepută de Biserică – o veritabilă unitate în diversitate – a marcat un real progres. poate inconştientă. Statele componente ale Europei. nelipsit de importanţă. că această unitate de scop a fost realizată împotriva unui inamic exterior. Papa Inocenţiu al IIIlea a proclamat independenţa regelui Franţei <<care nu recunoaşte nici un superior in temporalibus>> şi pregăteşte astfel terenul instalării altor dinastii. pretindea să fie imperiu creştin căruia toţi creştinii îi datorau supunere. Pe de altă parte.

Interesele celor care pledează pentru unitate sunt diverse şi. Din 1250 şi mai ales din timpul lui Filip cel Frumos (rege al Franţei între 1285 şi 1314). Biserica pierduse mult din autoritate şi influenţa educativă. este un fapt. această percepţie avută de cineva care priveşte din afară nu este adevărată. pledoaria lui pentru unitatea Europei este una pentru hegemonia Franţei. dar nici n-a fost aceptat şi nici justificat. pledoarea servea ca perdea de fum pentru promovarea unor interese locale. respectînd liniile statelor naţionale. Şi atunci şi acum asemenea planuri trezeau şi trezesc . formula necesitatea reorganizării Europei sub autoritatea/bagheta Franţei. Căderea Imperiului Hohenstanfenilor (1650) confirma acest fapt. spre exemplu. Pentru următoarele două secole sunt puţine semne de unitate în Europa. vocea lui Dante este cu adevărat remarcabilă. mulţi au început să vadă în unitate un mijloc de recuperare a Pămîntului Sfînt şi de alungare a Turcilor din Europa. în occident. cînd în secolul al XV-lea îşi recapătă unitatea. Mai mult. Dintre cei care au pledat pentru unitate. Lipsa de unitate este incontestabilă. electorul de Brandemburg (1413-1471). în secolul al XIV-lea. Omul de Fier. în acest fel. unul care să se impună peste frontierele naţionale. Biserica tinde să se divizeze. Denumirea mai corectă a stării existente era: dezordine. Lipsa de unitate şi consecinţele aferente concretizate în războaie distrugătoare au amplificat în oameni convingerea nevoii de unitate. părea să nu mai existe sensul de unitate a Europei. Cererea restaurării unităţi s-a articulat de-a lungul unei generaţii după moartea lui Frederick IIlea. în general. aşa cum mai tîrziu s-a întîmplat. Unitatea era acceptată doar în ordinea spirituală şi nu în cea materială. Totuşi.12 Inocenţiu al III-lea/Biserica renunţă la ideea unirii Europei în ordinea temporală. Mulţi au văzut avansul turcilor spre vest drept o pedeapsă pentru lipsa de unitate a Europei. mai mulţi. Un Pierre Dubois. Biserica însăşi s-a divizat prin Marea Schismă din anul 1054. adeseori.

Europa includerea deopotrivă şi pe greci şi pe latini şi nu era identificată cu Occidentul. O singură voce sună clar şi dezinteresat. unitatea nu însemna o uniformizare impusă. printre aceste interese. deopotrivă. cercul vicios se închide. Prin acest mod de a vedea. şi potrivit căreia statul este o societas perfecta et per se sufficiens. Pentru el. este aceea a Cardinalului şi filosofului german Nicolae Cuzanul (14011464). ci pe comprehensiune. nu mai lăsa loc ideii că diferite state constituiau părţi ale unei unităţi europene superioare. Pe de altă parte. Germanii sau englezii n-ar fi acceptat un asemenea plan de unitate.n... completă decît a multora dintre contemporani. în care cine nu devorează este devorat. în acest tip de unitate era loc pentru pluralitate credinţelor şi pentru un număr de state egale. Nicolae Cuzanul era.13 suspiciuni. o societate care îşi stabileşte standardele după Niccolo Machiavelli (14691527) şi deci acceptă implicit doctrina raţiunii de stat. cît şi în urma timpului său. perfect şi suficient sieşi. cel de stat era considerat suprem.e. era în avans în măsura în care formula o concepţie despre unitate mai deplină. societatea politică lua forma unei societas leonina. atît în avans. Dante însuşi implora unitatea şi imperiul ca o armă împotriva Franţei. astfel. Cu alte cuvinte. El a avut puterea intelectuală să reunească elementele cele mai bune ale tradiţiei medievale într-o perioadă în care ideea de unitate europeană era aşa de învăluită în argumentarea intereselor locale.). . el înţelegea concordantia. Nicolae Cuzanul nu încearcă să bazeze unitatea pe excludere/exclusivism. pentru el. derivată din concepţia acestuia. această concepţie despre stat. Literatura secolelor al XIV-lea şi al XV-lea este plină de asemenea interese care au blocat integrarea Europei. Probabil această nouă concepţie mergea spre ideea preluată de la Aristotel Stagiritul (384-322 î.. era în urma timpurilor sale în măsura în care interesele mărunte tindeau să se aşeza în faţa scenei. adică armonizarea elementelor disparate. În lumina acestor interese de stat. Prin unitate.

Creştinătatea era comunitatea credincioşilor de oriunde şi din orice timp. Biserica însăşi nu-şi putea permite să accepte o asemenea limitare a Creştinătăţii. În adevăratul sens al cuvîntului. incompatibile. derivau în Evul Mediu din două surse: ideea de comunitate creştină şi universalismul Imperiului Roman. o schimbare în viziunea politică devine evidentă şi cu efecte practice. aveau tendinţa de a confunda ambele surse cu propria lor dominaţie şi dominaţia lor o identificau cu Europa. noţiunea de unitate medievală a Europei a trecut în faţa aceleia de stat suveran. ci mai multe şi. Unii vorbeau de . Ea acoperă niveluri diferite de civilizaţie şi experienţă politică. adeseori. Drept rezultat al acestei situaţii a fost o anumită ambiguitate a ideii de unitate discutată de-a lungul Evului Mediu. Incompatibilitatea decurge din realitatea că oamenii n-au fost niciodată clari în privinţa unităţii pe care o doresc. Ei gîndeau că sînt moştenitorii Imperiului Roman universal şi.14 La sfîrşitul secolului al XV-lea şi începutul celui de al XVI-lea. Unitatea creştină şi unitatea Europei Ce înseamnă unitatea medievală a Europei? Un răspuns corect la această întrebare presupune observaţia că noţiunea însăşi de Ev Mediu este una artificală. trebuie să acceptăm că nu există numai o concepţie medievală asupra unităţii Europei. francilor brutali şi lipsiţi de subtilitate să aibă o noţiune de unitate de adîncimea filosofică a aceleia a lui Nicolae Cuzanul. un commonwealth. Nu putem cere. incapabil de analiză intelectuală de fineţe. indubitabil conturată sub Carol cel Mare. În cadrul acestei viziuni noi. nu putea fi redusă Creştinătatea la unităţi politice temporale. nu erau. spre exemplu. Nici pretenţia lor de a se indentifica cu Creştinătatea nu rezistă. de a identifica Europa cu Occidentul şi unitatea europeană cu unitatea creştină. în realitate. Ca urmare. popor primitiv. Astfel se explică respingerea de către intelectualii de marcă a încercării. Noţiunile despre o societate unită. Francii.

Balcanii şi Bizanţul. Acest sentiment de ostilitate. deşi prezent cu intermitenţă de-a lungul perioadei de referinţă. am pierdut. nu era o unitate a Europei. n-a fost aşa de cuprinzător cum adeseori se crede. ideea de unitate europeană a fost transferată la nivelul propagandei şi redusă la acest nivel. Aşa cum am văzut. De asemenea. Biserica. confundau unitatea religioasă cu aceea politică. identitatea Europei ca entitate distinctă s-a conturat pe timpul lui Carol cel Mare pe temeiul ostilităţii faţă de Imperiul Bizantin. Dacă . concepţie care cuprindea pe greci. Aceste tipuri de unitate nu se suprapun complet şi nu trebuie confundate. na încetat să gîndească despre sine ca fiind una. ci rezulta pînă în Evul Mediu tîrziu din limitarea intelectuală a aunor oameni. Nu era Europa şi nu era acceptată ca atare de francezi sau de englezi.15 unitatea creştină. pe care suntem înclinaţi să o idealizăm. este semnificativă concepţia despre Europa a Papei Pius al II-lea (1458-1464). modernii. Geoffrey Barraclough nu crede că această confuzie era conştientă. astfel. S-a scris mult despre unitatea medievală ca despre ceva ceea ce noi. nu trebuie să facem confuzie între imperiul occidental de la Carol cel Mare. Se mai adaugă faptul că era mai uşor să creiezi un sens al unităţii europene pe baza ostilităţii şi a opoziţiei decît pe baza beneficiilor pe care unitatea le-ar putea aduce. De asemenea. în Evul Mediu tîrziu. Totuşi.. în ciuda schismei pe care n-a renunţat niciodată s-o vindece şi. Creştinii n-au fost ţinuţi împreună de perceperea sensului intereselor comune. ci una creştină. una care însemna mai mult decît unitatea europeană şi nu însemna nicicum o unitate în sensul geografic al noţiunii. să-şi recupereze unitatea. în imposibilitate intelectuală de a atinge anumite înălţimi. confuzia a fost conştient alimentată. O cercetare a realităţii arată că unitatea. numai sub ameninţarea Islamului s-au unit creştinii şi numai cît a ţinut ameninţarea acestuia. Biserica a predicat în van frăţia creştinilor. la Friederick al II-lea şi Europa. spre exemplu. Alţii. Din această perioadă.

Biserica era într-adevăr o instituţie supranaţională. evident. locală. pe de o parte. Scopul demersului nu mai viza restaurarea unei unităţi ideale pierdute.16 vrem să descoperim contribuţia medievală la unitatea europeană. de concepţia creştină a commonwealth-ului. existau. În literatura naţională. depăşirea. După Renaştere şi Reformă. şcoli de drept distincte. Problema europeană în istoria modernă Istoria unităţii europene în timpurile moderne diferă de aceea din timpul Evului Mediu. Apoi. alături de ea. una incapabilă să ia formă politică. în Evul Mediu exista doar o unitate de civilizaţie. ar fi absurd să negăm caracterul european al civilizaţiei. acţiune corelată cu . Codul cavaleresc. şi. la nivelul teologiei şi al filosofiei. ca centre universitare. s-a constituit un limbaj şi o terminologie comună care. gînditorii porneau de la realitatea existenţei statelor naţionale. Aceste fapte ne arată că exista o viziune europeană comună în aceste regiuni. existau notabile difirenţe între Oxford şi Paris. nu ţinea seamă de graniţele naţionale. nu trebuie exagerate ca importanţă. În societatea feudală. a dezavantajelor unei societăţi în care fiecare stat suveran era propriul sau ultima ratio. viza. de fapt. se poate vorbi de apariţia sentimentului naţional. Una din acestea a constat în elaborarea unui cod internaţional de legi. una reprezentată de universalismul Romei. într-un fel sau altul. Gînditorii medievali porneau de la ideea restaurării unităţii existentă în Antichitate. Cu toate acestea. În secolul al XII-lea. cu apariţia lucrării Chanson de Roland (780). se gîndeşte şi se vorbeşte în aceiaşi termeni. Evul Mediu a creat elementele unei culturi comune. de asemenea. de la Atlantic în mlaştinile Pripetului. În filosofie. spre exemplu. Această viziune nu genera vreun sens al unităţii politice. pe de altă parte. Acest efort de gîndire a Europei unite a îmbrăcat multe forme. trebuie să luăm în considerare un plan secund situat sub sfera politică. spre exemplu.

Multe din ideile oamenilor care au ilustrat această mişcare – cei menţionaţi mai sus şi mulţi alţii – mergeau pînă la marginea fantasticului. zis Grotius (1583-1684). Percepţia în această formă nouă a nevoii integrării europene s-a realizat în secolul al XVII-lea. părintele arbitrajului internaţional. calitate pe care o dobîndeşte prin lucrarea sa din 1623 – Le Nouveau Cynée în care propune crearea unui consiliu permanent cu sediul la Veneţia. Lucrarea sa De jure belli ac pacis i-a adus supranumele de “Tatăl dreptului internaţional”.17 numelui lui Hugo de Groot.Penn) includeau Rusia în Europa. Mişcarea include: faimosul Mare Plan al lui Sully. Trăsătura comună a gîndirii tuturor constă în aspiraţia spre o ordine federală şi aceasta marchează clar distincţia faţă de modul medieval de a concepe unitatea . Unii (între ei şi W. sau încercarea de a opune segmentării timpului sensul unităţii europene. alunecînd în utopii şi depărţindu-se de politica practică. Şi ca o reacţie împotriva acestor războaie religioase ia naştere această mişcare de organizare a Europei. Unii îşi întemeiau ideile pe tradiţiile Cruciadelor. nume ca ale călugărului Emeric Curcé (1590-1648). Războaiele religioase nesfîrşite puneau în evidenţă tarele neunificării Europei.Penn şi Bellers. apt să reglementeze pacific conflictele dintre prinţii europeni. cel mai remarcabil gînditor a fost Gottfried Wilhelm von Leibniz (1646-1714). Între cei care ilustrează această mişcare modernă pentru Europa unită. alţii (ca Sully) o excludeau. Nevoia acută de instalare a păcii impulsionează această mişcare ce se prezintă astfel şi ca una pentru pace. englezii W. Altă formă de gîndire modernă a unităţii Europei a constat în încercarea de a revigora ideea de Europa care să însemne ceva mai mult decît multiplicitatea naţionalităţilor diverse. cei cu adevărat remarcabili se ridicau deasupra Europei şi gîndeau o ordine a întregii societăţi umane văzută de un Crucé ca un tot. de a reface unitatea timpului la nivelul acestui sens.

balanţa puterilor avea deja o istorie lungă. Acceptarea ideii echilibrului trebuie conectată cu viziunea epocii lui Isaac Newton (1642-1727) şi cu noţiunile teistex ale armoniei cosmice autoordonatoare. în contextul acelei perioade cînd Europa era considerată o republică a statelor independente. Astfel. creatoare şi conducătoare a lumii. Realizarea unităţii sub hegemonia vreunei puteri. împărat al francezilor între 1804 şi 1815). a republicii creştine.18 Europei. x . Pe cînd în Evul Mediu ideea de unitate politică a Europei era concepută doar sub dorma imperiului. însemna că unitatea europeană era văzută ca o unire şi o armonizare a intereselor acestora. Totuşi. Nu există o conexiune necesară între ideea balanţei puterilor şi aceea a integrării europene. Erau priviţi ca cei mai buni europeni oameni ca Wilhelm de Orania (1650-1702) care au combătut planurile de dominaţie ale unei singure puteri. Boemia şi altele) pentru a contrabalansa imperiul. era apreciată incompatibilă cu menţinerea calităţilor esenţiale ale societăţii europene. era de neconceput. Începuturile acestei istorii pot fi duse pînă la lupta pentru investitură. nu este de mirare că ideea balanţei puterilor a fost în mod obişnuit tratată ca singurul mijloc mecanic prin care integrarea Teism = concepţie filozofică – religioasă care admite existenţa lui Dumnezeu ca fiinţă supranaturală raţională. O asemenea unitate nu era de dorit şi adevărul afirmaţiei se verifică şi pe timpul lui Napoleon I (1769-1821). Ca element al politicii internaţionale. Problema practică era cum să fie unite aceste entităţi în ceea ce se numea un sistem general. cînd Papalitatea realiza legături cu mici state periferice (Danemarca. Răspunsul a fost dat de concepţia balanţei puterilor. secolul al XVII-lea o concepea sub forma republicii. curentă în timpul Iluminismului. sistemul balanţei puterilor se articulează ca unul endemic în relaţiile internaţionale. ca un concert al puterilor suverane. Totuşi încrederea în balanţa puterilor ca principiu a venit mai tîrziu. fie ea a Habsburgilor sau a Bourbonilor. Conceperea Europei ca o republică.

Balanţa puterilor. fiecare membru al familiei fiind responsabil.Rouseau deşi se pare că . Aix-la-Chapelle. necesară şi. Ca urmare.19 europeană ar putea fi realizată. interesele individuale ar fi trebuit să fie armonizate. ca unitate federală şi aceea de balanţă a puterilor. un grad de solidaritate suficient numai pentru menţinerea Europei într-o stare de agitaţie perpetuă fără a-i coagula unitatea. nu neapărat dăunătoare. Această împrejurare a dat naştere ideii că unica legătură posibilă. În viziunea lui Friederick cel Mare (1712-1786). Utrecht. ca principiu al federalizării mergeau mînă în mînă. un antidot – singurul – împotriva hegemoniei unui singure puteri.J. trebuia mai mult: o constituţie şi instituţii comune. Generaţii de-a rîndul au preluat ideea care mai persistă şi astăzi. între naţiunile componente ale Europei erau acelea dictate de balanţa puterilor şi această legătură putea fi menţinută doar prin mijloace diplomatice. n-a făcut decît să conserve o legătură socială imperfectă. independent. susţin ei. Chiar în secolul al XVIII-lea spirite mai elevate precum un Iohann Heinrich von Iustian a manifestat îndoieli faţă de veracitatea acestei afirmaţii. sănătatea corpului poolitic european depinde de echilibrul între marile puteri şi ruperea acestui echilibru ar perturba sănătatea acestui corp. noţiunea de unitate. în care Europa asigura o prezenţă în aşezarea propriilor interese.Robertson a caracterizat-o drept <<marele secret al vieţii politice moderne>>. Astfel. Ca urmare. evident. Un W. Europa era concepută ca o mare familie. Europa era asemănată cu un mare congres şi această percepţie s-a consolidat la marile congrese de pace de la Nymwegen. Singurul lucru care lipsea erau instituţiile prin care să se realizeze armonizarea. dar fiecare recunoscînd legăturile comune. Aceasta era viziunea lui J. Era clar că armonia autoreglatoare între puteri era aceea care conserva automat balanţa puterilor.

Dacă un om de stat încerca. Peste mai puţin de un secol. “Cine vorbeşte de Europa se înşeală”. a zdruncinat încrederea în balanţa puterilor. ocazional. Este clar că el nu vrea o Europă aruncată în anarhie. Ca urmare. Nimeni n-avea o idee clară despre felul în care o asemenea concepţie ar trebui formulată şi mai ales pusă în practică. de asemenea. Franţa ar rămîne fără o politică într-o Europă căzută în anarhie>>. Împărţirea Poloniei (în 1772). . că. S-a observat. ministrul de externe al lui Ludovic al XVI-lea după 1774. s-a spus. Contele Vergennes. se opunea anexării Renaniei la Franţa cu o argumentare caracteristică: <<Ţările Rinului sunt foarte tentante şi ar merita anexate Franţei. Urmărirea doar a intereselor teritoriale ale Franţei ar putea avea între urmările de nedorit tulburarea ordinii europene. sensul Europei ca unitate. să formuleze consideraţii mai largi. În 1777. de fapt. Între 1777 şi 1863. mai mult decît altele. dar prejudiciile implicate ar depăşi beneficiile. ca ceva mai mult decît o expresie geografică. poziţia va fi radical schimbată. va remarca tăios Bismarck în 1876. deşi marile congrese europene pretinseseră că servesc interesele comune ale Europei. dar motivele lui reale ţin de interesele Franţei. iar Franţa reprezintă o parte a accesteia. o făcea în sensul explicitării interesului propriei ţări. Cînd un diplomat englez îl prevenea pe Bismarck în privinţa faptului că îşi asumă riscul de a atrage dezaprobarea Europei.20 el s-a îndoit asupra faptului că un asemenea obiectiv era realizabil din punct de vedere practic. a fost evenimentul care. concluzia era că este necesară o nouă concepţie asupra unităţii europene. el a răspuns cu trufie: <<Cine este Europa?>>. cei care negociau reprezentau. interesele anumitor ţări. s-a prăbuşit. spre exemplu. Din argumentele lui Vergennes rezultă clar că el concepe Europa ca o unitate.

Drept rezultat al acestei tendinţe. În ultimă instanţă. creşterea naţionalismului pe valul Revoluţiei franceze. această modificare a locului Europei ne obligă s-o explicăm mergînd înapoi spre Marile descoperiri geografice care au deschis perspective globale. Deja la trecerea dintre secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Ordinea europeană conservată în Tratatul de la Viena din 1815 a durat pînă la Războiul Crimeii (1853-1856). în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Europa a devenit un simplu termen geografic. aşa cum în gîndirea comună valorile naţionale au dizlocat pe cele europene. În fapt. creşterea naţionalismului a fost contrabalansată de un conservatorism în care sensul unităţii europene era puternic. ca o problemă mondială. pe teren politic. Olanda. filosofia idealistă a alimentat credinţa în primatul naţiunii şi în statul – naţiune ca forma cea mai înaltă de unitate.21 Două motive fundamentale explică această schimbare. bătrînul Mirabeau arăta că sar putea să nu fie pace în Europa fără pace în America. istoricul Heeren . Mai întîi. Europa a pierdut treptat locul său unic în lume. aşa cum Spania şi Portugalia o făcuseră mai înainte. Evident. mai puţin. Cu triumful ideii că naţiunea este forma cea mai valoroasă. progresiv. În 1809. Încă pe timpul Războiului de 7 ani (1756-1763). nu trebuie exagerată viteza schimbării. Această creştere a naţionalismului nu s-a produs dintr-o dată. Din această perspectivă. Al doilea motiv al acestei schimbări radicale este acela că. problema europeană a început tot mai mult să fie văzută ca o parte a ordinii internaţionale. Au trecut mulţi ani pînă cînd Lunea Nouă a putut contribui la reorganizarea echilibrului celei vechi. Anglia şi Franţa se concentrau tot mai mult asupra teritoriilor de peste mări. Europa înseamnă.

Cel puţin. Înainte de această evoluţie spre Liga Naţiunilor. Cu mult înainte. mi-am pierdut patria şi am schimbat-o cu lumea”. ci de cel mondial.22 prezicea că viitorii istorici nu se vor mai ocupa numai cu sistemul limitat de state europene. patrioţi germani ca Herder (1744-1803) şi Iustus Möser (1720-1794) au respins această concepţie asupra ordinii europene. mai ales în Germania. nu era suficientă opoziţia faţă de această unitate impusă. regimurile revoluţionare napoleoniene provocaseră o reacţie. hegemonia şi imperialismul unei singure puteri stîrneau repulsie. Cînd Schiller (1759-1805) proclama că: “Eu scriu ca cetăţean al lumii care nu este supus vreunui prinţ. Una din axiomele acestei ordini fusese că interesul Europei cere păstrarea unei Germanii fără unitate. Totuşi. distrugerea acestei ordini slabe a venit bine unora. În cele din urmă. Acest cosmopolitism era o versiune laică a spiritului ecumenic al creştinismului timpuriu. Şi creştinismul timpuriu şi cosmopolitismul militau împotriva concepţiei de unitate europeană. el se pronunţa împotriva spiritului strîmt european ca şi împotriva spiritului naţional în schimbul asocierii întregii umanităţi. în parte. cosmopolitismul şi-a găsit expresia în mişcarea care a dus la formarea Ligii Naţiunilor: o organizaţie mondială în care Europa nu era recunoscută ca o unitate distinctă. această atitudine reflecta cosmopolitismul secolului al XVIII-lea. problema integrării europene a fost din nou adusă pe scena politică de evenimente ca Revoluţia franceză şi războaiele napoleoniene. însă. trebuia propusă o concepţie de . Bineînţeles. Iniţial. Din nou. Mai ales aceste evenimente au sfărîmat structura europeană aşa cum fusese stabilită prin Tratatul de la Westfalia (1648). Ideea de unitate europeană impusă de Napoleon a lezat sensibilităţile patriotice în Europa.

ei au considerat că bolile Europei (iacobinism. nobilul francez Joseph de Maistre (1753-1821) a fost personalitatea cea mai remarcabilă. Cert este că reacţia împotriva Imperiului lui Napoleon a pus la ordinea zilei problema unităţii europene în condiţiile persistenţei cosmopolitismului secolului al XVIII-lea. n-a contat prea mult pentru minţile înfierbîntate ale romanticilor. în viziunea lui. Fiecare parte componentă a fostului Imperiu napoleonian a produs idei de unitate europeană potrivite propriilor interese.) erau rezultatul pierderii acestei unităţi. invocînd unitatea existentă în Evul Mediu. Catolicismul a oferit un principiu unităţii Europei care a înlocuit calculul rece de interese. Căderea Imperiului napoleonian era întrucîtva asemănătoare cu aceea creată de prăbuşirea Imperiului lui Friederick al II-lea Hohenstaufen la 1250. Pentru conservatorii europeni. distinctă de strigătul simplu şi lipsit de speranţă după paradisul pierdut al unităţii medievale. Revoluţia franceză a distrus Europa pe care el o ştia.23 unitate acceptabilă. Această concepţie negativă şi reacţionară asupra integrării europene era slăbiciunea sistemului lui Metternich. romanticii au fost aceia care au dat un nou impuls concepţiei despre integrare. Atît liberalii cît şi conservatorii au sesizat lipsurile concepţiei lui Metternich. Unitatea europeană. Doar unirea acestei viziuni cu catolicismul reactivat politic a constituit o forţă politică efectivă. Pentru Metternich. În această privinţă. Nimic din această concepţie nu producea o voinţă reală de realizare efectivă a unităţii Europei. hegemonia napoleoniană etc. Ideea lui era că Europa nu se va putea uni dacă nu este unită religios. conservatorii au înţeles că trebuie dat concepţiei asupra integrării Europei ceva pozitiv dacă oamenii vor să lupte şi să facă sacrificii pentru a realiza unitatea Europei. Că această unitate era mai mult o ficţiune. că civilizaţia europeană fusese creată de Biserică în Evul Mediu şi . era cel mai bine reprezentată de solidaritatea curţilor şi a guvernelor.

Rusia a probat ataşamentul la interesele Europei atunci cînd ţarul l-a trimis pe generalul Suvorov să lupte împotriva iacobinismului. ajutînd astfel la evitarea căderii Europei în anarhie.24 otrăvuri introduse în Europa din afară. o unitate catolică. Marele avantaj al acestui fel de a argumenta constă în aceea că predica unirea împotriva a ceva. în viziunea conservatorilor de talia lui Metternich. ca sedii ale democraţiei şi ale liberalismului şi a celor mai multe rele potrivnice Europei. Creştinism sau Europa (1826) sintetiza argumentele epocii. Includerea Rusiei ortodoxe ar distruge baza însăşi a unităţii Europei. remarcîndu-se în Italia şi Elveţia (1799). conservatorii europeni priveau Rusia ca parte esenţială a Europei mai ales că ţarul Nicolae I suprimase revoluţia din Ungaria. nici ortodoxia n-ar trebui acceptate ca adevărat creştinism. este o comunitate de credinţă. împotriva Angliei şi a Americii. nici protestantismul. Din punctul de vedere al celui mai reprezentativ romantic german. Pe de altă parte. în primul rînd din America (democraţia şi iacobinismul) erau principalul pericol pentru Europa şi ele i-au distrus unitatea. împotriva Rusiei. . Europa însemna o unitate creştină şi aceasta era. în primul rînd. Şi înainte de 1848 şi după. Poziţia Rusiei în acest sistem de gîndire este complexă şi interesantă. De aceea. că ar trebui inclusă Rusia în Europa o dată ce. Dacă Europa este ceva. după 1815. Ţarul Alexandru I recunoscuse sistemul european din care Rusia făcea parte. sînt <<ateiste>>. Frontul catolic susţinea că Rusia ar trebui exclusă pe temeiuri religioase. Titlul faimoasei cărţi a lui Novalis. Ţarul fiind astfel obligat să-l apere. simplul echilibru nu sînt de natură să blocheze declinul deoarece n-au nimic moral în ele. lipsa credinţei va distruge Europa. Simpla balanţă a puterilor.

această claritate nu s-a realizat niciodată. întreverea între ţarul Alexandru I şi Napoleon (iunie-iulie 1807) arată intenţia Rusiei de a distruge Europa şi a o împărţi în interes propriu. decît să găseşti un obiectiv pan-european la care toţi pot adera. viziunea catolică se întîlneşte cu aceea a naţionalismului liberal. era folosit un argument puternic: nu numai că Rusia aparţine Europei. După ei. peste părerile antagoniste despre unitatea Europei. în această privinţă.şi a încerca să o organizezi într-o unitate. . trei puncte sunt clare: 1. una îndreptată împotriva unei puteri pretinse anti-europene. a contribuit la intensificarea discuţiilor despre <<pericolul galben>>). mai tîrziu. luînd Europa aşa cum este .Problema unităţii europene era dependentă de formarea unei idei clare în privinţa constituirii Europei. înaintea unităţii acceptabile a Europei. Alţii – ca naţionaliştii din Germania şi Italia care nu-i realizaseră unitatea – nu vor fi de acord că o asemenea Europă ar fi conservată. 3. Împotriva acestei opinii. a <<pericolului galben>>. Liberalii şi. a democraţiei (considerată în secolul al XIX-lea ca antiteză a tradiţiilor şi a valorilor europene). cum obişnuiau ei să spună) ca fiind <<asiatică>> şi pretindeau că Rusia este străină principiilor societăţii europene şi trebuie exlusă din Europa. 2.un fel de accident al evoluţiei istoriei . Că. Era mai uşor să formulezi o noţiune negativă. era mai greu să se lase uniţi pentru ceva. împotriva a orice. exclusivistă a unităţii europene. dar era zidul/obstacolul necesar în faţa hoardelor asiatice (mai ales împăratul Germaniei. Oamenii puteau fi mai uşor uniţi împotriva iacobinismului. În sfîrşit.25 Existau însă şi alte voci care arătau că la Tilsit. Wilhelm al II-lea. În mod curios. era esenţial să fie stabilită o ordine justă. nu era suficient. împotriva Angliei şi a Rusiei. Acesta era <<călcîiul lui Ahile>> a mişcării pentru integrarea Europei. Apelul la menţinerea status-quo-ului era profitabilă beneficiarilor acestuia. marxiştii atăcau autocraţia moscovită (sau despotismul. Este limpede că.

se ajunsese să se creadă că naţionalismul era leacul bun la toate. a devenit credinţă de masă detorită combinaţiei cu avansul democraţiei. fie ar aduce-o automat.26 Trebuie spus că antagonisme existau şi înlăutrul Europei. ele erau realităţi şi prezenţa lor este remarcabilă în 1914 şi. că o armonie naturală se va instala între naţiuni şi această armonie ar putea. În contextul acestui imperialism. pînă în 1919. Într-o epocă de naţionalism avansat. ne dăm seama ca aceste aşteptări erau naive. capătă relevanţă întrebarea: era Anglia o putere europeană. sau legăturile ei erau orientate în afara Europei şi care din aceste legături/cau Europa şi cu Imperiul) erau mai puternice? Se ştie că şi Franţa şi-a alcătuit un imperiu în Africa de Nord şi în Asia de Sud-Est. Cavour şi alţii. era în eclipsă. aşa cum erau cele ale lui Dante cu secole în urmă. Astăzi. concepţia fiecărei ţări despre unitate şi a propriei căi de a o realiza era puternic colorată de prejudecăţi naţionale. era vorba de puterea extraordinară a naţionalismului care. fie diminua instantaneu nevoia de unitate a Europei. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea. după aceea. Al doilea motiv pentru eclipsarea ideii de unitate naţională rezidă în imperialismul secolului al XIX-lea şi mai ales al ultimului sfert al acestui veac. Concepţia despre unitatea Europei a lui Giuseppe Mazzini (1805-1872) erau antifranceze. spiritul european chemat în avanscenă împotriva hegemoniei lui Napoleon. Există două raţiuni ale acestei alunecări a spiritului european pe un plan secund. sub Bismarck. Totuşi. vor fi automat îndepărtate toate cauzele de conflict. Şi iar: care legături ale Franţei erau mai puternice? Cele cu Europa sau cele . că dacă fiecare naţiune se va bucura de dreptul la autodeterminare şi-şi va dobîndi frontierele ei naţionale. Mai întîi. Destul de rar apăreau personalităţi care să se ridice deasupra consideraţiilor naţionale şi să vadă Europa din punctul de vedere al Europei şi nu al colţului Europei unde s-a întimplat să locuiască el.

în faţa unei lumi în care marile puteri sunt în competiţie. rezultată din numărul restrîns al celor interesaţi în realizarea unităţii Europei. Europa părea a fi pe punctul de a se desface. în cel mai larg sens. Anglia şi Germania. cu statut de mare putere.o expresie mult folosită la sfîrşitul secolului al XIX-lea – părea să lucreze împotriva unităţii Europei. acolo şi nu în Europa. ca Europa să între în scenă. Ne aflăm. De fapt. În această lume.27 cu imperiul întins pe mai multe continente? În ultima parte o secolului al XIX-lea Rusia era. <<Logica istoriei>> . pentru Anglia putea fi mai important ceea ce se întîmplă în Egipt decît în Europa. Statele Unite şi Japonia veneau spre primul plan al scenei politice tot cu statut de mare putere. aşadar. Ei erau . Regina Victoria era împărăteasa Indiei. esenţa celor două războaie mondiale. la acest nivel. de asemenea. erau europeni care ar fi preferat fie şi unificarea sub hegemonie germană decît decăderea Europei lipsită de unitate. Anglia şi Franţa intrau în coliziune la Fashoda (1898). Încercările Hohenzolernilor şi ale lui Hitler de a impune unitatea Europei au eşuat. Austro-Ungaria şi încă vreo cîteva state mici cu interese nesemnificative în afara Europei erau realmente interesante de unitatea Europei. Eşecul se explică prin aceea că nu era în interesul unor puteri mondiale ca Anglia. numai Germania. poziţia Europei devenea dependenţă de ideea unirii ei sub hegemonia unei mari puteri europene. Pe măsură cu ţările Europei erau tot mai mult implicate în politica colonială. De aici rezultă. Tocmai această situaţie. începute în Europa. Şi în cazul Rusiei întrebarea de mai sus are relevanţă. Ca urmare. unită. la Agadir (1911). Mai ales <<peste mări>> era devărata scenă politică a lumii. apărea multora suspectă. preocupată de expansiunea ei în Asia. Se mai explică prin faptul că Europa însăşi nu era pregătită să accepte această formă de integrare şi unificare. Este adevărat. că. America şi Rusia.

Numele propriu Quisling. Urmărirea intereselor naţionale. xx . Totuşi. ura şi gelozia naţională. această tradiţie opera împotriva lui Wilhelm al II-lea şi a lui Hitler. Salvarea a venit oarecum din afară: de la Statele Unite. Nu toţi au fost simpli oportunişti. Această atitudine se alătura tradiţiei europene care operase şi împotriva lui Filip al II-lea şi împotriva lui Ludovic al XVIlea. mulţi au ştiut exact de ce colaborează. de la Rusia de dincoace de Urali. ura care a alimentat Polonia să se alinieze cu Hitler împotriva Cehoslovaciei în anii 1938-1939. Rămîne un fapt însă: Europa era prea slabă şi prea divizată pentru a se salva. colaboraţionist norvegian cu Germania lui Hitler a ajuns să desemneze o categorie. ei – cei care au colaborat cu puterile Axei – erau o minoritate. inclusiv cei ai regimului Pétain de la Vichy. Majoritatea europenilor erau ostili unirii Europei sub hegemonia unei mari puteri. de la dominioanele britanice. colaboraţioniştii.28 “Quisling”xx. spre exemplu. au blocat orice acţiune vizînd realizarea unităţii. acum. Să amintim.

Cărei tendinţe din gîndirea europeană aparţine crearea Ligii Naţiunilor? .29 Întrebări 1.Care este diferenţă între unitatea concepută în Evul Mediu şi aceea a Europei Moderne? 5.Demonstraţi împrejurarea care a făcut din unitatea Europei medievale un ideal. 4.Daţi un exemplu din care să reiasă că Europa a arătat mai bine tendinţa de a se uni împotriva cuiva.De cînd vorbim de unitatea Europei? 2. 3.

acceptarea domniei legii. În mic. dar corul simbolizează cel mai bine unitatea în diversitate a Europei. Există cîteva elemente ale centrului oraşului european care sunt deopotrivă unice şi simbolice. aptă să treacă peste diferite de partid. Am vrea să insistăm nu asupra prezenţei bisericii ca simbol al credinţei de bază şi comune. Fiecare din acestea pot fi socotite secrete ale vitalităţii europene în măsura în care semnifică: împărtăşirea aceloraşi valori spirituale. Am vrea să atragem atenţia asupra originalităţii centrului civic al oraşului de tip european. Se înţelege că Europa a proiectat în lume multe din modelele ei. cu măririle şi decăderile ei. posibilitatea exprimării deschise a opiniilor. respectul tacit al tuturor cetăţenilor pentru instituţiile publice. cafeneaua şi piaţa. peste ambiţii şi doctrine. Muzica ce se aude din biserică arată structura esenţială. Astfel. Din biserică drept punct de referinţă al centrului civic al oraşului european. voinţa de a exista şi vocaţia/funcţia Europei în lume. unice şi simbolice sunt biserica. exprimă respectul pentru educaţie şi observarea unei diviziuni a muncii. se poate porni la o . SECRETELE VITALITĂŢII EUROPEI Între factorii vitalităţii Europei putem lua în considerare: vitalitatea intrinsecă. Fiecare din aceşti factori va fi discutat amplu în orele de seminar. avem exprimată o vitalitate a cărei esenţă este ordinea în libertate. în centrul oraşului. primăria. şcoala. (Fiecare din elementele de mai sus va fi detaliat la seminarii). Fiecare element al slujbei are semnificaţia lui. o ordine rezultînd din echilibrarea temeiurilor. polifonică şi dialectică a Europei.30 II.

Trei teologi (Jacques Maritain. Neîndoielnic. dar cu un efect mai amplu decît construcţiile bisericeşti ale sec. unele ţin de puterea bisericii europene. copii mai mult sau mai puţin reuşite ale bazilicilor medievale europene. în Europa. printre <<zgîrie nori>>. În Consiliul Mondial al Bisericilor sunt reprezentanţi deopotrivă protestanţii. ele încorporează descoperirile erei tehnologice deşi servesc scopuri vechi tradiţionale. Mai multe semne arată că biserica tinde să-şi revigoreze rolul de forţă în istorie şi impulsurile pleacă din Europa.. Printre faptele care contrazic pe sceptici. a individului. mişcarea ecumenică împrospătează/revigorează viaţa bisericii ca forţă în istorie. avînd semnificaţia schimbării cursului istoriei ultimului mileniu şi o întoarcere la sursele comune de inspiraţie. al XIXlea. Există şi un semn exterior semnificativ: în S. Începută în Europa. Toate elementele mişcării ecumenice arată că această generaţie (a anilor ’60) este martora fenomenului reuniunii creştinilor. o revigorează intelectual. anglicanii şi ortodoxii. mişcarea ecumenică este simptomul renaşterii spirituale înlăuntrul bisericilor.31 întreagă construcţie filosofică asupra persoanei.U. bisericile se construiesc din sticlă şi beton armat şi sunt decorate de cei mai moderni pictori. Există semne de revitalizarea bisericii în Europa. Mişcarea generală spre ecumenism este relevantă în sine.A. Paul Tillich şi Karl Bart) influenţează vizibil prezenţa bisericii europene în a doua jumătate a secolului al XX-lea. se construiesc biserici în stil gotic. a bisericii acesteia în lume. care are deopotrivă autonomie şi obligaţii faţă de comunitate. .

o utilizare mai adecvată. criticile sunt justificate. Totuşi Primăria continuă să fie simbolul comunităţii locale. ci vizează consolidarea autonomiei locale. S-a crezut că era tehnologică în care planificarea amplă este la ordinea zilei va lovi mortal acest simbol. într-o anumită măsură. orientarea U. Tot în anii ’60. simbolul persistă şi mediul european conservă viaţa civică a comunităţii locale. tendinţa consolidării puterii locale este evidentă. Cîteva structuri instituţionale sunt relevante în sine: Consiliul Comunelor Europei şi Uniunea Oraşelor şi a Puterilor Locale. cu preocuparea pe termen lung de a produce gînditori competenţi. prin ea. Acestea au fost realizate după al doilea război mondial şi nu constituie atentate împotriva puterii centrale. S-a reproşat şcolii de tip european că este depăşită şi că nu răspunde adecvat cerinţelor prezentului. apreciază mai corect pedagogia disciplinei şi chiar pedagogia autoritară. Alt semn de vitalitate ţine de echilibrarea între autorităţile/puterile centrale şi cele locale. acum ei. că este prea tradiţională şi prea conservatoare şi. . raţională a resurselor naţionale cu implicarea autorităţilor locale. spre a lua în considerare utilitatea studiilor generale este de natură să consolideze părerera despre postura Europei de model pentru un sistem de educaţie echilibrat şi eficient. Aceasta înseamnă că americanii se uită tot spre Europa atunci cînd caută soluţii pentru o mai bună echilibrare între preocuparea imediată pentru a forma savanţi şi tehnicieni. Este adevărat că preocupări sistematice se îndreaptă spre reorganizarea industriei de o manieră care să asigure descentralizarea producţiei şi.32 Un alt semn de vitalitate vine din soliditatea educaţiei de tip european. Chiar într-o ţară intens centralizată ca Franţa. americanii. Totuşi mediul american începe să redescopere virtuţile culturii nespecializate şi bunătatea studiilor umaniste.S.R. Cu toate acestea. Tendinţa centralizării este firesc prezentă şi în Europa.S.

presa şi cafeneaua. financiare. tipice spaţiului european. spre exemplu. Aceste elemente permit formularea judecăţilor critice – o premiză a înnoirii şi progresului. aceea a lui Einstein (1879-1955) formula relativităţii (E = mc2 = energia = masa x viteza luminii la pătrat) şi s-a spus: E (Europa) = masa ei mică de promotoriu al Asiei multiplicată . Prezenţa şi prosperitatea presei în mediul european. s-a recurs la cea mai vestită ecuaţie a sec. Europa rămîne puţin semnificativă. Ingenios. de forme filosofice de gîndire şi mînaţi de dorul unei aventuri intelectuale care a dat naştere ştiinţei şi tehnologiei. Locuitorii Europei provocaţi de-a lungul secolelor de controverse religioase şi doctrinare. Cultura este aceea care conferă Europei ipostaza de Europa care a făcut lumea. constituie semne ale unei culturi deopotrivă moderne şi cu rădăcini adînci în viaţa socială. de aceea ei vorbesc acum de Uniunea [abia comercială] Europeană. al XX-lea. presă rezultată din cafeneaua cu rolul ei în timp. Aşadar. Fără cultura ei. au fost în stare să asigure înflorirea artelor şi a instituţiilor şi crearea unei puteri economice fără precedent. adică în sensul a ceea ce omul face cu natura.E. de asemenea. Aceasta-i Europa care a făcut lumea. un element de vitalitate. Astfel se explică de ce analiştii Uniunii Europene văd corect faptul că Europa va fi efectiv unită atunci cînd Unitatea/una în diversitate va fi realizată pe planul culturii. un promontoriu al Asiei cu relativ puţine resurse materiale şi mai puţin populată decît China şi India. uniunea pe aceste planuri – comerciale. pune în evidenţă. secretul vitalităţii europene rezidă în cultură în cel mai larg sens al cuvîntului. fiind una incompletă. planurile menţionate mai sus fiind trepte spre adevărata U.33 Prosperitatea pieţii ca element de vitalitate în Europa este admirabil pusă în evidenţă de formarea Pieţii Comune. vamal etc.

rolul Europei este incontestabil în această privinţă. Configuraţia Europei a impus elitelor nevoia luării în considerare a nevoilor locuitorilor şi acest comportament a fost de natură să-şi întîrzie uneori manifestarea deplină a rolului şi funcţiei Europei. Aceasta nu este o probă.U. Este adevărat că în Europa. configuraţia reliefului se deosebeşte de aceea a S. Adevăratul scop al tehnologiei. Aceasta este prima explozie tehnică care a dăunat mai mult speciei umane decît explozia nucleară de la Hiroşima şi Nagasaki. aceea bazată pe cărbune şi declanşată în Europa. educaţionale şi spirituale. nevoit să muncească ore nesfîrşite pe zi în condiţii deplorabile din punct de vedere igienic şi moral. a călătoriilor aeriene. Prima revoluţie industrială. riscuri sociale. un întreg segment al populaţiei a devenit supus maşinii. morale. la “era albă” şi curată a electricităţii.S. care a înfricoşat secolul. a fabricilor luminoase cu pereţi de sticlă şi plasate în mijlocul unui mediu voit bogat în vegetaţie. Europa a dezvoltat tehnologiile cu ajutorul ştiinţei şi apoi le-a umanizat prin legislaţii sociale adevărate. a creat suburbiile întunecate în jurul marilor oraşe. are efecte complexe.34 de cultura ei bogată la pătrat. dar a creat şi proletaristul. Gînditorii europeni de marcă au formulat pentru prima dată problema esenţială a . Într-adevăr.S. aceasta explică şi trezirea oarecum tîrzie a conştiinţei claselor conducătoare. Muncitorul era văzut de Marx – şi pe drept . Pentru prima dată în mediul european s-a articulat conştiinţa riscurilor implicate de folosirea tehnologiei.A. a fost admirabil servit în mediul european. cu ale lor nesfârşite cîmpii slab populate care au opus puţine obstacole dezvoltării civilizaţiei tehnologice. ci un mod de a ilustra forţa şi vitalitatea Europei. Ar fi greşit totuşi să se facă un fel de apologie a Europei.<<un apendice viu al maşinii moarte>>. şi a U. pe de o parte.R. a provocat trecerea de la “epoca/era neagră” a cărbunelui. acela al eliberării omului de munca brută.

Totuşi semnele concrete ale Evului Mediu (ruinele romane. Un remarcabil secret al vitalităţii Europei rezidă într-un anumit echilibru uman între disciplina colectivă şi libertatea individuală. Şi tot gînditorii europeni contribuie efectiv. Aşadar. Despre America se spune adeseori că nu are Evul Mediu. este controversată aprecierea că spaţiul rusesc a cunoscut Renaşterea şi Reforma. americanii sunt relativ uşor luaţi de curentele de suprafaţă. Asia şi lumea arabă tradiţia este foarte puternică şi înnoirea loveşte ca o furtună. catedralele. pentru Africa. monumentele clasice etc. Europa este gata să reia expansiunea în lume a civilizaţiei şi idealurilor sale. Momentele consacrate celor căzuţi în ambele războaie mondiale. una din problemele de bază ale epocii noastre. lipsiţi de balastrul tradiţiei. ca urmare. între continuitate şi inovaţie. datorită experienţei îndelungate. între greutatea tradiţiei şi impulsul spre aventură. la soluţionarea acestei probleme.35 echilibrului necesar între tradiţie şi înnoire. există în Europa elemente ale vitalităţii şi voinţa de a pune aceste elemente la dispoziţia umanităţii. în mai mare măsură decît la americani. Evul nostru Mediu este şi al lor. Şi ca urmare a lipsei experienţei Renaşterii şi Reformei. . este gata să se opună ameninţărilor absurde ale istoriei asupra spiritului uman. De asemenea. Este adevărat că mulţi sunt plecaţi din Europa şi. rezidă în capacitatea de a păstra sensul identităţii în vîrtejul schimbării. omul spaţiului rusesc este mai puţin pregătit să-şi asume aventura individuală şi este mai uşor dominat de puterea colectivului. indiferent de tabăra în care au luptat. printre noi. concretizează relevant opoziţia faţă de absurditatea istoriei şi impulsionează reevaluarea conceptului de naţiune şi a relaţiei lui cu creştinătatea.) se găsesc. Acest secret concretizat în trăsăturile de mai sus distinge Europa de alte spaţii.

Primul război mondial a fost purtat în numele acestui principiu şi tratatele din 1919-1920 l-au încorporat ca atare. Un acord se profilează între aceste concepţii sub presiunea lumii care are nevoie de vocaţia universală a Europei pentru a se elibera de foame. declanşarea luptei pentru libertate a coloniilor care au cunoscut pe seama lor efectele violenţelor naţionalismului. Aceasta implică o scurtă analiză a raportului între decolonizare şi unirea Europei. Bentham şi Fichte. discipolii lui Rousseau. urmaţi de Herder. Europa a început să se unească în cei 15 ani după un război în care marile puteri şi-au pierdut imperiile coloniale. este solicitată “capacitatea globală” a continentului. o federaţie. una care să rezulte din unirea naţiunilor Europei. au denunţat expansiunea colonială ca un păcat mortal al unei părţi a Europei deoarece va agrava divizarea acesteia în naţiuni rivale. ele preconizează pe rînd: o alianţă între state. al XVIII-lea. au făcut din ideea dreptului popoarelor la autodeterminare una cu circulaţie mondială.36 Note asupra viitorului Europei Există trei şcoli de gîndire în privinţa unirii Europei. la rîndul lor. Încă de la sfîrşitul sec. Pe de o parte. . Este incontestabil că presupusa necesitate a spaţiilor coloniale (viitorul spaţiu vital pretins de Hitler) a avut un rol considerabil în declanşarea celor două războaie mondiale. de asemenea. teamă şi ură. Mai întîi. două serii de reacţii opuse. Decît că aceste războaie au declanşat. S-a făcut afirmaţia potrivit căreia legăturile şi efectele colaterale ale celor două fenomene rezultă din evoluţia dialectică a naţionalismului. a însemnat. o totală integrare. Impulsul dinspre lume vine într-un moment cînd situaţia Europei este determinată de trei factori importanţi.

Ele au formulat aceste deziderate în numele unora dintre cele mai preţuite valori europene: a libertăţii. a amplificării tendinţelor spre unificare şi a prosperităţii. Expansiunea colonială a statelor rivale – oricît de criminală ar considera-o unii – a avut indubitabil între efectele ei trezirea popoarelor din părţile neprivilegiate ale lumii. Pe aici. În acest fel. aduse de două ori pe marginea proporţiei de mania naţionalismului. Această coincidenţă constituie un reper al analizei relaţiei Europei cu lumea. ale elitelor conducătoare create de ele în ţările colonizate (cazul Indiei este relevant în speţă). Contrariul este demonstrat nu numai prin amplificarea tendinţelor spre unitate. Rînd pe rînd. că bogăţia Europei se datorează exploatării coloniilor. o veritabilă coincidenţă a decolonizării. Aceste popoare au ajuns să simtă că modul lor tradiţional de viaţă a ajuns să le sufoce. Mai există şi alt aspect al problemei şi aceasta ţine de corelaţia dintre decolonizare şi prosperitate. decolonizarea ar fi trebuit să însemne moartea economiei europene. ale propriului interes înţeles mai .37 Pe de altă parte. au susţinut. au fost forţate să judece din nou realităţile. aceleaşi războaie au reamintit europenilor că a venit vremea să pună sub control propriul şovinism şi aceasta a provocat reluarea discuţiilor asupra planurilor de uniune a Europei. Nu-i mai puţin adevărat că au cerut dreptul la suveranitate şi în numele cîteva din nebuniile noastre contagioase precum naţionalismul. aceste puteri coloniale au renunţat la imperii sub presiuni multiplei ale opiniei publice create pe baza propriilor lor principii. au ajuns să aspire la avantajele civilizaţiei europene şi la solicitarea suveranităţii pentru ele însele. naţiunile coloniale ale Europei (metropolele). naţionalişti sau marxişti. ci şi prin prosperitatea fără precedent a continentului. Dacă ei ar fi avut dreptate. de-a lungul unei jumătăţi de secol. a valorii individului şi a egalităţii naţiunilor şi raselor. Istoria a probat eroarea celor care. Aşadar.

din cînd în cînd. Şi aceasta deoarece Europa nu numai că a făcut lumea descoperindu-i suprafaţa. Cu toate acestea. Ele au pierdut o lume şi au recîştigat Europa. şcoli şi plantaţii. birouri. preocupaţi să salveze suflete sau să exploateze mine. au răspîndit teorii umanitare pe care ei înşişi nu le-au aplicat totdeauna riguros. Concomitent şi din aceleaşi raţiuni. au eliberat popoare întregi obişnuite de secole să trăiască sub cea mai crudă opresiune autohtonă. mai ales. procesul este imens . ziare şi parlamente. puterile coloniale au acceptat ceea ce refuzaseră de peste şase secole şi jumătate: că trebuie să se unească.U. de la faliment. au arestat pe cei care îndrăzneau să citeze principiile umanitare împotriva lor şi. s-au angajat în comerţul cu sclavi. al XVI-lea au construit peste tot în lume bănci. civilizat.A. în acelaşi timp. începînd din sec. pînă la spiritul de aventură. este singura care a reuşit să devină exportabilă/transferabilă şi asimilabilă peste originile ei rasiale. Motivele au fost foarte diverse (de la misionarismul creştin. dîndu-i prima civilizaţie universală. ci. de asemenea. în numele acestor motive. politice şi religioase. Cel de-al doilea factor cu influenţă asupra situaţiei Europei este. europenii au cucerit. oraşe şi industrii. Sensul priorativ imprimat astăzi este nedrept. paradoxal: retragerea politică a Europei coincide cu adoptarea accelerată a civilizaţiei europene de către naţiunile sărace/neprivilegiate. Toate aceste fenomene descrise mai sus constituie conţinutul a aceea ce numim colonialism. au deschis spitale. adăugându-se cele comerciale şi politice. au prădat şi evanghelizat.38 adecvat şi cu puţin impuls din partea S. Mijloacele prin care şi-a asigurat expansiunea după Reformă (odată cu ea) nau fost toate creştine. Cucerind prin forţă sau primiţi ca zei – precum Cortez în Mexic -. europenii. care le-a salvat. Această civilizaţie este responsabilă – pe drept sau pe nedrept – de tot atîtea beneficii cît şi de răutăţi.

Idealurile sunt folosite acum împotriva europenilor şi împotriva . au fost explicate sistematic dimensiunile istorice ale acestei lumi şi arheologii dezgroapă multe probe ale tradiţiilor uitate de popoarele colonizate însele. să fie britanică. Exemplul Indiei poate fi considerat relevant în speţă. au stăpînit lumea lor. această perspectivă corectă ar putea arăta că beneficiile depăşesc trăsăturile negative. a fost desfiinţat sistemul castelor vechi de peste 3. Acum. Acelaşi fenomen se întîmplă în alte colonii din Asia (Cambodgea. în fapt. adică occidentală. Ce se va întîmpla cu <<europenizarea>> după retragerea europenilor cunoscută sub numele de “decolonizare” este greu de spus. unde limba franceză se învaţă de masa populaţiunii după eliberarea înainte de care era învăţată doar de elită) şi în cele din Africa. Este vorba. una adoptată inclusiv de aceia care dispreţuiesc/resping Occidentul.39 şi cuprinde deopotrivă iubire umanitară şi eroică. Au continuat proliferarea partidelor politice şi dezvoltarea industriei. Mai mult decît atît. În esenţă. administraţiile coloniale au plecat deoarece liderii locali au adoptat idealurile europene. mai mult decît pe timpul stăpînirii britanice. India liberă vrea. mai mult decît armatele şi misiunile europene.000 de ani şi pe care englezii îl lăsaseră intact. au distrus sau au schimbat. În genere. de o tendinţă spre progres aşa cum este conceput în occident. a început să fie adoptat controlul naşterilor. crimă şi lăcomie. A fost o aventură încă neaşezată în perspectiva potrivită. chiar dacă un Arnold Toynbee ne-ar contrazice. trimiţînd la Alexandru cel Mare şi la împăraţii Chinei care. N-a mai existat o civilizaţie răspîndită precum cea europeană. de asemenea. Există semne care arată tendinţa continuării expansiunii culturii europene în coloniile curînd eliberate. retragerea englezilor n-a însemnat respingerea sustemului de guvernământ avînd ca model pe cel englez. lumea este mai bine cunoscută ca spaţiu şi aceasta datorită mai ales europenilor.

40 practicilor lor care adeseori au fost imorale. Trebuie remarcat faptul că asemenea observaţii. dimpotrivă. Trebuie admis că versiuni simplificate ale civilizaţiei occidentale au ajutat efectiv la exportarea produselor noastre. ca întindere. care influenţează situaţia Europei aflată sub presiunea externă pentru a se uni. Uzbekistan. că aceşti noi veniţi – cu trimitere specială spre sovietici . nefericite şi pentru europeni şi pentru naţiunile emergente (acum trezite la viaţă). după un timp.R. Rusia şi-a adăugat cele trei Ţări Baltice.A.S. Lumea acceptă maşinile şi unele lozinci ale noastre europene şi tinde să respingă fundamentele religioase. Pentru români. probabil. Probabil ele sunt mai valoroase decît credem noi. dar au avantajul de a nu putea fi acuzaţi de “necolonialism”. Kirchizia. filosofice şi culturale. apoi. ultima. paralel cu procesul decolonizării. că. Datorită acestei lipse de plan.au mai puţină consideraţie pentru culturile autohtone. Georgia. şi enumera coloniile de religie musulmană din Asia: Azerbaidjan. ţine de faptul că idealurile şi practicile europene au fost răspîndite nesistematic. se fac în plin război rece. Iată de ce aceste idealuri nu se retrag odată cu decolonizarea. x . civilizaţia europeană a devenit transferabilă şi asimilabilă cu preţul unei disocieri periculoase între produsele europene de tot felul şi valorile europene fundamentale. şi U. în complexul nostru de obiceiuri şi echilibre umane. se desfăşura şi pe terenul lumii în proces de decolonizare. Această realitate procură avantaje americanilor şi mai ales ruşilor cînd vor să modernizeze (adică să occidentalizeze) coloniile eliberatex. Tadykisstan. Mai întîi. fie la nivel material. Cel de-al treilea factor. Nu trecea neobservat faptul că Lenin în 1916 (Imperialismul. două serii de consecinţe nefericite au rezultat. Turkmenistan. făcut şi sub impulsul comunismului. iar Stalin i-a adăugat “republicile surori” (“democraţiile populare”). pe lîngă producerea ştiinţei şi a ideologiei. Armenia. ultimul stadiu al capitalismului) remarcase că Rusia este a doua putere colonială a lumii. fundamente care.S. nu se cade să fie uitată componenta de limbă română a Imperiului sovietic – Basarabia. Rusia bolşevică rămîne singura putere colonială a lumii şi. dar mai ales pe baza propriilor principii.U. Aceşti noi veniţi aduc idei mult mai simple despre progres naţiunilor emergente. ne-a ajutat să-i integrăm (pe cei colonizaţi). receptarea lor se intensifică. perioadă în care o veritabilă cursă între S. valabile în ele însele. sau la cel social şi moral. că. Kazakhstan.

să blameze Europa pentru toate relele rezultate din această imitare. liberalismul a la Hayek. utilitarismul la Bentham (Ieremy – 1748-1832. puţin cunoscători ai ţărilor în care au ajuns. pasiunea pentru lucrurile stranii. dar nu învăţă întotdeauna cea ce este mai valoros. Dr. junist şi filosof englez). celor care le clamează împotriva europenilor le-ar putea fi puse nenumărate întrebări: dece le-aţi preluat şi le-aţi imitat? Dece n-aţi preluat virtuţile europenilor. în naţiunile emergente. pretenţiile exclusiviste în religie. Ca urmare. care a ridicat nivelul urii rasiale abia ascunsă. ar putea alcătui o listă impresionantă? De ce ne reproşaţi ateismul şi materialismul şi. naţionalismul agresiv. Desigur. fanatismul ideologic. în loc să ne cereţi misionari. Decolonizarea a coincis cu unirea Europei occidentale – o promisiune de prosperitate fără precedent. profesor indian la Oxford. cultul cinismului şi filistinismul cultural neînfrînat. multiplicarea dorinţelor.Raghavan Iyer. preamărirea puterii militare şi politice. Europa şi europenii au o vină şi aceasta constă în faptul că au fost trimişi în colonii oameni mai puţin reprezentativi şi mai puţin conştienţi de valorile Europei. ar trebui alcătuită o politică a civilizaţiei una care să asigure întîlnirea comandamentelor secolului cu responsabilităţile civilizatoare ale . el înscria: credinţa excesivă în progresul material. a demonstrat cum ideile europene au fost deformate. În lista “relelor” percepute ca venind dinspre cultura europeană. Ele. ca. Lista viciilor europene şi mai ales a manifestărilor începînd cu era industrială este impresionantă. colectivismul militant şi socialismul mesianic. preluate greşit. consumul la scară colosală. virtuţi care. au imitat tot aceea ce Occidentul a trimis. ne cereţi ajutoare materiale? Totuşi. deopotrivă. birocraţia copleşitoare. Lumea învaţă de la europeni.41 Naţiunile emergente acuză Europa şi modul dezordonat în care şi-a propagat valorile. ateismul arogant. mai întîi. apoi.

. de la Georges Sorel (1847-1922) la J. în vest. Matematic. Încă din secolul al XVIII-lea ne urmăreşte minţile această credinţă/teamă. într-adevăr. ce şi-a dobîndi o libertate de curînd. Există în Europa un curent defetist.. datorită tradiţiei discontinui. cade o cortină”x şi. abia vom şti. Întrebarea este dacă are Europe resurse morale şi materiale pentru aşi asigura continuarea expansiunii. dar mare. cu formula semnificativă “Dincolo de Vistula.. în răsărit. 1889). Altă ţară tînără este America. Rusia. Merită amintită doar cîteva din argumentele sale.. Abatele Pradt. 1905). x .P Sartre (n. Europa Mică (Uniunea Europeană de astăzi) numără 330 milioane de locuitori şi dacă se adaugă cei Un posibil izvor de inspiraţie pentru formula “cortina de fier”. şi America. în 1823. În ajunul Revoluţiei franceze Baronul Melchior Grimm (1723-1807). Denis de Rougemont respinge afirmaţia că “Europa se găseşte între două mari puteri” şi o caracterizează drept o platitudine. atît de folosită de-a lungul războiului rece. Era în anii ’60. Acest curent pare să fi convins liderii şi masele în ţările europene că Europa este o sărmană creatură strivită între doi coloşi. ceea ce am fost”. încă barbară. binenţeles.. Alexis de Tocqueville (1805-1859). critic german de limbă franceză. Viitorul lumii este între aceste două mari lumi”. În 1847. Vechea Europă va trebui să ia în considerare această tinereţe. Rusia. mergînd de la Oswald Spengler (18801936). Sainte-Beuve (1804-1869) rezuma opinia istoricului Adolphe Thiers (1797-1877): “Au mai rămas doar două naţiuni. Seria profetizării căderii Europei între cei doi coloşi continuă cu Jean de Muller. el ajunge la concluzia că.42 Europei în lume. decît că nu pare a fi probată de fapte. Platitudinea poate fi discutată din perspectiva unei Europe unite. Napoleon I.. şi noi. scria Ecaterinei a II-a (ţarina Rusiei între 1762 şi 1796): “Două imperii vor împărţi lumea. la Arnold Toynbee (n. popoarele aşezate între ele.

care vorbesc încă despre declinul Occidentului şi care văd în Rusia comunistă purtătoarea noilor valori care ar putea contribui la atragerea lumii spre ideal. foarte mult simplificat. opinează autorul. Cele două superputeri totalizau doar 400 de milioane. sunt discutabile. Premizele pot fi fructificate numai dacă există conştiinţa vocaţiei în lume la liderii europeni. .R. şi U. ci la nivelul conştiinţei cetăţenilor.A. Aspiraţia Europei la postura de prima putere a lumii se justifică.A. artişti etc. incontestabil mai bună decît a S. Desigur. iar marxismul s-a născut în vestul Europei. rezultă un total de 425 de milioane. economice şi culturale.43 95 de milioane aflători în cele şapte state din sfera sovietică de influenţă. Importantă pentru noi este pledoaria pentru unitatea Europei. – 52. De asemenea.S. cei mai buni muncitori. Totuşi autorul recurge la structura comparativă a premianţilor Nobel (1901-1961): Rusia şi democraţiile populare – 9.U. Evident. alte ţări – 8. se găsesc încă în Europa. Europa Occidentală – 147. dar acelaşi Denis de Rougemont observă că ideologia comunistă este jumătate rusească. Cealaltă jumătate înseamnă maxism aplicat. Nu se vedea ce ar putea fi 30 de ani mai tîrziu. cei mai buni filosofi. Sovieticii nu fac decît “să întoarcă propriile noastre valori împotriva noastră” sub forma materialismului dialectic. Nu avem date pentru o asemenea comparaţie la nivelul anului 2001.U. există şi voci sceptice.S.. S. Care coloşi? Care giganţi? Adaugă la aceasta calitatea populaţiei. aceste aprecieri calitative pot prezenta şi vulnerabilităţi. trebuie luate în considerare forţa şi puterea altor culturi şi civilizaţii competitoare pentru primul loc în lume. Unită – se demonstra atunci – Europa poate arăta “capacitatea ei glogală” şi se poate pune în evidenţă nu numai statistic. Această “capacitate globală” are premize reale: demografice.

Vocaţia Europei trebuie să se manifeste prin unirea ei şi prin eradicarea urmărilor crimelor care se reproşează Europei şi care s-au datorat naţionalismului. proporţiile importurilor şi exporturilor Europei raportate la veniturile interne ale ţărilor componente arată că lumea este vitală pentru Europa în mai mare măsură decît pentru S. S-a ajuns astfel la o adaptare.A. şi U. între agresivitatea critică şi imaginaţia poetică în ştiinţe.S.44 Din perspectiva anilor ’60. Să stimuleze în primul rînd schimbările internaţionale pe care le-a intensificat hotărîtor după Marile Descoperiri Geografice. s-au vocile separate. Naţiunile emergente ahtiate după tehnologie ar putea învăţa din această experienţă deoarece tehnologia le poate distruge nu numai tradiţiile valoroase. planificării. În ţările occidentale. s-a acumulat o experienţă în această privinţă datorită socialismului. între ştiinţă şi umanioare/ studii clasice.R. Vocaţia Europei poate fi exprimată mai ales prin trei verbe: a anima/stimula. se dovedeşte că Europa rămîne încă centrul oricărui sistem de schimburi internaţionale. rasismului şi. Mai pot învăţa de la europeni echilibrul între autoritate şi libertate. Statistic. uneori înceată şi dureroasă. spre exemplu. între x Acum. şi combinaţiile armonice în arte. vocaţia Europei de a stimula schimburile este şi mai relevantă. a balansa. naţiunile emergente se întorc spre valorile Europei pentru a se abilita pentru dialog (unele cu altele şi cu lumea). ghidării profesionale etc. sindicatelor. încă se mai resimt urmările celui de-al dodilea război mondial. Vocaţia balansării poate fi admirabil pusă în evidenţă de nevoia echilibrului între lucrurile create de oameni: între tehnologie şi tradiţie. Din punct de vedere cultural.S. liberalismului. într-o oarecare măsură. ci şi echilibrul psihic. . colonialismuluix . în anii ’60.U. la nevoile reale ale oamenilor. între tonurile pure. marxismului. a federaliza. era greu să se vadă alt succesor decît Europa care “să preia torţa civilizaţiei”.

45 inovaţie şi continuitate în viaţa civică. Europa a secretat virusul naţionalismului şi l-a împrăştiat în lume. Europa are o vocaţie de îndeplinit. fie de clasă. prin cele două războaie mondiale. Vocaţia federalizării este şi o obligaţie pentru Europa: este un fel de vaccin împotriva naţionalismului preluat de naţiunile emergente şi amplificat împotriva propriilor interese. un antidot împotriva totalitarismelor unde ajung aceste exagerări naţionaliste. pe marginea prăpastiei. făcîndu-se pe sine unită în diversitate. un naţionalism care a adus-o de două ori. între pasiunea pentru aventură. Federalismul este/poate fi un antidot împotriva naţionalismului şi şovinismului bazate fie pe rasă. Ulysses poate fi considerat. din această perspectivă. are de făcut/refăcut lumea. un european. . între diversitate şi unitate în organizarea politică. şi experienţa acumulată în meditaţia asupra acţiunii şi îndrăznelii. Există şi vocaţia federalizării. fără a gîndi la consecinţe.

Care elemente de istoria Europei fac plauzibilă afirmaţia mai veche că Europa se găseşte între doi coloşi? .Dacă punem Europa în ecuaţia: E = mc2.Este şcoala o prezenţă semnificativă în centrul civic al oraşului de tip european? 2.Este echilibrul între continuitate şi inovaţie un secret al vitalităţii europene? 4. care este elementul care dă greutate Europei peste dimensiunile geografice şi demografice? 3.Ce se întîmplă cu valorile europene în spaţiile decolonizate? 5.46 Întrebări 1.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful