CONSTANTIN NOICA Cuvînt împreună .

_ despre rostirea românească

«

X.

Coperta de Petre Hagiu

CONSTANTIN NOICA

Cuvînt împreună despre rostirea românească

1987

Editura Eminescu
BUCUREŞTI, PIAŢA SCÎNTEII 1

.

*

Rostirea filosofică românească

h

\

.

în cîte o limbă istorică. Cu istoria noastră. Am vroit să pătrundem în „uitarea" românească. de fiecare dată. dar trebuie făcut cu adevărat bun. noi dăm acea „iscusită oglindă a minţii omeneşti". dar cu rostirea. Cum altfel am putea da folosinţă vie cuvintelor ? Dar dacă în orice cuvînt există o parte de uitare.CUVÎNT ÎNAINTE Numai în cuvintele limbii tale se întîmplă să-ţi aminteşti de lucruri pe care nu le-ai învăţat niciodată. Este însă acesta un lucru bun ? Nu ar trebui ca uni­ versalul să fie universal ? Gultura ştiinţifică spune că nu e un lucru bun : trebuie să vorbim toţi o singură limbă. Ar merita să facem astfel încît să ne înfăţişăm. Iar acesta e actul de cultură : să înveţi noutatea ca şi cum s-ar ivi din tine. La rîndul ei.vor chema limbile naturale să spună ce drept de viaţă mai au. la judecata istoriei. cu limba noastră. Cultura umanistă spune că este totuşi un lucru bun : uni­ versalul trebuie să se întrupeze. în care gînăul de totdeauna şi omul de pretutindeni să-şi vadă chipul. Şi o putem face în ter­ meni proprii. cum spunea despre scris Miron Costin. Cu limba noastră. poate nu încă . uneori de netălmăcit în alte limbi. cu creaţia noas­ tră de cultură. Ce stă sub ea poate fi bun. cultura indiană spune că lipsa 7 . l-am putea avea. Căci orice cuvînt este o uitare şi în aproape oricare s-au îngropat înţelesuri de care nu mai ştii. atunci cînd năzuinţele de unificare ale oamenilor şi cerinţele de uniformizare ale lumii maşinilor . trebuie răs-bunat. este totuşi vorba de uitarea noastră şi ea devine propria-ne amintire. nu am avut întot­ deauna răsunetul cîtorva popoare mari.

de unitate nu e un lucru bun : că trebuie să ne topim gîndul şi fiinţa în Marele Tot, ca o statuie de sare cufundată în apă. Dar cultura europeană, în linii mari, spune că este un lucru bun : că statuile trebuie să rămînă statui, persoana umană, persoană, şi cuvîntul propriu, cuvînt. Nu cunoaştem zbucium mai frumos, în cugetul omului contemporan, decît acesta. De vreme ce zbucium este, să-Z sporim cu partea noastră românească. Dacă graiul nostru spune într-adevăr lucruri ce nu s-au rostit întot­ deauna în alte limbi şi care le-ar putea îndemna pe acestea să se mlădieze după cuvîntul nostru, atunci, în măsura în care există un rest românesc în cele ale gîndului, sîntem datori lumii cu acest rest. Dar ne sîntem datori nouă, ca purtători ai limbii acesteia şi lucrători în ea. Pînă ce va veni ceasul de ju­ decată al limbilor, în care e despicată lumea, noi gîndim şi creăm în cuvintele noastre, încă. Pentru noi ele sînt vii, chiar dacă s-au îngropat în uitare. Din această uitare — ce adesea e o uitare de sine, în măsura în care vorbirea omului este şi fiinţa lui —, noi le putem scoate, pe toate cele care ne par grăitoare : pe unele spre a ne desfăta numai, ca într-un muzeu (cine ar mai vpune astăzi „cu smerită mîndrie", cînd mîndrie a încetat să însemne în­ ţelepciune ?), pe altele, spre a ne reîmprospăta şi spori gîndul, 'din neaşteptatele, uneori uimitoarele lor adîncirni de înţeles. Cugetarea filosofică nu pare a fi avut şi a avea nevoie de limbaj simbolic sau cod; cu alte cuvinte, foloseşte nu limbajul, ci limba. Filosofia se întemeiază cel mai bine cu termeni ce au o tensiune în ei, în timp ce limbajele şi co­ durile se desfăşoară în siguranţa şi destinderea sensurilor univoce. Iar cugetarea filosofică se bucură, cum spunea Hegel, cînd întîlneşte în limbi cuvinte nu numai cu semni­ ficaţii deosebite, dar şi opuse. Despre această bucurie, încă nu pe deplin încercată de cultura noastră vie, vrea să vorbească lucrarea de faţă. Ea s-a născut din bucuria de-a vedea în prepoziţia „întru" unul din cele mai sugestive cuvinte-cheie pentru înte­ meierea filosofică, şi a trecut peste cuvinte ca „sinea", „rostire" şi atîtea altele, peste unele cuvinte ale lui Eminescu, ale lui Varlaam, ale cîtorva dieci, sau ale păs­ torilor şi mocăncuţelor din Ardeal (care spun troaş, de la Traian, troian, troiănaş), ca printr-o interminabilă sârbă-

8

toare a gîndului. Dacă la început aceste cuvinte vor apărea cu adevărat ca statui într-un muzeu, gîndul cărţii sau nă­ dejdea ei ascunsă este ca unele dintre ele să nu rămână simple statui, dar nici să se topească în universalul cultu­ rii, ci să treacă pe nesimţite, din muzeul lor, în inimi şi cugete. Ce e de făcut, la drept vorbind, cu asemenea cuvinte, nu ştim : un Eminescu al gîndirii româneşti n-a apărut încă. Dar atîta vreme cît se vorbesc limbile popoarelor şi nu ale maşinilor, sîntem datori să credem că s-ar putea ivi unul. »* AUTORUL
1968

I ŞINELE ŞI SINEA

Tu eşti o noapte, eu sînt o stea, iubita mea !
EMINESCU Replici

"In lumea limbilor se întîlnesc perechi cu destin ales. In limba greacă au existat Logos şi Eros. Despre Animus şi Anima, din limba latină, s-a scris pînă şi în zilele noastre, iar în general despre spirit şi suflet, cu neînţelegerea sau alteori armonia lor, ştiu să spună cîte ceva mai toate limbile europene. La rîndul lor limbile Orientului îndepăr­ tat par a rosti gînduri adînci despre un principiu masculin şi unul feminin. Dar limba română păstrează pentru ea o pereche deosebită, şinele şi sinea, care este poate mai grăitoare, în unele privinţe, decît altele. Logos şi Eros sînt prea abstracte şi indiferente unul faţă de «altul. Animus şi anima spun prea mult în uman şi prea puţin despre lume. Un principiu masculin şi cel feminin au, ca principii, ceva absolut şi de dincolo de lume. In schimb, şinele şi sinea se ivesc din nemijlocitul lumii şi exprimă, în adînc, cununia omului cu lucrurile. Cum a apărut perechea aceasta în limba română ? Dar ea se alcătuieşte încă, sub ochii noştri. Reflexiunea filoso­ fică, de dată recentă aici la noi, este cea care pune înainte subiectul acesta, şinele, iar spiritul limbii îi întovărăşeşte o făptură de mult zămislită în sînulei, dar care aştepta să fie trezită la viaţă : sinea. într-adevăr şinele, aşa substantivat, nu este un ter-, men obişnuit al limbii nefilosofice. Cu o excepţie, dicţio­ narele noastre, chiar cele recente, nu-l dau defel drept o vocabulă de sine stătătoare a limbii. Dicţionarul limbii române moderne (1958), ca şi voi. IV din Dicţionarul limbii române literare contemporane spun doar că sine, ca pro-

11

nume reflexiv, derivă din latină (în felul lui mine, tine) şi că reprezintă o formă accentuată de acuzativ, persoana a 3-a, pentru toate genurile şi numerele, el dînd : 1) cu „pe" complementul direct reflexiv, „pe sine" ; şi 2) cu prepoziţii, un atribut ori complement. Nici măcar despre prestigiosul „în sine", ca în lucrul în sine kantian ori în atîtea alte folosinţe speculative, nu ni se vorbeşte. Dicţionarul lui Tiktin este ceva mai generos, ba chiar indică existenţa formei substantivate a sinelui, dar 0 face poate — filosofic — în chip impropriu. îl traduce deopo­ trivă cu das Selbst şi das Ich (din exemplul : „sufletul, partea cea mai aleasă a sinelui său"), autorizînd astfel confundarea sinelui cu eul, cînd tocmai deosebirea dintre ele va face preţul vocabulei celei noi. Altminteri, Tiktin scoate bine în relief sensurile variate ale pronumelui „sine" : 1) ca echivalent al germanului sich, în expresii ca : pe sine, la sine, cu sine, întru sine, de la sine, dintru sine (adică propriu, independent^ de sine stătător ; 2) ca echivalent al lui selbst : sine-mi, sine-ţi, sine-ne ; 3) în expresii ca : din sine, fără sine, îmi vin în sine. Dar încă de la folosinţele pronominale se poate uneori surprinde tendinţa sinelui de a se substantiva. în forme ca „a ieşi din sine", „a-şi veni în şine", sau mai ales în „fără sine" ( = ca scos din fire), citate de Candrea, nu poţi tăgădui că este vorba mai mult decît de un pronume ; că pronumele a devenit el însuşi nume. Iar lucrul se vede şi mai lămurit în zecile de fişe inedite, făcute probabil de Sextil Puşcariu în vederea articolului despre „sine" (la care Dicţionarul Academiei n-a ajuns încă *), unde substan­ tivul sine figurează ca atare în exemple c a : „partea stăpînitoare a sinelui tău", „în sineşul său cel mai adînc", „patimile sineşului său", poate şi în acel îndemn : „să por­ neşti în pădure fără sine şi prin sat fără ruşine" (Şez. VII, 107, după indicaţia din fişe). La fel, sine este substantiv în formele vechi însoţite de posesiv, ca : sine-mi, sine-ţi, sine-ne, sine-vă. Totuşi, şinele ca atare nu se desprindea încă desluşit în limba noastră, pînă la ivirea reflexiunii filosofice culte. In unele din exemplele de mai sus, el poate fi confundat şi mai departe cu eul („partea stăpînitoare a sinelui său"),
* In 1969 (n.a.).

12

după cum alteori ar părea că nu însemna decît sinea („în . sineşul său cel mai adînc"). însă tocmai delimitarea de eu va defini în propriu şinele şi tocmai opoziţia faţă de sinea, iar apoi întovărăşirea cu ea, îi va arăta destinul lui deose­ bit faţă de : dos Selbst, le soi, the seif, echivalentele lui în . alte limbi. Şinele şi eul într-adevăr, şinele nu este eul şi conştiinţa de sine nu e conştiinţa de mine. Şinele reprezintă desprinderea de eu, sau mai degrabă prinderea acestuia în ceva mai vast. într-un sens, şinele înseamnă tocmai că „eu nu sînt eu", că sînt altceva, iar de aici poate începe filosofarea. Mi­ rarea care generează cunoaşterea ştiinţifică este : „asta nu e asta", aşadar lucrul, fenomenul, procesul acesta e alt­ ceva, după chipul legii lui. în schimb, mirarea care gene­ rează filosof ia este că tu nu eşti tu, că există în noi ceva mai adînc decît noi înşine. Nu cine eşti interesează, ci care-ţi este şinele. Căci şi­ nele tău e mai vast decît tine şi adevărul tău devine, într-un sens, dezminţirea ta. Iar şinele, care a rupt cercul eului, este întotdeauna susceptibil de lărgire, ca fiind ori­ zontul mişcător în care te adevereşti în adînc. întîi, şinele poate fi înţeles în pasivitatea eului, ca o conştiinţă mai adîncă a acestuia : ca familia lui spirituală, clasa, poporul, cultura, ceasul lui istoric. Este şinele ce stă sub semnul necesităţii şi care adesea nu ştie de „sine". în al doilea rînd, şinele poate ţine de alegerea eului, ca expresie activă a lui. Este ordinul în care te-ai încadrat, idealul tău, conştiinţa ta etică mai adîncă — liberta­ tea ta. în al treilea rînd, şinele poate fi expresia lucidităţii eului, şi atunci el ţine de libertatea care şi-a aflat necesi­ tatea. Ai devenit conştient de relaţiile de producţie în care eşti prins, spune marxismul. îţi deţii legea, s-a spus. In toate aceste trei modalităţi, cum' se iveşte în istoria omului, şinele rie însoţeşte dintru început, în măsura în care omul este dintru început fiinţă comunitară. A fost totemul, în culturile primitive. A fost divinul, în cele reli­ gioase. Iar pentru gîndirea indiană, a fost tot ce înseamnă

13

fie că este a lumii din jurul tău. el contrazice şinele. şinele politic îţi pune înainte pe „noi". înseamnă : treci de la eu la sine.. Eul rămîne mut cînd îşi descoperă şinele său mai adînc. în atîtea forme de dragoste şi dăruire. el este deopotrivă activ în cele profane. Criticul german Fr. tehnica acestei treceri. fie că e a legii mo­ rale din tine. reprezintă izbitor. tirania concretă exercitată de şinele elementar. La rîndul său. „Şi tu eşti asta". tipică. în şinele care vine tocmai să-i aducă integrarea .ceea ce spun dicţionarele — şi în vorbirea noastră' 14 . ca eul să ţină la­ olaltă cu şinele. De aceea şinele. noi cei de mîine"). care în schimb nu-1 contrazice pe el. sau el însuşi apare ca noi („noi cei de ieri. Şi tu eşti piatră. dar . El îşi simte dezintegrarea. faţă de care eul îşi simte puţinătatea. Restul rămîne ca şi pe loc. Iar tot zbuciu­ mul omului este. vorba ce apare încă de la Pindar şi triumfă la Goethe. Gundolf ex­ plică pe Goethe. tocmai prin dezbaterea dintre das Ich şi das Selbst. Dacă şinele a fost dintru început activ în culturile magice şi cele religioase. în timp ce practica omului şi creaţia lui sînt expresia libertăţii sine­ lui superior. El apare limpede — indepen­ dent de. pe plan formal. arbore. Dar nu numai la Goethe operează o asemenea polaritate.viaţă sau realitate. Eul ar voi să poată spune : eu sînt cel ce_sînt . poate. Eros-ul. Educaţia nu pare să reprezinte altceva decît. şi tăria de o clipă. Căci întreaga cultură a omului ar putea fi înţeleasă ca ridicarea eului la sine. Şinele etic îţi aduce conştiinţa ta mai bună. dar trebuie să spună : eii sînt ceea ce este o dată cu mine. în monografia sa asupră-i. asupra individului. „Cunoaşte-te pe tine însuţi" înseamnă : recunoaşte-te în şinele tău. în devenirea întru deve­ nire a firii şi a vieţii de rînd. „Deyino ceea ce eşti". la origine. ca termen. cu omul. care vine din adîncul firii şi se revarsă. Tot-ce se mişcă în lumea omului se mişcă de la eu la sine. spune gîndirea in­ diană. iar umanismul a fost o altă moda­ litate. Brahma. cel al speciei. de vreme ce îl face cu putinţă. iar pendularea înăuntrul ei poate însemna deopotrivă soluţia şi disoluţia individualului în universal. a ei. nu poate lipsi în nici o limbă care s-a ridicat pînă la treapta gîndirii filosofice.

luată ca termen. Numai că aici. totul rămîne de spus din per­ spectiva gîndirii filosofice. dar şi prometeismul practicii. în eul propriu. invariabil . în faţa afirmării semeţe a sinelui. şinele se poate înălţa pe sine pînă la absolut. divin). limba noastră şi-ar fi spus: „Nu este bine ca şinele să fie singur . Unele dicţionare nici nu o dau ca un cuvînt deosebit.cultă. ci „sinea". întîi. Chiar ieşite din absolut. cum sînt cel etic)(tcel politic. ca sine conştient. pe vremea cînd nu era conştient că nu e decît sine.. şinele rămîne singur. este sortit s-o înfrunte. Două lucruri sînt de opus dicţionarelor. nu poate fi adevărat că sinea figurează doar în expresii. iar Dicţionarul limbii române moderne abia o pomeneşte. De aci excesul idealismului moral. şinele are surprin­ derea să nu rămînă singur. ca la sine. ca termen propriu limbii noastre. în el este poate amintirea absolutului pe care îl întruchipa cîndva (totem. deci. Nici sinea. are un orizont de gîndire specific. totuşi — deşi intimă limbii noastre — nu are titluri bine recunoscute în paginile dicţionarelor. Din adîncul ei a scos atunci sinea şi i-a dat-o drept pereche. în gînd". în limba română se întîmplă altfel. Este ca şi cum. pe care el. Uşurinţa de a o folosi ca substantiv (şi încă fie- 15 . Nimic nu vine să-1 ţină în cumpănă. demiurgia creaţiei. sub el. unele forme de sine. în timp ce Dicţionarul limbii române literare contemporane 1 dă : „s. rămas singur.f. în propria conştiinţă. Dar de rîndul acesta nu mai e vorba. __ Căci. decît poate vastitatea lumii. pot încă năzurmai sus decît le este mă­ sura. delirul ideolo­ giilor politice neştiinţifice. numai în expresii : în sinea mea. de echivalentul românesc al unui ter­ men din alte limbi şi de înregistrarea. să-i facem un ajutor potrivit pentru el". în limba română. în alte limbi. Dar în limba noastră măsura este dintru început dată : şinele stă în cumpănă cu sinea. cel practic sau cel creator. Ca şi cu şinele. Sinea şi şinele Cînd se desprinde de „eu". a unor vi­ ziuni filosofice constituite.

Al doilea. Cînd şinele cunoscător al omului a găsit atomul în sinea materiei. Iar de aci preţul ei filosofic. iar şinele solicită sta­ tornic sinea să i se dăruie. Lucrul în sine. aceasta s-a retras şi mai mult în particulele ei. în sinea ei mai adîncă. altceva chiar decît natura intimă a realităţilor. Ea poate fi şi fără de om. în schimb. poate fi oricît de vie. Sinea reprezintă deci un substantiv pe care gîndirea vine să-1 scoată din parti­ cularitatea locuţiunii. ca exprimînd inti­ mitatea ultimă a oricărui lucru din sînul firii. în sinea unei mese. sinea nu e doar în uman . sau în sinea unei maşini nu poţi căuta. e de necunoscut. este vie. La fel cum cauţi să pătrunzi în sinea unui om şi te întrebi ce poate fi în ea. Tot ce este îşi are sinea lui. fie cea a lucrurilor —. Fiecare cucerire a" omului este asupra şinei — fie cea proprie. Dar acestea reprezintă şinele lărgit al omului. chiar dacă sînt de cunoscut. ceas al istoriei. la rîndul ei. se poate la fel de bine spune : „Care îi e sinea ?". relaţii de producţie). ca o natură naturans. sinea însă este ceea ce se dez­ văluie. de fiecare dată. spre deosebire de sine. în înţelesul lui Kant. Natura intimă. ea poate denumi ceva întru totul dincolo de uman. a unor făpturi sau a unor lucruri. te poţi cufunda în sinea unei limbi şi a unor lumi trecute. rămîn abstracte . Şi totuşi. Nu poţi spune „şinele" unui lucru material. cel puţin la singular) este la fel de evidentă ca şi la termenul sine. Sinea e altceva şi decît esenţa. Şinele eliberat de eu putea fi oricît de impersonal (comu­ nitate. în schimb. vei spune „sinea" lui. Numai în sinea celor făcute de om. ca o na­ tură naturată totuşi . sau : „Ce e în sinea unuia nu este într-a altuia". Aceasta însă se trage îndărăt. pe cînd sinea este ceea ce se dă ne­ încetat. sinea. „lucrul în sinea lui" nu e totuna cu „lucrul în sine". ea rămîne dată. pe cînd sinea e în con­ centrare. dar şi ce este soarele sau ce e un atom în sinea lui. şi te întrebi nu numai ce este un arbore ori un fir de păr în sinea lui. se concentrează în ea însăşi.xionabil. Esenţa sau conceptul. Căci şinele este în expansiune. Dacă se spune „sinea omului". chiar dincolo de om şi creaţiile societăţii. 16 . dar el nu rămînea mai puţin matrice pentru persoana umană.

iar cîteva versuri din Replicile închipuite de Eminescu între poet şi iubita lui se potrivesc surprinzător de bine perechii acesteia vaste. Căci aşa cum. Nu simpla metaforă e un asalt împotriva cerului. Există o noapte încărcată de viaţă şi în lucruri. să spună : Eu sînt un haos. în lumea omului. Dacă lumină . O nouă trăsătură a şinei îţi apare cu acest vers. după cum e în sinea omului. tu o lumină. Mai bine încă decît poetul. lucrurile* şi-au alcătuit parcă ele. Te poţi gîndi o clipă la acel „eu cu lumina mea sporesc a lumii taină" al lui Blaga. respectiv sinea. ea este ceea ce se lasă luminat. tot astfel sinea este precumpănitor noc­ turnă şi germinativă. ca fiind solidar cu firea -şi cu noap­ tea ei germinativă. sinea proprie. şinele poate spune şinei : Tu eşti o noapte. cum spunea Blaga. dacă aventura cunoaşterii ştiinţifice din veacul nostru n-ar fi mai lămu­ ritoare încă. din cer şi de pe pămînt. Ca şi noaptea.Demiurgul lui Platon putea face lumea după modelul esenţelor inteligibile . deşi nocturnă. după ce s-au făcut. Dar. Căci şinele. cu bogăţia lui încă nedesluşită. ca expresie a conştiinţei umane adîncite. reluîndu-şi gîndul.străpunge întunericul nopţii. pe care o alcă­ tuiesc şinele şi sinea.şinei . . dar există statornic un rest germinativ. ea nu poate în schimb stăpîni şi desluşi dintr-o dată haosul. sinea e străină de obscurantism. şi tot cu o vorbă eminesciană : să citească în „încifrarea" ei. ea se retrage şi se învăluie mai departe. la rîndul lor. Dar. poate face ca iu­ bita sa. în care e prezentă şi esenţa. care sînt „mumele". nici cultura numai. sau altfel. De aceea poetul. ci şinele este cel care încearcă să cucerească sinea de pretutindeni. Cu fiecare răspuns s-au ridicat noi întrebări z 17. Pe măsură ce sinea este dezvăluită. principiul feminin trimite dincolo de om. vine să proiecteze lumină în întunericul. eu sînt o stea. Acum noaptea şinei a devenit un haos. undeva se păs­ trează şi amintirea mumelor. lumea lui Goethe se putea face după naturile acelea intime.

De aceea cînd poetul spune : * Eu sînt un cuget.v pe căile ei. Dacă însă. sinea exprimă mai bine decît esenţă. unde sinea ar dispărea. de cuget şi problemă. Lumea este ca şi un dialog al sinelui cu sinea. Este acea pereche. ce se poate desprinde de tot şi poate cuprinde tot ce e realitate. pictura unui. tu o problemă. prefer căuta­ rea. în vorbirea noastră. adică al unui cuget uman tot mai pătrunzător. alte realităţi. devenit el însuşi sinea rostirii noastre. altă dată. o dată cu gîndirea unui Blaga. în felul ei. în sinea infinirii.şi fiecare soluţie a generat noi probleme. ea ar risca să trimită la vorba lui Lessing : între adevăr şi căutare. sinea se alipeşte acum sinelui. arta se ridică şi ea către sinea lucrurilor. Şi poate că numai în orizontul unei limbi în care există termenul „sinea" putea apărea. şinele şi-ar da el lumea (altă natura. In sinea aceasta vie a lucrurilor vrea să citească. Dacă ar năzui către un adevăr rigid. cînd acesta pune ochi peste tot în natura moartă şi caută să vadă ee este în sinea ei — aşa cum ai putea spune că un Brâncuşi a căutat să vadă ce este în sinea pasării său. şinele -şi sinea alcătuiesc perechea absolută. după vorba aceluiaşi Eminescu. şi­ nele nu citeşte în sinea lucrurilor numai pe căile cunoaş­ terii ştiinţifice asigurate. aşa cum se uneşte cugetului problema. la limită. gîndirea filosofică . — Am folosit dreptul filosofiei de a traduce gîndurile (geniu virie la ingenlutn). Ce este * Eminescu spune : „Eu sînt un geniu. Tuculescu din ultima perioadă. Sub chipul acesta ultim. Sinea însă trimite către ceva mai viu. de altfel. născută sau făcută. tot ce urmăreşte cunoaşterea. ca în tot ce e „făcut"). Poate că. atunci. zugrăvindu-le. Refuzul ei de sine este solicitare încă. Pasivă ca şi noaptea la început. Şi. atunci încă sinea proprie ar rămîne o problemă. * el descrie pentru o a treia oară felul cum stau în cumpănă şinele şi sinea. cu o problemă neîncetat adîncită. plină de virtualităţi ca haosul apoi. concept. tu o problemă". natură intimă. 18 .

răspunde sinea. printr-un joc de^a v-aţi ascunselea : — Am să te dezvălui. spune şinele. — Caută-mă şi mai departe. am să mă ascund în tine.într-adevăr în sinea unui sine care dezvăluie şi deţine ast­ fel toate lumile ? în limba ' lui Eminescu şi a lui A'rghezi. spune şinele. răspunde sinea. — Am să mă ascund. . gîndurile acestea de natură ultimă se traduc simplu. — Am să te găsesc în toate ascunzişurile.

şi socoteală. şi raţiune. rostuirea lucrurilor. a lui „întru". Căci „la început" are doar sens temporal. în limba noas­ tră. ce acoperea singur jumătate din ea. piaţă publică). * Cum a ajuns modestul rostrum latinesc să dea atît de mult în limba română ? S-a întîmplat un lucru miraculos în laboratorul limbii noastre. în limba noastră. Logos însemna şi cuvînt. şi definiţie. 20 . La rîndul ei. rostire este singurul termen care poate reda logos-ul grec. De aceea : „La înce'put a fost Cuvîntul" ar putea mai bine fi redat prin : „La început a fost Rostirea". ** După analiza ce urmează. cîndva prin secolul al XVI-lea sau al XVII-lea : s-a trecut de la un sens concret la unul de speculaţie ultimă. cioc. acest princeps al gîndirii.II CICLUL FIINŢEI 1 Rost si rostire Cuvintele „rost" şi „rostire" au căpătat o neaşteptată în­ zestrare filosofică. la sensuri speculative. rostire ar putea acoperi o bună parte din echivocul fecund al lui logos : de la flatus vqcis pînă la „rostul ultim al lumii. independent pare-se. şi raport. vom putea spune tncă mal bine: „Intru început a fost Rostirea". tribuna din for împodobită cu pliscuri de corăbii (fig. De fapt. care dă la plural : rostra. adică punerea în rost. tribună. pe cînd textul grec spune : în principiu. în particular. şi din fiecare sens concret s-a putut ajunge. sensul concret iniţial s-a dedublat : rostul ca gură a sfîrşit prin a însemna deopotrivă deschizătură. vîrf încovoiat. ** * De la latinescul rostrum = bot. gură . şi rost. Pe ambele linii cuvîntul a evoluat.

rostire. iar acest lucru îl putem spune despre vorbitorii din filosofia românească. fireşte însă ca o formă învechită. Se citează în acest sens locul din Şincai : „Nu te mira de 'cumva îmi voi muta rostul. în opoziţie cu : în scris. pentru gură de aur). O altă Psaltire traduce : „Şi fie-ţi spre voie cuvintele rostului mieu". ale Dicţionarului limbii române. însemnînd : prin viu grai. el are folosinţe alese în limba română şi se păstrează cu acest sens pînă aproape de zilele noastre. Dacă luăm cuvîntul rost în sensul lui originar de gură. cu verbe ca a grăi. prin rostul său fatidic. — Sensul de gură pentru rost se păstrează la Şincai şi Budai-Deleanu . reapare la Odobescu. în traducerea lui Herodot din 1645 : „Crisos a chemat pe Adrist. Iacob Negruzzi poate scrie : „Să stri­ gaţi într-un rost" . * Solidare cu sensul de gură sînt expresii ca „rost au­ rit" sau „rostul de aur" (în : Ioan Rostul de aur. rost pur şi simplu. 1. verbal.. de pe carte — ca şi expresia „pe de rost". traduce Biblia din 1648. „Asinul. care s-a păstrat şi se foloseşte încă.Să urmărim deci : rost ca gură. Poetul de astăzi s-ar putea bucura citind în Coresi : „Să mă sărute din să­ rutarea rostului lui" . sau „a lua la rost". iar istoricul găseşte în Miron Costin gînduri ca : „Din rostul direptului izvorăşte înţelepciu­ nea". Mai aproape de noi. O Psaltire spunea : „Rostu au şi nu grăescu". ' La limită. şi altmintrelea de cum am obişnuit voi scrie". sensul acesta de „facultate de a vorbi" a trimis pînă la fel de a vorbi. de a avea glas şi grai. şi chiar un Coşbuc scrie versurile : De-abia trăieşte-n pomenirea Poveştilor cu dulce rost. sau expresia „de rost". grăi cu rost omenesc". orizon­ turi de nemărginită mărire ţării noastre". mod de a se exprima în scris. * Indicaţiile de aici şi de mai sus sînt în majoritate din pre­ ţioasele fişe. în cuvintele so­ lemne spuse despre Alecsandri : „Se simte acum în drept şi în putere de a deschide. rost ca deschizătură. cel cu rost de moarte" . De la gură s-a putut lesne trece la facultatea de a vorbi. ba poate fi întîlnit pînă şi la Creangă ori Coşbuc uneori. încă inedite (1968). stil. prozatorul poate citi. 21 ..

de care se servesc rostarii. prin extensiune : încrucişarea firelor. La plural. vorbire. In orice caz. a urcat de la concretul gură spre abstract. distanţa de la suluTde dinainte pînă la spată . Aici pare a fi locul. El e folosit şi pentru :. grup de zece ighinţi de fire încrucişate pe răşchitor sau urzitor . al spusei aceleia admirabile a lui Miron Costin : „Moisi au avut pre singur Dumnedzău dascăl. Cu totul alta e evoluţia rostului ca deschizătură. dar şi ca un fel de gură cu dinţi. urzeala înfăşurată pe sulul dinapoi al războ­ iului. raza urzitorului . şi expresia lui Cantemir. tăişul .în sfîrşit. Aici. şi rămîne în planul concretului şi al mate­ rialului. vorbă. a rosti. în contemporaneitate aproape. sensul „rostu­ lui" de la războiul de ţesut : deschizătura prin care se aruncă suveica. „rost de bun ritor". a pune rostul. 2. Ea se începe cu un sens nu numai concret.. rostul. locul unde se încrucişează firele pe răşchitor sau pe urzitor . Materialul adunat pentru Dicţionarul lim­ bii române arată că nici măcar în materie de ţesut rostul nu denumeşte doar atît. 22 . Există şi substantivul rostar. nu e mai puţin inteligibilă şi reuşită pe cît este. cuiele mici. Nu numai luat drept deschizătură. Se cunoaşte. distanţa din cinci în cinci coţi la pînza ţesută . rost către rost". 1688) — cu trimitere la materializarea limbii în cuvînt.pur şi simplu a face gură fierăstrăului. vergea de trestie care se pune în urzeală ca să nu se în­ curce firele . Iar în legătură cu toate acestea există expresia : „a porni rostul". rost poate în­ semna vorbire. după Dicţionarul limbii române. discurs . dar limpede material. înseamnă. spusă. Dar n-a dezminţit încă sensul său de origine. dacă nu cumva rost înseamnă şi „faţă" (aici : faţă către faţă). însemnînd unealta cu care se înclină dinţii fierăstrăului de o parte şi de alta a pînzei lui : dinţar. discurs . din vorbirea încă folosită. de exemplu. însă sensul material din rost nu priveşte doar ţesutul. rostul denumeşte partea unui obiect care taie. a începe ţesutul. crestătura. spusa lui Sadoveanu : „îi ascultam rostul greu şi încîlcit". Rostul a devenit limbă. de la gură şi facultate de a vorbi s-a trecut la sensul de limbă — „Şi era tot pămîntul un rost şi un glas la toţi" (Biblia. dinţii fierăstrăului. jurubiţă. rostare înseamnă.

Cum s-a putut trece de la rost-gură şi rost-deschizătură la rost-rînduială. dar M rămas. dintre ţiglele unui acoperiş. pe unde se pune uneori aur. mai specială pare denumirea pentru laturile for­ mate din filele unei cărţi închise. im capac. Saltul acesta de la concret la abstract şi de la sens mate­ rial la sens speculativ trebuie însă înregistrat şi subliniat. în fine sensul. Am trecut astfel de la uluci şi cărămizi la cărţi. Un sens mai cunoscut este cel de rost ca jgheab săpat în lemn. şi. se putea urca spre ideea de rînduială. Este puţin probabil că pe linia sensului de rost-gură se putea ajunge aci : am văzut că evoluţia semantică sfîrşea cel mult la limbă. chiar dacă se rămîne la sensuri materiale. dintre ulucii unui gard. succesiunea faptelor. prin rostul-deschizătură. In schimb. In unele părţi se numesc rosturi şi cele două orificii tăiate în cutia viorii. înţelesul. pe linia lui inde­ pendentă. Oricum s-au întîmplat lucrurile. apoi folosinţa lărgită a sensului. oricît ar dovedi termenul grec „logos" că de la cuvînt se poate trece la raţiune iar de aci la ordine raţională. vorbire. la legarea cărţilor. 3. o uşă. crăpătură. Ţesătura a fost întotdeauna un model pentru structură şi ordine („ţe­ sătura lumii"). la lucruri şi materiali­ tatea lor. chiar dacă nu poate fi explicat pînă la capăt. dintre piesele ce trebuiesc sudate . se numeşte rost : spaţiul îngust dintre •cărămizile unui zid. Mai degrabă de la rost-deschidere. pe care alunecă o fierăstruică. dintre scîndurile unei duşumele. Astfel. raţiunea. discurs . Se mai numeşte aşa crestătura făcută în piciorul de sus al prispei. Deschiderea regulată şi revenirea ritmică a intervalurilor. dicţionarele nu ne-o mai spun.încă mai promiţător pentru evoluţia şi înnobilarea •cuvîntului. nu pare defel a se fi întîmplat aşa la noi. iată o sugestie pentru ordine. Rostul ca ordine priveşte — după fişele dicţionaru­ lui — ordinea. materială sau logică. pro­ babil încă de timpuriu : întîi ordinea. 23 . punctarea a ceea ce este cu pauzele locurilor goale. deci orice interval. rost a însemnat. sau (regional) uşorul de la uşă. este rostul ca deschizătură în construcţii. apoi modul de a-şi întocmi viaţa. după cum zimţii unui fierăstrău şi aşezarea pe rînduri a cărămizilor şi ţiglelor de pe acoperiş sau a " gardurilor dau o imagine a ordinii.

cum ar trebui. cu rostirea. a nu-şi afla rost. Rostul ca mod de a-şi întocmi viaţa priveşte situaţia social-materială şi de familie a cuiva. 24 . sensul originar al lui rostrum . a rosti de. în orice caz. revenind la el. organizarea. a găsi. Ordinea şi sensul de viaţă priveau încă situaţiile reale. sensul ultim al rostului a venit cu alt orizont decît al amîndurora. a face. a desluşi. Dintr-o dată. sprijinindu-se incert doar pe unul dintre ele. un post. sau amăgirea însăşi. se unifică toate înţelesurile disparate. ca şi „rostul cel bun al tăcerii" (valoarea ei). ceva cu rost. în construcţiile cu verbul a avea. Se spune : a şti de rostul a ceva. a porni. înţelesurile cuvîntului rost nu s-au rostit cum trebuie. Dar. a-şi pierde rostul (cumpătul). un derivat al rostului vine să pună ordine în propria lui casă: este verbul rostire. rînduiala. sensurile acestea toate nu ţin laolaltă. nu pierde nici sensurile materiale ale rostului şi urcă în acelaşi timp spre sensurile speculative. deschizătură şi pînă la sensul. acum rostul s-a desprins de real şi a devenit legea lui mai adîncă sau sensul ideal al realului. planul. menire. dar nu l-am pus în ordine parcă. rostirea îl regăseşte. eva­ nescent uneori.orînduirea. Este chiar izbitor să vezi cum. o sursă de cîştig. justificare. scop. rostul ca sens. în chip nesperat. Rostul pierdea. rost de viaţă. bot. de raţiune şi noimă. încă. însemnînd a în­ cepe. a şti de rostul bogăţiei (cît are cineva). ţel. a pune în rost. scoate cuvîntul cu desăvîrşire din orice angajare materială. Iar în timp ce sensurile de gură şi deschizătură au avut filiaţii independente. Versul lui Vlahuţă : Adîncul rost din ochii tăi. lucrurile şi oamenii. pînă la urmă. a lua sau a trage la rost. cu descrierea de mai sus ? I-am acoperit întreg registrul. Putem oare spune că am dat de rost rostului. raţiune. Există regional şi substantivul rosteală (a face rosteală). a pierde o ocupaţie. sau rostul omului şi al lucrurilor vorbesc despre înţelesuri atît de adînci încît pot fi adevărul însuşi. el are limpede acest sens. 4. Există expresia a da de rost. a da de capăt. tîlc. noimă. a fi în rostul lui. de la forma concretă de gură. a pune la cale. în ultim rînd.

Cu fiecare „rostire" potrivită se evocă acest gînd. a reteza şindrilele pentru a avea aceeaşi mărime . a schimba* iţele sau rostul pentru a prinde firul de bătătură. poate rămîne în umbră. după cum înseamnă a stabili locul sau atributele cuiva . Aşa făcînd. a lărgi o gaură cu sfredelul. Regional înseamnă şi : a rări. a aranja (înţelesuri pentru care există şi forma a rostui). pe cu totul 25 . ni se spune că le dă şi un rost. în folosinţă vie. cuvinte. a se îngriji de. a-şi spune părerea. a comunica o dispoziţie. a rosti înseamnă o articula. cu sens material. glăsui. a procura. A rosti rostuieşte aşadar rostul. a expune. « în al treilea rînd. „Rostesc ceva" spune. în limba noastră. sau a exprima prin vorbire. strînse acum laolaltă de aceeaşi vocabulă. a strîmba dinţii fierăstrăului într-o parte şi în alta. a ţine un discurs. deopotrivă : enunţ un lucru şi pun în ordine unul. ca fiind numai de folosinţă specială. cu ajutorul organelor vorbirii. vorbi. sensul material de a rosti ca a rosta . a se exprima. corespunzător celui din urmă sens al rostului. a pregăti. a rosti înseamnă a pune în ordine. ca să poată tăia . o sentinţă. Cînd Adam era pus să dea nume fiecărui vieţuitor. anume cuvîntul. Iar acum. rostirea evocă în general doar primul şi al treilea sens. Apoi. exact celor trei grupe de sensuri ale cuvîntului rost : sen­ sul de gură. pe linia rostului-deschizătură. Cu verbul a rosti te ridici deci la o expresivitate filosofică neaşteptată (chiar dacă dicţiona­ rele n-o învederează încă). Acestea sînt. a face începutul ţesăturii. iar la reflexiv înseamnă a se pronunţa. a reteza pieziş capetele draniţei ca să se scurgă mai uşor ploaia. că le rosteşte întru fiinţa lor. Iar cînd. cel de deschizătură materială şi cel de rînduială. cele trei grupe de sensuri — ce se ridică spre verbul „a rosti" — corespund . Ver­ bul înseamnă de asemenea a spune. a rîndui. în rostire. toate. a netezi gura unui vas de lemn . verbul a rosti (uneori a rosta) înseamnă : a face rost pînzei. ni se spune. a trece suveica cu firul de bătătură prin rost. a face rost de ceva.în fişele Dicţionarului limbii române. alteori. termenul rostire reintegrează aceea ce rostul pierduse. Intîi. sensuri pe linia rostului-gură. în fine. a pro­ nunţa sunete.

dar datorită unei astfel de rostiri s-a ajuns astăzi să se refacă ceva din natură şi să se facă * noutăţi în sînul ei. te poţi întreba de ce e aşa. Nu numai că ştiinţa reprezintă o rostire potrivită. ştiinţa de astăzi vine să vorbească despre ur* „cod genetic". Modestul verbum. ce rost are. cîte alte limbi posedă u n termen care să fi păstrat sau regăsit miraculoasa legătură antic-greacă dintre cuvînt şi ordine raţională. Iar românescul „ce rost are lumea" ni se parş că stă. un limbaj al vieţii care dă varietatea con­ trolată a organismelor. sfîrşeşti poate prin a te întreba : „Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost ?". Sensul adînc filosofic al spusei raţionale. Rosteşti ce s-a spus prin lucruri sau le „rosteşti" pe ele. nu este un astfel de termen. E însă excesiv : căci dacă spui „de ce". de la rostirea genetică pînă la cea matematică şi metafizică a omului. care nu mai e al glasurilor şi al undelor so­ nore. ca temei al filosofiei. Heidegger a crezut po­ trivit să spună că problema ultimă a filosofiei a fost„ în bine sau în rău : de ce există ceva în loc de nimic. rostul şi rostirea românească te ajută să: înţelegi mai bine rostul filosofiei. Ros- 26 . poţi încă vorbi în termeni de ros­ tire.triumfat încă îndeajuns. îl ştie şi-1 redă din plin „logos "-ui. în sens de rostuire genetică.alt plan. Trăim într-o lume a rostirii. de pu. şi nu doar pe dinafară. Aşa făcînd. cu limba­ jul cel nou. ba încă poţi să le şi dai un rost . ci al celor mute din spectrul electro-magnetic. aşa cum face logos-ul matematic astăzi. Cu privire la acest ceva. găseşti un rost în lume. în care filosofarea n-a. Căci problema ce se ridică astfel este : De ce există ordine în loc de totală nerînduială ? Şi e problema pe care a regăsit-o chiar ştiinţa de astăzi: De ce nu rămîne sau nu intră totul în entropie ? Cum e cu putinţă ceva care să se opună entropiei ? Căci lucrurile au un rost. adică spune totul după o rînduială. Dar în timp ce alte limbi l-au pierdut. folosit în lipsă de altceva. legi. a ştiut să-1 păs­ treze ori refacă. abia. coduri. cum s-a spus. înseamnă tocmai că există ceva. sau îi atribui unul. Este în orice caz o întrebare. Iar dacă pătrunzi cum trebuie în Cartea lumii. limba aceasta românească.nere sau regăsire a ordinei prin atribuirea de nume. mai potrivit decît unele vorbe riscate.

şi alta . devenit prepoziţie în limbile romanice. 27 . o căutare în sînul a ceva dinainte găsit. după cum exprimă o deschidere către o lume închisă. ori. ca un a nu fi încă în) o exprimă contradic­ ţiile puse în joc de „întru" — şi poate numai prepoziţia aceasta. Iar vorba lui Pascal. căci fiinţa înseamnă tot ce este mai apropiat lucrurilor. deci. rostirea devine. Dacă „rostire" dă caracterul de rînduială al fiinţei. nici în afară. aşa cum merge şi devine totul. Situaţia aceasta în condiţiile ei ex­ treme (a fi în. â devenit între timp. 2 întru * Un termen care i-a lipsit lui Hegel. în sensibi­ litatea românească. o odihnă care e şi neodihnă. cu sens religios la el. Totuşi către fiinţă mergi şi devii. dacă e potrivit gîndită. într-un fel. spune nici înăuntru. adînc semnificativă pentru orice cunoaştere şi căutare : ştiinţa caută astăzi. pe cînd el este făcut să exprime ne­ odihnă însăşi. fiind în acelaşi timp în ea. măcar determinată. latin intro = înăuntru. cu ştiinţa nouă. aşadar. Doamne"). şi una. înţeles ca un a fi în . o pornire către prea mare odihnă („în­ tru tine. solidară cu rostul lucrurilor. Ca atare el indică deopotrivă faptul de a sta şi de a se mişca în. înţeles ca un a deveni în. mai degrabă. sau. este un fel de a nu fi în. un a fi în. vocabulă dialectică de primordin. Termenul nu i-a lipsit numai lui Hegel..tirea omului este. La capătul ei. i-a lipsit şi neodihnitului Pascal : acel . Către fiinţă nu mergi ca şi cum ar fi ceva străin şi exterior. * De la adv. tăcerea fiinţei. Intru înseamnă şi în spre şi în . Nod de contradicţii.nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit" se exprimă din plin cu : căutare întru ceva. în folosinţa ei românească. „întru" indică pătrunderea în ea. „întru" a putut însemna cîndva totuşi. sub un alt unghi.

cînd spune că sensul precum­ pănitor. iar varietatea cîmpurilor deschise de „întru" va arăta supleţea speculativă a acestui ter­ men. (La aromâni a învins întru ca „tru". în sînul căreia. Filologul reţine aici. întru ni­ mic. este sensul din care derivă toate ce­ lelalte.nu orbeşte. întru a fost înlocuit de în. se zicea : „îl caut întru casă". întru ceva). prin întru şi folo­ sinţa lui vom putea pătrunde mai adînc în ideea de cîmp. în Dicţionarul limbii române. dă pentru „întru" cîteva coloane bogate în sugestii filo­ sofice. în linii mari. trimite dintr-o dată la un concept foarte modern. Astfel. aşa cum şi existenţa este. ci în ceea ce deţine dina­ inte. tendinţa vorbirii cu­ rente. dar care nu a fost şi terminat. pînâ la un punct. Iar gîndul este mişcarea închisă cea mai vastă. cuprinzătoare de oricîte lumi şi timpuri. arătînd o mişcare sau o stare în interiorul unui loc sau în limitele unui interval de timp". în­ tru care au trudit atîţia. în neştiutul lumii. în existenţă şi cunoaştere. Dacă însă prin ideea de cîmp vom înţelege folosinţa în limba noastră a lui întru — invers. în care ţin laolaltă atîtea momente. în definitiv : la cel de cîmp. Tot ce e valabil. Sau spusa : „intră în gloată" părea deosebită de : „urmînd să intre întru gloată" (amîndouă din Codicele Voroneţian).) Există un cîmp spaţial. există un cîmp ontologic şi unul logic. Cu timpul însă întru şi în ar fi devenit sinonime. pe cînd în al doilea întru indică şi locul făcut în mijlocul mulţimii. într-un fel. — începe articolul respectiv — întru era mai precis decît în. şi filologul o simte aici. întru tot. se pe­ trece în cerc. o mişcare întru sine. în cazul întîi în arătînd numai locul. Admirabilul Dicţionar al limbii române (1934). independent de construcţiile în care întru s-a păs­ trat din plin şi astăzi (ca: întru cîtva. un cîmp al cauzalităţii şi unul al finalităţii. după cum există unul temporal. „La origine. ca şi în afara formelor arhaizante (a ieşi 28 . Ştim ceea ce căutăm* şi găsim ce preve­ dem. (De altfel. la noi în — precizează Dicţionarul). ne vor părea că se unifică în lu­ mina ideii de cîmp. pe care filologul nu poate decît să le enu­ mere nesistematizat. Prepoziţia aceasta arhaizantă. Folosinţele diferite ale prepoziţiei. cel „local". Dar. un cîmp al relaţiei şi unul al modalităţii. Dar aceasta înseamnă că actul de cunoaştere este întru ceva. fireşte. întru ceva.

Chiar şi pentru loc. Mai degrabă întru creează el un cîmp. Deluşelul nu e doar suprafaţa pe care se aşază o bisericuţă . el dă împărăţiei sens de cu­ prins spaţial. la propriu. Un cronicar spune frumos : „Fost-au bisericuţă de lemn întru acel deluşel". Dicţio­ narul comentează : e vorba de spaţiul înăuntrul căruia se întîmplă sau intră cineva sau ceva. Iar în timp ce aici. cîte o expresie ca : „Tu mă în­ dreaptă într-a ta . „întru" nu descrfe obişnuit intrarea într-un cîmp spaţial gata dat. întru fiind un simplu înspre. este tocmai de a crea el altă spaţialitate. Pe acel deluşel. deci de folosinţele posibile. fără a fi locul la propriu. adică sensul spa­ ţial de cîmp. orizontul în .cărare". întru o răstoarnă şi o preface într-un vas deschis către cer. întru sine). De aici îndreptarea pe care trebuie s-o facem celor de mai sus. un receptacol pentru zidire. spaţiu care în mod normal ar reprezenta mai degrabă ideea de suprafaţă. întru mulţi ani. sugerează că ordinea cărării este totuşi cîmpul gata dat la care vrei să ajungi. şi în orice caz de lecţia lor filosofică. Dar dacă „întru" are o justificare ai'ci. înţelegi că bucuria este cîmpul. şi acest sens apare lim­ pede la alte folosinţe ale sale decît cea „locală". este o întrebare dacă ne putem lipsi de toate folosinţele pe care le indică mai jos Dicţionarul. dintr-un text religios. în local. Să luăm exemplele pe care le dă Dicţionarul limbii române pentru ceea ce numeşte sensul „local" (răspunzînd la întrebarea unde ? sau încotro ?). Cînd Petru Maior spune : „înainte de a se aşeza întru împărăţia romanilor". singurătatea nu mai dă neapărat un cîmp fizic. Iar peste tot în aceste folosinţe apare sensul privilegiat al prepoziţiei. dar peste tot va fi vorba de un cîmp. devine un cuprins. în „Lumina întru întuneric lumină".care pătrunzi.întru întâmpinarea cuiva. în schimb cîte o folosinţă pe care filologii 29 . pare limpede că întunericul e cîmpul fizic în care se exer­ cită lumina . ar lăsa ridicătura de pămînt ca o ridicătură . un orizont. cum părea în cazul întunericului sau al împărăţiei romanilor. „întru" reuşeşfe să aducă o transfigurare. de a pune în joc un adevărat cîmp. cu liniile lui de forţă. dar cu o spusă ca : „Intră întru bucuria Domnului tău". rămînînd totuşi cîmp spiritual de vieţuire. Nu peste tot exemplele vor arăta'un loc ori un spaţiu fizic. cu exemplul următor. dar cînd spui „întru singurătate să trăiască a hotărît".

ca în : „Mai mult într-un năcaz" (Sadoveanu) ori : „îşi frîngea mîinile întru deznădăjduire" (Drăghici). ca de altfel toate cele ce vor urma. ar da cauzalul. din : „Te-ai arătat întru mult ajutoriu". dar orice vorbitor de limbă română simte că întru spune mai mult decît drept mărturie : spune şi în chip de. Exemplele ce ni se dau aci : „iaste bogat întru milă" (Varlaam) sau : „celui 30 . în sens de.o dau tot drept „locală". pe cînd cîmpul cauzal al necazului sau al deznădăjduirii îţi apare. în spirit de mărturie. similar cu circumstanţele de loc. înţelegînd în fapt că toate creează un cîmp. în chip evident. fireşte. Există un sens de mă­ sură — întru puţin. un orizont al ajutorului. dar nu o mai poţi înlocui cînd ai spune : mă pregătesc întru întîmpina­ rea cuiva. în folosirea temporală din „în­ tr-acel ceas" sau „întru tîrziu". pe care o poţi înlocui cu în doar dacă spui : ies în întîmpinarea cuiva. Cînd Negruzzi spune. întru îşi ia cît îi trebuie din cetirea. de echivalenţă.) Există o folosinţă a lui întru în sens final: „întru întîmpinare". instrument şi timp. ca îri expresia „întru atîta". pentru „în loc de mărturie" . Dar e greu de înţeles cum localul. adică în orizontul pe care 1-a creat sosirea aş­ teptată a aceluia. (Poate că însăşi ideea gramaticală de circum-stanţă ar avea ceva de cîştigat de la o interpretare pe linia „cîmpului". prepoziţia întru. E interesant că Dicţionarul ne spune cum că sensu­ rile. cum arătam. cîmpul viu tăiat în cel mort al ceasului ori tîrziului este lămurit. spre mărturie. unde te întrebi dacă e vorba cu adevărat de măsură sau tocmai de marginile cîmpului de puţinătate deschis. arată că prepoziţia e cea care deschide orizontul. întrucîtva —. despre care Dicţionarul limbii române. Iar cîmpurile create de întru nu se încheie cu aceste circumstanţe. şi de acesta e vorba. fermecător : „Adormim întru cetirea vreunui ro­ manţ nou". iarăşi spune că ar deriva din cel locativ şi durativ. a romanţului. drept su­ gestia pe care o aduce aci. Să luăm de pildă sensul calificat drept instrumental. încă mai semnificativ este sensul relativ al lui în­ tru. Există. ca în „întru mărturie". instrumentale şi temporale. fie şi împletit cu durativul. dar întru şi-a tăiat cîmpul său în el. Există un alt sens. ca şi fără de capăt. Acum ni se va spune că din sensul local şi durativ s-ar obţine o nuanţă cauzală. s?au dezvoltat din cel local.

Şi totuşi. dar ne-a dat şi măsura supleţei ei. a se aşeza pe. ci de cel deschis de întru în lucru. întru întristare. în fiinţa şî cîmpul lui. spaţiu al cîntării. ce ne va părea de tot preţul: cu verbe ce înseamnă „a se preface". celălalt. în fapt. a tinde către. şi totuşi aduc : unul. ca şi cum întru ar fi de ajuns spre a păstra. întru a lor limbă (Biblia. că ne aflăm în faţa unei vocabule filosofice de prim-ordin. dar şi de a lucra în. Căci dacă există o cîntare şi un adevăr. întru e de­ parte de a fi devenit sinonim cu în. Nu există. trecîndu-se apoi la : a pătrunde în. Şi la fel de semnificativ este sensul modal. după cum ele pot să nu aibă neapărat caracter instrumental. Faţă de această bogăţie. al limbii. în cadrul cărora e vorba de a fi în. 31 . ca şi alte prepoziţiuni să capete cu timpul o folosinţă variată. un admirabil orizont spiritual (bogăţie întfu milă). desigur. despre care ni se1 spune că ar izvorî din cel local şi cel instrumental lao­ laltă : întru cîntări (cîntînd). nu există o „doară". a izvorî din. cuvîntul prăbuşit în uitare. al întristării ori al adevărului. temporale.întru fiinţa sa nemărginit" (Eminescu) dezmint în reali­ tate orice orizont spaţial sau temporal. Chiar după acest dicţionar. totuşi cele ale lui „întru" rămîn impresionante. cum părea să conchidă Dicţionarul din 1934. a se aşeza în. a se desfă­ şura în. De la sen­ sul sau sensurile locale — cele fundamentale. Iar faptul că nu e vorba de cîmpul lucrului. dar îţi poţi deschide un cîmp al lor şi poţi fi în modalitatea acelui cîmp. îl arată izbitor ultimul exemplu. Expunerea dicţionarelor nu a venit numai să con­ firme şi să lărgească impresia din primul moment. s-a ajuns la sensuri instrumentale. într-adevăr. într-o doară. limba noastră spune întru o doară. întru introduce complementul indirect ce arată obiectul prefacerii („se preface într-uh palat"). Dicţionarul limbii române literare contem­ porane (1956) regăseşte majoritatea acestor sensuri în fo­ losinţă încă vie. Dicţionarul cel nou consemnează chiar un sens în plus. a se limita la —. unul metafizic (a fi nemărginit întru fiinţă). Totuşi. cauzale. 1688). şi în orice caz îşi păstrează — e drept mai mult în locuţiuni decît izolat — virtutea sa dialectică de a face să ţină laolaltă sensuri contradictorii. Se întîmplă. s-ar părea că trebuie spus din nou : e vorba mai mult de folosinţa arhaizantă a lui întru.

relative. pe alte două planuri. Dar tocmai de aceea ea devine un termen nepreţuit pentru filosofia specula­ tivă. pe cînd prepoziţia. nu procesele şi conexiunile sînt materia de 32 . Dacă întru poate fi pus în joc — şi numai el — la toate unităţile complexe (mecanice. ba chiar la sensuri de echivalenţă. în aşa fel încît tot ce spui cu „întru" are statornic un rest. ar eşua. spun ceva simplu. el trimite parcă. în mine. întru exprimă ceva complex. sau atunci ar strivi o făp­ tură atît de vie ca particula aceasta. i se oferă o cheie ce operează automat: o conjuncţie n-are sens lîngă pronumele per­ sonal. întru îţi poate sugera faptul că nu for­ mele logice. teoria mulţi­ milor sau o axiomatică gen Hilbert s-ar aventura să for­ malizeze pe „întru". ci şi ceva creator. ci îl cuprinde în logica des­ chisă a cîmpului. ar fi spus Eminescu.finale. fără mine. este întru ea. da. Totuşi ce spui cu : întru mine ? în timp ce toate prepoziţiile. modale. care ar exprima o situaţie simplă. Sau încifrârea se petrece în sînul unui sistem : un moment al unui sistem dinamic (cum sînt concepute şi executate sistemele ciber­ netice de astăzi) nu este în el. direct accesibilă şi reprezentabilă. spre mine. întru nu e decît o prepoziţie. adică întru întregul prin care se fac autoreglarea. ceva modern apare şi de astă dată în arhaizantul „întru". la noi su­ gestii. măsură şi raportare analogică. pe plan de gîndire. organice. încifrârea într-o structură (întru o structură) : un element. sau mine. Nu poţi spune : şi mine. în fapt. sau mai bine un moment al structurii. Dintr-o dată cu el depăşeşti o situaţie gramaticală. de la mine. Cînd un copil învaţă deosebirea dintre o prepoziţie şi o conjuncţie. nu este în ea. ceva. spiri­ tuale). care nu încearcă să prindă sensul prepoziţiei în lo­ gica închisă a unei definiţii. aşadar. Este. Şi nu numai ceva' modern. chiar şi cele formate din adverbe. Aproape întreg universul circumstanţelor se lasă pre­ figurat aici. de pildă. Dacă logica matematică. Pe plan logic. controlul şi co­ manda. de acelaşi ordin de complexitate : pe plan logic şi pe plan ontologic. Prin complexitatea pe care o pune în joc. sau întru care operează conexiunea inversă. dar poţi perfect spune : cu mine. este întru el. de încifrare. Relaţia pe care o creează întru este •de intricaţie . intrînd într-una speculativă.

nici fiinţă.întru" ceva. în* definitiv. ci cîmpul logic. ceva individual sub ceva general. cu tot ce ţine de trecerea şi petrecerea firii. nici echi­ polenţi : unul e orientat spre celălalt. care se trezeşte la viaţă cînd vede că un lucru ori un pro­ ces stă sub o lege. întru înseamnă mişcare închisă. 33 3 — Cuvînt împreună .. „întru" ar putea fi o pro­ misiune de logică. Pe linia devenirii întru fiinţă s-ar putea închega o întreagă filosofie. în sînul mişcării închise. ci întru general. cu general cu tot. cerc. Aşa privit. s-ar putea spune). Al doilea titlu formal al lui întru este că. poate. el poartă totuşi ceva deschis : orientarea. pe care pascalianul „nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit" îl proiectează pe primul plan al specu­ laţiei filosofice. A privi în formă felul cum se încifrează individualul în ge­ neral. este substanţa vie a logicii. Pri­ mul titlu formal al acestei particule este punerea în lu­ mină a cercului. transformator şi for­ mator. în sînul cercului (al „ondulatorului". Dar e de ajuns să spui că este . Dar cu siguranţă este una de speculaţie ontologică. sau cîmpul ce se creează astfel. Reflexiunea logică în­ cepe. că. dar cu una ori­ entată către cealaltă —. Cuplul logic alcătuit de individual şi general. sub general. Iar în clipa cînd gîndeşti această nouă modalitate ontologică — nici devenire. ea e mai ales întru ceva. se păstrează o formă de linearitate. este demersul logic elementar. Dicţionarul din 1956 cădea peste o temă superior filoso­ fică : observaţia că întru se împleteşte firesc cu vorbe ce înseamnă „a se preface" ar putea arăta că prepoziţia aceasta are afinitate cu lumea devenirii. Prefacerea nu este numai în. că se întîlneşte în particula aceasta un sens în acelaşi timp deformator. pînă la urmă. Iar aceasta înseamnă : individualul nu este în general. decît o explicitare a lui întru. îţi dai seama că afinitatea lui în­ tru cu dezordinea devenirii este cumpănită de afinitatea lui cu ordinea fiinţei . care formal n-ar fi. ci amîndouă.început a logicii. este unul al devenirii întru fiinţă. cu formalizarea reflexiunii obişnuite. Termenii pe care-i leagă nu-şi sînt indiferenţi. în­ tr-un sens ultim. spre a ve­ dea că întru nu e un simplu termen al devenirii . din care s-ar putea desprinde formele şi procesele deductive.

în alcătuirea limbii noastre. 1934. în mişcarea lui. cu cinci substantive verbale. întru reprezintă cercul. Iar'ele nu duc la abstractul verbal. ca în general substantivarea verbului să însemne trecerea în abstract. însă). „fire" este un abstract verbal. „întru" poartă cu el'contradicţiile fundamentale ce se ivesc în sînul fiinţei . dar în limba română nu este aşa.. s-ar putea spune că întru este un sistem de filosofie. La noi. abstract verbal. categoria uitată din tabla kantiană. Forma este posibilă în limba engleză (cu gerunziul. prin folosirea infinitivului lung. limitaţia ce nu limitează. * Infinitivul verbului a fi. care în fapt e totalitatea concretului însăşi.Al treilea cîştig formal adus de întru este de a pune în lumină un spaţiu care. Dacă ar sta sub o categorie. în schimb. cucerirea cea mai sugestivă pentru gîndire. infini­ tivele acestea sînt limba uzuală însăşi. nu un orizont care învăluie dinafară. duce la tot. (Dicţ. iar nu un spaţiu. orientarea. ce e mai concret şi reprezintă. poate. l. Dar ce trebuie înţeles prin abstract verbal în cazul limbii ro­ mâne ? S-ar putea.) 34 . 3 Fire * Pentru gramatică. spre a înţelege abstractul verbal fire. are ceva din demersul fundamental al gîndirii şi al cîmpurilor ei deschizătoare de orizont logic. De fapt. Acest lucru trebuie spus. e drept. este miş­ cător. Trecerea verbului în substantiv. ci la concretul verbal. Nu ştim în ce altă limbă s-ar putea vorbi aşa. întocmai unui orizont. Dacă n-ar fi decît o prepoziţie. „în­ tru" n-ar putea sta decît sub limitaţia ce nu limitează.r. Aşadar : în conţinut. orizontul mişcător. sau este un cîmp care creşte dinăuntru. în fraza ce precede : trecere-folosirecucerire-gîndire-alcatuire. Am spus firesc. Iar formal. în franceză sau în germana . dar e greoaie. e în joc o spaţialitate.

împlinire. nici vreunul întîmplător al limbii noastre (care să poată fi înlocuit de un neologism. 35 3* . numai că. ne face curioşi o curgere sau o creştere . experienţa originară în viaţa spiritului. Limba română are titlul filosofic de a putea da nume acestui element fundamental. El vine la capătul unei vaste expe­ rienţe în concret. în orice caz. consemnată în nenumărate substantive verbale. cea a concretului nedeterminat. în experienţa noastră di. acestui filosofem (ca morfem. nici ex­ presivitatea. nu poţi înţelege termenul fire. Aceasta e.Universalitatea concretă S-ar putea spune că substantivul verbal „fire" este rezumatul tuturor situaţiilor reale pe care le evocă sub­ stantivele verbale în limba noastră. în schimb. Simţi. pe de alta. are — cînd e bine îndrumată — interes pentru concret. şi în primul rînd în actul de cunoaştere. Aproape fiecare substantiv verbal denumeşte. o experienţă în concret. pe de o parte. fonem. procese sau stări defi­ nite . uimirea ţi-o poate da o bruscă întunecare. el nu e un termen artificial. Iar tocmai cu concretul lărgit se ocupă gîndirea filoso­ fică. şi se bucură să-1 găsească denumit în cîte o limbă ca a noastră. dar nu-i tii formularea şi înţelesul. care este „concretul general". întîlneşte lucruri. pîlpîire şi stingere. prefacere. Gramatica a reţinut ge­ neralitatea şi a spus : abstracţiune. a generalităţii concrete. Percepi o lege. ca „natură". în limba noastră. ci pentru cel general. de pildă). ale bunului simţ. să constituie cperienţa primară a cugetului. b >refacere. poate. Ne trezeşte atenţia o alergare. şi anume una pri­ vilegiată. naştere şi pieire. să spunem). Cu­ getul nu întîlneşte întîi lucruri. Sînt în joc situaţii concrete şi în acelaşi timp nedeterminate. de astă dată concretul lărgit. trecere. nici conţinutul de gîndire. Abstracţiunile sînt ale ştiinţei. fără de care nu-i înţelegi nici formaţia. Cunoaşterea filosofică. înainte de a putea să per­ cepem ceva care aleargă . nu pentru cel individual ca atare. dar nu ştii care anume. Aceste generalităţi concrete vin. interior ori în lume. procese sau stări nedeterminate. Dar gîndirea filoso­ fică reţine concretul. Fără mişcare. facere. deci. îna­ inte de a şti că e o eclipsă.rectă . e un conţinut real cu caracter general.

adică la un abstract. sau spunem că toate sînt „în sînul firii". Că e curgere. căci e vorba de o univer­ salitate concretă. în limba noastră putem spune „firea toată". carile nici în ceri. Dacă. vei pune la temelia lor pe „a fi". De aceea în­ ţelegem din plin şi astăzi — deşi în felul nostru — cita­ tul din Cantemir : „Fiinţe. ţtnde se face limpede deosebirea între cele din 36 . sînt realităţi de dincolo de fire. surpare sau 'înălţare. se face restricţia : pămînt. le iei pe fiecare în parte. nici în fire se află". Să se restrîngă firea la pămînt ? într-un sens larg. întrucît şi prin formaţie şi prin accepţiune firea este în consonanţă cu termenii din care îşi face substanţa. Dar înainte de a fi concept. Noi nu vorbim de fire pentru cele ce depăşesc un înţeles de lume accesibilă. Fără să fie su­ prafireşti. substantivul verbal fire. cît şi într-altul. toate sînt un a fi. cum vor gramaticile. al firii. înainte de a sfîrşi la concept (fiinţă). E semnificativ că se relevă caracterul de totalitate al firii şi încă mai semnificativ că. da. vast totuşi. Este adevărat că substantivul acesta va putea sfîrşi la concepty şi atunci va fi cu adevărat un abstract verbal. Acesta şi este primul sens pe care îl dă pentru fire Dicţionarul limbii române : „Natură (ca totalitate).. Fire şi lume Aceasta înseamnă că toate generalităţile concrete se lasă cuprinse. totalizezi aceste situaţii în real. pe care o scrie în continuare lumea. determinat în definitiv. de universalitatea con­ cretă care e firea. exprimînd prin aceasta universalitatea con­ cretă pe care gîndirea înţelege s-o pună în joc. este un concret nede­ terminat. el exprimă o si­ tuaţie în real sau a realului. Dar a fi el în­ suşi. Nu se poate folosi aici un alt termen.punînd în joc cu atîta uşurinţă substantivul verbal. Iar în acest substan­ tiv verbal vin să se verse toate cele ce se petrec potrivit cu Cartea facerii. sau dim­ potrivă. Stelele fixe sau galaxiile îndepărtate şi cvasarii de astăzi nu par a încă­ pea bine în cuprinsul. De aceea. pămînt. acum. cînd îl ai pe acesta la îndemînă. lume.. atît într-un caz. făptură". în limba română. după lume ca totali­ tate.

în creştinism. Atunci limba română spune : „cele trei firi ale lui Dumnezeu". Dar tot de aceea nu mai înţelegem bine ce vrea să spună Mineiul din 1776. ba este izvorul ultim al firii. Soarele ţine din plin de fire. firea exprimă activitatea universală. Căci are sens din plin să spui că divinul s-a făcut om cu firea. starea de drept a lumii. Firea nu este toată fiinţa materială a lu­ mii. Cu totalitatea de la primul înţeles. Cu acest al doilea înţeles. aşa cum cuvîntul însuşi este infinitivul verbului a fi. pe pămînt şi în orizontul pămîntului. laolaltă cu toată făptuirea a ceea ce este. ex­ primă tocmai faptul de a fi ori a face. manifestă în orice crea­ tură sau făptură". parcă. In particular T6 ei ai înseamnă faptul de a fi. Acum eşti în laboratorul fiinţei. în timp ce firea o dă pe cea de fapt. însă. într-un sens. Fiinţa exprimă. Aceasta din urmă spune altceva decît fiinţa. în starea ei de fapt. cum voia gramatica) : în greaca veche substantivarea ver­ bului cu infinitivul şi articolul neutru. Nu va fi nici fiinţa ei morală. „firea" din limba noastră exprimă direct şi cuprinzător lumea stări­ lor de fapt. în fapt. cînd scrie : „Din fire Dumnezeu fiind şi cu firea om făcîndu-se". firea era doar uni­ versalitatea concretă. Numai că exprimă fiinţa în actul ei de fiinţare. des folosită. In conceptul de fire se cuprinde toată făptura. Dar în timp ce în greacă va fi în joc o întreagă propoziţie infinitivală. Este toată fiinţa vie şi perceptibilă a lumii. De pildă.. divinitatea a trebuit să fie gîndită ca întreită. 37 .Fire şi fiinţă Atunci nu tot ce este e preluat de fire. Totuşi firea decurge din fiinţă.De aici. Dar sorii altor lumi nu mai încap în universalitatea aceasta concretă. dar nu intuieşti (şi ar trebui văzut ce-i corespunde în textul din care se traduce) cum anume este divinul din fire. Nu numai în limba română infinitivul are această virtute de a exprima starea de fapt (iar nu „abstracţia". la orice nivel.cer şi cele ale firii. cum spune Dicţionarul. al doilea înţeles al Dicţionarului : „Natură ca putere creatoare.

Odată pierdută amintirea fiinţei. în fire te poţi pierde ca om. iar toate înţelesurile care vor urma decurg din acest al trei­ lea. Fiecare lucru cu firea lui. Firea uită de fiinţă. Nu tot ce este încape în fire. respectiv faptul de a fi se preface în fel de a fi. sta­ tele.în fapt însă firea este mai mult decît o ipostază : e o realitate lucrătoare. Firea conferă. Firea ca existenţă a devenit calitate de existenţă . Nu poţi spune că fiecare lucru îşi are fiinţa lui. Oraşele. numai ceea ce e lucrător. firea îşi riscă propria ei disoluţie în firi. iar de rîndul acesta — ca un fel de a 38 . firea sfîrşeşte acum prin a exprima : creatura şi caracterul ei. ci creatoare. spune un proverb consemnat de Zanne. Ea e neîncetata productivitate a fiinţei. Dar aşa cum firea nu exprima tot ce este în ceruri. din universalitatea concretă tinde să exprime particularitatea concretă. firea se trage tot mai mult spre lumea reală şi din faptul de a fi în general tinde să exprime faptul de a fi în particular . creaţiile omului nu cresc din fire. ca fiinţă raţională. nu e denumită de fire. în timp ce firea exprimă sta­ rea de fapt. Şi astfel firea se sparge în firi. Opera omului. E ca şi cum raţiunea ar fi organul fiinţei şi al stărilor de drept. poţi căuta un refugiu sau o uitare. dar exprima mai mult fiin­ ţarea . Tot ce ţine de raţiune vrea să regăsească sau să instituie o stare de drept. Dar cum orice creaţie • se pierde în creatură. care particularizează firea. dar nu o împlinire. aceasta. după cel de natură ca totalitate şi natură ca putere crea­ toare : „Natură considerată ca esenţă sau proprietate ine­ rentă în orice făptură". ea nu exprimă nici tot ce se face pe lume. Fire şi firi Acesta este al treilea înţeles al firii. Şi într-adevăr. „Firea la bărbat putere i-a dat". face. Faptul de a fi trece astfel în faptul de a face. ca fire. dar fiecare îşi are firea şi lucrarea lui. Firea se năştea în fiinţă. la rîndul ei. ci mai degrabă devenire . ea nu spunea totuşi doar fiinţare simplă. produce. lucra. nu era pură şi simplă. din dicţionare. în timp ce firea s-ar cufunda tot mai mult în stările de fapt şi devenire.

aşa cum arată Dicţionarul limbii române : „Natura omenească. Dar în fiecare plan are. gînd. ca fel de a fi. mai ales caracterul uman. Şi fireşte. minte. pricepere . cap. a se pierde cu firea. „Aşa socotesc eu cu firea mea cea proastă" (Neculce). şi nu ca faptul de a fi — firea poate să se extindă peste tot. care poate duce la disoluţie. 39 . o bogăţie de conţinut concret. învăţ. de astă dată chiar pentru universul inaccesibil sau cel spiritual. Aristotelicienii ar spune : ea ţine şi de categoria substanţei şi a calităţii. Şi galaxiile neştiute. izvorît din a fi. consideră ca predispoziţie sau înclinare sufletească. a-şi ieşi din fire. ba pînă la urmă. ca realitate. de o "parte. cumpăt. nu este în orice limbă. Iar aici se înscriu expresii ca : în toată firea. dar în chip curent firea ex­ primă acum. cu atît este şi mai multă fiinţă. Opoziţia dintre fire "şi firi nu este. scrie Udrişte Năsturel. pătrunzi în desişul firilor. a scoate din fire. cuget. firea care denumea totul afară de lumea omului. caracter. în traducerea sa din Varlaam şi Ioasaf. străine de firea obişnuită. a-şi ţine firea. există pînă şi o fire a nefiin­ ţei. în înţelesul acesta. Fel de a fi. apucături. poate să-şi iasă din fire. fiindcă nu e decît o tradu­ cere." Un sens înrudit urmează şi încheie tabloul principa­ lelor sensuri : predispoziţie intelectuală.fi. spre deosebire de fiinţă. de alta. temperament. gîndul există -şi în alte limbi . nărav. „Cine n-au gustat dulceaţa celor ce sunt. a-şi pierde firea. te cufunzi în oceanul firii . una de la te­ mei la întemeiat. cu cît fiecare lucru se trage mai mult spre firea lui. Fiinţa şi nefiinţa se exclud şi se contrazic. denumeşte acum. dar ca atare limitată la uni­ versul accesibil şi material. firea devine în acelaşi timp unicitate de caracter. a se prăpădi cu firea. La firi. ca între fiinţă şi-fiinţe. dar un termen ca fire. Totalitate de existenţă. Dacă vrei să te pierzi în mare. unde cu cît sînt mai multe fiinţe. şi înfăptuirile raţionale. cu atît se trage şi din fire. în chip neaşteptat. cu omul. pe cînd firea are sens şi pentru ce nu fiinţează. a-şi face fire (a prinde curaj). chiar acolo unde nu ajungea ca universalitate concretă. a-şi veni în fire. îşi au totuşi firea lor. care să dea totuşi socoteală de a nu fi. dacă vrei să te pierzi în mic. nu poate priceape firea celor ce nu sun{". Poţi spune „firea locului" sau firea oricărui existent.

de la nascor. Iar cînd treci la sensul ei de calitate. arată că există un rest intraductibil şi în cuvîntul acesta românesc. natura îşi arată din plin . cu atît mai puţin la cel filo­ sofic.Dar. cu tendinţa de a fi natura lui stabilă . De unde ea exprima regula lui a fi. De altfel. cum face firea. există o natură pînă şi a nefiinţei. în schimb. de-a lungul înţelesurilor firii. natura exprimă realitatea. natus. Dar natura n-a izvorît din fiinţă. Firea însă e demiurgia însăşi. a termenului natură n-a putut alunga pe cel de fire la nici un nivel. pe cale cultă. firea însăşi riscă să-şi prăpă­ dească înţelesul ei de origine. calitatea lucrului. pe cînd firea are în ea neodihna genezei neîncetate. Iată-ne ajunşi la ireductibilul calităţii. Atunci nu cumva firea spune tot atît cît natura ? Fire şi natură Dacă reiei sensurile dicţionarelor. Apoi natură. de la universalitatea concretă pînă la firea ireductibilă a omului . natura exprimă felul de a fi. Dacă spui „fire şi fiinţă". Ca şi firea. Natura ca atare nici măcar nu stă în tensiune cu fiinţa. ca şi firea." Un singur caracter definitoriu s-a păstrat. Pe deasupra. care a fost adoptat ca atare în mai toate limbile culte.. spune totuşi prea puţin despre naşterea lucrurilor. El este mai bogat. spre a se înstrăina apoi de ea. procesualitate şi concret. pe cînd firea.naturatul din ea : căci exprimă. adică la firea fiecărui lucru. tocmai pentru că e 40 . dacă spui „natura lucrului". chiar dacă exprimă. o problemă filoso­ fică se naşte dintr-o dată. cel de natură opusă culturii şi artificialului. cu disoluţia în firi. iar filosoficeşte trebuie să spui natura naturans ca să accentuezi asupra unui aspect posibil de demiurgie. acum exprimă excepţia : „fie­ care cu firea lui". simplul fapt că introducerea în limba noastră. nu pierde recursul la exis­ tenţă. ci în indiferenţă faţă de aceasta. şi latura esenţială a unui lucru. cum o aminteam. cea vastă ori îngustă : există o natură generală şi una specifică. ai putea crede că termenul nostru „fire" este din plin redat de „natură". Natura tinde mai mult să fie „naturată".

natura îngăduie să se spună. s-a putut spune uneori că e în definitiv naivă (Hegel) şi îngrădită. — Ca fiind abstractă. filosofia poate avea neaşteptate cîştiguri de la filologie. care. sau asupra aspectelor moarte. ci şi limba noastră ea însăşi. natura e mai întinsă. Firea este întotdeauna naturans. Firea însă nu poate fi înjosită. putînd fi şi naturată. căci are în ea ceva din neîntinarea fiinţei. 1934. natura vorbeşte despre esenţa lucrurilor. în schimb. la propriu şi la figurat : natură moartă. Firea vorbeşte despre esenţa şi existenţa lor laolaltă. în mic. Firea e însă deopotrivă în consonanţă şi în împotrivire cu fiinţa. din nobleţea vieţii. — Natura este în definitiv îngrădită în mijloace. Firea reprezintă o Carte a Facerii neterminată. de alta. cu termeni adînciţi filo­ sofic şi de universală tradiţie. — Natura e mai abstractă. după ce esse a fost înlocuit cu fieri. întru. putîndu-se din plin vorbi despre „ştiinţe ale naturii".. — Natura e indiferentă' faţă de fiinţă. ca fiinţă. Nu există ştiinţe ale firii. Să rezumăm :. I. Iar despre natura aceasta suficientă.mai puţin împlinit şi mai deschis decît „natură". Firea nu se întinde decît pînă la marginile concretului. rom. Nu se spune. închisă. de o parte. tocmai deosebirea dintre natură şi fire poate reda cel mai bine chipul propriu al cuvîntului nostru. folosit pentru estenţia.) -11- . — Natura nu e neapărat productivă. ea va avea deza­ măgiri. în mare. în schimb. Dezamăgirea nu priveşte doar opera filologilor. în mijloace ori soluţii. în ultimă instanţă. fire moartă. (Dicţ. — Cînd exprimă felul de a fi. fire — nu încă în­ deajuns valorificaţi —. 4 Fiinţă * Dacă pentru termeni ca rostire. deşi atît de sugestivă în * De la termenul latinesc (popular) fientia. — Natura este şi viaţa şi cimitirul realului. — Extinsă asupra spaţiilor întinse. Firea este tinereţea lui fără de bătrîneţe şi viaţa fără de moarte.

sau încă : „Apa. şi : 2) Existenţă. : „Toată fiinţa ta mi-e dragă" (Delavrancea) . „Şi-a păstrat fiinţa". fiinţa de faţă (prezenţa). a fi în fiinţă . cu exemple ca: „Paginii de la Dumnezeu au fiinţă" (Biblia. care e mai degrabă înrudit ca sens cu devenire decît cu fiinţă. Aşa se face că. Om. fiinţă şi de­ venire. cu totul neobişnuit. fiinţa se trage de la a deveni (fieri). Dar este un fapt că el nu are nimic din tăria fiinţei care se opune la ceva. ivite după deconceptualizarea fiinţei. viaţă. 325) . IV. o slăbiciune. destul de spe­ cial. Poetic. La sensurile acestea de existenţă şi viaţă.. 1776) şi sensul. Dicţionarul-limbii române literare con­ temporane (1956) nu poate da pentru fiinţă decît: 1) Tot ce are viaţă (în opoziţie cu lucru): vieţuitoare. făptură. persoană..alte rînduri. legea' decît viaţa. învechit : prezenţă. dintru început. La noi fiinţa nu exprimă mai mult esenţa. în limba noastră. în fiinţă (existent şi în realitate. nu exprimă mai mult virtualul decît actualul. cu exemplul : „Troiţa cea de o fiinţă" (Mineiul. în schimb. a da fiinţă. sensurile de-existenţă şi viaţă. sau : „Dania nu se poate face fără fiinţa scrisorilor" (Uricariul. de natură. fire. de altfel. Dicţionarul limbii române dă ca prim sens : Existenţă. dicţionarele sînt silite să redea. adică raţiunea de a fi. de avere. adică actul de a fi . fiinţa compune prea lesne cu termenii cărora ar putea şi uneori ar trebui să li se opună. care n-ar trebui să fie decît sensuri tîrzii. starea de drept decît firea. în alcătuirea termenilor noştri metafizici fundamentali. „Au împărţit toată fiinţa lor la săraci" (Dosoftei).. în realitate). a avea fiinţă. Ex." Sensul apare în expresii ca : a avea fiinţă (pe lume). în fiinţă (existent . nu mai pare deosebit de grăitoare cînd ajunge la cuvîntul fiinţei. aievea). a cărei fiinţă pe ogoare. pentru fiinţă. adv. Dicţionarul limbii române nu poate adăuga decît cel. decît existenţa. în alte limbi sau cel puţin în spiritul altor culturi. 1688) . vietate. La rîndul său. substanţă. S-a petrecut o stranie întrepătrundere. Nu este sigur că împletirii acesteia i s-ar datora slă­ biciunea conceptului nostru de fiinţă. 42 . permanenţa decît devenirea. se trage totuşi de la a fi . dar interesant (căci corespunde celui grec de ousia). al cărei aspect pozitiv îl vom sublinia. Cuvîntul fire.

fentia morta. essentia. ceea ce dau dicţionarele recente este mai viu şi mai autentic decît ce spune Dicţionarul limbii române (1872) de-Laurian şi Massim. fientia bassa. î n principiu însă dicţionarul latiniştilor. considerînd cei doi ter­ meni filosofici atît de stranii. este pen­ tru că ea ţine buna rînduială . Cantemir a încercat să creeze cuvîntul „ceinţă" (aşa cum dădea „cîtinţă" pentru cît este şi „feldeinţă" pentru de ce fel este).• Fireşte. dacă nu chiar fiinţa însăşi. S-ar putea spune şi mai bine. deci că este ori nu. nu trebuie să te întrebi care e dovada că ea este ori nu ceva. In Ma­ nual de Katihis (ed. aşadar). Şi răspunde : este pentru că ne-a făcut pre noi . anume caracterul ei de a fi ceva. Autorul se întreabă care anume sînt dovezile fi­ reşti pe baza cărora fiecare om poate cunoaşte divinitatea. fientia rea r fientia nobile. fientia de facie. ceinţa. după un veac şi mai bine de la Cantemir. a Ii-a. Că limba noastră avea nevoie. fientia in­ finita. lasă fiinţei întreg prestigiul ei de t e r m e n filo­ sofic. După el. Cuvîntul nou ar putea desemna un aspect al fiinţei. un Cantemir şi Eufrosin Poteca. Dar toate acestea ar putea să fie incluse cu adevărat în conceptul de fiinţă. de termeni deosebiţi şi va­ riaţi pentru ideea de fiinţă. aceasta tocmai ar voi să exprime estimea. în pri­ mul rînd. tradusă de obicei prin substanţă. fientia bona. este pentru că toate noroa­ dele cred etc. dar şi greutăţile întîmpinate de traducătorii din greacă sau latină. ente. o arată nu numai greutăţile pe care le întîmpină traducătorii recenţi. presentia". ca şi felul cum este un lucru. fientia finita. în timp ce folosinţa obişnuită îl pierde. esenţa. dacă înainte de a p u n e problema : ce este fiinţa. Voind să redea prima dintre categoriile aristotelice. Temeiul că un lucru este. La rîndul său Eufrosin Poteca se întreba. cap. I vorbeşte despre estime. creaţi de Cantemir şi Eufro- 43 . ori de cîte ori cădea peste probleme de speculaţie. 1845). categoria lui „ce este". essistentia: fientia omeneasca. oricît de straniu sună astăzi. substantivul feminin „fientia" ar exprima : „Ce este. de pildă cei ai lui Hegel. cum trebuie să exprime ce este un lucru sau ce este în genere. fientia divina. fientia viva. care trebuie să poată exprima şi t e ­ meiul unui lucru (estimea.

ar trebui să ţii seama şi de ceinţa lui Cantemir. şi cu atît mai puţin ar primi pe cel din urmă.sin Poteca. Conceptul care s-ar crea atunci şi care ar exprima cu adevărat fiinţa în ce este ea. Căci în termino­ logie filosofică. ca la greci. de filosofie a şcolii. redîndu-i astfel un contur determinat. Este de datoria reflexiunii filosofice să repună în opo­ ziţii fiinţa. Cît despre existenţă şi viaţă. O limbă a lui Werâen. pe cît sînt incluse în conceptul ei. a putut prin aceasta tocmai să aibă mai lesne acces la filosofie. cel de petrecere. Ea însă 1-a lă­ sat să se prăbuşească în pulberea trivialităţii.. în fapt. dar şi sub chipul speculaţiei pe care au trebuit s-o rişte. la noi. reflexiunea a şi făcut pasul acesta. în definitiv. dar că.ca avînd pe . spre a fi şi devenire (lumea pieritorului. Sînt'em aşa­ dar încredinţaţi că filologii care au adunat sau mai adună locuri pentru marele Dicţionar al limbii române ar fi putut găsi. Semnificativ este. ceea ce devine se opune lui ce este. faptul de a fi se opune raţiunii de a fi. principalele sensuri ce ni se indică în uz. Poteca'pune accentul pe este'şi dă estime. ar trebui să sune încă mai straniu. Dacă însă ai vrea să dai socoteală de întregul orizont pe care-1 deschide întrebarea „ce este ?".ce" şi pe „este" laolaltă. cum ar fi devenirea. în timp ce Cantemir pune accentul pe ce şi ajunge la ceinţă. cum că ei izvorăsc amîndoi din nevoia de a da socoteală de fiinţă sub forma întrebării ce este ?.tetic. traducătorii aceia atît de bine grăitori ai cîtorva texte religioase. cum e limba germană. tocmai că lipseşte faţă de conceptul nostru de fiinţă un moment limpede anti. existenţa se opune esenţei. în ceasul lor.. spre. Limba noastră ar fi avut totuşi un termen potrivit pentru devenire. Cît despre naştere. Am acordat totuşi un interes de o clipă acestor ciu­ dăţenii lexicale de ordin filosofic. a co­ ruptibilului). ea a. rămas simplă naştere. a arăta care este adevărata solicitare filosofică la care supune gîndirea un termen ca fiinţă. şi de estimea lui Poteca. şi că în fapt nu avem un termen vechi românesc pentru devenire. exemple mai variate decît cele pe care le-au consemnat 44 . în geneză. şi nu numai în forma ei cultă. nu s-a transformat. ba chiar să faci o sinteză a lor. şi să fie de pildă : ceiestime. în textele filosofice de la Eufrosin Poteca încoace. ele pot fi la fel de bine opuse fiinţei. nici pe cel al lui Poteca. Limba însă n-a putut primi nici cuvîntul lui Cantemir.

vie şi desfăşurată. sau „ins" ar fi putut fi „atom"). a cuvîntului. să înţelegem care e deosebirea dintre . folosinţe mai adînci ale cuvîntului fiinţă. Ce se poate exprima printr-un cuvînt şi ce ţine de spiritul unei limbi nu pare a fi de resortul lor . dar neatestată sau neconsacrată literar. In posibilul depăşit al limbii. Se poate spune astfel: fiinţă şi nefiinţă. cîteva lucruri despre fiinţă. la fel cum vorbeşte despre cele actuale. în mineiele timpuri­ lor trecute. nu poate fi eli­ minată din cîmpul cunoaşterii acea facultate care ne face •să înţelegem zona de virtualităţi a cuvîntului . traducerile biblice. de pildă. în orice caz. doar ce s-a spus şi se spune. cuprinde în ea şi ce nu se mai poate exprima şi ce nu s-a exprimat încă. de natură să ne arate opoziţiile ei şi astfel să-i dea contur. a recunoaşte caracterul de rea45 . şi în acelaşi timp este surprinzător că nu au aflat în psaltirile. Se pot spune şi s-au spus într-un fel. O maşină de calculat şi tradus va in­ dica oricînd ce e posibil de spus printr-un cuvînt.e posibil" şi „se poate". în limba română. desigur. manifestată într-un fel. într-o limbă. căci au fost gîndite. E de prisos să ne temem că am cădea în iraţionalul sentimentului. în măsura tocmai în care e în joc o vorbire pozitiv manifestată. nu ar fi în joc virtualitatea goală a cîte unui cuvînt (faptul că „temei" ar putea însemna şi axiomă. Un sen­ timent care slujeşte cunoaşterii ştiinţifice este un aliat al raţiunii. Dar.. apare aici o problemă de limbă care ar trebui să reţină interesul spe­ cialiştilor. în posibilul nedesfăşurat specialiştii nu înţeleg să se aven­ tureze. admiţînd chiar că asemenea locuri nu există. ci ar fi în joc virtualitatea. iar nu o tăgadă a ei. Este oare o limbă un simplu fenomen pozitiv ? Tre­ buie ea să fie înregistrată numai aşa cum s-a manifes­ tat ? Nu încape o investigaţie şi în aria -posibilului ei ? Ni se pare că o limbă. Este o întrebare însă dacă nu ar re­ veni tocmai specialistului să exploreze capacitatea unei limbi şi să vorbească despre sensuri virtuale. Aici e vorba de acele semnificaţii şi acel spirit al unei limbi pe care nu le poate pune în lumină decît cel ce ştie dinăuntru lucrurile. ceea ce înseamnă. Căci în fapt. dar nu şi ce se poate spune prin el. specialiştii fac deseori incursiuni (opera lui Densusianu pentru limba secolului al XVI-lea este exemplară în această privinţă). Dar.pînă acum .

Se poate spune : fiinţă şi conştiinţă. întîlnim şi aci o contradicţie unilaterală: doar existenţa contrazice fiinţa. ba este adeverirea însăşi a fiinţei. căreia realitatea — exis­ tentă. Iar din opoziţia fiinţă-conştiinţă izvorăsc altele. raţiunea lui de a fi. de natură să îngăduie fenomenologia ei. Dar se poate şi dimpotrivă. 46 . care e neadevărul realităţii . adică în definitiv de existenţă : fiinţa există. ci o integrează. (De fapt. dar nu vede ter­ menul opus ei. ci esenţa lui. adică poţi opune fiinţei tocmai ceea ce păruse a o defini. Aşa a. Dar la fel de bine poţi spune : fiinţă şi existenţă. în toate opoziţiile fiinţei ce vor urma. ce vedem nu este totuna cu ce este. aceasta din urmă nu con­ trazice existenţa. unde amîndoi termenii implică existenţa. Şi totuşi. indepen­ dent de asemenea nuanţe filosofice. nefiinţa nu există. sau alteori fiinţa exprimă realitatea materială. nu existenţa lui. iar limba noastră îl acceptă. pe cînd fiinţa înseamnă. dar numai în mă­ sura în care „fiinţa" unui lucru poate să denumească. Căci f iinţa_ exprimă existenţa obiectivă. Spunem : fiinţă şi aparenţă cu o opoziţie carese naşte printr-un act al conştiinţei (căci aparenţa este pentru o conştiinţă). iarăşi lucrurile se pot răsturna. iarăşi — i se prezintă într-un fel şi i se dovedeşte existentă într-altfel.litate al fiinţei. unde e adevărat că regăseşti efectiv ceva din opoziţia fiinţă-aparenţă. la fel de lesne formulabile în limba noastră. ea e deopotrivă adevărată ca şi fiinţa. pe cînd conştiinţa este cea subiectivă. dar opoziţie este. atît fiinţa cît şi termenul opus ei au parte de existenţă. Acest lucru 1-a spus existenţialismul modern. „ceiestimea" lui. Aşadar. cel puţin cu Heidegger . dacă spunem că virtuali­ tatea se actualizează în fenomene variate şi punem înainte opoziţia :t fiinţă şi manifestare. Căci în opoziţia : fiinţă şi putinţă conştiinţa percepe de rîndul acesta fiinţa. deci nu se poate considera definitoriu pentru fiinţă caracterul de existenţă. dar unde în fapt manifestarea e mai mult decîţ simpla aparenţă. ca aceea ce nu vedem să nu fie totuna cu ce este. pe cînd conştiinţa o redă pe cea spirituală. actualitate.) în orice caz. de vreme ce acesta nu are decît virtuali­ tate. este un fapt că. acum.

sau cum exprimă manifestarea. fiinţă şi fire. cu „ceea ce se pe­ trece". în limba română. atunci fiinţa. ea e în acelaşi timp solidară cu fiinţa. cum se şi poate spune : fiinţă şi vremelnicie. ci pe cel de permanenţă a ei. Totuşi.cu toate înţelesurile acelea de „simplă posibilitate". oricît de vremelnică şi trecătoare ar fi firea. anume petrecerea. 47 . dar permanentul se dezminte prin ceea ce naşte şi piere. numai că este o fire deschisă. ca o stra­ nie dezminţire a dezminţirii. ce se pierde şi se regăseşte în ea. ci confirmînd-o statornic drept unitatea ce face cu putinţă diversitatea. în care Hegel voia să vadă o împletire de fiinţă şi nefiinţă. Dacă însă spui. ca şi aparenţa drept ceea ce e petrecător în lume . de­ venirea. toate celelalte opoziţii ale fiinţei şi dai tabloul tuturor caracterelor ei. sau într-un fel aşa a încercat şi Heidegger. cu singura vocabulă ce poate înlocui. cu tot ce se petrece în lume. iar de rîndul acesta.. prima nedezminţind-o pe cea de a doua. de astă dată ac­ centul nemaicăzînd pe caracterul de temei al fiinţei. limba română poate spune :. Căci temeiul se adevereşte prin •ceea ce întemeiază el. petrecerea mută statornic în nefiinţă aceea ce este. în strădania de a revela fiinţa prin timp. prin ce vremuieşte. ci se dezminte prin vremelnicie. întocmai devenirii. ba petrecerea poartă în ea şi putinţa. cea intitulată „a spiritu­ lui". cum face vremelnicia. numai că. Căci petrecerea aduce. fenomenologia conştiinţei absolute. aşa cum poartă în ea vremelnicia. cum era la manifestare. ca într-un vast alai ce ar petrece fiinţa la mormîntul ei. indirect puse în relief. intitulată Filosofia naturii). atunci strîngi laolaltă. spui : fiinţă şi petrecere. nu se mai adevereşte ca în cazul celei din urmă. starea de fapt. şi cea a naturii. aşa cum e diversitatea cu unitatea. în timp ce fiinţa dă starea de drept a realului. în opera sa intitulată tocmai Fiinţă şi timp. cum ai face-o în opoziţia fiinţă-devenire. intitulată Logică. şi petrecerea exprimă astfel faptul firii. oricît de opusă i-ar părea prin aceasta chiar. Iar dacă. care este la fel de bine temeiul.încercat Hegel să descrie fiinţa prin cele trei fenomeno­ logii ale ei (fenomenologia în om.în sfîrşit. dar poartă în ea cu precădere •existenţa . cu tot ce trece în ea. „vir­ tualitate" sau „contingenţă". .

ajungi la înfiinţare. cuvîntul de fiinţă însuşi iese din absolutul unicităţii lui şi dublează. poate." Ridicat la nivel de cultură. potrivit că­ ruia fiinţa nu se opune mai mult decît compune cu terme­ nii în împerecherea cărora se prinde. tinde să se strămute în neantul entropiei). Şi petrecerea întru fiinţă ar denumi astfel ceea ce vrem. ci intimitatea cu lumea. după ştiinţa de azi. formele obişnuite pentru a fi şi a exista : din termenul de fiinţă el însuşi. aşa cum nu figurează necesar nici ca un atribut al devenirii. iar din acesta alt substantiv. fiinţare. petrecere întru fiinţă. Cînd se iveşte conştiinţa. ea poate încerca să petreacă lucrurile prin firele fiinţei. ţesătura a ceea ce tre­ buie să fie. Este un sens lipsit de rigiditate al fiinţei. Cînd. care este lotul de ac­ tivitate al -fiinţei. să spunem prin „fiinţă". dincolo de ceea ce devine. De aceea.Singură conştiinţa nu ar apărea necesar în cuprinsul şi în desfăşurarea petrecerii. a fiinţa. şi o face tocmai prin conştiinţă . Dar dacă prin petrecere şi devenire tot ce este se strămută în ce nu este (aşa cum tot ce este enclavă a realului. cu petrecerea întru fiinţă. în limba noas­ tră. filosofia h-a reuşit să spună în chip pozitiv altceva despre fiinţă. sentimentul românesc al fiinţei poate aduce acest înţeles mlădiat ai ei. în sfîrşit. aşa cum vom întîlni unul lipsit de rigiditate al conştiinţei. se naşte alt verb. . în nici o limbă. în definitiv omul şi cultura lui. Fiinţa conştientă. Ba încă spui mai mult. ele ţin mai degrabă de sen­ timentul fiinţei decît de conceptul ei. în limba noastră. care era format dintr-un verb. se străduie neîncetat să descrie felul cum se prinde în această ţesătură tot ce se petrece pe lume. în limba română. iar aşa cum spui devenire întru fiinţă poţi spune. petrecerea poate face calea întoarsă către fiinţă. în ultimă instanţă. înţelegi că orice îngheţ al fiinţei a ră­ mas departe în urmă şi că tot belşugul de Opoziţii în care poate intra fiinţa exprimă. nu depărta­ rea. Iar dacă încap deosebiri. care prinde.

Să ne închipuim că s-ar face o asemenea judecată. lipsindu-ţi un cuvînt şi un înţeles. scriitorii. Căci aşa cum spunea autorul acela că. sau dacă nu cumva lipsa cuvîntului este cea care sărăceşte viaţa de b bună petre­ cere. Cuvîntul acesta ne trebuia. tinerii ? Să fie dascălii. în timp ce substantivul de petrecere a ajuns în gura copiilor sau prin taverne. ne-ar lipsi o ştiinţă.. îţi vine uneori să crezi că. Ver­ bul.a mult . ci la cel al grămăticilor. însă tocmai substantivul este cel care dă măsura maturităţii unei limbi şi societăţi..III CICLUL DEVENIRII 1 Trecere. Dar întreaga obşte plă­ teşte pentru moartea cîte unui cuvînt — şi am putea-o ve­ dea limpede în cazul cuvîntului „petrecere". s-ar vedea ce pierdere s-a întîmplat în cugetele şi simţirea noastră. „Petrece. petrecere Cine e vinovat de pierderea cîte unui cuvânt în viaţa so­ cietăţii ? Să fie^bătrînii. cu petrecerea. Chiar şi aici. spunea o carte mare a înţeleptului Solomon. care a făcut ce a putut spre a-i înlocui lipsa — şi n-a izbutit pre. tinere. Astăzi nu mai ştim bine dacă lipseşte vieţii un cuvînt pen­ tru petrecerea bună a timpului. îl cerea viaţa. substantivul 4 49 . poartă în el ceva iraţional . îţi lipseşte o dimensiune •de viaţă. dar să ştii că pentru toate acestea chemat vei fi la judecată". Şi să ne închipuim că nu ar avea loc la cine ştie ce scaun înalt. lipsindu-ne un simţ. îl cerea gîndirea. care n-a făcut totuşi nimic spre a pune ceva în loc şi a lăsat astfel un loc gol în dreptul lui. omul de pe stradă ? N-o ştim bine. sau poate mai ales aici. Verbul a petrece a mai păstrat ceva din bogăţia sa tre­ cută. în tinereţea ta. luat singur.

50 . Substantivul nostru de petrecere trebuia să arate felul •cum am reuşit să ne înstăpînim.în schimb. a cerne. 4) a face să treacă prin. a conduce („norocul vă pe­ trece". vrere. şedere . sau în viaţă. asupra trecerii şi petrecerii noastre prin lume. prin gîndire. parcurge („Pe­ trec mereu acelaşi drum"). — La aceste sensuri ale Dicţionarului limbii române literare contemporane. Ca învechit ni se mai dă sensul de : vieţuire. a împlînta străpungînd. consuma . Astăzi spunem cu el altceva. reprezintă înstăpînirea ta de om asu­ pra lumii. de la scriitorii cei mai aleşi pînă la spectatorul de pe sta­ dioane — petrecere înseamnă numai : 1) întîlnire. ambele din preajma anului 1960. ce ave uşurinţa de a face peste tot substantive verbale — ca acest petrecere. cel al limbii moderne române adaugă sensurile de : a trăi şi a strămuta („petrec din mînă în mînă"). iar o limbă. 3) (refl. iar ca popular. Pentru „a petrece". dicţionarele noastre de astăzi dau: J. 3) (popular) a căra. reuni­ une . 2) distracţie. şi II. ca a noastră. asupra vas­ tei petreceri a lumii. necrezut de puţin. în Luceafărul"). De aceea substantivele cu cea mai bogată sub­ stanţă lăuntrică sînt tocmai cele verbale. vizita. după cum' spu­ neam. a se desfăşura. din păcate. adică a ceea ce se petrece în lume . tocmai pentru că. După dic­ ţionarele existente — în care se consemnează limba vie. dar substantivul este viaţă îmblînzită. a se perinda . sub­ stantivul. la o mie şi ceva de ani de cînd se petrece limba română. pune hotare. colinda. sub­ stantivul hotărăşte. Atît stă scris în Dicţionarul limbii moderne şi în cel al limbii române literare contemporane. Ver­ bele rezistă mai bine. 5) a desface. a înfige. despre evenimente) a avea loc. < De verbul a petrece ne-am bătut joc mai puţin. a vinde. însoţire.. Şi aşa este. E adevărat că verbul înseamnă viaţă . ele sînt ale lumii. sau ca fire.. 4) (tot refl. a face. modelată pînă la întru­ chipare.•este expresia raţiunii. pe lume. a îndeplini. ca fiind solidar cu ideea şi conceptul. cu sens spaţial : 1) a însoţi. trai. în timp ce substantivele sînt is­ prava noastră. Verbul îţi este' dat de procesele lu­ mii sau de impulsurile şi înrîuririle fiinţei proprii . rostire — are sorţi de expresivitate sporită. In timp ce verbul pune totul în disoluţie. 2) (rar) a străbate. a transporta .) a se trece. cu sens temporal : 1) a-şi ocupa timpul 2) a se veseli .

în vremea petrecerii lor în Polonia". a alunga. dar "şi a se muta . îndura („Greul ce petreace ţara". „Den poruncile lui nu mă voi petrece". Bălcescu). şedere.) a depăşi. cînd va ajunge la litera respec­ tivă. a se întoarce. a dăinui. trăire (într-un anumit loc sau timp): „Va rîvni la petrecerea. (Regional) a-şi pierde simţirea („Era să mă petrec de rîs") . consumare .. o va consemna cum se cuvine. de trecere pură şi simplă. Dosoftei) — un sens exact potrivnic celui obişnuit de trecere. a trece pe lîngă altul . a-şi petrece ochii (a plimba privirea) . a însoţi.în fişele Institutului de lingvistică din Bucureşti se găseşte toată bogăţia trecută a verbului. rămînere (. sînt de reţinut (cu in­ titulări provizorii şi uneori discutabile ale celor ce au pe­ trecut fişele): A pătrunde. Acestea." (dintr-o pravilă) . a convieţui . (Refl. sînt înţelesurile verbului. Iar sub­ stantivul era nespus mai bogat şi el decît distracţia pe care ne-am învrednicit s-o reţinem.. Deopotrivă apar.). cu sensul de a fi complice : „Cel ce va petreace pre cela ce va merge să ucidă. în afara sensurilor pe care le atestă dicţionarele moderne. stinge („Petrec urîtul"). ă petrece în minte (a depăna). 4* 51 . 2) sensul de a suferi. a voi din nou . două sen­ suri surprinzătoare şi adînc sugestive filosofic : 1) sensul de a fi. iarăşi un sens potrivnic celui obişnuit. a rezolva (operaţii succesive). a potoli. a se împrospăta întruna (apa unui rîu). vie­ ţuire. Sau în Varlaam : „S-au iubit într-însu (Dumnezeu în om) lăcaş şi petrecere". aşadar. a se introduce (într-un domeniu de acti­ vitate) : „Petrecu toată dăscălia filozofiei". a fugări . Petrecere însemna : Parcurgere a vieţii sau a unei perioade din viaţă. dacă nu chiar trecere bună a unui răstimp. a îndeplini. convieţuire. în folosinţa mai veche. a apăra .îngerească".. uşura. a trece peste . a scăpa pe cineva de uri necaz. a se păstra („Domnul în ' veaci petreace". pe care nădăjduim că Dicţionarul Academiei. a muta ceva. Let.

Nu poţi accepta lesne ca.. acum. ci înfiinţează şi altele . în secolul al XVJI-lea. pentru devenire. întovărăşire. sălaş . este de neînţeles. Ce am pierdut o dată cu surparea cuvîntului de petre­ cere. însoţirea celui săvîrşit. o limbă cultă nu poate rămîne la desişul înţelesurilor pe care le p u n în joc vorbirea neîngrijită şi viaţa întîmplată a unei societăţi. ea era prevă­ zută să dea o gramatică şi un dicţionar care să fixeze for­ mele şi sensurile vorbirii. moarte. sau să structureze o diversitate cît mai mare. cea din Franţa. în Dosoftei . o poate înregistra. limba ta să se fixeze la cel mai nerodnic. după întoarcerea din războiul Troadii). — Dar nici sărăcia şi simplitatea de sens nu sînt. în unitatea lui. trecere p r i n t r . însoţire. locuinţă. sau : a pica în petrecere = a intra în mare nevoie). gîndirea filosofică. cînd e viu. pierderea vieţii. pe care o îndeplinesc timpul şi cultura. Cum de s-a p u t u t pierde atît de mult din bogăţia cuvîntului. dri de cîte ori se^adînceşte în ea sau se confruntă.u n jug. Noi nu avem u n termen pentru facerea şi prefacerea lucrurilor.mod de desfăşurare.). inel). prietenie (a fi în bună petrecere cu. sau încîntătorul titlu : Rătăcirile lui Odisef. introducere. manifestare. neplăcere („grele petreceri".. fel de viaţă (Viaţa şi petrecerea sfinţilor . a operat atît de uşuratic. caznă. necontrolate pînă atunci. Ştim să spunem fiinţă cu u n cuvînt de-al nostru (iar un cuvînt este al limbii tale cînd nu fiinţează doar el. cînd face pui).u n obiect (petrecerea print r . înţelegere. sfîrşit . Căci aceasta este măsura lucrurilor spiritului : ca unităţile obţinute să integreze cît mai multe sensuri. cît mai mult din diversitatea trecută. fel de a se purta . Fără îndoială. Prin ele însele. dintre toate sensurile unui cuvînt. toată petrecerea sa. cu gîndirea altor limbi. în loc să reţină pe unul care să păstreze. suferinţă.sau cum s-a întîmplat că funcţia selectivă şi fixatoare. desfăşurare a unui fenomen („desfătă­ rile sau o petrecere dulce şi plăcută"'). dar trebuie să spunem 52 . bogăţia şi diversitatea nu sînt preţul ultim al lucrurilor spiritului. Cînd s-a înfiinţat prima academie modernă a lu­ mii.. prin traduceri. alaiul care însoţeşte. conducere .

cu vocabule de îm­ prumut. şi petrecerea lumii cu gîndul. procesiunea. Am fi putut însă vorbi de petre­ cerea lumii — şi atunci dintr-o dată am fi spus trei lucruri adinei : petrecerea în ea însăşi a lumii . care însemna la început aruncare a podului peste şi trecerea dincolo. petrecerea lumii prin gînd . fără progenitură. închegarea ei prin armătura gîndului. „dezvoltare". devenirea întru fiinţă a lumii. Am fi putut spune — căci petrecerea nu e numai tre­ cere oarbă. oglinditoare a ei. „evoluţie". Limba omului nu e ceva convenţional: ea este însăşi rostirea de sine a fiinţei omului şi a rînduielilor lui. potrivită să dea nume smintelii omeneşti cu putinţă. în măsura în care răgazul reprezintă o cucerire a omului. Dar ce am pierdut. rămîne un fapt că lipsa unui cuvînt poate fî lipsa unei dimensiuni de viaţă. „nevinovăţia devenirii". întîi. petrecerea în ea însăşi a lumii. pînă la urmă. să strămute lumea într-o nouă întruchipare. Cel mult putem spune că omul s-a pus astăzi. ca o făptură sortită. Un cuvînt nepotrivit — spune astăzi şcoala de „semantică generală" — te poate îmbolnăvi : sîntem blocaţi de anumite cuvinte. călăuzire. ca în legenda lui Parsifal. Dar ce face românul ? Petrece. şi poate de aceea nici nu ajungem să le gîndim întot­ deauna. rostirea ei. dacă 53 .e către om. prin ştiinţa sa. dar. cu acel trajicio. ci şi trecerea printr-o urzeală — petrecerea lumii prin gînd. Şi am mai fi putut spune — în măsura în care petrece­ rea înseamnă şi însoţire. nu poate privi numai gîndul. în petrecerea acestuia trebuie să culmi­ neze şi omenescul lui. Petrecerea este deci. şi'prin şi peste. Am fi putut spune. o dată cu surparea termenului de petrecere. Iar chiar dacă nu e de acceptat înţelesul acesta. alaiul. în petrecere ai şi per şi trans. Căci ne-a rămas sminteala cuvîntului. Un cuvînt potrivit aşază lumea cum trebuie. ci viaţa însăşi a societăţii noastre. transjicio. Toate acestea nu mai sînt de spus cu petrecerea noas­ tră. în situaţia de a face de „petrecanie" lumii. ca devenire întru devenire. Dar „petrecere" vine de la pertrajicere. care vine în mijlocul ei ca o făptură însoţitoare a lumii. prin fapta ei.„devenire". strămutare — petrece­ rea lumii cu gîndul d. cum spunea filosoful acela. trecerea ei necurmată către altceva . pătimind din cauza lor şi a gîndului pe care ni-1 impun ele. Nu ştim ce fac alte popoare cu răgazurile.

nu mai e de ştiut. despre partea de curgere nemişcată a lumii. . în al doilea rînd.poţi spune astfel. EMINESCU . 54 . Numai că. te şi încîntă — să vezi că vremuirea nu are aci sensul. te miră — iar dacă ai îndemnul filosofiei. mai larg cunoscut. e adeverit de alte proverbe. între ornic şi vreme : bătătorul de ore ar fi cel care înaintează. şi nu răspunsul . Dar e de ştiut că s-a întîmplat aşa. s-ar putea să facem cuvîntului dreptatea pe care i-o refuzasem. dacă vom înţelege problema. Filosofia însă nu rămîne aci.. pe cînd vremea ar sta pe loc. punînd în joc un înţeles adînc şi poate amar. Nu vom mai regăsi cuvîntul „petrecere". el îşi este cu atît mai mult dator. ca oameni de ştiinţă. să vezi opoziţia aceasta. înţelesul adînc al petrecerii de viaţă ar fi să te întrebi statornic : ce ai de făcut cu petrecerea ta prin viaţă ? Dacă românului i-a plăcut să tragă întreaga bogăţie a cuvîntului de petrecere prin viaţă înspre petrecerea în răgazurile vieţii. fără a fi trecut în multe culegeri. vremuieşte. 2 Vremea vremuieşte Cînd cu zgomote deşarte Vreme trece. Cu filosofia te şi superi : pe tine. spune filosofia. pentru risipa unui cuvînt. spunea Niculae Costin. întîi.I-au petrecut pe sub săbii". pe semenii tăi şi pe lume. a-ţi şti limitele înseamnă a fi dincolo de ele.. Dar. Care ne e trecerea prin şi peste ? Dar aceasta e problema. " .' Există un proverb românesc care. lepădîndu-1. Eşti surprins. se pot mulţumi cu în­ registrarea evoluţiei unui cuvînt. Lingviş­ tii şi filologii. Pe cine ar trebui să petreacă pe sub săbii logofeţii cei mari ai cîte unui popor. viscoleşte. loveşte şi vremea stă. răsturnată parcă. şi care sună : Ceasul bate.. de : face vreme rea. iar aşa cum s-a spus că sensul vieţii este să-ţi pui pro­ blema sensului vieţii. vreme vine. peste-prin-trecere. ci înseamnă ceva de ordinul gîndului.

sub îngrijirea lui George Mun­ tean : Ceasul umblă şi loveşte iar vremea se odihneşte. Proverbe populare. 92). termenul : „te tot aştept şi nu mai vii. Densusianu notează adver­ b u l de a-vremi = din cînd în cînd.. apoi poate c-or fi trăind şi astăzi". sugestive fiecare în felul . de la sfîrşitul lui Făt-Frumos din lacrimă : „iar dac'a fi adevărat ce zice lumea : că pentru Feţii-Frumoşi vremea nu vremuieşte. [au] dulceaţă puţină şi a-vremi"). şi vremea vremuieşte. 223. 617) . uneori. el mai este totuşi pus în joc de cîţiva scriitori contemporani. căci spune ceva de înţelepciune ultimă —. că vremea se vremuieşte" (Hodoş. în Indicele d e cuvinte proprii limbii secolului al XVI-lea. după indicaţia Dicţionarului Academiei).Că proverbul are acest înţeles. pe care o reţine volumul Proverbe româneşti. Proverbe populare. şi firmanul se-mplineşte" (Teodorescu. venind să arate că în graiul românesc s-a gîndit conceptul de vreme.. dar cu frumoase folosinţe. Acelaşi înţeles îl vor învedera şi alte folosinţe ale sub­ tilei creaţii lexicale româneşti de „vremuire". O. o arată limpede versiu­ nea lui mai răspîndită. în sfîrşit. său : „Iubeşte mîndro. Chiar dacă nu e folosit pe scară mai largă — şi nici nu poate fi folosit. „Vremea vremuieşte şi omul îmbătrîneşte" (Zanne. rareori (cu exemplul : „ c î t e sînt în lumea asta.. şi încă ar fi de ajuns spre a lăsa departe în u r m ă sensul d e : face vreme urîtă. Alecsandri pune şi el în joc. Iată un cuvînt pe care nu l-am pierdut. vremuieşte. De altfel şi la scriitori mai vechi termenul apare destul de rar. tot pentru folosinţa mai largă a cuvîntului. scurgere. dau mărturie şi cîteva forme vechi. 55 . din volumul II al Istoriei limbii xpmâne. de trecere. iubeşte. „Vremea trece. plin de ambiguităţi fecunde. I. 153) . apărut în 1967. îi este plăcut gîndului românesc să se cufunde o clipă. De n-ar fi decît locul din Eminescu. cum o citim în dicţionarele limbii noastre." (S. sau : „vremea vremuieşte. 942) — unde însă ar putea fi implicat şi sensul de „vremea rea". Iar în acest înţeles. Mai sînt însă cîteva exemple. floarea se pîrleşte" (I.. 'Proverbe. pe linia sensului acestuia larg. v.

de vreme rea şi trecere. atunci este în joc o pagină de istorie a lumii sau a spiritului. Vremea — care a dublat la noi conceptul de timp. nu atît de a o duce bine. căci nu-i acoperă întreg registrul — a mai dat cuvinte ca : adjectivul vremelnic. în timp ce este relativ uşor — iar în limba română remarcabil de uşor — să facă substantive din verbe. trecerea în verb pune în mişcare ceea ce fixase în substantiv. şi „vremuire". un sens pe care folosinţa de astăzi a cuvîntului de vreme („i-a venit vremea") îl autoriză. rămîne creaţia cea mai interesantă. sau cînd dă un adjectiv (Sade. goetheanizează). apoi substantivul vremelnicie . pier­ dută astăzi. Cu numele comune. pe măsură ce o limbă devine mai cultă. analizezi în el însuşi verbul a vremui. Densusianu adaugă : „probabil după blagovremenistovati.) Dar verbul obţinut din substantiv. Dezgheţul vine greu. în cazul vremii sau. însă. el îţi apare drept un derivat original chiar prin alcătuirea sa. aşa­ dar. Dacă. fără a-1 înlocui. căci sună atît de viu : a bine-vremui. Cînd un nume propriu poate deveni un nume comun (Cezar devenit un cezar). pînă la urmă. se îngheţe în substantiv. a vremui. aşa cum darwinismul pune în mişcare ceea ce îngheţase în specie. al timpuluij 56 . procesul de substantivare capătă întîietate : conţi­ nutul de gîndire al cuvintelor tinde să se înalţe prin gînd şi. iar prin verbul a vremui a dus la „vremuială". cu forma mai veche vremelnicesc . verbalizarea poate avea loc mai des . născut dintr-un nume. (în Dicţionarul limbii române contemporane. sau adverbul vremelniceşte (în chip vremel­ nic) . cîte de a întîlni prilejul cel bun. mai larg. în tabloul părţilor de cuvînt. de obicei.dînd apoi minunata compunere verbală din Coresi. Căci aşa cum dialectica pune în fluiditate şi restituie astfel vieţii ceea ce îngheţase în idee. aci. iar el aduce o a doua înălţare a cuvîntului prin gînd. iar reuşita are loc în cazul prea puţinor nume. dar iată. ca faptul de a trece. le reuşeşte crearea „verbului intern". unei limbi să facă verbe din sub­ stantive. ca vreme rea. dar lesne de reluat. Ii este greu. devenit sadic) şi mai ales cînd dă un verb (platonizează. încă. acum. de a se schimba. Şi poate că — aşa cum ni se va părea o clipă mai jos — gîndirea filosofică ar mai putea rosti cîte ceva cu vremuire. Nu tuturor limbilor. opportunitatem nancisci" — cu sensul. „vremuire" are el singur ambele înţelesuri.

adică vremu- 57 .reuşita nu e. cum spune : vremurile vremuiesc (citat în Dicţio­ narul limbii române literare contemporane). vremea trebuie să aducă ceva („ca vremea nici un dascăl mai bun") şi tot ce este în vreme se împlineşte. de un verb „intern". nu . în schimb. aceeaşi. de a temporiza. şi înţelepciu­ nea românului poate la fel de bine spune : vremea vre­ muieşte. In limbile slave. ba chiar se vestejeşte. Aşa e vre­ mea. Dimpo­ trivă. respectiv ale substan­ tivului din care se trage. de unde am luat „vreme". vremuieşte.totală în alte limbi. Mai mult încă : dacă vremuirea însoţeşte tot ce se întîmplă pe lume. Ca atare. Vremuirea noastră. omul îmbătrîneşte. draga se trece. dar. caracterul de a fi vreme. ar reprezenta o tautologie. dar nu există nici o „plinire a vremii" ca atare — şi aceasta e noutatea gîndului : că felul de a fi şi a face al vremii este de a nu „face" nimic. Ai putea crede — şi încă ar fi vorba de altceva decît de o tautologie — că vremuirea denumeşte fundalul de zădărnicie al tuturor încercărilor de a se ridica la existenţă. substantivul acesta nu pare a îngădui decît un verb cu sens restrîns. pe cînd vremea nu face decît să treacă şi să vină iarăşi. Este vorba. Limba germană are wettern şi wittern — pe care le indică Tiktin în legătură cu vremuieşte —. el n-a găsit nimic potrivit şi a trebuit să facă verbul zeitigen. pentru că Wetter nu e decît vreme atmosferică. ca rodul copt. ca vreme însăşi ea se dovedeşte ceva intim lor. verbul to time înseamnă doar : a potrivi la timp. care e la fel de nefiresc ca multe alte construcţii verbale de-ale sale. Doar ca vreme atmosferică este ea ceva exterior lucrurilor . verbele respective vor rămîne la acest înţeles. Toate se împlinesc în vreme. aşadar. dar vremea însăşi. In limba engleză. se tot schimbă iar din petrecerea ei nu iese nimic. Cînd Heidegger a răscolit prin limba germană. Numai că: floarea se pîrleşte. firmanul se împli­ neşte cu trecerea vremii. ea ar fi în definitiv şi lotul lumii însăşi. a măsura. e firească şi păstrează aproape toate sensurile conceptului. sau în cel mai bun caz o judecată analitică. aşa cum spune Kant : din conceptul de vreme scot ceea ce era în el. îşi face veleatul ei. trece. căci se petrece o îngustare. în timp ce vremea vremuieşte . Nu iese nimic ? Dar tocmai de aceea apare o noutate! Căci nu e defel în natura vremii să nu dea nimic.

Dacă ai cuteza să spui învrernuire.. aşa cum i se întîmplă prea des lui Eminescu. că e vorba de gîndul v r e m e l ­ niciei şi deşertăciunii lucrurilor. Eminescu vrea.cei vechi. dimpotrivă. în învăţăturile sale. nu al vremuirii. Vremuirea este devenirea întru devenire a lumii. sau u n Cantemir. vreme trece. Ai putea crede.. Timpul anticilor — o spune Aristotel în chip izbitor în Fizica sa — este mai mult destrămător . pe cînd lotul feţilor-frumoşi ar fi altul. în Divanul. ce stă să vină este mai bun decît ce a fost. iar doar ca timp rotitor. că vrea dezvremuirea lor. pe care o idolatrizau Goethe şi Nietzsche. vreme vine. este împlini­ tor . Dar atunci cînd vezi toată încărcătura filosofică a t e r ­ menului. ca acea „nevinovăţie a devenirii". cu rostul său mai sigur. nici limba noastră. de la începutul lor." Acesta a r ' f i lotul lui. Timpul modernilor urcă. timpul scoate lucrurile din aşezarea lor cea bună. încercînd u n t e r m e n nou. aşadar. Ai putea spune deci. ba chiar se poate spune că omul însuşi vremuieşte şi noi înşine vremuim o dată cu vremea. Dar nici ei n-au rămas la acest gînd. aşa cum . pe care l-au avut o clipă u n Neagoe Basarăb. dintr-o dată ai arăta cealaltă faţă a timpului şi a aşezării tale în timp. pentru feţi-frumoşii săi. în v r e m e şi vremuri. Nu desprinderea de vreme şi vremi. una din formele •posibile de scurgere-a timpului : scurgerea lui sub semnul neutralităţii. are el p r e ţ pentru antici. Are un straniu sens de neutralitate. nu e nici destrămă­ tor. obiectivitate şi detaşare. pentru u n Pascal. mai ales în proză. „Cînd cu zgomote deşarte. Căci ai exprima astfel. fără s-o poată reda în simplitatea u n u i nume. al revenirii neîncetate. î n realitate. ceea ce denumeşte spiritul limbii noastre prin vremuire este ceva mai subtil. Dar timpul v r e ­ muirii nici nu coboară. atunci o altă plăsmuire în trupul terme­ nului de vremuire ar veni să arate ce adîncă problemă filosofică îţi pune vorbirea românească. dar tocmai întruparea în ele şi înche­ garea lor ar putea fi răspunsul gîndului mai adînc.rile istorice ale omului . nici nu urcă . Timpul modernilor. împlîntarea omului. o ieşire din vremuire. îi înţelegi şi limitele. Nevinovăţia vremuirii ca devenire întru devenire este şi vinovăţia ei. Dacă însă nu înţelegi să cazi în idealizare romantică. aşadar devenirea lui î n t r u 58 . cu învrernuire. nici împlinitor. sînt mai degrabă cei tineri decît cei bătrîni. Este dincolo de bine şi de rău.

vremea nu poate. la fel cum înfăptuirea este ieşire din făptuire oarbă. limitele şi deci caracterul rodnic pentru gîndire al termenului de vremuire le pot arăta confruntarea dintre timp şi vreme. fie că o foloseşti pentru momentul prielnic (era vremea . multă vreme). cu faptă cu tot. deşi în. şi vorba nu priveşte vremile. în gîndirea filosofică. unul atmosferic. la noi. înlocui peste tot timpul. Aceasta nu acceptă întreg timpul. fie în sfîrşit că vorbeşti de vremea atmosferică — peste tot timpul poate înlocui vremea.fiinţă. unul fizic. De altfel. de pildă). sau mai degrabă vremuirea. Dar vremea. Vremea pare legată de concretul Terrei şi al experienţei umane. Timpul se poate substitui oricînd vremii. şi e deci probabil că niciodată limba română nu a uitat ter­ menul ei de origine latină în favoarea celui adoptat. există un timp transcendental (Kant) şi unul dialectic. sau „vreme dialectică"). fie că vorbeşti de o perioadă determi­ nată istoriceşte (pe vremuri. S-a spus în veacul nostru : „istoria înaintează prea încet" . Sau. nu mai sînt „timpii secu­ lari" ai lui Alecsandri. Vremea are două forme de plural. Timpul are şi el aceleaşi forme de plural. dacă te gîndeşti la cealaltă faţă a timpului decît scurgerea lui fatală. Nici vorbă că vremea nu poate reda timpurile gîndirii filosofice (nu poţi spune : „vremea. vremuri şi vremi. pleacă-te tu vremii". care spun acelaşi lucru : „şi este bietul om sub vremi". d a r ultimul plural a sfîrşit prin a însemna ceva deosebit. sau : „Dacă nu ţi se pleacă ţie vremea. adică tocmai ieşirea din vremuire. au încă o limită. dincolo de aceea de a nu putea exprima a b s t r a c t u l : redau doar partea de inerţie a lumii. Pentru vorbirea contemporană.limbile slave vre­ mea redă întreaga arie a timpului. în negura vremii). după cum. ai exprima prin învremuire. ci timpii devenirii stimulate în care se poate aşeza omul. unul istoric. ci 59 . timpuri şi timpi. înainte de vreme). unul mitic. ba chiar nici timpul sideral. Există un timp cosmic şi sideral. formă p u r ă a sensibilităţii". cum spune proverbul. unul psihic. In schimb. Fie că vor­ beşti de vreme ca durată limitată (o vreme. ca prin „înfăptuire" şi prin atîtea compuneri ale admirabi­ lului prefix verbal „în". închegarea vremii şi modelarea ei. nici timpul fizical (vremea ca a patra dimensiune. cu ea cu tot.

infinit şi infinitate. infinitate şi. şi în aceste clipite oamenii ar lucra tot atîta şi ar cugeta tot atîta ca în evii noştri — evii lor pentru ei ar fi tot atît de lungi. nemărginire. la o picătură de vreme. de bună seamă. Ceasul bate. să-i numească pragurile — şi să gîndească astfel dincolo de ele. vremuieşte. Căci dacă limba noastră nu a vorbit despre afirmările ultime ale omului. Limba noastră nu s-a alcătuit numai în ceasul marilor îndrăzneli. In ce nefinire microscopică s-ar pierde milioanele de infuzorii ale acelor cercetători. cînd a opus înaintării ornicului inerţia vre­ mii. 3 Infinit şi infinire la Eminescu „Presupunînd lumea redusă la un bob de rouă şi raportu­ rile de timp.. şi infinitul asemenea. în ce infinire de timp clipa de bucurie — şi toate acestea toate ar fi — tot astfeli ca şi azi. de altfel. timpurile. De ce spune Eminescu o dată „nefinire" şi altă dată „infinire".. subliniate aci în text ? Şi. întreg timpul nostru spune insului şi popoarelor : nu vremuiţi. fiţi în timp. ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă". şi de altfel e limpede. Izbitoare este expresia." Rîndurile acestea sînt din Sărmanul Dionis. ce nevoie îl face să nu folosească ex­ presiile obişnuite. de la în­ ceput chiar. ca pen­ tru noi ai noştri. ca pădurea într-un sîmbure de ghindă. Dar îţi place să crezi că ea nici nu le interzice. în înţelepciunea ei.joc? Căci el va spune.. Eminescu simte nevoia să creeze doi 60 . pe care el însuşi le pune altă dată în. îndată apoi : „Trecut şi viitor e în sufletul meu. înţelesul lor nu interesează acum." Avînd deci la îndemînă : infinit. Şi mai jos : „Dac-aş putea şi eu să mă pierd în infinitatea sufle­ tului meu. ea ştie bine. Nici vorbă că românul nu a voit să spună ce rostim acum. seculiî din istoria acestei lumi microscopice ar fi clipite. căci timpul se poate iuţi. loveşte şi vremea stă. pe cînd vremea este inertă.

Atîta vreme cît finitul are nevoie de infinit. Chiar dacă la el infinitul exprimă. ci infinitul la finit — cum au ştiut să arate modernii încă de la calculul infinitezi­ mal —. atunci conceptul infinităţii. iar gîndul lui. sau atunci pur şi simplu se mulţumesc să spună infinit. A ghidi infinitul Infinitul e un gînd descumpănit şi o vorbă nefericită. De aceea mo­ dernii lasă adesea pe „infinit" la folosinţa lui de adjectiv şi pun în joc. De ce ? Răspunsul ni se pare simplu : pentru că ştie să gîndească filosofic şi pentru că ştie să vorbească româneşte. devine constructiv şi operant. Modernii. încercînd însă să uite că e vorba de un participiu negat. ba încă să-i pună în joc şi să-i opună în aceeaşi frază. deci e un concept dizolvant. sfîrşit. cuvintele infinitate şi infinitudine. întîi. ca exprimînd mai mult modalitatea decît sta­ rea .t e r m e n i noi. pentru substantiv. P e grecii vechi infinitul îi nemulţumea atît de mult. Apoi. ce e nepotrivit în cuvîntul „infinit" este că poartă în corpul lui un participiu trecut. cînd era totuşi în joc substantivul. doar finitul ce se dizolvă în infinit iar nu infinitul ce se împlineşte în finit. părea să exprime mai degrabă „nedeterminatul". el nu poate accepta cuvîntul ca atare. dar nu se împacă nici ei întotdeauna cunumele şi nu-i acceptă gîndul ca atare. era vorba de obicei de adjectiv. ci doar schimbat. n e ­ garea lui îi transformă conţinutul : finit trebuie să devină 61 . ce e descumpănit în conceptul infinitului este că implică două lucruri : şi infinit şi finit. încît cel mai adesea ei refuzau să-1 gîndească. Cu instinctul său filosofic. neputinţa lui de a rămîne ceea ce este . în schimb. Acesta arată de obicei ceva săvîrşit. în timp ce cuvîntul de aci vrea să exprime toomai nesfîrşirea lucrurilor. el înţelege eă. acesta exprimă cancerul celui dintîi. gîndesc infinitul şi triumfă cu el. cu descumpănirea lui lăuntrică tocmai. în clipa cînd participiul — care prin n a t u r a sa exprimă ceva finit — este chiar cuvîntul „finit". în locul citat. iar cînd ei vor să exprime starea. Eminescu nu pare să uite aceasta. propun cîte un cuvînt ca „transfinit". Dar dacă termenul vine să arate că nu finitul trimite la infinit. Dacă-1 numeau.

pe cînd infinirea e pentru lumea cea adevărată a vieţii reale şi uneori a bucuriei. te trimite îndărăt : mergi îndărăt la nesfîrşit. „în ce nefinire microscopică s-ar pierde milioanele de inîuzorii ale acelor cercetători. dicţionarele noastre nu-i fac nici un loc încă. ca aici. în unele dicţionare. dar nu vei afla infinire. însă. ea este mai degrabă a îm­ plinirii reale decît a infuzoriilor problematice. artificial cum este. sau dacă infinitul mai spune ceva. fără de margine este fără de orice margine. El aduce un nou termen pentru infinit. dacă vrei să găseşti unde şi de cîte ori apare în Eminescu u n cuvînt ca infinire — sau oricare altul. negi nu un sfîrşit. s-ar putea acoperi •aproape întreaga arie a infinitului. Numai că Eminescu înţelege să pună şi „nefinire" . în locul acesta din Sărmanul Dionis. trebuie să spui infinire. Nu se poate spune infinit. de împlîntare a infinitului în finit. cu prefixul ei in. Eminescu însuşi îi sorteşte una. în ce infinire de timp clipa de bucurie. deşi termenul apare în cîteva rînduri la Eminescu. în limba noastră. Să păstrăm atunci termenul de infinire şi să-i vedem cariera în împărăţia infinitului. atunci tot Eminescu îţi sugerează . Pe de altă parte. atunci ar fi de ajuns. reluat în gînd. pînă şi ridicolul adverb „infinitamente". finire. Aceasta pentru un sens al infini­ tului. De aceea „nefinire". ci că ar avea sfîrşire . pentru că e vorba. de două mişcări ale gîndului. Prefixul ne te opreşte în. una regresivă şi alta progresivă. în lumea infinitezimală a infuzoriilor.crearea unui al doilea termen.proces. se dovedeşte bun pentru la­ boratorul cercetătorilor. Găseşti. Infinitul mic e ceea ce întotdeauna stă în urmă-ţi şi el exprimă tot travaliul nefiresc al descompunerii. în-finire. Iar dacă ar fi vorba să redai celălalt sens. te trimite înainte . F ă r ă de sfîrşit înseamnă fără de orice sfîrşit . în afară de in­ finire. Aşadar Eminescu spune pe bună dreptate finire în loc de finit. Căci negi nu că lucrul are sfîrşit. Infinirea în schimb.alături de infinire. pe care-1 va folosi din plin filosofic. de n a t u r ă să impună limbii româneşti termenul acesta ca unul de aur. cel de in­ finire. care aduce o negaţie mai stinsă. ci finitudinea. Cu aceştia doi. loc şi apoi." Şi el o face. să pui în joc miraculosul prefix „în" şi să spui : infinire. dacă e vorba de finitul fără de sfîrşit ca o săvîrşire i a r ă sfîrşire. cum vom vedea îndată . ca frumosul şi 62 .

o binefa­ cere : căci pînă şi o unealtă proastă este mai bună decît lipsa oricărei unelte. ceva mai jos. el e consecvent în a vorbi despre nemăr­ ginire la spaţiu. pe Unenălichkeit. Şi de aceea. este silit să traducă prin nemărginire atît Grenzenlosigkeit. dar Eminescu are dreptate să fie inconsecvent.. atît de adînc des­ pre Eminescu. de aproape oricine. N-ar fi fost nevoie de o catedră Eminescu —: care trebuia. 612 în ed. şi chiar asupra ediţiei Cuza. în schimb. p. la capitolul despre timp al Esteticei transcen~ dentale. Acestea au fost pentru infinitul spaţial. sau „aievea" şi oricare altul te-ar atrage —. chiar dacă în aceeaşi frază. într-adevăr. Cuza. încă ar fi însemnat. care la noi e deopotrivă adjectiv şi substantiv. îndată apoi.. „Infinirea timpului nu înseamnă alt nimic. în timp ce mijloacele de lucru asupră-i n-au fost întotdeauna la înălţimea gîndului critic. nici un index nu vine să te ajute. această cenuşereasă între vocabulele pentru infinit. în măsura în care. (E de necrezut cum s-a scris. menţină unitară traducerea cîte unui ter­ men . Fireşte. ci. fă­ cută şi ea — spre a se alcătui un index . Spaţiu. norocului. totuşi. Şi e bine spus. peste expresia ins Unendliche (la infinit.) • Lăsat deci. idealul unui tradu­ cător este să." Merită ea să ne reţină ? Poate fi ea păstrată cu adevărat. Dar e interesant de relevat că nici la spaţiu Eminescu nu traduce pe unenălich şi Unen­ ălichkeit cu infinit. căci acolo nu mai e vorba de spaţiu. Acolo spune pentru ele (Estetica transcenden­ tală. dacă acesta ar fi fost lucrat«cu un dram de pietate. în infinit). punct 5. la noi. cercetătorul filosofic întîlneşte termenul de infinire — în afara locului citat — în tradu­ cerea Criticii raţiunii pure. el va traduce pe „ins Unendliche" prin „în infinit". valorificată şi trimisă lumii ca restul nostru intraductibil în tematica infinitului ? 63 . Iar con­ secvenţa sa se vede şi indirect. la punctul 5 al capitolului despre timp. cu cîteva pagini mai jos (la p. cînd va cădea. el o va traduce frumos prin „în nemărginit" şi va spune: „căci toate părţile spaţiului în nemărginit sînt deodată". în ed. infinirea reda. cît şi Unenălichkeit. Cuza). Şi iată acum apărînd discret. 610) : nemărginit şi nemărginire.parcă numai de el folositul cuvînt „troienire". o traducere care este şi ea un admirabil monument al culturii noastre. care este cuvîntul nostru de infinire.

în lumea infinitului. iar într-un sens nu exprimă nici pierderea în infimul infinitului mic. Pe Pascal infinitul îl speria şi îl copleşea. Infinirea e infinitul îmblînzit. ea spune. Acesta el însuşi ar putea fi privit sub semnul infinirii. sau spaţiul solidar cu timpul. care i-a făcut întotdeauna viciul. vastitatea şi masivitatea infinitului apar limpede.. ci mai degrabă în-infiriire ca împlîntare în infinit. cum ar fi numerele transfinite ale lui Cantor . infi­ nitul făcut suportabil. ca şi alte cîteva cuvinte româneşti. ca şi omului. la Eminescu. care nu este numai a inimii. Despre cuvîntul infinit. E infinitul devenit 64 . spaţiale. nu s-ar putea spune nici infinire. în faţa celor două infinituri. pentru ele. Aceasta nu mai e exterioară lu­ crurilor. Se cunoaşte bine emoţia lui. Şi s-ar putea să fie aci o noutate de gînd.dans l'infinie immensite des espaces que j'ignore et qui m'ignorent" (unde ar fi putut la fel de bine spune : dans l'infinie immensite des temps). însă timpul poartă cu el întreaga realitate. ci pînă. sau o subiectivă neputinţă de cuprindere a lucrurilor ? Este aci un echivoc în el. ci conceput ca spaţiul în expansiune al gîndifii moderne. nu ştii bine ce denu­ meşte : o realitate obiectivă. ar putea fi gîndit ca avînd în el infi­ nirea trimiterii către altceva.. nici în-finire. Infinirea este însă limpede a lumii temporale şi. Infinirea s-a ivit în legătură cu timpul şi nu am întîlnit-o. lucruri necu­ prinse de alte limbi. care e solidară cu spaţiul. • Dar dacă infinirea nu spune tot despre infinit. de altfel.şi acesta. cu infuzoriile şi diferenţialele lui. ea nu sperie totuşi . Totul este în infinire şi are parte lăuntric de infinire. dacă nu e infinitate dată. va rămîne ceva neacoperit în registrul infinitului. nu striveşte. ci şi a gîndului. decît pentru timp. infinitul mare şi cel mic. am văzut-o. încă şi aşa. poate. Iar aşa fiind. Ea trebuie întregită cu termenul nou. pentru in­ finitul împlîntat în finit. Ea n-are nimic din masivitatea in­ finitului mare. cum ne apare acum. ci concrescută lor. Infinirea e blîndă. o dată cu mizeria lui. în-finire. Iar cînd el vorbeşte (în fragmentul 205 din Pensees) des­ pre aşezarea ta ca om „.A gîndi infinirea Infinirea nu acoperă toată ideea de infinit.

de nesfîrşită egalitate cu sine — şi. cum apărea la Eminescu. nici alta. infinitul e printre noi. stă sub semnul infinirii. afirmativ. Nu timpul singur. cum îi apare lui Pascal. sau cîte o carte. pe cînd un rîu are în el infinire. în loc să fie inaccesibilul Departe. că e cumplit. Dar nu mai este nici rău. sau e şi una şi alta laolaltă. izvorul însuşi are infinire. Infinitul e sau prost. un finit reluat la nesfîrşit). Viaţa morală se conduce după principii absolute. cunoaşterea are infinire. îţi apare aici. 65 g — Cuvint împreună '. a concretului. a lui Geo Bogza. şi alta. înaintea celui care cercetează viaţa istorică. a înţelesurilor limbii tale. Dar ce tărie mai mare a gîndului decît să tragă infinitul întru sine şi realităţi. In versiunea infinirii. de altfel. voia Hegel (adică negativ. Sîntem în Occident sau în Orient ? Nici una. dar infinitul te obligă să cazi în rigiditatea judecăţii disjunctive : Lumea e sau finită sau infinită. (Ceva de ordinul Cărţii Oltului. intră în infinirea graiului şi a gîndului. în loc să-1 lase liber în mizeria masivităţii lui ? Iar dacă s-a tras în lucruri. sau bun. şi una.intim şi concret. un infinit ce se instituie neîncetat pe sine. O logică mai suplă. am spune pe româneşte (de la „complet". experienţa de gînd şi uneori chiar vorbirea poporului nostru.) Iar o dată cu rîul. cum se întîmplă şi cu aceasta. nu numai atît. infinitul ca infinire devine marele Aproape. Dar e în infinire. numai actual). nici alta. sau fără nici un cod ? Nici una. nici bun. infi­ nit ce se tot reface. pari a fi silit să spui. spune vorbirea lui Eminescu. . şi una. sau a îngăduit ca lucrurile să se împărtăşească de la el. Cum ar putea infinitul să spună atît de puţin şi atît de mult ? El e rigid şi ancorat în absolut. infinire. aşa cum simţi cîteodată şi în lumea ta de om că o prietenie şi o dragoste au infinire. în momentele desfăşurării finitului. iar după un Cantor. e în nevinovăţia infinirii. Un ocean are vastitatea cea proastă. Dar infinitul nu e nici una. nu se putea scrie în orice limbă. Infinitul e sau virtual (cum spunea Aristotel şi cu el toată Antichitatea) sau este şi actual (cum spune moderni­ tatea. nu e nici măcar infinit . nici alta. Nu numai că e necruţător. Ea se va ivi tot timpul. Toată firea se împărtă­ şeşte de la ea. ca şi cum infinitul ar putea fi complet cu adevărat). sub sugestia termenului eminescian.

Se poate citi în ghidul Tg. spun cunoscătorii. ceea ce povesteşte ansamblul său de lucrări este însăşi povestea.-Jiului : „După cum se arată într-un document oficial premergător realizării acestor opere (în 1937—38). infinitatea aspiraţiei faustice. ce în viitor ar marca şi intrarea în grădina * Capitolul acesta a apărut ca articol sub titlul : „Structura oricărei legende şi Brâncuşi. nici alta.. asupra lui Hegel. cu turnurile lui. aşa cum infinitul în absolutul lui îi este omului insu­ portabil. Este adînc sem­ nificativ. 4 îndoita infinire la Brâncuşi * Cînd te uiţi mai bine. Arborele vieţii. în rigiditatea lor. şi alta. Sînt unele ii înflorate. 65 . de la Voroneţ şi din alte părţi. proiectul în întregime ar consta dintr-o alee care. Dar cum Brâncuşi ştie să meargă la esenţial. vezi că picturile exterioare ale mă­ năstirilor din nordul Moldovei povestesc ceva. E de asemenea semnificativ că interpretările cele mai numeroase şi mai bune din filosofia clasică s-au scris. goticul. epos-ul. Şi nu au reuşit. poate. care povestesc ceva. legenda. aşadar cu mai multe valori între da şi nu.şi alta : se cade ori nu se cade să faci ceva. că din logica modernă capitolul cel mai promiţător cercetat la noi este cel al logicii polivalente. Pentru că nu era a infinităţii. sînt şi ne sînt insuporta­ bile.. povesteşte ceva. lucrul ar putea fi vădit oricui. şi una. Şi poate că vocaţia cugetului românesc — cum o arată infinirea lui Eminescu — este de-a face acest insu­ portabil suportabil. în care e cuprinsă Coloana fără sfîrşit. ar trece pe sub un portal. Dorul este du­ rere sau plăcere ? Nici una. De altfel. La fel povesteşte ceva ansamblul de lucrări de la Tîrgu-Jiu. Egiptenii au căutat să prindă infinitatea morţii . ci a infinirii. Da şi nu. Brâncuşi a dat şi el o versiune a infinităţii în piatră — şi a reuşit. Intre da şi nu sînt mai multe valori. la noi. plecînd de la digul Jiului — care este locul de evocare al actelor de vitejie gorjenească —..

aşezată în mijlocul străzii Eroilor. Apostoli (Oraşul) 4) Coloana fără sfîrşit 5) Masa ultimă Acest ansamblu. vrea să spună ceva. aşezată poate de Brâncuşi. dincolo de Coloană. dacă. S-au oprit în locul ce li s-a părut po­ trivit. în aşa fel încît pînă ce treci de ea nu poţi vedea Coloana . monumentele indică o devenire. după o ctito­ rie. adaugi la ansamblu o nouă masă de piatră. şi să povestim. în afara oraşului. pe care îl cuprind şi-1 presupun aşa cum este. au poposit pe mal şi au ţinut sfat în jurul mesei 67 . începînd de la malul Jiului şi desfăşurîndu-se perpendicular pe rîu. continuînd spre biserica ce se reno­ vează. Ele sînt. atunci întreg ansamblul este alcătuit din cinci monumente. cu o masă fără de sfat . Totul se desfăşoară pe un ax perpendicular pe Jiu şi prelungind. sau poate nişte cio­ bănaşi cu turmele. care începe cu masa unui sfat tăcut. ci drept un întreg cu un sens. nici măcar drept un ansamblu de opere decorative." îndărătul stilului administrativ defectuos. de astă dată fără scaune. înălţîndu-se fără sfîrşit. să subliniem că. sau sub su­ gestia lui. în ordinea desfăşurării lor. care reprezintă tot atîtea trepte într-o desfăşurare de gînd.că a făcut artistul însuşi — biserica Sf. ce taie întreg oraşul . pe Jiu în jos. Apos­ toli. la cele două capete. strada Eroilor.publică. 1) Masa tăcerii 2) Poarta (Oraşul) 3) Biserica Sf. E ca şi cum. aşa cum trebuie să fie şi recunoştinţa noastră.. Să lăr­ gim gîndul înscris în indicaţiile din ghid . la monumentul recunoştinţei în­ truchipată printr-o coloană înaltă de circa 29 m. poţi citi ceva din gîndul lui Brâncuşi. aşadar. de dincoace pînă dincolo de oraş. venind din patria mumă a Transilvaniei. au coborît nişte năieri. următoarele :. ce va purta chiar şi de­ numirea de Calea Eroilor. Artistul n-a conceput Coloana fără sfîrşit sau celelalte opere drept monumente izolate.. Dacă integrezi în ansamblul monumentelor — cum pare limpede. să se termine această cale. sfîrşind. iar operele lui Brân­ cuşi sînt de o parte şi de alta. pentru ca. pe de altă parte.

fără scaune. Un crîmpei de istorie se scrisese : o nouă masă dacică. unde. cît şi una a năzuinţelor lor fără sfîrşit. Ai pu­ tea spune că. adică ieşirea în larg . să-şi facă ctitoria. mormîntul lui Moise. adică Leviticul şi Numeri. Ca şi în alte rînduri. şi totul se încheie cu un altar al tă­ cerii. venea să încheie. să dea lupte pentru apărarea ei. la capăt vin evocarea şi profeţia. Deuteronomul. s-au îmbrăţişat pentru o ultimă oară. care să fie deopotrivă una a recunoştinţei fără sfîrşit. cea de a doua lege. Legenda aceasta. exodul. spri­ jiniţi pe Jiu. au ridicat în marginea aşezării lor o coloană. din pentateucul Vechiu­ lui Testament. Dar a dat încă mai mult. cu tăcerea ei. ca o a doua lege pe care şi-ar prescrie-o lor. din lumea gîndului. căci aveau să-şi lărgească şi întărească aşezarea. In pragul ei au înălţat o poartă. cu universul 68 . faptele şi jertfele s-au adunat în urma lor. apoi s-au risipit în cuprinsul unde aveau să-şi înalţe ctitoria. înfrăţiţi . pînă şi povestea cea mare a lumii. pe urmă vine Exodul. aci el a plecat de la malul Jiului şi a povestit Legenda. Dar aceeaşi este structura oricărui epos : geneza. Aşa se desfăşoară nu numai orice întemeiere româ­ nească . povestea. ctitoria. plecînd de la un motiv românesc. se desfăşoară după cinci momente. apoi vin cărţile ritualului. numită alteori a descălecărilor. să boteze" pruncii şi să îngroape pe cei săvîrşiţi . ctitorie. pe care „nimeni nu 1-a cunoscut pînă în ziua de azi". la capătul lu­ crurilor. adică facerea mută. mai mică. sau poate altora. pe sub care au trecut. Apoi. şi de rîndul acesta poate conştient : a dat — cu cele cinci mo­ mente ale creaţiei sale artistice — structura oricărei le­ gende. cînd soarta le era vitregă. a lumii. ci şi — ca în miezul viu al obştei lor — să-şi cunune feciorii. pe care îi purtau în sînge. cînd anii. Brâncuşi a descris Sborul. ca la Pasărea măiastră.aceleia ca a dacilor. aşa se desfăşoară întemeierea. să supravieţuiască încă. organizării. să biruie sau. Aşa se întîmplă lucru­ rile în cele cinci cărţi ale lui Moise. în care nu numai să se închine. din dreptul Maramureşului pînă în podul Severinului. întîi e o Geneză. Căci orice legendă. Poate că sfatul lor era cu adevărat unul al tăcerii : o simplă privire în ochi. s-a înfăptuit şi istorisit peste tot în spaţiul românesc. în mijlocul ei au zidit biserica. ca o masă a umbrelor de astă dată. de oameni hotărîţi — şi ei au pornit în jos. fără s-o ştie. Brâncuşi a dat legenda tuturor întemeierilor româneşti..

Ca un stîlp se înalţă gîndul lui Brâncuşi. Dar dacă totul culminează în momentul al patrulea. oare legenda se şi încheie de-a binelea cu acest moment ? Epopeile sfîrşesc. sau ea poate fi a doua creaţie. la fel în orice epos. al patrulea. Nimic nu-i reuşeşte omului din prima dată. Structura aceasta. Spune. într-un stîlp de nor sau ca un stîlp de foc urcă Domnul. Aşa cum în ansamblul lui Brâncuşi Coloana fără sfîrşit. a doua lege — şi încheierea. Măreţia omului e cuvîntul de după faptă. reface şi reproiectează în viitor toate . sau să primească şi întruchipeze legea iarăşi. evocarea. aşa e în Faust. unde viziunea finală din pragul morţii eroului — al patrulea moment şi el. Omul e o fiinţă secundă. ctitoriile istorice se încheie . nu atît în gînd. Dar la scara noastră istorică. unde în întîlnireâ dintre Achile şi Priam se împli­ nesc toate . valorifică şi înnobilează totul. pe mă­ sura gîndului său mai adînc. după ieşirea în lume şi după ctito­ rii — evocă. Dar sînt doar umbre. după ce a ctitorit lumi. pînă şi ctitoria unui biet tîrg de pe Jiu cu modestul lui lăcaş bisericesc. Deuteronomul.ei organizat . coloana. el trebuie să-şi regîndească gîndul. şi coboară spre Moise. desfăşurată de opera lui Brâncuşi în piatră şi metal. e drept . momentul acesta de-al patrulea este întotdeauna stîlpul. nu în înfăptuire. Ciclul pare a se închide : s-a revenit la o masă. al patrulea element. după monologurile deschizătoare. structura în piatră şi metal a lui Brâncuşi ? O spune. ca orice structură adevărată : momentele ele însele se structurează şi converg către unul. Al cincilea moment încheie cu ce a fost la început. în ju­ rul căreia acum nu mai e nimeni. Structura oricărei legende trebuie să fie deschisă. cu masa. şi aceasta. Un stîlp şi o coloană sînt evocările şi aspiraţiile omului. Iar simbolic. este mai mult decît o înseriere de mo­ mente. iar la scara lor cea mare cele cinci cărţi ale lui Moise abia au deschis povestea lumii. La el evocarea e mai bogată decît creaţia . nu sînt şi aşteptări ? Aşa cum Coloana e deopotrivă una a evocării şi a năzuinţei nesfîrşite. Faust moare şi se mîntuie. ci în evo­ carea şi regîndirea gîndului culminează totul. n-ar putea fi şi masa ultimă în acelaşi timp una a umbrelor celor răposaţi şi a 69 . Aşa e în Iliada. adică regîndirea gîndului. In Deuteronom. De aceea. aşa trebuie să fie şi undeva spre sfîrşitul lui Război şi Pace. descălecările şi-au prelungit unda peste veacuri.

sau finitudinea deschisă . Căci în structura oricărei legende epice trebuie să stea înscrisă infinirea istoriei. dar aceeaşi ca formă. este gîndită. Există în ansamblul lui Brâncuşi o infinire pe verticală. pe malul Jiului. le-a gîndit . şi una pe orizontală. sau structura deschisă. către noi ctitorii. în parte. alcătuită din 16 elemente. dacă apoi distanţa dintre poartă. iar ceea ce lipseşte acolo stă în vîrf. Coloana însăşi. De altfel. Alţii stau să vină. iar cele cinci momente sînt şi ele infinitatea în finit. şi biserica din centrul oraşului este aceeaşi cu distanţa din­ tre biserică şi Coloană — atunci cum ne-am putea îndoi că Brâncuşi a gîndit şi a cumpănit întregul ? 70 . şi deopotrivă pentru ei. aşa cum se închid şi redeschid elementele romboidale ale Coloanei. dar cînd te apropii surprinzi că. primele două ele­ mente. o poate dovedi o simplă măsurătoare. ca şi prima. în discreţia aceea a colţu­ lui de lume românesc şi pe locul viran.umbrelor celor ce stau să vină ? Masa ultimă n-are scaune. cum ni se pare potrivit să spu­ nem. cea desfăşurării ansamblului însuşi. ca un singur element. dar aceasta. cel de jos este tăiat la bază. Iar masa. elementul al doilea. Coloana întreagă este infinitatea în fi­ nit. ca orice artist care merge către esenţe. pentru că nu mai sînt pe lume oamenii de altădată. avea să susţină toate ctitoriile. astăzi un modest parc (şi e bine că nu e decît atît). este aceeaşi ca distanţa dintre Coloană şi masa fi­ nală . închide ciclul şi-1 deschide. Căci de departe vezi reluarea lor ca o repetare la nesfîrşit. ca un vas deschis către cer. întreg ansamblul de cinci momente devine astfel un element dintr-o altă coloană fără sfîrşit. el ştia că întruchipează un gînd al omului de pretutindeni. este aci o masă. între cele cinci elemente trebuie să fie raporturi perfecte. care deschide. deci trebuia să fie mai mare. a lăsat deschise gîndului lucrurile. mai mică. din cele 16 elemente rom­ boidale. care şi-au dat măsura. Iar că ansamblul său este gîndit ca o desfă­ şurare sau ca o structură. în aşteptarea lor. cea a Co­ loanei. Dacă distanţa dintre Masa tăcerii şi Poarta sărutului. în fond. E drept că e o masă mai mică decît prima . de rîndul acesta una pe orizontală. A gîndit Brâncuşi toate acestea ? în parte. cum se spriji­ nea. care totuşi închide ciclul şi el. tot dacică. unde şi-a aşezat Coloana fără sfîrşit.

că se încheia şi devenea ceva apropiat. Pînă la urmă copiii au căzut de acord asupra uneia : artistul face un bigi-bigi. căci visa să sculpteze pe înţelesul copiilor !" şi brusc.Nu am întreprins această măsurătoare. este de mîncat. la gîndul că ar trebui să numim coloana aceasta una a infinirii şi nu una „fără sfîrşit". căci el avea prea mult simţul desăvîrşirii . să-i spună coloana recunoştinţei infinite. S-a resemnat să-i spună coloana fără sfîrşit. am transmis-o unui mare cunoscător al lui Brâncuşi. Ni s-a părut. Să-i spună coloana infinitului. acesta s-a bucurat. pe vremuri. Sau s-ar putea să stea întocmai.) Am păstrat în amintire cu un surîs relatarea aceasta a unui localnic. o caldă. Poate că Brâncuşi a şovăit între mai multe denumiri. ca o rachetă. şi atunci legenda se destramă. Dacă ar fi cunoscut vorba lui Eminescu de infinire. poate ar fi bo­ tezat-o aşa. copiii din Tîrgu-Jiu. ceva care. că vedem în el ceva adînc semnificativ pentru un demers 71 . care a exclamat : „Dacă a ştiut-o. (Era. ca orice lucru bun la copii. Găci infinirea este infinitul îmblînzit. un fel de acadea pe trepte. însemna nemăsuratul încă. Copiii din Tîrgu-Jiu simţeau mai bine decît cel care a pus nume coloanei — fie el chiar Brâncuşi — că nu era una fără sfîrşit . adevărul din gura copiilor ni s-a părut emoţionant. vie revărsare de sine şi peste sine a ceva. Au fost desigur mai multe presupuneri. de vreme ce termenul exprimă ceva pozitiv : o creştere. privitoare la suava ironie a copiilor. Ne-a fost teamă că lucrurile nu stau întocmai. analizînd cuvîntul lui Eminescu. cum spunea Hegel). şi aceasta voia poate Brâncuşi să exprime. la scara noastră. s-au în­ trebat ce face artistul acolo. 5 Supliment la infinire Pe vremea cînd Brâncuşi îşi înălţa coloana fără sfîrşit. nu putea. dimpreună cu alţi localnici. Este infinitul redus la scara omului. şi atunci le­ genda s-ar pierde în exactitate. deşi fără sfîrşit reprezintă ceva negativ (e infinitul prost.

Dar virtutea noastră n-a părut. Ar fi intere­ sant de urmărit acest proces pe planul limbii : pons de pildă. Tur­ nurile gotice. Traian. fiecare sector aduce limpede cîte o trecere în minor a lucrurilor. pe care revoluţionarii francezi nu le-au putut dărîma decît pentru că erau mpnstruos de mari. la nivel popular. au de­ venit în Maramureşul nostru turlele avîntate ale biseri­ cilor de lemn. troiănaş. de vreme ce pe ele le treceam în minor. ou tout est pris â la legere"). făcînd din depărtare. podul latinesc. în vorbe mari şi abstracte. al artei bizantine. fără îndoială. în icoanele noastre pe sticlă este un ultim ecou. Se­ mănăm.caracteristic spiritului românesc : acela de a • şti să facă inaccesibilul accesibil. devine la noi troian. Drumurile de care. e drept. Aşa s-a întîmplat în limba noastră. care şi ei au simţul măsurii. troaş. aşa e într-un fel în spaţiul nostru geografic: am trecut în măsurat — fără sens pejorativ — unele lucruri.. Cînd trecerea în minor s-a făcut pornind de la cele mijlocii. nicidecum pejorative. în istoria noastră. carrariae. devin cărări. demersul acesta intim fiinţei noastre putea uneori întrista. devine la noi : punte. Munţii noştri nu sînt ca Alpii. sortite să dea numele de Pontifex Maximus. ca fiind o scădere („Nous sommes aux portes de l'Orient. Nu-mi trimite-atîta dor. dar fata cîntă : Bădişor depărtişor. ceva suportabil încă.. Copiii ştiu să vorbească mai simplu : infinirea este cîteodată infinitul făcut co­ mestibil. Există în lumea noastră. Dacă trebuie să credem pe unii istorici ai artelor. 72 . în trecut. în sfîrşit. dar sînt munţi. cu francezii. ba chiar miniaturizează lucrurile cu plăcere şi graţie : în puţine limbi „petit" are atîtea folosinţe bune. un refuz al gigantescului. să fie chiar un cîştig în cele mijlocii. Dar în artă nu s-a întîmplat la fel ? Marile catedrale au un echivalent splendid la noi şi care nu cedează decît prin dimensiuni : sînt bisericuţele noastre în natură. Dar este greu de spus lucrul acesta aşa. cu „depărtişor". Iar înăuntrul culturii noastre. în arta. care poate fi podul peste Dunăre sau cele de pe Tibru. Distanţele sînt şi ele distanţe.

după părerea copiilor din Tîrgu-Jiu. ba a ştiut să-1 dubleze. sau nu mai trebuie să fie o demisie din veac. dar a voit să şi-1 însuşească.în schimb. o dulceaşezare în absolut (cu adverbul acesta „dulce". în calitatea sa de om modern. sau în cele ultime. Pe acestea ştim să le cuprindem încă. ca şi zgîrie-norii. Ele nu sînt. Trebuie să ieşi de sub îngrămădirea lor ca să te regăseşti şi să făptu- 73 . Cu fiecare zi se troienesc lucrurile peste noi. virtutea — am spune pe rpmâneşte virtutea — în cele mari. Pascal — s-o reamintim — a înfruntat şi el infinitul. cu virtuţile noastre. Avem o bună.. pentru că pe cele din cuprinsul isto­ riei le-au luat în lotul lor alţii. Ne este dat. din cauza tendinţei noastre de a coborî pe scara lucrurilor. Şi iarăşi graiul nostru românesc va veni să spună că putem s-o facem. am avut. ceva accesibil. şi pe Brâncuşi în faţa ei. 6 Troienire Adormi-vom. care în veacul al XVI-lea traducea atît de frumos „binele" grec). dar crispat : cu piramidele. Iată însăşi această temă a infinitului. ce este ea decît prefacerea marei treceri într-o intimă fuziune cu fiinţa şi nefiinţa ? Toate lucrurile acestea nu privesc totuşi doar virtu­ tea noastră ultimă. troieni-va Teiul floarea-i peste noi. Ce prost contact au indienii cu infinitul (în timp ce cu numărul zero stau atît de bine) ! Cultura egipteană. cu in­ finitul mic : dar s-a cutremurat în faţa amîndurora. să parti­ cipăm. acum. şi a dat turnurile acestea gotice. dacă n-am avut întotdeauna virtutea celor mijlocii. să fie pe măsura lui. care urcă înspre nicăieri. de necuprins. la zidirea de necrezut a lumii de mîine.. Iar minunea aceasta de poveste a Mioriţei. tocmai cu această tendinţă. nu numai că a înfruntat infinitul. Cul­ tura faustică. Şi ce face Brâncuşi din infinit ? Face. a ales pe cel al morţii eterne — şi a "răspuns grandios. un fel de a sta bine cu cele de necuprins. cînd a înfruntat şi infinitul.

aşa cum stai în faţa sau mai degrabă sub acest noian de lucruri. 74 . de fiecare dată nesfîrşite. nu mai condamni şi nu mai aprobi . îngropîndu-se în ea însăşi şi desprinzînd pe om de rest. Spre capătul vieţii. cel atît de apropiat. din alt ins. adesea. şi sfîrşim prin a în­ frunta troianul celor din afară cu valul nostru lăuntric. amintirile. Iar troie­ nirea lăuntrică nu se mărgineşte să înfrunte pe cea din afară sau vreo altă troienire lăuntrică. întroienire înăuntru — acesta să. neîmplinirile. inhibiţie. întroienire în afară. ce se ridică uneori peste acela — aşa cum sfîrşim om cu om. te poţi întroieni la fel de bine în zăcămintele fiinţei tale. aşa cum. este că te-ai lăsat copleşit. ceea ce înseamnă şi troian omenesc faţă de troian. rost către rost. omul se poate ve­ dea atunci copleşit dinăuntru. te miri doar — spunea acelaşi Goethe. aşa cum se întâmplă să vină şi fericirile. fie pentru om rezultatul troienirilor proprii şi ale lumii ? Dar în cele de mai sus era vorba mai degrabă despre chipul rău al troienirii. să stăm faţă către faţă. paralizare a fiinţei sufleteşti. dar vino singur". Iar cînd vin aşa. Şi tot ce-ţi rămîne atunci cu adevărat. te-ai întroienit. din propriile sale priso­ suri. dar fiecare faptă le sporeşte troianul. căci fapta vine să tragă peste tine alte fapte şi alte întîmplări.. şi necazurile îngră­ mădite unul peste altul îşi slăbesc amărăciunea în loc să o sporească. astfel că troienirea lucrurilor sfîrşeşte în ne­ vinovăţia devenirii acumulate. în unele privinţe. El vine totuşi cîteodată cu troianul lui. cu prea multul lor. spune o vorbă româ­ nească. ex­ perienţele. Există şi o faţă bună a troienirii. închis în universul său. ale lumii. ar putea spune la fel : ţi s-a întroienit mintea sau inima. î n s ă nu numai lucrurile şi întîmplările din afară tind să se troienească peste om .ieşti. Dacă te întroieneşti în nămeţii de zăpadă sau o faci în îngrămădirile. î n fiecare ins se îngrămădesc cunoştinţele. „Vino necazule.rău poate tocmai fiindcă aduce indiferenţa cantităţii şi oarba ei masivitate. . care spunea că toate fericirile vin deodată. de parcă simpla atingere a lumii ar pune-o în surpare şi-n urmă ar retroieni-o peste tine. nu mai păstrează în ele desfătarea fericirii. în chip neaşteptat. după vorba lui Goethe. mai intră în joc şi troienirea lăuntrică. Cînd învăţaţii de astăzi vorbesc despre blocaj. simţirii noastre. ci îşi face şi lumea ei.

descifrînd trecerea ei în alt­ ceva. Nu e doar devenire întru devenire. conştiinţa fiind peste tot şi totul ve­ nind către ea. ar putea fi şi devenire întru fiinţă. Nu este simplă acumulare în troienire .in­ finitul în el însuşi îţi era insuportabil. cu atît mai puţin substan­ tivul verbal de troienire. la întroienire. dar infinirea era blîndă şi bună. Dacă însă. ca şi infinite. Iar cuvîntul nostru o spunea de la în­ ceput. a rupt zăgazurile lucrurilor. Nu orice troian ar duce. pînă la urmă. ar putea fi şi totalizare. la limită. nu aduce neapărat după ea şi copleşirea : M-or troieni cu drag Aduceri-aminte. are ceva apropiat în ea. în calitate. şi dacă „troienire" îşi păstrează în limba noastră sugestia de inform. simplă diversitate a unei unităţi : troienirea este fără de capăt. e drept. Aşa cum. întrucît înseamnă că ele nu se risipesc în c^le patru colţuri ale lumii. şi drept un p r o ­ ces formator. a cantităţii. măsura obişnuită a omului este depăşită de nesfîrşitul acumulărilor şi al sedimentă­ rilor. revărsarea neîncetată a lucrurilor este în­ tr-adevăr copleşitoare. toată bogăţia lumii din afară şi dinăuntru. în troienirile de u n fel ori altul. din plurali­ tate. cu procesualitatea lui. faţă de excesul destrămării. în toată revărsarea aceasta peste tine. Te năpădeşte. ci poate fi şi o binefacere. Apoi.Simplul fapt că lucrurile se troienesc este ceva bun. Nimic nu te-ar împiedica să vezi tot atîtea împliniri. căci ivirea cugetului. întăritură. dacă troienirea aduce. astfel încît „troienirea" poate fi înţeleasă. înainte de a fi oarbă îngrămădire. la u r m a urmelor. n-au mai p u t u t păstra în limba noastră înţelesul formativului. în aşa fel încît nici troian. Dar nu e un blestem. căci troianul era totuşi ceva. un exces al ei. Dar ca şi aceasta. 75 . era val încremenit. Limba noastră îl lasă mai departe să fie o expresie pentru pluralitatea ce nu vrea să treacă în unitate şi să devină astfel. care este al acumulării. aşadar. ci mai degrabă exprimă informul şi copleşitorul — rămîne totuşi ceva blînd în cuvîntul acesta. astăzi ştim să dăm nume filosofic acumulării. sau ca şi o exorci­ zare a Multiplului fără de cruţare. cum era şi infinirea. dar troienirea lor face uneori ca revărsarea să fie blîndă şi bună. o dată cu omul.

ciudat în fond. ba chiar trăin. care-i moştenim pe romani. cum se va vedea îndată. atunci Traian ar fi dat trăiau. Şi poate că nici atît n-ar mai fi fost de ajuns spre a păstra cuvîntul. El nu se află numai pe o piatră de mormînt. între noi. ci prin slavi. Traian acela. rămas în amintirea slavilor. Iar cuvîntul. Preluat de limba noastră. cuvîntul „troian" începe să călătorească — altfel decît în „lungi troiene călătoare" — prin cugetul vorbitorului în graiul acesta. ce se alcătuieşte pe arcul Carpaţilor. în fe­ lul lor. După cum se va vedea. nu troian. dar la nici unul parcă nu se iveşte atît de firesc ca la Eminescu.. devenea un simplu nume co­ mun şi se întorcea. pare-se. dar „poporul a identificat. îl mai folosesc şi alţi scriitori. la urmaşii celor pe care-i înfrînsese şi modelase. e probabil că s-ar fi pierdut şi cuvîntul acesta. în slava veche. scria Spătarul Milescu. cărora încă troianuri le zicem'-. Dacă venea de-a dreptul. la partea slavă — cu adevăratele întărituri făcute . cum se' ştie. Iată-i înţelesurile. Va rămîne cu­ vîntul cît va rămîne lespedea. în schimb. în cele cîteva rînduri cînd acesta îl pune în joc. doar într-un prim înţeles cu­ vîntul mai păstrează amintirea împăratului. „Şi şanţuri groaznice trăgea [Traian]. ca un dar. şi limbile înalţă monumente . „Optimus Princeps". nu s-ar fi gîndit să pună pe piatra lui de mormînt versul ce cuprinde cuvîntul acesta. după fişele dicţionarului celui mare al Academiei. iar în anonimatul şi 76 . a venit ca şi de la sine în limba noastră.Dacă n-ar fi apărut Eminescu. numele împăratului Traian cu toate marile construcţii fă­ cute în ţările acestea". Totuşi mai este ceva în cuvîntul de faţă. sau chiar pe împăratul Traian.. E adevărat că aşa-numitul Val al lui Traian nu trebuie confundat'— spune Cihac în ve­ chiul său dicţionar. „trojanu" a sfîrşit prin a de­ numi un zeu oarecare. dacă oamenii aceia de aleasă simţire. Cuvîntul „troian" nu ne-a venit de-a drep­ tul. S-a petrecut un schimb neaşteptat. aşa cum a rezultat cuvîntul creştin din christianus. Totuşi. ci el însuşi este un mormînt . şi e un as­ pect neaşteptat. care l-au petrecut pe Eminescu la locul de veci. iar în sîrba veche cuvîntul denumeşte tocmai zidurile de pămînt atribuite lui Traian. inedite încă. s-a îngropat în el — s-a troienit în el — amintirea împăratului Traian. spun filologii. şi cei care doar şi-au încrucişat des­ tinul cu al lor.

ba chiar a vîntului cu troienile lui de praf. A rămîne (ceva) troian = (despre casă. movilă. Expr. în paragină. dîra pe care o lasă şuvoaiele de apă. de pildă. ceva în plus : ridicătură de pămînt. iar cîte un glumeţ putea 77 . nămete. 5) (Astron. rîuri. vezi ceva din lucrarea mai ascunsă a acesteia. limba noastră a schiţat un fel de columnă a lui Traian. morman. A-l lua la troian = a-1 duce la închisoare.) Troian. Apoi : ridicătură de pămînt. pentru ultimul sens. sau troianul cerului = Calea lactee.) 7) înfloritură. cărăruia făcută de a n i ­ male sălbatice. a iernii cu nămeţii ei. Limba a reţinut. Dar pentru conştiinţa de rînd isprava > era şi a firii. isprava îm­ păratului — ridicătură de pămînt — şi a slăvit-o prin scrisul cronicarilor.dezordine. Cînd te uiţi la urmele unui n u m e de împărat de-a lun­ gul rătăcirilor vii ale unei limbi. destul de lung. loc). a se pustii. dîlmă. 3) (Despre orice fel de lucruri) Grămadă. înţelesurile acestea le cuprind şi pe cele ale dicţiona­ relor de astăzi. stradă. livadă mare — aducînd şi neaşteptatul cuvînt de troaş. A lăsa (ceva) troian — a lăsa în. o păşeşte găina". s p e c . Atîta prav au fost cit se strîngea troiene la garduri (Ure­ che). 8) (Transilv. 2) Cantitate m a r e de zăpadă . cu şanţ. Doar dicţionarul mai vechi al lui Cihac precizează.lipsa ei de solemnitate. vraişte. Val de pămînt. drum. ca mijloc de apărare şi a cărui să­ pare poporul obişnuieşte să o atribuie împăratului Traian . pentru troiănaş. u r m a pe care o fac roatele carului pe drum sau sania pe zăpadă. gospodărie. 6) Pîrtia.a rămîne în părăsire. valul (şanţul) lui Traian. adăugăm după Tiktin : troianul carului — soluţie a cimiliturii „lungă cît lumea. Transcriem : 1) Troian. loc unde se poate păşuna.) Izlaz. ornament în linie şerpuită pe pînză . sau calea (drumul) lui Troian. Semnele puterii lui [Tra­ ian] pe unde au tras troian (Simion Dascălul). curte. poteca bătută de piciorul calului.. 4) Uliţă. livadă împrejmuită de gard viu. (în acest loc. fă­ cut de popoarele vechi. întîi.

pînă la urmă. (Parodii originale. boteza cu numele de troian drumurile şi uliţele. p. Nu e nimic de făcut. Din toată această poveste a unei vorbe nu mai p u t e m reţine astăzi decît troienele de zăpadă. din valul lui Traian. 1927. spre a coborî apoi din. chiar dacă au viaţă mai lungă decît împăraţii. sau aproape atît. ed. bădiţei Traian. se pierdea în fire : nu mai era. şi. alteori pierdută în fire — cum se pierd toate — a cîte unei livezi. în troaşele noastre. nici cale a laptelui ori a oamenilor şi rîurilor. prestigios altădată. cu înţelesul ei larg. dacă n-ar fi decît pentru că 1-a folosit E m i nescu. pe linia înţelesului lui de îngrămădire. limba regăsea. imaginea de cale. mor şi cuvintele. despre care nu mai ştii bine ce voia să spună şi care acum. la reflexiv. Fie că troienirea se petrece din afară ori dinăuntru. cu al patrulea înţeles. nu mai spune nicăieri nimic. a se înzăpezi. şi spre a denumi cu troian urma. fie că e bună ori rea — sau numai expresia mai blîndă a in­ suportabilului lumii —. nou pe pămînt. a carului. lungă cît lumea chiar dacă o păşesc găinile. un „troaş". sau. poate fără să mai ştie. şi el : Zi cu zi l-au troienit Vremea şi uitarea. a îngrămădi ceva peste un lucru. Cuvîntul însuşi. ea vine. Fie-i ţ a ­ rina uşoară. 121) __ iar Vlahuţă (citat de Tiktin) putea scrie : „Roiuri negre de presimţiri urîte îi troieneau închipuirea". se ridica îri cer şi dădea. să p u n ă încheiere celor cîţiva termeni specifici pentru deve- 78 . sau putea arunca numele în batjocură. pentru mormanele de lucruri părăsite. poate. păstrînd de aci înainte ideea de urmă şi ordine. Verbul. păstrează şi astăzi nu numai sensul de-a acoperi cu troiene de zăpadă. ci şi pe cel de a acoperi. frumos. Dar ruşinată parcă de îngroparea în nimicnicie a acestui cuvînt.'de altfel. ci devenea un troiănaş. uneori văzută. Dar verbul a troieni poate încă istorisi gîndul nostru mai adînc.boteza ridicaturile închisorilor troiene încă. Topîrceanu putea spune. n u m e de împărat Căii laptelui. şi pe el sîntem datori să-1 păstrăm. sau urma rîurilor şi înfloriturilor de pe cîte o ie şi urma. unde se petrec mai multe decît în cer. nici troian ca „şanţ de groază".

E cantitatea care a trecut lin în ca­ litate . „uitarea". care deci a trecut — şi n-a trecut cu adevărat. abia încheiat în troiene. . nu i-a rămas decît să se împărtăşească de la ea şi să nu mai poată regăsi aşezarea troianului şi a valului de apărare. care tocmai p e n t r u că e parodistic scoate la iveală trăsătura troienirii de-a fi toate celelalte trei la un loc. Troienirea are mişcarea inversă faţă de toate trei : una ce se închide. dar partea acesteia e prea vie în inima cuvîntului ca să se stingă. nire. Dar tot aşa sînt ele şi în gîndul nostru mai adînc ? Troienirea e lotul t u t u r o r celor ce devin şi se petrec. uitînd că aici val vine de la vallum ce însemna efectiv întăritură. pe cînd valul nostru („ce e val ca valul trece") vine din limba slavă. într-un fel. e toată acumularea vremuirii şi e toată petrecerea lumii. Poate că limba însăşi a stat sub perplexitatea sub care se află vorbitorul de azi. E aci şi infinirea care trece mai departe. Dar — ca în atîtea demersuri de gîndire românească — este aşa pînă la capăt ? Este troienirea cantitate sau ca­ litate ? Este şi una. imposibi­ lul : să redeschidă procesul de îngrămădire. Cu „troienire" ai vrea să curmi şi să rezolvi devenirea întru devenire. E cenuşa lor. ca-n „stinsele patimi". Troienirea le încheie. şi alta. pe care i-am găsit în limba noastră. limba română a încercat. dar nu le depăşeşte.. o clipă. S-au învălmăşit lucrurile. că ar putea fi un sens formator în ea şi că ea re­ prezintă cantitatea transformată în calitate. petrecutul. Dar eliberînd astfel devenirea. In acest sens. „Zi cu zi l-au troienit / Vremea şi uitarea". este deosebit de sugestiv versul lui Topîrceanu. dinafară ori dinăun­ tru.cît şi vremuirea sau infinirea au o mişcare deschisă. De ace6a ţi se şi pare. căci în ea este tot fără de capătul infinirii. Făcînd un verb din numele comun „troian". se totalizează. dar n-o cuprinzi. O prinzi cu ochiul şi cu mintea. Atît petrecerea. şi să păstreze întregul cu disoluţia lui cu tot. într-un fel. care e silit să numească „val" tocmai încremenirea întăriturii (valul lui Traian). din varianta Nu voi mormînt bog'at : Aduceri aminte M-or coperi cu drag Şi stinsele patimi 79 . în limba noa­ stră şi în gîndul nostru imediat.

poate fi înfrîntă. care face şi desface atîtea lucruri. Toate cuvintele noastre pentru devenire ar părea deci să mărturisească resemnarea. după troienirea lucrurilor ce devin. Petrecere. a adus ceva poate mai de preţ : a pus în joc un prefix. Dar mai există şi unele ctitorii de întreprins. e drept. aici s-au oprit : înţelepciunea religioasă din trecut. în vremuire şi în petrecerea lucrurilor.Le-or troieni căzînd. Dacă încheie ciclul devenirii. vremuire. cel puţin. Uitarea întinzînd Pe singurătate-mi. unele întroieniri voite în lumea aceasta. faţă de troienire. din înstăpînire. cea cronicărească şi o parte a marii poezii. despre întroienirea lucrurilor ce se fac . Este chiar prefixul „în". Să vorbim atunci. Cu el. aceeaşi blîndă nemîngîiere pe care o ai în infinire. sau. Dacă n-a dat. alt termen pentru „devenire".. . troienire ? Sînt admira­ bile toate. infinire. cu ajutorul căruia te poţi înstăpîni asupra aproape a tot ce ţine de domeniul devenirii. ca expresie a gîndului ultim şi a marii poezii. în fond. troienirea exprimă. pasivitatea în care e aşezat omul. Dar limba nu s-a oprit aici. despre ctitoriile prefixului „în" şi cuvintele rînduielii.

Prefixul face mai degrabă ca. în-lănţui sub legi. Gîndul însuşi. Dacă nu creează din nimic. într-un cîmp dat. să înfiinţeze. poate şi împotriva a ceva. CORESI Prefixul „în" este o sărbătoare a gîndului. Se împlîntă în fluiditatea şi amorfismul lumii. Dar. te tre­ zeşti uneori înstăpînit de prefixul prin care ai înţeles să pui stăpînire peste celelalte. Acţiunea pe care voiai s-o 6 81 . întemeiezi şi împlineşti. în orice caz cu presupunerea a ceva. mijlocul de a da socoteală. Iar acest demers este gîndului de tot preţul. nici măcar în înţelesul pe care-1 capătă termenul „înfiinţare". aşa cum spu­ neau anticii că o formă (o idee. gîndul unui lucru) se în­ tipăreşte într-o realitate dată şi dă o întruchipare. unele stări şi procese nedeterminate. în­ vredniceşti destine. preluînd prefixul din ctitoriile gata fă­ cute şi înregistrate de limbă. după ce ai împlîntat pe „în" peste tot. în sînul a ceva. asupra a ceva. cu uşurinţa sa de-a intra în compunere. îl poate lua asupră-şi. în sensul a ceva. Aşa făcînd. prefixul „în" fixează : dă consistenţă inconsistentului. Dar nu aduce fiinţa din nimic. tocmai.IV CICLUL RÎNDUIELII 1 Despre ctitoriile prefixului „în" Cu drepţii şi cu aleşii încetiţi să fim. ceva să prindă fiinţă. în-chipui rînduieli şi aşezări. făcînd ctitorii. el aduce gîn­ dului. în-sufleţeşti lu­ cruri. prin cuvinte potrivite. El pre­ supune. pe care să le ia sub stăpînire şi să le modeleze. înfigînd parcă steagurile suveranităţii gîndului în lucruri. Iţi plimbi cugetul peste lume şi în-trupezi gînduri. să aducă în fiinţă. în limba noastră. de întruchipările reale şi posibile din sînul lumii. Ceea ce săvîrşeşte el este întru ceva. El are darul. aducînd ctitorii noi. în slujba demiurgiei proprii.

fii bun. cel de a suferi. a fi rezistent. din a îndura.treci în afară se întoarce înăuntru. de la cîte o expre­ sie ca „Doamne. ce sfîrşesc prin a privi. Un model straniu. la troienire — de a face suportabil insuporta­ bilul. probabil a lui Sextil Puşcariu.t e " însemna încă înăspreşte-te. Dar ce s-a întîmplat că acţiunea a trecut (şi nu reflexiv. care merită să fie subliniată cînd vorbim de bo­ găţia neştiută a limbilor vii. a provenit a fi tare. iar pentru acest sens explicaţia este mai simplă : de la a face tare ceva. . Dicţionarul limbii române aduce o ingenioasă soluţie. care era tot una cu : „Doamne nu fi nemilos". îhgăl- 82 . şi din cîteva verbe tranzitive se nasc în limba noastră. ca în „îmi înăspresc faţa") asupra subiectului gînditor ? Pe de altă parte. Fac de m a r m u r ă ceva? sau mai degrabă se face m a r m u r ă din m i n e ? La fel este cu unele forme de în-colorare: învine­ ţesc ceva. spune autorul exegezei. a fi plin de cruţare ? Pentru trecerea la ultimul sens. induro însemna : a întări. Atunci. dar acum era : înăspreşte-te cu milă. Aşa era cu încremenesc. ni se iveşte înainte felul acela al limbii noastre — pe care-1 vedeam la infinire. toate. fii milos. îl dă verbul a îndura. Şi încă o dată. Dar era vorba de primul sens. a face dur. nu te îndura". dar în realitate ceva mă face să sufăr). a răbda. a împietri. fiinţa proprie. s-a p u t u t ajunge la sensul exact opus. Zic înmărmuresc. ci tu însuţi ai devenit aşa. pe care filologii abia încearcă să-1 explice. Limba română posedă negaţia dublă. care însemna a fi necruţător. în chip neaşteptat. verbe intranzitive. ca în prima schimbare de sens a îndurării. cu „îndurare". unde tranzitivitatea a rămas numai verbală (îndur ceva. adică exact contrariul. cum se face că din reflexivul a se îndura. Spui „încremenesc". Aşa se întîmplă m alte cîteva formaţii cu „în". dar nu faci ca un lucru să devină de cremene. In limba latină. fie asupra fi-inţei proprii. Poate că în gîndul vorbitorului „îndu­ r ă . schimbarea de faţă este şi ea neaşteptată. a înăspri. iartă. a îngheţa. cu negaţie dublă. a-şi întări fiinţa proprie. îndură-te. Dacă nu e vorba de o contradicţie. trupească ori su­ fletească. învederînd libertatea pe care o are p r e ­ fixul „în" de-a p u r t a fie asupra lucrurilor. se putea firesc trece la : Doamne. dar pînă la u r m ă învineţesc p u r şi simplu . î n d u r pentru că am tăria de a răbda.

dar nebunia se poate împlînta şi în mine. a te angaja să respecţi o obligaţie. a prinde ceva cu mintea. înne­ bunesc. Ba cu trupul în­ treg şi cu viaţa lui este aşa : înviu ceva. A se îngloti (pentru inmasarea 83 6* . Se spunea în limba noastră veche : a înmări şi a înmicşora. în folo­ sirea noastră a prefixului. şi ar putea să ne înveţe acest lucru începînd chiar cu verbul acesta ciudat de „a învăţa". ca şi a se încuiba. care era la început invitiare : a deprinde pe cineva cu un viciu. dar şi stau sub închipuire pur şi simplu . aducînd cu prefixul „în" controlul varia­ ţiilor de creştere. nu am păstrat decît pe „drac împeliţat". iar a înminuna voia să spună : a face să apară în chip minunat. Iar şi în cele ale sufletului se poate întîmpla aşa : închipui ceva. spre a face ca deprinderea altuia cu un viciu să devină deprinderea proprie cu viciul şi pînă la urmă să însemne numai a deprinde. cu prefixul „în"? Oricum.benesc ceva. înviez. ar fi de datoria lingvistului să spună. Iar acelaşi Coresi scria : „cu derepţii şi cu aleşii încetiţi să fim". Care anume formaţii cu în trec în feluri de acestea de intranzivitate. în Cazania sa. care era răul însuşi. Ce putere nouă a avut acest in devenit în cu limba noastră. dar îngălbenesc eu însumi. un îndemn. care sînt în defi­ nitiv la fel de numeroase ca în limba noastră. a intra în piele. 224 urm. Este probabil că el ne-ar trimite la formele cu in din limba latină. vivific (in-vivere). reală dacă nu întotdeauna formală. din care Coresi putea scoate. S-a pierdut şi a se încarnata = a con­ tracta o datorie. A înmîndri însemna : a înţelepţi. care e un bine. care în­ semna a se întrupa. Pentru a-şi stabili undeva locaşul. Din „a se împeliţa". exista a se însălăşlui. Exista şi forma de „înmulţime" pentru belşug. dînd lui a înceţi sensul de face parte din aceeaşi ceata. a rămas simpla înstăpînire. cîţiva termeni pierduţi astăzi -*. a învăţa ? Din înstăpînirea asupra unui lucru anumit. a fi asociat cu. Nu înseamnă aceasta că putem pune ordine în lume şi în noi înşine. lite­ rar formulat: „să ne încămătăm nevoinţei de sus". II din Istoria limbii române (p.) — pot arăta varietatea folosinţelor trecute ale lui „în". dar pînă la urmă înviu.pe care îi semnalează Densusianu în voi. Dar atunci el ar trebui să ne înveţe ce deosebiri anume sînt. a învăţa pe ci­ neva să fie înţelept. înnebunesc pe un altul. dau viaţă.

sub semnul lui. ultimul liber creat : înfiinţare. Dacă el ar aduce fiinţa pură şi simplă. masiv. în limba noastră. el spune. mai direct umană şi poate mai generoasă).noastră de azi. nu a zeului. în vorbirea noastră. în sfîrşit. prefixul „în" se putea împlîntă în voinţe şi inimi. copleşitor. pentru grecescul „omonie": împreunarea. luată cu împi-umut) însemna a se îngră­ mădi. unirea sfatului. Este un cuvînt pentru isprava omului. a înlumina şi a se înneua. care ctitoreşte atît de mult în sînul limbii noastre. învoinţă inimilor. prefixul „în" aduce fiinţă nouă.' Se putea spune a înlăţi („hotarele tale voi înlăţi".1582). Iar Cantemir. caree deopotrivă grav şi uşuratic. a sfîrşit cu timpul prin a căpăta. o „Scară a numerelor şi cuvintelor străine tîlcuitoare". a deveni alb ca zăpada. sau înfiinţează făpturi de o clipă şi de batjocură. dar n-ar mai fi astfel de ordinul omului. Toate acestea sînt pierdute. marmura poate fi sta­ tuie). Cînd dă. ci doar o scotea din fiinţarea şi somnul virtualităţii ei nesfîrşite (lemnul poate fi coloană de templu. unul de începuturi. ba chiar a purta război. atunci cuvîntul ar însemna un singur lucru. la fel înfiinţările omului sînt tot atîtea feluri de-a 84 . înstructurare. întocmai cum gîndirea aristotelică făcea ca formele substanţiale să înfiinţeze materia împlîntîndu-se în ea — şi „înfiinţare" e poate cea mai bună traducere liberă pen­ tru in-formare. în Istoria ieroglifică. Au rămas totuşi destule folosinţe ale prefixului „în" pentru a putea vorbi şi gîndi cum trebuie. înfăptuire. o accepţiune mai vie. Omul înfiin­ ţează state care ţin. Aşa cum se împlîntă în stări şi procese. ci de la fiinţare la fiinţă. Să-i arătăm virtutea în trei cazuri. o formulare frumoasă oferea a se înomeni pentru a se în­ trupa (dar a omeni. aduna. aduce un termen de toată frumu­ seţea : învoinţă. A înfiinţa nu în­ seamnă a trece de la nefiinţă la fiinţă. dar nu dădea materiei existenţă. dă fiinţă nouă legilor şi adevărurilor. dacă a înfiinţa ar fi: a trece de la nefiinţă la fiinţă. . înfiinţare în fiinţarea lumii. Palia de la Orăştie. dar şi castele în aer . şi omul îşi poate întreprinde jocul său interminabil. care avea pe atunci acelaşi sens de întrupare.

în confruntarea celor două texte. numai ce a devenit în­ tru fiinţă are dreptul la fiinţă.. Căci aşa este lumea fiinţei — cînd trebuie să vorbeşti despre ea — una a celor ce prind fiinţă în cuprinsul fiin­ ţării." Ai putea lesne să te pierzi în absolutul. Fiinţa una este doar o problemă a cugetului. din Mineiul pe septembrie. Dicţionarul cel mare al Academiei scoate cîte un text ca acesta :' „Infiinţîndu-se cu toată fiinţa noastră cuvîntul cel mai presus de fiinţă. cum spunea Hegel cu sinteza sa începătoare. al acestor gînduri.. stă fiinţarea lucrurilor. că fiinţa nu se aco­ peră cu fenomenele haotice şi cu aparenţa. „cu toată fiinţa noastră". Cugetul românesc a întîlnit demult asemenea probleme şi le-a căutat transpunerea în cuvintele limbii noastre. Dedesubtul lor. Aceasta înseamnă că feeria înfiinţărilor descrie la fel de bine bogăţia omului şi a fiinţei.. care e însăşi r a n a deschisă a cugetării (care e fon­ dul lucrurilor?).spori dinăuntru fiinţa lumii. Dar sugestivă este. este limpede că ele sînt însuşi intervalul.". cu un interval real între ele. la fel de straniu. ci înfiinţarea şi desfiinţarea. u n citat pe care l-am pune în legătură cu alt text. potrivit cu primul citat. fiinţa distribuită după clase de fiinţă. însă fiinţa propriu-zisă este binecuvintarea belşugului de fiinţe care se ivesc şi bat la por­ ţile existenţei durabile. Din Mineiul apărut în 1776. în traduceri de texte religioase. este doar un răspuns al cugetului . Este ca şi cum însuşi cuvîntul cel mai presus de fiinţă ar avea nevoie de fiinţarea noastră. iar pentru aceasta se ridică o altă pro­ blemă. unde stă scris : „Cu­ vîntul cel mai presus de gînd şi cuvînt. însuşi conţinutul de viaţă şi bogăţia lui a fi. ca la categorii. „Spune-mi cum este înfiinţarea (cum iau fiinţă) aces- 85 . chiar dacă a făcut-o pe căi ocolite. tocmai constatarea că şi „cuvîntul. Iar înfiinţarea vine să spună că nu tot ce are fiinţare este cu adevărat. fără acoperire filosofică.. departe ca înfiinţarea şi desfiinţarea să fie capetele de drum. spre a se înfiinţa. ci că numai ceea ce capătă întruchipare este .. e drept. carele este pricină fiinţei t u t u r o r " se în­ fiinţează. Dar întru fiinţare se întîmplă toate şi în­ fiinţarea e cea care dă fiinţa de numit şi de cunoscut.. carele este pricină fiinţei tuturor. Nu fiinţa şi nefiinţa sînt întrunite în devenire. Ele sînt cele care dau petrecerea fără de capăt a lumii. In sensul acesta.

ispravă . început . ci şi în vremi. în vremuirea aceasta.-us = facere. spunea atît de sugestiv A. şi factum-i = cele făcute (facta). al limbii române). spui deopotrivă că gîndul omului pătrunde în vreme. Faptă. în vremi şi asupra lor omul înfăptuieşte. Nu intră în fiinţă. ac­ ţiune. să dea un plus de fiinţă durabilă pînă şi firii. creare . citează acelaşi dicţionar (cu indicaţia Drăghici. înfăptuire Sub vremi omul făptuieşte. cele ale omului. într-un sens. s-au contopit — precum arată sensurile lui în parte active.tor fulgere". în care înţelep­ ciunea proverbului nostru spusese că „toate sînt doar pînă la o vreme". e folosită pentru facere. realitate . vine de la latinescul fada (unde neutrul plural a devenit feminin singular). însăşi e o înfăptuire. Atît de mare e tăria de înfiinţare a omului. cît şi că fluiditatea vremii prinde consistenţă în gînd şi faptă. R 72). aceasta pe care o aduce el în sînul făptuirii. la nivel uman cel puţin. 86 . alte ctitorii. făptură . fapta însemna realitate. înfiinţarea însemna. pînă şi farmec. în conţinutul ei. iar cultura omu­ lui vine să aducă. Este o remarcabilă ctitorie a lui „în". ni se spune. Dar fapt este încă mai sugestiv. una de ordinul celei pe care o aducea în sînul fiinţării. la divinitate. La om. creare . de unde luăm acest citat. S-a înfăptuit de zi". sub semnul prefixului „în". înfiinţările vin să se învremuiască . în­ făptuire. faptă înseamnă operă. adevăr. 'pentru : s-a lu­ minat de zi. . Lumina. de făptuire are parte oricine. . condensărilor şi împlinirilor de o clipă. în paginile Dicţionar rului (cel din 1934. fapt şi făptuire. Făptuirea e oarbă. cu privire la faptă. încît el poate în­ făptui nu numai sub vremi. Natura nu e altceva decît teatrul înfiinţărilor.. Russo. ba astăzi chiar să reînfiinţeze. şi vorbind aşa. în cuvîntul românesc. în devenirea întru devenire a firii. operă . parte pasive — două vorbe latineşti : factus. în. ţinînd de faptul zilei. Sînt de altfel lucruri pline de tîlc. El înseamnă : facere. asupra lor. vrajă. iar în sens modern. sau mai degrabă nu iese la lumina ei. decît ce s-a întruchipat sub o înfăptuire. după acelaşi Dicţionar. Dar înfăptuirea nu-i e dată oricui.

După cum trăiesc şi mor. făuri. fiind mai expresiv decît este a face". Rămînă deci limba şi şinele r o ­ mânesc cu realul lor . El vine de altfel de-a dreptul să spună ce i s e . săvîrşi. î n - " ' 87 . eşti doar o umbră. el se „înlăţeşte" tot mai mult înspre facerea lucrurilor şi a firii — cum o arăta citatul din Russo — şi aduce. şi ar merita să punem la încercare şirul acesta de cuvinte: a face.I Iar a făptui ? Despre acesta ni se spune că e un „cu­ vînt nou şi literar. a face. fiecare. A făptui a cîştigat întrecerea. nu ni se pare că se acoperă cu a face . eşti ispitit să treci din realitate în vis speculativ. făptui. la îndemîna tuturor. simpliijns gînditor. înfiinţare şi înfăptuire sînt aci. pe care l-am păstrat ca atare (a face). dă numai lamentabilul „infect". iar nu pe' realul ei. trimiţînd totuşi. spre orizonturi atît de specifice. într-un cuvînt de origine latină. toată noutatea supleţii de gîndire româneşti. De altfel. Să rămînem totuşi la înfăptuire şi să-i vedem înfăptuirile. dar l-am dublat şi cu unul specific. In defi­ nitiv. nu e parcă vorba de un simplu cuvînt posibil . Ea ştie mai bine ce e de făcut din aceste cuvinte . Dar. Cînd creezi cuvîntul înstructurare. înstructurare Din clipa în care rosteşti un cuvînt ca înstructurare. pe cînd a face nu dă cu prefixul în nimic. cuvintele se iau şi la întrecere. poate. care prinde pe zi ce trece rădăcini în limbă. de­ venit francez. cu atît mai bine pentru limba noastră : ea poate brăzda cerurile şi pămîntul cu verbul a făptui. Iar ceea ce te face să preferi pe a făptui lui a face este că făptuirea primului duce la înfăptuire. iar cu in-ul latinesc. pînă şi a cumpli — care-şi intersectează sferele undeva. întrecere ? în-trecere ? Ce curioasă ctitorie a lui „în" şi aceasta. primul ţinînd mai mult de ordi­ nea omului. adică în cugetul acestui Sine uriaş. care este lumea vorbitoare a limbii tale. să ne jucăm o clipă cu posibilul. închegările. ea va face din ele ce va voi. Dar dacă deocamdată a făptui nu se acoperă cu. şi nu poţi pune o pe'cetie" -fa*7!înd o pui — decît pe umbre : pe posibilul limbii. în limba şi în gîndul nostru stă dintru început ceva care să ducă la u n asemenea cu­ vînt. înstructurările. în realul limbii. Tu. dacă nu are tradiţie şi e atît de viu.

Aci este adevărul speculativ tulburător. de înregistrare a structurilor obţinute ca rezultat. Un exemplar şi un proces nu 88 . poate ea îmbogăţi cuvîntul. sub ea s-a zbătut şi se zbate încă fe­ nomenologia lui Husserl. Dar cel mai bine nu l-au formulat ele . Structurile se fac. al oricărei teorii a arhetipurilor şi al structuralismului de astăzi. tot astfel ceea ce se structurează o face în­ tru ceva : care nu-i preexistă şi care totuşi nu' e simplu rezultat. raţiona­ lismul cum i se spunea. tocmai pentru că se vorbeşte astăzi atît de mult despre structură şi structuralism. Căci nu a r e parte de fiinţă decît ce s-a structurat. ci şi-1 face întru o struc­ tură scheletică. Atunci trebuie să spui : înstructurare. Sau şi mai potri­ vit : ce s-a înstructurat.7 tîmplă înfiinţării cînd ia chipul înfăptuirii : duce la o ţesă­ tură care ţine. dar. trecută în limba noastră în înstructurare. undeva. aproape para­ doxal. şi te trezeşti. Apoi e cealaltă primejdie : idealismul prost. dacă îl preia în ea. Iată într-adevăr iluzia pe care ţi-o trezeşte „structura" aceasta. cu pretenţiile ei suverane în gîndirea cîtorva d e astăzi ? Sînt două primejdii de care cuvîntul şi ideea respec­ tivă se lovesc statornic. duce la o structură. în j u ­ decata lui Aristotel . Intîi. Ce este o structură ? Ce poate aduce ea. Ar trebui deci să spui : structurare. structuralismul are dreptate : struc­ turile nu sînt numai procesualitate. că se revine la lumea îngheţurilor eide­ tice. dacă nu-1 poate t u r n a şi în spiritul ei. 1-a formulat Pascal. Şi totuşi. ca formele aristotelice. La fel însă cum un corp nu are dintru început u n schelet. cel care instituie o altă lume peste lumea dată. şi nu sînt undeva. staticismul : o structură e ceva gata făcut. al platonismului. laşi liber procesul acesta şi te condamni unui pozitivism elementar. Sub această acuză a căzut platonismul. cînd nu-1 găseşte în limba ei . după u n veac d e istorism totuşi bun. în schimb. spunînd : „Nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit". cu u n rezultat fixator. E bine de pus în joc nuanţa aceasta pe care o poate reda limba noastră. care este . într-o zonă de existenţă ideală. Dacă spui doar că lucrurile se „structurează". anistoric . Dar structurile nu sînt gata făcute . cuvîntul sortit s-o îmbogăţească o sărăceşte. Gîndirea ia cîte u n cuvînt gata făcut.

în care gîndul de cele mai multe ori a îngheţat. accident. sau mai ales să le folosim pe ale noastre şi să le sporim cu noi creaţii. încerca totuşi să spună : neamul. ci luăm cuvintele gata făcute. limbi ale preciziei. care ştia şi el greceşte. căutătorii de structuri. li îndeamnă deci să spună înstructurare. dar au sfîrşit prin a supăra pe unii învăţaţi de după el pentru că se întindeau peste prea multe arii şi lumi ca să le redea cu amănunt sigur. Iar cînd nu 89 . Spre a traduce „cele cinci glasuri ale lui Porfirie". în fie­ care plan.neamul lui moldovenesc" mai are încă a se sluji cu unele dintre ele. tîmplarea — unde cel puţin „chipul" (întruchipare !) ar avea să ne mai spună ceva. parcă. deosebirea.".ar-obţine o structură. în Hronicul vechimei a moldo-vlahilor. Căci dacă alte cercetări de-ale lui şi-au dat la timp roadele. dacă nu ar fi găsit-o. chipul. Au fost multe ostenităţile lui Cantemir. Cantemir-. cum cerea el. dacă nu ar deveni întru ea . Pentru gînduriie filosofiei. ci poate înaintea noastră : cercetarea în cuvînt. nu ar urmări-o. să purce­ dem spre cele mai adînci învăţături cu însăşi limba noas­ tră. Noi nu ne mai ostenim astăzi. şi le doreşte înte­ meiere bună. diferenţă. fără să mai putem gîndi mare lucru. Cantemir cere să le luăm din limba greacă. sub semnul prefixului „în". hîrişiia. cunoscuţii termeni din Isagora. 2 Trei cuvinte ale lui Cantemir „Slujească-se dară cu ostenităţile noastre neamul moldo­ venesc. specie.. a rămas cel puţin o cercetare în care Cantemir nu e îndărătul nos­ tru. spune undeva Cantemir. să-1 împlînte în procesele domeniului lor. propriu. noi spunem : gen.. mai bine chiar decît se ştie astăzi. le luăm cam prea mult din limba latină şi cea fran­ ceză. în tot felul de planuri. şi . Cum se întîmplă aceasta — rămîne s-o spună. aşa cum îl împlînta ea însăşi în fiinţarea şi făptuirea lucrurilor ori omului. Dar limba română le pune la dispoziţie prefixul „în" şi-i îndeamnă..

ca şi cîtinţă. îndrăznea să creeze el cu­ vinte. în traducerea acestor categorii („zece forme supt carile Aris­ totel toate fiinţele lucrurilor cuprinde". Despre trei astfel de cuvinte vrem să dăm socoteală: ceinţă. din caietul 2 (ms. cîtinţă pentru „cît este" şi feldeinţă pehtru „ce fel este". însărci­ nat de Academie încă din 1877 să copieze lucrările inedite ale lui Cantemir. un Iorga. el foloseşte ceinţă îh loc de „ce este".). Conceptele cele mai generale ale cuge­ tului nu sînt altceva decît întrebările lui fundamentale : ce este ? cît de mare ? unde este ? cînd este ? Atunci. defineşte Cante­ mir) trebuie să cauţi a păstra tocmai amintirea întrebării. şi ele vor să redea primele trei categorii aristotelice : substanţă. Nu sînt trei cuvinte. Primul cuvînt. Tocilescu indică felurite locuri filo­ sofice în scrierile lui Cantemir şi notează că.găsea cuvinte în limba vorbită. ce apare deschis ca întrebare în aproape toate categoriile aristotelice elineşti. cîteva din acestea : un Hasdeu. categoriile lui Aristotel. pusă de el în fruntea căr­ ţii. în fiinţa lor. (Toţi marii oameni de cultură au pus în joc. calitate. ceinţă.) Dar puse laolaltă. izolat. cîtinţă. Rom. aflate în fondul de manuscrise al Aca­ demiei din Moscova. 51-48 al Acad. Tocilescu. şi avînd explicaţia : „ceinţă = singură fiinţa lucrului (însăşi fiinţa lucrului). de 90 . pentru cate­ goriile logicii. Atunci înţelegi : Cantemir încearcă să traducă în adînc. este folosit în cîteva rînduri şi în Istoria ieroglifică. feldeinţă. Sînt tocmai cele ce vin în urma „glasurilor". fără succes. amintite. dar ceva în felul lor de-a se întru­ chipa ar putea să ne folosească încă. reînfiinţîndu-le în limba română. ele spun cu totul altceva. Luate aşa. ci sînt : o mentalitate filosofică şi o lecţie. regîndind conceptele respective. cuvintele sînt nişte ciudăţenii lingvis­ tice şi atîta tot. cantitate. nu e menţionat decît în „Scara" finală a cărţii. categoria lui „ce este". El înţelege — ceea ce nu se mai observă întotdeauna — că în cele zece categorii aristotelice zac în­ trebările cugetului. La pagina 333 urm. fel­ deinţă. fiind trecut de Cantemir în „Scara tîlcuitoare de cuvinte străine". Ele nu sună poate bine şi n-a­ veau sorţi să rămînă. ceia ce este". De altfel şi traducătorii latini au făcut aşa: pentru pre­ tinsa substanţă. Ultimul cuvînt. Iar ele apar laolaltă şi cu rostul lor mai adînc în no­ tele pe care le-a lăsat în manuscris Gr. au pus quid ?.

unde quidditas, care în latină probabil nu suna mai puţin ciudat decît ceinţa lui Cantemir. (Chiar el menţionează pe cfinditas, în „Scările" din Istoria ieroglifică la pagina 15 şi 283 ale ed. Panaitescu-Verdeş, 1965, apărut aşa în loc de cfidditas, dacă nu e o greşeală de tipar.) Cititorul e rugat să vadă dacă are mai mult sens să se vorbească în cărţile de filosofie, cum o facem uneori, de „quidditate" decît de „ceinţă". Iar latinii făceau la fel cu quantitas, păstrînd amin­ tirea întrebării. Dar cine mai simte pe quantum în can­ titate ? Pe cînd dacă spui „cîtinţă" eşti trimis îndărăt la originile gîndului — şi aceasta este esenţial pentru dreapta filosofare. Dar poate cel mai riscat, totuşi cel mai cuceritor, este „feldeinţă". Latinul spune qualitas, de la qualis, şi face şi aci exact decalcul cuvîntului grec. Dar noi, ce mai înţele­ gem prin calitate ? Sau ce nu înţelegem prin calitate ? Iată, am voi în paginile acestea să vorbim despre feldeinţă limbii româneşti : dar nu poţi spune în nici un chip „ca­ litatea" limbii noastre, nici natura ei (ar trebui să spui na­ tură specifică, opus lui natură generică ; dar de ce atîta savantlîc ca să exprimi ceva simplu şi originar ?), căci vrei să vorbeşti despre felul de-a fi. Şi nu avem un cuvînt. Cantemir încerca unul. II încerca, la fel ca pe cele­ lalte, cu ajutorul sufixului ,,-inţă" pe care-1 folosim încă şi care dăduse în trecut alte cuvinte, astăzi pierdute : asemuinţă, întîinţă = preeminenţă, priinţă = atitudine favo­ rabilă cuiva (toate semnalate de Densusianu). Te întrebi, o clipă, pentru cine îl încerca. Să fi fost 50—60, pe la anul 1700, cei din „neamul lui moldovenesc" care puteau pricepe despre ce este vorba ? Pentru cine îşi lua el osteneala să vorbească în limba noastră, cînd ştia aşa de bine latineşte, greceşte şi încă vreo cinci-şase limbi? Poate o încerca pentru spiritul limbii, pentru universul acesta de sine stătător care e orice grai — sau atunci o făcea fiindcă fusese o clipă, şi avea să mai fie, cam tot o clipă, principe al acestei ţări, simţindu-şi răspunderi pen­ tru ea şi pentru graiul ei. Dar atunci, ce frumoasă era răs­ punderea de principe pe care şi-o simţea feciorul acesta de domn neştiutor de carte. De-ar fi simţit şi alţii în istorie aşa ! , Noi credem că nu mai avem nevoie să creăm cuvinte. Spunem, de pildă, „fel de-a fi", şi ne este de-ajuns. Dar

91

uităm că, spunînd aşa, am rupt pe fel de-a fi din tabla categoriilor, unde acesta, sub chipul feldeinţei, era soli­ dar cu surorile întru categorisire, cu celelalte nouă cate­ gorii. Cit despre categorii, ele-nici nu ne privesc, în fond. Le studiem ca o simplă chestiune de specialitate : sînt ca­ tegoriile lui Aristotel, moarte ca şi el... Dacă ar trebui arătat unui om tînăr ce active sînt ca­ tegoriile moarte ale defunctului Aristotel, s-ar putea în­ cepe de la imediat, de la cîte o rostire banală şi chiar tri­ vială, ca „spune-mi unde, cînd şi cum". I s^aţ; arăta că, pe neştiute, rostirea pătrunde în orizontul magic al adverbu­ lui din gramatică (unde? cînd ? cum ?), că beneficiază de graţia lui şi a întrebărilor lui fundamentale ; ar fi de adău­ gat că mai sînt cîteva întrebări fundamentale, care trimit mai adînc, la rădăcinile cugetului, la mirarea acestuia de a fi în lume, de-a fi cu lumea şi de-a fi el însuşi o lume. Ar trebui apoi precizat că acea mirare originară a expri­ mat-o Aristotel, în tabloul lui categorial, şi că noi n-am sărit din el, nici cu rostirile, nici cu uitările şi nici măcar cu ştiinţele acestea uluitoare ale lumii noastre. Pe urmă, tînărul ar trebui trimis la cele trei cuvinte ale lui Cantemir.

3

în temeiul codrului sau despre cuvîntul temei
Cînd mergi prin pădure, mergi prin cuvîntul pădure, spu­ nea un gînditor al secolului nostru, Heidegger. înţelege omul experienţei directe o vorbă ca aceasta? Cînd iubeşti, mergi prin cuvîntul iubire. Cînd cunoşti, mergi, chiar fără s-o ştii, prin cuvîntul cunoaştere. Cînd rătăceşti, mergi prin cuvîntul rătăcire, ca fiul risipitor. Numai cînd mergi prin viaţă şi cînd pătrunzi mai adînc în ea, mergi prin cuvîntul moarte — i-a plăcut gân­ ditorului citat să afirme. Dar poate că voia să spună : mergi prin temeiul vieţii. Căci tot ce este şi se petrece, sau tot ce străbate omul, este străbătător cuvîntului şi înţele­ sului, pînă la urmă. Are temei. Iar cuvîntul este atît de

92

împletit cu temeiul, încît nu poţi rosti decît ceva întemeiat, orice ai spune. P e ce temei ai putea veni să spui că lumea nu are unul ? Dar dacă.toate se trag înspre cuvînt ca înspre temeiul lor, nu înseamnă că se întemeiază în el, ci doar că işi arată temeiul prin el. Acesta din urmă nu e doar al gîndului, este şi al lucrului ; sau mai degrabă : temeiul nu e cu ade­ vărat al gîndului dacă nu e al lucrului. Limba românească are în „temei" cuvîntul potrivit şi de astă dată, adică ştie să spună două lucruri dintr-o dată, aşa cum nu vor şti, poate, să spună maşinile. S-a întîmplat, de pildă, cu pădurea străbătută de r o ­ mân, că acesta a mers prin ea atît de mult şi atît de adînc, încît a ajuns pînă acolo unde trebuie să ajungă oricine străbate ceva : la temeiul lucrului. Iar Eminescu a cîntat ceea ce se arată acolo : In temeiul codrului Cale nu-i, cărare nu-i... O clipă ai putea crede că temeiul este, aici, atît d e mult al lucrurilor, încît te cufundă în nepătrunsul lor, în timp ce mintea voia cu temeiul, dimpotrivă, să afle care e inima şi începutul lor. „Cale nu-i, cărare nu-i", spune poe­ tul. Dar limba îi răspunde că temeiul este totuşi pentru căi şi cărări, şi că ele au existat, ele pot fi încă — chiar dacă s-au acoperit, cu trecerea timpului, şi dacă omul le-a pierdut firul. Iar atunci poetul singur spune : Că de-a fost vreodată cale, Ea s-a prefăcut în vale. De-i cărare undeva, Numi-o ştie nimenea. Ar trebui s-o ştie cîţiva, cei care merg prin pădure, căci aceştia ajung, străbătînd-o, pînă la înţelesurile şi t e ­ meiurile ei. Numai că : li pierdură urmele Ciobănaşi cu turmele Şi-i pierdură semnele Pădurari cu lemnele. Dar astfel, ceea ce-ţi părea abatere de la înţelesul t e ­ meiului de-a fi şi al lucrurilor, şi al gîndului, devine o con-

93

firmare a lui. Iar îndărătul magiei eminesciene este ade­ vărul acesta nebănuit, cum că soarta temeiului e de-a fi lăsat în urmă şi uitat. Tocmai el, care e inima şi adevărul lucrurilor, devine disparent. Nu se întîmplă însă statornic aşa ? Sfîrşim uneori prin a spune, ca scriitorul acela uitat astăzi : „Ce sîntem noi ? O mare înlănţuire de netemeinicie." (Cit. de Tiktin.) Temeiul este ceea ce rosteşte lucrurile şi pune tot­ deauna în rost gîndurile noastre despre ele ; ba ne pune pe noi înşine în rost. O limbă care avea cuvîntul de rost şi rostire nu putea să nu-şi dea un conţinut pe măsura ei. Iar aşa cum rostire are în el o rodnică ambivalenţă, de-a fi şi punere în rost şi cuvîntare, temeiul care vine să-i dea con­ ţinut este şi temelie a lucrului, şi îndreptăţire adusă de gînd. Totul este deci să ştii calea întoarsă spre temeiuri; una care nu mai e a vieţii, ci e a minţii, dar nu e pentru desfăşurarea minţii, ci pentru buna rostuire a vieţii. Sînt totuşi mai multe înţelesuri'în „temei", chiar dacă rostirii filosofice îi plaoe să le tragă pe toate înspre acesta, schiţat mai sus. Şi, oricît de variate în aparenţă, înţelesu­ rile se vor strînge singure în acesta, filosofic. Căci există cîteva cuvinte, cu folosinţă liberă la început, pe care gîndul filosofic implicit ştie să le confişte pentru el. Astăzi, rost şi rostire nu mai pot să se lepede de toga filosof iei; şi la fel face temei. Au devenit cuvinte de răspundere. Un prim înţeles este cel de temelie — cuvîntul, chiar provenind de aci, de la termenul grec, prin slavonă —, de fundament, bază (cu folosinţe variate : „începură din te­ mei a zidi", sau „acum la iad te voi pogorî şi la temeele pămîntului", sau chiar în rostirea : „pîrcălabul... temeiul războaielor" — citate toate de Tiktin), un sens care dă lo­ cuţiunile : de temei („bogăţia dracului nu-i lucru de te­ mei"), fără temei sau cu temei (cu socoteală, dar şi : de-a binelea, durabil), pe temeiul a ; apoi, a prinde temei, a pune temei pe, a fi temei de (regional = a fi mult, în can­ titate mare). Un al doilea înţeles e cel care face miezul cuvîntului, iar dicţionarele îl dau ca : motiv, prilej, pricină, cauză, rost, dovadă, argument. Aici va avea să se adîncească o clipă ghidul filosofic, spre a vedea bine care e firea şi care e temeiul temeiului.

94

Intr-un al treilea înţeles, al cronicarilor, temeiul era* folosit pentru grosul unei armate, forţa ei principală („Şi nu se bătea temeiul oştilor, numai aripile s e . hărăţeau", spune Neculce). Iar al patrulea înţeles, ultimul, ar fi cel de : toi, miez, punct culminant (ca în „temeiul luptelor", „temeiul bîlciului :i sau „în temeiul nopţii", cum spune Delavrancea). Iată deci cum se distribuie de la sine, între lucruri şi gînduri, înţelesurile, temelia fiind a lucrurilor, dovada din al doilea înţeles fiind a gîndului, forţa principală fiind iarăşi a lucrurilor, în timp ce punctul culminant, din al pa­ trulea exemplu, aduce mai degrabă perspectiva gîndului. Dar toate vin să se contopească în sensul filosofic, care, aşa cum spuneau medievalii, este cel de ratio în toată întinderea ei : atît ratio essendi, cît şi ratio cognoscendi, ratio fiendi, şi ratio agendi. Dacă spui principiu, trebuie efectiv să adaugi: al lu­ crului sau al gîndului (iar grecii spuneau, cu arche, mai mult al lucrurilor). Dacă spui ordine, trebuie iarăşi să adaugi : ordo rerum sau ordo idearum. Dacă spui cauză, trebuie să te gîndeşti la nex cauzal în sînul realităţii, sau conexiune cauzală în cunoaşterea ei. Toate întemeierile au nevoie de întregirea aceasta îndoită, pe cînd temeiul ro­ mânesc — ca şi Grund-ul german — poate sta singur, căci a triumfat asupra dualismului. Dacă nu ai mers pînă la temeiul acela care e şi al lucrului, şi al gîndului, nu ai dat de temei. Şi de aceea, „în temeiul codrului cale nu-i, cărare nu-i". Dar tăria gîndului este să croiască din nou căile, din­ colo de uitările ciobănaşilor şi pădurarilor.

4 Temeiuri
Fericit cuvîntul temei, pe care poţi să-1 foloseşti şi pentru principiu, şi pentru cauză, şi pentru raţiunea de a fi ori de a face un l u c r u . ' E un cuvînt care pune în încurcătură pe grămătici. Să fie un substantiv abstract, ca : principiu, cauză, raţiune ? Nu tocmai, fiindcă — iată — poţi spune

95

•„temeiul codrului", cum spui inima carului ; se foloseşte la noi expresia de „temeiurile casei", pentru grinzile aşe­ zate pe zidul temeliei ; sau alteori temei este ridicătura de zid pe care e aşezată vatra (inima) casei. Şi chiar în gene­ ral, cum să numeşti „abstract" substantivul care dă teme­ lia şi principiul de concreţiune al lucrurilor ? Undeva, atunci, limba noastră, cu întîrzierea ei în con­ cret, ar părea să sfideze filosofia. Să vedeţi însă cît de bine o slujeşte, şi tocmai cu „temeiuri". Ceea ce a făcut în mai multe rînduri dezastrul filosofiei a fost desprinderea ei de lume. Principiile, cauzele, ra­ ţiunile au părut că pot fi privite ca desprinse. Deşi re­ lative faţă de ceva — cum e limpede cauza faţă de efect —, ele par să aibă o întîietate, care făcea pe greci să susţină că ceea ce precede e mai bun decît ce urmează, cauza are în ea mai mult decît efectul, după cum raţiunile lucrurilor se constituiau, la Hegel, într-o Raţiune şi un Spirit care se jucau de-a v-aţi ascunselea cu lumea. Principiile; cauzele, raţiunile pot fi libere. Dar temeiurile nu sînt libere. Nu poţi să te gîndeşti la temeiuri fără să concepi lucrurile ale căror temeiuri sînt. Temeiul codrului nu e fără codru. Iar temeiurile nu zac, ca mumele gotheene din Faust II, în pustiul lor, ci sînt o dată cu lucrurile, sau nu sînt. Ba, în realitate, întîi ai lu­ crurile şi pe urmă ajungi la temeiuri. Gîndirea filosofică merge de-a îndaratelea şi progresul ei este regresism, în aparenţă, ca fiind întoarcere către fundamente. Aceasta şi este marea noutate a gîndirii filosofice — iar o dată cu ea a întregii noastre culturi —, de la Kant încoace: mersul îndărăt către acele temeiuri care să te readucă la lucruri, iar nu să te. abată de la ele. Este aci o noutate atît de radicală, încît Kant a trebuit să dea nume nou lu­ crurilor, vorbind despre „transcendental"', care e altceva decît transcendent. " Către principii, bineînţeles, merge orice gîndire, iar principiile sînt gîndite ca transcendente sau imanente, din­ colo de lume sau în lume — asta e tot. Dar transcendentalul e ceea ce este dincoace de lume, ceea ce face cu putinţă lumea (la Kant, timpul, spaţiul şi categoriile) şi ceea ce în orice caz nu poate fi fără lume. Sînt temeiurile, care trimit necesar către întemeiere. Ceea ce a adus nou K a n t este facerea cu putinţă, lumea transcendentalului, laboratorul.

96

una a rea­ lului transfigurat pînă la mit. cu larvarul. Căci în lumea transcenden­ talului. trăim în lume cu tot dindărătul ei (cu subconştientul ei. Nimic nu este ce este numai. în m a r e cu dialectica ei). dar aceasta e lumea în care trăim de atunci. cu facerea ei cu putinţă. Medievalii trăiau într-una a transcendentului. în faţa fiecărui lucru. pierzînd tocmai marea lui noutate. Modernii. geneticul şi istoria ei. cum se face statornic şi după Kant. Trecerea aceasta pe care a făcut-o conştiinţa noastră de cultură a fost descrisă ca o trecere de la de ce ? la de ce nu? De ce nu şi alte temeiuri ? De ce nu şi alte geometrii ? De ce nu şi alte sisteme de axiome ? De ce nu altă econo- 97 7 — Cuvînt împreună . de la Kant încoace. ne întrebăm ce temeiuri are să fie. stă cu creştetul în jos. oricît de fru­ moasă ar fi ea . nu mai trăim nici într-o lume de temeiuri suspendate în cer. le părea să aibă o proastă aşezare. cu înţelesul lor. una cu temeiuri. Dacă spui că e vorba de lumea transcendentalului. cu incon­ ştientul ei. divinizînd-o pînă şi în tufişurile. reinierneiază stator­ nic natura. atunci nu mai poţi confunda transcendenta­ lul cu transcendentul. care e şi demersul lumii moderne . Căci temeiurile nu sînt dincolo şi nu sînt niciodată gata date . se mai întîmplă ceva : temeiurile. căci arborele. Grecii iubeau natura aşa cum era. Dar temeiurile însoţesc.îţi poate plăcea ori nu. Grecii trăiau într-o lume a realului. spuneau ei. tind totuşi să devină independente. ele scriu neîncetat Cartea Facerii. care e una a laboratorului în toate înţelesurile. care e arborele. cu gura în pămînt şi cu picioarele în aer. şi treapta de gîndire ce a urmat lui Kant. încr-un sens. care este în fapt una a temeiurilor. ca la greci. chiar dacă nu şi libertatea lor faţă de orice angajare. în stîncile şi în apele ei. Sau mai de­ grabă : cugetul care le gîndeşte caută să vadă independenţa lor faţă de angajarea dată. care prin firea lor nu sînt libere. ca medievalii. Noi trăim într-una a trans­ cendentalului. Nu mai putem fi într-o lume fără temeiuri. Medievalii batjoco­ reau natura : minunea aceasta a ei. Nu ştim bine cum se poate înţelege în alte limbi gîndul lui Kant. Trăim într-o lume de principii angajate. pentru noi. dar limba română dă oarecum măsura noutăţii lui.

ca nu cumva să nu mai bată în ele nici o inimă. de concursul anumit al unor eve- 98 .. cum e inima vetrei sau inima codrului. dar toate cerînd dreptul să pună în discuţie realul. dar şi mai adevărat decît „de ce ?". î n temeiul românului este sănătoasa temelie. vom ajunge. poate totuşi aduce ca întîmpinare demoniei de astăzi a temeiurilor : e frumos ce se întîmplă. Nu numai maternaticile îşi dau alte temeiuri (şi dacă limba lor n-ar fi universală. iar astfel teme­ iuri noi vin să stea lîngă temeiuri. poate. Limbile noi în schimb ar fi ca pădurile plantate. în loc de „sistem de axiome"). Iar ele nu ar fi în măsură să spună ceea ce o limbă ca a noastră. Ele nu vor avea soarta. oieri şi dieci este pe măsura filosofiei îţi dă încredere în destinul graiurilor naturale. care e marea şi binecuvîntata dezlănţuire a temeiurilor. Ba nici nu vor trebui să fie înlocuite. In ce liberă creştere. Atunci lu­ m e a temeiurilor s-a bucurat în adîncul ei şi s-a pus pe lucru.mie. cu concretul ei. computer şi cumpătul vremii Spre a vorbi de împrejurările u n u i ceas. e măreţ pentru om. în ce demonie a temeiurilor. altă societate ? Iar „de ce nu ?" s-a dovedit nu doar mai bogat. nu am intrat. fireşte. 5 Cumpăt. natura însăşi e reîntinerită. ce bine s-ar putea spune : „sistem de temeiuri". nişte codri fără de temei nicăieri. vom face. într-un fel. noutatea lumii de la Kant încoace. atunci gîndul că limba noastră de pădurari. în zilele noastre. educată. Dacă aceasta este. de starea lucru­ rilor dintr-un timp dat. Trăim într-o pre-realitate (vom fi. în numele spectralului şi al pre-realităţii. ne vom bucura). să fie înlocuite. pe care niciodată limbile făcutului n-o vor putea pune în joc. căci este în ele amintirea. nici unul străin de an­ gajarea în real. vedeţi unde e inima lucrurilor. dar vedeţi o clipă şi care e temeiul temeiurilor voastre . corectată. artele toate vin şi ele să-şi dea noi temeiuri. dar şi muzica îşi dă alte temeiuri şi cîntă potrivit altor game..

prin noi. a-şi căuta drumul. dacă lumea de azi nu vrea să intre în descumpănire. în cîntărire. acel calcul care. dacă nu cumva au dreptate „învăţaţii ce susţin că limba şi legile ei dezvoltă cugetarea". mai mult decît gîndeşte o limbă. cum am văzut-o. dar au fost cîndva înfrăţite şi sînt sortite să se recunoască unul într-altul. Cuvîntul nostru este chiar atît de bătrîn încît nu mai ştie bine de unde se trage. din perspec­ tiva noastră românească. de la simpla considerare a cuvin­ telor. Eminescu s e î n t r e b a . în care graiul nostru el însuşi şi-a găsit cumpă­ tul . le putem mîngîia cu gîndul. Se spunea. iar nu invers. iei ce ţi se dă. uneori ? — la rostirile de altădată. îţi dai seama că unul e bătrîn. E foarte probabil că şi cuvîntul nostru se trage din computus — socoteală. în fiecare „conjunctură" istorică. S-ar putea deci. Ele poartă cu ele două lumi. Aveam totuşi la îndemînă o expresie care spunea mai bine lucrurilor pe nume. o dată cu ele. î n cumpătul vremii de astăzi se întîlnesc. pînă la urmă. o lume care a îmbătrînit înţelept. Totuşi stăruie şi în el. într-o măsură cel puţin. în orice fel l-ai lua. deşi unii filologi sugerează că s-ar trage din compitum = răspîntie. două cuvinte : tocmai acesta de cumpăt — şi cel de computer. a fi în căutare. că se vor înfrunta. aşadar. ce ar fi dat un verb însemnînd : a sta la răspîntie de drumuri. două expe­ rienţe istorice şi două mentalităţi diferite. la un moment dat. — „Computer". Cînd pleci de acasă cu lucrul — ca noi cu latina — el călătoreşte şi se preface o dată cu tine). în ceasul acela de cumpănă. (Cînd împru­ muţi. vine limpede de la a calcula. cumpătul vremii. calculul. sau o experienţă spirituală. şi ea este cumpătul vremii. astfel. De la început. Amîndouă se trag din limba latină. calculator. şi atunci tre­ buie să ştim. altul tînăr . să nu gîndim noi înşine.nimente. să ne regă­ sim în adevărul nostru mai adînc. Dar. în schimb. şi dacă nu ne putem întoarce — dar de ce nu. şi în 99 7* . noi spunem astăzi „conjunctură". aşa cum multe cuvinte din limba engleză au luat şi au păstrat întocmai sensurile originare. maşină electro­ nică de calculat. chiar filologii care susţin că nu s-ar trage de-a dreptul din computus admit că în cuvîntul nos­ tru s-a întipărit înrîurirea cuvîntului latin pentru soco­ teală. aşa cum putem să le reînsufleţim amintirea. cu una a tinereţii care nu vrea să ştie decît de geniul şi fapta ei.

dîndu-i în­ ţeles de moderaţie. justa măsură a făptuitorului. la echi­ libru sufletesc. în aşa fel încît istoricul mai vechi să scrie : „împăraţi. a dispune. reflexiune. socoteală) duce numărarea şi enume­ rarea pînă la chibzuinţă. Cumpătul este însă bătrîn şi pentru un alt temei : pen­ tru că a trecut prin multe. Că bine m-ai ce mi-ai dat. de Dicţionarul Academiei din 1934).. cu cumpăt bun.) Da aici. Doamne. prevedere. Fireşte însă că omul îşi lua asupră-şi partea mai bună din cuvînt : cumpătul ajungea să însemne cugetul. aşa cum versul popular spune : Rea bucată~i dragostea Cin-apucă-a o-nvăţa Şi n-o ştie cumpăta. cuvîntul nostru se pu­ tea lăsa preluat şi de lucruri. şi astăzi. a orîndui. de au fost tot bună şi căldu­ roasă". ca în : Ţine. Numai că. cu bun cumpăt". Iar verbul a cum­ păta îndrăznea şi mai mult. sobrietate. în chip firesc. stăpînire de sine. şi astfel să se spună. fără cumpăt. cumpătat. în care parcă poţi citi o uşurinţă specifică de-a trece de la lucruri la om. căci verbul însemna : a potrivi cu înţelepciune. ca în veacul trecut : „Aşa au cumpătat vremea. ceea ce însemna a chibzui. dreptatea. spunea Ţichindeal. Mai ales cu verbul a cumpăta s-au putut rosti gînduri frumoase pe această linie. „Observîndu-se cumpăt şi armonie în toate". A început de la socoteala pe care şi-o face omul. se putea spune (cit. 100 . ca atîtea alte cuvinte româ­ neşti. dacă astfel „cumpăt" părea să descrie doar comportarea omului şi dădea expresii ca : a-şi pierde cum­ pătul. Omul chiar reţinea pentru el atît de mult cumpătul în­ cît îl prefăcea în precept de educaţie morală.. de la om la lucruri..alte cazuri (seamă. judecată dreaptă. prin extensiune. („A sta pe cumpăt".. înfrînare. fie şi numai cînd stă la răspîntie de drumuri. sau răsturnat. s-a trecut la chibzuinţă. se spunea. „Cumpăt trebuie în vorbă". să treacă întru totul pe soco­ teala lucrurilor. păre­ rea omului — o Pravilă spunea : „într-o fire şi într-un cumpăt" — sau ajungea să însemne cumpăneala.

a fi hotărît şi a nu fi. de S. sfîrşind prin a da — în mîna omului — expresia aceea stranie de „pre supt cumpăt". .. Mîndrele raror cumpătat. a reflecta. redactat sigur aici de Sextil Puşcariu. îndemna. Cumpătul ar fi îmbătrînit şi s-ar fi tocit. după ce a făcut atîta d r u m prin cugetul omului. pe cînd Dicţionarul Academiei.devenind „cumpăt al vremii". putea însemna. tot cu „a sta în cumpăt" (ca în Etyinologisches Wdrterbuch.' însemnînd însă acum c o n t r a r i u l : a fi nehotărît. o folosinţă pe care Tiktin mărturiseşte că nu ştie s-o explice. pe furiş. substantivul. şi atunci însemna a îndruma. treptat. în taină. se întîlnesc şi undeva se acoperă. indiferenţa şi chiar răul. pînă la urmă. pe dindos. se încheie la el. explică : pe drum furişat. începea chiar. a şti şi a nu şti. De alt­ fel. Căci în experienţa vie a omului. reproiectîndu-se în lucruri şi . însoţind u-i binele.. partizan al etimologiei compltum = răspîntie. ca şi verbul cum­ pătare. p r e supt cumpăt îmbrăcîndu-1 în haine proaste". a discerne. sa pierdea şi socoteala. stă scris în Lexi­ conul din Buda. cu sensul bun de a socoti. Cuvîntul viu se împărtăşeşte de la perplexităţile vieţii. analiza pe care o face aci marele lingvist şi care în­ cepea cu . nu dreapta măsură. a nu şti încotro. cu perfidie. ca alte cuvinte. bine şi rău. dacă. se lăsa el însuşi otrăvit de veninul vieţii şi încercărilor.Dar verbul însemna şi a se îndemna. Puşcariu). zice un Le­ topiseţ).. dintr-o Pravilă. ci greaua încercare sub care ţi se întîmplă să cazi. Ca să plec seara în sat. s-au cumpătat de-au cercat pînă au gă­ sit izvorul vieţii". iar cuvîntul cumpăt. ascuns. iar calculul devine lipsă de calcul. cu vicleşug („L-au scos. Verbul începea astfel să capete un sens neutru.. nu s-ar fi regăsit curat.. într-un fel. a potrivi pe cineva să facă un lucru : Frunză verde lemn uscat. Cumpătul cel bun şi înţelept. sau regăsindu-se în cuget ca dreaptă socoteală. ca în „Mulţi împăraţi. „La ce pacoste grea m-ai cumpătat tu pe mine". să se piardă îndemnul moral . a se strădui.a sta în cumpăt" = a chibzui. care însemna : într-ascuns. cu m ă ­ sura lui plină. sfătui.

computer ! El spune un singur lucru. este că popoare tinere. cumpătul. ba vrea să le impună şi lim­ baje noi. O lume a calculului. filosofarea bună devine dintr-o dată posibilă. confruntarea lor ar fi ceva straniu : unul. Sîntem atunci datori lumii cu înţelesurile noastre. Dar nu cu simple discursuri pe tema riscurilor faţă de o m ale lumii de mîine. care din calcul putea sfîrşi în lipsă de calcul. Fratele său bătrîn. într-o lume a concretului şi măsurii. cu măsura ei tocmai. S-ar putea ca unele limbi să consimtă mai lesne preschimbării lor cu limbajul. de care el nu mai ştie nimic. Computer-ul va putea orice . cumpătul. înţelesuri noi.Ce altfel decît bătrînul cumpăt. şi care nu a fost niciodată una de nisipuri ori puste. au cuvinte bătrîne. un arbore vechi. în cumpătul vremii. într-o lume a naturii încă nede­ gradate. Altele. în cumpătul vremii. Am merita ca lumea noastră româ­ nească. Ea le d ă realităţi noi. Dar el. prea înţelepte şi prea străine de spiritul ştiinţific — cum era . alergînd peste lume şi făcînd mi­ nunăţii. cu rădăcinile bine înfipte în pămînt. să consimtă şi mai mult demoniei tehnice. tînărul. dar e o întrebare dacă va avea şi cumpăt. ca al nostru. o unealtă năzdrăvană din poveşti. Dar nu se oferă astfel cugetului românesc putinţa să-i confrunte ? Nu e confruntată astăzi însăşi lumea noastră. adesea prea stinse. In cuvintele noastre. istoria le-a îmbătrînit poate p r e a repede. cu o lume în care cuvintele sînt tinere şi încinse de neastîmpărul fap­ tei lor celei noi ? Iar ceea ce e mai straniu ca toate. în colţul acesta de lume românesc. cum este şi limba noastră. d e care dau socoteală atîtea cuvinte. stă cu incalculabilul ei în faţa cugetelor. poate sta alături d e nemăsuratul faptei. au uneori cuvinte tinere. este probabil că nu s-ar ajunge atît de lesne la mecanizarea omului. ca orice făptură tînără. stufos. Dacă ei s-ar întîlni acum. ci a r e totul de făcut. ar avea atîtea să-i povestească. ca a noastră. cum va fi tot mai mult lumea de mîine. „fire" sau cum e „cumpătul" acesta —. nu are timp de istorisiri. iar popoare pe care. este totuşi o expe­ rienţă de viaţă care. Atunci. nu. este cuvîntul tînăr al calculatoa­ relor. la ne- 102 . altul. cu experienţa ei spirituală. într-un fel. în care cuvintele au ştiut să îmbătrînească. şi nu vrea să ştie de altceva.

cum s-a spus. ci îl au. noutatea de azi a lumii poate fi însuşită de omul ce-1 rosteşte. acolo unde vin computer-ele. .vroze. şi ferice de lumile care nu trebuie să-1 invente. s-ar putea să nu piară cumpătul. acolo unde a venit drum d e fier au pierit cîntecele. cea a „ u n i ­ lateralităţii". Aşa cum universalul se poate întrupa în cuvîntul românesc. cum se întrista Eminescu. E adevărat. Căci totul vine să-1 ceară. prima dată. la conformisme sau la o nouă alienare. Dar la a doua revoluţie tehnică a lumii.

.

Viată 9 şi societate .

.

atîtea căderi care coboară. Nici o convenţie internaţională nu te obligă să-i analizezi structura şi să găseşti în ea semni­ ficaţii etice deosebite. dar acestea sînt stelele noastre. şi întîlneşti în zona noastră un fel de stea dublă : expresia se cade — nu se cade. atîtea înţelesuri despre lume şi om. la fel. sarcina de a explora p a r t e a de cer care cade sub lunetele noastre. căderi care urcă sau căderi care stau pe loc. am răspunde : pentru că aceasta e partea noastră de cer. nu-i e dat altuia. Ridici ochii spre cerul moral de care vorbea Kant. printr-o convenţie internaţională bine stabilită. dintr-alt colţ de lume. sub ce alt cer ? Şi. dacă apoi pui faţă în faţă ce ai deprins din alte zone ale cerului moral cu ceea ce stă acum sub ochii minţii tale. învălmăşite ca într-o nebuloasă. un sistem de filosofic Dar dacă sînt în cuvîntul acesta. S-ar putea ca din Honduras să se vadă stele mai frumoase . nimeni nu te obligă să faci din cuvîntul nostru „cădere". înţelegi că din se cade — nu se cade s-ar putea alcătui un întreg tratat de etică. atunci cum poţi să laşi cuvîntul în haosul şi risipirea lui ? Cine să-I exploreze. care există în toate limbile. Dar dacă te uiţi mai îndelung. să contemple tot ce e luminat şi întunecat în „sinea" (sinea 107 . sub cerul tău. Mai încolo. Iarăşi. Observatorul nostru astronomic are. care nu e altceva decît Galaxia Căderii. vezi o stranie dîră luminoasă.1 Partea noastră de cer Dacă s-ar întreba cineva de ce dăm atîta însemnătate cîtorva cuvinte româneşti.

şi de a crede că mîndrele noastre sînt mai frumoase ca altele. într-o însemnare postumă. Nu-s ca mîndra de frumoase. care adesea n-au rămas decît în gînd ? Nu s-au sedimentat ele undeva. Dar mai este ceva care poate da preţ cuvîntului : nu e numai netrăitul care s-a sedimentat în limbă. ce pare de rînd. C-aşa merge de frumos. dar să credem că partea noastră de rostire merită să fie ex­ plorată în rînd cu celelalte. Cum să explici altfel pe „dor" ? Şi o încărcătură de dor. intitulată frumos Stratul mumelor. de moralişti. s-a stratificat în cuvînt. Lucian Blaga vorbea despre metafizicile cu pu­ tinţă în trecutul nostru.omului. nici aspiraţiilor istorice superioare ale comunităţii noastre. Dar aci se iscă primejdia de a orbi. cum să nu fie cerul nostru mai încăr­ cat de probleme şi surprize decît zonele de cer care au fost atît de mult explorate ? Cînd te uiţi la limba franceză şi la felul cum a fost explorată şi folosită în toate nuan­ ţele ei. Poate că tot. nici culturii celei mari. Să vedem atunci ce îndreptăţiri avem. a lucrurilor). ca o aură în jurul cuvîntului. Dar nu numai metafizicilor nu le-a fost dat să fie în acel trecut . îţi apare cîteodată în vorbele noastre netrăite. te 108 . de diplomaţi şi de grămătici. Gîndeşti că scrie pe jos. în steaua aceasta care palpită. într-un strat al mumelor ? Cînd ne întrebăm cum e cu putinţă ca limba noastră. să poarte cîteva comori ale gîndului în ea. Multe stele sînt pe cer Care toate-n ziuă pier. de clasicismul veacului al XVII-lea. tot privind doar la cele din peticul nostru de cer. nici atîtor năzuinţe ale insului românesc. ce par a scrie pe jos înţelesuri noi. de către curteni. Cum să nu avem mai multe implicaţii de gînd. nu să spunem chiar atît de mult cum vrea cîntecul. „dacă li s-ar fi dat să fie". ne spunem că răspunsul ar fi : tocmai pentru partea ne­ trăită din ea. Şi mai mari şi luminoase. de saloane. Aşa s-ar putea să stea lucrurile cu unele din cuvintele noastre. care se dezvăluie şi învăluie neîncetat. este şi nedezlegatul limbii ei însăşi. Ce s-a întîmplat oare cu toate aceste începături. sau o bună parte din tot ce nu s-a împlinit la noi.

ori. Cînd vezi limba engleză ex­ plorată în zonele ei ultime încă din 1600. specific nouă în sînul limbilor neolatine. şi de limbă. care-şi zice Nefîrtate. aşadar. După ce ai întîlnit negaţia şi negativitatea hegeliene. de a avea în faţă o limbă neexplorată şi cu un destin atît de miraculos ca limba română. căci din negaţie devine un întăritor. de a întîlni noul în lumea dimprejur. Cînd începi să ex­ plorezi bolta pe care sînt înscrise cuvintele noastre. Hasdeu a intrat în de­ lir în faţa limbii române. care nu ştii bine cum se întîmplă că sfîrşeşte prin a fi un da. Ce adîncă ar putea fi. 109 .la ce literă ai citit ?). S-a avîntat în acel Magnum etymologicum (în faţa căruia fiecare se grăbeşte să întrebe : pînă la ce literă a ajuns ? dar ar merita replica lui Hasdeu însuşi către un prieten : pînă. regretă pierderea lui amăgeu . pe care nu le vedeai cu ochiul liber. Toată această bucurie. în veacul trecut. „căci nu-1 putem înlocui decît cu perifrasticul bag-seamă. cunoaşterea aceasta a anti-omului. poate fi şi una a gîndului. a cîte unui cuvînt ca aflu. ca şi uluitoarea etimologie — dacă ţine — a lui zănatic. este o încîntare să vezi ce face prefixul ne. La noi limba era nedezlegată. aşa cum materia s-a oglindit în anti-materie. păstrînd amintirea unui ri­ tual religios. care e neproductiv . Ba.întrebi cît rest păstrează ea. cu jocurile de cuvinte din Romeo şi Julieta sau rafinamentul poeziei lui Ben Jonson. şi care. în peticul nostru de cer. şi de gînd. relevă înrădăci­ narea. ar putea fi regăsită şi astăzi pe toate planurile.în limba ro­ mână. dar regretă dispariţia cîte unuia ca adint. care ar proveni din dianaticus. în sfîrşit. sau să vezi ce face particula „s". dacă întîrzii la problema aceasta a negativului în limba română. unde nu numai că analizează şi speculează asupra cuvintelor date. sau particulele mici de tot. ne-fîrtate. chiar în formele ei delirante. care sminteşte cuvintele. să vezi că pe lîngă nu noi avem şi pe ba. te întrebi ce surprize de gînd (cele de ex­ presie sînt tocmai lotul ei) mai poate rezerva ea. încîntarea filologilor. în afara cuvintelor. pentru cunoaşterea omului. Pe de altă parte. sînt formele expresive de rostire mai întinse. sau strania evoluţie a cîte altui cuvînt ca agonisesc (înrudit cu agonie). iauaminte" . îţi ies înainte tot felul de stele noi. de la zeiţa Diana. spre deosebire de in-. îţi iese înainte o stranie făptură. ar fi de o însemnătate filologică de primordin.

bire" şi la spune „spure". s-a dat o luptă. nu-ţi cunoşti pînă la capăt propria limbă. Sau. 1961. sub lunetă. In alte ce­ ruri să priveşti şi sub cerul lumii tale să visezi. „adesea în alcătuiri ciudate. alcătui­ rile fericite ale limbii greceşti turnate în slavonă . în orice caz sub influenţa luterană — să traducă. inclusiv sanscrita. astfel încît la bine se spunea . limba noastră a fost confruntată cu problema compunerii cuvintelor. Logicianul şi eticianul ar avea ceva de învăţat de la drac. „deoarece ştim că limba română nu e prea bogată în formaţii de acest gen" (voi. Limba noas­ tră te duce singură la întâlnirea cu Celălalt. care prin participaţia lui la lume o confirmă dezminţind-o. Ele reproduc cuvintele slave. iar astăzi încă. este rodnic să-i vezi pragurile atinse atunci. Toate acestea şi multe altele sînt aici. Dar ele nu sînt pe cerul nostru. aşa cum puteau. recunoaşte Den­ susianu. căci fără adîncirea în alte limbi şi fără limbile clasice. în cugetul călugărilor acelora bătrîni. S-a dat atunci o luptă. II. reed. Dar cînd reuşesc ? Şi dintr-o dată căutările limbii din secolul al XVI-lea se mută în zilele noastre. cînd în Maramureş se vorbea sub semnul rotacismului. Dar ceva s-a cîştigat din lupta aceea. dacă vrei să-ţi înţelegi graiul şi să-ţi încifrezi gîndul în el. şi limba noastră de atunci nu a biruit. într-un fel. Sîntem surprinşi să vedem — scrie Densusianu în Is­ toria limbii române — marele număr de cuvinte compuse din scrierile vechi. contrare spiritului limbii noastre" . să fie mai interesante sub multe raporturi. ca lim­ bile bantu.protonul în anti-protoni şi corpii în anti-corpi. Dar este şi aici adevărată vorba lui Cantemir : „din limbi străine să înveţi şi în limba ţării tale să scrii". întocmai ca negaţia hegeliană. 2 A dulce spure Cu veacuri în urmă. ori dimpotrivă altele. 231). S-ar putea ca marile limbi culte. care se vedeau în­ demnaţi — poate sub influenţa husită.. 110 . totuşi uneori se întîmplă să aibă un caracter românesc. p. sînt şi ele.

Ai fi dorit ca un cuvînt cum este mai-mărie să se păstreze şi să-şi generalizeze formaţia. reuşite ori nereuşite. omuiubire. Căci în toate felurile s-a zbuciumat limba aceasta să pună pe lume cuvinte ca lungă-răbdare şi bună-sufleţie. nu se poate să nu ne mişte : „Dulce spus dereptatea ta" . dar nu i-a reuşit. Găseşti în Psaltirea Scheiană a bire da. ar fi meritat să rămînă. şi de aici s-au născut cîteva feluri de dulce-cuvîntare pe care nu le putem da lesne uitării : cu bine şi cu dulce. sau din natura care face tot felul de încercări. în mare vorbind. pe bun. cîte sînt şi aşa cum ne sînt date.. mai-mărie (superio­ ritate) şi asupră-luare (lăcomie) . Iar locul tradus din psal­ mul 92 : Cu dulce frumseţe se învesti e un fel de a dulce spure pe care nu-1 regăseşte lesne vor­ birea noastră de astăzi.E ceva de fiinţă vie într-o limbă. pacefăcătoriu şi de-Dumnezeu-văzătoriu. Numai că nu e destul să ne iubim limba ca o podoabă. poate. este ceva de învăţat despre firea şi puterile ei. Doamne. este în orice limbă ceva din raţiunea căutătoare. bine vrut-a („Bine vrut-ai. indirect. .ev"-ul grec. „acolo şezum şi plînsem". cum să reuşească dintr-o dată limba ? Dar ea în­ cearcă la fel ca natura — şi-i urmăreşti cu duioşie lungărăbdarea şi bună-sufleţia. pentru răsplătire. cum ar fi meri­ tat. i-a reuşit mai bine limbii. pămîntul tău"). căci ar fi fost de mult folos gîndului spre a reda raportul de superioritate. E semnificativ că aproape singurele compuneri care ţin sînt cele cu verb (binefacere) sau cu substantive năs- 111 . Dacă ne place. Dacă natura greşeşte şi pune pe lume întruchipări ce n-au viaţă mai lungă. nici supus-înţelegătoriu (umil) sau plod-purtătoriu. prin în­ durarea lui Sadoveanu. a bine-vremui şi a înainte-sta. a bire face şi bire faptă. de fiinţă care-şi în­ cearcă în fel şi chip sorţii de bună aşezare în lume. a încercat dulce-credincios şi mare-grăitoriu. care amîndouă traduc. A încercat să spună lege-călcare şi de-oameni-iubire. Din rostirile ei. în schimb cîte un cuvînt ca potrivădare. găseşti a bire grăi şi a bire vrea. Cu două adverbe. Dacă nu regreţi că purtătoriu-de-grijă (in­ tendent) n-a rezistat. totuşi. Nu s-a putut. nu ne pot rămîne străine forme ca bine vruş.

Cîteva compuneri îi reuşesc limbii. Poate de aceea nici nu avem ne­ apărată nevoie de atîtea cuvinte compuse. „Limbă română veche — spune acelaşi Densusianu (în voi. Limba noastră pare să aibă o virtute de toată însemnătatea : aceea de a îmblînzi verbul. care se întinde. p. păstrîndu-i totodată bogăţia. Poate că toată înţelepciunea de viaţă şi de gînd a omu­ lui nu e decît o chestiune de adverb.cute din verb (înaintemergător).] oglindind o expresivitate care ar putea fi invidiată de limba modernă. este întristător. prin împlîntarea prefixului „în" în fluiditatea verbului) nu reprezintă singurele mijloace ale limbii noastre de a îm­ blînzi verbul. peste aproape întreaga arie a verbului. Ea îl pune lesne în ordinea substantivului. 160) — e foarte bogată în forme adverbiale [.. la urma urmelor. spontan). totul se lasă transpus. poate că şi limba noastră ar trebui invidiată pentru stăpînirea ce obţine asupra demoniei verbului. Există u n mij­ loc de a-i spori bogăţia. dă­ tător). li­ niştit). tocmai pentru că are la dispoziţie forme adverbiale ce echivalează compunerea.. ca în „de-a firea pămînt şi cenuşe sînt") sau estimpu (anul acesta) ca şi vol­ nic (de bunăvoie. Compunerea e deseori exterioară. în 1 '••"> . atît de variată. Aci limba veche vine să ne înveţe ceva. cînd îl învesteşte drept substantiv. de-a firea (într-adevăr. dar deopotrivă în forma de substantiv verbal cu sufixul -or (grăitor. cum vedem cu a bine-grăi şi dulce-vestire. şi cu el înţelegi mai bine cum poate înfrunta sau ocoli limba noastră problema compunerii : este modularea verbului prin adverb. verbul substan­ tivat avînd bogăţia în el. Sau poate că viaţa este : felul cum ştii să te aperi de agresi­ vitatea verbelor. efectiv. Ceea ce ai în faţă şi ceea ce eşti. Dar zăgăzuirea verbului. prin trecerea lui în substan­ tiv (alături de care se poate aminti şi de cea. ca şi infinitivul lung. dar mai ales cu verbul modulat de adverbe." Că am pierdut adverbe frumoase şi ex­ presive ca a-vremi (din cînd în cînd) sau cătelin (încet. Dar poate că limba noastră trece dincolo de nevoia compunerii directe. dar şi despre graiul nostru şi profilul lui spiritual. iar dacă totuşi limba greacă ori cea germană sînt de invi­ diat pentru compunerile lor vii. nu numai pen­ tru. nu numai sub forma infinitivului lung (ca în de-cameni-iubire). ce se întîmplă şi ce ţi se întîmplă. Dar n-am pier­ dut sensibilitatea pentru adverbe. II.

cît mai ales trebuie s-o nuanţezi cu adverbele de mod. a su­ porta exerciţiile de conjugare pe care le face firea asupră-ţi. atunci verbele rămîn să-şi proclame imperativele nude şi să mobilizeze pe om în consecinţă. în cîteva sau în nesfîrşit de multe verbe. probabil. abia ştiutorii de carte ostaşi ai limbii noas­ tre.. Nu vom reţine. poate. Lor trebuie să le aducem rnulţămită. care face începătura cul­ turii acesteia româneşti. din luptele pe care le-au dat. Alte limbi în schimb. maramureşenii. cu adverbele de timp şi loc. prinzi puţină încredere. Să treci verbul în substantiv. iar viaţa înseamnă. tocmai. Acestea le poţi învăţa. Ai pu­ tea spune că viaţa e o chestiune de adverbe de mod : o chestiune de poate. ca franceza ori limba noastră. cu imperativele ei. sentimentul te îneacă sub verbele lui. Cu limba sa ţărănească. ele la aceea a simţurilor pînă la gînd. românul nu va gîndi şi făptui simplificat. pare totuşi deficitară în adverbe. a plecat Coresi. a înseta. omul de aci s-a trezit în măsură să moduleze şi să facă suportabil insuportabilul Verbului. nu e destul spre a-i zăgăzui curgerea.limbă. Cînd deschizi ultima gramatică a limbii române. 8 113 . care suna : clulcedăruire. oarecum sau foarte. căci d e la ei. Ei traduceau naiv prototipul grec : eucharisto. şi anume tocmai muîţămita lor.. atîta vreme cît îşi va vorbi graiul. E probabil că. vin să mlădieze verbele şi să le nuanţeze mesajul. ri­ dicole ori măreţe. a visa. în chiliile lor. spre a le mulţumi cu ade­ vărat. şi vezi pe şase pagini varietatea adverbelor de mod. dintr-o dată săltată la speculaţie în veacul al XVI-lea. în timp ce pentru restul adverbelor nu e decît o pagină. cum e limba germană. dăruire bună ţie. har bun ţie. Să-i muţi albia cu ajutorul unui adverb. mai nici una din încercările lor de compunere a cuvintelor : sînt ca speciile acelea ale naturii sortite extincţiunii. îţi pune înainte un univers de verbe . cu verbe ca : a dori. Dar. iar voinţa le sporeşte numărul. Şi nu e destul nici să aşezi acţiunea în ceasul sau în locul potrivit. ar trebui totuşi să reţinem una. Cîte o limbă mare. Vorbirea nu e decît umplerea golurilor din jurul cîte unui verb (cum sugera Sextil Puşcariu în acea unică Limbă română). sigur. cumva. cea din 1963. a flămînzi. Cunoaş­ terea. în fond. sau în frecvenţa lor de folosire . ca să zic aşa.

Toată exuberanţa vitală a cîte unei făp­ turi spirituale. a cumpli. Dacă tot ce este viaţă şi evoluţie înseamnă diversifi­ care. şi ca înţeles. de a pieri. Aproape de noi. dinainte de controlul lucid adus de grămăticii unei limbi atunci cînd ea devine cultă. „să cumple sămînţa lor" (să piardă. să păstrezi din tot buchetul de funcţii ale unui cuvînt doar o funcţie şi din risipa lui de înţelesuri doar un înţeles. şi s-a spus : „vieţuire lină şi cumplită". spunea Coresi. chiar un Gala Galaction putea traduce. să facă să dispară). bineînţeles. Dar pentru sensul. încît dacă astăzi. în măsura în care cuvîntul deriva din compleo. care sînt ca şi una. din cînd în cînd. iar la relexiv însemna a dispărea. în care cel mult mai poţi citi ceva. a se pierde. şi ca funcţie gramaticală. cum e cuvîntul. tot reflexiv. dar şi a sfîrşi pe cineva. stinge. aceasta să-şi îngheţe cuvîntul în cîte un înţeles. a cumpli însemna a isprăvi. adjectiv (cumplit) şi. cu forma reflexivă în sens de pierdere. ca într-o fosilă. completa. Pe de altă parte. cum s-a spus. atunci cum e cu putinţă ca. substantiv (cumplire).• Dar îl traduceau atît de frumos. pînă la a deveni ce a ajuns cumplit în limba noastră : un termen monovalent. în veacul al XVI-lea. împlini. risipire : „Cumpliră-se în deşert zilele lor". Astăzi cuvîntul nu are decît ultimele două folosinţe. „Să se cumple răul păcătoşilor" (să ia sfîrşit) . a face să dispară. în cumplit regăseşti degrabă varietatea funcţiilor. cumplit. Se putea astfel spune. strîngerea noastră de mînă ar fi. cumplire aduceau o varietate de înţelesuri. cea de a fi verb (a cumpli). poate. a pierde. în cîte o spaimă ? Straniu lucru.a sfîrşi. oricare scriitor de astăzi l-ar invidia pe diacul acela 114 . în loc de mulţumesc ne-am spune unii altora dulcedăruire. 3 Vieţuire lină şi cumplită Straniu lucru. mai bună. se poate stinge uneori.-ere şi păstra înţelesul de a umple. iar cuvîntul se închirceşte atunci şi se fosilizează. a con­ suma. Astăzi a rămas din ele doar spaima. adverb.

de pildă —. El se întreabă dacă nu cumva înţe­ lesul de groaznic derivă din asocierea adjectivului cu sub­ stantive ca întuneric (. cumplit însemna atît : complet. Că apoi acest groaznic a p u t u t fi întrebuinţat din nou funcţional — ca în multe alte limbi. prin „contagiune semantică".Cumpliră-se ochii miei în cuvîntul tău". desăvîrşit.. de astă 115 8* . Astăzi îl găseşti doar ca groaznic. sensul lui cumplit în groaz­ nic. nemilos. într-adevăr. a cumpli dădea cumplire şi chiar cumplit. încheiat) la unul de o intensitate m a ­ ximă (groaznic). sau înţelesul de conţinut complet. fireşte.. că ea îi este surprinzătoare. din Dosoftei.e complet întuneric". limită extremă. Iar substantivul cumplit păstra în plus înţelesul frumos de totalitate. de o parte. de alta. spunem şi as­ tăzi) sau foamete . lăcomie. Dar îţi dai seama că problema nu e de simplă lingvis­ tică şi că pierderea unor înţelesuri are ea însăşi. Cumplire însemna sfîrşit. Şi mai era. tare. Tiktin spune. Căci el era cel care muta toate înţelesurile în cel de groază. cu sens de cruzime. cu substantive de soiul lui : întuneric. extrem. durere. sete. ca în „cumplitele (to­ talitatea) datoriilor mele". Doamne. feroce. ger. şi că deci s-a putut spune „dor cumplit" (Alecsandri) sau „o duce cumplit de bine". aspru. ele nu aveau sorţi deosebiţi de viaţă. adjectivul cumplit. apoi însemna neîndurare. cumplirea mea". în greaca veche sau în franceză cu „teribil". ca atribut. cu ultimele sensuri întîlnite la Anton Pann. sau altă dată : . întreg. spunînd că efectiv asocierea lui cumplit. „în cumplitul lumei" stă scris tot în Psaltirea Scheiană. ba chiar zgîrcenie. în Dicţionarul său. în care aveau să-şi afle cumplirea toate acestea. Cînd întîlneşte trecerea aceasta de la un sens stins şi formal (complet. Lingviştii de mai tîrziu aveau să ducă mai departe această sugestie. dar se întreabă numai. groaznic. sau cumplitate pentru zgîrcenie.Spune-mi. sfîrşind în adverbialul : peste măsură.care a putut scrie : . Trecut în substantiv. margine. capăt. spre a le lăsa să se fo­ silizeze acolo. nu mai schimba înţelesul cuvîntului : contagiunea se făcuse. sfîrşit. cruzime. ca adverbialul cu valoare de superlativ.. capăt — „Şi măriei lui nu e cumplire" (ea nu are sfîrşit). cît şi: neîndurat. straşnic. grozăvie. avea să fixeze. foarte. Cît despre cumpliciune. cum stă scris în Psaltirea Scheiană —. cu pluralul cumplite.

cea mai semnifica­ tivă pentru noi este : . de care românul nu se putea deslipi. 116 . Natura. de asemenea. cumplit să împlineşti şi să închei ceea ce trebuie să păstreze statornic un rest ? E ca şi cum ai ucide o fiinţă cu pruncul în sîn. Nu e. durerea sau setea sînt complete face din complet ceva cumplit. sau cu înţelepciunea. pe cînd românul aruncat printre dealuri şi munţi (cărora le şi dădea nume. gerul. Acestea puteau fi încinse de ziduri şi erau zid. la urma urmelor. a cronicarilor. cutremu­ rată în adîncul ei. la fel nu este o explicaţie să in­ voci încă o dată tristeţile sufletului acestuia. Nu faptul că întunericul. pentru conşti­ inţa românului. aceasta cum că numai răul s-ar fi împlinit pînă la capăt. cu tristeţile din „învăţăturile lui Neagoe" şi nemîngîierile din Divanul lui Cantemir. din toate folosinţele verbului a fi. Nu numai su­ fletul botează lucrurile. durerea. dincolo de tristeţi. ci poate simplu] fapt că e vorba de ceva complet.. ar putea ridica o nouă problemă : de ce asocierea s-a făcut mai de­ grabă în sens rău decît în sens bun ? De ce. oare. „Cumplite vremi" spu­ sese unul dintr-înşii. împrejmuită şi împietrită în locul ei. nu şi binele? Ar fi o amară experienţă spirituală. Iar experienţa aceasta de neîmplinire ar părea. să fie în consonanţă cu predilecţia trecută pentru Psaltire. în gînd. Iar cu mintea sa şi din condiţiil'3 sale de viaţă. pe linia sensibilităţii româneşti. în timp ce binele ar fi fost întotdeauna parţial. pe cînd oraşelor le mai dădeau şi alţii nume) nu ştia de ziduri şi porţi.dată. Cineva găsea. un înţeles. gerul) s-a întâmplat să fie complet şi împlinit. că. era alt­ fel decît oraşul şi cetatea. înscriind în limba sa înţelesurile. în a vorbi de „contagiune semantică" pentru fixarea lui cum­ plit într-un singur înţeles. mai degrabă răul (întunericul. în natură nimic nu e com­ plet.n-a fost să fie". Nici orizontul în genere nu e încheiat (aşa încît noi spunem mai degrabă zare decît orizont) şi nici lumea din jurul tău nu e încheiată. Dar. ci şi mintea. ci doar o denumire. mai demult. Carpaţii nu încheie un orizont şi nu despart : au unit şi unesc. dacă nu e un răspuns. de care ni se vorbeşte. Simpla „contagiune semantică". românul a putut înţelege într-un fel deosebit lucrurile. în viaţă nimic nu este.

cel al unidimensionalizării sale. Dacă acum te ridici la lumea ghidului. comunităţile nu tră­ iesc după con-stituţii. care nici ea. care sînt şi cele ale culturii înainte-mergătoare. cînd îngheaţă şi devine dogmatic. unde s-a păstrat o bună întîlnire cu restul lucrurilor. cu etimologia cuvîntului cumplit. omului de astăzi. este totuşi cumplit. gîndul e şi el aşa. cura nu avea mă­ rirea celui din psaltire. să-1 duci pînă la închidere. 117 . viaţa insului. judecata fiind mai pu­ ternică decît conceptul şi dreapta simţire decît voinţa. dar am cîştigat un sens de viaţă şi gînd. care se teme că ar putea fi ceva cumplit în propria lui ispravă şi creaţie. dar voievodatele nu ştiu de aşa ceva. cum spunem astăzi. Ce se cade şi ce nu se cade biruie asupra hotărîrii. la rîndul ei. cumpli aspiraţiile şi înţe­ lesurile omului. Dacă eşti dator să duci gîndul pînă la încheiere. ni se spune .v Lumea e fire. iar firea nu are cumplire. într-un fel. Este bine atunci să-şi însuşească o asemenea civilizaţie tocmai o lume ca a noastră. Am pierdut bogăţia unui cuvînt. nu iubeşte împietrirea. Ceva în civilizaţia ştiinţi­ fică a zilelor noastre ar sta sub blestem dacă ea n-ar păs­ tra un rest. se întorc asupră-le şi caută „completitudinea". într-o lume lucidă cum e cea de astăzi — unde miturile şi credinţele nu au dreptul şi putinţa să deschidă gîndul înspre altceva —. laolaltă cu n a t u r a şi viaţa. rigid instituite şi ele . pentru tine şi ceilalţi. sistemul închis. aşa cum statele şi stările so­ cietăţii vor să fie stătătoare. de unde începe şi unde sfîrşeşte grozăvia. Iar în sînul lor. una în natură şi abia în marginea cetăţii. Multe cugete. înţelegi că şi aici — sau poate mai ales aici — complet poate în­ semna cumplit. ci rînduielile sînt mişcătoare şi schimbătoare. Nu numai gerul poate fi cumplit. încheiate . Iar astfel. s-a desprins totuşi o înzestrare pentru conceptele deschise ale gîndului. Din experienţa românească veche. unde aşadar niciodată u n sistem nu ar putea totaliza. lumea contemporană 1-a şi obţinut. Dar nici viaţa şi societatea nu au cumplire. adică a voinţei ce prescrie hotare. spiritul românesc îi poate sugera. Poate că împărăţiile vor să aibă una. dar făcînd pe om să plătească un preţ greu. nu stă sub canoane şi imperative.

Şi mîncatu-s de nevoi Ca iarba de cele oi. spune Sextil P u ş cariu. ele nu te aşteaptă de undeva. Mă obsedează u n gînd . Gîndul tău a devenit ceva obiectiv. Mă paşte ? Ciudat gînd i-a venit în minte românului despre gînd. fără să ştie şi la nivelul său pastoral. Ce straniu sună. să cazi în plasa lor. sau poate o simplă oiţă. dar toate te pasc din intimitatea ta. cuprinsuri de viaţă. spa­ ţii verzi. la fel de probabil este că numai în limba română se spune : mă paşte gîndul. iar aceasta nu pentru că primul s-a obiectivat în om. noroc. „La baza acestei expresii e imaginea turmei de oi.4 „Mă paşte gîndul" E probabil că în orice limbă există o rostire care să redea echivalentul lui „mă roade conştiinţa". o năzuinţă. mai puţin schematic : gîndul şi omul sînt una. Cînd te pasc păcatul sau dorul. substanţă hrănitoare a cîte unui gînd. care smulge din smocurile tale de viaţă aşa cum muşcă oaia cea adevărată smocurile d e iarbă. Ce sîntem noi. decît. Te pot paşte mai multe decît gîndurile . nici pentru că a venit din afară peste bietul om — căci nu te poate „paşte" un gînd străin ţie —. In schimb. din spaţii abstracte. Dar tocmai pentru că e pastorală. cînd gramaticile ne spun aici că verbul a paşte se poate construi cu un „ a b ­ stract" : nu numai cu gînd. că şi-a închipuit gîndurile. u n dor.. m ă munceşte u n gînd. Şi nici norocul nu te paşte. atunci. dacă nu-i deţii cheile. . românul a făcut idealism obiectiv . care tunde iarba de la rădăcină". ci pentru că omul a pus pe lume un gînd care-1 adevereşte pînă la desfiinţare. o t u r m ă de oi. păcat.. chin ori vis ? Ai putea crede o clipă că. ba nici măcar moartea nu vine aşa 118 . care-şi hrăneşte permanenţa din substanţa noastră t r e ­ cătoare. dor. viziunea românu­ lui are în ea ceva mai adevărat. visele. moarte. idealurile ca un fel de Spirit. ci cresc din tine. dar şi cu primejdie.

Poţi însă opune dialecticii aceleia învăţate o dialec­ tică. dar un alt gust decît abstracţiunile lo­ gicii unui Hegel îţi rămîne şi-ţi dă surîsul blînd. eşti un biet paşte-vînt. spune românul . cum vrea să spună expresia. Mă paşte gîndul devine : îmi pasc gîndurile. aşadar cu dorul gol. nu cu gîndul. cu ironia ei socratică. cu sursa de viaţă. Căci limba română are evoluţia cea mai naturală . visul ori păcatul te pasc pe tine . Limba noastră e într-o largă măsură una de păstori. poate veni să te întrebe : ce paşti aci ? „Paşte vîntul". cu visul visului. De altfel nu numai gîndul. ea n-a fost stînjenită de prezenţa continuă a latinei clasice. tocmai pentru că înfrînsese oracolul. la capătul unei vieţi în care n-ai fost totuşi un pierde-vară. a paşte înseamnă a te hrăni cu iarbă. cu acea deschi­ dere de legendă : „ T u r m a visurilor mele eu o pasc ca oi de aur". pe care nu-1 au întotdeauna filosofiile . încît celălalt. şi tu le paşti pe ele. pus în joc de Hegel. se întîmplă ceva. pe care 1-a avut în schimb una. spunea Sextil Puşcariu. In limba păstorului. Dacă astfel nu gîndul sau visul te pasc pe tine. Se întîmplă că aceea ce paşti se subtilizează. cu gîndul gîndului. ci tu le paşti pe ele. tacticos şi sigur înaintemergător. şi rămîi cu păscutul gol. ca o ironie mai adîncă a lucrurilor. după ce Densusianu arătase atît de stăruitor. ca a limbii tale de păstor ? Nici vorbă că nu . în Viaţa păstorească în poezia noastră popu­ lară. piere undeva în văzduh. iar p r i m e j ­ dia care te paşte este şi ea cea pe care o cauţi şi adulmeci. ca alte limbi romanice. ci doar te-ai pierdut încetişor în nefiinţa din care purceserăţi şi tu şi gîndul. Şi Puşcariu adăuga : caracterul rustic este decisiv pentru dezvoltarea limbii române. Şi dacă poezia populară spune : Numai cine-a păscut dorul Ştie cin'mi-a albit părul. dar şi a păzi dobitoacele care se hrănesc. întocmai Helenei din Faust II. de care nu mai ştie Spiritul. la răspîntie. Eminescu ştie s-o spună încă mai frumos. cu feciorul său Oedip ?). ceea ce îi explică locul special în sînul limbilor romanice. dar atît de vie.la răspîntie de drumuri. ca regelui din tragedie (oare nu-1 păştea şi pe el moartea. simplă. 119 . din afară sau din tine. cît datorăm sufletului pastoral din noi.

Că au făcut-o adesea la nive120 . este că ne-am format limba. pînă la un punct. aşa cum îi inventă ori îi primeşte orice altă limbă. care nu sînt decît unidimensio­ nali. ca limbă şi grup etnic. Dar ală­ turi de termenii aceştia. Ceea ce ne deosebeşte pe noi. dar împlinirea sub semnul imediatului a fost lotul tuturor popoarelor. întîi s-au dus pădurile. în primul rînd a asiaticilor şi a marii culturi indiene. Dar înseamnă aceasta că limba nu rezistă confruntării cu noul ? că impresionanta disoluţie. Există o trinitate animală care stă la nivelul omului. S-ar putea ca vieţuitoarele acestea să devină într-o zi muzeale (şi poate încă de as­ tăzi sînt copii care n-au văzut o oaie păscînd). începînd cu Argonauţii. ce se întîmpla cu o limbă a vieţii directe în xaţa unor exigenţe de rostire care sînt tot mai mult ale raţi­ unii — te sperii la început. Dar dacă te gîndeşti mai bine. vezi că aceea ce se petrece cu noi s-a întîmplat peste tot în lume. a macedonenilor.Dacă. sau pe linia calului. e mai cu­ prinzătoare şi mai suplă. Primim toţi termenii noi. cu valorile naturii şi ale inimii. într-o lume ce e tot mai mult una a culturii raţionale — este şi problema altora. „se sparie gîndul". păstrăm o limbă neaşteptat de speculativă. dacă nu chiar în pastoral. ci şi dialectul lor. dar ele au făcut istorie în aşa măsură. într-o lume ce devine tot mai mult a ora­ şului . cum spunea Densusianu. încît pe linia oilor. de la hitiţi şi pînă la Napoleon. cea a macedonenilor (şi bineînţeles' cu a istro-românilor şi meglenoromânilor) că n-au putut supravieţui. Nu numai că problema noastră — anume : cum vom rămîne intacţi. în rusticitate. în istorie : oaia. au ştiut deopotrivă să făptuiască şi să contemple. este şi lotul limbii lor tot atît cît şi al tuturor grăitorilor în ea ? Nu numai că viaţa istorică a daco-românilor e mai completă. după un mare cunoscător al ei ca Sextil Puşcariu. pe arcul Carpaţilor. după ce veacuri de-a rîndul rezistaseră admirabil de bine. petrecută sub ochii noştri. cel puţin în sînul po­ poarelor romanice. te gîndeşti ce se poate întîmpla cu limba aceasta rustică. creată de cei care. boul şi calul. adică limba aceasta a noastră. pe urmă s-au dus turmele de oi şi apoi s-au risipit în cele patru colţuri ale istoriei ma­ cedoromânii. aşadar mai trainică aici. acum. S-a întîmplat cu o seminţie românească. risipirii tur­ melor. se poate scrie o istorie a lumii.

în colibe. ca români. îl bucura de deuă ori : nu numai pentru că îl scotea din încurcătură. Limba română. Undeva umilii istoriei îşi fac dreptate. î n cumpătul vremii ne t r e ­ zim. în cartea sa atît de învăţată şi înţeleaptă. Hegel. tocmai cu lu­ mea aceasta a anonimilor muţi de dindărătul nostru. Goethe declară că pînă şi în ştiinţele naturii umilii sînt cei ce poartă cu ei adevărul : în m i ­ nunata sa Istorie a teoriei culorilor. în bordeie.Iul de jos al istoriei ? Dar acolo s-au plămădit limbile.Materialul brut al linguisticii se află mai întreg în cătune. spre a infirma adevărul celui din urmă. s-o pregătească ei. XII) un lucru care n-ar trebui să surprindă astăzi. .. în cătunele lor. a întîlnit un cioban bătrîn care 1-a liniştit spunîndu-i : „Lasă că ţi-oi da plaiul". scrie Puşcariu. în faţa puternicilor ei şi a fruntaşilor spiritului. Hasdeu spunea (p. Şi cînd te cufunzi în limba pe care au ştiut. 5 A da drumul Sextil Puşcariu deschide capitolul Limbă şi raţiune. Goethe nu avea totuşi dreptate împotriva lui Newton. In prefaţa la volumul II din Magniim Elymologicum. rătăcit pe vreme rea. vii şi descinşi către veac. a elibera. Dar gîndul său poartă în el un adevăr. cum că lumina ar avea în ea „impuritatea" culorilor. 121 - . istorisind o întâmplare petrecută în munţii prin care îi plăcea să cutreiere. în limba română. para­ doxul face că în ştiinţele omului nu totdeauna conştiinţa superior trează a acestuia vine să dea măsura. El povesteşte că. pe aceştia îi şi opune el lui Nev/ton. Vorba aceasta. te paşte gîndul că — dincolo de greci." Dacă în ştiinţele naturii omul superior şi raţiunea au făcut totul. cîteva limbi şi logos-ul matematic — limba aceasta ar putea şi ea supravieţui. şi acolo mai ales — nu din aspectul cult al limbilor — îşi trag materia învăţaţii. cu toată oastea sa de umili aruncaţi în luptă. dar şi pentru că îl făcea ca filolog să pri­ ceapă cum de a sfîrşit „a da d r u m u l " să însemne.

că tot ce e vorbire înseamnă vidare de specific în urmărirea funcţiunii — şi bine facem. de viaţa unei societăţi şi de regăsirea situaţiilor concrete. în viaţa ori în graiul românului. ne-am gîndi că urăm cuiva să trăiască mulţi ani (mulţi anni ire. cu sensuri efectiv universal va­ labile şi acceptate. „Străinul intrat în desişul acelor codri era p r i ­ zonierul lor şi drumul pe care i-1 dădea românul devenea egal cu libertatea. o dată cu trecerea ei. răsturnat. S-ar putea foarte bine ca. dacă faci calea întoarsă spre obîrşia expresiei şi te minunezi o clipă de toată densitatea ei. la plural." Aşa să fie ? In orice caz ceva de ordinul acesta t r e ­ buie să se fi petrecut. Dar fiecare dintre ei ştie exact ce vrea să spună cu „dă-mi drumul". Trebuie să nu le mai „simţim". cînd spune altuia care 1-a înhăţat : . Numai că. sau mai degrabă nu putem face altfel.Strămoşii noştri — după el — atrăgeau în codri pe duşmani. nu te poţi lipsi de istoria unei limbi. Cuvintele ar fi prea grele. Şi totuşi nu te împaci cu gîndul că viaţa e doar pier­ dere de substanţă . eşti ispitit apoi să crezi că situaţia concretă e încă mai bogată decît atît. prea greu manevrabile. Dacă. în care prizonierul putea fi lăsat chiar liber. ori de cîte ori spunem „mulţumesc". nu numai că am spune „mulţăniesc". trebuie să în­ semne deopotrivă pierdere. Nici copilul. ea să sfîrşească prin a duce totuşi la limbi. De aceea — împotriva unor tendinţe ale structuralis­ mului —. vorbind firesc. aceasta a desişu­ rilor de codri. libertatea. la fel cum. şi aceasta este funcţia limbii. peste cîteva secole de vorbire a unei limbi „universale".dă-mi drumul" şi nici omul m a r e nu ştiu exact care e încărcătura de gînd a rostirii lor. Poate că 122 . căci nu-şi găsea singur drumul. Fireşte. spre a conferi expresiei un asemenea înţeles. cum se vorbea prin Ardeal. Nu ne mai dăm seama. şi poate la un nou t u r n al lui Babei. dar ne-ar încurca de-a biiielea chestiunea dacă e cazul s-o spunem ori nu la tot pasul. adică trăind în elementul vorbei. Ar fi o încîntare pentru lingviştii şi filosofii de atunci să vadă cum s-au încurcat limbile şi unde au sfîrşit . dar şi acumulare de substanţă. mulţănire). este o încîntare şi o neîncetată lecţie să vezi astăzi de unde au pornit limbile şi cum s-au întruchipat ele. as­ tăzi nu mai p u t e m avea înţelesul în minte. dacă le-am păstra tot ^înţelesul. Ce extraordinară situaţie concretă..

şi de aceea avem variate folosinţe ale cuvîntului „cale". după cum nu orice demers îţi exprimă libertatea. calea ? Ce baci bătrîn. parcă. prospectul mai adînc înscris în fi- 123 . „Termenul s-a dezvoltat probabil în legătură cu viaţa păstorească la români (iarăşi !). ci spre a-şi apăra necesitatea. în mersul acesta cu drum. a se pierde din vedere. dar te poţi pierde şi singur. sorţii de speculaţie. dar o dată cu el.a da drumul". este o împlinire. Tînărul e prins în desişul vitalităţii sale. a se ascunde. Omul se zbuciumă.. limba noastră are mulţi termeni pen­ tru a se mişca dintr-un loc într-altul : bogăţia aceasta in­ dică drumeţia.în aceasta şi constă bucuria filosofică de a te ridica la izvoarele rostirii : nu numai de a regăsi substanţialul în funcţional sau ce e concret în automatismul vorbirii. nu pentru a-şi apăra libertăţile. afară din cale. meta-cu. Te pierzi în ochii altora. în Dicţionarul etimologic al limbii române. sen­ sul propriu de viaţă. a ţine calea. E adevărat. Oricine a gîndit problema libertăţii a înţeles că răs­ punsul ei este : necesitatea. Cine le dă drumul. ca : a fi pe cale. de ce neapărat să ne închipuim pe stră­ moşii noştri ca un fel de ciclopi uricioşi. viaţă. Nu orice mergere este şi împlinire. scria tot Puşcariu . a dispărea prin cotiturile drumului". a scufunda şi a se scufunda (imersiune). omul m a t u r ră­ tăceşte pe căi care îl înstrăinează de calea sa. la noi a merge vine de la latinescul mergere. spunem astăzi. respectiv în desişul lor ? Poate că nu doar din experienţa de duşmănie s-a născut expresia . fie şi cu drum. migraţiunea pe plaiurile Carpaţilor. ci e cufun­ darea în libertate a întregii tale fiinţe. care-şi atrăgeau duşmanul în peşterile. aşadar cu aşezare în jurul bunului său. în definitiv. reprezintă li­ bertatea. mersul e prin el însuşi un risc. care nu e simplu mers cu d r u m al minţii (ca în vorba „metodă". a găsi cu cale. Căci nu orice mergere. Dar iarăşi el observa că spunem „om cu stare". ci şi din cea de dragoste. deoa­ rece pentru cei care trăiesc în munţi a merge înseamnă a te cufunda în desişul pădurii. hodos-drum). î n conştiinţa in­ timă a limbii noastre. ce învăţător. în chip surprinzător p e n t r u celelalte limbi ro­ manice. pentru cel care nu se m u t ă din loc în loc. aşa cum nu orice libertăţi. spune Densusianu. sau ce gînd propriu ? E dintr-o dată toată problema libertăţii aci. omenie.

Libertatea de a sta pe sub poduri. la greci. la un nivel. ucenicului. E aceeaşi p r e t u ­ tindeni şi statornic problema. să-ţi dai singur drumul. dacă în­ văţătorul dă drumul. Dar expresia noastră nu spune a da un drum. 124 \ .inţa sa. Şi dacă în munţi drumul e deseori unul singur. îţi place să citeşti în vorba românească sensul mai adînc. este şi. este pentru că ştiu — ceea ce simte şi tînărul. le ceri să te scoată din cel în care te-ai trezit tu. cînd i se pare potrivit. la un altul. ai impresia că legea leagă . căci orice drum este pentru el o eliberare. S-a întâmplat ceva curios cu „legea" noastră : am luat cuvîntul de la romani şi i-am dat înţelesul grec. în societăţile civilizate şi cu „stare". problema libertăţii nu este să ţi se dea dru­ mul . în captivitatea sub care stai ? Nu ceri oamenilor să te scoată din desişul în care te-au vîrît ei . Şi aşa cum două sînt chipurile libertăţii. cum au făcut ti­ nerii aceia din Apusul înstărit de astăzi — dacă între timp ei nu şi-au găsit drumul — este tocmai exasperarea celui care nu ştie că podurile sînt făcute pentru cei liberi. cînd s-au stins răzvrătirile în el — că fără în-drumare nu e liber­ tate. Dacă părintele dă drumul în lume copilului. oricare !". Atunci. pentru cei care şi-au găsit calea şi care călătoresc. după cum nu orice drum este drumul. zbuciumul este să-ţi asiguri acea li­ bertate care îngăduie necesităţii şi necesităţii tale inti­ me să iasă la iveală şi să se manifeste. ar putea exclama : „daţi-mi un drum. 6 Lege şi nornos La romani. Omul prins în cap­ tivitate. că desleagă. sau în care te-ai vîrît singur. legea. la fiecare răspîntie. spune a da drumul. două vor fi şi cele ale legii. de a da dru­ mul adevărat. Şi totuşi nu orice îndrumare este una din căile tale. pentru cel ce se cufundă în libertatea lui. Dar toată problema se întoarce la expresia noastră : cine îţi dă drumul ? Ce vine să ţi-1 dea. în codri şi printre păstori. Sau atunci. In rostirea românească presimţi că se vorbeşte şi despre ele.

Şi tot ele aici expresii ca : după lege (cucernic). într-un fel. Te supui sau nu le­ gii. nu dinafară. lex putea include pe mos. nu din afară. părea să libereze şi să definească. în primul rînd. corpul obligaţiilor pe care ţi le impune divinitatea. ci dinăuntru —. în legea cuiva (cum crede cineva). datina şi obiceiul. sau încă : după legea mea (după conştiinţa mea). rămîneau active ca simple da tine şi obiceiuri.\ Legea romană. fără inter­ pretări posibile şi acelaşi pentru toţi. Legea însemna. spre deose­ bire de mos. ca la romani . în rostirea noastră. legere. spuneau încă tipografii). Undeva. legea putea sfîrşi prin a de­ numi popoarele. obicei. Ea dispune de tine. Legea greacă sună diferit. „Fiecare deo­ sebit în legile lor slăvesc pe un Dumnezeu. a cărei încălcare ducea la Nemesis. pornindu-se de aici. Legea venea la noi cu adevărat dinăuntru. plutea peste destine o lege unică. lotul fiecăruia. De aceea legea era credinţa — care leagă (re-ligio). legea onoarei. fireşte." Prin exten­ siune. Dar nomos-ul grec părea să lege dinăuntru. care însemna a distribui. legea re­ prezenta. nu să constrîngă. cu un cuvînt format din aceeaşi rădăcină. astfel că. a aduna semnele. Şi dacă în multe alte limbi ea denumeşte deo­ potrivă raţiunea de a fi sau felul de a fi şi de a se purta al omului. aşa cum i le impun conştiinţa ori raţiunea lui — legea morală naturală. şi-ţi place să înţelegi legea greacă drept un fel de : „la-ţi lo­ tul tău şi umblă". vom spune. ci lege grecească ori papistăşească. în varietatea credinţelor lor. con­ forme poruncilor religioase. Potrivit aşezării spirituale a lumii trecute. Cuvîntul nomos vine de ia nemein. moravuri. spre deosebire de latină. răzbu­ narea divină. lepădare de lege (schimbarea credinţei). Ea avea o formulare pre­ cisă şi reprezenta un decret gravat în piatră. vine — ni se spune — de la lego. a citi („culegi literele"'. o credinţă ce devine tot mai specifică : nu doar lege creştinească. în genere. lex. Acest ultim înţeles este cel care a precumpănit. dar nu te defineşti prin ea şi nu dispui de ea. Legea aşadar era cea scrisă. sub condiţiile în care ne-a fost dat să trăim. stai sau nu sub constrîngerea ei. Dar în felul acesta se ieşea din modalitatea religi­ oasă . legea bunei-cuviinţe 125 . credinţa devenea conştiinţă. în speţă a distribui păşune.

trecînd-o în conştiinţă. ce foloseşte mai mult limba veche. 295). Dar ceva în demersul acesta e pe linia felului cum ştie el să interiorizeze legea. Ca „expresie a raporturilor constante ce derivă din firea lucrurilor". pe care limba a fost silită să le accepte şi să le ală­ ture de primele : sensul juridic şi cel ştiinţific.fă orice în legea ta şi la alţii nu te uita".. stau sensurile obiective ale cuvîntului. dezbatere intimă. Fiindcă acum e vorba de legea care leagă. „Stau în loc şi-mi fac de lege / Peste care munte-oi trece. Astăzi „lege" înseamnă în primul rînd lege şti­ inţifică şi juridică. românul a ştiut să spună şi el cu un pro­ verb : „C-o lege d'opotrivă pe toţi supuşii tăi să-i legi" (Zanne.ş. ca regulă instituită de o auto­ ritate omenească. concept care a pornit totuşi de la sentimentul sănătos al legii Ga expresie a intimităţii.d." în faţa acestei disoluţii a conceptului de lege. o serie de expresii ca : a se strîmba din lege (a nu respecta ordinea).Volnicu-i fiecare să-şi înde­ lunge legea la alt scaun.m. mai marele" (Simion Dascălul). iar acestea şi sînt sensurile principale din dicţionarele mai noi (în timp ce în dicţionarul lui Tiktin. cum facem noi. sau sensul de proces : . în cugetul propriu. şi a avea lege cu cineva . VIII. nu a putut lipsi comunităţii noastre. Dar în acelaşi timp limba spune ceva care ar putea pune sub întrebare legea juridică.. Căci . sau sensul de sentinţă.a. Poate că românul nu înţe­ lege nici el ca eliberarea prin lege să meargă atît de de­ parte. în pretenţia ei de a fi lege : „Le­ gile legiuesc după vremi şi după locuri" (Zanne. în schimb. om cu lege. pedeapsă ori drept (a-şi lua legea. de îndată ce am fost confruntaţi cu sau ne-am ridicat la cultura şti­ inţifică. 293). —. le­ gea nu a putut rămîne străină lexicului nostru. a nu mai fi de nici o lege . verdict. VIII. ele nu apăreau 126 . partea legală). şi îmblînzindu-i rigiditatea pînă la a o face contrariul ei : nesiguranţă. Şi de aici. ci stă la limita de jos a ce se cade şi nu se cade. spunînd : „lasă-1 în legea lui". e sigură. Sensul juridic al legii. fărădelege. Legea ştiinţifică. începe să dea curs unui individualism care nu e numai străin de constrîngerea exterioară a legii latine. ca oricărei comunităţi organizate. Prov. în lege (de-a binelea). în schimb nu pare ceva obişnuit să trimiţi raţiunea intimă atît de departe.

o ataci din orice unghi. de pildă. avem sau năzuim către o raţionali­ tate. Ce poate rămîne din sensul vechi al cuvîntului nostru de lege ? Ar trebui să rămînă tot. Iată cazul ştiinţelor. vorbim peste tot de legi. Dar teoremele şi demonstraţiile. algebrele şi siste­ mele nu sînt legi. „după vremi şi după locuri". celelalte le sancţionează. într-altfel este cu legile juridice. Căci o lege care e doar „pentru noi" nu e lege. cea economic-socială din istoria omului. La limită. La limită. dinăuntrul lucrului. Iar acestea exprimă şi ele o raţionalitate. ci totul ţine de o raţionalitate sigură de sine. Aici. cum spune proverbul. Ele nu capătă soli­ ditatea legii decît altundeva. este adevăratul loc al legii. Dar tot o raţionalitate e presupusă şi în domeniul ştiinţelor naturii. Legile ştiin­ ţifice şi juridice nu suportă abaterile : primele le desfiin­ ţează sistematic. la fiecare pas ar. în uman. în lumea naturii şi a materiei.deloc). De aceea şi reuşeşte matematizarea. Căci aici. pînă la „rătăcirea" pe căile proprii. Peste tot. Legile de aci sînt simple trepte către cunoaşterea ordinii — şi în definitiv un sim­ plu fel de a vorbi. Cine oare vorbeşte de legi în matematici ? Dacă ar face-o. care în ele însele sînt simple norme cu caracter obligatoriu. atunci. ci simplu fragment de raţionalitate. în sînul căreia „legea" nu mai poate reprezenta de­ cît o tăietură. e drept. ci e vorba de ceva mai adine şi mai vast . care îngăduie abaterile şi chiar se ctefinesc prin ele. dar numim în realitate aşa doar ce am surprins noi pînă acum din raţionalitatea acceptată în principiu. ci — aşa cum apare în sentimentul ro­ mânesc al legii — acolo unde pot fi abateri. în cîmpul ştiinţei nu există simple legi. Am putea spune chiar : legea e pentru lumea în care abate­ rea e regula. totul „stă sub lege". stau legile faţă de care nu există decît excepţii — cu o vorbă care-i plăcea 127 . şi o dată cu ea dispare legea. există altele. în ansamblul rela­ ţiilor de producţie. Te mişti în elementul ei. fără să invoci legile. şi încă una provizorie. iar în domeniul juridic e vorba de altceva încă. o obţii pe linia oricărui sistem de axiome. Căci dacă există legi faţă de care nu încap abateri. întîlni o lege. Legea însă are sens ca lege doar acolo unde abaterea e cu putinţă. s-a spus. Nu aici este locul propriu al legilor.

despre care acesta însuşi spunea că e ceva „de neconceput" pen­ tru intelectul obişnuit. pînă la urmă. zice Neculce. să iei aşadar ce ţi se cade ţie. şi să pleci cu oile tale la păscut. cum că omul trebuie tri­ mis pînă la dezvoltarea sa multilaterală. Numai cel care „nu e de nici o lege" nu e bun de nimic.atît de mult lui Goethe. des­ pre cel ce ajunge sus pe treptele societăţii : „au căzut Domnu. copleşitor de egale cu ele însele. în limba noastră „Au căzut în mare cinste"." Ceva ameţitor apare. cronicarul. 128 .. Legea e astfel aidoma conceptului lui Hegel. ci legea care are tăria de a ţine. unde.a ridica din scaun". dar cine oare împlineşte Ideea de om ? Gîndul atît de stăruitor al lumii în care trăim.. 7 Despre cădere. în vorba aceasta. laolaltă cu ceea ce crede că o poate înfrînge. chiar dacă nu e decît aproximat de indivizi. el ar putea păstra amintirea căderii teologale. ale cărei ex­ cese sînt cunoscute. cel ce cade din domnie e înălţat — atît de mare e libertatea limbilor şi ascunsa lor lucrare. Atunci supunerea la lege nu poate fi decît eliberarea prin lege. Căci nu există. Termenul „cădere" este unul cu rezonanţe grave. re­ prezintă adevărul viu al legii. anume să-ţi iei lotul care-ţi cade. Toţi sîntem oa­ meni. alături de catastrofa proprie. Nu legile acelea masive. căci se adevereşte prin tot ce îl dezminte. tautologice.. celui care crede că se poate odihni în cuvinte. iar dacă te gîndeşti că pentru ideea de a prăbuşi pe cineva din domnie se spunea . Ea are ceva din Ideea lui Platon. mai ales în limba noastră. viziru. rămîne totuşi legea omului şi a dezvoltării sociale. răsturnarea de­ vine totală. fiul risipitor. Ceva în rostirea noastră te face să crezi că are oarecare sens să spui : supune-te legii şi fă ce vrei. decît un fel de a fi în lege. Cel ce urcă la domnie cade. căderea în păcat — ceea ce nu se întîmplă în alte limbi romanice. dar care păstrează un sîmbure de adevăr : totul e în excepţie faţă de Idee.

Totul e în cădere — şi totuşi că­ derea se neutralizează. se întîmplă aşa. nu numai la propriu.Pînă la un punct însă omul tinde să îmblînzească efectele catastrofei . ci într-o aşezare nouă. Pînă şi la suprafaţa lucrurilor. dar nu chiar la fundul prăpastiei. ac-cident. în primejdie. întocmai lui Degeţel din poveste. atît de sensibilă în trecut une­ ori influenţelor religioase. căderea e suverană. a rezistat presiunilor întune­ ricului acumulat în jurul „căderii" şi a scos cuvîntul la lumină. Timpul. Materia se dezagregă. cum se face că . aşadar. prin cădere. poate lua orice chip laic. Limba română. nu ştii bine. Dar. La început. cadenţă aproape muzicală). Omul se prăbuşeşte din stîncă în stîncă. decade din condiţia sa nominativă. este surpare. rodnică întîmplare. Şi lucrurile. Pe urmă că- 129 9 — Cuvînt împreună . în­ tr-un fel. înfruntă fiecare încercare şi curg. adjectiv) — se capătă rostirea. Fericite sînt căderile verbului.n limba noastră căderea chiar urcă. căderea este simplă cădere. Nu numai limba însă preface căderea în caz. Pentru el. fenomen. şi astfel trece în „cazuri". caz. un mit care. alături de căderea care prăbuşeşte. cîte un spor adus de ea : cazi. dincolo de versiunea lui religioasă. la început. este şi „caz". şi omul. dar declinarea sa îi face viaţa. devenind întîmplare. se ridică din fiecare prăbuşire. la bănuială. adică în formele vor­ birii. Este vădită în toate limbile nevoia de a înregistra. spune poetul. că­ derea de a face pe cele bune ale omului. pe care cei vechi le nu­ meau tot „cazuri". Noi spu­ nem : cădere a omului. îşi pierde ceva din demnitate şi intră în „de­ clin". Dar dacă peste tot „căderea" se neutralizează şi amor­ tizează (caz. Ea exprimă fireşte. şi mitul acela fantastic al umanităţii. în is­ pită. pînă la cel de „ali­ enare". am zice în termeni noi : să amortizeze căde­ rea. sub blestem. ci şi la figurat : cazi în greşeală. ci şi gîndul. Cuvîntul însuşi cade. căci prin ele — încă mai mult decît prin cazurile substantivului şi ale valeţilor lui (articol. dar şi : a avea căderea de om. De la destituirea totală la învestirea totală. s-a dez­ voltat la noi căderea care învesteşte şi înalţă. pronume. o dată cu procesul căderii. căderea sa e fecundă. Că­ derea nu e numai căzătură. de parcă nisipul ce curge din clepsidră ar fi însuşi declinul său. tot spectacolul lumii apare uneori ca o cădere. indiferent cum arată.

Ca în „nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit". ceva cade. nici un alt vieţuitor . Omul a căzut în mare cinste. iar pe de altă parte este. ba se preface la om din aplecare în plecăciune : cazi în genunchi. dar nu de tot. şi o cădere într-una din aşezările cu putinţă ale omului. în limba română. a da undeva din întîmplare. este un : nu ai cădea dacă nu ţi-ar fi fost dat să urci. dar n-a putut. 130 . Să lăsăm domnitorii şi cinstea lor şi să privim lucrul mai bine asupra omului în general în sînul firii. de pildă. ba se pregă­ teşte să urce şi mai mult. „cadzi cătră mila lui" (Varlaam) . că ai ajuns aici. sau căderea e avînt de luptă (cazi asupra duşmanului). deşi a încremenit pe loc. după cum cugetul cade şi el pe gînduri. probabil Puşcariu. spune şi Miron Costin. Şi totuşi. omul e îngrijorat astăzi. urcînd cum a urcat printre dobi­ toace. franceza. Sensul de atîrnă poate trece în cel de se pleacă în­ tr-o parte. cum ar fi vrut. ci atîrnâ. Au căzut în mare cinste." Şi atunci. încît poţi spune că şi un mal stîncos „cade". răsturnarea totală. a sosi. „au căzut cu rugăminte" (Neculce) . ca şi avînt de dragoste (cazi în braţele sau de gîtul cuiva). de parcă ar fi căzut într-o strîmbătate. cum se va vedea. se apleacă. ca în toate ale omului. de ac­ cident. pe planul întîi e rezultatul : ajungerea bruscă undeva. „Căzu el la domnie". sensurile de mai sus ale căderii le au şi alte limbi. în clipa cînd creierele inşilor se vor întovărăşi dînd cîte un creier colectiv. Pe de-o parte a rămas ceva de nimereală. în marele Dicţionar al limbii române) devine secundară — şi poate chiar dispărea —. Răsturnarea însă pare a fi a noastră. cum îţi cade şuviţa de păr ori îi cade omului brîul. după ce a căzut în atît de mare cinste. se apleacă peste ele. în cele din urmă căderea ca aplecare poate fi inten­ ţionată. Iar acum vine miracolul. în defi­ nitiv. în urcarea ta. dacă e de crezut şi aceasta. încît acum poate să stăpînească şi să împînzeascâ pămîntul. „Ideea mişcării de sus în jos (spune. deşi aventura căderii continuă. Nu poţi să nu întîrzii o clipă la vorba aceasta.derea începe să se amortizeze . nu numai că a că­ dea înseamnă a nimeri. A adunat atîta creier în tigva sa — spune cîte un învăţat vizionar ca Teilhard de Chardin —. dar trece şi în : a ajunge la o situaţie şi într-un rang superior. a deveni.

dar ne-o spune. în felul său. 9* 131 . cu căderile ei. Ne-am plîns că acesta din urmă rezolvă toate. luînd lucrurile aşa. Cuvîntul nostru şi-a fău­ rit propria sa mitologie şi istorie : în el se cuprinde şi tot răul lumii. E ca şi cum. Apoi. Căci dacă nu e în joc tragicul evident. frumos şi liniştit. este în schimb prezenţa lui difuză. mai subtilă iarăşi. înţelege că este ceva care se cade şi ceva care nu se cade. ba este pînă la u r m ă şi tot binele lumii. că nu există o dimensiune a tragicului şi a căderii în cugetul românesc. în căderea omului atît de sus. în toate chi­ purile. nu cumva cuvîntul îşi aduce şi în­ dreptările lui ? Şi pe nesimţite treci de la căderile omu­ lui. după ce a povestit cum stau lucrurile şi le-a presimţit riscurile. şi e atunci firesc ca omul să nu fie încă pe măsura cazului său în sînul firii. zgomotos şi aproape grosolan al prăbuşirii. pînă la riscurile pierzaniei. tot cuvîntul ar fi cel care vine dinăuntrul lui să-şi facă şcoala şi să-şi aducă îndreptarea. Ce frumos cuprins are. de cazuri. manifestări şi cadenţe ale lumii. şi aşa se întîmplă aci. Este. în cîte un cuvînt. Ajuns aici te întrebi : dacă şi-a făcut mitologia lui şi teodiceea lui.De u n d e îi vin îngrijorările ? Ne-o spun toţi. omule. căderea sa în mare cinste rămîne o cădere înăuntrul a ceea ce ştie omul că poate fi. a rămas o p a r t e nimerită. cu aceste căderi în ma­ rile cinste. înăuntrul orizontului de om pe care şi 1-a deschis singur. stă­ ruind zvonul cumplirii lui în tot ce e omenească împlinire. cum o face „căderea". Ne-am plîns uneori. cuvîntul acesta că­ dere. şi aluneci mai departe cu gîndul. nu se cade. Iar după ce a descris lumea toată. Există un fel de tragic şi în urcare. spre formele. dacă aşadar a povestit tot ce este. din cărţi şi din istoria altora. în limba noastră. la căderea lui de a fi om. armonizează toate şi converteşte pînă şi răul în bine. întîi. Dacă ai căzut în atît de m a r e cinste. şi tot ce e conţinut neutru. reflexive şi apoi impersonale. jos de tot sau sus de tot. dacă nu e pompa tragicului. aşadar. cuvîntul româ­ nesc. vine să se înscrie în căderea noastră. Nu se cade. tot tragică dacă vrem. de „accident". In „căderea" sa sus de tot s-a păstrat. u n întreg univers. ceva din scandalul oricărei căderi. Dar o conştiinţă. alături de tot ce a vroit şi cucerit pe merit el . acelaşi cu­ vînt vine să descrie şi riscurile ei. ale lui se cade şi nu se cade. atunci. fenomene.

Ar fi o încîntare să urmăreşti cum a devenit impersonal verbul a cădea şi cum. şi păţaniile verbului a cădea te-ar putea reţine de-a binelea. Aşa cum conceptul de liber­ tate — ceva pozitiv în aparenţă — conţine prea adesea numai negaţii în el. iar mizeria principiilor morale. dar şi de-a edifica ceva în puritatea lui. în discreţia ei. în aşa fel încît binele nu mai implică refuzul răului . ce blînd. ce indirect vine datoria în conştiinţa românului. este de-a implica tot timpul ceea ce trebuie uitat şi părăsit. Cuplul acesta. că ea este. cuprinsă în se cade — nu se cade.. Virtutea e încărcată de toate viciile p e care trebuie să le repudieze. în rostirea noastră morală însă despărţirea de ape s-a făcut : ceea ce se cade s-a desprins de ceea ce nu se cade. Asceza conţine doar refuzuri. poate părea u n surîs. 132 . cere să fie cercetat în el însuşi. fiind un fel de . ajuns aşa. n u se c a d e Ce uşor. răs­ punderile s-au distribuit. se spunea cîndva . ca o ade­ vărată aventură a gîndului. Momentele sînt distincte şi totuşi solidare : sînt feţele deosebite ale aceluiaşi demers. Am vroi să arătăm. spre a fi virtute. Să lăsăm de-o parte ispita filologică. „I se cade lui multe a păţi". norma aceasta a noastră. liberalism. ca o normă etică. a transformat accidentul căderii şi cazului în necesitate : nu trebuie. aproape o legănare peste întreg universul etic. şi de la început te surprinde în bine faptul că e un cuplu. principiul moral trebuie să fie prea mult repudiere. unice cum sînt. iar cînd devine doctrină. Principiile morale obişnuite.lăsaţi-mă în pace".8 S e c a d e . oricît de glorioase. în cîteva cuvinte. iar tăria morală e deopotrivă de-a strivi ceva. mai puternică decît acelea. îţi dau o insatisfacţie : au în ele negativul prost. nu se cade. aşadar că e vorba de o pendulare. Pe lingă marile intransigenţe ale imperati­ velor categorice şi ale principiilor morale. fiind un fel de „lasă-mă să te las". se cade — nu se cade. Dar nu e timp de filologie întotdeauna. de astă dată. reprobarea.

al conştiinţei tale mai bune. nu mai poţi face tot ce-ţi place. Ce poate fi mai slab. pare aşadar mai mult o dojana. o lege neştiut presimţită. „dată" de Iehova ori scrisă de un legiuitor. lui se cade. le poţi r ă s ­ turna.Nu se cade" este ochiul care te urmăreşte oriunde : cînd nu te vede nimeni. aceea nobilă datorie din impe­ rativul categoric al lui Kant. „Nu se cade" este expresia unei realităţi de alt ordin. pe cînd lui „nu se cade" n-ai ce să-i îm­ potriveşti. nu-ţi va plăcea pînă la urmă nici ţie. Iar faţa aceasta a lui „nu se cade" nu e un simplu „sentiment" moral. în definitiv. cu blîndeţe. E ochiul celuilalt. cu principiile : îşi poate justifica oricînd. poate. rătăcirile sale. tot ce crezi că-ţi place. Ea pare a spune omu­ lui. poţi să faci. Tăria lui nu se cade — cu acel „se" imperso­ nal. Nu şi-a călcat principiile. dacă vrei. Fă ce-ţi place. cu principii ultime. Dar dacă nu le place altora. în anii tîrzii. ea nu are mai puţin. Nicăieri nu apare în primul moment datoria. Este un fel de . pe lingă decaloguri ? Dar se strecoară şi acest „nu se cade" pe lîngă ele. care nu e ca Mcm-ul lui Heidegger expresia inautenticităţii tale — este tocmai măsura bunei tale aşezări. Oricine se întoarce asupra vieţii sale. care te învesteşte ori te destituie fără drept de apel. E o subtilă prezenţă spirituală a comunităţi raţionale. cu principiile poţi sta de vorbă. Ce poate însemna ea pe lîngă asprele interdicţii de principiu.. la principii poţi opune alte principii . poţi face cazuistică (tot de la cădere. decît se cade : ţi-e îngăduit. a vorbi de la caz la caz).întîi este faţa lui „nu se cade". Şi atunci. la început. făcînd aşa. că nu sade frumos să facă un lucru ori altul . ceva. cea a Sinelui tău.es geziemt 133 . Dar nu se cădea să facă acel lucru — şi e ceva necruţător. înţelege că n-a stat prost. iar faţa negativă a normei noastre morale are o vir­ tute pe care parcă n-o au celelalte : ea nu se clinteşte din loc — cu blîndeţe. faptele sale. faţă de raţiunea morală a principi­ ilor. Dacă nu reprezintă chiar o tablă de legi.. caz. încă nu se cade să faci de nefăcutul. Iar învestirea raţională a lui „nu se cade" este cea care dă tărie şi feţei a doua a demersului moral. în­ dărătul ei. Blajina lui intransigenţă e mai necruţătoare decît a principiilor. .

plecînd de la unul ori altul. dimpotrivă. drept scopuri. ce îţi revine din afară ca parte. nici autonomia voinţei. Profeso­ rii de etică ar surîde cînd ai pune faţă în faţă un aseme­ nea imperativ categoric suprem şi o biată vorbă culeasă de prin sate : se cade — nu se cade. nu drept mijloace. ci doar a ridicat pînă la un principiu formal tot ce e implicat în viaţa şi în formulările libere ale oamenilor. Căci imperativul categoric e admirabil ca expresie a gîndirii filosofice. nici de unul singur . Vorba noas­ tră nu stă ruşinată alături de legea gînditorului. ca la Kant. atunci se cade şi nu se cade îi descriu tot cuprinsul. El a recunoscut că n-a dat lumii un principiu nou. tratezi pe ceilalţi oameni aşa cum vrea Kant. fără dreptul. „Se cade" sfîrşeşte. din limba germană şi din altele. începînd cu trece­ rea de la ce ţi se cade. aşadar. să ne calomniem deseori şi le-a plăcut mai ales altora. cînd faci ce se cade. şi el la datorie. înseamnă aceasta că avem virtuţi etice deosebite ? Ne-a plăcut. şi ea trece mai departe spre faptă. atunci mai ales cînd vrem să urnim către viaţă nouă fiinţa noastră. Pe acela merită să-1 căutăm din cînd în cînd în cuvintele noastre. vorbeşti despre ceea ce poate să-şi facă loc în lumea tuturor. Dar nu de aceasta e vorba acum. într-un fel. Există un adevăr în cuvinte care poate urni munţii. dar.sich". ce-ţi revine dinăuntrul tău. Kant însă ştia mai multe decît profesorii de etică. ce ţi se potriveşte. se cuvine. ceea ce poate avea acces la universalitate . nici nemurirea sufletului. cum pretinde expresia noastră. ci de cuvinte. adică ce trebuie. Iar dacă nu e nimic în etică dincolo de Datoria cu majusculă. 134 . aşa­ dar ce ţi se cuvine. E unul singur ? Atunci cum se mlădiază el ? Sînt mai multe imperative ? Atunci a cărui comandă s-o asculţi ? „Se cade" nu vorbeşte nici de totalitatea ca­ zurilor. Nu e în el nici Binele suprem. E o simplă învestire să faci aşa. la ce-ţi sade bine. el a pus în formă şi gîndul nostru mai adînc : cînd spui „se cade". pînă la ce-ţi e dat să faci. îţi dă acces la toate. ce nu poţi să nu faci. dar vine cu o armură prea grea ca să dea lupta vieţii. de-a se substitui unui imperativ de tăria celui kantian : „Făptuieşte astfel încît maxima vieţii tale să poată oricînd sluji în acelaşi timp şi de principiu al unei legiuiri universale".

Ce a însemnat. torsul. Cuvîntul „iese din" — şi intră în sminteală. se deşuchează în stoar­ cere. cuvîntul şi-a ieşit din ţîţîni şi a devenit sbatere. a schimba. spre a sfîrşi în zbuciumul sufletelor. pe lîngă corn. limba a trecut la atîtea alte feluri de a scorni. un subtil operator. Şi la fel. Spui pulbere şi ai în minte stratul bine aşezat peste ceva . vîrcolul se chinuie în zvîrcolesc. unde un operator îşi exercită virtutea asupra cîte unui conţinut simbolic. "Spui batere .. limba şi-a făcut.9 Minte şi smintire „Toţi vă veţi sminti întru mine. ca în logica de astăzi. Ce frumoasă ispravă a făcut operatorul „s" din corn. care însemna a înlocui. a muta de la locul său. îl spul­ beri în toate colţurile.smenit". Dar noi simţim într-altfel lucrurile astăzi : cuvîntul s-a contaminat de la mine. 135 . aşadar. dar dacă pui un s. în noaptea aceasta". după cum văpaia se zăpăceşte în omul zvăpăiat. Iar pentru că românul are şi bu­ cium. Fîşia e un întreg. curgerea se risipeşte în scurgere . fără prea multă teorie. Ca în logica matematică. vîrtejul.s". faptul de a buciuma prea tare. care e fostul ex latinesc. tra­ ducea cărturarul acela neştiut. cufundarea cea sigură în scufundare.. . dulcele corn al lui Eminescu : a suna din corn a devenit sun din corn ca să speriu vînatul. ci de la un verb din slavonă. din veacul al XVI-lea. cu-adevărat operatorul nos­ tru de smintire. operatorul nostru de smin­ tire. scornesc . Pui un „s" şi cuvîntul s-a deşucheat : mintea devine sminteală. volbura. verbul a sminti nu vine de la la­ tinescul mens. pare-se. a fost adoptat de familia aces­ teia. în realitate. ce poate încă se însemne smintire ? în limba română particula „s" reprezintă un fel de operator. o sminteşti de-a binelea. şi de la a scorni vînatul. în timp ce pîntecele se curmă prin spintecare şi mulsul prin smulgere. în rău şi în bine. el i-a aplicat la fel operatorul şi a fă­ cut zbucium. care la început însemna simpla sminteală a buciumatului. dar dacă pui un s. de la întoarcere. şi a devenit prototipul deşuchierii noţiunilor prin particula . dar cînd o sfîşii. Particula „s" este. vînturatul în zvînturat. clipesc se risi­ peşte în sclipesc.

cum n e spun dicţionarele. ca să te înţeleagă. în scopul de a-1 sminti. ea 1-a păstrat. a şchiopăta ori a zbiera. Şi biata noastră limbă. zgomot). sora cea mică şi sărăcuţă din familia lingvisticii. dar s-a văzut oprită în loc de simpla fonetică. sau ca în spaimă. fireşte — dar cu sensul cel nou. cu ec-static. în slavonul „smeniti") este cu atît mai bine. din sîrbă (zdrăn­ gănesc. zbîrnîi.s". căci vine de la ex-ponere şi ar putea să însemne că nu-i e de ajuns celuilalt. în timp ce s se contopea admirabil cu el. ci trebuie să-i mai treci şi în co­ mentariul vorbei celei aducătoare de atîtea deşuchieri. ca în a scoate. Limba noastră a avut un dram de genia­ litate cînd a inventat operatorul de smintire . Cu latinescul ex era alt­ ceva . nu­ mai cuvintele ce încep cu o consoană. Dar nu-1 poate aplica chiar peste tot. Celelalte nu se smintesc defel. Ea îşi împlîntă peste tot operatorul p e care 1-a scornit. Nu se poate aplica peste tot . pînă la urmă. a spînzura. care e mai mult decît ex-calciare. zdrelesc) sau din veche slavă (a scrînti. Surprinzător este să vezi cum ştie ea să-1 aplice asupra cuvîntului luat din orice altă limbă. mai ales cele ce încep cu o vocală. din orice limbă i-ar veni : că-i vine. el se putea aplica peste tot. spune fonetica . poate chiar din germană (zburd de la Biirde. care făcuse din rostirile cu „s" ceva nespus mai rafinat decît făcea ex — căci acesta rămînea întotdeauna ex-terior cuvîntului. 136 .. în a strica. a scăpa (excappare. a scăpata. Cînd îl găseşte pe s ca atare (de pildă. s-a zis). Luîndu-1 din ex-ul latinesc. adică toate felurile acelea de a exprima ie­ şirea din sine şi răsucirea întru sine a gîndului. Dar dacă limba n-ar fi făcut decît să păstreze pe ex în s. din turcă (Jcurum-funingine. şi ec-sistent. în cuvintele transmise ei din latină. limbii noastre nu-i pasă. o zbughesc). Dar cînd nu-1 găseşte. nu ar fi obţinut din acesta un adevărat operator. a zdruncina. de smintire a conţinutului —. a ieşi din manta. a descălţa.s". sau în a scapără. zbîrcesc).pe care să-1 aplice la un conţinut semantic. Ba pînă şi a spune este o nevinovată formă de smintire. şi doar unele dintre ele admit pe s înaintea lor. faptul că i-ai „pus" în faţă ceva. îl împlîntă în orice cuvînt. ca în a scîlcia. s-a lovit de unele praguri. Născocirea aceasta atît de rafinată şi care ar putea ţine în cumpănă subtilităţile noastre filosofice. din glugă). din care face scrum) sau din maghiară (ca la scormonesc.. din bulgară (zgîlţîi.

a în­ curca ori a zăpăci. îşi face acum singură treaba. dar în acelaşi t i m p întîlneşti şi cuvinte ca „smintic". Atunci s-a întîmplat ceva de toată frumuseţea. pentru pagubă. sminteala se ridică în folclorul nostru 137 . se spune tot sminteală . aşa cum ştie să spună Coresi. mai frumos decît toţi tălmăcitorii de astăzi : „ U r a t u r i l e pădurilor smintiră-se şi ridicară-se". în înţeles de cosmetic (sminteala femeilor ?) sau „smintit". d a r cel din fruntea lor preia răspunderea t u t u r o r şi dă lupta mai departe singur. a sminti poate însemna pînă şi a fura. Iar Adam şi Eva se tînguie : Noi ne ducem cu sfială Pe calea cea de zminteală. „Să nu fie vreo sminteală între athinei". Iar dintr-o dată. Pădurile din Macbeth încep să se p u n ă în mişcare. uneori ?) Astfel plutaşul încearcă legăturile grinzilor ca să vadă dacă nu e nici o „sminteală". Ea vine să arate de fiecare dată cum se strămută în dezordine lucrurile. ca simplu terci pentru puii de găină. „nici o smin­ teală de la Ieşi n-au avut". rătăcirea minţii. Ca într-o oaste în care luptătorii ar fi gata să se dea înfrînţi. Se poate vorbi de sminteli gramaticale. zice cronicarul. care poate a sugerat folosirea pretutindeni a lui s — căci în fiecare lucru şi în toată firea stă parcă u n cuget. spune traducătorul lui Herodot. Altă dată. pericol.făcînd una fonetic şi doar smintindu-i înţelesul —. din mărunţişurile acestea ale vieţii. ispitele vicleanului. sau de sminteala (cazna) morţii. lovi. ca ostile.. (Sau poate cum se m u t ă în altă ordine. se zice sminteală . Cum să exprimi aceasta : poate prin spădurire ? Ci vei spune că pădurile din Macbeth s-au smintit. ca acea mens a lui Lucreţiu de sub grămezi —. limba noastră a p ă r u t să se dea înfrîntă. pentru stricăciune. Smintirea. sănătos Din care Dumnezeu ne-au scos. Unde nu încape sminteală. Rămîi. raiule.podobi-se-va undelor mării ce de vîntu-s smintite". p e n t r u supărare. cuvîntul „smintire" a luat parcă asupra sa toate înţelesurile pentru redarea cărora cute­ zătorul „s" se dovedea totuşi neputincios. atunci ? Pentru dezordine. ascunde. ne­ plăcere. pentru împiedecare. Poetul necunoscut scrie : .

Cineva afirma un lucru mai adînc : că adevărul ar vorbi cu gre­ şeli de gramatică. cîndu toate faptele ceriului şi a pămîntului îmbla şi mărgu toate careş la sorocul şi la marginea sa. buna smintire a lucrurilor. ca Iehova : „Eu sînt cel ce sînt".. 10 Despre dreapta smintire Daca adevărul ar vorbi o limbă a pămîntului. ar fi zis Varlaam astăzi. Dar într-altfel. despre Negrăitul presupus. Nu e nevoie să te ri­ dici pînă la teologia negativă ca să înţelegi că nu poţi spune nimic. în loc să spună : Eu sînt cel ce este. şi e de minune. omul de cul­ tură a ştiut cîte ceva întotdeauna. ale fiinţei acesteia care. tocmai greşindu-şi semnul şi smintind cu puţin sorocul şi mar­ ginea sa. dacă ar sta de vorbă. e probabil că ar face-o cu un accent nu atît străin. Să fie atunci şi firea smintită ? Să fie numai omul şi rînduielile lui ? Şi mintea rămîne o clipă uimită în faţa smintirii. sau că Negrăitul presupus ţi-ar strivi gramatica. Numai sînguru amărîtulu omu. cît straniu. Ar spune. a sfîrşit prin a da de ruşine firea. unde artele. pe limba lui cea proastă şi tare adîncă. undeva pe Munte. e destul să rămîi la cultura omului. tot de minune este ceea ce a scris cultura. cu gramatica ta. nice greşescu sămnul său.. în legătură cu faptele omului.la lume însăşi. cu tine . din Cuvînt împreună câtră toată semenţia românească. ba într-un fel chiar făptura omului. Despre dreapta. ca într-un „Cuvînt împreună către toată seminţia omenească". ştiinţele şi cultura însăşi.. Cu acest gînd îşi începea Varlaam al nostru Cazania: „De mare jele şi de mare minune lucru iaste. o iubite cetitoriu. şi nice puţin nu smentescu. care n-ar fi în întregul ei decît : o cale de sminteală." Aşa zice el. Numai singur fericitul om.. poate. 138 . într-un fel aşa este. pot apărea drept o smintire.

sau naturalis­ mul s-a ivit ca o smintire. pe căi atît de întortocheate şi implicînd atîtea abateri de la gramatica obişnuită. lotul omului. spre a prescrie pînă la u r m ă altele. Despre „geniu" s-a spus demult că înfrînge regulile. Orice cucerire este ieşirea de pe u n nivel de ordine şi saltul pe altă orbită. de sens. drept o smintire. dacă accepţi sensul plin al cuvîntului smintire. Cînd se vorbeşte astăzi de „tragedia limbajului" şi se creează opere în con­ secinţă. Căci în timp ce K a n t spunea că intelectul se în- 139 . ele o fac printr-o nouă smintire : în clipa cînd a apărut per­ spectiva. la prima vedere. Ele au făcut şi fac în continuare greşeli de gramatică : de adevăr. dar se opresc la sminteala cuvîntului care nu mai spune nimic. venind să vorbească despre nişte particule ce s-ar descompune în părţi din care n-au fost compuse niciodată — cum explica recent u n mare fizician. Ce-i mai rămîne de făcut gîndirii analitice şi sin­ tetice decît să vorbească de smintire. Despre fizica de astăzi ni se spun cele mai nebuneşti lucruri. regăsind adevărul. cuminte cum pare. Dar de mare minune este că. de perspectivă. Ca şi tragicul antic.Căci tot ce e mare la om are un dram de sminteală. smin­ tirea poate indica ruperea de nivel — în încercarea de a sări pe altă orbită. şi chiar realismul. smintirea este. Iar la fel fac ştiinţele culturii noastre. ai sentimentul că oamenii rămîn la j u m ă t a t e drum. de proporţii. este că nu fac greşeli de gramatică. într-un fel. şi sînt dintru început aşa — nu numai cu arta modernă —. celui prins în firesc. Ei ştiu că în tot ce e m a r e zace o smintire. de imitaţie a adevărului. După ce mecanica cuantică venise să smintească principiul terţului exclus (silind astfel logica să se lărgească). faţa lumii. fără să mai ajungă — cum o nădăjduim totuşi de la ei. acum face iz­ bitoare greşeli de metodologie. a cărui transcriere românească ea este. sau atunci să se smintească puţin ea însăşi ? Cum simte Varlaam. cît şi teoria mul­ ţimilor) şi schimbă. cu u n tragic în ea. Din fericire însă ele fac greşeli de logică (cum e silit să facă atît calculul infinitezimal. de la Ioneştii şi Varlaamii noştri de astăzi — la smin­ teala cuvîntului care spune ceva. a fost ca şi o smintire a picturii . nesă­ buinţa lui. aşa făcînd. Iar dialectica se iveşte în lumea gîndului ca o smintire orga­ nizată. Ceea ce e grav în matematici. sau ca hybris-ul lui. Artele omului apar. este o grea cucerire.

Totul a trecut. Aşa cum matematicile nu mai sînt ale fixităţilor. Ba smintirea e într-atît lotul omului. ci ale deformărilor. smintită spor­ tivitatea care nu educă. al spe­ culaţiei religioase pe care a trebuit s-o înfrunte rostirea românească : „întorsu-ţi-ai faţa şi fui smintit". Smintit este eros-ul care nu trimite dincolo de el.Fericit este cel ce nu se va sminti în mine". dar şi : . înţelepciunea omului de astăzi este una luptătoare. Regula de conversiune a universal-afirmativei nu pare a vroi să 140 . înainte de a o împlînta în ele. dar nu tot ce e smintit are sorţi să fie mare. nesmintit : o mică regulă de logică. se tînguia cineva : fiinţe superioare. spune Psaltirea Scheiană . Raţiunii mai adinei a omului i se potriveşte cuvîntul. una care riscă — aşadar. Tînărul care se desprinde puţin de tirania vitalităţii şi se prinde în delirul culturii îi este celuilalt un smintit. şi cu ceva. la idealul echilibrului în mişcare. nu mai are chipul clasic al înţelepciunii.. Alecsandri întreba odată pe doc­ torul Meyer. iar cu­ getul nu se încurcă în ele. în conştiinţa noastră de cultură. Eşti smin­ tit şi fără ceva. cum spune traducătorul din 1648. pare-se. Cine nu este smintit faţă de celălalt ? Chiar în imediat se întîmplă aşa. Je la idealul stării şi armo­ niei de aşezare. ceva a rămas. aşa cum speculaţia nu mai poartă asupra substanţei. — Poate că apar cu duiumul. iar conştiinţa ei ar veni să răvă­ şească lucrurile. ci tocmai bine se descurcă. nu mai apar pe lume. Hegel vine să spună că nu sînt doar patru. ci ale proceselor. ci o infinitate de antinomii. dar smintit este şi cel care nu con­ simte culturii. E adevărat. tot ce e mare şi adînc apare în lume cu un dram de smin­ teală .curcă fără ieşire în patru antinomii. dintr-o parte ca şi din alta. căutătoare. cum s-a spus. dacă n-a constatat un grad de smin­ teală la bucureşteni. adică umanizării sale raţionale. ci se lasă purtat de ritmurile şi reluările fără ieşire ale firii. dar nu mai au ce spune o dată pentru totdeauna omului. E ca şi cum ordinea adevărată a omului ar fi per­ manent dincolo de el. Unde e buna aşezare ? Unde e înţelepciunea ? Astăzi nu mai avem înţelepţi. ne apărem unii altora a sta sub sem­ nul ei. ci a funcţiunii. ca înţelepţii greci sau indieni. în chip surprin­ zător. încît. contradictoriu în aparenţă. Dar în toată această strămutare a omului şi a înţe­ lesurilor lui despre lume. nu ale formelor.

dar era nemăsurat de mult pentru firea omului căzut în domnie. De aceea le-ar prinde bine să se cufunde o clipă în prăpăs­ tiile cuvîntului românesc. nebun. ci înfiinţează. Cineva care ar face logică fără să se mai gîndească la realităţi şi suflete — cum au ales să facă mulţi logicieni de astăzi — ar spune că funcţia de aci a lui ne este cea 141 . opusul lui bun este rău ... fără liber­ tate). „Către care lucruri nestatornice inima ta. cînd negi pe bun. îm­ părate. Făcînd elogiul lui Patru Milostivu. dă mărturie sugestiva descriere pe care o face Grigore Ureche. Şi rnai ales pe ea o ignorăm. sau falsul profet. necurvar.se clintească. în limba noastră. pînă la urmă. ca şi insul care vrea răstur­ narea pentru că tot ce e mare e răsturnat. este atît de potrivit. sau să vadă ce a vrut să spună diacul acela din Maramureş. îţi iese înainte ceva neaşteptat.. nebeţiv. avea să traducă admira­ bilul scriitor Udrişte Năsturel. al cronicarului. exprimat la modul negativ. mai adînc şi mai pozitiv despre suverani ? Atîta tot li se cerea spre a fi mari. nela­ com. care-şi ascunde gîndul pentru că tot ce e profetic e „ascuns". cînd a tradus : „întru menre sminti-se inima mea". să nu fie prea lacomi şi risipitori . cronicarul. şi totuşi. după cum. nerăsipitoriu. în anii noştri tineri. Cea mai mare smintire este să vrei smintirea — şi de aceea cuvîntul românesc." Ce se putea spune. el spune : „Era domnu blîndu. iar el în­ tregea astfel gîndul pozitiv. păstrînd sensul de strîmbătate. Astfel. cu privire la virtuţile suveranului. la urma urmelor. Pentru isprava bună şi constructivă pe care o poate face ne. iese cu totul altceva. Poetul care sminteşte versul şi face vers liber fără necesitate (deci. s-au pironit foarte rău". nu ştiu proba­ bil nimic despre dreapta smintire şi căile acesteia... cînd negi pe tot. ceva mai tîrziu. un netot. 11 Nebun şi netot E ceva curios în negaţia românească : uneori nu desfiin­ ţează.

ca tăgadă. Atunci. La negreşit încă mai poţi înţelege felul cum „fără greş" a putut însemna sigur. fără apărare în faţa duhurilor oarbe ale lumii. te scoate din galeria aceasta de smin­ tiţi şi te mută în feeria basmului românesc. hotărit . Cu ne te plimbi peste toată lu­ mea. negarea unei negaţii readuce la afir­ maţie. în cazul lui ne.obişnuită. pentru ordinea omului. formate de-a dreptul cu acelaşi prefix. de a da opusul. ci. era sub ne-voie . sau bietul om. spre deosebire de in.). chiar dacă într-un fel limitat şi el. avea negrăitoriu în limba veche : însemna „care nu are gînduri ascunse" ! Dacă neajuns are un sens pejorativ încă (deşi e tare interesant de vă­ zut cum de la a ajunge s-a sfîrşit la acest înţeles). Singur năz­ drăvan. luat şi el gata făcut din slavonă (ne-zdravăn.. care se zicea „nătare". pe care 1-a înlocuit sau pe care îl pro- 142 . de a reînfiinţa : lacom şi risipitor au ceva negativ în ele. în vorbirea noastră vie. latin şi apoi francez (din „in­ flexibil. De altfel. opera de smintire pe care o făcea particula „s" peste tot. dar cu un sens rău de fiecare dată. poate ajunge netot. ne-a mai plăcut să împrumutăm şi pe nătîng şi năuc din slavonă. Numai că nici acest lucru nu e în­ totdeauna adevărat. căci exprimă ceva cu totul nou faţă de cuvîntul primitiv : ne­ cesitatea. adică nu de a înfiinţa. Dar iată că la „bun" şi „tot" prefixul nu mai operează mecanic. ba chiar de a face tot ce-i place. în schimb negreşit şi mai ales neapărat sînt uluitoare. Totul ar reieşi mecanic : repui în ordine ceva răs­ turnat. cînd îşi punea gheara pe cîte un cuvînt. fără apărare în faţa altor oameni. de ex. ea ar părea totuşi limitată : ar da. ceva diferit de opusul la care te aştepţi. Omul devine neom : cel bun la trup şi la minte înnebuneşte.. din om ca toţi oamenii devine un neisprăvit şi din om tare poate ajunge un nătărău (cu ne şi tare. nu cuvintele gata făcute sînt vrednice de reţinut. era sub vremi. Ba. e drept. dacă funcţia negaţiei nu e chiar cea obişnuită. pe deasupra. întreg. omul teafăr. deloc rău. El pare a face. care în definitiv este şi slav. ci capacitatea prefixului de a face cuvinte. dacă se poate simplifica). iar în logică simplă. ceea ce e obligator să fie ? Poate doar în sensul că bietul om. dar cum oare s-a făcut ca din lipsa de apărare să sfîrşeşti la : ceea ce trebuie numaidecît. cu o altă negaţie. Ce sens ales. pare-se). încetează să fie un tot.

şi la substantive. a limbii. pe cînd ne săvîrşeşte tot felul de fă­ cute şi nefăcute. de prin 1960 pînă în 1967. ne face lui in cinstea să-1 în­ frunte. dînd de­ rivaţi ce au întotdeauna corespondenţi în limbi străine. derivaţii lui ne apar pe trupul cuvintelor autentic româ­ neşti. aşadar. E ca şi cum. şi la adjective. (Deocamdată. aproape nici un nespecialist nu pare să fi auzit de ele. cum spune autoarea articolului. este constant ataşat la neologisme. cînd-necînd. ploaie-neploaie. Şi în timp ce in are o „nemărie" în el (ca să-1 143 . ca : greu-negreu. se aplică oriunde. una din acele lupte la fel de spectaculoase ca pe arene. voie-nevoie. netrebnic. ba dă chiar locuţiuni („nelalocul lui"). ca in să-1 poată înlocui pe ne. ci doar invers.) Printre atîtea con­ tribuţii de preţ este aceea despre Prefixul negativ in. se petrece o specializare : derivatul cu in este folosit în accepţiune morală (inflexibil. scoase de Institutul de lingvis­ tică din Bucureşti.voacă. ca pe un oaspete al limbii. şi la verbe. O clipă. Dar altminteri derivarea cu primul dă în general toc­ mai noţiunea opusă. nestrămutat) şi neagă tot ce vrei. în timp ce ne. în nevăzutul limbii. pe cînd cel cu ne dă doar contrariul primi­ tivului (neflexibil. S-a încins aci o luptă de toată mîndreţea între cele două particule. Nici vorbă. patru volume care n-ar trebui să lipsească din biblioteca nici unui căr­ turar român : Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română. după cum se ştie. ne ştie s-o preia el. ba dă îmbinări ex­ presive. cînd in nu-şi face datoria să dea opusul. nesensibil. neabordabil). de Florica Ficşinescu. inabordabil). mecanică. unde se evocă din plin concurenţa dintre ne şi in. însă. de care in nici nu cutează să se apropie (nefiinţă. E sugestiv la culme să vezi că in dă derivate mai ales cu adjective. Iar în timp ce in. poate fără echivalent. îl înfruntă şi-1 biruie statornic. cu o uşurinţă pe care n-o găseşti lesne în alte limbi. Pe urmă îşi vede de joaca lui suverană. insensibil. Dar cine stă să prindă.La fel de sugestiv este să afli că între ne şi in. Concurenţa cu in ? Dar ne te face să înţelegi limpede ce înseamnă o unealtă vie şi una moartă. Căci într-adevăr cu ne te joci de-a negatul în toată împărăţia vorbirii. atunci cînd unul nu desfiin­ ţează pe celălalt. disputa dintre ne şi in ? Au apărut.

tăgăduieşti ce-ţi place. limba română pierde. cum are prea des ispita să facă. pu­ ţind nega tot ce-i place. Ca să-1 faci expresiv. din­ colo de acesta. E prea puţin să-i spui nu. Iar Nefîrtate rămîne el Nefîrtate. lumea aceasta a noastră a trecut cu negaţia peste negaţie. alteori ca o 144 . Negi cît vrei. poate mai bine decît alte limbi. inclusiv lui nu). Nu se poate ca o tăgadă care se extinde atît de mult să mai suspende lumea.calificăm cu derivatul lui ne. adică a pus ba peste nu. aşa încît trebuie pus la lucru.. dar faci treabă. a zis „ba nu". nu ! „Ba" este scurt. îţi spui. care poate fi tăios. că. parcă. şi a plecat în marea aventură. ne are o independenţă suverană. „Nu" este un simplu refuz. de parcă ar vroi să „nebuneze mîndria ceştii lumi". drăcuieşti. Căci pînă şi nefiinţa are ceva de făcut. atît făcutele. nu. şi nu. care-1 face să tăgăduiască totul nebuneşte. dar mai spune vreo trei-patru lucruri. lumea asta trebuie să meargă înainte. ce însemna în limba veche „modestie"). tă­ ria negativului. cînd ea se sminteşte.. dar e făptura creatorului şi el. ca să-1 întăreşti trebuie să spui : nu. mă scuzaţi. sau : hotărît. cu diavoli. cu neoameni. care sună uneori ca o îndreptare sau o punere la punct. Exprimă din plin şi o împotrivire. în definitiv ea neagă orice fiindcă ex­ primă. cît şi nefăcutele lumii. Cu smin­ tiţi. „Nu" este rece şi sumar. Şi cînd s-a apucat de treabă — cînd negaţiile is­ toriei nu i-au fost radicale —. 12 Ba nu „Inimei ba să-i poţi porunci". ci uneori cola­ borează. dar şi amabil în definitiv. neavînd în orice caz nimic dojenitor în el : nu. mulţumesc. Dar negaţia care se poate împlînta peste tot nu mai desfiinţează întotdeauna. dar îşi este suficient sieşi (şi tot­ deodată grozav de necesar altora. El spune. spune înţelepciunea noastră. fireşte. Atunci se întîmplă lucrul acesta neaşteptat. trebuie adesea să spui „nuuu ?" . în lumea ro­ mânului.

dar cînd ne place.dezaprobare . el devine pînă la urmă. era redat ca io 145 . deşi acest „ba" e mai tare decît „nu" la început. Fetele noastre din Ardeal. De aceea cuvîntul nostru a pus în perplexitate pe lingvişti : el este o negaţie atît de tare. Limba noas­ tră a ştiut să se joace frumos cu negaţia (sau dacă se pre­ feră : a transformat într-o joacă frumoasă mizeria nega­ tivului gol).. cînd nu-i place să ajungă la ironie. iar dezaprobarea poate merge pînă la con­ damnare. De aceea Eminescu n-a fo­ losit pe „nu". spun mai sim­ plu baiu (variantă a lui ba. cum se întîmplă în cazul lui Hasdeu. pare-se. încît se neagă şi pe sine ca negaţie. Cînd o femeie sau un diplomat spun „nu" — sîntem instruiţi de experţi — aceasta înseamnă „poate". sau. „nu" nici măcar nu înseamnă nu. condamnare şi poate ironie sînt în . punere la punct. Dacă ar fi să credem. îl putem folosi oricînd în acest ultim sens . Dar bo­ găţia reprezintă totdeodată puterea şi slăbiciunea cu­ vintelor. ca şi în limbajul diplomaţilor. „negaţie mai puternică decît nu. pe cunoscători şi pe romancieri. Insă făcînd aşa. Doar cînd filologul are spirit filoso­ fic. Sau : e atît de tare. decît nu. la ultimul.. putem să-1 folosim şi în alte sensuri. de pildă. cu care răspundem la o invitare ce voim a respinge". dezaprobare. scrie dicţionarul) şi ele ştiu astfel să curme şi speranţele. mai slab decît acesta.nu". El era mai puternic pen­ tru că exprima negaţia cu mai multă energie. în dicţionarul latinist al lui Laurian şi Massim din 1871 — cel în care cuvîntul vagabond. în primul moment. Pe toate acestea le simţi de-a dreptul în ba şi nu le găseşti decît pe ocolite în nu. tocmai prin bogăţia lui. întrucît ba e mai tare. încît sare din matca simplei negaţii. o impoliteţă. însă. el simţind mai bine decît oricine cîtă împotrivire. precum şi pentru că avea mai multe posibilităţi şi nuanţe. De acest cuvînt se temea el în gura iubitei sale. abia atunci el ne poate descrie ceva mai cu noimă lucrurile. nicidecum de . de altfel.ba"'. ci a scris : Nu zi ba de te-oi cuprinde. şi diplomaţia. în această materie.

Iar el adaugă : „în ambele sensuri. dar în primul 146 . dicţionarul ne dă încîntătoarele ver­ suri populare : Frunză verde ş-un bănuţ. şi cu nu. bohemi şi poloni". într-altul ! Tocmai aşa o descrie Dicţionarul cel m a r e al limbii române. cu excepţia latiniştilor — că ba al nostru este „ba de la ruteni. Rămîn să ne-o arate în continuare specialiştii . de pe la daci pînă mai ieri. funcţionează ca la noi. Dacă e unul ca al meu. „în fapta. cu atît mai mult. inten­ ţia celui ce răspunde ba nu e de a nega ceva. ci numai de a arăta că el are altă părere. te întrebi : nu este şi o negaţie ? Cînd fata aceea din Ardeal — căci tot despre una din acele mocăncuţe. Hasdeu găseşte o întemeiere numai în două înţelesuri originare : întîi. în înţelesul de nu. zău. Ea spune : Nu e adevărat că lumea nu poate sta într-un dră­ guţ. la origine. defel. este numai negativă. care la ultimele două popoare. e mai mult decît negativă. Nu stă lumea într-un drăguţ ! — Ba stă. autorul articolului despre această particulă scrie : „Ba. Pentru nuanţele — încă nedesfăşurate aici — ale lui ba. ba poate tot atît de bine să stea în legătură şi cu da. adaugă autorul. ca nefiind negativă. sau mai bine contradictoria". Hasdeu spune limpede — cum trebuie s-o admită toţi filologii. ba exprimă o opoziţiune.. De aceea. sau de la ita­ lianul ori francezul bah. ni se spune că ba vine de la latinul baha=bah. Dar dacă este contradictorie. scrie el. ea neagă ceva la început. dar Hasdeu nu şovăie să dea ca sens originar tocmai negaţia şi să explice pe ba din perspectiva ei. nu este o particulă negativă . în speţă neagă un gînd întreg. într-un sens. Ca exemplu că sensul originar al lui ba ar fi „dimpo­ trivă". şi că particula. respingerea unei afirmaţii presupuse poate fi şi o negare a ei : „astfel ba a ajuns să aibă sensul lui nu". şi poate să nu fie negativă. şi în al doilea rînd în înţelesul de dar.„bacabundu" („care se află în furie de Baccanthe") —. Deşi ba vine limpede dintr-un negativ slavon.. dacă-i mîndruţ ! Şi totuşi." Fireşte. „din contra". trebuie să fie vorba — se înverşunează să spună că mîndruţul ei face cît lumea.

care ştie tot atît de puţin româneşte cît Hegel. că nu trebuie să însemne ba. atunci consimţi întruchipărilor reale şi iei lumea în braţe. Sînt aci două lumi şi două mentalităţi . s-a constituit sub semnul n e gativităţii. Aşa a făcut Hegel. pe limba sa. prin care Spinoza uimea şi încremenea gîndirea filosofiei. în care Hegel vedea principiul de viaţă şi de 147 10* . cu instinctul său filosofic şi filologic. iar o restricţiune este şi o afirmaţiune totodată". Ba stă.sens opoziţiunea este negativă. Din perspectiva vieţii lui ba în limba noastră. Nu stă speculaţia filosofică în graiul românesc. dar şi două feluri de a ataca viaţa şi realitatea istorică — iar lumea lui ba se trage către una din ele. nu numai două metafizici.. sărăceşti lumea şi — sub nostalgia cine ştie cărei afirmări totale şi supreme — te înstrăinezi de bogăţia fenomenelor ei. n-a făcut-o sub numele său. zice fata. într-adevăr. Hasdeu te autoriză să spui dimpotrivă. Dacă.. de fenomenologia ei. în istoria culturii noastre. Dacă spui că restricţia neagă. că „omnis determinatio est affirmfitio". aici ! Dintr-o dată te poţi ridica în tăriile speculaţiei. Aşa face viaţa. ca înspre cea adevărată şi însufleţită. unde el devine din negativ un întăritor şi poate intensifica atît pe nu (ba nu). Peste ce minune de gînd dă Hasdeu.". 13 Despre lucrările lui ba „Ba" a făcut o lucrare extraordinară în lume : a dat dialec­ tica. care s-a chinuit atît de mult şi atît de glorios pînă la urmă să explice. dar. aşa încît n-a putut lua brevetul de invenţie. în schimb. Nu stă lumea într-un drăguţ. Din păcate. cît şi pe da (ba da). ci devine un fel de „nu e adevărat acest lucru. înţelegi că restricţia afirmă. vine cîte un cuvinţel să spună. în sensul al doilea restric­ tivă. Ba stă. Dialectica. spre a te gîndi la acel „omnis determinatio est negatio". că ba nu rămîne un simplu nu.

cum să operezi în real cu imaginarul ? Astăzi încă sîntem în faţa unei proaste denumiri. are totuşi oarecare rost să crezi că sîntem în măsură să-i primim mai bine mesajul decît alte limbi şi cugete. Hegel a vorbit prost — sau provocator. p u r t ă m în noi ceva din fluiditatea ei. pe care totuşi naturaliştii aveau s-o găsească în jungla indiană. Negaţia desfiinţează. Dar ceea ce spune forţat negaţia obiş­ nuită exprimă firesc ba. î n orice caz. în cazul lui „nu". descrisă de Hegel sub „nu". Această repulsie s-a ivit şi în alte cazuri ale cul­ turii noastre. adică a nega poate să însemne a afirma. numerele negative au fost multă vreme respinse. negaţia suspendă. în­ tr-o privinţă poţi spune (şi Hegel o spune adesea) că ne­ gaţia doar restrînge . Cum poţi susţine că nega­ ţia afirmă ? Trebuie. Umanitatea denumeşte lucrurile prost. dar face treabă bună. ori nebună. dacă e luată în înţelesul ei absolut. că Diotima lui Platon e de la noi —. a pune în faţă. Dar în înţelesul ei obişnuit negaţia respinge . fie că atacă însuşi faptul de a fi sau numai felul de a fi. 148 . întocmai cum erau mai tîrziu cele imaginare : cum să dai virtuţi pozitive negativului. pentru că nu avea cum face —. care ne lasă undeva o insatis­ facţie : numim electricitate „negativă" tocmai pe aceea care face atîta treabă cu electronii. S-a întîmplat întrucîtva ca în cazul artistu­ lui francez Henri Rousseau. să înfrunţi toată repulsia pe care o resimte conştiinţa gînditoare faţă de negativ. Şi pentru că opune înseamnă a ob-pune. dar a gîndit în ter­ meni de „ba". Şi aici ar părea să se oprească virtuţile ei. negaţia la Hegel sfîrşeşte prin a pune. după voie. Dar aici începe scandalul. în orice caz. în matematici. Iar lucrările lui ba pot să ne-o arate. în spaţiul Dunării de Jos — cum este să spui că Orfeu e de la noi. Şi de aceea îndrăznim să spunem că Hegel a vorbit în termeni de „nu". ce pare-se a pictat o plantă exotică absolut imaginară. Dar Hegel vrea mai mult pentru ea : vrea ca ea să opună.mişcare al gîndului. Dacă este nepotrivit să spui că dialectica ar fi trebuit să apară la noi. dar a făcut treabă bună. Să vor­ bim deci de o plantă din codrul românesc. sîntem oarecum în spiritul ei . zis Vameşul.

spui da. el alunecă firesc spre o a doua funcţie a negati­ vului. iar cibernetica 1-a transformat în categoricul zero. trece curentul*'— nu trece. în timp ce „ba" stă în miezul lu­ crurilor şi le presupune. pe cînd „ba vin" răspunde : nu-i adevărat că nu vin. nu e din vremea cînd nu era nimic. iată că vin. însă. cu atît 149 . inima mea. nu una paralizantă. Pînă şi lîngă nu el spune mai mult decît „ n u " . fie că e singur. 1-a p u t u t îngheţa în bivalentă logistica. şi acesta. cum zic grecii. sau : „Nu vin". în doi. dacă răspunzi „ba vin". care pleacă totuşi de la un simplu da şi nu. pe care logica matematică nu-1 poate formaliza.Căci ba este lucrător . Dar deşi mai tînăr decît nu. Ba acesta nu e chiar de la începutul lumii. fie că-1 întîlneşte rostit. ca în limba lui Hegel şi a altora. Tot întreb. nemaiauzitele isprăvi de as­ tăzi. ori de cîte ori stă lîngă alt cuvînt. adică stă de vorbă şi dă replica. ca nu . Iar lucrarea sa dintr-o dată e mai subtilă decît a lui „nu". Cum asta ? P u r şi simplu pentru că ba a analizat întrebarea şi a văzut că ea implică două lucruri : nu-i aşa că vii ? nu-i aşa că nu vii ? Iar ba singur răspunde : nu (vin). Aşa se întîmplă că. în „nefiinţa informului". el reprezintă o subtilă negaţie activă. cum e confratele său rigid. Dacă însă răs­ punzi „ba". fie că e numai gîndit. deschis-închis. care vine să se cupleze cu unu şi să facă aşa. o face chiar mai apăsat decît celălalt — şi aşa îşi începe el lu­ crările. aceea de a respinge. Asculta-te-voi ori ba ? Pentru că este de-al lumii. „ba" pierde de­ grabă funcţia aceasta de a desfiinţa un conţinut ce-i stă în faţă . el are toate puterile acestuia. „ba" este cu adevărat social şi dialectic. cînd era neant. ca în limba noastră. Nu ar putea fi înaintea lui da. cînd ma­ teria era. Pe acest „nu" 1-a putut înhăţa logica formală. fie că însoţeşte alt cuvînt. spui nu . E u n miracol. în timp ce „nu" rămîne „ n u " pe toată întinderea ariei unde se exercită. „nu". La întrebarea : „Vii ?" poţi răspunde : „Nu". şi nu venit din neant sau sortit doar să nimicnicească lucrurile. e totuna. Dar a rămas pe de lături „ba". încetînd să nege p u r şi simplu. iar cînd e vorba să nege.

150 . îndărătul jubilării de a vedea ce bine reuşesc lucrările lui ba. dar cu un balans. într-o sferă d e ­ terminată : ba e aşa . învăluind cu oricîte bauri (ba şi asta. asta. care e cînd una. al anulării. ba. sub semnul negaţiei. pentru că ai afirmat mai mult decît trebuia. sau să pună tot ce vrea ? Negaţia îşi trăgea sufletul să ajungă pînă la afirmaţie. ţi-o spune de-a dreptul. ba e altfel. nici una. care te poartă atît de uşor printre stîncile negativului. cu dublul joc pe care-1 poate face ba. cînd alta. ba alta. acum sub semnul lui ba aduce un preaplin. ba însă joacă tontoroiul cu afirmaţiile pe care le aruncă în lume. cea de restrîngere. dar şi un adus.i fie lesne lui „ba" să se opună. care îi era atît de grea lui Hegel. lăsa un gol. Ba nu te sileşte. pentru care Hegel cerea circumstanţe speciale („negaţie specifică"). Nu cumva reu­ şesc prea bine ? Nu cumva ba acesta. dar şi suspendat în sens pozitiv. dar el suprimă tocmai pentru că afirmă : ba una. Ce uşor îi va fi deci să întreprindă o nouă lucrare. Şi nu numai că restrîngi. Ai analizat o p r e ­ supunere şi ai adaus. care î n ­ seamnă suprimat. cu un dublu joc. să spui : ba ici. Şi atunci. pitit îndărătul omului. Restrîngi şi spui. N-ai decît să repeţi pe ba. pentru ea. vine să suspende şi el. care. ba alta. suflă prea puternic în pînzele gîndului ? Nu cumva este o unealtă a gîndului. adică şi una. adică v e ­ nind cu posibilul asupra realului. suspendarea aceea. dar — ceea ce nu putea face „ n u " — indici o gradaţie : ba chiar. ba şi asta) puţinătatea a ce este. şi ai suspendat. de care nu ştia nimic mecanizata negaţie. ba colea. cum făcea negaţia.mai mult spune altceva lîngă orice alt cuvînt. Iar acum. nu numai o restricţiune. pe cînd „ba" este şi al altcuiva. Trecerea aceea de la anulare la afirmare. totuşi al omului . cu o nouă lucrare. care-ţi sminteşte gîndul ? Poate că „ n u " este al morţii. ba unde mai pui că. ba încă. al extincţiunii în zero. Hegel joacă asupra echivocului lui aufgehoben. în clipa cînd vezi îndrăcirea aceasta a lui „ba". cum să n u . dar şi una a celuilalt. şi alta — cum te silea să admiţi Hegel. ceva în gîndul tău îngheaţă. nici alta. dacă vrea. „Ba" însă poate lăsa pe „supendat" în sens negativ. Dacă deci el desfiinţează punînd prea mult.

încît să aibă nevoie de o altă lume — şi să se risipească o dată cu ea. va exista de asemenea u n capitol despre omul cu semn negativ. pierde nu numai ceva esenţial cu privire la nega­ ţia însăşi. pe dos. mai ales. orice ideal de intuire directă. dar unul multiplicat la nesfîrşit. dacă prin imposibil se do­ reşte. al cărui chip este la fel de necesar înţelegerii omului. Este u n simplu „ba" spus înăuntrul lumii. aşa­ dar. de cînd Hegel arătase că mijlocirea e suverană. Numai despre drac n-a îndrăz­ nit încă nimeni să spună că a murit. 151 . Ea n-ar fi de dispreţuit. cum este. P e de altă parte. spunea Nietzsche. Poate că într-un tratat viitor.14 Discurs despre Nefîrtate Dracul nu zice „nu". prin eresuri şi. desfiinţînd astfel orice nemijlocire. el este con­ stitutiv lumii şi fabricat neîncetat de ea. în fizica de astăzi. sau sugestiv p e n t r u un înţeles ştiinţific al omului — ca viziu­ nea noastră despre drac să reprezinte o contribuţie româ­ nească la cunoaşterea omului. laolaltă cu civilizaţiile lor. E anti-omul. nici vreun da atît de copleşitor ca al zeilor. El nu reprezintă un fantastic nu spus acestei lumi totuşi reale. şi reţinînd doar ce poate fi înţeles ştiinţific. S-ar putea deci — lăsînd deoparte tot ce e superstiţie sau viziune teologală. s-a spus că s-au stins. Îngerii pieriseră încă dinainte. de mult depăşită. Ca atare. zice „ba". prin credinţele cîte unui popor care ştie cfeva despre algebra existenţei. Despre toţi. sau atît de gingaş ca al îngerilor. Nici nu o poate spune. Deocamdată însă trebuie să-1 căutăm prin cărţi în­ vechite. Poate că omul creat artificial va putea fi obţinut şi aşa. cînd fizica va şti să ane­ xeze şi viaţa. pe linia antropologiei. Cine trece peste această distincţie în sinul negaţiei (şi cîteva mari limbi ale lumii trec). care poate fi rostit pen­ tru fiecare lucru şi ispravă în parte. antimateria pentru materie. şi după el o spun mulţi alţii. pierde ceva esenţial şi pentru înţelesul vieţii : firea dracului. cum e po­ porul nostru. Zeii mor. „Dumnezeu a murit".

ca spirala aminoacizilor din chromozomi să se răsucească într-o parte ori într-alta. susţinea că sînt pe lume mai mulţi îngeri decît diavoli. că — spre deosebire de alte viziuni. Dar lumea aceasta de neîndurat este cu noi. Şi nu e nimic rău în el. Noe îl ia în arca sa şi pe acesta. lămureşte o l e ­ gendă de-a noastră. Căci recensămîntul întreprins de cul­ t u r a noastră populară pare mai exact decît al Aquinatului şi al cîtorva de astăzi. E fratele său. Nu e frate. că e în dezbinare. Cum poate fi el părăsit ? Aruncat în iaci ? El nu vine dinafară şi nu face vreun rău fizic omului. la început.poate mai ales astăzi. Fîrtatele. E de ajuns să-ţi aminteşti că u n Toma de Aquino. prin frăţietate : „Cînd doi inşi spun acelaşi lucru deodată. scriind într-o limbă unde nu exista toc­ mai „ba". Iar p e el. în viziunea noastră popu­ lară. Ce rău este. dimpotrivă. există mai mulţi diavoli decît îngeri. care nu neagă în definitiv. eşti dator să-1 uneşti cu toate. şi lumea ar fi de neîndurat. doar în sensul că nu are sentimente frăţeşti. îl ispiteşte. doar văzut altfel. într-adevăr e admirabil. ci doar unul moral . Suprimarea lui Nefîrtate se face abia indirect. Ţi se întîmplă uneori şi în viaţa obişnuită să întîlneşti cîte un chip de om ce-ţi e nesufe­ rit. i-ai pus înainte un ne-. să fie dextrogiră. cel răsturnat. dacă răsucirea ar fi alta. e chipul nostru. în principiu. Seamănă cu cineva. într-un fel. aşa cum nu-ţi suprimi chipul lăuntric. acordul. cu cineva pe care îl deteşti. î n - 152 . a r e ceva de spus lumii. Ca şi oglindirea. Su­ primarea diavolului nu poate fi violentă. spun parcă învăţaţii de astăzi. lumea vie s-ar în­ drăci. p e n t r u care. Cînd se obţin armonia. ca să înţelegi că mitologia românească. pur şi simplu. de aceea nici nu e fără de om. nu levogiră ? Şi totuşi. crapă un drac de ciudă". unde e vorba d e un rău radical — diavolul trebuie salvat şi el : într-o le­ gendă de-a noastră. O simplă r ă s t u r n a r e de semn. ca într-o oglindă. Altminteri ţi-e frate. îţi spui. dracul e antiomul . scăpîndu-1 de potop şi restituindu-1 societăţii viitoare. Doar i-ai schi­ ţat puţin numele. care dezbină toate. Şi deodată îţi dai seama că seamănă cu tine : că simpla ta oglindire în altul îţi arată faţa Nesuferitului din tine. dacă sfărîmi oglinda de afară.

Şi e prima lecţie despre viaţă şi societate. paradoxele lui. Sau. Antinomiile intelectului. înţelesul românesc al lucrurilor se întîlneşte cu cel al lui Goethe. neştiind să spună bine lucrurile şi neavînd la urma urmelor ceva de imputat celuilalt.. Dar toate acestea se pot transcrie mai riguros. atîta tot. închise. Dracul poate fi şi matematician uneori. dac-ai pricepe Dragostea de un'se-ncepe. blocate. în termenii populari : Dac-ai şti. simbolic. spunea Sartre. nefrăţietatea. care nu e altcineva decît Mefisto ? Iar Gretchen. 153 . In Faust I. viziunea noastră populară ar avea ceva de spus pentru lumea indiferenţei şi a n e u t r a ­ lităţii. Iar aici. pe care ţi-o dă întîlnirea cu Nefîrtate. nu ura. Numai că el adăuga : „L'enfer c'est Ies autres". care e tot atît de naivă şi adevărată ca o ciobănită din folclorul nostru. El este. funcţia dracului este de a îngheţa lucrurile în doi. numărul doi este instabil. într-un rînd. dispare Nefîrtate. nu răutatea. sau în orice caz se pot transpune pe planuri mai ridicate. Aici. ca în atîtea rînduri. El reprezintă. Gretchen. neparticipaţia. Se vede limpede că nu ia parte la nimic". trebuind să trimită necesar la u n al trei­ lea (aşa e în dialectică. neutralitatea. n u m ă r u l doi şi triumful lui doi : nu numai dezbinarea. cel care nu ia parte la nimic.frăţirea. ci indiferenţa. în viaţă. Este expresia lumii stătătoare. dintr-o perspectivă mai adîncă. indiferenţa. infernul sînt ceilalţi. în timp ce. dar şi orice dua­ litate. acceptate cu perfectă neutralitate. este întrebată de erou.. ca şi în eros-ul cel bun). ţin de Ce­ lălalt. în care cultura europeană pare a fi intrat şi a se fi adîncit tot mai bine. Atîta tot e dracul. fie că o face în gînd. înfundăturile lui. de a opri numărătoarea la doi. în primul rînd. Intelectul însuşi (ca opus raţiunii. „Huis clos". fie că stăruie în real. neparticiparea. De aceea tot ce este în-doit are ceva diavolicesc în el.. şi în orice caz îşi dă aere de om de cultură. de ce nu-i place prietenul său atît de ales. cu distincţia ce se face în hegelianism şi atît de categoric în criticism) este ori poate fi organul principal sau exclusiv la diavol. pe cînd în viziunea românească infernul este lipsa altora. spune totuşi lui Faust un lucru ne­ aşteptat de adînc şi mai osînditor decît oricare pentru drac : .

iar tot ce a venit de atunci 1-a confirmat. Inima omului se întreabă numai. neutralitatea. dimpotrivă. ba de colea". ba şi asta. ştie să spună Pascal.15 împeliţatul întruparea are loc într-un singur trup. o plimbă prin lumea posibilelor. Nu au făcut romancierii aşa ? „A force de parler d'amour l'on devient amoureux". li spune : „ba de ici. dinainte de naşterea romanului modern. pe cînd împeliţarea se poate face în oricîte piei. în simulare şi prea adesea în perversiune. de la sprîncene. Nu sînt vinovaţi. Dar în orice co­ mentariu zace un germene de îndrăcire.. romancierii. El le pune în joc pe amîndouă. şi toate î n t r u - 154 . indiferenţa. iubirea — adînc în întruchipările sale spiri­ tuale. întrucît şi în îngheţ şi în dezgheţ total zace ceea ce îi place lui. îi pune înainte toate împeliţările cu putinţă ale unei fiinţe reuşite. Dar echilibrul vie­ ţii se pierde cînd omul nu stă să aleagă decît între două sau cînd. să-1 m u t e pe acesta în irealitate. dac-ai pricepe Dragostea de un's-ncepe ! De la ochi. ca s-o prindă în atîtea ispite încît. E specialitatea lui de a opera prin contraste. fireşte. Dintr-o dată dracul săvîrşeşte astfel o ispravă exact contrarie celei de a te î n ­ gheţa într-o alternativă. cum nu sînt vinovaţi poeţii : viaţa nu merită să fie trăită fără comentariul ei. Sentimentul cel mai adînc al fiin­ ţei umane.. „pînă la urmă. De la buze subţirele. te face să spui : ba şi asta. ca să se desfete. De la gîtul cu mărgele. s-o desprindă de dragostea reală. la hotare. Dac~ai şti. dacă ia pe „ba" însoţitor de ceva. aşa încît mută inima în irealitate. Dacă ia pe „ba" singur. are de ales între prea multe. Dar împeliţatul îi răspunde. el te pune într-un da ori ba fără ieşire . în so­ cietatea nouă a omului. adînc la treapta dinţii ea însăşi — a riscat. cum putea face : te pune într-o fluiditate fără de capăt. adică la extreme.

anticii nici nu ştiau de posibil ca atare : ştiau de virtual. vorbindu-ne nu despre ceea ce a fost şi este. cea a omului care a ieşit de sub tirania realului şi a declanşat posibilele. de către filosofii mai noi ai ştiinţei. în m e m b r a n a peliculei. Căci este o împeliţare şi în cinematografia aceasta. Sub această ambivalenţă stă întreaga lume modernă. într-un uluitor scenariu pe care poetul 1-a scris dinainte de a se inventa arta posibilului imposibil. Romancierul face p a r t e el însuşi dintr-o structură spi­ rituală. la propriu. ce riscă să aducă un lanţ cauzal necruţător ca în fatalism . tocmai. un lucru tulburător de adevărat. Dar stăruie riscul să fie şi cucerirea celui din oglindă. aşadar. Ce semnificative sînt cuvintele şi de astă dată : pen­ tru antici. al fizicii. fie că e vorba de posibilul imposibil. ba chiar pe omul de stat uneori. care poate privi şi pe romancier. adusă miraculos pe un ecran. întrebarea naivă a determinismului linear. la realul spectral.pările gîndului critic sînt statornic primejduite de împeîiţările lui. care duce la realizare şi care deci e sortit să se întrupeze. „dinami­ cul" era mai slab decît „energia". al experimentului. pe cînd energia înseamnă simpla putinţă. S-a spus că în ştiinţe nu mai operează de ce ?. încap poveştile noastre toate. dinamicul şi dinamismul reprezintă acţiunea. într-un fel. care însemna actul. De altfel. şi la realul fictiv. omul. posibilul era mai slab decît realul. cum ştiau să deo­ sebească medievalii. Aceasta şi este marea noastră cucerire. dimpotrivă. a unui determinism mai subtil. Dar acelaşi primat al posibilului asupra realului este mîndria noastră. operează întrebarea de ce nu ?. o 155 . începînd din Faust II al lui Goethe oamenii se îndrăgos­ tesc de o Helenă posibilă. al matematicilor ? S-a spus. Iar în timp ce în lumea lui Homer bărbaţii se îndrăgosteau rînd pe rînd de o Helenă reală. cine­ matografia. Ce ar fi rămas ştiinţa dacă întîrzia prea mult la realul dat. şi dacă n-ar fi trecut la realul posibil. cum istoriseau oamenii altădată. cum făceau grecii cu ştiinţa lor descriptivă. Pen­ tru noi. fie că e vorba de posibilul posibil. î n pielea. şi pe cineast. Noi însă ştim despre toate posibilele şi încer­ căm să le punem în joc. care a înlocuit în­ trupările cu împeliţările. ci despre tot ce ar putea să fie.

de ce nu ?". şi una a tehnicului în fond. în fapt. Căci acest lucru îl spune ea : am cîştigat libertatea de a prescrie realului o realitate la voie. reprezintă un „de ce nu ?" frate bun cu cel al sistemelor axiomatice. Dar nu s-au dat bătuţi. dacă interpretăm bine. pare-se. ca în cea de a doua. lumea de astăzi trăieşte. trezit în om acum cîteva veacuri.. Acest lucru. Dacă ea n-ar fi fost intitulată astfel şi gîndită în prelun­ girea unor probleme teologice pe care. ca pictorul. S-a produs în felul acesta. s-a produs demonia raţionalului. se hrăneşte şi visează din mila acestui „de ce nu ?". îl spunea Lucian Blaga. care în fond sînt cele ale posibilului desprins din el. amîndouă ex­ presii ale raţiunii active. cartea lui ar fi astăzi una din marile opere ale gîndirii europene. Ce e surprinzător este că dracii se simţeau la fel de bine în prima lume. în cartea sa Eonul dogmatic.întrebare ce în acelaşi timp poartă în ea şi u n fel de r ă s ­ puns sau îndemn : de ce să nu încerc ? O extraordinară libertate raţională s-a trezit astfel în om. de care păreau să ţină şi ei. în fond. Acest . ca nici o alta ştiută dindărătul ei. care au venit. de la Renaştere încoace. în lumea modernă. Dacă s-ar fi intitulat Eonul axiomatic. aşa cum era deopotrivă legitim s-o facă. Ai fi crezut că ei sînt sor­ tiţi să piară. care este şi una a experimentului. pe care îl spune muzicianul. cum facem astăzi. dar are undeva u m b r a î m p e - 156 . pe care 1-a spus cineastul. unde mişunau. o dată cu ieşirea din actualitate a divinului. dar desprinsă din el. una care — respectînd în ultimă instanţă reflec­ tarea realului — a ştiut să reflecteze asupra realului şi să impună acestuia alte chipuri. Căci lumea noastră este admirabilă şi nouă. autorul le lăsase de mult în urmă. noi nu ne-am sfii s-o trecem astăzi lumii ca un mare cuvînt românesc. o dez­ lănţuire aidoma celei pe care Goethe ar fi numit-o „demo­ nic-" . paleta sa de sunete fundamentale. Omul fără Dumnezeu e răspunsul la „de ce nu ?". cînd îşi dă singur. pe care şi 1-a spus romancierul. De ce nu alt sistem de axiome ? s-au întrebat acestea. zboară în spaţiu. unde nu încetează să se plimbe printre noi şi cîteodată în noi. De ce nu altă facere cu putinţă ? Şi într-un fel. să schimbe de un veac şi ceva încoace faţa ma­ tematicilor. Dumnezeul medieval era un fel de răspuns la „de ce ?".

într-o lume pornită spre lenevire. după folclorul nos­ tru. dar ea n-avea lumină. dar nu se aprindea. văzînd că limba noastră ştie s-o sugereze. abia. cărora le-a oferit material de lucru. în perfectă naivitate. Dar o spunem acum în legătură cu întrupările gîndului. In clipa aceea. a venit şi dracul să facă buruienile. Cu dracul lumea are ce face. De altfel. spune cîte o legendă românească : atunci cînd a făcut Dumnezeu ier­ burile. după cum ea trebuie să fie pe placul naturaliştilor. după obîrşie. cu românescul „cumpăt". el n-a ştiut să pună şi „su­ flet". adică ferestre şi uşi. 16 Dracul gol şi demonia lui Goethe Toată problema vieţii şi societăţii nu este să nu existe dracul . A făcut focul. dacă ştie să-1 p u n ă la treabă. şi unui Goethe îi plăcea o asemenea demonic a firii. care e rudă bună. Totuşi. dracul e gol. A făcut carul. dracul devine îndoielnic omului. spune legenda. Din păcate. dar nu putea să-1 scoată din casă.. Este şi asta o ispravă. încît ele nu mai ajung să fie în slujba omului şi a vieţii. Dar mai ales în lumea omului şi în sinul universului artificial al omului dracul se dovedea meşter.. în definitiv. dracul e meşter mare şi are meritul. puţină flacără de viaţă. Sînt chiar atît de multe. principalul 11 făcuse el. neghina şi sca­ ieţii. Sînt aşadar puteri multe în drac. ne gîndim cîteodată. este să nu existe dracul gol — pare a spune în­ ţelepciunea românească. iar atunci puterile rămîn libere. Le mai trebuia ceva mic de tot. că e plin de ambiţii. Aşa a făcut el casa. care pot fi şi împeliţările lui. 157 . „Multe pe lumea asta le-a făcut şi diavolul". De aceea. la lucrurlie pe care le-a făcut. Neogoitul. cel care nu se mai potoleşte. că am face un serviciu tare bun unei părţi din umanitate dacă am reuşi s-o învăţăm româneşte. Ne mai gîndisem la aceasta în legătură cu „computer".liţatului peste ea.

de curtean. în ceasul puterii sale de „olimpian".. p. care întîlnise ceva din diavol încă din tinereţe. cu partea a doua din Faust. de-a lungul celor cinci acte. atunci toată partea a doua din Faust este tocmai expresia demoniei cuiva. îndoielnice nouă. artistul acesta care el însuşi. II. ducele de Weimar — face el concesia. Ce splendid ba („ba şi eu sînt demonic"). cum mărturiseşte singur. aici. sub chipul lui Herder. nu era drăcesc. în partea a doua. Demonicul goethean poate apărea şi în natură. căci părea lipsit de raţiune . dar cam mărginit în ma­ terie de soluţii. Era vorba. cinci ului­ toare isprăvi. spune marele poet. 339). cît mai ales la cei cu puteri uriaşe. dar şi de m a r e ironist — era de­ monic. căci era binefăcător . spunea Goethe. de speţa casei care din păcate n-are gea- 158 . avea să-i opună Mefisto lui Goethe. dar el se iveşte mai ales la om şi în lumea omului. La oameni. mai peste tot. poate fi şi în lumea animală. sau sub chipul priete­ nului său Merck . dar în special în Convorbirile cu Eckermann şi la finele autobio­ grafiei Poezie şi adevăr." Iar Goethe adaugă : „Am dat acestei fiinţe numele de fi­ inţă demonică" (în Poezie şi adevăr. parcă împotriva voinţei aces­ tuia. avea să poarte uneori pe dia­ vol în el. Napoleon era demonic . nu era îngeresc. păstrîndu-i însă funcţia şi dîndu-i alt nume : fiinţă demonică. căci reprezenta „o fiinţă mult prea negativă". în speţă. La artişti el se întîlneşte mai mult în cazul muzicienilor decît al pictorilor. în general.. credea că poate îmblînzi pe Celălalt sau chiar ocoli. de „ceva ce nu se manifestă decît prin contradicţii. nu era uman. demonia lui Goethe ţine de o admirabilă. căci n^avea inteligenţă . Mefisto nu era demonic. Părea că se complace numai în imposibil.. Creatorul acesta. el se îndrăceşte cu adevărat şi dă. căci părea adeseori că arată p]ăcerea răutăcioasă de a produce oarecare rău. nu se iveşte ne­ apărat în cazul celor eminenţi. a lui Me­ fisto. vine să vorbească demonia lui Goethe. precizează Goethe în chip sugestiv. Dacă demonia lui Goethe poate însemna ceva. Aşa cum îi întîlneşti conceptul.. dar suspectă metafiziceşte viziune a lumii. Acest ceva nu era divin. Dar Mefisto ? întreabă Eckermann. în timp ce în prima parte a lui Faust diavolul e teribil de inteligent ca filosof. voi.Despre aceste puteri goale.

respectiv polarităţile. rişti să con­ sideri drept negativ ceea ce nu e doar negaţie şi să spui pozitiv la ceea ce e. o tristă negaţie. ba-ul românesc. Goethe făcea parte dintr-o lume. cea de a sări la extremul opus şi de a debloca prea mult. A doua funcţie. în orice caz. Hiiben and Driiben (un fel de presocratic aici şi acolo. dreapta şi stînga. masculin şi feminin peste toată natura. 159 . dar e momentul să lăsăm de o parte diavolii. este cea care ne interesează acum. O limbă în care există „ba" se linişteşte şi devine într-un fel mai înţeleaptă : ştie că multe sînt cu putinţă. cea germanică. înainte şi îndărăt) şi neîncetat altele. ca un adevărat epigon de rîndul acesta) . vom zice acum. în viziunea sa despre lume se întîlnesc două concepţii caracteristice : polaritatea. despre care spunea că e perfect neutră. din păcate. Cîte polarităţi nu proclamă Goethe. Goethe a trăit din plin fantastica aven­ tură pe care o desfăşoară. la nivelul lui lingvistic. căruia îi place să filosofeze cu intelectul. dar care 1-a gîndit cu intensitate (dialectica) şi 1-a trăit cu pathos.muri şi uşi. după cum îi putem da statutul de neutralitate reclamat de demonie ca şi. contracţiune şi expansiune. în care nu există „ba". Dar dacă nu ai pe „ba" la îndemînă. Dar toate acestea reprezintă numai prima funcţie a lui ba (şi a Celuilalt. funcţia de a bloca. A trăit-o şi teoretizat-o limpede. în imposibil. î n t r . pe care avea s-o invoce şi Nietzsche. iar nu să pună în joc raţiunea). cît şi în dezgheţul lucrurilor. sus şi jos. să-i mai spunem o dată. Este adînc semnificativ că Goethe însuşi semna­ lează cît de mult se complace fiinţa demonică. în împlinirile ei ulttme şi categorice : atît în opoziţia îngheţată (ca în „Vodă da şi Hîncu ba"). lumină şi întuneric în teoria culorilor. încercînd să dăm lucrurilor un nume ştiinţific sau mă­ car speculativ : este vorba de primatul posibilului asupra realului. în sens mai larg. nu arde. de devenirea goetheană („nevino­ văţia devenirii". în cîte dualităţi ultime nu sfîrşeşte el prin a îngheţa lucrurile : sistolă şi diastolă .u n sens — şi în termeni strict româneşti — se petrece în tot Faust revanşa lui ba asupra lui nu. Posibilul impo­ sibil al medievalilor. daimonii şi esenţele metafizice. a carului care nu iese din casă sau a focului care. „dracul gol". totuşi. O putem trece tot pe seama diavolului. în nestăvilita lor demonie. şi demonia însăşi.

dar tocmai de aceea e cartea gîndului care şi-a ieşit din ţîţîni. cit şi cele imposibile. pozitivi sau măcar activi. să arătăm ce ni s-a întîmplat nouă cu el. mijlocitorul. mai ales împeliţare şi ba — care te ajută să înţelegi pe Goethe. ai lui Goethe. dacă veacul XX n-ar trăi-o şi n-ar umaniza-o . în năzdrăvanul ceas de mîine. dacă veacul acesta nu i-ar pune ferestre şi uşi. cu un t e r m e n ca şi intraductibil).intră acum în joc. este ce poate rămîne din valorile şi chiar din cu­ vintele noastre. Dar o simte întrucîtva în Afinităţile elective. nu pare încă a simţi riscurile întreprinderii. înainte aşadar de a vedea ce i se întîmplă lui Goethe. Iar lumea lui este cea în care toate florile trebuie să crească. spune el. Este în ace­ laşi timp cartea care ne priveşte pe noi. cînd p u n e în joc pe Herr Mittler. în­ truchipare. Goethe. abatele acela îndrăcit face o întreagă societate secretă pentru punerea în valoare a po­ sibilului din oameni. spun eroii. Şi ce poate rămîne. în Wilhelm Meister. cu privire la binefacerile căruia în­ cepe să aibă îndoieli. autorul. în prima jumătate a vea- 160 . Ce i se întîmplă lui Goethe este ce se întîmplă culturii noastre folclorice. Iar cu Faust II lucrurile sînt limpezi. din valorile goetheene. ba şi asta". totul are drept la viaţă (das Geltenlassen. cei din a doua j u m ă t a t e a veacului XX. Ne-am întîlnit cu Goethe ca şi pe neaşteptate. atît cele posibile. „Ba şi asta e cu putinţă. cumpăt. tot ce e posibil are drept să bată la porţile realului. fie că o mai vroieşte Goethe ori nu : toate posibilele. ambivalenţa ei. 17 întâlnirea noastră cu Goethe Sînt cîteva cuvinte româneşti — petrecere. se revarsă acum peste lume. Şi Faust II ar fi construcţia dracului gol. Este cartea cea mai stranie a umanităţii. E cartea celei mai „incomensu­ rabile" — după vorba lui Goethe către Eckermann — reu­ şite. Dar la rîndul său Goethe te ajută să înţelegi cultura românească. în noutatea lumii de astăzi.

>. îi este mai apropiată decît cea nibelungică. E marele duh sănătos în cultura lumii. (De altfel. din paginile acestea. cu blînda ei însufleţire a firii. care întîmpinase cu emoţie epica populară sîrbă şi apoi pe cea neogreacă. aşa cum nu poate fi înţeles veacul lui Eminescu şi al lui Titu Maiorescu fără ceva din Schopenhauer. Fiul lui Frâu Adele von Schopenhauer. părîndu-ni-se că vorbirea despre el n-ar fi vorbirea despre noi înşine. Mitologia noastră populară. reprezintă o seducătoare alee secundară în istoria gîndirii. Nietzsche. de vorba adîncă din Învăţăturile lui Neagoe Basarab : cine n-are îndîrjire acela vede cerul. în care 161 XX ~ Cuvînt împreună . Avea şi el o natură lirică. în schimb. întocmai folclorului nostru. şi este bine de ştiut că într-un salon bucureştean s-a citit. şi atîta tot. u n Cantacuzino. lui Schopenhauer. distinsa mem­ bră a cercului de doamne din jurul lui Goethe. mai degrabă decît una epică. Este probabil că nici o altă cultură nu i-a reflectat " gîndul într-o creaţie ca a lui Eminescu sau într-o lucidi­ tate critică de speţa celei a lui Maiorescu. a fost tradusă opera sa capitală p e n t r u întîia oară în limba franceză. iarăşi întîia dată. e altcineva. avea să-i acorde atît de mult . . Noi i-am păstrat-o — chiar dacă un Călinescu va spune. cu o impresionantă pătrundere. dar îşi retrăgea eurînd adeziunea. încă din veacul trecut. El n-are îndîrjire. Goethe este altceva. la fel cum uităm în faţa lui Kierkegaard sau a lui Nietzsche însuşi. în faţa acestui îndîrjit. în timp ce pe Goethe încă nu-1 in­ vocăm îndeajuns. ar fi înregistrat cu încîntare lirica noastră populară. Numai că. Dar el s-ar fi reflectat peste tot în folclorul româ­ nesc. adică. tot de către u n român.) Numai compatriotul său. sănătos cum era şi cealaltă faţă a lui Eminescu (pe care numai Caietele lui în întregul lor ar putea-o arăta) şi în orice caz sănătos cum a fost cultura noastră folclorică. dar suflul lor vital este altul — şi am uitat. i-am făcut o cinste prea mare. Au lipsit numai cîteva decenii ca întîlnirea noastră cu Goethe să se petreacă.cului XX — în ceasul. că multe idei eminesciene pot fi de la Schopenhauer. în care am încercat să ridi­ căm cultura noastră folclorică la registrul cult — şi am făcut-o în aşa fel încît astăzi nu se poate înţelege cultura noastră fără el. Goethe. la un nivel conştient. scoasă la iveală mai tîrziu. .

e goetheeană.. are deschiderea către adînca înţelepciune indiană. la nivelul sensibilităţii noastre culte dintre cele două războaie. trei deschideri către universul pe care nu le pot invoca multe alte culturi naţionale : are deschiderea către presocratici (e semnificativ că singură limba noastră. pe care gînditorul nostru ştiuse să-1 întîlnească'faţă către faţă. în arsenalul ei. ca Andre Gide (despre care s-a vorbit poate prea mult în cultura noastră). în petrecerea vastă a lumii. De vreme ce Goethe nu s-a putut reflecta în cultura noastră. îndărătul filosofiei cul­ turii a lui Blaga. trebuie să i se spună limpede că nu asemenea secunzi plini de rîvnă ai culturii au putut fecunda pe Blaga. lipsa de sentiment tragic este ca a folclorului nostru. Iar cînd u n tînăr de astăzi descoperă cu surprindere. „oca­ zionalul"'. d-rul Francisc Rainer. chiar dacă păgînătatea primului şi recursul la „ m u m e " al ultimului nu s-au făcut direct sub semnul aceluia. ci însuşi suvera­ nul dindărătul lor. Minoră cum poate încă părea. Pârvan. d e dindărătul său. Tudor Vianu. Blaga. mi­ nor totuşi. spun şi una. Eliade nu pot fi înţeleşi pînă la capăt. „Lumea are mai mult geniu decît mine". La Blaga — şi el singur ar îndreptăţi întîrzierea asupra lui Goethe — lucrul e izbitor. Eresurile şi păgînătatea credinţelor noastre ar fi încîntat păgînul deliberat din el . fără Goethe. primatul simţului artistic asupra celui filosofic este pe linia graţioasei sale desprinderi de filosofie (. şi celălalt. poate.nu se regăsea. ar trebui s-o reflectăm noi în el.nu mă pot lipsi de filosofie şi n-am ce face cu ea") . organicismul şi sentimentul cosmic. Dar aceasta s-a şi făcut. pînă şi ceva din împăcarea dorului sînt în Goethe. primatul naturii şi născutului asupra făcutului sînt goetheene. bucuria. pe un Spengler şi Frobenius. întîlnirea noastră cu Goethe. încă necunoscuta Alice Voinescu. element. ştiută apoi. este una dintre cele cîteva care ar trebui să facă mîndria noastră. care a devenit la noi „stihie". aşa cum măsura şi cumpătul nostru sînt goetheene. n-ar fi de înţeles fără pro­ totipul Goethe. cultura noastră are. disoluţia bună în devenirea întru devenire. alături de atîţia alţii. sentimentul luminosului. dar încă neexplorată poate. Influenţa cite unui spirit. neştiută în adînc. cu un sens nu mult depărtat de spiritul presocraticilor) . către cea persană şi poate către un Orient ce va constitui marea 162 1 . a păstrat pe „stoicheion".

întîlnirea cu el este cea mai actuală. e ultimul om dina­ intea dublului potop ce avea să se reverse peste lume. 11» 163 . Goethe rămîne la refuzul istoriei şi al matematicilor („Matematicii e sînt ca francezii : traduc în limba lor ce le spui. o persoană şi nu e un simplu autor (cine nu 1-a citit întreg. care aveau să fie esenţiale lumii de după el : istoria şi fizico-matematicile. El în­ suşi este o stihie. în sfîrşit. Acestea sînt limitele lui. e confrunta­ rea culturii noastre. de pe la facultăţi. cu deschiderile ei cu tot : ^nu am avut o bună întîlnire cu istoria. Dacă n-ar fi decît aceste trimiteri. Este ultimul om.problemă de mîine . Sentiment al istoriei pe linie românească ? Ne-a fost limpede tuturor. Dar. se deschide către tot şi înţelege tot — afară de două lucruri. înstrăinare faţă de cultura de tip matematic ? Dar ciobănaşii aceştia de astăzi. Şi totuşi încercarea lui Goethe ne priveşte. că s-a afirmat aici. Fireşte. între cele douăsprezece mari figuri ale lumii pe care le închipuise într-o zi . cultural. limitele unui ins nu sînt şi cele ale unei culturi vii. Cu ce întîmpinăm noi revoluţia tehnico-ştiinţifică. Atunci. poate. nu 1-a citit pur şi simplu. de la 1800 încoace : potopul istorist şi cel scientist. ce i se întîmplă lui Goethe e ceea ce ni se întîmplă nouă. pe cînd o cultură vie ştie să meargă înainte. de altfel). trec uneori prin ştiinţe cu siguranţa cu care treceau părinţii lor cu turmele peste plaiurile munţilor. şi pragurile culturii noastre tra­ diţionale. cu veacul cel nou. are deschiderea către Goethe. a ultimului om. spunea Valery. acel Noe pe care-1 şi prefera. Iar ele sînt. în definitiv. primatul raţionalului asupra naturalului. oricîtă cinste ar părea să i se facă lui Goethe punîndu-1 alături de culturi întregi. civilizaţia ecranelor şi a butoanelor ? Nu sîntem noi ca Philemon şi Baucis din Faust II ? Să redeschidem atunci cartea aceasta. „On dit Goethe comme on dit Orphee". respectiv. şi încă ar merita să ne străduim a face din cultura noastră unul din mira­ colele europene. şi atunci totul a devenit altceva"). pe care a trebuit uneori s-o „boico­ tăm" . El este altceva. într-un fel. spre ştiinţe experimentale şi matematism. în zilele noastre. nu am trimis. Căci Goethe nu este. Confrun­ tarea lui. care undeva ne povesteşte pe noi înşine. Goethe acoperă tot.

Dar dacă e departe rău la dracul cu cărţi. că sînt adeverite istoric şi astfel scoase din neade­ vărul lor artistic. iar dracul şi sfinţenia fac două. dar ni se pare că vorba cea mai plastică — şi pe care ne-am bucura s-o afle specia­ liştii de la cele 72 (sau poate mai multe) Institute goetheene din lume — a spus-o poate Caragiale al nostru. Am gă­ sit-o relatată în Amintirile lui Ioan D. Gherea. nasurile. Goethe îi spunea că o vede şi el insulă cu insulă. şi sîntem siguri că răspunsul indirect i s-a dat lui Caragiale. Despre opera aceasta mai e loc oricînd să se spună o vorbă. ca un arhipelag. 17. nu numai pentru că s-au spus multe altele. Cîştigă bunul Dumnezeu prinsoarea ? N-o pierde. care ne-a făcut pe noi cu putinţă şi în neştiinţa căruia avem a citi atîtea. din îndemnul căruia a şi dus-o la capăt. cartea era cea socotită sfîntă. Cînd îi cerea să spună pe ce scenă de teatru vede jucată piesa. este că actele din Faust II ţin de o struc­ tură . răspunde Goethe. dacă opera ţine laolaltă. iată că încetişor — şi acum în urmă ceva mai repede — omul şi societatea au ajuns într-acolo. ba nici măcar Goethe însuşi. ochii. poetul în­ chipuia una care semăna mai degrabă a cinemascop. Faust II. cu două nasuri. 164 . mîntuite. dar abia acum. Este un sens limpede în lucruri ? In orice creaţie adevărată rămîne ceva „incomensurabil". unde despre tragedia lui Goethe (cu siguranţă despre partea a doua) stă scris : „Este ca o femeie cu trei ochi. cu patru guri . dar şi "fiindcă Goethe însuşi nu prea ştia ce să spună. răspunde Goethe. Ceea ce nu putea admite marele nostru meşteşugar dra­ matic. ceea ce nu admitea critica mai veche. dar cum poate fi femeia însăşi ?" Cum poate fi ? De vreo douăzeci de ani e cu putinţă să se răspundă lui Caragiale : aşa cum este lumea cea nouă în care trăim. Cînd îl întreba Eckermann. în golul de interpretare lăsat de nedumeririle poetului însuşi. în felul său. p. Iar acest lucru îl istoriseşte. . gurile sînt mi­ nunat de frumoase . Oricine o poate vedea.18 Partea a doua din „Faust" sau la dracul cu cărţi De ce se spune „la dracul cu cărţi" ? Poate fiindcă pentru bietul neştiutor de slovă. da. S-au spus aşadar multe.

Cu actul II este limpede lumea noas­ tră în joc. iar în acelaşi timp. î n actul IV. controlat.a r fi crezut atît de mult în „eternul feminin". şi încă la scara celui p u r t a t cu mijloace drăceşti. cu darul său de poet. Actul III. Actul I aduce primatul conştient. a transplan­ turilor de organe. iar o dată cu ea ţine şi Faust II. al banului şi al operaţiilor economice financiare în societate — cu emisiunea aceea. cel cu ochi de femeie. „împeliţarea cuvîntului cel nainte de veci în firea omenească". A ajuns dracul să pună mîna pe cărţi şi s-a apucat să facă treabă. Sună poate straniu. guri şi viersuri de o frumu­ seţe unică. ca să scoată rodul omenesc din toată răutatea". la dra­ cul cu cărţi — adică în lumea noastră. semnificativ cel mai neizbutit. sortită să piară. Iar actul V. de vates. aşa cum spune Miron Costin. era o simplă Gretchendichtung). care vrea să cunune toate lumile (greacă şi nouă) şi să desfete pe om cu toate Helenele în t r u p şi idee. ce este el decît chipul. cea mai uluitoare anticipa­ ţie a culturii noastre. al Helenei. Sau este. şi a strămutării fe­ erice în spaţiul gol şi timpul plin istoric. în a doua ei jumătate. pentru unii chiar ca o impietate. a lui Faust-Mefisto la curtea regelui — şi sea­ mănă cu o reuşită operaţie de stat. adică din starea de natură.însuşi iar libertatea se cucereşte în fie­ care zi ? Toate acestea sînt undeva.Opera care îi părea lui Goethe însuşi un arhipelag este lumea modernă. putem zice noi astăzi cu vorbele lui Varlaam. pînă şi în banchetul şi spectacolul final. cînd te gîndeşti la întruparea de acum a gîndului matematic peste tot în lume. care începe cu emoţionanta întîlnire dintre lumea idilică. de destine. este cel mai emoţionant elogiu anticipat adus cinematografiei şi televiziunii. Goethe n-o putea şti . dar acesta e adevărul lumii contemporane. care este întreg un poem al lui Mefisto. pe care-1 şi 165 . şi cea a ordinii raţionale. sortită să se instaureze. doar o prevestea. şi prin ele. Aşa îţi apare la început Faust II. aşadar culturii ecranului. de lumi. este în joc trista umbră a lumii noastre : povestea războ­ iului. a homunculus-urilor în eprubetă. o Mefistodichtung (aşa cum partea I. departe de Goethe. al lumii în care societatea e contro­ lată d e om el. mirat şi întrerupt de spaime. Este însă car­ tea în care raţiunea „deadins s-au împeliţat. Şi ea ţine. fără prea multă aco­ perire. Dar ceea ce ar fi p u t u t şti — dacă n .

d u r e ­ roasa ispită războinică. dar uman îndrăgostit . în actul cinci. Dacă te uiţi bine. Ce a fost ea pentru cultura occidentală ? Un singur răspuns ajunge : a fost ce a făcut Thomas Mann din ea cu Dr. sau P h i lemon şi Baucis. constaţi că în Faust II numai personajele secundare sînt goetheene şi vii. atîta tot . Ce este însă Faust II din perspectiva lui ba ? minunată colaborare dintre om şi diavol. prin cultura lucidă şi ra­ ţională în care am intrat. de arbore . prezenţa dracului mejdioasă şi vinovată. în locul fericirii lor de vegetal. ispita culturii. deci trecînd lucrurile pe seama lui Mefisto. oamenii naturii. împotriva propriului său gînd parcă. direct poetice : Lynceus în actul trei. cu stranii frumuseţi. cu actul trei . primează bărbatul. 166 . paznicul acela îndrăgostit şi el de frumoasa Helena. care se sperie cînd li se oferă transplantarea în lumea omului. care e atît de adînc şi sem­ nificativ a omului. ca amintire a unei fiinţe reale. aşa cum se vede bine în Este o şi for­ însu< e pri­ operă. Toate acestea sînt exclusiv ale bărbatului. ispita creaţiei şi fanteziei ştiinţifice.punea în joc la finele operei. ci aşa cum apare în prologul actului patru. în actul doi . jemeia. a fost cea care a p u r t a t cu ea valorile esenţiale. poetul descrie cele cinci ispite ale bărbatului : ispita economicului. î n cele cinci acte. în actul patru . Dar chipul bărbatului era doar la suprafaţă dominant în civilizaţiile — ce erau de tip feminin — de pînă în veacul nostru. în anonimatul ei. a rămas să pară una a diavolului. adică în viaţa privată. Aşa se întîmplă în lumile unde „nu" rămîne „nu". în opoziţie cu imaginea Helenei. Acum însă. în lumea cea mică. ispita politică. a dezrădăcinării din lumea proprie şi a intrării în orizontul universal. în actul întîi . cum să înţelegi de la început aşa ceva ? Şi cartea aceasta. definitorii laolaltă pentru el. şi acest lu­ cru îl spune Faust II. în actul cinci. tot ce părea a u ­ tentic goethean. şi dau o neaşteptată unitate operei. sau Gretchen în­ săşi. dintre om ţele drăceşti din el însuşi. Totuşi. aşa cum numeşte Goethe Faust I. Faustus. ca pe o dea ex machina — este că el descria astfel structura spirituală a bărbatului. ce se destramă în nouri. nu cea din fantastica viziune finală. Istoria trecută rezervase bărbatului ima­ ginea sa de animalitate b r u t ă şi superioară. care vine să dezmintă.

dacă n-ai puţin pe dracul în tine eşti bun de lăsat la vatră. aşa cum. cînd în realitate el înalţă astfel pe om. el trebuie să-1 gonească şi de acolo şi să-i ia cărţile din mînă. dar se prinde i n toate. în partea întîi.dă răspunderi şi sensuri. care să-1 facă a spune clipei : „O. pe arenă sau Ia tribună. în orice demers pe care-1 faci prin­ tre oameni. dacă omul e năzdrăvan. cum spune Goethe. cum că dracul stă totuşi undeva : pe la hotarele dintre loturi şi oameni. n-ar fi devenit om. n-ar fi regîndit şi m u t a t din loc firea bunului Dumnezeu. omul n-ar fi făcut nici matematici. se prinde cu raţiunea sa mai adîncă. cum o şi simte. ca puţine altele despre lume. Mefisto are dreptate : 1-a prins pe Faust şi a cîştigat în parte prinsoarea cu Dumnezeu. In lumea cea mare însă. trimiţînd îngerii să ia sufletul omului din mîna lui Mefisto. fără o îndrăcire proprie. a societăţii. Şi nu se prinde doar cu inima. cea cu Faust — căci sînt două prinsori în piesă —r. rămîi" . în chip semnificativ. în orice rol pe care-1 joci. El este chiar necesar. De aceea juridic. ba chiar să ajungă pînă la „dracul cu cărţi" şi să-i 167 . căci.Căci lumea cea mică este în primul rînd a sufletului. diavolul nu mai e pustiitor şi netrebnic. care abuzează oarecum de puterile lui. personajul Faust se desprinde cu dezgust de toate. Dar în cealaltă prinsoare. gîndul acesta din viziunea noastră populară. în partea a doua (cu excepţia războiu­ lui aceluia p u r drăcesc. întotdeauna cu omul diavolul este sortit să piardă. adică în Faust II. nici ştiinţe. diavo­ lul e cel care pierde. După ce omul a ştiut să-i preia şi să-i umanizeze mai toate ros­ turile. în mic. Naivitatea Vicleanului este de-a crede că poate amăgi pe om trezindu-i ispitele raţiunii — cum se întîmplă în Faust II -—. 19 Cel ce stă pe răzoare Este adînc de tot. din actul IV). Şi cînd omul ajunge la dracul cu cărţi. iar diavolul nu ştie decît de spiritul ce pustieşte sufletul. pe scenă. îi.

însăşi fiinţa ta şi că deci tot ce e mai superficial în tine a sfîrşit prin a fi şi ce e mai adînc. s-a do­ vedit a fi şi tot ce e mai adînc. după cum tehnicienii ştiu să cheme obiectele cos­ mice. Eşti acolo unde îţi sînt graniţele.ia din mînă şi cărţile. te şi d e ­ fineşti. îţi dai seama că poate să ţi se cla­ tine fiinţa. Tot ce e mai superficial. de ţi-e mai mare mila. după hotare. fără să simţi. căci numele acesta ţi-a devenit. atunci înseamnă că nu există defel diavoli pe lume. „după miroase".cineva cu numele tău. Astăzi ştim bine cît e de adevărat un asemenea lucru. diavolul a rămas să stea ca şi fără rost. dar nici nu-ţi trece prin minte că. întocmai cum credinţele noastre populare închipuie că florile vor fi judecate după tot ce e mai superficial în ele. în fiecare ceas al vieţii. uneori îţi schimbi. să le mişte şi să le comande. Te delimitezi prin hotar. iar oamenii vor fi chemaţi după numele lor. cu timpul. izgonit de peste tot din lume. că prin denumire îţi determini esenţa. ca numele tău. Hotarul e tot ce e mai superficial. îţi vine să crezi că nu omul 1-a izgonit pe drac la hotare. Tînărului Goethe la Strasburg. ca să nu-şi mai piardă timpul cu fleacuri printre oameni şi să meargă la esenţial : la liniile de demarcaţie. într-un fel. în prima clipă. după codul şi numele lor. limbajul. la graniţe. în felul acesta. Doar cînd se joacă . Iţi primeşti. el ştie să se întoarcă dintr-o dată în inima lucrurilor. la prima vedere : este ca pielea ta. aşa pare să te înveţe legenda populară. După numele lor sînt chemate şi există. undeva prin ţara nimănui. Şi dacă nici asta nu e ispravă de drac. la judecata din urmă. poţi spune că se pe­ trece o judecată din urmă şi că ea se face după ceea ce desparte şi împarte lucrurile sau oamenii. după unda. Dar tocmai aşa. ci că acesta s-a prefăcut o clipă înfrînt. Numai că. îndrăcitul de Herder îi spune într-o zi : Ce-i cu numele acesta de Goethe ? Să vie de la Gott (Dumnezeu). Au ajuns învăţaţii să prindă ceva din codul ge­ netic. sau laşi ca alţii să-ţi schimbe. numele. adică pe la hotare. Sau mai degrabă : conturul tău este şi 168 . spre a nota pen­ tru sine că nimeni nu are dreptul să-şi bată joc de numele tău . sau poate de la Kot (noroi) ? Şi Goethe se întoarce acasă descumpănit. codul tău intim. toate lucrurile. aşa cum i s-a întîmplat o dată lui Goethe.

pentru un hotar. Se făcuseră la un moment dat statistici. din păcate — se vede limpede ce înseamnă hotarele şi cum îşi face dracul treaba. s-o spună. în lumea noastră românească. numai bătrînii şi istoricii ştiu astăzi. după concepţia poporului nostru. Dar toată istoria. Acolo nu-i nimeni. se poate mai ales citi în mare. pentru ca să se adeverească vorba aceluiaşi traducător : „Hotarele lor. este o reaşezare în hotare. Iar strîmbătatea hotarelor. împilînd vieţile altora şi mutilîndu-se pe sine ca om. Atunci pro­ prietarul încearcă pe toate căile să-şi rotunjească harta. încape în capitolul acesta al „hotarelor". în aşa fel încît te bucuri să vezi că mai există şi apă pe pămîntul acesta al oame­ nilor (ba încă două treimi din el sînt apă). Acolo stă dracul. Din răzoarele acestea şi din buruienile lor. cu strîmbătatea lui cu tot. „Să nu muţi hotarăle aproapelui tău". acestea ! Pentru o călcare de răzor se făcea moarte de om. în mare şi mic. cită viaţă şi cît haos au adus dinăuntru hotarele şi răzoarele. haturile. în romanele ţărăneşti ale lui Balzac — cele mai proaste literar. căci dacă toţi vedeau bine cît <de mare este partea diavolului acolo. veneau spre ogorul cel să­ nătos tot felul de dăunători. inclusiv ceva din dreptul roman.conţinutul tău de viaţă. dincolo de haosul adus dinafară de atîtea seminţii care nu-şi găseau hotarele. ca linie de demarcaţie. marea cea mare le va hotărî". Hotarul dintre oameni. Proprietarul acela rural din Balzac contemplă planul pe care i 1-a făcut expertul hotarnic şi vede că există cîte un „intrînd" în domeniul său . fără să ne mai supere. drept în mijlocul oamenilor. Poate că o bună parte din ştiinţa trecută a dreptului. trăind şi murind. într-o lume schimbată. era totuşi în ele şi un fel de „drept" al omului. că din cauza cîte unui umil posesor de pă­ mînt. nimerit acolo. nu e pămîntul ni­ mănui. hotarele nu sînt perfecte. pentru o hartă. în apa­ renţă. dintre pe­ tice de pămînt şi dintre ţări — iată poate istoria oameni­ lor şi a omului. spune traducătorul din 1688 al Bibliei.. Dar ele nu se puteau desfiinţa. aşadar. spre a se dovedi ce apreciabil procent din pămîntul ţării rămîne nefolosit din pricina răzoarelor. 169 . pe răzoare. de la distanţă. şi poate sta şi el. Dar ce problemă. răzoarele.

înseamnă în limba noastră mai ales a lua o hotărîre ce ţine de voinţă. că hotarele sînt mai ales cele ale întinderilor de pămînt şi că diavolul operează în primul rînd în lumea verbului auxiliar . chiar dacă a hotărî nu este întotdeauna şi a hotărnici. Omul nu poate să nu aibă hotare. Dar dracul are în lotul său limitaţia ce limitează. Dracul stă la graniţele fiinţelor şi stă la răscruci. Limitaţia reprezintă tot ce este mai rău pe lume. spunea undeva Miron Costin. A hotărî.Căci a hotărî înseamnă a pune hotare. înseamnă că stă peste tot. care sînt de în­ fruntat şi de înfrînt fără încetare. care hotăresc de rosturile ei. ai putea adăuga. 170 . ţările. aşadar. Şi de altfel. a face şi a vroi. în înfruntarea diavolului. spune înţelepciunea noastră. Totul este în limitaţie. Cum poţi. ea trebuie să invente ceva mai drăcesc decît diavolul : despărţiri care să nu despartă. El vine doar la „răstimpuri". Sau : ambivalenţa lucrurilor este semnul prezenţei per­ manente a anti-lucrului şi anti-omului. Aşa cum s-a p u t u t spune că răgazul este începutul tuturor viciilor şi izvorul tuturor virtuţilor. graniţa înseamnă deopotrivă blestemul şi binecuvîntarea lucrurilor. nu priveşte doar loturile de pămînt şi cuprinsurile ţărilor. Se numeşte diavol despărţirea care desparte. pe lumea asta. cum se spunea în limba veche la predestinaţie. tocmai. Pînă şi „pohtele domnilor n-au hotar". zeii şi omul limita­ ţia ce nu limitează. într-o măsură. Dar dacă el stă la hotare. Ambivalenţa hotarului este a m ­ bivalenţa vieţii însăşi. însă p e n ­ tru ca lumea să ţină şi să fie bună. Dar cu­ vintele singure vin să te înveţe cum trebuie să gîndeşti mai adînc : căci a pune hotare. cum poţi deveni sau fi ceva. Tot ce este stă sub o hotărîre. de altfel. dacă nu pui peste tot hotare ? Dintr-o dată înţelegi astfel că negativul graniţei t r e ­ buie să fie şi pozitivul ei. dar şi tot ce este mai bun. lucrurile nu trebuie să stea ele şi sub o hotărnicire ? Te-ai putea gîndi. deşi nu sub „hotărîrea cea înaltă". poate. în înţelesul de „a hotărî".. cuprin­ surile şi vieţile trebuie să aibă hotare. face un lucru. în răgazurile acelea ale vieţii. la răs­ timpuri şi la răscruci. iar la rîndul lor bunurile. o clipă.a avea". Atunci totul trebuie luat de la început. Hotare există şi în lumea verbelor a fi sau a deveni.

dar nu lipsa de hotare. căci nu desparte întot­ deauna . atît de „încifrat" limbii noas­ tre. pune-mi hotare Dacă Don Juan. încît putem acum încerca să deosebim.20 Hotărăşte-mă. ce am făcut din cuvintele lor . el nu poate trăi. dul­ ceaţa şi chiar adevărul nehotărîrii ultime. şi a bine hotărî. de vreme ce nimeni n-o mai tăgăduieşte. nu e doar graniţă. el vorbeşte de intrarea în alt orizont. cu cel vechi cu tot. visa şi fi sub semnul nehotărîrilor. uneori altceva decît ei. In orice caz înseamnă mai mult decît a mărgini. pune-mi hotare ! în hotarele existenţei umane poate încăpea orice. Se cuvine aşadar să le-o spunem astăzi şi să le ară­ tăm. ci de pozitivul hotarelor şi hotărîrilor. Şi dacă omul poate simţi. sau orice altă fiinţă demonică. nu este capăt. atît de frumos. ca în presupune­ rea de istoric a lui Cantemir : „Cea veche a Dachiii hotâ- 171 . la noi. căci nu curmă . ca ori­ zontul. Cînd Conachi spune despre cineva că „ştiinţa lui trece a simţirilor hotară". ar fi vorbit româneşte. căci mai degrabă deschide. care sînt rigide. Astăzi. Cînd eroul unei scrieri mai vechi de­ clară iubitei sale : „zilele mele ţi le-am hotărît" şi cînd o închipuim pe aceasta răspunzîndu-i cum numai în romane fac femeile : „tu eşti zidit şi hotărît pentru o altă lume". cînd ne-am adîncit în latinitatea limbii noastre. Căci a hotărî. Se şi spune în limba noastră. adică a se hotărî şi a hotărî . înseamnă parcă mai mult decît a determina şi a delimita. este totuşi luat dintr-o altă limbă. în unele clipe. pentru orizont. Cu „hotar" am speculat atît •de adînc. atunci nu e vorba de negativul. Hotarul nu e margine. „hotarul vederilor". dar legea omului însuşi a devenit pentru noi : a avea hotare. Noi vorbim de „hotarele legii". Dacă hotar înseamnă şi delimitare. Cuvîntul acesta : hotar. într-un ceas al vieţii : Hotărăşte-mă. sau încă : a se drept hotărî. fără îndoială că ar fi exclamat către daimon. se cuvine să re­ cunoaştem — orice ar fi fost în treciţt — ce bun contact de simţire şi gînd am avut cu naţionalităţile conlocuitoare. din cea ungară. să hotărîm între partea diavolului şi cea a omului în lucruri. cu frăţească recunoştinţă.

Şi cuceritorul acela. cu frumuseţea pe care o pune ea pe lume.. o fată frumoasă ar fi o negaţie. şi în ea sînt hotarele unei frumuseţi date. O vorbă mai veche spunea : „Aveţi moşii de împărţit / Au livezi de hotărît ?" Iar cînd cronicarul spune că : „Sultanul de moarte îl hotăra". ci îi trece hotarele. Ii spune atunci : există o nelimitaţie pentru ceea ce ţi se pare li­ mitat . căci e o determinaţie (are ochii verzi. cum face infinitatea cea proastă cu finitul ce nu se mai curmă. lămurindu-1 că „omnis determinatio est negatio". otrava sa rafinată. să spunem că şi o fată frumoasă este o hotărîre a firii . al lui Maiorescu. cumu-i Gherghi-Dava. Fiindcă î n ­ cepeam cu Don Juan.. din hotar. Costin. cu ho­ tărîrea sa. rătăceşte acum ca şi „din hotară în hotară" (spre a răstălmăci frumoasa vorbă a poetului). „In der Beschrănkung zeigt sich erst der Meister". s Rămîne însă diavolul cel subtil. Dava lui Gheorghe". Fireşte. ca în : „Cetăţile şi oraşele daţilor. prin ce-i al meu şi ce-i al tău. Iar hotărîrea firii. Ce poate face diavolul aci ? Nu-i poate ţine lui Don J u a n o predică spinozistă despre frumuseţea femeii. „o mie trei".. nu mai e nevoie de diavol. mai sînt şi alte fete frumoase pe lume. căci ope­ rează direct sultanul ca diavol. în schimb. pentru un Goethe sau pentru folclorul românesc. care simţea hotarele oricărei fericiri. Există şi alte hotare decît cele ale întinderilor sau bunurilor. aventura spirituală abia începea.rîre.. î n ce priveşte hotarul. Limitaţia se cu­ n u n ă cu nelimitaţia. chiar ter­ minaţie. hotărîrile şi nehotărîrile sale. ca în aproape modernul „a hotărî întrebările controver­ sate". Pentru un Spinoza. după N. e drept unul cam buhav la t r u p şi minte. se hotărăsc tot în slova dava. Să lăsăm de-o parte. spune Goethe. este o măestrie. e blondă) . ca fiind evidentă. rămîn sensurile diavolului. hotărîrea deschide. în limitare abia se a r a t ă măestria. totuşi verbul a hotărî închide cu-adevărat numai atunci cînd nu poate rămîne o nehotărîre. care nu hotărăşte p u r şi simplu la moarte lumea. dacă hotărîre înseamnă şi încheiere. Altminteri. 172 . o fată frumoasă e o afirmaţie. pentru bietul credincios care „puse hotar să nu mai mănînce m ă r " (fiindcă prin m ă r păcătuise părintele Adam). opera diavolului de a dezbina lumea prin hotare rigide. să fi cuprins atîta loc cît astăzi ţine Olatul Temişvarului" .

ci de aceea la care poţi rămîne neîncetat. el va găsi că e un biet truism. dar ori de cîte ori vorbesc cu adevărat omului sînt limi­ taţii ce nu limitează. Cînd e înfrînt diavolul ? Atunci cînd. Hotarul familiei. Dar tot un filosof. întruchipările noastre. P r i n t r e cel. la rînd cu unitatea sau cauza sau realitatea. Ce nu este în limitaţie ? Ce oare nu poartă cu sine atributul limitaţiei ? Dar există o limitaţie ce nu limitează. statele. nu încetăm să ne închidem. nehotărîtă cum este. deşi limitată. Diavolul e înfrînt cînd hotarul vine dinăuntru. nu din afară . sau despre adevărurile omu­ lui modern. înţelegînd că totul are hotare. şi cu aceasta el rosteşte dintr-o dată gîndul omenesc cel mai adevărat nouă. care toate poartă în ele îngrădirea şi zvonul morţii. Dacă opui lui Don J u a n ideea de familie. cînd ai nelimitaţia înăuntrul şi nu în afara hota­ relor. Dar în familie. ştia să spună cuvîntul-cheie pentru limitaţie. în cartea a treia a Fizicii : limitaţia nu e faţă de altceva.Toate acestea te proiectează dintr-o dată în inima filosofiei. şi pe modelul ei. care. căci delimi­ tează ceea ce înăuntru nu are hotare. Spusese cîndva în Antichitate un lucru adînc de tot Aristotel. Limitele nu vin să despartă. „limita­ ţia" tocmai. este sacru. au în ele nelimitarea ra­ ţiunii obţinute. care e primul moment real al vieţii spirituale.e 12 categorii ale lui Kant. d a r tot despre cele ale lumii vorbeşte pînă la u r m ă şi filosofia. există o categorie. făcută prin ele să ţină. printre p r e ­ dicatele acelea care se spun despre orice (căci aceasta în­ seamnă „categorie"). K a n t acum. cînd aşadar jui e vorba de limitaţia de care fugi neîncetat. pentru hotare. iar ele exprimă astfel plinătatea. ci să contureze o făptură. stinsă în aparenţă. Sună curios să moralizezi pe Don J u a n cu Aristotel şi Kant. care. ştii să transformi limitaţia într-una ce nu limitează . deşi limitate. sau despre vieţile. are în ea atîta nelimitare încît „ n u te mai saturi privind-o". spune Kant. după ce i-ai trezit surîsul invocînd pe Spinoza. despre o fru­ museţe care. stă poate exemplul cel mai viu de limitaţie ce nu limitează. ştie totuşi cîte ceva despre esenţa hotarelor. de pildă. e faţă de sine. Trebuie să te 173 . care astăzi totuşi ne poate apărea Categoria cu majuscula. limităm şi definim peste tot.

— Beţivule. fi­ reşte. vezi că îşi rîd cuvintele de noi. Dar dacă e aşa. Să mergem direct la limite : dracul nu e ins. într-o familie ori o lume proprie. de aceea preferăm să cităm din memorie. dă cuprins şi înţeles dragostei mele. în limba română. Poate că autorul a înregistrat el însuşi scena şi. călugării de pe vremuri. nu în sensul de „fixează-mă". nu cine ştie<ce teorie metafizică vine să te în­ veţe. chiar dacă o faci cu o nuanţă de exasperare : 174 . e individ. autorul. dar poţi foarte bine spune şi spui. nu poţi spune „individul lui Dumnezeu". spune celălalt. aproximînd : . ca ea să poată fi fără hotare. pune pe doi dintre aceştia să se certe şi să se insulte. de pildă. dacă o faci pentru ei. Damian Stănoiu. Fiindcă efectiv „individule" reprezintă una din insultele cele mai teribile ce se pot aduce unui ins. Termenii erau destul de cruzi. Iată ce ar putea închide vocabula noastră „hotar". ci în sensul adînc al cuvîntului nostru : pune hotare. şi ne face să rîdem. nici nu trebuie să fie numai a noastră : ar fi bine să fie a tuturor. cu tipul lor uman. unde erau zugrăviţi. mai ales unui ins în condiţia monahilor lui Damian Stănoiu. Dracul de la hotarele oamenilor piere. ca familia. Aşa ceva. Ai din plin dreptul să te retragi în pustie. Hotărăşte-mă. Dar dacă adînceşti puţin lucrurile. dacă rodeşti pentru toţi ceilalţi. ci te învaţă limba. spune unul. 21 Individul care nu e ins într-o scriere satirică mai veche. O redă în scris.. — Stricatule ! — P u turosule ! — Individule !" Şi duelul se opreşte asupra acestui cuvînt triumfător. a rîs. ar spune Don J u a n daimonului.— Păcătosule. doar dacă poţi trăi în acelaşi timp cu hotare şi dincolo de ele.hotărăşti prin şi către acele lucruri care nu au hotare înăuntrul lor. care nu a fost la început a noastră. Ai din plin dreptul să te închizi în familia cîtorva.

După gîndirea indiană. uneori. căci poate să nu aibă conştiinţa aceea activă care face ca persoana să fie ce este. Un bob de mazăre este şi el un individ. ai sorţi să ţi se dezlege limba.. S-au făcut frumoase analize. ideologiei personalismului. în definitiv. datorită. în schimb. în gîndirea contempo­ rană. care poate privi şi realităţile strict materiale.insul lui Dumnezeu". (în A n ­ tichitate nu se putea specula pe tema aceasta. asupra deosebirii dintre individ şi persoană. cineva care poate să aibă răspundere („e u n ins de răspundere") . este că. E clar. alteori. Individul. 175 . la prima vedere. raţional şi distinct : sau devii o persoană. insul nu e neapărat persoană. Iar limba noastră spune. s-a spus. Ins denumeşte o fiinţă care a în­ ceput să aibă contur de persoană . sau măcar un exemplar in­ dividual . Pe cînd. Deosebirea tradiţională. între altele. în timp ce „persoană" ţine de o alegere şi dă ex­ presia unei vieţi spirituale. ţine dintru început deşi rămîne în diviziune. Iar sentimentul limbii. deci a persoanei. care sparge lumea în exemplare distincte. fiindcă între individ şi persoană ar mai exista loc pentru ceva. o de­ osebire ce urcă departe. care este prin el însuşi . mizeria a ceea ce numeşte ea materie este tocmai individuaţia. să recurgem la lingvişti spre a introduce pe ins între individ şi persoană. dacă te cufunzi puţin în spiritul limbii tale.) Deosebirea a fost mult invocată în zilele noastre. care nu ţine de o diviziune. sau rămîi un individ. E ca şi cum cei care ştiu totul despre limba noastră ar avea uneori lim­ bile legate.. atomul este un individ (atom chiar aceasta în­ seamnă : „individ"). pînă în gîndirea medievală. indi­ vidul are mai ales el hotare. „individ" ţine de o diviziune. pentru că nu exista problematica libertăţii. Insul are hotare pozitive. parcă : nici aci nu e tocmai în joc un sau-sau. susţinut de revista franceză Esprit. Orice vorbitor de limbă română simte că. Persoana uneşte. care a rămas şi cea esenţială. ne par că închid în ele lucruri pe care nu ni le spun oamenii de specialitate. ci de o împlinire. implicaţiile spe­ culative. dar nu este un ins. Dar mai există şi limba română pe lume. dar negative. Din nou nu e nevoie. dacă e mai mult decît individ. pe cînd individul desparte.. anume pentru ins..

însemnînd „chiar. pe „însă"') ? Sînt mai multe lucruri în lumea limbilor adevă­ rate decît în închipuirea ta. cînd încerci să-i cuprinzi şi redai rătăcirile. Cum să-ţi vină în minte că „ins" poate fi rudă cu conjuncţia adversativă însă (de parcă diavolul.. Insul care poartă fiinţa îrî el.) Şi tot Coresi traduce : „însu întru tine (în tine însuţi) fi-vor zdrobite valurile tale". Dicţionarul ne dă un 176 . pentru rest noi avînd pe dînsul sau dînsa. Cuvîntul ins nu vine de la ens. Acum se petrece lucrul neaşteptat : însu devine adverb. iar nu după lume" (Varlaam). sau încă : „Rugîndu-se într-însulu" (în sine.Dar riscul este să ţi se dezlege prea mult şi să vor­ beşti în gol — o vedem bine cu . care-1 poartă de la ipse — ni se spune — peste alte forme pronominale. Ce speculaţii frumoase se puteau face atunci : individul. şi-a găsit şi el locul undeva.. iar dacă. Insul care este. în limba veche se putea spune : „Audzi-mă cîndu chemai către însulu" (Coresi) sau : „După însulu să îmblăm. cum spune Mineiul din 1776). decît în speculaţiile noastre fără acoperire. dintr-înşii). o unitate morală . ba chiar spre a-1 face conjuncţia „însă". insul acesta românesc ar merita un vo­ lum. (Aşa ai putea spune limbii tale.astăzi se foloseşte încă aşa. Horaţiu. persoana. Dicţionarul Academiei în­ treprins sub conducerea lui Sextil Puşcariu dă analiza spectrală cea mai completă asupra cuvîntului. sau Coresi ne dezmiardă cu vorba aceasta : „Nu alt suflet aducu-ţi. Insu era la început „pronume de identitate" şi se folosea mai mult nearticulat. care sugerau în treacăt că vorba noas­ tră de ins vine de la latinescul ens. o unitate materială . ci are o întreagă poveste. S-a spus în limba veche : „învăţătura ta însă (însăşi) mă în­ vaţă" . chiar. dînd însă numai opoziţia. una de existenţă..ins". ci insu suflet ce-au ieşit din tine". care nu s-a p u t u t ridica de la individ pînă la condiţia de ins. Te întorci la opera lingviştilor şi vezi că lucrurile stau altfel. deşi numai după „întru" şi compuşii lui (printr-însa. spre a-1 face în chip neaşteptat adverb. cînd spune : „Să judece înşii în cunoştinţă de cauză". însuşi". Ca de cele mai multe ori. poate mai adînc. tocmai. Dar însu trece în pronume personal.. Cu funcţia substantivală. insul. cu funcţie adjectivală sau substantivală. pînă la urmă. chiar Maiorescu mai foloseşte forma veche. Am întîlnit cîteva spirite alese. în el însuşi.

însă ea duce la o cîmpie".. Şi în problematica indivir'-persoană. povesteşte cineva u n joc. persoană. e personant. îl deosebeşte.. posibil de urmărit încă. simţi că mai e loc pentru altceva. tot din Coresi). să ne ierţi").singur exemplu („însu pentru acea nedreptate. ca Damian Stănoiu de m o ­ nahii săi).. dar limba şi speculaţia ne spun că de aci începe o nouă poveste. ni se spune acum. cu exemplul : „Calea e plină de spini . la biata (de la bealus. naşteri şi morţi. spunîndu-se : „ci însă" (ceea ce ar justifica pe „dar însă" din gura agramaţilor. ajuns să însemne „individ. individul-persoană ? Aci lingvistul ne spune mai puţin : este pronumele de identitate. beata) limba noastră românească. Sextil Puşcariu explică : pronumele (cum era la început însu) scoate în relief pe cineva." Dar insul are autonomie. „La tot insul se dă o parte". iată pronumele deve­ nind conjuncţie. Se întîmplă în romanul limbilor cele mai neaşteptate cununii. Iar singurul exemplu mai plin este din Eminescu r „Viaţa inşilor care au pricinuit fiinţa ta. El urcă înspre persoană. om" şi folosit rar singur. care poate să nu stea la început. E straniu. ca exemplarele individuale. spune Bălcescu. sau „tot insul se joacă cu o insă". el spune totuşi ceva mai mult decît individul şi n-are nevoie de cîrja numeralului ca să subziste. Cum să spui străinilor asta ? Cel mult să-i rogi să se uite puţin şi la această Cenuşăreasă. totuşi din fericire simţim încă felul cum însu poate funcţiona ca adverb. de care ne batem totuşi joc. însu fu dezlipit de substantivul sau pronumele de care ţinea şi fu raportat la întreaga propoziţiune precedentă". Căci „din întrebuinţarea adverbială a lui îns se explică funcţia lui de conjuncţie". Şi insul. cum se aşază de obicei conjuncţiile („Despre partea închinării însă. Iar trecînd prin strîmtoarea aceasta a adverbului.. îl pune în opoziţie cu . Diavolul nu e ins. Lingvistul se opreşte. Dacă el se şi numără. primesc putere". Doamne. 12 177 . mai mult cu numerale (doi inşi) sau cu pronume personale ori nehotărîte (tot insul). Nu oricine e ins. ca şi din faptul că însă putea urma unei conjuncţii adversative. şi cuceritor. odată ajuns la „ins". Aceasta se vede şi din folosirea lui însă adversativ.

în favorul institutului evangelic pentru căutarea bolnavilor". Nu ştiu dacă Steiner cita o vorbă a lui Goethe : „Orice femeie adevărată le desfiinţează pe toate celelalte". n u m ă r u l 282. . Omul trebuie să fie un „ins" . consumat în ideile lui Goethe. De la marile eposuri originare ale culturii noastre. unde va ţine. înalta veneraţiune a marelui geniu german pentru sexul frumos". se mai putea spune ceva convingător p e tema femeii. era greu să adauge ceva care să edi­ fice doamnele din Sibiu şi din alte părţi ale lumii. alteori mai mult decît un ins. în ciuda veneraţiei lui Goethe pentru sexul frumos şi a clarificărilor de ordin antroposofic pe care le va fi adus Rudolf Steiner problemei. jumătatea aceasta din uma­ nitate. ale unei lucidităţi ori ale unei ironii care s-ar plăti scump într-un stat de amazoane. căci în adînc lucrurile se întîmplau invers. Omul este sau trebuie să fie o fiinţă cu hotare . apariţia femeii nu era prevăzută în 178 . a pus în perplexitate în multe rînduri p e om. care vor ave ocaziune să cunoască din rostul u n u i savant. De vreme ce „om" în mai toate limbile pare să însemne tot­ deodată „bărbat" şi de vreme ce bărbatul este cel care pînă mai ieri a făcut istorie şi cultură — cel puţin la supra­ faţă. Dacă o cita. ca în Geneză. Căci ne aflam spre sfîrşitul veacului al XlX-lea şi veacul ce i-a u r m a t avea să ia totul de la început. ceea ce s-a spus despre partea feme­ iască are un straniu accent de tăgadă de sine a omului şi adesea poartă numele unei detaşări.. cum vom reaminti îndată —. 22 Despre partea femeiască sau dincoace şi dincolo de ins Cineva cu simţ literar şi istoric a găsit în Tribuna din Sibiu pe anul 1889. Natura aceasta feminină. cît şi personalitatea stranie a vorbito­ rului trebuie să fi atras multe doamne din Sibiu. Şi anunţul adaugă : „Recomandăm şi publicului românesc această prelegere şi cu deosebire damelor. la capitolul acesta. dar femeia este uneori mai puţin. o contribuţie la problema femeii". Atît subiectul.. o prelegere despre : „Femeia în lumina concepţiei lui Goethe . anunţul că Rudolf Steiner va sosi la Sibiu. Ne între­ b ă m însă dacă. dar femeia nu are întotdeauna hotare. unde. al femeii.

dar prea tranşant în vorba amintită a lui Goethe — este redată cu delica­ teţă într-un „cuvînt adevărat". şi abia dacă a putut primi replica unui savant ca Joliot-Curie (în Ştiinţa şi viitorul omenirii. altul leliţă şi de obşte 179 12* . o umanitate alcătuită numai din bărbaţi. proverbele şi chiar limba noastră se p ă s ­ trează această nedumerire. ceva de ordin general — cum apare negativ aci.. la adresa părţii femeieşti. există. în acest sens. altul verişoară. dar cu porniri şi judecăţi de bărbat autentic. p. Dar în­ deobşte judecata asupra femeii este maliţioasă şi detaşată. de parcă n-ar fi vorba de jumătate din umanitate însăşi. respectiv despre oamă. care. rom. p. exclamă : Cîte fete sînt la noi. plină de răutate la adresa oamenilor cum este. pe o planetă artificială ori na­ turală. de aci şi pînă la butada ironistului englez că „femeia este instrumentul de care se serveşte u n bărbat spre a pune pe lume alt bărbat". iar pînă şi „ficiorul" din sat. cum apărea pozitiv. inclus de Zâne în cule­ gerea sa de proverbe (voi. de-a fi o esenţă. 217) cum că s-ar putea totuşi. nu lipsită de duioşie şi admiraţie pentru firea femeiască. de-a nu avea întotdeauna contur u m a n definit. VIII. Spărtura în sexe. E adevărat că o înţelegere ultimă. cum se spune în unele părţi. cu aspectul ei de copac ciotoros şi uscat. obţine o umanitate numai de femei. le p u n e nume şi porecle — după cîte spune în chip încîntător şi semnifi­ cativ legenda — şi „îi ceartă dacă sînt strîmbi". nici u n omagiu indirect adus femeii nu ni se pare mai frumos decît felul cum descrie românul pe Muma Pădurii. ed.planul iniţial şi are u n caracter fortuit („nu este bine ca omul să fie singur"). prea adesea răutăcioasă. 317) : „Muierea fru­ moasă — zice românul — rudă cu toţi se socoteşte. fie animale. îşi apără totuşi ca o maică bună copacii ei. care însoţeşte şi într-un fel defineşte organismele (plantele se clasifică după cum se reproduc) fie vegetale. că unul îi zice surioară. omul şi-a în­ găduit să rostească multe lucruri despre om. în folclorul. cam nătîng. a părut revocabilă în cazul omului. Fă-le Doamne toate oi Şi pe mine păcurar ! Natura femeii. care as­ tăzi poate lesne închipui. prin partenogeneză.

De aceea. limba. Dar tocmai de aici începe nedumerirea asupra femeii. adesea şi dinas­ tiile. dreptate dînd vina pe femeie : nu numai în sensul că femeia e mai puţin sau mai mult decît un ins uman şi decît o persoană umană. una întruchipată într-un exemplar individual. sau a avut pentru trecut. cea care „nu avea drepturi". şi-1 scoate dator". educaţia fundamentală. cultul religios. economia. Unor istorici din anul 2500 şi 3000. poate că civilizaţiile noastre din aceste 6—7 milenii le vor părea civilizaţii de tip feminin.puiculiţă". religiile. Numai că e universul vieţii private. istoria de pînă acum a purtat mai mult pecetea femeii decît a bărbatului. trebuie să răspunzi : tocmai fiindcă ea are o natură ge­ nerală. sfîrşeşte prin a face pe bărbat să atribuie toate virtuţile şi toate răutăţile femeii. pentru că femeia a fost subiectul interesant în istorie. t r u d a elementară. Iar dacă te în­ trebi cum a fost cu putinţă ca femeia să joace acest rol. în Paradis. totul a ţinut de femeie. fiindcă fiecare femeie poartă în ea un univers. limbile ei. vezi că toată istoria a fost una ca şi a vieţii private. Tot ce a fost esenţial pentru om şi societate a stat în mina femeii : familia. Dar culmea este că bărbatul are. a şi stat diavolul alături de ea. distracţia. ce inteligentă scuză şi-a găsit bărbatul spre a justifica strîmbătăţile în care cad el şi societatea : femeia e de vină. Ce subtilă. Iar Zâne notează : „De altminterea românul crede că nu e bine să r ă m î n ă femeia fără drac într-însa". elasele şi dinastiile ei. Cînd priveşti îndărăt. un prea b u n contact cu dracul. ar­ tele. fiind anume o natură generală {cum este şi diavolul în fond). dar poate să-1 înşele oricînd femeia". ginţile. neamurile. cu educaţia. clasele chiar. ca istoria să revină femeii : dacă femeia nu asculta de diavol. Sau : „Femeia judecă şi pe dracul. de la textele tradiţionale şi pînă la folclorul ori vorbirea noastră. ba chiar s-o asocieze cu dracul. fiindcă a avut. arta sau. Şi de altfel ar fi de la sine înţeles. economia. Cînd apă­ r e a u n sens de viaţă publică. după le­ gendă. şi continuă să aibă şi acum. perechea rămînea în paradis şi nu exista isto­ rie. nedumerire care. dar mai ales p e n t r u că. în folclor femeia apare chiar ca fiind mai drac decît dracul : „Meşter e dracul. femeia ştia totuşi să-1 în- 180 . pe alt plan. cu familiile. răgazul. în ciuda a ce s-a petrecut la suprafaţă.

înconjurat cu şanţuri. 23 Gînduri despre sat şi fsat Sat. de la fossatum. în vechea română. 268) despre femeie : „Aceasta — ironia veşnică a comunităţii — schimbă adevăratul scop al guvernării într-un scop privat". tot cu Eminescu. rom. o is- I 181 . Ne-ar plăcea să putem spune : vatră. Sau dracul e întotdeauna alături de cel cu adevărat interesant. figurînd totuşi. în cuvintele acestea. Dar acum s-a sfîrşit cu istoria vieţii private ca istorie a lumii. acum — sortite să se ex­ tindă pe toată aria unde triumfa din umbră femeia. Omul are a se redefini. In schimb poetul de răspundere al vieţii publice. dacă pînă acum dracul a fost în inima femeii. care făcea şi desfăcea totul. sanctuar. ridicîndu-se la treapta cul­ turii lucide. dar în înţelesul cel nou : „Din valurile vremii mă lasă să te scot". De aceea. stă tradus în Psaltirea Scheiană. cu fiinţa lui îndoită. După alţi lingvişti. cel al realităţilor ce stau să vină.Cînd poţi cu-a farmecului noapte / Să-ntuneci ochii mei pe veci". ca fsăt (la fel ca în limba albaneză) şi însemnînd lăcaş. din înfruntări ostile ce se confirmă. el s-a mutat în inima celui care. trebuie să-i spună mai degrabă. şănţuit. posadă — casă de pază la graniţă). Poetul vieţii private va spune încă iubitei sale : „.. p. ar putea fi înrudit cu slavonul „sadu". în tulbură­ toarea sa Fenomenologie a spiritului (trad. poate fi încercat de toate ispitele gîndului şi faptei. din izvoare diferite ce se varsă în aceeaşi matcă. tabernacol. „Lumina ta şi adevărul tău băgară-mă (să mă ducă) în pădurea sfîntă a ta şi în fsatele tale". Nu e interesant decît cine are pe dracul. ca Antigona..frunte. Pentru jumătate din umanitate se pune astfel o pro­ blemă care — omeneşte — reprezintă poate marea pro­ blemă a timpului nostru. de vreun veac şi ceva încoace. A apărut poate sub o generatio aequivoca. mai vechi. Nici o Antigona nu se mai poate împotrivi or­ dinii raţionale — a bărbatului. aşa cum se ivesc atîtea pe lume. plantă (sădesc.. răsădesc. Şi Hegel a putut spune. Este parcă.

nu o spontaneitate de improvizaţie. în mare civilizaţia naturii. i s-au citit şi i se citesc încă atît de bine înţelesurile. pe care acum istoria vine s-o dez­ integreze. De fiecare dată este în joc. date totuşi în chip direct. de că­ lători cu turmele. femeia. Din latină „nu s-a păstrat nici un cuvînt în viaţa orăşenească". dincolo de versul lui Blaga atît de cuceri­ tor. leatul. Prierii altei lumi. Dacă a făcut ceva bun cultura noastră trecută — şi sînt atîtea lucruri bune încă — este fenomenologia satu­ lui. s-au scris şi se scriu atît de emoţionante „Amintiri din sat". Şi de fiecare dată — cu lumea satului şi cu lumea fiinţei creatoare de universuri. aşa cum se împlinise aci înainte de apariţia poporului nostru. şi de altă parte o limbă a stărilor şi aşezărilor. ce nu poate fi refuzat de nici o spaimă şi nici un regret. civilizaţia credin­ ţelor şi eresurilor. Acum vedem mai mult : nu numai că o civilizaţie sătească nu poate rămîne — cel puţin sub chipul istoric obişnuit —. într-un fel. aşa cum ies din actualitatea istorică toate împlinirile ce ţineau de sensurile spontaneităţii : valorile feminine. va­ lorile tinereţii. de o parte (navigatori ai uscatului. numai că era sătească. gârvan putea spune că. a satelor. a putut scrie un istoric al limbii româneşti. cum s-a spus). Neschimbat e numai satul Dup'atîţi Prieri şi toamne. într-adevăr satul ţine de sensurile şi valorile sponta­ neităţii.torie a limbii noastre : limbă a pădurii. veacul. Şi el iese de pe scena lumii cu chipul său trecut. în monumente durabile. Se ştiu atît de multe la noi despre sat. şi este ca atare solidar cu aceea ce intră în extincţiune astăzi : civilizaţia de tip feminin. cu lumea credinţelor sau cu universul naturii pure şi simple — este vorba de o totalitate.. la lumina istoriei. de păstori. Despre o asemenea civilizaţie a satului şi a fsatului. Era vorba de o civilizaţie a satului. valorile de credinţă şi valorile naturii. dar că satul însuşi nu poate rămîne cu făptura lui neschimbătoare : Toate-s alta. nu era infe­ rioară celei a grecilor . în care de rîndul acesta satul se schimbă. ci una de lente acumulări a nenumărate răspunsuri. cu mersul ei către ceva. încît vin şi 182 . Au venit însă.. deci sortită să nu răzbată de-a dreptul.

vorbirea noastră îţi poate sugera şi de astă dată răspunsul cel mai strîns : satul este un fsat. aşadar. Astăzi aceste întreguri se duc aşadar. vocaţia feminină de-a face din cîteva ziduri. în cea a satului îşi putea pune pecetea pe familie. fie prin sentimentul naturii. care poate nu s-a născut şi nu a trăit de-a dreptul în nici un sat. Şi fi­ reşte. Nu este doar — sau nu a fost doar — o unitate geografică. „Sălăşluescu-mă în fsatu tău în veac". Stahl). „Slujbele din nouă sate" nu sînt slujbe. Mai mult decît în lumea oraşului. la o ase­ menea treaptă de înţelegere şi luciditate. fie prin vocaţia femeii. pe limba orală. aştepţi totuşi cele mai frumoase „Amintiri despre sat". este peste tot şi a cărei circumfe­ rinţă nu e nicăieri — cu o vorbă care i s-ar potrivi atît de bine. într-o asemenea unitate închisă. după vorba poporului. în fiecare colţ al ei. o înconj u r ă t u r ă cu şanţ. spune cîte o vorbă celui care trăieşte sub îngustimi . Mai mult decît în oraş. credinţele şi eresurile care dădeau răspuns sau măcar n u m e întrebărilor acelora ce sînt. ţoale şi brazde de pămînt un univers. economică. care de fiecare dată. aşa a fost aşe­ zarea noastră în lume. proba­ bil. al cărei centru. lumea. a fost şi una cosmică. H. a acestei realităţi spontane. pe econo­ mia închisă şi pe societate. dar era poate u n fel de-a îndemna pe cineva să capete orizontul propiiului său sat. ca după vorba aceluiaşi traducător scheian. ca şi furcile pămîntului. în 183 . în satul aflat în contact direct cu absolutul. şi vor veni încă mai mult. nespus mai mult decît în oraşul desprins de n a t u r ă se trăgea înspre sat şi era una cu satul lumea naturii. „A umbla prin şapte sate" este un fel de-a vorbi despre rătăcire. „Dragostele dintr-alt sat" n u sînt parcă dragoste adevărate şi bune. morală . sînt la locul lor. iarăşi. poartă cu ea întregul. Iar pînă şi „hula din satul tău este mai bună decît lauda din sat străin". un cuprins de lume. Se duce tot ce e lume a „spontaneităţii". fie prin credinţele inimii. Iar în mijlocul nostru sînt cărturari care au ridicat cu­ noaşterea satului.alţii să înveţe de la noi. Cînd însă trebuie să spui într-un cuvînt ce este sau ce a fost satul. omul putea să­ lăşlui în veac şi aparent în veci. satul cel vechi o dată cu ele. încît de la cîte unul ca ei (cum e H. „Ci te uită peste sat". socială. pentru că satul ştia să tragă în cuprinsul său toate celelalte feluri omeneşti de-a integra lumea. o lume.

favoarea lumii raţionalului . 24 în cătune şi colibe După ce ai citit. decît raţiunea masculină. Nimeni n-ar fi pus­ tiit mai aprig cerurile decît omul însuşi. este amintirea satului. în Prefaţa lui Hasdeu la voi. Că nu are adevăr şi frumuseţe în ea ? Dar oricine îşi aminteşte cum era ea anti­ cipată. Lumea aceasta nouă nu e un sat fără stăpîn. Dar îi putem da fsate — sau înţelesul vetrelor. O lume secundă. care le populase cu zei. dar ei întîrzie prea mult la acest sentiment că se lasă pus­ tiul peste lume. al lăcaşurilor omeneşti. în prima clipă. nu e satul lui Cre­ mene. gîndul 184 . al sanctuarelor. troienite în el. dar şi să facă totul pentru adevărul şi frumuseţea acestei lumi. în bordeie". vine să-i ia locul. sortit să se schimbe din adînc. Este o lume a omului. cînd lucrurile se întorc parcă la obîrşia lor. în pri­ mul moment. mintea pustieşte lumea. dar care ne înalţă şi ne învesteşte ca oameni. Este una din cele mai stranii întîmplări ale vieţii umane că. Să nu uităm că avem şi noi cîteva. S-a spus că nimic n-ar fi mai distrugător pentru natură decît piciorul omului. te gîndeşi că în satul acesta. în favoarea uneia a contactului cu departele nostru. că „materialul brut al lingvisticii se află mai întreg în cătune. sate ancorate în veşnicie nu mai putem da lumii celei noi. dar şi a înţelesurilor lui mai adînci de viaţă. II din Magnum Etymologicum. în colibe. şi vede ce firesc se instalează ea printre noi în a doua jumătate. tot ce e lume a vecinătăţii imediate. sate-univers. rămase dintr-o lume ce se surpă ca lume. Nimic nu putea pustii mai complet miracolele pe care le-a pus pe lume sufletul feminin. una lipsită de „spontaneitate". Dar ca în clipa sfîrşiturilor. Unora li s-a părut ceva pustiitor. o lume indirectă. Sate creatoare de civilizaţii şi folclor. Este o lume fără satul cel vechi. trebuie nu numai să-şi suspende judecata cîntăritoare. trezită la viaţă. fireşte a minţii lui. în prima jumătate a veacului.

Am crezut. în rousseauism şi să spui că procesul de civi­ lizaţie viciază natura omului ? Un suflet mai slab ar putea înclina aici să admită că natura are mai mult spirit decît cultura şi că în cătune şi colibe era mai multă adîncime decît în Universităţi. Profesorii noştri. abia cunoscutul astăzi Lazăr Şăineanu. elevul răzvrătit şi repetent. Nici Hasdeu. valorosul elev al lui Hasdeu.acesta îţi devine o obsesie. Cum să faci atunci să nu cazi. o clipă. astfel încît îi este penibil să consimtă (cum se vede din spusele lui I. căci e vorba de materialul brut . Sbierea despre fostul său elev Eminescu) 185 . Toată cultura noastră umanistă şi truda de luminare a omului s-ar duce dintr-o dată pe rîpă. de pildă în cazul cuvîntului atît de nobil altădată „petrecere". le pun în acelaşi timp sub ochi biografia lui Emi­ nescu. O spunea. că lucrul se întîmplă doar în cazul cîtorva. este înălţarea vorbelor ignobile la rangul de fii legitimi ai societăţii". cuvintele îşi pierd din bogăţie. pe atît de rară. Cum e cu putinţă aşa ceva ? Şi încă n-ar fi nimic. Dar nu : se întîmplă aproape cu fiecare cuvînt. nici Şăineanu ori altul nu explică întot­ deauna cum se face că prin cultură o limbă secătuieşte şi se degradează. de fe­ nomenală chiar. . Fireşte că Eminescu. pe cît este de deasă şi de generală scăpătarea cuvintelor primitive nobile pînă în prăpăstiile cele mai adinei ale bastardismului lingvistic.. intrate pe mîna cărturarilor şi profesorilor. Dar pedagogia crede că deţine un sistem sigur de-a educa şi instrui. Dar a fost oare întotdeauna orice act de „luminare" şi unul de progres ? Trebuie să ai curajul de a înfrunta acest scandal. care cer pe drept cuvînt copiilor să înveţe conştiin­ cios. Şăineanu scria (p. dar ce este mai uluitor este că.. Vorbind despre scăde­ rea cuvintelor ca semnificaţie. frumuseţe şi adîncime. plecate din cătune şi colibe. nu doar a tîrgoveţilor. într-una din cărţile cele mai frumoase ale culturii noastre : încercare asupra semasiologiei limbei române (1887).Luminează-te şi vei fi" era o lozincă de progres şi înăl­ ţare prin veacul trecut. apropiindu-ne de cîteva cuvinte ro­ mâneşti. sau despre degradarea lor .semasiologică". Ei constată. între alţii. doar. care pentru cultură este la fel de tulburător cum e pentru pe­ dagogie „scandalul" tinereţii lui Eminescu. 22) : „In această circulaţiune vecinie neîntreruptă a limbei vom constata tris­ tul adevăr că. a învăţat carte bună în tot timpul rătăcirilor sale.

este o conştiinţă etică burgheză. la Cernăuţi sau Botoşani. cu toate firele sale. La început — am putea spune — este o natură a cărei bogăţie nu în­ cetează să se reverse peste oameni . care nu s-a dovedit un rău interpret pentru per­ plexităţile şi contradicţiile de sine ale omului. dacă nu chiar un homunculus în eprubetă. La început. premiant şi con­ ştiincios. Hegel nu doar constată acest proces. şi desigur nu numai al ei. răspunsul 1-a dat într-o largă măsură Hegel. cu caracter de lege în istoria omului : de fiecare dată spiritul trece de la sub­ stanţă la subiect. Să-i traducem însă limbajul în termeni care să ne scutească de fastuoasele sale explicaţii (ele vor duce la întemeierea modernă a dialecticii) şi să . Tre­ buie acum să răspundem cum se face că viaţa îngustează uneori spiritul.. Căci s-ar putea. de la ceva dens. la capăt e o persoană. la capăt e un m a t e ­ matician. Şi scandalul este că n-ar fi făcut-o. . E un lucru ce nu poate fi escamotat de pedagogie. al degradării limbii noastre. la u r m ă e în singurătatea unei conştiinţe stoice sau sceptice. el îl şi justifică. cum se zicea în colibe.pe sub cumpăt". în fapt. Cu ceea ce numeşte el spirit — şi care ar putea fi numit în multe alte feluri — se întîmplă ceva nedezminţit. La început există o lume a ginţilor .spunem că trecerea de la substanţă la subiect este. după Revoluţia Franceză. La în­ ceput e toată densitatea lumii medievale . faptul că omul prăpădit de acolo purta cu el frumuseţi pe care nu le are omul din casele cu sobe de teracotă.* adevărului că. la capăt. trecerea de la o formă d e universal la o altă formă. dar opac la ceva punctual şi luminos. Să lăsăm pe profesori şi Institutele noastre de peda­ gogie să se descurce cum pot în cazul lui Eminescu. ca în Faust. Eminescu n-ar fi făcut isprava sa de cultură. dacă răspuns este. Omul ca om are întotdeauna de-a face cu universalul şi înţelege să-1 186 . la capăt actorul îşi scoate masca pe scenă şi spune : eu sînt zeul. după „tristul adevăr". la capăt e una a cetăţeanului din imperiul roman. grecii au universul substanţial al zeilor . să nu ne mai întris­ tăm. cum spunea Şăineanu. cum nu poate fi trecut pe furiş. în felul său. La început e o lume . un „suflet frumos" căruia nu-i mai pasă de lume. în n a ­ t u r ă şi societate . Din fericire. La început omul e prins.

Te hrăneşti din cuvintele limbii tale.înfrunte . atunci cînd cunoşti şi te cultivi. 187 . mitului şi atîtea altele. Căci în definitiv aceasta e funcţia cunoaşterii. în faţa cărora raţiunea. Te hrăneşti din substanţa ta spiri­ tuală. Universalul abstract este ca su­ biectul. să-şi mănînce obiectul. de pildă. Raţiunea trează se hră­ neşte din raţiunea difuză. el avea să comunice cu toată lumea într-un scop ori altul. îşi aminteşte d e cel concret. inconştientului. social şi istoric. De fiecare dată el începe cu universalul concret şi sfîrşeşte la universalul abstract. prin neastîmpărul şi investigaţiile ei. reducere la ceva asemenea. sau aşa cum respiraţia e asimilare. aşa cum nutriţia e asimilare şi reducere a substanţialităţii ali­ mentelor la cele patru substanţe elementare ce trec în sînge. nu importă aci. şi te afirmi ca fiinţă cu înţeles universal — ca persoană umană gînditoare — pe socoteala substanţei tale spirituale. Căci ra­ ţiunea nu e numai cunoscătoare. merita să nu-şi rezolve feeria chiar în „chef". o strînge din risipa ei şi o face să precipite. Dar dacă raţiunea culturii lucide este fatal simplifi­ catoare. cu universalul ei abstract. descompunere în elementele asemenea. Cum se poate ca actul de cultură să secătuiască o limbă ? Dar nu se poate altfel. le mănînci înţelesurile. Raţiunea veacului nostru s-a dovedit mai puţin sigură de ea şi mai înţeleaptă. cu bo­ găţia ei ştiută şi neştiută. Veacul al XlX-lea (cu excepţia clară a marxismu­ lui) a pus în joc prea des o simplă raţiune cunoscătoare. Esen­ ţial este că aşa se întîmplă în toată cultura : se trece de la universalul concret la universalul abstract. să des­ fiinţeze. conştiinţa care deţine lucrul pînă la aparenta lui desfiinţare. pentru un folos ori altul. curmîndu-i feeria. tot ea ştie. lumea în densitatea ei. că „petrecere". şi să înţeleagă orice şi întregul. A lăsat să apară în aria ei zvonul altor lumi : alături de omul economic. Că precipitarea înţelesu­ rilor poate fi şi alta. zonele subcon­ ştientului. să regăsească bogăţia trecută şi să depăşească astfel tris­ teţile sentimentului. Obţii uni­ versalul abstract secătuind pe cel concret. şi tot Hegel ştiuse s-o spună. speriat de tot ce se pierduse. care n-a ţinut întotdeauna seamă de întreg omul. S-a putut spune despre cunoaştere că e asimilare. Universalul concret este ca substanţa lui Hegel.

pli­ nătatea şi cîntecul celui din urmă. din lucruri. Progresăm printr-un spor de comunicare. a primit o comunicare — dar nu e sigur că a şi cuminecat. aşadar. savantul respectiv îşi face o fişă. poate fi şi al maşinilor. subiectul ştie de substanţă. Dar raţiunea care comunică ştie. nu mai putem întîlni o raţiune difuză.complet" a sfîrşit prin a fi „cumplit". Sau atunci universa­ lul dintîi ştie că. Sigur că. în cartea sa despre Cibernetică şi Societate din 1954. la unul din congresele următoare de romanistică. gravat pe o lespede în cimitirul istoriei. Savantul. în sfîrşit. Şi cînd acelaşi Wiener spunea că legea însăşi. de o raţiune care cuminecă. aşa cum n u înţelegem să revenim la cătune şi colibe. Progresul extraordinar din ultimii 400 de ani este în parte datorat comuniqării. dar şi organismul poate fi privit ca un mesaj. adică de idealul plinătăţii omului şi al societăţii. că raţiunea noastră este făcută să comunice şi e pentru comunicare. universalul abstract ştie de universalul concret. iar acest lucru nu se ştia defel. Toată viaţa şi toată societatea. sînt o chestiune de comunicare . pe cînd în raţiunea difuză nu încăpea decît cuminecare. ba limbajul. dacă nu regăseşte. Eventual. scrie Norbert Wiener.Sigur că procesul e ireversibil. sau cădere poate însemna şi urcare. de vreme ce o deţinem pe cea stăpînă pe sine şi concentrată. Sigur. adaugă autorul. riscă să moară. d a r nu progresăm cu adevărat dacă nu obţinem şi un spor de cuminecare. este în fond comunicare — ceea ce se ştia . dar sînt totodată şi una de cuminecare. 25 Comunicare şi cuminecare Cînd un vorbitor de limbă română comunică unui lingvist străin că în limba noastră . laolaltă cu toată cultura. în orice chip nou. în veacul nostru. ceea ce nu se ştia întotdeauna . poate fi privită ca una de comunicare — ca o unitate ori structură sigură 188 . Limbajul.. pre­ cizează el. foloseşte fişa pentru o comuni­ care.

de semnale sau chiar de semnificaţii şi înţele­ suri . cumi­ necarea nu se petrece decît dacă există un rest. cu radio-ul şi televiziunea. nu numai de rodnic. în clipa cînd a aflat de inundarea Florenţei. Extraordinarele noastre mijloace de comunicare. Cu cîinele tău te subînţelegi. nu doar comunici. acum. şi cu atît mai bine cu cît zona de rest e mai mare. Arta. Cu cîinele tău cumineci. spre a nu mai vorbi de cea a intereselor. Umanitatea a cumi­ necat. alături de înţelesuri. poate nici la maşini. să fie fără rest . înţelege să fie cuminecare. şi în orice caz. Cu atît mai mult între oameni încape cuminecare. cuminecarea e în sînul a ceva întru ceva. Comunicarea este de ceva. cuminecarea e de subînţelesuri. dar şi în societăţile oricît de deschise încape cuminecare. cum se întîmpla în îngustimea claselor sau a credinţelor oarbe. în universul închis pe care-1 crea fe­ meia se cumineca . Lim­ bajul însuşi al acelei literaturi exasperate. se cere omului cuminecarea în largul societăţii şi al omenescului. Comunicarea trebuie să fie. Au fost multe feluri de a cumineca în trecut. Chiar în tovărăşia omului cu cîte un animal mai ales. într-o lume de co­ municare lărgită. oricît de abstractă. atunci înţelegi bine cît de vast şi adînc. cum e cîinele. Cuminecăm chiar întru neputinţa de-a co­ munica. începînd cu tiparul şi. iar oa­ meni care n-au văzut-o şi n-o vor vedea niciodată au vi­ brat sub emoţia pierderii a ceva din „restul" fiinţei lor. Comunicarea e de date. subînţelesuri. iar socie- 189 . în sat se cumineca. Socialismul acest lucru îl cere tuturor: o cuminecare mai largă. a de­ venit gîndul comunicării în zilele noastre. transmite totuşi ceva care e uneori mai adînc decît comunicarea.de sine. de astăzi. dar ar fi tot­ deodată prea puţin fără subînţelegere' şi subînţelesuri. ba totul a ţinut mai degrabă de cuminecare decît de comunicare. Şi totuşi comunicarea nu e totul . în societăţile trecutului . cu siguranţă nu la oameni. tocmai de aceea cuminecarea devenea o strîmbătate. sînt în joc. Acum. comandînd diversităţii exemplarelor ei —. tind să fie tot atîtea feluri de a cumineca. un limbaj care ne spune adesea că nu se poate comunica ni­ mic. Cuminecăm întru fericire şi nefericire. Viaţa şi societatea nu ar fi nimic fără înţelegere şi înţelesuri.

care în acelaşi timp leagă şi dez­ leagă . cu 190 . te miră. Am încercat în cîteva capitole.tăţile în care partea de comunicare e mai întinsă decît cea de cuminecare nu-şi pot împiedica tineretul lor — ca re­ cent prin Apus — să se răzvrătească sau să plece pe sub poduri. atunci cînd ţi se vorbeşte de vieţuire lină şi cumplită . dacă e adevărat că tot ce e viaţă şi societate. nu este numai al limbii noastre. Cuminecăm cu limbile romanice în spiritul acestui cuvînt. De-ar putea găsi scris pe vreunul din ele : cumi­ necare ! Poate ar regăsi atunci. dar uneori este însăşi căderea în rost şi lege. comunicînd înţelesuri adesea uitate ale unor cuvinte româneşti. pînă la a simţi toată pendularea stranie a lui „cumplit". învăţatul străin. ale vieţii noastre ca oameni. Cumineci. ca acesta din Dosoftei : . prin latina ecleziastică.. Am început prin comunicarea în limbă ca atare. pentru situaţiile de tot felul. să sporim cumi­ necarea în spiritul limbii noastre. a se împărtăşi întru ceva. de a se împărtăşi de la. dar exprimă cel mai bine ce este o limbă ea însăşi : o formă de cuminecare. care de cele mai multe ori este cădere din rost şi lege. Cuvîntul acesta „cuminecare". dacă nu-i avea toate subînţelesurile. dacă nu de-a dreptul co­ munitatea umană. oricît de multe ar fi ştiut despre limbile romanice. purtător de atîtea afir­ mări.Te-ai cumenecat de dul­ ceaţă". anume în felul ei de a dulce spure. Căci cuvîntul cuminecare nu numai că poate fi al lim­ bii obişnuite. în limba lui rotacizantă : „Să ne cumerecăm cu sfînta peliţa lui (cu trupul lui) şi curatul sîngele lui". te pun pe gînduri folosinţe ca aceea a lui a da drumul sau căile deo­ sebite ale legii noastre. şi să preluăm cuvîntul in vorbirea obişnuită. sînt deopotrivă co­ municare şi cuminecare. te împărtă­ şeşti şi visezi. măcar binefacerea culturii ei. Ne e de ajuns să ne oprim o clipă la cîte un loc fru­ mos. la comunicarea cîte unui înţeles. Astăzi însă nu mai este obligator să-i păstrăm înţelesul originar şi să spunem cu traducăto­ rul maramureşan. limbă şi cultură. nu putea cumineca. Vine de la latines­ cul communicare şi. Iar tocmai de la cădere vine un înţeles pentru rînduielile noastre. obişnuite şi neobişnuite. a căpătat în toate limbile romanice acelaşi sens. dar îţi sînt apropiate căile căderii noas­ tre. cu expresii că mă paşte gindul.

dar unde lăsăm o margine şi pentru synintire . să spună întotdeauna mai mult decît trebuie. Comunicarea e tocmai pe placul lui şi ea reprezintă. cumi­ necarea era legea. atunci tăria omului este să dea pînă şi hotarelor şi hotărîrilor înţelesul cel bun. din desişurile lui „ba". îţi iese înainte cel care te poate învăţa cel mai mult despre cuminecare şi necuminecare.se cade şi nu se cade. 191 .. Dar. cîmpul de acţiune al împeliţatului. căci dacă dracul strică pe lume ceva. aproape că-ţi pare rău de toţi gînditorii în alte limbi. . Cuminecăm astfel în spiritul limbii noastre. ca şi în lumile satelor. ca din nimic. lecţia pozitivă ce ne dau cuvinte ca nebun şi netot. căci îşi are şi aceasta cea­ sul ei. atunci cînd ştie să fie dreaptă. ale indivizilor. fsatelor şi cătunelor. pînă la dracul cu cărţi. cu ba nu. ca în partea ei de cer. aşa cum s-a împlinit ea. ci una ce cuminecă prin hotarele mişcătoare ale inşilor şi persoanelor umane. Căci lumea omului nu e una dezbinată de hotarele. scoate omul şi creaţiile lui de sub lespedea obişnuitului. sau cum se aşază ba peste nu şi vine să dea mai mult decît . fe­ meia. care nu-şi poate face treaba decît comunicînd cît mai mult. Iar în lumile pe care a ştiut să le închege. cu resursele ei inepuizabile. iar dacă dracul crede că-şi poate face jocul său şi de pe răzoare şi hotare. în lumea de cuminecare a acestuia — care e şi lumea viziunii noastre populare •—. Nefîrtate . cuvintele ei vin să-ţi răspundă : nu numai că poate pluti — vîsleşte. Toate acestea le comunică limba noastră despre o lume care s-a făcut o dată cu ea şi care se poate oglindi în ea. Cînd însă te întrebi dacă lumea aceasta românească. poate pluti pe apele atît de repezi ale istoriei de astăzi. nu e comunicareaj-ci cuminecarea. de a fi graniţe care nu despart pe oameni şi nu-i împiedică să cuminece între ei. care nu se pot juca atît de liber ca noi cu năzdrăvăniile dialecticii. Iar cînd ajungi la lucrările lui ba. şi. dezlănţuindu-se ca în demonia lui Goethe şi venind.da' . Dar toată tăria cuminecării este să se întindă pînă la graniţele cele mai depărtate ale comunicării. aparent rigide. cînd ve­ dem partea m a r e pe care o iau negaţiile la facerea lucru­ rilor. aceste rînduieli în care păstrăm o largă parte pentru înţelepciune şi minte.

în cugetul cititorului. iar fapta şi împlinirea aparentă te trimit pe alte urme. Iar dicţionarele ne spun ce înseamnă verbul acesta : a simţi prin miros vînatul. fără de număr poate. a veni pe urmă şi a merge pe urme pot spune două lucruri diferite. avem aşadar în urma noastră lumile gîndului şi cuvîntului prin care am călătorit. Dacă după unii lingvişti ar putea fi rudă cu odor şi olor din latină. miros în greaca veche. ciclul de cuvinte Viaţă şi societate în rostirea românească îşi află un capăt .) Tot ce este.26 Cuvînt următor (Cu capitolul de faţă. Urma este îndărăt şi înainte. Cînd te 192 . de la osme. după cîteva zeci de cu­ vinte şi în adulmecarea altora. prin extensiune. încearcă să lase o urmă şi se înscrie apoi pe alte urme. a mirosi. de cele mai multe ori cele ale nefiinţei. a descoperi. cît de slabă. în latina vul­ gară. Pentru că însă primul ciclu putea urma oricît şi pe urmele celui de al doilea abia sîntem. Cu o simplă schimbare în plural. a descoperi prin miros urma cuiva . cum ni se sugerează alteori. cuprinsul mişcă­ tor al gîndului. nu mai poţi cuteza să întreprinzi aşa ceva. A adulmeca era spus în limba veche şi a adurmeca. în această lume curgătoare şi următoare. „pe urmele" altora. Urmă vine. care pînă la urmă înseamnă acelaşi lucru. Am mers pe urma cîtorva cuvinte. după cîte se pare. a găsi dîra vînatului . Mai degrabă decît un „Cuvînt înainte". aşezăm între ele un Cuvînt următor. a adulmeca — în cazul că acesta nu va fi dat un osmare. un alt ciclu se poate deschide : Creaţie şi frumos în rostirea românească. decît poate să lă­ săm o urmă. Ce se poate încheia din ele ? Dar dacă din două sau trei cuvinte ai putea fi ispitit să închi­ pui un sens spiritual românesc. în realitate nu am ţintit nimic deosebit cu aceste cuvinte. multe din cărţile noastre ar trebui să înceapă şi uneori să se curme prin cîte un „Cuvînt următor". pare totuşi a veni mai degrabă de-a dreptul din vechiul grec osmaomai. am adulmecat cîteva cuvinte româneşti. urmează : vine după ceva. care acum în chip neaşteptat sînt înaintea ta. fiecare. a presimţi. Venim. a afla.

Se pare că. îşi lasă urmele. Oriunde mergi. sau de junglă. Limba proprie nu-ţi este un animal chiar atît de exotic. dar e la fel. nu trebuie să fugi de urmele care te încercuiesc. întocmai cum sa întîmplă în lumea firii. mergi cu ea cu tot şi te loveşti de propriile ei praguri. a cuvîntului. încearcă în alte părţi. dintr-o dată fiara se îmblînzeşte şi capătă alt nume. Cum să ieşi din cercul ei ? Cum să dai profilul spiritual a ceva ce nu poţi vedea dinafară ? Cel mult poţi încerca să profilezi cuvintele unei limbi pe ecranul gîndirii filosofice sau al culturii în sens larg . şi apoi îşi face deodată simţită prezenţa. în vreo junglă îndepărtată. în care că­ prioarele pornesc în căutarea tigrilor. dar aşa se întîmplă în cazul limbii. Pentru noi. dă o dată sau de două ori tîrcoale poienii.întrebi ce temei şi ce hotar au lucrurile acestea înăuntrul cărora trăieşti şi care sînt cuvintele limbii tale. dar rămîne o ciudată dihanie şi ea. Ai vrea să vezi cuprin­ sul limbii. Dacă încerci să faci aşa. Şăineanu 13 — Cuvlnt Împreuna 193 . Din descrierile cîte unui naturalist amator afli despre ceva asemănător petrecîndu-se în Car­ tea fiarelor. adică într-un fel ţi se supune. S-ar putea spune. dar dă peste urmele tigrului . ci dimpotrivă să mergi statornic după ele. Tigrul care o vede din desişul pă­ durii nu o atacă direct . Aleargă înnebunită în cercul unde e prinsă. şi cade istovită la pămînt. într-adevăr. şi nu scapi de strînsoarea limbii în care eşti prins decît punînd-o neîncetat la încercare. fia­ rele au tactici şi iscusinţe omeneşti. S-ar putea să nu fii întocmai în junglă. Iată. că toată cultura nu e decît lumea răsturnată. în afara numelui de tigru. în lumea aceasta. totul se poate potrivi în povestea de mai sus. Dar atunci. la fel de sălbatică în aparenţă. E ceva răsturnat şi bun în lumea culturii. în cîte o poiană. dar te cuprinde şi absoarbe ea. înăuntrul limbii. O căprioară paşte în voie. miroasele. spre deosebire de lumea necuvîntătoarelor. Căprioara vrea să fugă într-o parte. Atunci tigrul se duce liniştit şi o mănîncă. tigrul e un nume de circ. te încearcă tot mai mult teama să nu regăseşti ceva din versul lui Eminescu : îi pierdură urmele Ciobănaşi cu turmele.

în clipa cînd o afli. fiindcă făcînd aşa nu încetezi de-a te reîmprospăta de fiecare dată prin mirare. Limbile îşi trec unele altora înţele­ suri. însemnînd la noi „fiinţă însufleţită". de rîndul acesta. zbuciumîndu-te za­ darnic. îşi trimite suflarea ei peste lume. Dar atunci cînd îţi dai seama cu adevărat că dihania este în prejama ta şi că suflarea ei e peste tine. Şi totuşi. Aşa a socotit înţelepciunea românu­ lui. cum se spunea în limba cea veche. aceasta înseamnă cu alte suflări şi alte limbi. ca o mirare obişnuită. ca o căprioară în pajiştea ei. ştiinţă ori poezie . prin purtătorii ei de cuvînt de tot felul. Nu vei cădea istovit numai fugind de împresurarea lim­ bii . iar una din aceste mirări este faţă de limba însăşi. Este vorba acum de una din mirările acelea care stau la începutul cunoaşterii şi care pun pe lume tot ce este act de cultură — gîndire. cum a înţeles să spună limba noas­ tră. fie că o ştii sau nu.. i Toată mirarea în faţa limbii este de o viaţă. Avem în limba noastră o vorbă curioasă : „toată mi­ rarea ţine trei zile". spre deosebire de alte mirări. nu-ţi dai seama bine că eşti sub împresurarea limbii tale şi te sperii. spunem încă . fac schimb de icoane şi albume de familie. popor. în încercare asupra semasiologiei româneşti. ce fru­ mos şi cuprinzător sens avea dihanie în limba mai veche. dacă nu chiar că tu însuţi eşti ceva din suflarea ei. nu mai încape is­ tov. ca o adevărată dihanie în înţelesul acesta vechi. din care faci şi tu parte.i arăta. Dihania aceasta. numai că. Sau poate că. care ai scos afară din Eghipet. în faţa atîtor încercări neobişnuite prin care trece omul şi prin care ne-a fost dat să trecem : după vreo trei zile te înveţi cu toate. există cîteva mirări care ţin mai mult decît trei zile. Şi cît de tulburător sună în Palia de la Orăştie : „Zise iar Domnul lui Moisi. chiar fiinţă colectivă. Termenul vine de la slavonul dyhati-spirare. Diha­ nia stă de vorbă cu alte dihănii. au greşit".. ba uneori 194 . a toată suflarea şi vietatea. sub respiraţia căreia trăieşti. Toată suflarea românească. dihania ta. cea în faţa dihaniei cu atîtea guri şi rosturi nu mai e sor­ tită să se curme. vei cădea istovit şi mergînd în toate părţile pe ur­ mele ei. spaima se preface în blîndă mirare. Limba este şi ea ca o suflare. dar Coresi spune : „Toată dihania să laude pe acela" . Cînd te afli în nevinovăţia gîndului. şi Dosoftei scrie : „De aciia va veni sfîrşitul a toată dihania".

Peste arşiţa gîndului cade atunci o binecuvîntată ploaie. Să vrei mai mult decît mirarea aceasta ? Să vrei a cu­ prinde. în clipa cînd se cufundă pe urmele limbii lui. a măsura şi a da socoteală de suflarea cea bună care te poartă cu ea ? Dar prindă-i altcineva ploaia în pumn. Dar îţi rămîne mirarea. pînă la a nu mai şti bine ce a fost suflare a lor şi cît anume este duh din duhul alteia.îşi înfrăţesc chipul lăuntric. i . şi ea reprezintă bucuria omu­ lui şi sănătatea lui de fiinţă ce adulmecă. din toate părţile stau gata să i se ivească înţelesuri neaşteptate. dacă poate.

.

Creaţie si frumos 9 .

!

ÎN LOC DE „PREFAŢĂ"

„...Această parte netraductibilă a unei limbi formează adevărata ei zestre de la moşi-strămoşi, pe cînd par­ tea traductibilă este comoara gîndirii omeneşti în ge­ nere. Precum într-un stat ne bucurăm toţi de oarecari bunuri, cari sunt ale tuturor şi a nimănui, uliţi, grădini, pieţe, tot astfel şi în republica limbelor sunt drumuri bătute cari sunt a tuturor — adevărata avere proprie o are însă cineva acasă la sine ; iar acasă la dînsa limba românească este o bună gospodină şi are multe de toate." (EMINESCU
mss. 2257 fila 242>

1 Despre a doua comoară a limbilor
Prima este comoara gîndirii omeneşti în genere, partea traductibilă, spune Eminescu ; a doua este „partea de la moşi-strămoşi, partea netraductibilă". Dar este şi aceasta o comoară, adică poartă cu ea bunuri şi frumuseţi care scli­ pesc pentru toţi. De aceea, cînd o scoţi la lumină, oricine ar trebui să se bucure de ea. Acesta şi este lucrul minu­ nat cu limbile naturale, că pînă la u r m ă orice se poate t r a ­ duce în orice limbă : se pot traduce cărţi întregi, se traduc poeme, gînduri, se pot traduce chiar expresii tipice. Dar nu se poate traduce cîte un cuvînt. Un cuvînt e u n arbore. Că s-a născut pe pămîntul tău ori a căzut ca o sămînţă din lumea altora, un cuvînt este, pînă la urmă, o făptură specifică. A prins rădăcini în huma ţării tale, s-a hrănit din ploile ei, a crescut şi s-a resfirat sub un soare ce nu e nicăieri acelaşi, iar aşa cum este nu poate fi lesne mutat din loc, transplantat, tradus. Dacă istoriseşti, pe larg sau în cîteva cuvinte, că Emi­ nescu era un suflet şi o minte încercate de marile gînduri ale omului şi că, după ce a cunoscut gîndurile altora şi a dat expresie zbuciumului propriu, a exclamat, cu o îm­ păcată presimţire a morţii : „Destul-mi-i !", în expresia aceasta se condensează totul. Dar tocmai cuvintele ei nu pot fi traduse. Tocmai amfibrahul acesta (destul-mi-i, u /_ u ) , cum spune ştiinţa metricii, care-şi resfiră braţele de o parte şi de alta a sunetfului cald şi vibrant care e u din „destul", şi tocmai răsturnarea expresiei, sau închiderea pe care o aduc i-urile finale, ori moldovenismul lui „mi-i", ca şi sensul lui destul, de la de şi sătul, „sînt sătul de viaţă", tocmai esenţialul cuvintelor nu poate fi tradus.

201

întors cu faţa înainte spre un extraordinar viitor, cum este, timpul nostru nu poate pierde nimic esenţial din trecut. Esenţiale omului îi sînt nuanţele. In ziua în care n-am vedea decît cele şapte culori fundamentale, nu şi in­ finitatea de culori şi amestecuri ce n-au nume (ce culoare are o piatră ? ce culoare are chipul omului ?), vom fi murit artisticeşte. Dacă, într-o zi, ca vorbitori de limbă română, nu vom mai face deosebirea dintre „către"' şi „spre", vom fi trădat spiritul limbii. Esenţiale omului îi sînt nuanţele de înţeles. Esenţiale îi sînt cuvintele. Dar cuvintele care dau o n u a n ţ ă specifică nu sînt de ieri, de azi ; sînt de la moşi-strămoşi, spune Eminescu. Şi nici n-ar putea fi altfel. Spre a spune ceva mai deosebit, mai expresiv, mai nuanţat, un cuvînt trebuie să aibă bio­ grafie, adică trebuie să i se fi întîmplat ceva. Un neologism sau o creaţie lexicală nouă nu au biografie. Nu poţi des­ crie lucrările şi eroismele pruncilor ; cel mult poţi ursi ori fabulă. îşi îngăduie vreun lingvist să facă lingvistică-ficţiune, descriind cariera viitoare a unui cuvînt ? Cuvintele cu bogăţie de înţelesuri, sau cu înţelesuri greu traductibile, sînt aşadar vechi. în realitate, toate cu­ vintele din fondul principal al unei limbi sînt „vechi", adică sînt de la origine ; numai că unele se păstrează în uz, al­ tele, nu. Pe cele care s-au învechit, putem oare cere să le reluăm în uz ? Dar dacă arborele s-a uscat, atunci s-a us­ cat. Nu cuvintele vechi interesează, ci înţelesurile lor ; nu ele ca atare, ci lecţia lor. Pentru această lecţie au fost scrise paginile de faţă, ca şi altele, nicidecum pentru o în­ toarcere îndărăt a vorbirii. Ideea de devenire o exprima în trecut cuvîntul „pe­ trecere", înseamnă aceasta să înlocuim pe devenire prin petrecere ? Nicidecum. Dar înseamnă să regîndim şi să „lă­ m u r i m " pe devenire. Termenul latino-francez de „deve­ nire" este plin de distincţie şi claritate, dar s-a ivit în limba noastră cultă, ca orice neologism, cu un singur înţe­ les, cu u n singur rînd de straie. Limba primeşte cuvîntul cel nou, îi dă cinstire şi cetăţenie, dar nu-i oferă numai adăpost, îi dă uneori şi straie noi, ba îl poate pune la lu­ cru. Dacă „petrecere" însemna devenire, dar mai însemna şi devenire prin ceva (să petreci lumea prin gînd), sau de­ venire laolaltă cu ceva, însoţire, atunci iată că limba poate modela puţin cuvîntul cel nou. Aşa cum geometria a mo­ delat cercul, 1-a întins pînă ce i-a făcut două focare din

202

centru şi 1-a prefăcut în elipsă, apoi 1-a întins şi mai mult, pînă s-a deschis spre infinit într-o parte, prefăcîndu-se în parabolă, ba 1-a desfăcut atît de bine încît a ajuns o hi­ perbolă, la fel poate face limba — şi uneori o face — din cîte un cuvînt. Ne putem gîndi să vorbim despre ,,o deve­ nire petrecută prin gînd", una care nu e nici ceva devenit, dar nici o simplă procesualitate. Fiindcă aveam în limbă cuvinte ca putere şi putinţă, socotire şi socotinţă, n-am pu­ tea oare zice : devenire şi deveninţă ? Am putea, şi am avea nevoie de un termen ca „deveninţă", în gîndirea fi­ losofică. Dacă limba nu 1-a făcut şi poate nu-1 primeşte, problema lui rămîne, şi cu ea ne îmbogăţeşte evocarea sen­ surilor vechi. Dar iată la Eminescu un exemplu izbitor de cuvînt vechi care nu mai poate fi folosit, totuşi, cu el, în acelaşi timp o problemă ce nu poate fi ocolită. Cînd traduce pe Kant cu analiticul şi sinteticul lui, Eminescu nu spune „judecată" analitică sau sintetică, ci spune „judeţ". Ai zice că e un arhaism, şi, la drept vorbind, este. Dar în fond e şi un neologism, căci Eminescu îl scrie cîteodată „judeciu", de la judicium din latineşte. Şi ce e judeţ în fapt ? Nu e aci nici arhaism, nici neologism, este un t e r m e n teh­ nic, de care Eminescu se foloseşte spre a deosebi între judecata pe care o ai şi judecata pe care o faci ; între facul­ tatea judecăţii şi forma logică judecată. El nu vrea să spună judecată acolo unde e lucru judecat, unde judecata s-a formulat ; zice judeţ. Face rău ? Vorbitorul filosofic de astăzi spune că face rău ; gînditorul însă va spune că face bine, fiindcă deosebeşte acolo unde noi confundăm. Să re­ ţinem cuvîntul cel vechi ? Dar îi vom reţine problema, care e veşnică. La fel se întîmplă cu alte cuvinte invocate aci, cu ispită, sau lamură, ori cu adjectivul „lucrător". Nimeni nu poate susţine că trebuie să spunem „ispitele gîndului" în loc de „intenţionalitatea conştiinţei", mai ales cînd vrem să vorbim despre fenomenologia lui Hasserl, în spe­ cialitatea filosofiei. Dar iată că ne încurcăm în puţin idea­ lism, dacă lăsăm conştiinţa aşa singură, cu intenţionalita­ tea ei ; şi s-ar zice că s-a încurcat şi filosoful acela, de vreme ce a trebuit să invoce un fel de „eu transcendental", din care n-a mai ieşit. Cînd însă vom spune că „ispita" exprimă lucrurile bine, fiindcă e şi pornită dinăuntru şi trezită din afară, de real (cum ar vrea să fie intenţionali-

203

în timp ce adjectivul „lucrător" este şi activ. Cu o sensibilitate sporită. oare. dacă nu vrem să ajungem direct la rezultat cu „productiv" : spunem doar „activ". pe cînd marile lui creaţii trecute. dacă vor înţelege să înfrîngă spărtura logos-ului în limbi naturale ? Vor pune. cum e limba noastră. cunoaşterea şi luciditatea. în joc un logos simplificat. Natura se poate clătina în faţa omului. poate să ne înveţe ceva despre înţelesuri noi. şi productiv. Nu e numai o chestiune de cunoaştere de sine. ca şi aceste creaţii neştiute. în toate zonele universului natural şi în oricîte ale universului artificial. s-ar putea să vorbim cu tîlc despre demersul feno­ menologic. ca să crezi că extinderea şi rafinarea sensibilităţii nu vor crea răspunderi noi cugetului. î l reţinem ? Dar dacă nu l-am reţinut la timp. noi n-avem adjectiv. sau ne învaţă pur şi simplu să dăm un înţeles. mecanizat ? Dar e ceva extraordinar în lumea aceasta a revoluţiei tehnico-ştiinţifice : ea sporeşte fiinţa sensibilă a omului. ci spre a-i spori veghea. cum vor vorbi oamenii de mîine. Dacă omul e o fiinţă a nuanţelor. chiar u n u l ieşit total din uz. putem. Un logos nou va t r e ­ bui astfel să exprime mai mult decît limbile naturale. La fel. ne rămîne să-i regăsim şi să-i păstrăm nuanţa. bogăţia aceasta de sensuri a cuvintelor ne e necesară. Căci într-adevăr. Alteori. Şi. crede că inteligenţa va fi simplificată ? Dar trebuie să nu fi reţinut nimic din lecţia empirismului. Pentru „lamură". Analizorii sensibili ai omului vor percepe mai mult şi mai variat. îl reluăm pe acesta. cîte un cuvînt vechi. nu e numai una de filosofare . pentru activitate cu rezultat. rafinîndu-le pînă la prinde­ rea celor mai neaşteptate nuanţe. cu aceasta. înseamnă a te gîndi la viitorul cuvîntului omenesc. sau vorbim mai departe perifrastic. lărgeşte registrul simţurilor. A t e cufunda în trecutul unei limbi expresive. oare. 204 . noi n-avem u n cuvînt . vor crea răspunderi expresiei. nu au a se teme de om.. adică partea cea mai curată a unui lucru. care sînt cuvintele. Comori noi de gîndire şi de simţire se strîng acum în jurul nostru. Toată cultura umanistă stă astăzi cu comorile ei în faţa noutăţii veacului. nu spre a se îngropa în uitarea omului. şi de altfel sînt puşi în situaţii tot mai variate : în spaţiul supra-atmosferic şi cel subacvatic.tatea). este şi u n a ce priveşte ziua de mîine.

Dar nu despre dor în el însuşi va fi vorba. încît te întrebi dacă orice adîncire în această limbă. o clipă. dacă descoperi ce ştie toată lumea.„Cumplite vremi". Dar îndată. şi să le preia în noutatea lor. sau cel al cuvintelor vechi şi nuanţate. Idealul ar fi să nu mai vorbim defel. ar putea spune în faţa revoluţiei tehnico-ştiinţifice omul naturii . Să presupunem că aşa este şi să luăm de la dor nu­ mai cît ne trebuie. ci spre cinstita iscusire a omului. nu ştii bine cum se face că dai statornic peste el. Şi va mai trebui ca vremile noi să mulţumească istoriei că există popoare ca acesta de pe arcul Carpaţilor. 2 Introducere la dor Cînd vrei să arăţi că noi spunem altceva prin cuvintele noastre şi că astfel limba românească are dreptul să fiin­ ţeze în lume. Atunci va trebui ca vremile cele noi să se aplece asupra sensurilor pe care le-au păstrat cuvintele vechi. fiţi complete. de vreo sută de ani încoace. te grăbeşti să invoci cuvîntul „dor". în rătăcirile prin limba noas­ tră. spre a nu mai vorbi multă vreme des­ pre el. ci despre formaţia şi funcţia lui. spre a nu mai vorbi de orice rătăcire. ca să mai poţi spune un cuvînt în această materie. Cum să invoci un lucru atît de ştiut şi de spus. sau peste lecţia lui. dacă nu cumva s-a încăr­ cat de toate nonsensurile ? E zadarnic să întîrzii asupra cuvintelor. chiar dacă vor lăsa cuvintele ele însele prin simple muzee. care e şi cel al culturii folclorice. apoi. te cuprinde sfiala. aşa cum spunea cuvîntul nostru la început". Ba lecţia lui este de aşa fel. insesizabil şi de neiertat sentimental în conţinutul cuvîntului dor. spune vremilor dimpotrivă : „Fiţi cumplite pînă la capăt. Şi trebuie să ceri iertare zeilor bunului-gust. Oricît ai vrea să oco­ leşti cuvîntul. încît probabil s-a vidat de orice sens. care n-au grăit pentru ele însele. nu reprezintă pînă la urmă o simplă „introduce­ re la dor". dar omul culturii. sau zeilor gîndirii exacte. Grecii nu 205 . pentru tot ce e vag.

că este în joc o alipire . Sub atîtea in­ fluenţe. aceea că în orice compunere stăruie un anumit mecanicism : iei două cuvinte. le alipeşti unul de altul şi scoţi un al trei­ lea. cu mici excepţii. dar. Sim­ ţim limpede. şi obţinea un al treilea cuvînt. care e însă şi căutare şi negăsire. ne sună prost. Repre­ zintă o contopire. Sinteza repre­ zintă la noi o contopire. Aşa făcea el cu o mulţime de cuvinte. cu plăcerea. şi ar spune : plăcere de durere. la care nu ne gîndim întotdeauna. prin Sehnsucht. N-avem geniul compunerilor.aveau termenul de „iluzie". de a da o „sinteză specifică". fireşte. care ne vine din toate părţile lumii. A ieşit însă o armonie nouă — spunem noi şi o spun şi alţii. pentru că. o nouă solicitare spirituală. Este virtutea noastră. adică la o armonizare exterioară. cum este şi plăcere şi durere. Dacă un grec antic ar fi în situaţia de a traduce pe dor. dar el spunea „philoneikia". ba chiar ele. patimă de Sehnen. şi nu o compunere. ca de pildă cu de-lege-dătătoriu şi mare-grăitoriu. şi aceasta se vede 206 . care ar putea fi Sucht. s-a spus. crescută din durere nu pricepi bine cum. şi nici nu aveau ne­ voie de el. că propăşire este pro-păşire şi bine­ făcător este bine-făcător. prietenie de duşmănie. te-ai fi aşteptat să se ajungă aici la sincretism. a căuta. mai degrabă decît la o armonie nouă. S-a contopit în el durerea. un dor nou. cu atîta substanţă gata creată. Sau a ieşit o încordare nouă. subtil semantic. în cazul dorului. Prin formaţia sa. în ceasul lor plin. „dor" are în el ceva de prototip : este alcătuire nealcătuită. Noi nu spunem plăcere de durere. nu o compunere. năzuire. chiar cu cele opuse ca sens : prietenie şi duşmănie se ex­ clud. tot ce era esenţial pentru ei stătea sub semnul iluziei. plăcere de alta. Dar este aici o contraparte. Este simplu şi sigur. de adversitate. un întreg fără părţi. dacă nu poţi avea fantezia să vezi în Sucht pesuchen. de care vorbesc istoricii cultu­ rii şi ai artei. cu atît mai puţin căutare de negăsire. La fel şi noi cu dor. ca multe alte cuvinte româneşti cu înţeles adînc şi specific. de unde şi vine cuvîntul. lipsit de orice subtilitate lingvistică. Admirăm — şi pe drept cuvînt — în limba greacă şi germană capacitatea lor de compunere. chiar în cuvintele ce s-au impus vorbirii. spunem dor. ar lua durere de o parte. Şi la fel face limba germană. şi să spui atunci că se obţine în cuvîntul german : căutare de negăsire.

pare a-ţi spune cîte un cuvînt. născut şi el. facerea şi făcutul. nu sînt formate sub cîte o cununie. oare. nespusul. că individualul este totuşi expresie a generalităţii. urît. de la îm­ prejurarea că un fapt stă sub o lege. în sînul cărora se pe­ trece o cuplare a individualului cu generalul. care-ţi ies înainte — şi în mai toate cele despre „creaţie şi frumos". a făuri. deşi zona are din plin şi un sens logic. din două cuvinte de sex deosebit. şi cu aceasta am putea vorbi un limbaj mai apropiat de cel al gîndirii ştiinţifice. Sînt formate fără o cununie exterioară . a dura. „Ocupă-te şi de mine". sfîrşi. ispitire. întocmire. (Pleci aici. / Boală fără crezămînt"). am putea spune „din cea neispitită nuntă". chip sau închipuire. pline. atît de lămuritoare în cealaltă jumă­ tate a culturii. Ce să fie zona aceasta ? Este. aşadar că orice fapt dat gîndirii deschide cu el un cîmp de generalitate logică. a săvîrşi.limpede în cuvinte şi în prototipul lor. urît. Cuvintele noastre bune. Aproape în toate cuvintele mai de preţ. Dar tocmai aceasta înseamnă zona de dor a cuvîn­ tului — spre a o numi doar în plan afectiv. al­ cătuire. desăvîrşi. cum vom vedea îndată —. se va întîmplă parcă şi cu cele ale urîtului („Oh. într-adevăr. oare. cum ar fi : făptură sau întruchipare. Există un fel de cîmpuri logice. care ar avea tot dreptul să extindă asupra culturii umaniste o teorie a cîmpurilor. subînţelesul lui. cînd te apleci peste universul din care face el parte . laolaltă spusul. sînt şi eu o făptură mai deosebită a limbii . înţelesul lui. sau atunci sub-spusul şi presupusul cuvîntului ? Este în orice caz un fel de cîmp al cuvîntului. Nu se întîmplă aşa numai cu cele ale frumo­ sului . sau poate mai ales el.Aşa stau lucrurile cu formaţia cuvîntului dor. şi cine ştie cîte altele vor mai veni să ne cheme către ele. de dor. pe care vom încerca să le invocăm de acum înainte —. dincolo de semni­ ficaţia cuvîntului. Acum să arătăm care e funcţia lui. este undeva o zonă pe care ne gîndim s-o numim. din cea neispitită nuntă. dar mai ales se întîmplă cu cele care exprimă creaţia. lucrarea. „spun şi eu ceva.) Iar 207 . dacă nu din mai multe. ca un feno­ men originar în logică. provi­ zoriu. a zidi. o zonă în numele căreia cuvîntul face apel la tine. dor. laolaltă înţelesul ? Este. urît. port şi eu ceva nerostit în spusa auzită".

Dar. cum sînt cuvintele româneşti de care amintirăm.se dovedeşte cu adevărat sugestivă pentru o asemenea lume a începuturilor. ştiutoare şi neştiu­ toare. Unuia din aceştia ne-am putea gîndi să-i cerem a traduce. sigure dar şi tare aproximative. un fel de „Introdu­ cere la dor". aşadar. este vorba de durerea de-a nu putea spune ceva fără rest. să te întrebi : este bună nedeterminarea aceasta ? S-o sporim ? Sau să-i risipim magia ? — S-o risipim fără grijă : magia ei nu se curmă. fiecare cuvînt suscită un cîmp. iar dacă ecu­ aţia de cîmp e simplă la cele mai multe dintre ele. durerea cuvîntului de-a fi şi de-a nu fi cuvînt adevărat. depărtişor S-a spus că „dor" nu se poate traduce. stai în faţa cuvintelor. sîntem fiinţe purtătoare de orizont. ca şi la cuvîntul „dor". cum stai în faţa doru­ lui.la fel se poate vorbi acum de cîmpuri semantice sau de cîmpuri pur şi simplu. în zona aceasta a cuvîntului. Căci noi înşine. în sensul orizontului pe care-1 pot deschide unele cuvinte. este totuşi loc pentru o înţelegere mai intimă. este pentru că funcţia dorului . unde apărea pe nesimţite plăcerea în durere. unde nu încape întotdeauna comunicare. Iar dacă denumim încă o clipă — pînâ ce va veni cineva să facă o potrivită teorie a cîmpurilor — prin „zonă de dor" această margine din jurul cuvîntului. într-un sens. Şi atunci.în limba franceză versurile redate undeva de Ovid Densusianu : 208 . în fapt. 3 Bădişor. Numai dor ? Avem excelenţi traducători de poezie în limbi străine. Căci. aşa cum fiecare carte era „o boală învinsă" după vorba poe­ tului. ceva în lipsa aceasta de identitate desăvîrşită a cuvîntului îi dă fasci­ naţia. fiecare cuvînt e o durere. ca oameni. ea nu e lesne de găsit la cele cîteva care fac aurul limbilor. Dacă lucrurile acestea ar putea avea sens dincolo de planul afectiv.

pentru că n-avem o traducere încă. în timp ce sufixele augmentative ex­ primă dispreţ şi peioraţie („nu e cal.Bădişor depărtişor. cum spune un savant. Acum ne so­ licită bădişor. prima trăsătură în specificul româ­ nesc al limbii este folosirea largă — mult mai largă. atunci a fost vorba de o restrîngere încă : din întreg spectrul undelor electro-magnetice. dar despre facerea omului românesc. făptura — dinainte de-a invoca direct cuvintele creaţiei în limba noastră. cir aceste versuri. 52 şi 124). ilustrîndu-le cu versul românesc. Mai mult încă. cît de vie este funcţia diminutivului în limba română. ideea aceasta trimite tare departe în urma noastră. aşa încît va trebui să ne mai apropiem de el. Noi creăm prin diminutivare. Ele nu arată numai ceva mic. oare. nu numai că înfrumuseţăm lucrurile. am putea să le spunem străi­ nilor. orice creaţie un fel de mic­ şorare. într-un sens sporeşte. de pildă. Diminutivul nu micşorează întotdeauna . Pe toate acestea. 1940. ci au şi o mul­ ţime de alte funcţii. dragoste. atît de întins. Trebuie să amînăm însă. o pu­ tem vedea permanent. ed. unda de lumina. la noi. Cu „depărtişor" lucrurile sînt adînci şi frumoase. Nu-mi trimite-atîta dor. nu reprezintă. căci înfiinţează. diminutivarea este la noi un procedeu de-a sugera creaţia. şi astfel s-a început lumea. pentru limba ro­ mână. Nimic mai străin nouă. După Sextil Puşcariu. p. „Bade" acesta nu se ştie bine de unde vine. e căloi". aşadar. citează Puş­ cariu). şi atunci nu e chiar atît de departe : e doar depărtişor. Şi de altfel. decît în limbile franceză şi germană — a sufixelor diminutive. ceea ce are contur. să vorbim între noi. Dar e ceasul zămislirii lumii noastre. dacă te gîndeşti mai bine. masivitatea şi „colosalul" sînt cele ce dau un plus de fiinţă lucrurilor . s-a reţinut o bandă în­ gustă. în aşteptarea tra­ ducerii. cele diminutive exprimă admiraţie. decît spinozianul : „omnis determinatio est negatio". lumina. nu chiar despre fa­ cerea lumii. de restrîngere şi delimitare ? Dacă începutul lumii 1-a făcut. sau măcar creaţia obţinută. Fireşte. Un învăţat străin ar vedea. sim­ patie (Limba română. E creaţie. care spune şi el ceva. o undişoară. chiar dacă este înrudit 14 209 . Determinaţia e afirmare. Pentru alţii.

Pentru fiinţa care-1 îndrăgeşte. să adu­ cem o diferenţiere.. şi cu mai multă autoritate decît el . u n e ­ ori prietenul ." Am reuşit parcă.] aveau n e ­ contenit trebuinţă de cineva care să chezăşuiască. E o ex­ presie de demnitate umană." . i s-ar zice lele". vadis). chezaşul. dar adevărat şi plin. să specificăm în bărbat şi femeie. încît îşi îngăduie cîteodată să iasă din graniţele controlabilului. care poate fi şi fratele mai mare. Mîndru. e şi badea. „Românul bade — scrie el în Magnum Etymologicum — este o preţioasă rămăşiţă juridică din acea epocă a colonizării Daciei Traiane. frumuseţe fizică şi morală. iar cu vorba „m'îndrie" — atît de împuţinată astăzi şi ea.cu un cuvînt ori altul de prin vecini. Aşa ne-a fost dat să t r ă i m valorile u m a n e : pe nivel minor. cel care garantează p e n t r u un altul. spunea despre cuvînt că vine de la „vadem" (vas. la nivelul ei ţărănesc. în orice caz mai-marele apropiat. dar portul şi mersul ei prin viaţă sînt demnitatea însăşi. Mîndra poate uneori îndemna pe u n altul să greşească („Număr pietre peste care / mîndra trece vadul / şi păcate pentru care / mă va arde iadul" — stătea scris într-o postumă a lui Blaga). bărbatul. mîndra." Cuvîntul desemnează.. sau consă­ teanul respectat. mîndrul aceleia. Dar în fiinţa omului denumit aşa simţi că este ceva mai falnic : e u n fel de frumuseţe trupească şi sufletească. insul de autoritate în faţa ce­ lorlalţi. de altfel. cu o vorbă care nu e chiar inactuală : „Dacă badea ar avea cosiţe. sau se poate spune. î n timp ce învăţaţii mai noi într-ale limbii noastre lasă problema deschisă. în orice caz. pînă la a deveni u n defect moral — noi am putea spune dintr-o data ceea ce conceptul grecesc spune cu 210 . el devine mîndruţul. cu acea kalokagathie greacă. în conceptul acela grec atît de ales.. Fireşte. Hasdeu. din perspectiva noastră modestă.. pe cel care e ceva mai în vîrstă decît u n altul. ba chiar bade este termenul de respect folosit de femeie pentru bărbatul sau iubitul ei. ase­ mănătoare. se poate şi glumi cu ajutorul lui : „Vorbeşte şi badea Ion. în apelativul acesta. ceea ce nu făcea limba greacă. Iar aspectul acesta de kalokagathie ţărănească se vede şi mai bine din corelatul feminin al badelui. cînd provincialii [. care este atît de învăţat. ci şi moralmente. „Femeia sau fata mîndră — notează Hasdeu — înseamnă frumoasă nu numai fiziceşte.

Badea e departe. îl inventă.ca dintr-un arbore. Ne chinuim în toate felurile să traducem kalokagathia greacă. . E prea mult pentru fată. trupească. lipite aşa unul de altul. pentru ca lumea să fie. Căci mîndrie. ne vine atunci ispita să spunem : este vorba acolo de io ispravă exte­ rioară a limbii . cu­ vîntul a trecut asupra naturii fizice şi morale a omului. întreagămîndrie însemnau înţelepciune. cum spune Tiktin în dicţionarul său. şi atunci ea îi spune „bădişor". Căci un om prea împlinit nu e pe măsura vieţii noastre şi nu mai e o făptură aievea. diminutivînd. E departe. Dar ce creează ? Poate des­ tine umane. sau în Codicele voroneţian : „Cine e preamîndru şi meşterul între noi. Nutrim o secretă invidie faţă de limba greacă. Creaţia trebuie să aducă deli­ mitări în universul de gînd şi frumuseţe al lumii. printr-o surprinzătoare schim­ bare de sens. . fiindcă n e lipseşte curajul de a spune : „e o mîndreţe de om". atît de falnic încît limba noastră n-a avut parcă îndrăznirea să-1 păstreze în grădina ei ? Face un mîndruţ. Ce face acum diminutivul. să fie doar depărtişor. totul trece în jocul acesta de con- 14* 211 . sufletească şi gînditoare. ci le lasă să crească şi să se resfire din ea. în Coresi .. care nu lipeşte unul lîngă altul înţelesuri şi cuvinte. „mîndrie". adică „cu liniştea înţelepciunii") . „mîndria" noastră reuşeşte. De sub complexul nostru de invidie. atît de împlinită. potrivit cu slavona v e ­ che.. In orice caz. S-ar putea totuşi să fie undeva. să arate din bunră viaţă lucrul său. întru blîndă premîndrie". ca un diminutiv al spectru­ lui. din arborele acesta fal­ nic. dar ea îl face să nu fie altundeva. un bădişor — şj-1 restituie astfel vieţii. Şi atunci. Lumea însăşi s-a creat atunci cînd din universul undelor s-a ales. în­ tr-o casă vecină . luminiţa. şi. cum ai spune într-un cuvînt frumosşibun. pînă la a se degrada în ultima. î n orizontul ei miniatural. fiinţa întreagă a omului.trei cuvinte. dar el e „departe". Poate că el nici nu se gîndeşte la ea. preamîndrie.". Aşadar. fata care cîntă creează şi ea. un cîntec. încăpea în această vocabulă. de unde am luat cuvîntul („Oameni nebuni şi nemîndri". pentru capacitatea ei de-a compune cuvinte — dar ce exprimă kalokagathia ? Frumuseţe-şi-bunătate.e un ins de toată mîndria". dar ea simte că de la el vine dorul. o perfor­ m a n ţ ă mai de preţ. căci e o fiinţă atît de aleasă.

De întrecut gîndul omului. trimite-mi. aşa cum nu mai este-o lume a apropierii. din joaca unei rime („bădişor de­ părtişor"). nu s-a găsit încă nimic şi nimeni. Sînt tristă . sau apropiat — este expresia unei în- 212 . Despre isprava lor ar putea vorbi „depărtişor". Dar tocmai pentru ce stă între ele ne-ar trebui un adjectiv. în zilele noastre. s-ar putea citi : „Nu-mi trimite . de cineva — poate de-o fată simplă ca Gretchen. E de ne­ crezut că limbile nu au. E ca şi cum în : „Bădişor depărtişor. astru depărtişor. este nevoie de ceva ca „depărtişor". pe care-1 aducea de la început diminutivul : ma­ rele devine mic.traste. dar de petrecut sînt o mulţime de voinici şi pa­ seri de fier care-1 petrec. Nu-i voinic ca să-l petreacă Şi pasăre să-l întreacă. Căci într-o lume care nu mai este a aproapelui şi nu mai poate fi. Iată. E un adjectiv ? E un adverb ? Dar e un giuvaer de simţire al limbii noastre. că nu vii şi că-mi trimiţi doar dorul : te-am prefăcut în cîntec. lume istorică depărtişoară. şi s-ar putea să fie şi unul de gînd : Gîndul meu pe unde-aleargă. mi-am pus în vers gîndul. depărtatul apropiat. imposibilul devine realitate . nu sînt tristă. Să luăm pe depărtişor ca adjectiv : bădişor depăr­ tişor. / Nu-mi trimiteatîta dor"." 4 Depărtişor E un cuvînt creat aşa.• nu te cert. Aşa te-am pedepsit. ce nu ştia întotdeauna bine ce spune. poţi să nu vii. şi s-a risipit. de obicei. ci tot mai mult a depărtărilor. a umplut ca un cîntec lumea. Vino . ci e una a departelui. Am spus lucrul. Te cert . nici un cuvînt între apropiat şi depărtat. E un cuvînt ce poate umple lumea de un adevăr. şi poţi să nu mai vii. iar triumful disjunctivului aci — sau depărtat. ceea ce pleacă din tine vine de la altcineva.

există u n quasar sau un astru care pulsează. Omul vrea uneori să fie singur. căci unul îl dezintegrează. Despre Hegel. şi noi intrăm. Depărtatul şi apro­ piatul i-au devenit deopotrivă de intolerabile. Cum să spun despre quasarul meu că e depărtat ? Dar mi-e depărtişor. A existat o ştiinţă a depărtatului apropiat. în schimb. a r e ­ zonanţei. Un satelit nu e ceva depărtat de noi. ca şi alchimia. prin cine ştie ce miracol al naşterii noastre. care-ţi sînt atît de depărtate.frîngeri. în rezonanţă mai degrabă cu acelea. şi ne lipseşte. unde fenomenul rezonanţei este o cheie pentru manevrarea undelor. cultura nu va găsi un sens şi astrologiei ? Căci poate undeva. Dacă lăsăm deoparte lucrurile acelea nesuferit de apropiate. Dar aceasta e condiţia obişnuită a omului ce trăieşte alături de cultură. Se numea astro­ logie. admiţînd că aici e un fel figurat de a vorbi. A sporit numărul făpturilor şi intîmplărilor depărtate. pentru ceva depărtat cu care sîntem în re­ zonanţă. Aristotel e pentru atenieni un pedant. puţin bîlbîit şi cu accent macedonean. dar aşa cum i s-a găsit acesteia meritul de-a fi măcar o veleitate de ştiinţă experimentală. decît cu alt­ ceva. Majoritatea vieţilor se zbuciumă între ceva prea apro­ piat şi ceva prea depărtat. Dar cuvîntul rezonanţă e unul magic în ştiinţa de azi. oricît de departe l-am proiecta în văzduh. Lumea nu poate fi nici prea apro­ piată. I-ar trebui ceva între ele. Tînărul se poate desprinde o clipă de familie. nici prea depărtată. în timp ce cultura 213 . o doamnă din socie­ tate spunea : „Nu am auzit niciodată o vorbă mai de seamă din gura d-lui Hegel". în trecutul nu prea îndepărtat. dar nici fără ea viaţa nu i se împlineşte. simţi bine. şi nu ştie unde. şi nu mai poate . nu poţi spune de Homer că ţi-e depărtat : ar trebui un adjectiv. ori­ cît s-ar depărta şi ea de tine. în depărtări. generoasă cum este. Lumea noastră mai nouă a lucrat adînc de tot asupra adjectivelor „depărtat" şi „apropiat". vrea alteori să ajungă. în fapt. Cineva văzut prea de aproape riscă uneori să fie nedreptă­ ţit. celălalt îl sufocă. că depărtatul poate fi apropiat la propriu. cine ştie dacă. era o pseudo-ştiinţă. Dacă Flaubert e depărtat de noi. dar n-are adjectiv la îndemînă. Cîte o lume trecută nu ţi-e depărtată. ca şi al celor apro­ piate.

— N-ar trebui să fie mai depărtişor ? Căci toate se vor schimba. racheta sînt pentru plecări. avem aripi. fata gazdei îi spăla şi uneori ungea cu miresme picioarele. nu vom mai folosi picioare. Timpul nostru a lucrat şi asupra substantivului. mai departe. măcar. Eminescu nu foloseşte niciodată — ne spun cei care i-au contabilizat cuvintele — pe „depărtişor". a putut spori apropierea de o clipă. tot mai încet. mîngîierea din urmă. / Sufletu-mi nemîngîiet. mijloacele noastre de comunicaţie nu fac decît să ne depărteze mai repede pe unii de alţii. / .obţine tocmai adjectivul dintre apropiat şi depărtat. Astăzi nici o fată a gazdei nu spală drumeţului picioarele. Lumea noastră e una a plecărilor cu putinţă. Lu­ mea noastră. el. sau altă dată : „Rătăcit. / Mai încet. Poţi să nu ai adverbul acesta. şi nu mai avem picioare. el nu e mai puţin singurul care te aşază în locul cel bun — în bacchanala vieţii — sau singurul care-ţi dă. / îndulcind cu dor de moarte". înainte oamenii zăboveau unii lîngă alţii. nu adjectiv. vom avea mai puţini dinţi şi mai mult creier. Felurile noastre de convieţuire ne despart. mai departe. ca sirenele. sau variantele la Steaua care a răsărit şi toate versurile sale. Şi sîntem astăzi mai aproape unii de alţii ? Dar tot ce s-a întîmplat ne-a dus mai departe . ce sînt ele decît un comentar poetic la adverbul „depărtişor" ? — Poate că depărtişor e substantiv. vine invocarea „departelui" nostru. tot mai departe. ci prin magia noutăţii. avionul. într-un fel. şi cu ele nevoia lui depărtişor.. a lucrat asupra adverbului. / Mai încet. pe care o răspîndea. — Dar poate că depărtişor e adverb. filosoful a părut să aibă drep- 214 . străinul venit să poposească acolo.^ atunci. De la Nietzsche probabil. nemîngîiet. avem unde. Dar : „Mai departe. cum sosea. Trenurile. cel care făcuse o chestiune personală din răfuiala cu creş­ tinismul ca religie a aproapelui. pe depărtişor. unul care-şi avea statutul său bine determinat — şi nu prin paşaport. Mai departe. Obosit de drum. şi cu picioarele pline de praf. tot mai încet". desfiinţînd însă vecinătatea şi zăbovirea lîngă. Homer ne e depărtişor. care ne poartă sau ne vor purta pretutindeni în nicăieri. Călătorul însuşi era un stătător. dar adverbele „aproape" şi „departe" vor rămîne. / Ca un suflet fără parte. la urma urmelor. avem roţi.

de altfel. mai adîncă poate decît cea a omului din sînul naturii. e drept.tate : fiecare a devenit pentru celălalt. cu o sumbră antici­ paţie : „Fiecare va fi. Goethe spunea. Şi. A făcut-o. nu micşorată. a venit nu numai să ne solidarizeze cu destine depărtate în timp şi loc. ca să ştiu cine eşti. Din perspectiva departelui. la fel cu pluralul gramatical. ca fiinţă şi specie. lumea contemporană ar avea nevoie de cuvîntul nostru. ar trebui să-ţi iubeşti departele. 215 . Intr-o lume a extraordinarului şi a co­ losalului. cobaiul. Atunci. în acest sens. prin cunoaştere. dacă ai astăzi răspundere de om. atîta tot. nici ceilalţi nu mai par să aibă identitate. Oricît ar spune înţelepciunea pro­ verbelor : „Cîinele îmbătrîneşte de drum şi nebunul de grija altora". Că lucrul acesta nu se poate face cu un simplu cuvînt. cu răspîndirea ei. Se poate însă face cu înţelesul lui. Au devenit depărtişorul. departele lui. nici tu. Spune-mi cine-ţi sînt depărtişorii. Cultura. Cum să fie departele nostru. care sînt totuşi atît de împletite în rostul lor cu ale noastre . fratele cobai. aceasta ar părea să fie legea lumii noi : să-ţi iu­ beşti departele tău ca pe tine însuţi. asupra căruia se fac experienţe atît de hotărîtoare pentru om ? dar pisicile lui Wiener şi Rosenblueth ? dar drosofila ? dar porumbul hibrid ? Departele omului nu era doar omul. iar aceasta nu înseamnă : redusă la altă scară. funcţia românească în genere ar putea fi de-a aduce diminutivul. Ordinea aceasta pare. infirmierul celuilalt". nici prin departele său. ci prin depărtişori. atunci. nici măcar apropiată. în veacul nostru. şi. Despre o ase­ menea perspectivă. erau şi reg­ nul animal sau cel vegetal. sau : „Cine plînge pentru toată lumea or­ beşte". una a departelui fantomatic. Un sens afectiv nou al omului vine astfel să se înstăpînească peste noi. şi o înfră­ ţire cu vietăţile şi lucrurile. o ştim. ea ne-a dat. cu un simplu diminutiv. nici cuvîntul nu te ajută : cum să faci pluralul de la „departele" tău ? Dar ne gîndim că omul s-ar putea defini nu prin aproapele. dar cît de adînc a lucrat ea şi asupra depărtişorului. Lumea contemporană trebuie diminutivată . abstractul face loc concretului şi întîlnirea multiplicată a omului e cu pu­ tinţă. Ele erau chiar prea departele nostru. ci trecută din abstract în concret.

analog cu cea franceză. planta. Omul. Omul. Limba noas­ tră însă nu are. Anorganicul. nevoia de rimă sub care s-a născut. că de aceea au apărut în Franţa atîţia doctrinari ai versului liber şi alb. 5 Paranteză despre rimă sau ispitele cuvîntului De îndată ce apare pe lume. departele — în aşa fel încît ai crede că istoveşte virtuţile cuvîntului. depărtare. Sînt limbi care. nu : era mult prea departele nostru. ca în a sta deoparte). în chip firesc. fireşte. Spectacolul e ca al unei dansatoare ce ar merge tot timpul în poantă. că de aceea Franţa nu are parte de o poezie la înălţimea culturii ei . Pictorul român 1-a făcut depărtişor. natura erau dina­ inte de el subiect de artă. ba încă. Dar cuvîntul păstrează pentru el un rest de libertate : dacă-i place. s-a spus. A făcut-o în faza ultimă a creaţiei sale. Biata limbă franceză — această regină a limbilor mo­ derne. ci cu ochii materiei şi însufleţirea pe care a ştiut s-o dea anorganicului. In orice caz. totuşi — are mai toate accentele pe ultima silabă . nu toate limbile pot pune în joc rima cu atîta dezinvoltură ca limba noas­ tră. rima nu va putea fi nici ea decît pe ultima silabă. poate. pune cel mai bine în lumină ispitele acestea libere ale cuvîntului.în zilele noastre. antepenultima. astfel. a îndepărta. Bănuim că s-au inventariat cuvintele din limba ro­ mână ce s-au născut dintr-o nevoie de rimă şi ar putea fi ceva de învăţat de la ele. îl foloseşte în toate felurile şi pentru toate trebuinţele sale : cu „departe" (născut pur şi simplu din de şi parte. Şi a adus mesajul românescului. animalul. spre deosebire de ma- 216 . Este firesc. un cuvînt îşi ia libertatea de a se schimba. în schimb. să aibă îngrădiri şi ele. un pictor. Ţuculescu. Nu se va susţine. Iar rima. au toate ac­ centele pe silaba penultimă . el poate face depărtat. nu cu motivele covoarelor olteneşti sau cu peisajul local. poate să se prefacă în „depărtişor". Accentul poate cădea la noi pe ultima. altele pun statornic accen­ tul pe prima silabă a cuvîntului. în ce priveşte folosinţa rimei. bănuim. penultima.

în actul Helenei. dar uneori n-avem destule gînduri pentru cu­ vinte. Iar cuvîntul nu numai că tinde să acopere sensurile implicate de gînd şi tot felul de sensuri analogice sau m e ­ taforice. între bogăţia de sensuri încă negîndite şi nonsensul verbalităţii pure. cu bogăţia lui. dar pînă la ui mă. vector). criticii noş­ tri. atît de înzestraţi. Ispita cuvîntului este de-a umple. tinde să înfrunte nonsensul şi să-şi regăsească natura ini­ ţială de sunet gol („basme-fantasme-protoplasme-Erasme". căci nu e van gîndul lui Goethe din Faust II. Cu firea şi rostul rimei în­ ţelegi mai bine firea şi rostul cuvîntului. ştiu probabil ce fac . ci s-o dezlege. Cuvîntul n-are astîmpăr. O invocăm pentru cuvînt el însuşi. rimează Eminescu). cea r e ­ centă aproape deloc. atît de avizaţi. că seducţiei antice a poeziei de ritmuri lumea modernă i-a adăugat seducţia nouă a poeziei de rimă. aşa cum nu pot fi deşerte de sens caietele cu rime ale lui Eminescu. de care a ştiut din plin să se folosească poezia noastră populară . pentru poezie invocăm rima — care altminteri. ştiu ce să le spună. pentru care după aceea găsim atîtea sensuri. toată matca unui gînd. le pune în joc rima.joritatea limbilor europene (unde accentul nu poate urca peste a treia silabă de la ultima). ar avea pentru noi. Poeţii noştri. cititorii de rînd. rima. sub cine ştie ce influenţe. poezia noastră cultă mai puţin. nu rabdă să stea prea mult nevalorificate zăcămin­ tele de frumuseţe şi joacă rimată ale cuvîntului românesc. sau aşa cum. parametru. nu pot sta prea mult. facilă şi dificilă cum este. meritul să dezvăluie mai repede poezia proastă. nu pentru poezie invocăm aci rima. aşadar. rusa ori. cum fac formulele ştiinţelor. avîntîndu-£e în gol şi dezminţindu-se parcă. va sfîrşi prin a o regăsi. şi pînă la urmă de-a sări din matcă. cum s-a putut vedea cu creaţiile lexicale. Se spune adesea că n-avem destule cuvinte pentru gîndurile noastre . şi pe acestea. t r a n s figurîndu-se. adesea ad­ mirabile. sau cîteva din acestea. căutîndu-se pe sine. Dacă poezia de as­ tăzi a pierdut. în special ale matemati­ cilor (invariant. Totuşi. în definitiv. Este pentru rimă o binecuvîntare. la noi se ajunge lesne la a patra („vâlurile-mâlurile"). transfinit. 217 . sanscrita. pare-se. este loc pentru funcţiunile cuvîntului. Nu. ca in limbile acelea puter­ nice. ale ştiinţelor de astăzi. pg plan spiritual ori moral. care nu u r m ă ­ reşte să lege gîndirea.

tot mai încet. de care nu nu­ mai sufletul are nevoie („Mai departe. Titu Maiorescu istoriseşte despre o scriitoare cum recita. / Un t r e m u r a t de gene. De ce s-o sufoce ? Iar prin această virtute a rimei.Aşterne-te d r u m u l u i / Ca şi iarba cîmpului / La bătaia vîntului". regăsirea temei.. la propriu şi la figurat. O gîndire sau o spusă nu sînt structurate dacă nu au un cuvînt-cheie prin care să ţină laolaltă toate celelalte. Omul e o fiinţă gingaşă. Există chiar gînditori care au socotit drept o supremă împlinire „eterna reîntoar- 218 . sau a pămîntului în j u r u l soarelui —. deşi versul are „o eroare de rimă". mişcarea ei e b u n ă cînd se închide. cuvîntul cucereşte una din funcţiunile sale cele mai adînc vitale. şi acesta e primul rost al cuvîntului. crezîndu-se pe patul de moarte. mai departe / Mai încet. ce trebuie legănată din primul ceas şi pînă în cel din urmă.. Iar unitatea în diversitate e deopotrivă cău­ tarea gîndului. nu se mai satură să găsească legea în diversitatea fenomenelor. Şi Maiorescu adăuga : era ca o legănare în infinit. Există o incaiftaţie a repetiţiei. care e de-a închide gîndul. Iar rima scoate dintr-o dată în relief esenţialul. la fel cu gîndirea ştiinţifică. Poetul poate însănătoşi lumea. dă repeţirea cea bună. Dar cuvîntul nu spune ceva numai prin el însuşi . şi de aceea adesea se vrea scos în r e ­ lief.întîi. şi punctarea ei în diversitate dau seduc­ ţia muzicii. Dacă variaţiile pe aceeaşi temă nu cuceresc întotdeauna în muzică. de a-i da ritm şi respiraţie. poate face să se spună prin cuvînt altceva.. în schimb. aceea de-a putea legăna. dacă o simplă sugestie de rimă ajunge spre a-ţi da legănarea ! Rima dă însă mai mult decît legănarea. rima poate naşte cuvinte. spune ceva într-un context.") Te urmăreşte săptămîni o rimă fericită. Rima închide bucla gîndului. îl ritmează. Punînd în relief cuvintele. şi poezia bună te învaţă să respiri. / O dulce strângere de mîni."). Dar cum te mai poţi gîndi la eroare de rimă cînd ai simţit legănarea în infinit ? Şi ce puter­ nică trebuie să fie magia rimei. Ca orice mişcare bună — ca mişcarea elec­ tronului pe orbită. („Te ur­ măreşte săptămîni / Un pas făcut alene. în aşa măsură încît speculaţia filosofică. GIndirea ţine şi ea de bioritmurile fiinţei noastre. versurile noastre populare : . dar şi gîndul. rima face posibilă o nouă funcţiune a acestora.

în manuscrisul 2278 al lui Eminescu. se contopesc şi pier. î n versul eminescian e descris nu destinul bietelor fiinţe umane. Cuvîntul abia mai spune ceva. ci al bietelor cuvinte. dar şi disoluţia lor. să-1 suspende. Rima poate face orice din cuvînt şi pînă la u r m ă să-1 destrame şi curme. Din puţinătatea cuvintelor şi a vorbirii. jocul poetului e dezinteresat. Poţi trece peste cuvinte cu suveranitatea copilului sau cu nevinovăţia spu­ sei goale. în absurdul alăturărilor. î n manuscrisele 2265 şi 2771. aproape întregi cu rime. Ea este o potrivire. 219 . Dar de undeva. . Se sărută pînă mor. Ce mai în­ seamnă cuvîntul cel grav. din prisosurile cuvîntului gol. ca o undă de poezie.. autentic şi van. dar întrebarea prozaică „ce zi e ?" apare dintr-o dată. Dacă poartă cu ea o unitate în diversitate. rima aduce în acelaşi timp m a ­ gia necunoscutului în cunoscut. Şi totuşi rima poate face şi ce-i place.. îţi vine să surîzi cînd găseşti. prin rimă. te uiţi cum scoate poezia te miri ce noutate şi graţie. E u n suprarealism firesc.cere" . cît mai ales ce trebuie. şi atunci înţelegi că rima nu face atît ce-i place.Cînoşie-hîrtie-revie-ce zi e ?" nu spun ni­ mic. Şi e ultima funcţiune a rimei. stă strofa : Te gîndeşti fermecătoare. care te poartă din surpriză în surpriză. Cu zîmbiri şi cu te miri-ce. care se caută unul pe altul cu încărcătura lor de dor. se poate naşte poezia. rimîndu-se tocmai „te miri-ce" cu Circe. dacă rima îl poate lua pe sus în menuetul ei ? Dar pe aceeaşi pagină. Potrivirea cuvin­ telor este cununia. „Guraliv-costeliv-relativ-dativ" nu-i vor fi servit niciodată ca rime.. Se-ntîlneşte dor cu dor. Adorată umbră Circe. dar una neaşteptată. Dar nu e reîntoarcerea la acelaşi. rima nu e altceva decît o eternă reîn­ toarcere... iar în mic. Că mă satur c-o privire. aşa cum nu-i serveau nici „lambda-ce-âm da". ori „să abunde-de undeînfunde-Cunigunde". alături de rimă.

Pe toate acestea. ne dă fascinaţia lui acelaşi ca şi pe cea a lui alt­ ceva. dar nu ne erau îndeajuns într-o privinţă. care să tragă cercuri şi să pună hotare peste tot. Aşa cum s-a închegat. Şi cînd întîlneşti în manuscrisul 2265 rimînd destul-mi-i cu ulmii. ritmează gîndul cu ele. chiar mai cu grijă aşadar decît celelalte limbi romanice. sau. Şi 220 . 6 Ispitire A căzut pe pămîntul nostru aşa. atunci. A cerca vine. care s-a . de la circare. cuvîntul cercare şi cel de încercare. în gînd şi faptă. Noi aveam di­ nainte. Căci noi nu eram un popor de stăpînitori. Eminescu o poartă cu el. aşa cum spune hotărît atîtea altele limba aceasta latină. sau. reliefează cuvinte. a da tîrcoale. după cum a încerca vine de la incircare. dincolo de ce ne era dat. soţia lui Manole. şi desigur ştiu ce fac. le poate face rima. Mai există. în această ne-hotărîre a noastră — pînă ce avea să vină ceasul intrării în matcă —. pe cînd la noi a dat pe „a cerceta". o structură. dar le-am împletit cu altul. le-am petrecut prin urzeala acestuia. Le-am păstrat cu grijă. cuvîntul „ispitei" şi a crescut ca un arbore. Şi atunci. după cum nu eram nici vreun popor care să primească hotarele puse de alţii. a vedea din toate părţile. o simplă rimă te îneacă de poezie şi te face să uiţi de rest. Aveam nevoie de ispite. Ele veneau de la „cerc" şi noi aveam ne­ voie de încercări care să ne scoată din cerc. căci spuneau ceva prea hotărît. cuvîntul ispitirii a dat un ar­ bore. Destul-mi-i. din vorbirea paleoslavă.pierdut în alte limbi romanice. pare-se. din latină. aveam nevoie. din zidul ce frîngea trupul Anei. Preferam să ne retragem în nehotărîrea pădurilor. Poeţii de astăzi se lipsesc de rimă. Dar cuvintele noastre o poartă în ele. Ea creează cuvinte. într-adevăr. şi verbul circitare. mai degrabă. cum ne place astăzi să spunem. a încercui. a înconjura cu un cerc. de încercări care să ne poarte altundeva. ne lea­ gănă. scoate din nimic poezia şi retrimite cuvintele în ni­ mic. ispitire.

fără să ştie. scria Eminescu. dascăl îţi poţi fi şi singur : „Să se ispitească omul pe sine". con­ statare. între aceste două capete. Aici. întîi. sau : „Făcea ispită să vază : merge-vor la răz­ boi ori părăsi-să-vor"). Ce departe sîntem de înţelesul îngust al cuvîntului. încît pînă la u r m ă dă. „In orice om o lu­ me îşi face încercarea". stă spus. „Cu m a r e pagubă ispitim [. ca în amintirea amintirii sau cunoaşterea cunoaş­ terii — şi vai de cel neispitit de nimeni şi nimic. şi căutarea însăşi a devenit ispitire. î n acest ultim sens.] că neamul ome­ nesc urmează numai lucrurile reale şi deşearte. examinare : „Dascălul să ispitească vrednicia şi învăţătura lor". o străbătură. scrutarea devin şi încercare obţinută. de la cele care prind în cerc pînă la cele care desprind de oricare. să afli — fie că e vorba de un fapt („Nu crezură. is­ pitirea poate fi şi una de scrutare. îţi cauţi sin­ gur ispitirea. şi-a ieşit la noi din sărite. adică o cutreierară. Dicţionarul cel m a r e al limbii noastre rînduieşte în aşa fel lucrurile. cum scria traducătorul din 1642. căutarea. de altfel. din : să te fereşti de ispită. să-1 ispitească pre dînsul den tinereţele lui şi de mintea lui şi mai ales de grija cărţii". în acelaşi timp cronicarul vorbea despre cei care „cercară ţara". dar încercarea însăşi pare a fi ales „ispitirea" spre a se pune în încer­ care pe ea însăşi. Dar sînt multe altele. nu se opriră. dimpotrivă. dincolo de n ă r a v u r i şi grija cărţii.. Iar ispitirea aceasta poate merge mai adînc. 221 . ispitiră şi văzură" . o fenomenologie a încercării. care-s cu dreptate". E struc­ tura ideii de încercare. spune Psaltirea scheiană . „Ispiti-voi legea ta". mai rar. spune Pravila. în cuvîntul ispitei." Numai că. Ai pu­ tea chiar avea ispita ispitirii — cu acea reflexivitate pe care n-o atestă viaţa spiritului decît la niveluri mai ri­ dicate. Şi. dacă dascălul ştie să fie întocmai celui „carele ispiteşte tainele inimei". Cu un al doilea înţeles. Căci dacă putem spune.este una care nu defineşte doar omul românesc. încercarea de-a afla ceva.. însuşi a cerca. Sau : „Să-1 is­ pitească de năravul lui (pe cel ce vrea să se preoţească). înmănunchind în ea toate încer­ cările cu putinţă. „ispiti-voi poruncile zeului mieu". a ispiti înseamnă a încerca să pătrunzi ceva. vechiul a înconjura cu un cerc. fie că e vorba de u n gînd ori o rînduială. care-s cu păcate. cu sensul apropiat de cel vechi. „oamenii cercăm.

îl hărăzeşte cu multă ispitire". De aci reiese firesc un al treilea înţeles al ispitirii. din neştiinţă ca şi din ştiinţă. „Cine vrea să-mi is­ pitească vitejia ?". spune povestitorul mai vechi. poţi deopotrivă înţelege că e vorba de ispita neştiutorului ca şi a ştiutorului. Cum să fie ispitirea expresia unei simple odihne a spiritului ? Iar cînd traducătorul lui Herodot spune : „Ci mai mult prin ispită se săvîrşesc lucrurile". dar ea are şi o faţă bună.a m ispitit să trec pe acolo cu luntrea"). Cutezanţa devine risc („Nu m . ca încercare sub chip de strădanie. iară pre priaten primejdia ispiteşte. de punere la încercare a puterilor. căci tot neîntinată ar fi rămas. sau ansamblul de constatări. în confruntarea cu altul. stă scris în cartea Alexandriei.. ea duce la noi încercări. cea a ştiutorului. ispitirea e încă mai adevărată cînd se petrece asupra lucrurilor. Şi ce frumos se exprimă negativ neutralita­ tea aceasta. De aici.u n u i ca şi în celălalt. şi e al patrulea în­ ţeles." Dar astfel un al cincilea înţeles reiese de la sine. Cel puţin aşa ne place să înţelegem vorba din 1765.. şi e unul hotărîtor pentru cuvînt : nu a se pune la încer­ care pe sine. să nu te urască pe tine. „Nu ispiti răii. olimpiadă : „Privind la ispita vitejilor ce să chema Olimbiea. sau e străda­ nie neutră. simplă încercare : „Voieşte a-şi ispiti norocul călătorind". şi con­ statarea. atîtea alte înţelesuri : de-a face cuiva ispită. în timp ce traducătorul din Herodot vorbeşte de ispită ca de o în­ cercare sportivă de astăzi. pot fi izvorul unei noi ispitiri. „ P r e aur focul. ci ispiteşte înţeleptul şi te v a îndrăgi". Strădania poate fi şi spre rău. cum apare în Pravilă : „Cela ce să ispiteşte [cearcă] să otrăvească pe cineva [.o dată încercarea obţinută.] acela să se cearte" . Iar de rîndul acesta. se trezeşte duhul „încercării".. Sînt aprige cuvintele lui Coresi : „Ispiteaşte pre noi cu năpăşti în multe chipure şi cu prade şi cu griji şi cu scîrbe". concurs. cum că „învăţătura ştiinţelor împo­ dobeşte pe om.. sforţare. „Nu-1 lăsa Domnul să se ispitească peste puterile lui"." (Cantemir). lucrare. Putea lua ispită. a metale- 222 . Dar n-au luat. 1688 : „N-au luat ispită piciorul ei a călca pe pămînt". ci a pune pe un altul. de străda­ nie pură. Ispitirea lor. Căci în­ t r . în­ fruntare a lucrurilor şi oamenilor . închegat într-o expe­ rienţă. consem­ nată într-un Uricariu. Numai că strădania poate însemna şi cutezanţă. sau a supune la ispită. în traducerea Bibliei din.

ca aurul. viaţă. o frumoasă liană ce se înfăşoară în jurul său. va putea să intre în joc Ispititorul. Dar cine se lămureşte deplin sub ispitele ce-i sînt date ? Abia acum. Cum se poate atunci ca din vorba aceasta. Sau „cuventele lui. te ademeneşte. care consumă. „Cela ce piare de foc ispititu". poate şi din cel al relei încercări. cel ce te trage spre rău. iese ultimul înţeles. cel care te pune la încercare. şi care totuşi nu încetează să caute . lipsit de experienţă. este lucrarea pe care o faci cu întreaga ta fiinţă. şi : „să te fereşti de ispită.j scrisul 2276. 223 . sau. scria traducătorul în 1648. dar şi ca o solicitare din afară . „Sufletul trebuie t r a t a t ca pămîntul. la clipa binelui. Şi există undeva. din arbo­ rele ispitirilor. treci astfel spre supunerea lumii la încercare . poate. dar şi a răului.. să i se dea ce / trebuie spre a fi productiv". Iar de la încercarea la care eşti supus. spune Eminescu în m â n u . provocarea adusă lumii. ca o năzuinţă dinăuntru. de la frumosul cuvînt lamură. cu al şaselea înţeles. „Peste mine trecu ispita de două ori" . „ispitiţi întru războaie". Un om „neispitit" e unul neîn­ cercat. pot fi oameni ispitiţi întru cunoaştere. argint ars şi ispitit" (lămurit). şi : „nici un lucru nu fie neispitit". cel de însumare a ' încercărilor. Aşa cum sînt unii. de pildă. ajungi la clipa arderii. spunea limba veche. încercarea ce poate reuşi. era punerea lor la încercare. probarea lor dacă sînt curate." E aproape singurul înţeles de care mai ştim astăzi — şi este o ofensă adusă cuvîntului ispitire. nuda ispită ? Dar e o admi­ rabilă înstructurare şi încifrare de gînduri în cuvîntul acesta : este încercarea la care te supui şi la care te su­ pun oamenii şi lucrurile . de vreme ce s-a rostit : „o mîngîiere a ispitelor bătrîne". „Neispitită minte". să rămînă doar un vrej. suferinţelor şi păţaniilor — prin care ai tre­ cut. cuvente curate. sau atunci curăţirea („lămurirea" lor. trebuie să existe. este cutezanţa ta de om. la sorţii pentru toţi şi toate de-a fi lucruri încercate. Căci din toate înţelesurile cuvîntului. „ispitiţi în limbuţie". sau de-a rămîne în tristul cerc al celor neade­ verite de încercare.. „cel ce piare şi prin foc se lămureşte". din păcate. folosit încă de Eminescu). în care te-ai avîntat singur şi la capătul cărora ieşi. scria cel din 1688.lor. lămurit. înţe­ lepciune. sau atunci purifică. spre a dovedi tocmai că nu eşti aur curat .

Gîndul este ceva adînc cu­ fundat în fiinţa omului. dacă ar vorbi. ca intelectual şi artist. Sau e un pachet de gînduri. decît făpturile acestea logice. nu numai al cunoaşterii — şi abia cînd ai gîndul gîndului se naşte ideea. Gîndul are. Gînditorul lui Rodin stă sub ispita gîndului gol ca şi el . nu-ţi vorbise. ai gîndul vrerii şi al simţirii. El repre­ zintă ceva mai viu. De­ parte ca gîndul să reprezinte doar o făptură logică. zona germinativă a întreg omenescului. el nu este totuşi nici o expresie a iraţionalului. aşa cum e un ghem de ispite. Poţi spune : ispitele gîndului. pînă acolo unde joacă. Ispita te face atent asupra zăcămintelor de gînd din om. sau al unui refuz. de care în orice caz filosofarea rece. încît s-ar putea spune că sub­ conştientul nostru este gînd. argumentului. în drum spre lacul fermecat din largul culturii. pe cuvintele altora. adică altceva decît gîn­ dul gol.. dar şi tot ce e gest. Aşa cum eşti. cînd stai să fii tu înecat de atîta noutate şi străinătate. în felul acesta. atîtea suflări noi şi dihănii. conceptului. ca-n povestea lui Degeţel : dacă salvezi un cuvînt de la moarte. de­ mers activ. atunci. dintr-o dată ispita îţi scoate la iveală ceva neaşteptat. inconştientul gînd încă. muncă. Dar dacă faci ca Degeţel. Nu numai tot ce e creaţie ţine de un gînd. ai zice că n-ai timp să scapi de înec cîte o pasăre. te ajută şi el la ne­ voie. laolaltă crescut cu ea. şi e concret. mai legat de fiinţa noastră intimă. după cum e numai ispită. Ţi se poate întîmpla să fii ispitit (încercat. dar nu poţi spune ispi­ tele noţiunii. 224 . dar ele însele n-au ispite. poate. Gîndul e altceva decît ele toate. Ai gîndul unei fapte. aceste ispite. la rîndul său. Am vrea să arătăm aceasta cu „ispitire". judecăţii. cuvîntul vine să te salveze. atras) de ele. uneori. s-ar putea exprima în româneşte. ai gîndul unei realizări. concrescut. ideii.. cite o jivină de rînd sau cîte un cuvînt din limba ta. Alcătuieşte. în el. Şi poţi spune că omul e numai gînd. aşezate atît de adînc. dar şi al unei ne­ făcute.7 Despre ispitele gîndului Totul e ca-n poveştile de copii. Ai de înfruntat atîtea cuvinte şi în­ ţelesuri străine.

Dar ce e cu formaţia aceasta verbală ? Ne întrebăm dacă nu. privesc. şi pe care el 1-a numit fenomenologic. Se întîmplă însă că nu numai termenul de ispită are la noi o soartă mai bună. nemaitrebuind să fie inventată. Noi nu spunem doar a gîndi. Fireşte. ceva ce stă înaintea ei : e gîndul de dindărăt. şi poate a fost creat. care trimite către fără să ajungă Za. Dar lucrurile bune ? Tocmai pen­ tru ele ar trebui să existe. sau „a gîndi". lumea reală este. soit mauvaises". Omul e o fiinţă care se gîndeşte. filosofic. gînd al gîndirii. cu gîndurile şi cuvin­ tele lui. şi iju le era greu să-1 pună în joc spre a exprima gîndul ultim. Dacă filosof ia unui Husserl are un merit. cum sperie el. iar limba aceea aleasă nu ştie decît de nepăsările tentaţiei sau de şerpii din La Tentation de Saint-Ântoine. ci este şi o atracţie dinafară. Spune „noesă". Cum asta ? Mă gîndesc nu înseamnă defel mă gîndesc pe mine însumi. Desigur. nu e nici simplu psihologic. gîndul de fiecare zi. dar trebuie să spu­ nă şi tentative (cum trebuie să spună germanul Versuchung plus Versuch) spre a acoperi ceva din aria ispitirii. De altfel. Dar ce chinuit îl descrie filosoful. ca termen tehnic. ci doar peste obiectitate. Dar dacă au pe „gînd". vizează ceva . spunem şi a se gîndi. toate limbile au termenul gîndului. reînsufleţite de ispită. pe Degeţel al nostru şi al altora. nu înseamnă mă uit pe mine însumi (sau dacă înseamnă „uit de mine spre a vedea alt225 15 — Cuvînt împreună . pentru tentation. Aşa cum nu e un produs logic. dar şi al pregîndirii.Gîndul e un fel de inconştient al ideii. rădăcinile omenescului. spune „noemă". unul cel mult orientat. cuvîntul ispitei. Cu ispita. aşa cum „mă uit". Francezul zice ^tentation. nu poate fi înlocuit. Spune „intenţionalitate"._eumva profesorii explică elevilor în şcoli : a se gîndi e un verb reflexiv. n-au toate pe „ispită". Littre dă numai : „mouvement interieur par lequel on est porte â des choses soit indifferentes. este că a determinat şi a încercat să descrie un plan care e dincoace de logic ca şi de psiho­ logic. ne gîndim că „ispitele gîndului" exprimă şi ele intenţionali­ tatea aceasta. „intenţionalitate". şi nu vorbeşte poate de altceva — cu actul de conştiinţă şi produsul lui — decît de gîndul acesta de dindărătul gîndirii. Căci ispita nu e numai un demers dinăuntru. dar şi „gîndul". dar „ispita" poate contribui la înţelegerea lui. au pînă la urmă o soartă deosebită. în sensul că orice act de conştiinţă este de ceva. fără să mai dea peste un obiect.

ca o piesă rară). îşi face adică lucrarea din culise. însă cum gîndul dintîi este şi gîndul din urmă. îi place psihana­ lizei să vorbească de „complex". că n-avea infinitatea ispitirii şi că nu era des- 226 . atunci trebuie repede luat de pe stradă şi pus în. este. este faptul că el rămîne pînă la capăt nesăbuit şi că n-are „mîngîierea ispitelor bătrîne" . care stă întreg sub semnul ispitirii dinăuntru şi dinafară. Sau uneori acesta iese la iveală singur. dimpotrivă. ieşit la lumină. dacă nu te-ai gîndi tocmai la gîndul mai adînc al omu­ lui. . în ce dinainte de ştiut zace ghemul gîndului. victima sau făptura unuia sin­ gur — uitîndu-se probabil adesea. o ispită nu exclusivizează omul. muzeu. este şi ispita Faust. Dar faptul că a gîndi a putut lua forma aceasta ar fi stra­ niu. într-un sens care să fie reflexiv încă. Dar ne gîndim acum că. că omul e şi un mănunchi de complexe —. a prieteniei cu seamănul. „ispita Oedip" ar putea spune ceva apropiat de complexul Oedip. ci se „subli­ mează" în tine. încît ea devine ceva monovalent. şi ispita Ulise.ceva". ci păstrează toate ispitele. Dacă te nemulţumeşte ceva la omul grec. atît de minunat în kalokagathia lui. ca structura de astăzi. în timp ce tu joci după regia lui pe scena lumii. Există la noi false verbe reflexive. de lucrarea mută a gîndu­ lui însuşi. pe plan psihologic. în ce ne­ ştiut. „Mă gîndesc" ar putea fi atunci : mă adîncesc. Dar alteori gîndul nici nu iese la iveală. de care toată ştiinţa lumii nu ne spune mai nimic. şi cînd stai să te gîndeşti. cu un termen cenuşiu şi voit indiferent. în psihanaliza aplicată. Dar zace ? îşi toarce firul. lămurit ca argintul şi aurul — există undeva o mîngîiere a ispitelor bătrîne. ispitit. Va fi fiind în el ispita Oedip. vorba lui Miron Costin. parcă. din lumea lui abisală (să fie oare nevoie de o filosofie a inconştientu­ lui şi o „psihologie abisală". Dar de ce n-am spune şi : fac ca gîndul să se gîndească în mine ? Limba noastră pare a fi simţit unde anume. îmi gîndesc gîndul. Şi în timp ce un complex pare să domine într-atît sărmana fiinţă umană. dacă Vrea psihanaliza. spre a spune lucrurile aces­ tea ?) şi te surprinde ori sperie cu isprava lui. mă cu­ fund în gîndul meu . nu faci decît să înnozi firul gîndului de lumină cu al celui de întuneric. Dacă te întristează ceva în Faust-ul goethean. dar este şi ispita Gilgamesh. „Se sparie gîndul". curăţit.

repede. pe alt plan. Cuvîntul e un lucru gata fă^cut : „ispita" sa e să se desfiinţeze — aşa cum o arată joaca rimei — spre a face loc lucrului. adunate laolaltă toate ispitele sufletului omenesc. Iar pen­ tru această ispită intimă a sa. îi moare şi norocul. spune cu o stranie logică textul folcloric. . adică încercările în care se poate 18* • 227 . „ Aşa trebuie să fie cu ispitele. iar undeva cu siguranţă se află un tîrg mare. Şi nu este numai una. răspîntii cu ispite . căile de înfăptuire sînt toc­ mai ispitele la plural. norocul e o fiinţă . emoţiei. sau o poveste. Un cuvînt de-al nostru poate repovesti lumea. care e ispitirea însăşi. dragostea este o fiinţă. ba şi de astă dată sînt mai multe. 8 Despre gîndul ispitelor In folclorul românesc. mai ascuns. Cînd moare omul. Dacă e vorba de gîndul neştiut. parcă înainte de vremea omului. dacă e vorba de gîndul ieşit la lumină. despre om şi despre acest eros universal. poate. eroii epopeilor indice au prea repede ispitele ultime. atunci el caută să-şi facă lucrarea. fapta. ci sînt mai multe : „se întîlni cu dragostele toate-n cale". în care stau . Tot în folclorul nostru. după cum.pe­ trecut prin societate şi cultură. e prea s neispitit . zdrobindu-se sub tragic. iar cine n-are noroc nu se întîlneşte cu el. Peste tot unde sînt su­ flete sînt şi tîrguri sau.tul de ispitit . creaţia. Din rîndul lor. atunci el vrea să 'iasă la lumină . unde trăieşte norocul fiecărui om. gîndului despre care vorbeşte. Iar lumea noroacelor este închipuită ca un tîrg mare. se contura prea. al ispi­ telor acestora libere. Ispitele gînduluî spun toate acestea. spune un descîntec. despre gîndul omului. sau se lovea prea curînd de-praguri. Gîn­ dul însă este nefăcut : ispita sa e să se înfiinţeze. Ahile are prea puţine ispite. gîndul mai adine al fiecăruia îşi ia cît îi trebuie spre a încerca să prindă întruchipare şi să-şi facă lucrările în lume.

spaţiul este în lucruri. poate. într-o ispită a gîndului. pe linia cărora gîndul îşi în­ cearcă realizarea. fiinţa aceasta atît de complexă. nu putem înţelege bine gîndul şi lucrările lui fără a concepe un cuprins. în limbajul ştiinţific ori abstract. într-un fel. sub un gînd. şi mai bine desfăşurată sub ochii noştri decît aproape orice om din istorie.pe care şi-1 face. la fel cum ai vorbi despre „posibilităţile" unui gînd sau despre „tendinţele" lui. Să ilustrăm cu el geometria aceasta a ispitelor. Căci ispita însemna.avînta el. în acest sens. universul acesta. dar şi a pune la încercare. o spaţialitate a lui. cu un minimum de rigoare. Ce-i de făcut spre a descrie. nu spunem bine „dimensiuni" ale gîndului : ispitele nu sînt atît dimensiuni. care au ştiut să scoată din nimic. şi riscul. Matematicile moderne. dar are şi el un fel de spaţia­ litate. şi întrebarea. în aparenţă. adesea dintr-o simplă joacă. îţi pot apărea ca nişte dimensiuni sau coordonate ale lui. cum s-a spus. acum aflăm că. Pe mai multe dimensiuni. de un spaţiu cromatic şi cte atîtea forme de spaţialitate. susceptibil de înţeles prin demersuri elementare. Tot limbajul acesta analogic devine pretenţios şi rece. în orice caz. sau aşa cum vorbim de cîmpul pe care şi-1 fac orice lucru şi proces. Şi aşa cum vorbim de un spaţiu sonor. Goethe stă. Natura a ajuns ceva complicat şi derivat. gîn­ dul nu este ceva în spaţiu. Dar el e ceva simplu : un gînd originar şi un mănunchi de ispite îl definesc şi descriu cu opera sa cu tot. în vorbirea noastră : a fi încercat. ci adesea una a intimităţii lucrurilor. cît linii de forţă ale gîndului. cum se mişcă. în timp ce omul e ceva simplu. un mic univers. Iată pe Goethe. Ispitele acestea libere. în timp ce pînă la fizica mo­ dernă se spunea că lucrurile sînt în spaţiu. ne-au învăţat un lucru straniu de tot : că spaţiul nu e doar „în afară" şi expresie a exteriorităţii. Pe româneşte spunem : tinereţe fără bă- 228 . al cîte unui ansam­ blu de ispite ? E de vorbit limbajul simplu-al originarului. Iată un om de la început şi pînă la sfîrşit. e mai mult : e şi mirarea. în mic. totuşi. de la început pînă la capăt. cel al tinereţii. E prea multă neutralitate şi indi­ ferenţă. un gînd îşi face un cuprins. atîtea minu­ năţii. Dar nu spunem bine în nici un fel. bun de preluat de matematici.

trîneţe şi viaţă fără de moarte. în jurul acestei tinereţi, sau din ea, cresc cîteva ispite, puţine la număr, dar care dau socoteală de tot. Dacă ştiinţa înseamnă reducerea di­ versului la unitate, ar putea fi şi aci vorba de un demers „ştiinţific". Deoarece tinereţea e cu adevărat „fenomenul origi­ nar" la Goethe, ea se purte la încercare, se ispiteşte pe sine, şi prima ei ispită e bucuria. în ceasul acesta al descrierii lui Goethe, nu te poţi opri să te gîndeşti la o strofă uşu­ ratică, dar şi adînc smerită, a folclorului nostru : Doumne-ajută Cui sărută Şi prieştS Cui iubeşte. . Acesta e glasul bucuriei. lui Goethe ; şi din bucuria lui, cu „ocazionalul" ei, cu primatul povestirii fascinante asupra reflexiunii, al „naivului" asupra „sentimentalului", se naşte concepţia lui despre artă. Dar tinereţea ca bucurie trece spre tinereţe ca sănă­ tate, iar aceasta devine şi ea o ispită a naturii lui Goethe. Din sănătate, ca înregistrare directă, nefalsificată de me­ dierea aparatelor,. ochelarilor şi formulelor matematice, spune el, din acest splendid aparat fizical, care e fiinţa noastră trupească normală, se naşte concepţia sa despre ştiinţă. Ceva ca o viziune de presocratic a omului natural se afirmă, pentru o ultimă dată, cu Goethe. Dacă nu mai regăsim astăzi ştiinţa aici, nu putem tăgădui că e un dram de înţelepciune. Iar tocmai înţelepciunea e a treia ispita a tinereţii, sub care trăieşte şi gîndeşte Goethe. Căci există b înţe­ lepciune a fiinţei tinere, o armonie a plinătăţii, ce se ob­ ţine din cumpănirea fiinţei îmbelşugate, spre deosebire de înţelepciunea resemnată a ceasurilor de vestejire. Din această înţelepciune pozitivă, nealterată de gîndul negativităţii, a vroit el să-şi facă o filosofic Nu a renunţat nici­ odată la ea, pentru om, iar cînd în Faust a întîlnit zvonul altei fiiosofări, a preferat s-o dea pe seama diavolului. Altul, însă, decît cel filosofic era răspunsul lui Goe­ the, în cele din urmă, şi se năştea tot dintr-o ispită a

229

tinereţii : productivitatea. înţelepciunea omului tînăr e activă, şi, dacă ea nu poate duce la ultimele sensuri de cunoaştere, reuşeşte totuşi să dea, cum se întîmpla la Goethe, o concepţie despre lume ca neîncetată produc­ tivitate. Goethe numea viziunea aceasta una ademoniei, unde nici binele, nici răul nu mai au întîietate, ci nevino­ văţia devenirii. La început a fost Fapta, spunea el singur. La urmă e fapta încă, reluată oricît. în veşnica întoarcere a lucrurilor, în repeţirea cea bună, stă ultima ispită a tinereţii, nemurirea, care dădea lui Goethe concepţia despre divin. Era o religiozitate fără religie — s-a .spus —, dar era şi suprema ispită a tinereţii. Căci „tinereţea proclamă, de fiecare dată, un „nu se poate să nu fim veşnici", ca şi Goethe. Atunci dintr-un simplu gînd, care e gîndul omului, după Goethe, anume tinereţea, şi din ispitele ei, ţîşnind firesc în timpul-havuz al omului, .cum spunea Blaga — aşadar din bucurie, sănătate, înţelepciune, productivitate, nemurire — .se naşte un întreg univers. Cu cinci ispite s-ar putea da socoteală de un tărîm fericit al culturii noastre, care e universul lui Goethe. Cum să ocoleşti aci gîndul ispitelor şi cu ce să-1 înlocuieşti ? E un alt univers de imagini, aşadar, acela în care pă­ trundem cu spaţialitatea gîndului şi a ispitelor lui. E un univers curios, pe care, la nivelul lui folcloric, cultura omului românesc a ştiut să-1 descrie încă. Sînt în el. dra­ gostele pe care le întîlneşti pe drum, sînt noroacele ce se întîlnesc în tîrg, este dorul şi sînt curţile dorului, aşa cum sînt răspîntiile pe unde îşi găseşte gîndul ispitele. E un univers interior, peste care se înstăpînesc astăzi — cres­ cute şi ele din ispitele, ba chiar din noroacele omului — cunoaşterile. Pe toate acestea (cum se întîmpla cu lumea spontană şi de ingenuitate productivă a lui.Goethe) le ţine astăzi în cumpănă, le judecă şi le aşază la locul lor cul­ tura lucidă a cunoaşterii mature. Vor rezista ? Va rămîne o seducţie goetheană pe lume, aşadar, vor stărui, spre a vorbi pe limba noastră, drago­ stele, noroacele, ispitele, dorurile ? Nu poţi s-o ştii şi nici măcar s-o doreşti, la lumina zilei şi a veacului. Dar un­ deva, pe ascuns, îţi spui, cu Goethe şi cu omul aeela tînăr : „Doamne-ajută cui sărută".

230

9 O lume fără ispitire
Cum, oare, ar arăta o lume fără de ispite şi fără ispitire ? Dinainte de-a o vedea în chipul ei întruchipat — dacă are vreunul —, s-o căutăm în chipul ei închipuit : de pildă, în felul cum o arată mitologia noastră populară. Căci simpla închipuire a omului nu e întotdeauna deşartă, ci cîte un lucru bine închipuit poate căpăta întruchipare, dacă nu reprezintă chiar presimţirea unei întruchipări ce stă să vină. Mitologia noastră populară a închipuit uri sfîrşit de lume, care-n acelaşi timp ar fi o intrare a lumii în glo­ ria ei. Va fi atunci un pămînt nou, spune profeţia folclo­ rică, şi fireşte o viaţă nouă. Oamenii nu se vor mai înto­ vărăşi în căsătorie, „nu va mai fi nici grijă, nici suspin, nici gînduri, nici grai, nici dtirere şi nici dor, nici dra­ goste şi nici moarte, nici schimbarea anilor şi nici cea­ suri..., ci va fi tot o zi." (Mitologia românească de M. Olinescu, p. 517.) Dar ar fi o lume fără ispitire ! îţi spui. Omul n-ar mai pune la încercare viaţa, şi nici viaţa n-ar mai pune la încercare pe om. Iar ce e mai surprinzător decît orice, într-o asemenea lume, este că n-ar mai exista nici gînd, nici grai, demersurile acestea neutre, în aparenţă, ale omu­ lui ; căci şi în sînul lor este căutare, încercare şi ispitire, iar dacă ai închipui un pămînt nou, izbăvit de orice pre­ facere cosmică (zilele), socială (întovărăşirile), de orice pro­ bleme de existenţă (grijă şi moarte) şi de viaţă afectivă (dor), atunci trebuie să extirpi ispitele din ultimul lor re­ fugiu, care e şi cel mai nobil loc al lor, gîndul şi graiul lui. Citim aici sfîrşitul ispitelor, într-un sens, sau ieşirea omului din condiţia lui de fiinţă ce stă sub ispite. Şi e impresionant nu numai că imaginaţia populară a putut avea o viziune atît de liberă de concret şi de întoarsă îm­ potriva concretului (în timp ce viziunea populară, ă raiu­ lui, de pildă, e atît de colorată), dar şi că a putut-o închipui drept o împlinire pozitivă, fie ea şi finală, eshatologică. Şi, totuşi, nu e o lume a sfîrşiturilor — ar putea spune cineva, cînd i-am-pune sub ochi viziunea aceasta —, ci este chiar universul civilizaţiei tehnice de mîine. După unii, lumea de mîine va fi dincolo de ispitiri, aşa cum o

231

arată de pe acum arta abstractă, muzica nouă, romanul nou, plastica nouă. Căci într-adevăr lumea de mîine ar fi una a focului rece, respectiv a electricităţii şi fluxului electronic controlat (mitologic, s-ar zice o iume a fulge­ rului îmblînzit), în timp ce pînă acum am trăit sub civili­ zaţia focului cald, cel furat de Prometeu din cer, o civili­ zaţie care se prelungise şi peste prima revoluţie industrială, cu aburul şi izvoarele ei de energie. Iar în civilizaţia cea nouă, care a şi apărut, totul se va petrece la rece, în orice privinţă. Oamenii — ni se spune — nu se vor mai întovă­ răşi, 'căci vor fi dinainte legaţi prin fire nevăzute. Pruncii vor fi programaţi şi comandaţi poate la telefon, nu va mai fi grijă, nici suspin, nu vor mai fi gînduri, căci le vor pre­ lua maşinile gînditoare, nici grai, căci vom vorbi prin semnale univoce. Nu va mai fi dor, nici dragoste, nici moarte —• cum se împleteau toate, în legenda, prea încăr­ cată de ispite, a Isoldei, în care şi moartea era o ispită — iar undeva, pe un „pămînt nou", adică pe un astru na­ tural ori artificial, anii şi ceasurile unei fiinţe-stăpîne pe ea şi pe lucruri nu se vor mai schimba. Ci va fi tot o zi. De altfel, lumea aceasta fără ispitire o şi vedem — după unele spirite sceptice —, dar sub faţa ei cea rea deocamdată. La ce ispită mai răspunde civilizaţia tehnică, acolo, unde e pusă în joc fără măsură ? La început, fireşte, ea însăşi s-a ivit sub o ispită : omul a voit să meargă mai repede, să zboare, să dispună. Tehnica a fost o bucurie, şi una pe măsura adevărată a omului, aşa cum se vede la copii. Dar excesele ei necontrolate au fost privite une­ ori ca o formă de „urît" al vieţii, care nu mai ţine, ca urîtul obişnuit, de singurătatea ei, ci, în marile metropole popu­ late, de asaltul lucrurilor fabricate asupră-ţi. Produsele culturii erau şi sînt blînde : nu asaltează pe om. Elipsele, parabolele şi hiperbolele, din tratatele secţiunilor conice ale grecilor tîrzii, au aşteptat peste 1 500 de ani pînă să le reia modernii şi să le proiecteze pe cer sau apoi în atom ; au aşteptat să vină ceasul ispitei lor. Bunurile civilizaţiei tehnice, în schimb, nu aşteaptă. Nu te poţi lipsi de teh­ nică şi nu ai ce face cu excesele ei — pare a dovedi o parte din lumea de astăzi, cea de aiurea, cu tineretul ei dezabuzat, ieşit de sub orice ispitire. Există fără îndoială un prag al ispitirii; pe anumi­ te planuri, omul de astăzi pare a-1 fi atins'prea repede. Dar dacă te întorci din lumea aceasta fără ispitire, care

232

e deopotrivă una a civilizaţiei prost acumulate ca şi a vi­ ziunii finale din folclorul nostru, dacă, aşadar, revii la în­ ceputuri, la rădăcinile omului însuşi, la ispitele lui, atunci poţi citi şi altceva în civilizaţia contemporană, ca şi în textul nostru folcloric Poţi vedea în ele o strămutare a omului altundeva, cu ispitele lui cu tot. Din adîncimea cuvîntului şi conceptului de „ispitire", cineva ar putea face horoscopul timpurilor. Şi de pe acum sînt de spus două lucruri, în aşteptarea „horoscopului". Intîi, un cuvînt bine gîndit poate reeduca lumea^ Dacă te sperii că lumea civilizaţiei tehnice, la fel cu lumea finală a folclorului nostru, este una rece, searbădă, ab­ stractă şi inumană, una fără ispitire, cum ne place să traducem, atunci cuvîntul ispitirii te-ar putea mustra că nu l-ai gîndit bine şi 1-ăi luat într-un înţeles prea îngus.t. în cuvîntul acesta se împletesc, ca în puţine altele, natura emoţională (încercarea la care eşti supus) şi cea intelec­ tuală (încercarea la care supui lucrurile). Pe amîndouă le susţine, aşa cum n-o poate tăgădui nimeni, natura sen­ sibilă a omului. Avem ispite pentru că la baza emoţiei ca şi a cunoaşterii noastre stau senzaţii, pentru că nu sîntem „spirite pure". Dar tocmai de aceea a existat în om şi ispita spiritului pur, iar rezultatul a fost întotdeauna, în aşa-zisele tehnici spirituale ca şi în tehnica propriuzisă, din civilizaţia noastră, că s-a ajuns la o „spirituali­ zare" a senzaţiei, nu la pierderea ei. Civilizaţia modernă, înainte de a deveni una a ab­ stractului, e o cuceritoare şcoală pe linia concretului sen­ sibil — o uităm prea des. Nu numai că ea trezeşte noi senzaţii, a vitezei, a zborului, a imponderabilităţii, dar le rafinează pe cele vechi, făcîndu-ne să vedem în întuneric, să auzim în tăceri, să pipăim în depărtări, cu analizori artificiali, ce vor da atîtea antene omului încît să poată jubila în mijlocul firii. Da ce să crezi că împlîntarea omului antic în animalitate, cu centaurul, sporea emoti­ vitatea umană, iar împlîntarea lui în maşinitate i-o va scădea ? Dar, cu un spor în facultăţile intelectuale şi în capacitatea sa emotivă, omul va avea şi un spor de ispite. Cînd ne întristăm în faţa a ceea ce stă să vină, nu ştim îndeajuns care e registrul ispitirii. Şi poate că profetul popular presimţea o căldură nouă şi ispite noi, în lumea aceea îngheţată pe care o descria, de vreme ce făcea din ea o lume a beatitudinii.

233

Dar, în al doilea rînd, dacă un cuvînt bine gîndit ree­ ducă lumea, ajutînd-o să se împace cu sine, deopotrivă lumea şi noutăţile ei pot reeduca un cuvînt. Noi nu putem lăsa un cuvînt acolo unde îl găsim, oricîtă bogăţie am afla în el. Cuvîntul însuşi, dacă e viu, trebuie să se ispitească şi lămurească, în focul, cald sau rece, al noutăţii. Nu ai dreptul să spui, în faţa artei moderne, pur şi simplu : nu-mi place, nu răspunde ispitelor mele ; la fel cum un filosof ca Heidegger nu are dreptul să spună despre era tehnică : ea întoarce, abate gîndul adînc al omului, îi per­ verteşte ispitele. Ştim noi ce ispite ne pot încerca ? Am pătruns într-o lume a naturii secunde, unde nici ispitele nu mai pot fi cele de primă instanţă. Ele nu pot denumi starea de buruiană său de fiinţă a naturii, neîn­ grijită, negrădinărită, necultivată din om. Trebuie să dăm un înţeles ispitelor secunde, ispitelor tîrzii. Şi toată fru­ museţea acestei lumi indirecte, a culturii, în care am in­ trat, este că ea poate păstra, prin cuvinte, potrivit gîndite şi regîndite, continuitatea omului cu el însuşi. Că te ajută să nu uiţi limba satului, cînd ai ajuns, cu contemporanii tăi, în/tării.

10 Ispitire, iscodire, iscusire Sînt trei trepte ale cugetului, parcă. în orice caz, sînt trei trepte ale creaţiei, căci orice creaţie începe de la o ispită, trece într-o iscodire a lucrului, pe toate feţele, şi se îm­ plineşte într-o iscusire. Cine nu face trecerea de la ispi­ tire la iscodire şi apoi la iscusire, dovedeşte că nu are „ispita răbdării", cum spunea Dosoftei. Şi dacă nu face aşa, el nu capătă nici iscusenie, adică înţelegere şi pă­ trundere, de o parte, faptă măiestrită, de alta. Letopise­ ţul spunea despre ţara Italiei : „Pentru mare iscusenie şi frumuseţuri a pămîntului aceluia, i-au zis Raiul pămîntului". Şi, totuşi, cele trei cuvinte spuneau la început, pînă la un punct, acelaşi lucru : a încerca şi pune la încercare.

234

spunea acelaşi Dosoftei. iscodirea este o încercare şi căutare de-a afla ceva. Platon se întreba : ce ar putea face stînd astfel singură ? 235 . „şi nu ne duce în iscusenie". diavolul a fost deopotrivă numit Ispiti­ torul. ci şi cu auzul. cu mîinile gata să pipăie. La noi. pe deasupra. într-o poveste. Dar ea este la început mai mult decît simpla ispitire. cum s-a îrttîmplat atît de des în iscodirea tainelor firii. simţi că ea e nu numai a ochiului. însă. aduşi pe pămînt să iscodească şi să vadă cum trăiesc oamenii. cînd iscodirea este a ochiului minţii. Se iscodesc inimile şi se iscodesc gîndur^le. cum se spunea. poate. după feţele lucrului iscodit şi organele iscoditoru­ lui. iscodind tai­ nele firii.De aceea. „A iscodi un zapis" însemna a _ vedea dacă s-au îndeplinit toate condiţiile ce­ rute." Numai cu mintea ? Au încercat în toate felurile. Iscodirea exprimă. di­ ferenţierea s-a făcut prin gradaţie : ispiteşti. „învăţaţii s-au înălţat şi mai sus. Ba. atunci. şi înţelegi că iscodirea se făcea nu numai cu văzul. în timp ce mintea stătea la pîndă~spre a tălmăci orice zvon şi mişcare. încît nu mai voiau să se întoarcă în cer şi erau prefăcuţi în licurici. ce va fi dat cine ştie ce iscodenii. Iscoditorul şi chiar Iscusitorul . căci înseamnă o căutare cu de-amănuntul. Dar şi invers. se îndrăgosteau atît de mult de viaţa pă­ mântească. iscodeşti şi la urmă te iscuseşti. ni se vorbeşte de zîna care iscodea fericirea ome­ nească . iscodirea pare să lase o margine şi pentru un dram de neaşteptat. povestea un scrii­ tor mai vechi. poate cu nările în vînt. actul acesta de cunoaştere totală. din trunchiul cărora am căpătat cele trei cuvinte. sub magia prefixului „is-". Cît despre divinitatea închipuită în singurătate. ci a întregii fiinţe trupeşti. care se numeşte cunoaşterea ştiinţifică. dar pînă ce nu s-au uitat mai bine la firice­ lele de praf din lumină. sau la munţii din lună şi la atîtea altele. ea se dovedeşte a fi şi una a ochiului trupesc. Ca şi ispitirea. n-au dezlegat prea multe taine. O deosebire va fi existat şi în limbile slave. ba chiar a minţii. cu de-a măruntul. cu gîndul gol. Cînd iscodirea e a ochiului trupesc. A iscodi înseamnă a te mobiliza întreg pentru o încercare multiplicată. în păcat. ba chiar acolo trebuie să fi fost (şi să *fie) înţelesuri tare frumoase. care. „Se depărtau iscodind pădurea". şi poate că i se întîmpla ca în legenda aceea cu îngerii.

Numai cu iscoade grele. de facere măiestrită. în proverbele noastre populare. în timp ce ispitirea şi iscodirea privesc mai ales procesul cunoaşterii sau crea­ ţiei. Prin punerea sa la încercare în primul rînd. însă. „Cîtă iscusinţă âre mintea omenească spre a iscodi lucruri nouă !" Sau. iscodenia poate fi şi invenţie rea. Şi produsul cel iscusit poate fi de două feluri : priveşte o făptură umană. ba chiar cîte un suflet de fe­ meie devine iscoditor la culme. după cum spune Miron 236 . înţelesul iscodirii de-a fi plăzmuire pură. între un sens luminos şi unul întunecat. în a răspîndi neadevăruri şi a iscodi intrigi —. Simţirea populară mai poate păcătui uneori faţă de cuvînt şi faţă de veac f exclamînd cu eroul din Alecsandri : „Drumul de fier e iscodirea dracului" . născocire. tot veninul din a iscodi. iscusirea priveşte produsul lor. căci trebuie. Totuşi. a cerceta pe ascuns şi cu gînd rău. cum spune traducătorul din veacul al XVIII-lea al cărţii lui Ulise : „Pe toţi îi întrece întru' înţelepciune şi iscodiri". sau este o creaţie a omului pură şi simplă. Dar e numai una din feţele iscodirii. devine ager. răspunsul e ceva mai mlădiat : „Stă şi iscodeşte". învăţat. a se informa. a iscodi e un termen pămîntesc l prea pămîntesc chiar. şi mai ales obştea. spune traducătorul Bibliei din 1688. omul se deşteaptă. Dar e mai ales născocire bună. pînă la urmă. există aci o pendulare între bine şi rău. plăzmui. de asemenea. La rîndul său. a pune la încercare. drăcovenie. nici cu nuiele. a descoase . urzi — de pildă. sau o iscu­ sinţă aproape de cea naturală : „iscusitele condeie". a iscusi înseamnă.Şi el răspundea : „geometrizează". Dar adevărata iscusinţă a omului e cea adusă de încercările vieţii şi cărţilor. Undeva există şi o iscusinţă a naturii: „om la amîndouă mînile iscusit". Ca şi în a ispiti. cu adaosul propriu. Abia atunci simte omul. a ispiti. uneori. dacă el n-ar ajunge să însemne : a spiona. cînd se văd îngrădiţi. totuşi nu poate să întunece. ca satul din poezia populară : Nici cu pari. Cercetarea cu de-amănuntul trece în acţiunea de-a întreba. Aceasta încă n-ar duce cuvîntul la vinovăţie. Ea se poate pre­ lungi o clipă în sensul de a scorni. chiar înţelept. invenţie. care e cel de lucrătură.

în veacul acesta al coborîrii omului pe aştri. al pămîntenilor. „cu cetitul cărţilor a face iscusită Zăbavă". Dar. ridică pe om la măiestria lui de om. de pildă.. is­ cusit „în tocmealele cele de război" (Varlaam). socotinţă zadarnică ştiinţă este" (Proverbe. „se poate iscusi". poate atît de iscusite. Iar dacă e bine îndrumată. Dar „iscusinţa fără. lună mai iscusită decît aceasta ce ne povăţuieşte noaptea".] iscusindu-se şi prin bunătate. şi prin răutate". iscusit întru scripturi — şi capătă rînd de om -vestit sau învăţat. ci şi lucrurile pot fi făcute cu mult meşteşug. iscodirilor şi iscusirilor de tot felul. căutarea atinge pragul desăvîrşirilor.. ca în ispitire şi iscodire. şi încă : „Acela e mai iscusit. cît şi din cele rele ale vieţii. de altfel. Zâne. ce stă. scrie Miron Costin. care e Firea. cu mijloace omeneşti de astă dată. după iscusirea omului. ceriului podoabă". 237 . Vom afla în curînd cît de iscusită e luna şi dacă nu se poate încerca. ba chiar lucrurile firii. La capătul ispitirilor. un echivoc al cuvîntului vine să scoată la lumină faţa rea a lucrurilor : cel iscusit poate deveni şiret. Căci „simţirile sufletului [.. că s-ar fi putut face „stele şi mai luminoase. „au zidit o mînăstire frumoasă şi foarte iscusită".• tuşe sub încercarea ispitirii şi apoi sub nevoia iscodi­ rilor. „Voi steale iscusite.lui. urzi­ toare a toate. cel ce ştie la vreme să-şi ascunză iscusinţa sa". Şi la fel spune Letopiseţul. care poartă asupra omuliii sau a creaţiei. De astă dată iarăşi. voi. în felul acesta omul reuşeşte să se facă. Cu iscusinţa. Dar dacă înţelepciunea vorbelor acestora despre iscusire nu mai e a noastră. se întîlneşte cu marele meşteşugar. s-o mai iscusim puţin. în timp ce Cantemir merge pînă la a vorbi de „iscusita mirosală" a trandafirilor. VIII. Să primim cu îngăduinţă. visăm şi noi ca oameni'să facem lumi mai iscusite . „mai iscusit şi mai cinstit e sufletul decît trupul". se poate arăta că ştie multe. frumuseţea lor ne atinge încă. este şi măiestria lucrurilor. iscusinţa duce la subţierea omului şi la acea rafinată împlinire a.Costin. Aici omul. iscusinţa lor. Nu numai persoanele. 50). spre folosul nostru. care se capătă atît din încercările bune. Şi. vorba lui Antim Ivireanul. încît să exclamăm în faţa uneia. cu tradu­ cătorul vechi al cărţii Judithei : „Iscusită eşti tu la chipul tău".

căci „lemnut" sfîrşea la greci prin a denumi tot ce e materie şi material.. Deci forma pat reprezintă ceva adăugat. într-atît se dovedea de lămuritoare.. Aceasta şi avea-să facă ştiinţa : să îngroape lucrurile în pămîntul adeveririi lor. Iar ea vine să spună : lucrurile pot sta şi altfel. dacă îl îngropi în con­ ştiinţa unui ucenic dulgher sau a unui ucenic pictor. nici măcar un vlăstar' — necum un stejar ori un "cedru —. dacă îngropi un pat în pămînt. Dar ce admirabilă iscusire. şi atunci cîte un modern urîcios ar putea spune : vedeţi. Dacă iei un pat. tinde să acopere întreg registrul iscusirii omeneşti : de la punerea la încercare. şi ce rafinată aşezare a problemei pe terenul investigaţiei riguroase. şi-1 îngropi în pămînt. sau a experienţei âsupră-le. să le pună la încercare şi descompună. iscusirea gîndirii spe­ culative. natura pa­ tului este neantul. poţi din plin citi aci toată iscusirea gîndirii ştiinţifice. atunci prin putrezire creşte cel mult un mugur sau un vlăstar.11 < Despre trei iscusiri Un antic. iar natura adevărată a lucrurilor acestora este lemnul. nu un pat. care avea să triumfe mai tîrziu în lume. Dar dacă îngropi patul într-o amintire sau într-o-nevoie umană. atunci din pat nu mai creşte un lemn. ispitirea lucrurilor. creşte cel mult jun lemn. pînă la rafinarea lor. există încercări şi iscusiri mai subtile pe lumea aceasta. întocmai ştiinţei experi­ mentale de astăzi. în proiectul lui Antiphon. lucrurile nu sînt decît asta. 238 . • Era un om de ştiinţă înnăscut Antiphon acesta. Patul naşte paturi. voind să arate că natura ade­ vărată a patului este lemnul din care e făcut. Independent de rezultatele şi chiar de natura experimentului reclamat de Antiphon. Există şi o alta. spre a vedea^ ce sînt cu adevărat ele. S-ar putea ca din pat să nu crească nimic. E adevărat. Ştia să pună în joc acea iscusire ce. ci tot un pat. Dar iscusirea gîndirii experimentale nu este decît una din iscusirile omului. să le mute în laborator.nume Antiphon. propunea o experienţă pe care nici nu mai era nevoie s-o facă. aşadar. spu­ nea el. iar nu un pat. ba^chiar pînă la nuanţa de ironie şi de şiretenie din iscusire : ve­ deţi. pe.

îngropi un pat în pămînt. Să răzbească şi la mine. 4 Cum să îngropi un nume ? Nici unui om de ştiinţă şi nici unui filosof nu i-a trecut prin minte aşa ceva. de unde el a trecut singur mai departe în elementul miresmelor. Totuşi există şi structuri. atunci creşte din el un înţeles simplu. Dar există şi o a treia iscusire. în spiritul universal. (La fel se întîmplă cuvintelor. Semăna-ţi-aş numele Prin toate grădinile. apă. pretinde cea specu­ lativă. una care dă de ruşine. şi este iscusirea cea mai neaşteptată a omului .Adevărul gîndirii experimentale. în speţă un echivalent semantic . ai trecut numele în pămîntul grădinilor. Iar ea apare în­ tr-o simplă poezie populară — este drept. spuneau medievalii . de care omul în veci nu se va putea lipsi. creşterea poate fi în sensul'fiinţei iniţiale. şi iese — cînd se întîmplă să iasă. Totul e lemn. cîmp electromagne­ tic. în timp ce dacă le îngropi într-altul. drept fiind cu adevărat deşert. în ordinea iscusirilor. ţine de faptul că prima îngroapă lucrurile numai într-un mediu . îngropi un pat. Măi bădiţă. gîndul unora dintre ei că esenţele li­ bere plutesc undeva peste lume. sau poate Patul. creşte din el o Rostire. şi iese tot un pat. dacă le îngropi în pămîntul lor. şi creşte un lemn. spune ştiinţa. daca îl îngropi în pămîntul lui. iar dacă ierţi vorba lor şi condamni. Dacă îngropi cuvîntul într-un mediu străin. nici dacă toate substanţele vor fi ştiute cu exactitate. po­ trivit firii lor mai adîncî. foc. jumătate din poezia noastră cultă. Să zboare miroasele La toate frumoasele. spune filosofia. Din lu­ mea lui. întocmiri şi rosturi. a 239 . atunci ceva din înţelesul vorbei rămîne. Dar acum îngropi un nume.) Din patul bine îngropat creşte „patitatea". Onule. cea a gîndului poetic. Este însă o noutate şi o libertate. cu primele ei cinci versuri. s-ar putea adăuga. sau dacă toate ade­ vărurile vor fi numărate şi puse în fişe. Supărarea să-mi aline • Ce-mi face dorul de tine. căci se întîmplă atît de rar — o înlănţuire fermecată.

spre a vedea ce creşte acolo. răsădirea.ajuns şi mai departe. cum spunea gînditorul. aşa cum îşi spune singură. Este meta­ foră. în cartea lui cu acest titlu chiar. cu propriul său ecou. spre a redeveni la capăt iarăşi ceva 'de ordinul cuvîntului. Tot ce face omul. Nu este exactitate aci. ea îngroapă neîncetat lucrurile în alte pămînturi. cîte un lucru sau poate un uni­ vers. este îngroparea dintr-un pămîntîntr-altul. ci o strămuta. adică strămutare. Nu te poţi sătura privindu-le pe toate trei. cu lipsa ei de răspundere pentru adevăr. îngri­ jire şi răsădire propriu-zisă. pe toate planurile. dar şi cu sorţii ei de-a spune cîteodată lucruri necrezut de adevărate. este asaltul dat pămîntului. prototipul tuturor demersurilor omului : îngroparea. cu sine şi cu lucrurile. poate. este operă de replantare. îm­ păcate şi împreună însufleţite cum stau. imposibilul. decît „asal­ tul dat cerului" prin metaforă. Orice experiment al iscusirii ştiinţifice era o răsădire în alt me­ diu. şi s-a întors ca o boare la fiinţa ce-1 aruncase în pămînt. cea filosofică şi cea ar­ tistică. Cu lipsa ei de rigoare. Dar mai adevărat. Iscusirea gîndului poetic este de a face să fie. La această treaptă nici nu mai poţi deosebi cultura de civilizaţie : ele sînt amîndouă expresia faptului că omul nu lasă lumea aşa cum o găseşte. într-adevăr. unde tuturor trei li se face dreptate şi unde parcă. o clipă. poate fi înţeleasă ca 240 . orice viziune filosofică este. în orizontul simţirii omeneşti. Care e natura numelui ? Este de-a prelua în el cîte o fiinţă. transplantarea în alt pămînt. cultura înseamnă cultivare. fiecare iscusire se afirmă desluşit şi trimite la cealaltă. Iscusirea omului. cea ştiinţifică. cu rădăcinile lucru­ lui cu tot . în­ tocmai unei zeităţi indiene. numele a trecut dintr-o stare într-alta. Cultura omului nu reprezintă mai mult decît aceste trei iscusiri laolaltă. de-a reface prin geneza metaforei sensul culturii însăşi. Dar metafora poetică nu face nici ea altceva. A fost un gînd frumos cel al lui Blaga. Tot ce este trebuie răsădit. pentru prima dată în istoria cunoscută. în felul ei. dar e liberă şi suverană ade­ verire. acela-nu-şi merită veacul şi nu e demn de alchimia lui. o alinare. de-a se îmbiba întreg de realitatea lor şi de-a rede­ veni. Căci. iar cine nu se bucură îndeajuns de spectacolul culturii contemporane. Antiphon a aflat experimentul exemplar. nu e adevăr. mai fertil. o irealitate.

aceea de a răsădi. Aşa cum o arăta cuvîntul însuşi. îndreaptă-ne în ea şi lasă-ne să fim ceea ce sîntem. şi ar trebui să facem odată puţină dreptate şi gîndului nostru. termenii extremi. „Este" şi „nu este". de vreme ce ne ostenim atîta cu al altora. Gîndirea implicită limbii noastre îţi spune : stai niţel. Voia să spună. a firii şi vieţii. O vastă „iscusenie". susţine viaţa şi faptele fiinţei acesteia umane. ce me­ taforă. iar dacă „metafora" exprimă strămu­ tările şi îngropările în medii noi. după gîndirea românească implicită vorbirii. Te îngropi cu fiecare demers. a omului. 12 Iscusirile fiinţei româneşti După filosoful contemporan Heidegger. mai ales un lucru ultim. ca şi una neştiută. un fel de-a se în­ gropa tot timpul în alte pămînturi. reprezintă în realitate simple capete de drum. fiinţa e ceea ce se ascunde. ci ar fi să fie. fiinţa (o dată cu adevărul) este „ceea ce se dezvăluie". într-o fidelitate. O viaţă de om nu e decît o neîncetată răsădire. cu rafinamentul. într-o idee. atunci iscusirea. rafina­ rea. se împlîntă în iscusirea lui mai adîncă şi înnăscută. ceva mai iscusite . te îngropi într-o prietenie. prin cultura lui. sau poatş oricînd să se as­ cundă . matematicile — şi astfel ce iscusire. ar putea să fie etc). sau ar trebui să se dezvăluie . Vrei să ştii dacă un lucru. de a fi om. ţin cu adevărat de vocaţia lui metaforică. Cele trei iscusiri conştiente -— petrecute la lu­ mina zilei — ale omului ca subiect de cultură. „iscusirea" este deo­ potrivă una deliberată. făpturi ale iscusirii. deşteptăciunea şi uneori viclenia ei. în aşa fel încît metamorfozele vieţii tale nu sînt alt­ ceva decît strămutările şi metaforele ei. poate : nu ne scoate din iscusenie. lucrurile astea sînt ceva mai subtile. meşteşugirea aduse de om. între este şi nu este se ivesc o mul-" ţime de situaţii (de-ar fi. nu „sînt" sau „nu sînt". şi tocmai 241 16 . este sau nu este. Ce strămutare. pe care le. punem în joc atît de des în situaţiile imediate. care în versiunea ei românească a putut spune cîndva : „şi nu ne duce pe noi în iscusenie".

ale fiinţei sau agenţilor ei. Zici : „ar fi să fie" . în acest „de". Şi după ce „este" s-a retras oarecum. Fiinţa are niveluri de adevăr. şi care ne poate duce la forme ca va fi fiind să fie. dar şi „de-ar fi fost să fie ziuă". Acum în irealitate — unde nu e neadevăr. adică o modalitate subtiectivă (cum se spune une­ ori despre condiţional-optativ. Cîte iscusiri nu ne rămîn — şi ce retra­ geri. ba chiar despre toate mo•durile diferite de indicativ). ba chiar va fi fost să fie. Iar acum intră în joc şi particula propriu-zisă a condiţio­ nalului. de neclintit. mai avem şi un straniu mod ver­ bal. Să încercăm atunci. care şi ele exprimă o exclamaţie obiectivă. la noi. cum nu pare a o face în alte limbi şi cugete.ele sînt cele pe care avem a le prelua. E ceva zdravăn. ba chiar pe era să fie.s-ar întîmpla să fie ziuă". dar nu e tot una cu fire-ar să fie. pe cît putem. De obi­ cei spui este (aşa este. Iscusirea fiinţei în­ cepe cu actul de întoarcere a lui a fi asupra lui însuşi : 242 . căci irealitatea trecutului vine să se suprapună irealităţii pre­ zente şi să dea pe ar fi fost să fie.iscusirile se ţin lanţ. după cum nici ar fi fost să fie. o stranie posibilitate. nu e tot una. sau : este. după numărătoarea filologului mai vechi Gaster. reluîndu-le. năzdrăvan la noi. De altfel. A fi e oarecum ne-zdravăn. în cunoaşterea şi destinul nostru. în direcţia lor ontologică. nu mai am ce zice) şi ai isprăvit. cu ce-ar fi fost să fie. n-au nici una de-a dreptul. cît un alt plan de adevăr al fiin­ ţei —. iar nu adevărul sim­ plu al prezenţei sau absenţei. Dar nici aceasta nu-i e de-ajuns. care şi ea se tot învăluie pe mă­ sură ce o dezvălui — el trece de-a dreptul în irealitate şi devine ar fi să. ci una perfect obiectivă : de-ar fi să fie ziuă. întrucît limba noastră e tare în forme de condiţional şi optativ (avem vreo zece. adică „dacă . a le descrie în cîteva cuvinte. Dar a fi. Să nu mai punem la socoteală şi pe ce-ar fi să fie. Aşadar avem : „ar fi să fie ziuă". dar şi „de-ar fi să fie ziuă" . cu fire-ar să fi fost. ca latina. cu ar fi fost să fie. se întoarce asupra lui însuşi. ceva de ordinul neîntîmplat-întîmplatului. Dacă spui de-ar fi fost să fie. demisionînd din realitatea sigură şi intrînd în învăluire — ca „si­ nea" diiî limba noastră. iarăşi. ci doar unele cu împrumut). „ar fi fost să fie ziuă". pe care-1 numim prezumtivul. nu se exprimă o simplă dorinţă. dar mai avem şi pe "este să »fie (e pe punctul să fie). Este e şi la noi un lucru sigur . în timp ce alte limbi. fie.

fiinţa decădea la iminenţa realităţii. posibilitate a posibilităţii. în majoritatea limbilor. în toate rostirile .să fie". anume dă implacabila necesitate. Dar „a fost să fie" e dincolo de tristeţi. dă cu totul altceva decît celelalte întoarceri. este că ea se poate obţine fără termeni modali. în logica aceasta modală a vorbirii noastre. Dintr-o simplă schimbare de timp a verbului (a fost. cîhd două verbe se succed. ca în alte limbi. posibilitate ce stă sub o condiţie. un lanţ de prăbuşiri sau de surpări de nivel. ar fi — ca în toate limbile. adică fără „e posibil". acestea. Şi deodată. după atîtea trepte de slăbire a realităţii. Dar : de-ar fi să fie —• contingenţă a posibiltăţii. apoi la tentativa de realitate. SubtilitateEfaceasta e greu traductibilă în alte limbi nu numai ca atare. se retrăgea. Căci era o adevărată cascadă. şi : de-ar fi fost să fie — un fel de posibilitate a contin­ genţei posibilităţii. Reali16* 243 . dar şi pentru că noi avem — la­ olaltă cu unele limbi balcanice — ciudăţenia de-a pune un conjunctiv după verb : „să fie". vreay a cînta este vreau a cînta.. Dacă însă acum spui a fost să fie. pune capăt gîndului exprimat. spre a trece în posibilitatea de realitate şi în posibilitatea de rangul doi. avem un fel de iminenţă de reali­ tate (stă să fie). necesitatea : „a fost să fie". se ascundea. . . ar fi fost să fie — posibilitate închisă a posibilităţii. Căci a fost să fie. atunci cascada fiinţei se opreşte brusc. Şi ce este curios.'adică el fixează.e necesar". prima iscusire a lui a fi : „este. mai departe în contingenţă şi apoi într-o contingenţă de rangul doi. De-ar fi — dacă s-ar întîmpla să fie — exprimă con­ tingenţa. dar : ar fi să fie — posibilitate deschisă a posibilităţii. înţelepciunea tîrzie. cu aceeaşi întoarcere a lui a fi asu' pră-şi. căci e recunoaşterea Legii. al doilaa e la infinitiv. O simţi bine în limba noastră cu acel n-a fost să fie al marilor nemîngîieri.„este să fie". pe cînd vreau să cînt pare a fi conţinut iniţial o îndoială : vreau să cînt sau să nu cînt ? Aşadar. „e contingent". Aşa a fost să fie. în loc de realitate (este). apare întruchiparea ei de maximă tărie. în loc de era sau este) se atinge necesi" tatea. De la realitatea asigurată a lui „este". Tot timpul. Şi urmează pe rînd : era să fie — tentativă neizbutită de realitate . aşadar. fiinţa slăbea.

mimîndu-i-se limbajul. nu în­ seamnă necesitatea gata dezvăluită. Dar cine nu se întoarce la limba şi gîndul său. cum spunea Hei­ degger! Uitarea e de limbă. Acest lucru nu are sens pentru o limbă şi o cultură ca ale noastre. contingenţa şi necesitatea. poate. Nimic mai trist. dar tot el. cum e „iki". în orizontul limbii româneşti. Mai bine decît francezii. cum să nu le uităm înţelesu­ rile. cuvîntul de aur al limbii noastre. în orizontul acesta sipiritual. Unul dintre ei s-a dus la profesorul ger­ man şi i-a spus că au şi ei în limba japoneză cîte un cuvînt curios şi grăitor. nudă. decît zvîrcolirile limbii franceze de-a reda terminologia lui Heidegger. Chiar „a fost să fie". te solicită şi se ascunde în lumina zilei. decît posibilitatea goală. ci la lumina zilei: Toate sînt în jurul nostru şi în văzul nostru. dâ posibilitatea. arătîndu-se. Profesorul s-a bu­ curat — căci era gînditor autentic — şi a scris o carte în­ treagă pornind de la „iki". Căci uitarea nu e de fiinţă. pierzîndu-se în cele imediat existente. te miră încă. ieşită la lumină. ca s-o iscodeşti mai departe. care au încercat să îngîne gîndirea lui Heidegger. Nu e nevoie să ieşi din a fi spre a exprima toate aspectele gîndirii modale. Avem şi noi cîte un „iki" . între­ barea e ce să facem cu ele. şi fiinţa ce se ascunde mai departe. ca şi cum ele ar fi totul. E greu să uiţi de fiinţă şi de solicitările ei. fără rest. întîmplarea goală sau fatalitatea. care ca sine a lucrurilor exprimă şi fiinţa ce se arată. în cultura europeană din veacul al XX-lea. Şi mai e ceva curios : că ieşind din condiţia lui este. Nu totul trebuie îngînat. au pro­ cedat cîţiva tineri cărturari japonezi. ba poate mai multe. veniţi în Europa să înveţe filosofie. S-a vorbit mult la un moment dat de existenţialismul german. nu fiinţa însăşi. nu dă măsura cugetului. ci ne­ cesitatea care. care înseamnă aparenţa sen­ sibilă sortită să se ridice la spiritual. mistice zone. cu necesitatea lui implacabilă. 244 . dar au în ele mai mult. De aceea creaţia şi frumosul nu-şi curmă niciodată solici­ tarea.tatea o dădea verbul a fi . Iar poate că toate mo­ durile acestea ale fiinţei sînt solidare cu „sinea". — nu în cine ştie ce tainice. Unii gînditori occidentali pretind că omul şi epoci întregi ale omului uită de fiinţă. cu iscusirile lui. fiinţa aceasta atît de iscusită se tot ascunde.

cît şi irealitatea. atît realitatea. să se ivească ceva deosebit. Modalităţile fiinţei ţin. poate. se naşte filosofia. E vorba de forme de neobţinut în alte limbi. şi contingenţa. cînd gîndul se întoarce asupra gîndului şi dă ideea. doar cu a fi. de ce să crezi că nu va veni un cuget care să le pună în filosoficească rînduială ? Iscusirile acestea ale fiinţei nu ar fi cu putinţă. care e mai restrînsă la noi decît în cîteva limbi. în ea însăşi. iar verbul românesc vine să complice lucrurile şi 245 . va fi fiind. Să fie puţin lu­ cru în a putea scoate o întreagă logică modală numai din „a fi" ? Adică să obţii. însă. Cînd operaţia de a nu­ măra pînă la 10 (sau în orice bază) se combină cu ea în­ săşi (zece zeci.cum spune chimistul Kekule că face lanţul carbonilor. într-o largă măsură. atunci se naşte unda. am dat peste ceva care nu e. respectiv cînd o mişcare locală se deplasează. de mică mirare : în limba noastră verbul „a fi" are darul de-a se compune cu el însuşi. se iveşte o noutate. de cele ale verbului. dar nu venise încă tim­ pul valorificării lor. în limba română ? Ai spune că nu mare lucru. Nu e vorba de funcţia de auxiliar * a verbului acestuia. Cînd mişcarea se combină cu mişcarea. de pildă. aşa. dă altceva decît a fi. Ce se naşte din combinarea lui a fi cu el însuşi. ca : a fost să fie. atunci se naşte numărul. zece sute). Am avut păcură şi uranium secole întregi în subsolul nostru.13 » Iscusirile verbului românesc Tot rătăcind printre cuvinte şi rostiri. sau. în afară de cîteva expresii speciale. şi necesitatea ? Dar cînd ai în „a fi" — cum am văzut în capitolul pre­ cedent — atîtea modalităţi ale fiinţei. într-un sens. Dar poate că n-a fost cazul. dacă nu s-ar împărtăşi de la iscusirile verbului românesc. în combinările lui a fi cu el însuşi rezidă o materie brută pentru reflexiunea logică. combinat cu a fi. încă. se naşte chimia organică . problema modului la verbe este una adîncă. Dar aşa se întîmplă întotdeauna : cînd un lucru se combină cu el însuşi. ar fi să fie şi alte feluri de-a rosti în care a fi. a fi îşi prinde coada. Cînd carbonul sau lanţul carbonilor se combină cu sine. şi posibilitatea.

am să adun şi am a aduna. Nu e permis să ai. Romanii vechi nici n-au condiţional. de aş aduna . să fi fost ajungînd o mare limbă moartă. voi fi fost adunînd. perfect I. cuce­ resc. Am avea. o să adun.c. de la conjunctivul verbului a aduna ? Căci într-adevăr. m.6 . situaţia verbului românesc. ar fi cuprins de deznădejde. a ce­ lor ce se mulţumeau cu punţi şi cu izvoare : la optativ trei timpuri : prezent. perf act II. anumite popoare nu au avut nevoie de atîtea modulaţii ale verbului. după schiţa de gramatică a lui Gaster. viitor. Şi ferească zeii ca peste vreo 2 000 de ani limba română. de vream aduna. perfect. de pildă. sau de adunam . căci făptuiesc. pentru conju­ garea unui verb ca „a aduna" : trei feluri de mai mult ca perfect : adunasem. E un scandal. fesorii mai cruzi să întrebe pe elevi : care e forma a pa­ tra a viitorului doi. aş fi adunat sau fire-aş adunat. am fost adunat : patru feluri de viitor II : voi fi adunînd. voi fi adunat. un mai mult ca per­ fect (să fi fost adunat) şi patru forme de viitor : voi să adun. dar am şi cumpănit acţiunea şi creaţia. de natură să pună pe un străin în perplexitate.c. am. Dar bogăţia verbului românesc îşi atinge plinul abia la condiţional-optativ. m. sau de eram să adun. iar la condiţional şapte timpuri : prezent. el menţionează nu numai un prezent. .m. El indică. fost adunînd. pentru 24. perfect. toate nuanţele demersului creator. de pildă. de aş fi adunat. cum prezintă pentru străini M. de aş fi fost adunînd . La conjunctiv. între altele. n u 4 aşa ? Bietul străin care ar vrea să se descurce în limba noastră. de aş fi fost adu­ nat . după cine ştie ce împliniri culturale. ast­ fel. E ca -şi cum noi nu numai am reali­ zat. Iată. de voi aduna. voi fi fost adunat. Faţă de limba latină a făuritorilor de poduri şi ape­ ducte. imperfect. în Schiţa sa de gramatică din fruntea Chrestomaţiei române.mai mult. în general. sau să vream aduna. mai mult ca. care îngăduie tot felul de modulaţii alte gîndului. dar şi un imperfect (eram să adun). de aş fi fost adunat. iată ce spune Gaster că posedă limba română. verbul nostru este de o splendidă sălbăticie. una de învăţat în şcoli. în trecut.m. perfect I. o limbă şi o gramatică trebuie să pună ordine în lucruri. aş fi fost adunat. Gaster. Ce voluptate pentru pro-. aş aduna sau adunare-aş . croiesc şosele şi apeducte. perfect II.

247 . dar logica . Dar de problema modurilor verbale se leagă una din creaţiile cele mai semnificative ale culturii noastre.(sau ceea ce numim noi azi aşa) nu are a se interesa de rugăminte.ruşinăm de multele neglijenţe şi de cîteva îndrăzneli.sute de plurale neregulate la substantive. cînd aflăm de la alţii că limba română e una din cele mai grele de învăţat. el spune : există şi alte feluri de-a vorbi . Dar chiar de toate îndrăznelile ? Am risca atunci să facem ca împă­ ratul'acela din poveste. voiesc. la indicativ — adică la modul acţiunii reale. aşadar o conştiinţă vie. Dar. în bună parte pentru că nu e. de astă dată nu numai în aspectele ei modale. Cînd Aristotel în­ temeiază logica. grădinărită. Cugetul occidental european era pozitivist şi dădea expresie. se concentrează însăşi dezbaterea cugetului cu el însuşi. de pildă. nici presupunerea. Logica este „apofantică". la noi. mai sus.persoana întîi de la verbul „a voi" cinci forme (eu vreau. şi rugămintea este un logos. e mult aur. alternativa. adică este una a modului indi­ cativ. căutarea. pierderii în irealitate sau în semirealităfile dorinţelor. astfel s-a ajuns astăzi la aşa-zisele logici modale. Şi. Este limpede că reflexiunea logică nu se poate întinde asupra rugăminţii. vroi. iar ca atare el trăieşte şi gîndeşte nu numai în modul obiec­ tivitătii ultime. Dar el este cuget. Fiindcă este şi puţin aur aci. vroiesc. Trebuie să plecăm deci capul. Se străduie să facă drep­ tate — pe cît e cu putinţă — şi altor moduri decît indi­ cativul. mai ales. sigure — ra­ ţionalităţii sale. că modurile verbului sînt cele ce dau modulaţiile fiinţei. pe care nu-1 putem lăsa chiar aşa să se piardă. a modurilor verbului. iscodirea să nu ţină de reflexiunea logică ? Cul­ tura noastră raţională se străduie astăzi să integreze tot ce poate avea sens pentru om. obiective. în problema modurilor verbale. logica. voi). Să fie vorba de o chestiune de şcoală ? Dar e aci toată gloria şi în acelaşi timp toată drama culturii apusene. Ni se părea. Să ne. care-şi cerea scuze că fata sa e atît de frumoasă. în problema aceasta. oare. E scandalos să ai cîteva. cînd în engleză nu sînt decît unsprezece. Zonele mai largi de viaţă umană se pe­ trec la alte moduri decît indicativul.

alţii rămîn la fonetică. Ar găsi poate acolo ceva lămuritor. ci zburatul. dincolo de artele primitive. trecere şi petrecere. Dar. Pieter Bruegel. nu au artele plastice un raport ascuns cu gra­ matica ? Rubens a pictat adjectivele. dar dintr-alt strat. adică într-un infinitiv lung.Să nu aibă atunci nimic de spus iscusirile verbului românesc ? 14 Brâncuşi a sculptat infinitive lungi Se miră unii. De la a se naşte-naştere şi pînă la a se surpa-surpare. ' Brâncuşi a sculptat germinarea. peste tot. Nu a redat zborul. se lasă descris de infinitivele lungi. şi. Dar dacă nu cunosc gramatica ro­ mână. Căci. „infinitivul lung". de infinitivul lung. dezvoltîndu-i o a doua formă. ca şi dincolo de modernism. Unii trec în sintaxă. ca toiagul lui Moise care odrăslea. ispitire şi împlinire. aşa cum a sculptat adormirea. De altfel. fiinţa lumii se preface în fire. o sărutare. şi invadînd lumea leneşă a substantivelor cu agen­ ţii lui. ca o ne­ încetată mîngîiere a formelor. mai pri- 248 . Brâncuşi a regăsit firesc începuturile. Sărutul lui nu e un simbol. o puzderie de substantive. tot ce e creştere. Pe Domnişoara Pogany a tradus-o în­ tr-un infinitiv lung. ce este mai originar. înălţarea şi. lucrurile prind viaţă. nici un act simplu. tot ce e încer­ care. Brâncuşi s-a ocupat de regele formelor gramaticale. ci e un proces fără de capăt. Nu se poate sfîrşi cu nimic. cum a fost cu putinţă sculptura lui Brâncuşi. de care singur su­ veranul acela se întîmplă să ştie. în timp ce impresionismul a pictat adverbe şi locuţiuni adverbiale. Sub Însufleţirea lor.. care e din­ colo de cultura populară românească. toate invocate aci. desăvîrşirea. dintr-alt zăcămînt al vieţii spiritului. Nu toate limbile fac treabă atît de bună ca a noastră cu infinitivul. sfîrşitul însuşi e „săvîrşire". mai ales străini. totul intră în înmugurire.. într-adevăr. Sau poate e cu ele cu tot. în societatea civilizată a cuvintelor. ocupîndu-se cu regele formelor gramaticale. întocmai pietrei spălate de apă. zburarea.

15 Despre iscusitele r ă s t u r n ă r i şi Eminescu Intr-un ceas al ei. ba chiar de cîteva sminteli. O. ai spune doar : „Stai şi vezi". Dacă — ducînd gîndul pînă la capăt — îţi în­ chipui o fiinţă extraterestră venind să ne vadă. t 249 . şi puţin dincolo de el. pînă la capătul lucrurilor lung. Iar cel mai adevărat infinitiv lung e cel care acoperă pămîntul întreg şi vieţile oamenilor laolaltă. fără explicaţii. A tăcea-tăcere. toate sînt întîi infinitive lungi. şi a sculptat-o. ar înţelege « că sînt goale. o limbă trebuie să fie ca un om tînăr. ceva nestrunit şi gata de toate riscurile. în lumea din care avea să se desprindă. erosul. aci e o curgere sau o alergare . şi el. în pădurile sale. el avea să facă un monument uni­ versal. şi-ar spune — căci măcar geometru ori filosof ar fi şi el. tăcerea omului. după cum se întinde peste tăriile cerului : e tăcerea. cu stîlpi de prid­ voare şi cu verbe cu tot. dintr-o masă goală şi nişte scaune goale . Universal ? Da. frica. omul începuturilor nu ştia încă să dea nume lucrurilor ele însele.catedrală nu e aşa . Foamea. în felul său. aşadar. ar pricepe marele străin. Brâncuşi a ales-o pe cea adîncă. Dar din tăcerea aceasta.mitiv în rostirea omului. ce lung in­ finitiv ! Vreo mie şi ceva de ani se făcuse el neauzit aici. mai grăitoare decît toate. o piramidă nu e aşa. nici o piramidă. Brâncuşi. ori e un gînd cu faptele l u i . Ar înţe­ lege. nu-i poţi arăta o catedrală. adică plin de înţeles pentru oricine. dar le prindea stările şi procesele . ţinînd fie de istorie. Dar în faţa Mesei tăcerii. dacă sînt vietăţi cu pui şi în lumea sa . ceva îi putea fi ameninţare. că e acolo o aşteptare. Şi ce e plin de tîlc este nu numai că el ar înţelege ceva. altceva prilej de îndestulare şi fericire. fie de gramatica românească. „Stai' ? să vezi ce au vrut oamenii". Dintre tăceri. aci e o foşnire. i-ai spune. ori este Unu şi Multiplu. sau o tăcere. că e vorba de un infinitiv lung . decrt ceva de ordinul infinitivu­ lui lung ? Undeva. E o cloşcă cu pui. la propriu universal.

• Pare-mi rău ş-amu-i tirziu.Fost-am tînăr şi brudiu. în cazul verbului din limba română. fila 22). obiectivă şi subiectivă. la fila 20. După ce te plimbă prin toate modurile de gîndire si­ gură şi nesigură. Dar dacă nu te mai gîndeşti la tînărul oarecare al vieţii. părutu-ni-s-a. condiţia. poetul rimează acel destulmi-i cu ulmii. „pare-mi rău". viitor perfect. viitor im­ perfect. de care uneori îţi pare rău şi alteori. ceea ce a fost o „trăznită" a omului ori a limbii poate sfîrşi într-o iscu­ sinţă. 250 . Cu prisosurile acestea ale vorbirii şi gîndirii s-a jucat uneori Eminescu. Nu ştim exact ce vor fi însemnînd „trăznitele" în poe­ zia aceasta populară (şi ne îndoim că înseamnă doar „toantele". veni-ne-va. purta-ne-vom. cum spune Jârnik în glosarul său la Doine). apoi încearcă un şir de inversiuni : plăcutumi-au. atunci trăznitele sînt smintelile acelea ale tinereţii. pe care nu te poţi sătura să-1 aminteşti. O trăznită este şi răsturnarea aceasta a verbului. cine ştie dacă trebuie să-mi pară rău ? Dar amu-i tîrziu. Forme inversate (venit-a el. de pildă. în germană. verbul românesc o ia de la început : se răstoarnă pur şi simplu. în loc de el a venit) vor fi fiind în toate limbile în care verbul stă cu pronumele lîngă e l . după ce alăturase pe Hegelde renegă-1. poetul notează tot felul de folosinţe ale pronumelui personal la dativ şi acuzativ. Prin părţile noastre. în ms. ci lasă gîndul în suspensie : ar putea să-mi pară. pînă la urmă. care e dicţionar de rime. răs­ turnarea dă ceva mai mult. „voi fi văzut". care nu spune nici ea întocmai îmi pare rău. 2260. ci la cel care-şi caută în toate felurile gîndul şi cuvintelej sau dacă. 2276. notează Eminescu. poate şi să-mi pară şi să nu-mi pară rău . dar în franceză. spărgînd tiparele oricărei gramatici respectabile („voi fi văzînd". dînd noi timpuri şi moduri. te gîndeşti la toate căutările limbii. 2265. în ms. păreani-se-va. ca şi cum gîndirea ar avea nevoie de prisosuri. Că mi-am dat cuvintele La toate trăznitele. cel puţin pentru limbă. o rafinare a lor. în ms. o dibăcie. mai mult. Aşa este. Pe alt plan decît cel al vieţii imediate.. nu-ţi-> pare chiar atît de rău. inversiunea dă cu precădere în­ trebarea .

Ce să mai spunem despre „ai fi". condiţional. într-un ceas cînd facem ge­ nealogia celor mai sigure cuceriri ale gîndirii ştiinţifice. cum au fost şi sînt eîţiva în cultura noastră. după cum întrebăm cu toate răstur- 251 . La treapta de luciditate la care a ajuns cultura de astăzi. ca să nu spunem şi gramaticii. ci de o înclinare spre o reflexiune mai tehnică. în acel timp fără de timp al lui poate da. de care gramatica nu ştie prea multe. cugetul nostru pare a fi făcut investigaţii în clar-obscurul gîndirii şi. în formele acestea de rostire şi de "modulare a rostirii. Căci însăşi Jimba noastră te face să filosofezi. care dă răsturnat pe „fire-ai". poate nu. sau de-ar fi să fie. îndoiala deschisă. S-ar putea vorbi nu numai de o înclinare spre reflexiunea de înţelep­ ciune — şi ea prea mult slăvită la noi —. cea logică. şi cu „au". „Mi-e des­ tul" este la indicativ prezent. şi cu „nu cumva". Cînd spui „m-aş duce". te exprimi la indicativ viitor. noi întrebăm şi cu „oare". întrebarea.ales. pare-se . suspensiunea. aşa cum simte limba poeziei popu­ lare cînd spune „duce-m-aş şi m-aş tot duce". în general. grămătic cu simţ filosofic. mai. sau cum vrem să-i spunem). aiurea ca şi la noi. dar duce-m-aş transformă prezentul într-un straniu durativ. care să nu fie pur şi simplu psihologică.vor verii". aşa cum se încercase în veacul trecut. dar „destul-mi-i" nu mai e la indicativ (e la exclamativ. de pildă. n-ar trebui să vedem doar una din rădăcinile simţului nostru artistic şi a unei înclinări — pe care une­ ori ne-a plăcut s-o exagerăm — spre poezie.Ce gust al meşteşugului şi limbii îl poate îndemna la toate acest. iscodirea sînt sau pot fi şi ele de natura logicului. în zonele pregătitoare de gîndire clară.. ai iarăşi un condiţionaloptativ prezent . Şi de altfel. atunci cînd nu te resemnezi să rămîi structuralist. Dacă zici . cînd se întrepride fundamentarea matematicilor. putem avea îndrăznirea de-a anexa logicului unele zone mai subtile şi de a-i căuta rădăcinile. un fel de imperativ-exclamativ-exasperativ ? Toate acestea ar merita să fie cercetate şi puse în ordine de vreun. Avem în limba •noastră mai multe feluri de întrebare decît au alte limbi •vechi şi noi. ar me­ rita să se încerce şi o genealogie a logicului. dar „ven-i-vor" nu mai e nici el la indicativ. iar viitorul a tre­ cut în alt timp parcă.e exerciţii ? Eminescu simte că răsturnările aduc ceva nou gîndului şi inimii.

Vine-mi dor de la Ardeal — nu mai eşti în modul simplu al siguranţei. Dar poate că în nici unele îndoiala deschisă nu e atît de sugestivă ca în răsturnările verbului (de pildă. veri-veri. Dar sînt alte cazuri. răsturnînd. Formele interesante însă vor fi. . de vîntul ade­ vărat. supăra. cu „bate-mi" şi „vine-mi". Cînd poetul popular spune : Bate-mi vîntul din spre deal. la viitor sau la condiţional-optativ. şi forme deziderative („în pădure duce-m-aş. ca şi imperative („auzire-ar lumea toată") sau treceri în irealitate.nările verbului. în iscusitele răs­ turnări ale verbului -românesc. este întrebarea dacă ceea ce aduce noutatea e forma (răsturnarea ca atare). în „veni"•ne-va" al lui Eminescu). îţi iese înainte toată fantezia ini­ mii omeneşti: Cătănire-aş. sau fon­ dul semantic. ori-ori. Nici nu mai e vorba. dar dorul e la mai mult decît indicativ. cu „bate-mi". în vorbele simple ale cîte unui flăcău din Ardeal. „Pornit-am zece din Vaslui" indică de la început un trecut al legendei. de presupu­ nere şi de îndoială. Ceea ce ar merita să fie lămurit întîi. / Frunză verde rumpere-aş"). în „destul-mi-i" s-ar putea ca fondul să fie hotărîtor. Modurile de suspensiune disjunctivă (sau-sau. în fond. Esenţial este că verbul nu îngheaţă în tipare şi că poţi exprima. o dată cu ver- 252 . cătăni. deci e mai puţin decît indicativ . în lu­ mea ta sau a lucrurilor. fiefie. toate nuanţele. măcar-mâcar) sînt numeroase şi ele. care indică schimbarea de modalitate prin simplul act formal al răs­ turnării. Numai puşcă de n-ar fi. în particular la trecut. La viitor poţi deopotrivă avea : o formă de siguranţă („mira-se-va"). au-au. cu el şi cu răsturnările lui. cu „vine-mi". La condiţional ai şi dezbatere („Supăra-m-aş. pentru ceea ce reprezintă împlinire şi neîmplinire. la timpurile compuse cu auxiliare. chiar la prezent. atît de lesne de obţinut în limba noastră. Cum poate fi cătănia fără de puşcă ? Dar aşa o închi­ puia flăcăul nostru din Ardeal. în cuvintele acelea pe care el le dăru­ ieşte la toate trăznitele. / Supărarea ce mi-o da ?").

Dar de vreme ce ele se povestesc. fiinţa . nu la particula „este" . timpuri subtil şi adînc iscoditoare. ţel'es . iar pentru a vorbi despre ele în v chip potrivit trebuie să ai la îndemînă. dar ce anume înseamnă „este". Se poate gîndi orice. Verbele auxiliare — ce strivitoare problemă. 1 . ca să-ţi spun ce tip de cultură ai.bul românesc. ca în caietele lui Eminescu sau în mîzgăliturile geometrilor. iar dacă lucrurile n-ar fi. bineîn. 16 Ale lumii două feţe şi verbele auxiliare Feţele sînt trecutul şi viitorul. Bineînţeles că Hegel.prins asupra termenilor obişnuiţi. iată ce ne dă filosofia. ci prin compunere cu alte verbe. fila 43). auxi­ liare. cu verbul. se pot spune şi închipui nenumărate lucruri în limba româ­ nească. sînt cele două feţe ale unei aceleiaşi file („Viitorul şi trecutul / Sunt a filei două feţe. / Cine ştie să le-nveţe / Vede-n capăt începu­ tul". Dar în limbile moderne există tendinţa de-a face tim­ purile trecute ori viitoare ale verbului. nu cu simple ter­ minaţii speciale. dar ce se întîmplă atunci într-o limbă în care nu 253 . ms. care a proclamat cele mai mari extravaganţe. înseamnă că sînt — şi de aici încep toate libertăţile gîndului. Există. Lucrul e cît se poate de interesant şi sugestiv. pură. cîteva din minunile lumii. trebuie să existe un fel de cătănie în care nu mai e loc pentru puşcă. Şi iată dintr-o dată cîtevâ verbe simple şi curente. „Spune-mi ce verbe auxiliare foloseşti în limba ta. 2289. într-o parte şi alta a prezentu­ lui. şi aceasta. toate realităţile statal-administrative ale împărăţiei. dar şi adevăruri. ele nu s-ar povesti." S-a putut afirma că toată problematica europeană a fiin­ ţei ţine de faptul că folosim particula „este" şi verbul auxiliar a' fi. fireşte . ne gîndim la arbore şi verde. libertăţile acelea din care se nasc. încărcate acum cu toate răspunderile lumii celei cu două feţe. pentru sărmana gramatică. trebuia să cadă şi peste tema aceasta. el declara : Cînd spunem „arborele este verde". Arătînd că fllosofia este de între.

— nu cumva cele mai tari ? Dacă e aşa. nu este. pe care le lăsăm să cadă aşa.care nu are.există „este". Căci este şi el tăria şi slăbiciunea însăşi. unele verbe devin auxiliare. n-are nici o consistenţă. Vom arăta îndată treaba pe care o face în limba română verbul o voi. sfios cum este. care în multe limbi contribuie să' facă trecutul (nu ai nimic. la răspîntiile gîndului. Sfios ca verbul auxiliar. La fel facem cu verbele auxiliare. Iţi. pentru o seminţie în care „a de­ veni" este verb auxiliar.. dar aşa fiind e stăpînul tu­ turor lucrurilor. aşa s-ar putea să fie. Verbele au­ xiliare sînt ca timpul. ca şi în absolut —. dar duce. a voi. într-o pagină de la sfîrşitul Catego­ riilor. de pildă. spre a nu mai vorbi de cine ştie ce limbi orien­ tale ? Cum să crezi că singura filosofie e cea a lui „este". paradoxul ar fi că. Să mai amintim o clipă de auxilia­ rul a avea. manevrează pe om cu verbele auxiliare. cu folosinţa aceasta — nu mai departe decît limba rusă. Şi într-adevăr. Şi poate tocmai de aceea s-a spus că Diavolul lucrează asu­ pra verbelor auxiliare : el. El nu e ni­ mic. Dar cum sfîrşesc verbele prin a deveni auxiliare ? Şi care verbe devin . ai putea spune. a fi. verbul auxiliar face multă treabă. în auxiliarul-acesta — cu folo­ sinţele lui atît de variate ca şi „este". dar pînă la urmă îşi bate el joc de tine. folosinţe pe care le-a enumerat Aristotel. la noi forme speciale de viitor. care deschide către viitor. fiind cele mai tari într-o limbă. a avea. penibilă astăzi la prima vedere. ca „am a cînta" sau „am să cînt". nu devine nimic. adînc semnificativă • 254 . zice o vorbă românească.baţi joc de timp cum vrei — în viaţa de toate zilele. Omul ca şi cultura pot fi privite drept teatrul de bătălie al cîtorva verbe auxiliare. în alte limbi „a ţine" sau „a merge" sînt verbe auxiliare . ai numai ce ai avut — pare a fi ironia ver­ bului acestuia). ca în alte cîteva limbi. iar în unele face şi viitorul. în slujba căruia ele stau şi despre care acelaşi Hegel spunea lucrul acesta adînc : timpul e tot ce e mai slab şi tot ce e mai puternic pe lume. mai mult ca în alte limbi. Ce zbucium. căci tăria şi slăbiciunea sînt una. adică slabe. Dar. în franceză viitorul obişnuit. către nedeter­ minarea bună ori rea. cînd limbile acelea obţin lucruri atît de adînci pentru gîndire ? Rămîne faptul că prezenţa şi chiar absenţa verbe­ lor auxiliare ar putea reprezenta o cale de înţelegere a spi­ ritului unei limbi. „Sfios ca dracul". la noi. în ţara nimănui.

e. care — spune Lombard în studiul citat — pare să aibă o mai frecventă folosinţă nedetermi­ nată a verbelor decît în alte limbi romanice. cine va veni. şi atunci e bine să ne reamintim de des­ chiderea către viitor a acestor forme nehotărîte. voi să cînt .într-adevăr. va (a. sau este a primei părţi. îţi rămîne să te întorci spre Evul Mediu.o) să cînt . cine şi unde. Să lăsăm viitorul nostru aşa cum este. Una din formele cele mai curioase de viitor este cu un o inva­ riabil — o să cînt. cu extincţiunea lui voi în el. Pentru a explica forma „o să cînt. Avem. tot a voi dă pe „oare". din acelaşi vreau. a lui c. sau în engleză — în măsura în care ideea de voinţă deschide efectiv către viitor. Alf. am să cînt. lingviştii recurg tot la latinescul volet. Căci sensul de a poseda din a avea s-a păstrat uneori în cele mai stinse folosinţe ale verbului („am mîncat"). Şi confirmarea că verbul a voi poate fi folosit în sens nedeterminat o dă faptul că în alte limbi el "a şi fost folosit aşa (quivis. Dacă lăsăm deoparte viitorul cu a avea-. nihil possidentes.va". trebuie să cînţi"). Lombard. aşa încît. oarecine. ce dă pronume şi ad­ verbe nehotărîte ca : ceva. cu pers. •unde va merge). în Bulletin linguistique din 1939 al prof. o să cîntaţi". a scris un interesant studiu. cinci timpuri de viitor : voi (oi) cînta . Să lăsăm însă trecutul şi să vedem faţa viitorului. dar acum spun că subiectul e nedeterminat şi de aceea rămîne invariabil („cineva vrea ca eu să cînt. Viitorul nostru se face în principal cu auxiliarul a vrea. ne­ determinarea este sau a viitorului (ce va fi. atunci viitorul obişnuit cu a voi se ex­ plică lesne — ca în alte limbi balcanice. undeva. cîndva. a voi. dacă nu vrei să mai explici omului modern. p să cînţi— despre care un străin. mai degrabă decît 255 . tot ce a însemnat lupta de azi cu verbul a avea conjugat Ia toate timpurile şi modurile.însă în fond — omul european s-a încurcat de-a binelea. aşa cum ne indică lingviştii. Al. quamyis în latină). ca oarecare. trebuie să cînt. la noi. cumva. careva. „cineva" şi „undeva". unde călugării aceia ai tim­ pului erau puşi să înfrunte şi ei verbul a avea şi sfîrşeau prin a alege drept lozincă : multa habentes. De altfel.. căci îi e evident. românesc. cu atît mai mult în limba română. care la fel va face forme de nedeterminare. în versiunea' viitorului. Rosetti. am a cînta . III . Dar în „ceva". naşte elementul de compunere va. cineva. . ca tu să cînţi .

Impersona- 256 . sub semnul îndoielii. Degeaba crede mica Diană că n-6 vede nimeni. mari certitudini totuşi. / Cînd cu ochii mari sălbatici / Se priveşte în oglindă. Dar limba noastră. într-o lume a căutărilor şi iscodirilor. de pildă. pe nesimţite ea trece la „cum te lămureşti". A văzut-o „cineva". iar „cumva" spune. Sîntem. ci este puţin lucru.. dar nu lăsăm să se stingă în el setea de lămurire. la noi. sfîrşeşti. 17 Lamură şi lămurire Una din situaţiile cele mai frumoase din vorbirea noastră este că. făcîndu-1 auxiliar. („Şi de s-ar putea pe dînsa / Cineva ca să o prindă.a lui va. cînd e în joc ceva general.nu ne lasă prea mult să vorbim la persoana a treia. poetul. ci mai degrabă începutul de de­ terminare. simţi nu nedeterminarea. a voi şi elementul de compunere „va" duc la un fel de determinare. către lamura gîndului nostru. gîndul iese purificat. aşa cum „ceva" nu e chiar nimic. începînd să vorbeşti la persoana a treia. întrebăm şi dăm cîte un răspuns la întrebări. sau aşa cum „undeva" şi „cîndva" pot spune unde şi cînd anume. despre „omul ce se lămureşte" . La cîteva întrebări. să spunem acum — după ce am arătat cum se ispiteşte şi tot iscuseşte omul. care nu e chiar nimeni. Auxiliarul a voi nu e constant hotărîtor. Pentru limba noastră.. Dar cu „va" din el noi aruncăm antene în lume. „va" vine să aducă o determinare („e cineva"). L-am atenuat pe „a voi". cu limba noas­ tră. în el. făcîndu-se astfel apt pentru faptă şi creaţie. atunci."). care ele deschid un orizont nedeterminat (cine ? ce ? unde ? cînd ?). fapta şi creaţia devin cu putinţă — şi noi înşine tindem către o lămurire mai deplină. Căci din toate nelămuririle verbu­ lui ce ne-au apărut înainte. dar poate fi şi mult. un început de contur în sînul realităţii. Ara vroi. Cine va prinde-o ? Dar a şi prins-o cineva. pînă şi cu iscodirile lui „va" din cumva şi niscaiva — că se întîmplă omului să se şi lămurească. prin a vorbi la persoana a doua. Cînd îţi aminteşti de originea lui „va" final.

prin derivatul său lămurire. limpe­ zirea. La părinţi necunoscuţi Şi la fraţi Neîntrebaţi. vine de la cuvîntul vechi la­ mură. Eminescu îl mai foloseşte. evidenţa (e-videnţa) ori desluşirea sînt pentru ochi sau. cu lămurirea. dar se cîştigă altă poezie" devine : ." Poţi foarte bine să „înţelegi". Te duci la părinţi şi fraţi apropiaţi întru gînd sau vorbire. pedagogic rigid. cum a fost cîndva cultura modernă — căci ea nu se petrece asupra a ceva. ba chiar să ţi-1 faci pe el „lămurit". şi care deci nu e doar a conştiinţei izolate ori a spectacolului detaşat. poate şi în alte părţi.pierzi astăzi poezia lunii. intimitatea. cum vom vedea îndată. lămurirea e de dinainte şi de după „galaxia Gutenberg". dar cîştigi altă poezie" — d e parcă ai fi poet şi tu. „Lămuritu-ne-ai pe noi cum se lămureşte argintul. Ca să te lămureşti asupra unui lucru. Lămurirea însă e dincolo de întuneric şi lumină — nu e „iluministă" în sens prost. ci cu fiinţa ta întreagă — aceasta spune cuvîntul. nu te duci : Peste munţi în alte curţi. în traducerea sa din Critica raţiunii pure. o dată sau de două ori.. dar să nu te lămureşti. Clarificarea. „Se pierde astăzi poezia lunii. sau acest lucru îl apără cuvîntul cînd nu-1 mai spune. Limba noastră de astăzi crede că se poate lipsi de acest cuvînt. concretul. nu cu mintea doar. Sîntem. Cum te lămureşti. 17 — Cuvint împreună 257 . şi pentru ureche. de care vorbeşte gînditorul contemporan McLuhan. aşadar ? Nu cu văzul. Cuvîntul însuşi de lămurire este dintre cele ce te fac să înţelegi folosinţa atît de deasă a persoanei a doua pentru impersonal. la noi. adică de lumea în care primează văzul şi civilizaţia hîrtiei. „Lămurirea" aceasta care te cuprinde şi transfigu­ rează întreg. In felul acesta. cît mai degrabă întru ceva. Şi totuşi cuvîntul îşi impune singur măcar sensul. dar nici el îndeajuns de des spre a-1 reimpune limbii. pe care-1 trage tot timpul în­ dărăt spre concret şi viaţă. altundeva decît în lumea văzului (fizic sau mental) şi a simplei lumini. şi e frumos aşa. şi-ţi limpezeşti cugetul intim în apa sau focul lot.Iul eşti tu. ultima. după sensul termenului ori­ ginar slav.

aproape la fel de generală ca lucru. dar însemna spaţiul din văzduh („contemplat"). nu subţirimea ba­ rei de metal. sau „cutreier". Noi ne mulţumim să spunem făină de calitatea întîi. spune dicţionarul Acade­ miei. lamura din lucruri). în a sa în­ cercare asupra semasiologiei.. la rîndul său. Poate părea curios că un cuvînt cu un sens atît de restrîns ca lamura a izbutit să dea un derivat de o atît de largă folosinţă ca lămurire. la noi. o face ca lămurire. Tiktin). care era invitiare. curăţirea lui. Şăineanu dă. Nici nu ai crede că „lucru". dacă nu se mai apără ca lamură. care era levare. care nu era decît eruncare. argint ori alt metal. în foi. Cîndva vom vorbi şi des­ pre genii de calitatea întîi. cum spunea Coşbuc încă. Undeva e rudă cu lamă.. 258 .Lamură. ci subţirimea metalului însuşi. venit nouă prin franceză. atributiv : „2000 de talanţi de argint lamură". cîştig . Dar procesul acesta de lărgire a sensului este unul din miracolele de toate zilele din limbi.. a se deprinde cu un viciu. de la „lamina". în care pătrunde sau nu pătrunde pasărea augurului. Astăzi nu mai putem spune lamură a mierii. placă de aur. „Se începe a se cerne [. „lamina" latină a dat. care a trecut în muzeu. a ridica. vine de la lucrum. sfîrşea prin a fi esenţa unei substanţe materiale. „luare". spre a nu mai vorbi de „învăţare". la rîndul său. lamură a făinii. sau : „în apa lamură [. sau lamură a griului. sugestive exemple de lăr­ gire a sensului. Apoi lamura sfîrşea prin a însemna partea cea mai curată. a transforma un metal în lame. substantivul cel mai gejieral din limba noastră.] păstrăvii nu mai conteneau cu joaca". cu „arunc". e rudă şi cu a lamina. o face de pe cea a conştiinţelor . Dar e la fel de firesc ca. Dacă nu se mai poate apăra de pe poziţia substanţelor. sau că „întîmplare". Dar pe linie directă şi nu de îm­ prumut. Era firesc să pierdem caracterul ireductibil (esenţa. cuvîntul să se apere. într-o civilizaţie care tinde să facă şi din calitate ceva reductibil la grade şi scară. se strecoară prin sită" (cit.. care e pe toate drumurile. adică placă de metal subţire şi lată . a uşura . cu lamura făinii. fireşte. fie mienereu. care era doar a treiera . rafinarea lui. cea mai aleasă din ceva. ceară ori făină . aşadar la cantitate. bară. Se folosea întîi. vine din latină. la figurat. a azvîrli bălăriile . care e rudă şi cu tempus.] iar ce este mai bun. vine de la templum.

scria C. Dar şi invers. purificare. care a trebuit la un moment dat să depăşească modelele intuitive şi să opereze cu abstracţiuni bine for­ mulate. „Daţi-mi. vine să arate vorbitorului de limbă ro­ m â n ă că „a lămuri" păstrează cu el un rest şi că poţi fi stăpîn pe cunoştinţe. Se „lă­ muresc". vă rog.. să fii edificat — şi să nu fii lămu­ rit. cum spune poetul.. lămu­ rirea a ajuns o simplă informaţie. cu el. dar tinde să şi lămurească pe om. dacă supravieţuieşte din plin progenitura ei. era cît se poate de exactă folosinţa din trecutul apropiat a expresiei : „nu eşti lămurit" . duce la extraordinare rezultate teoretice şi prac­ tice. Nu o spunem noi. Cuvîntul îşi impune singur adevărul. Dintr-un pro­ ces care încingea complet lucrul sau fiinţa cuiva. Cum să moară de-a binelea lamura." Şi. lumina-i dulce tot mai mult se lămureşte !"). totuşi. iniţial. purifică şi cugetele. Mineiul din 1776 spunea : „Ca aurul în ulcea i-au lămurit". Ştiinţa de astăzi. care de rîndul acesta este la scara culturii întregi. 17* 259 . ca un val. . gata de pus în depozi­ tul memoriei maşinilor de calculat. prin generalizare. îl lăsă pe moşneag să plece"... e deschis către ele . în primul moment. o mică lămurire. edificat. mai adînc decît a şti limpede. limpezesc. spune povestitorul . sau o poartă. A lămuri şi a fi lămurit înseamnă altceva. le distingi. sau mesajul. în cadrul unei rostiri administrative. şi atunci lămurirea îşi riscă sensul propriu. dar nu şi lămurit. Poţi să înţelegi cu mintea. sîngele se trage îndărăt la părinţi. ci pentru că lucrul fizic s-a lămurit („Numai după ce se lămuri dru­ m u l tot în faţa casei. Negruzzi. Cuvîntul îşi aminteşte de originea •sa. Cugetul poate să se lămurească. le faci şi altuia „lămurite" şi dai lămuriri. lămurirea ? Dar un alt exemplu. fără ca acesta să fi suferit vreo purificare : „în mijlocul satului [el] lămuri şcoala". Lămurirea cugetului e întocmai ca a lucrurilor. Chiar cugetul moral -se poate limpezi aşa : „Să se lămurească prin foc fărădelegea lor". Aşa desluşeşti lucrurile.Cu a lămuri şi lămurire s-a întîmplat la fel. sau în Eminescu : „Luna iese-ntreagă. să vezi cu ochii. adică se curăţă. cugetul poate să se lămurească asupra lucrului. fără să ştie.ţîşnea dintr-o dată adevărul mai adînc al cuvîntului. adică se curăţă prin foc de corpurile lor străine. m e t a l e l e . nu prin sine. Dar cugetul poartă asupra lucrurilor. Independent de context. dar se lămuresc.

după unii. Iar cuvîntul matematic nu s-a sustras răspunderii faţă de lumea trupurilor şi materiei. poate fi adevărat pentru pri- l . Fiinţa tru­ pească a omului nu e încă purificată. la o scară abia visată. Cum se preface însă cîte un adevăr într-o jumătate de adevăr. Grecii n-au conceput frumuseţea spirituală fără frumuseţe trupească . ci şi trupurile. cînd e rostit prea apăsat ! Dacă progresul re­ prezintă ceva. Şi tot ce e subtil se răsfrînge asupra trupurilor. o dată cu atlţia alţii.profanii. Acest lucru îl trăim astăzi. oamenii care se lămuresc lăun­ tric se înfrumuseţează şi pe dinafară. arsă. Că organismul omenesc are 30 mii de ani întîrziere. făgă­ duind astfel o transformare a omului. ' • 1 - 260 . mai suveran plutitoare peste reţinerile firii. că „omul devine un obstacol pentru progres". care nu mai e de acord cu complementarismul lui Bohr. lămurită. este tocmai ridicarea obstacolelor din ca­ lea omului şi transformarea lui în fiinţă mai liberă la t r u p şi minte. Eckermann descrie ce plinătate avea trupul lui Goethe pe catafalc. una de basm : lămurirea trupurilor. O spune şi fizicianul Cari von Weizsăcker. şi care vrea acum realism şi o regăsire a concretului. iar aceasta ar putea însemna. A şti nu înseamnă de la sine a fi lămurit. în ceea ce a făcut doar mintea lui. 18 Lămurirea trupurilor Nu numai minţile se lămuresc. deşi îl accep­ tase la început ca pe o consecinţă a propriei sale viziuni. am rămas ca atunci. Tot ce a fost progres adevărat a transfigurat fiinţa t r u ­ pească a omului. ci se împlîntă în ea mai bine decît orice alt cuvînt. Mai tre­ buie ceva — şi e cufundarea omului întreg. o spune cîte un fizician ca Louis de Broglie (Certitudes et incertitudes de la science). o dată cu tehnica modelată de el. Organismul nostru are 30 000 de ani întîrziere asupra tehnicii — s-a spus tot în zilele noastre. Din punct de vedere biologic.

afară de cel care-şi acoperă ca­ pul cu văluri. în al doilea ei ceas. pînă şi unele creaţii mai subtile. un scandal că. cu atît d e puţine mijloace. de alta. „în cuptorul înfrînării ţi-ai lămurit trupul". sau cu facultatea noastră de a judeca. de o parte. ce nu percep decît în zone limitate . ca saurienii din primul ceas al naturii . acum în civilizaţia focului rece. Dar nu mai poţi întîrzia să contempli cerul în apă şi să faci aşa astronomie. ce n-are decît atîtea cămă. se lămureau metalele. Dar cît mai pot întîrzia înnoirile ? Maşina devine o parte din om. dar cine. î n cultura noastră e cunoscut spre a fi lămurit. a electri­ cităţii. tehnica va trebui să facă ceea ce şi-a propus sau ceea ce constituie raţiunea ei de a fi : să scoată pe om din starea în care întîrzie de 30 mii de ani. ca motorul în patru timpi. sau atunci devine o esenţă : maşinitate. astăzi. Abia acum înţelegem cît de nelămuriţi sîntem. care stă să vină. pe plan de cunoaştere şi frumuseţe. Şi omul se împlîntă în maşinitate. pare-se. Am ju­ decat prea des civilizaţia nouă după aspectele ei din pri­ mul ceas.r u t e (şi unde de altfel se depozitează prea multe aluviuni şi impurităţi ale vieţii de conştiinţă). a focului pur şi simplu. sporeşte prin ea şi iese din nelămurire. Este. se lămureşte omul însuşi. care erau lipsite de civilizaţie tehnică. sînt reţinute.mul ceas al tehnicii. prin rafinarea tehnicii însăşi. va putea părea de necrezut omului de mîine. cînd ţi-e dat să ridici ochii spre . în timp ce ae­ rul oraşelor e poluat de maşini iar circulaţia blocată de numărul lor. unele invenţii mai rafinate. Dar monştrii stau să dispară. Căci dacă în civilizaţia focului cald. fireşte. în timp ce omul se lămurea doar metaforic. monştrii tehnici pe care i-a pus pe lume. se poate îndoi că lămuririle trupului stau să vină ? Şi ce lămuriri nu-1 aşteaptă pe om ! Ceea ce poate presimţi oricine. spune Mineiul nostru cel vechi. a celei fizice întîi. Nu e o vorbire potrivită şi as­ tăzi ? Noi nu ne-am lămurit încă trupurile în marile fur­ nale ale vremii . Ceea ce a făcut omul de ieri. ca aparatul de zbor individual. î n alte culturi. asocia şi pătrunde. vor fi date~uitării. de cercurile agre­ sive pentru întunecatele lor socoteli. cu cele cinci simţuri ale noastre. aşa cum se lămuresc t r u ­ purile. mecanicismul ei izbitor. este înnobilarea fiinţei umane. cu memoria noastră. aşa cum a fost în vechea cul­ tură indiană. trupul era cunoscut doar spre a fi anulat.

eclipselor şi codului genetic. dacă noutatea nu s-ar abate asupra a însăşi înţelepciunii şi a resorturilor ei. Dar aceasta încă n-ar muta fiinţa noastră altundeva decît era înţeleptul antic. cu facultăţi sporite. Dar ceea ce salvează cultura şi înţelepciunea trecută este faptul că. şi aceasta ar putea schimba aşezarea noastră faţă de înţeleptul de altădată. nu doar să ştim altfel lucrurile. Şi noutatea priveşte direct pe înţelept — spre a nu mai vorbi de învăţat —. Simţurile noastre pătrund în alte zone de realitate. acesta este un alt capitol în destinul viitor al omului. Să nu spunem chiar atît. Este una din cele mai stranii experienţe ale omului din 262 . Noi nu părem a gîndi mai bine decît un înţelept al trecutului.stele. Nu e vorba de lupta dintre limbaj şi limbă. P e pe acum s-a conceput un cod cu vreo cinci mii de cu­ vinte. După şase mii de ani de la ieşirea din preistorie. dar trebuie să admitem că memoria omului şi facultăţile lui mentale vor depinde de cantita­ tea de ARN. poate auzi şi pipăi deneauzitul şi deneatinsul. undeva. adică 6 000 de ani. deţine totuşi altceva. pentru om . profeti­ zează astăzi cîte un om de ştiinţă. şi ele nu vor putea să nu schimbe gîndul însuşi. căci îi afectează comunicarea. cu mijloace de comu­ nicare sporite. ce s-ar putea impune vorbirii. dacă poţi privi spre gura ei. E pro­ babil că se va modifica într-o zi codul genetic. o noutate. ce se transmit pe bază de vibraţii. Cu simţuri sporite. constata într-o zi un om de ştiinţă. oricum. omul împlîntat în maşinitate sau transformat de civilizaţia fo­ cului rece. nu ne despart de preistorie decît două sute de generaţii. ca la albine. nu numai elementar trupească. în definitiv. superior. Noi avem sorţi. şi că astfel fiinţa noastră. Este în joc lărgirea mijloacelor de transport ale ghidului. ele presimţeau tot ce pare să vină. intră într-o ex­ traordinară devenire stimulată. şi lim­ bile naturale . e greu de crezut că înţelepciunea lumii nu va căpăta alt glas. fulgere­ lor. este. cum pare dovedit. sau dintre limbile artificiale. chiar dacă ştim mai multe şi dacă ne-am lămurit mai bine asupra tunetelor. Dar se întîmplă că acum ne lămurim cu trup cu tot. ci să ştim altceva. omur acesta care poate vedea în întuneric. nici să rămîi întors cu capul spre fundul Peşterii lui Platon.

Dar la fel cum cultura trecută poate fi înţeleasă ca o presimţire obscură. de altă limbă. pe linii ne­ prevăzute limpede de cultura trecută şi neştiute de limba păstorilor români. lămurit la trup şi el.veacul nostru — spre deosebire de veacul trecut — că lumea tradiţională îi apare în consonanţă şi nu în dez­ acord cu el şi promisiunile lui. Se poate atunci vorbi româneşte.N. Ce se întîmplă astăzi în laboratoarele omului de ştiinţă sau în delirul matemati­ cilor. n-o ştiu. De altfel. Cîte un vierme era deprins să-şi însuşească un reflex condiţionat.E. Ne dăm bine seama ce în­ seamnă aceasta ? înseamnă că vom putea asimila într-o zi cunoştinţe. ci adesea doar limpezi­ rea unui gînd „nelămurit". în noutatea lumii. Iar toate acestea ne întorc la limba noastră. Dar încă mai extraordinar era faptul că un alt vierme Planaria. S-a făcut acum cîţiva ani o experienţă cu viermii Planaria. nu e întotdeauna altceva. pentru că noi înşine nu am ştiut să le-o spunem. în care ne aflăm. Se poate vorbi româneşte în noutatea lumii. dar un Pascal sănătos. care-1 mînca pe primul. cît şi neştiinţifice. poate. să vină un Pascal care să poată cuprinde tot . desigur. 263 . îşi în­ suşea reflexul lui condiţionat. Dar ceilalţi. în cuptorul ei s-a „lămurit" gîndul omului. El singur. că vom putea absorbi ştiinţa şi înţelepciunea altora.O. Aspiraţiile omului de-a obţine o transfigurare trupească au luat atît forme ştiinţifice.C. ar da socoteală de adevărul lumii cu două feţe. fără durere de dinţi şi fără ulcere. limba aceasta' poartă şi ea cîteva prerostiri. pînă la a spune lucruri care au înţelfcs şi prin gintea cea nouă. Ea va veni. 19 Trei cuvinte reţinute de U.S. al căror grai îl vorbim încă. Ar trebui. la nivelul de azi al culturii. nu totul în istoria trecută este chiar aberant. Se poate vorbi româneşte şi în frumuseţea ei. Va veni poate o altă ginte umană.

la U. noi am fi pre­ zenţi aşadar cu 1/1000 din ele.O. cu ele cu tot.N. Termenii aceştia. Ar fi. — după criterii pe care le vom vedea la apariţia dicţio­ narului — a reţinut doar aceşti trei termeni.altora. un dicţionar internaţional de termeni literari. rămîn totuşi pe linia sentimentului.S. de la care am luat şi luăm atîtea cuvinte gata făcute ori forme de compunere şi care posedă atî­ tea state de serviciu în cultura europeană. Dacă dicţio­ narul n-ar avea decît trei mii de cuvinte. numai. o vom spune mai jos). doină. fol­ clorului. ca stat mic. forţa artistică.S. Nu vom putea înfrunta de la egal la egal limba fran­ ceză. Dar nu faptul că sîntem prezenţi doar cu trei cuvinte ne întristează (am putea fi cu unul singur. admirabili fireşte (iar cel de „dor" purtînd în el şi înţelesuri adinei). alături de prestigiul istoric.în cultura populară. a culturii moştenite : rămîn pe linia ansamblului . am putea spune ceva nou lumii. Iar aşa cum avem mîndria să ne vedem astăzi. de pildă. dacă nu ne amăgim — am putea descrie întreg sistemul de valori pe care 1-a pus în joc cultura noastră. în timp ce n u m ă r u l limbi­ lor prezente în dicţionar nu poate fi decît de cîtevazeci.O.C. Cu ele. acolo unde ne-a găsit lumea acum un veac şi ceva. Ba cu numai cinci sau şase cuvinte deale noastre — o pretindem. Cine nu se mîndreşte cu aceste înfăptuiri ? Dar toată problema noastră este : cum să nu rămînem la ele. pare-se. avem mîndria să pro­ punem vocabule care să intre in însăşi substanţa cul­ turii majore. Asemenea cuvinte ar trebui să figureze într-un dicţionar al culturii europene.E. v 264 . Limbile culturilor nu ştiu de democraţie.Ciocîrliei" şi a Muzeului satului. deosebit de interesant. puterea de răspîndire) e cea care se impune.. cînd am ieşit şi noi la lumina istoriei din n o u . şi poate într-ai noştri. fireşte. redefinind şi adîncind valorile. ridicaţi la istoria majoră. să ştim ce alte cuvinte s-au propus. Aci forţa (din fericire forţa expresivă.Se pregăteşte. dinăuntrul ei. Oricum.E. lăsîndu-ne astfel în ochii. pentru noi toţi. colindă.N. Să trecem peste faptul că participăm cu nespus mai puţine cuvinte decît s-ar fi căzut democratic.C. Ne întristează faptul că sînt acestea trei. comisia de la U. păstorescului. şi a pitorescului. alcătuit din cuvinte aparţinînd diferitelor limbi ale lumii. Au fost acceptate şi trei cuvinte româneşti : dor.

Selbst.-ului e de termeni literari. lucru asupra căruia tocmai că nu poţi să te lămureşti. şi am putea arăta de ce. poate s-ar fi mul­ ţumit tot cu dor. Dacă dicţionarul U. în Dicţionarul internaţional . cu primatul bolnăvicios al eului şi individualismu­ lui — să dea chip de strîmbătate culturii europene. . cu glas tare.E.N. pînă la urmă.Au figurat însă aceste cuvinte pe lista celor propuse U. Şi cuvîntul exprimă condiţia de luciditate a omului european. să scoatem aur curat. şi riscă — aşa cum s-a riscat cu protestantismul. de vreme ce vine de la latinescul „lamina'". Am spune : „sinea" o îndreaptă . sinea e o minune literară încă.C. sau mai degrabă întru ce ? Noi vorbim de sinea lucrurilor. despre ce vorbesc ? Cînd n u spun „lucru în sine". Să rămînem cu trei cuvirîte. cei mari. care vrea să-şi limpezească gîndul. cu idealismul subiectiv. chiar lămurire. întîi. de la lăut. spunem noi. cuvin­ tele ei de a u r tocmai. dar cu transfigurarea lor — care începe poate de la religia de altădată şi artă. şi o căutăm. pe care-1 p u r t ă m în cugetele noastre ? — Şi iată acum cele cinci-şase cuvinte care ne par a spune ceva în substanţa culturii europene. dacă ar fi vorba de termeni filosofici. ca trup şi cuget individual. adică retras în sine. de alta. nici prin disoluţie în Marele Tot. A te lămuri. spune Hegel.-ului ? Nu ştim.O. curăţia ultimă a lucrului. sfîrşind la ascuţirea simţurilor prin tehnică şi chiar la educaţia adînc înţeleasă prin sport — este însăşi con­ diţia cultivării omului european. Dar dicţionarele însea­ m n ă puţin lucru.. ci ca persoană. aşa cum nu ştim nici dacă respectiva comisie le-ar fi acceptat . soi.E. a te păstra ca om. colindă. Şi poate că noi spunem mai bine. împerecheată cu şinele cum stă.N. Dar asupra a ce te lămureşti.S. dar nu cumva e un bun pri­ lej să lămurim. Lămurire. Cu sinea. adică a pricepe cu fiinţa ta întreagă. pe lingă lămurirea pro­ prie a unei culturi. din dicţionarul acesta nescris. Am fi propus poate. tare.Erlăuterung".C. ne-am putea înfăţişa la orice concurs de frumuseţe a gîn- 265 . E un cuvînd lesne de înţeles oricărui european. Ei. cu relativis­ mul.S. de la lamură. doină. să purificăm. nu prin pierdere în extaz. ei vorbesc despre lucruri de-o parte şi sine. atunci cînd ea se confruntă cu altele şi cînd trebuie să-şi aleagă purtătorii ei de cuvînt. cu mîndreţea aceasta a graiului nostru.O.

a unei epoci.şi discreţia de-a rămîne-la. a creat din propria lui substanţă o Galatee. Un gînd se întrupează. Saint-Exupery trebuie să dea de­ finiţii : „aimer c'est aller vers Ies memes choses". Noi traducem : prietenia. şi cul­ tura întreagă este atunci o încercare de-a prinde sinea — a unui om. dar. cu „sinea". au devenit împeliţări. cînd e vorba de cunoaştere ? Dar cu sinea lucrurilor lu­ mea îţi devine o solicitare. Ioan pînă la logos-ul matematic ? Dar dacă întruparea e într-un singur trup. Ideile. alături de sinea aceasta născută pe pămînt trac. a unei idei sau a unor ga­ laxii. echivocul intim. prepoziţia întru. Iar acest întru dă întruchipări : cu artistul creator. Nu cumva şi împeliţări ? Am fi propus. a văzut că prinde viaţă şi s-a îndrăgostit de ea. Cum altfel ai iubi o singură fiinţă între fiinţe. împeliţăm orice. nu o fac fără tine" — acesta e limbajul pe care-1 ţine „întru". sau o problemă între probleme. tehnica. chiar întrupări. dragostea. dar se poate şi împeliţa. de la logos-ul lui. chiar pentru uzul străinilor. pur şi simplu pentru că se poate.dului. cunoaşterea sînt întru aceleaşi lucruri. de vreme ce deschiderea culturii e întru sinea lucrurilor. „Am venit la tine şi plec de lîngă tine. Energia atomică se poate întrupa. iată dintr-o dată cuvîntul po­ trivit spre a istorisi marile ispite şi riscuri ale culturii noastre. pe cînd împeliţarea e în mai multe piei. dar prea des se împeliţează. şi clătinam pe om din ordine. iubita ideală. ca un alt cuvînt literar semnificativ. nu numai filosofic. 266 . pe acesta. Ce po­ veste de dragoste şi ce aventură de cunoaştere nu spun aşa ceva ? Ca s-o exprime. tăria de-a pătrunde în. împeliţare. îndrăzneala şi timiditatea. în cultura noastră. subiectul literar prin excelenţă. Şinele la noi a fost artist. o permanentă ispită. I-am putea lesne ilustra. în orizontul acestui „întru" dau tîrcoale atîtea demersuri ale inimii şi gîndului. deşi mă despart de tine. sinea. Ce oare nu este „întrupare". Căci orice iubire înseamnă inventarea fiinţei iubite. cu cinemato­ grafia în frunte. dar. care parcă nu-şi găsesc cuvîntul aiurea. Am mai fi propus atunci dicţionarului. Vreţi literatură ? Vom spune atunci că graiul nos­ tru a ştiut să invente. pentru că avem libertatea de-a simula orice altă ordine. Iar „întru" este şi el termen literar. artele noastre.

a trecut în cioc. civilizaţie materială. sensuri umane. pe care îl au din latină mai toate limbile europene. al aco­ perişurilor de ţiglă. despre rostul nostru şi poate ros­ tul lumii. deşi ea are mai întîi un sens etic. pe linie materială..Dar ştim noi. iar pe plan de gîndire a dat ordine. pînă la o altă rigoare — mai suplă şi mai adevărată. viaţă. Să alegi între etic şi estetic. în rigoarea ei. aşa cum pe plan de viaţă. glas. de la gură-deschizătură. să fie tribuna împodobită cu vîrfuri de corăbii. mod de a-şi întocmi viaţa. dar şi cu neaşteptatele lui urcuşuri. şi o ştim totuşi : se cade-nu se cade. scop. Iar dacă nici unul din aceste cuvinte n-ar fi fost pe pla­ cul comisiei de la U. al gardului. cioc de ' pasăre. a dat rostul războiului de ţe­ sut. încît devine un joc de estet. gură . grai. 267 . rost către rost. spre a ne învăţa ceva despre rostul lor. cum­ păt. şi care ne va pune poate în contact. al fierăstrăului. cînd ar fi s-o tălmăciţi unei făpturi raţionale d e pe altă pla­ netă ? Dacă n-aveţi nici unul la îndemînă. al cărămizilor. pentru că este una a sine­ lui larg.C. v-am propune noi.S. văzute şi nevăzute. cultură. cu sfială. bot. adică a trecut în cultură. unul : rostire. şi de-a prinde pe om şi dinspre ce i-e dat. social — şi care te prinde în strîmtoarea ei mai bine decît orice decaloguri. am fi întrebat pe m e m ­ brii ei : în ce cuvînt aţi rezuma domniile-voastre expe­ rienţa materială şi spirituală a civilizaţiei europene. şi să ex­ prime limbajul." Iar la noi. este totuşi atît de liberă. justificare — pentru ca prin „rostire" să le strîngă pe toate la un loc. şi dinspre ce i-e refuzat. aşa cum se zbătea Kierkegaard ? Dar ele sînt una pornind de la acest cuvînt al căderii. cu coborîşurile.O. facultate de a vorbi. Cît de bine i-ar sta perechii acesteia într-un dicţionar int e r n a ţ i o n a l d e termeni literari ! Căci. pisc de corabie — adică de la n a t u r ă la civilizaţie — şi a ajuns în latină. ca în nici o altă limbă poate. raţiune. noimă. menire. cu „rostra'". codul. şi ajungînd. ştie cultura noastră europeană care e ordinea ? Un cuvînt românesc frumos vine să spună că nu o ştim bine. de la gură a dat faţă. cu făpturile din altă lume. discursul care leagă toate.E. sub graţia ei de-a fi un du­ blu comandament.N. îi bănuiţi originea : vine de la rostrum.

din mijlocul lor. atunci ele se îmblînzesc. a face din nou b u n ceva. pe care a întreprins-o omul. Reţineţi unul singur. nu e atît de teribil.Nu e nevoie să reţineţi trei cuvinte din limba noas­ tră.O. de unde au plecat ele şi cu ce a r m u r ă de gînd. adică se face bună. Cultura este. într-o largă măsură. pe acesta. în schimb. în primul ceas. dacă nu vrea să rămînă un stihuitor ne-trebnic) şi ce este u n gînditor sau u n ştiu­ tor al limbilor şi rosturilor omeneşti. cum e cumplit.E. 20 Răs-bunare însemna. Dintr-o dată cuvîntul răzbunării. atît de Întunecat.-ului. Dacă nu toţi oamenii puteau şi pot fi culţi — în timp ce mîine toţi sau aproape toţi vor putea fi instruiţi —. Cîte un cuvînt. Ce era un poet în trecutul mai de­ părtat (ce poate fi el încă. se face bun cînd vezi că nu era decit „complet". cum spunea şcoala de „semantică gene­ rală" în zilele noastre. atunci cultura e mijlocul de a te înstăpîni asupra a ceea ce te stăpîneşte. ducînd la cine ştie ce manevrare a semnelor şi semnalelor de către om . cul­ tura reprezintă opera esenţială de îmblînzire a fiarelor şi a naturii. poate. Teribil. o îmblînzire şi mlă­ diere a cuvintelor. Dacă e cît de cît adevărat că oamenii trăiesc şi adesea îşi mutilează vieţile prin cîte o etichetă sau un cuvînt.vremea se răzbună''. cum s-a şi întîmplat. se înseninează.S. Umanitatea care foloseşte limbile naturale trebuie să fie cultă. desfătare a inimilor. rămînea ca. să se ridice cîţiva. am fi spus comisiei U. spre a nu cădea sub robia cuvintelor. dar cît de necesară. aşa cum . care să-i răs-bune pe ei şi să facă bune lu­ crurile din jurul lor. în civilizaţia limbilor naturale. cultura lui va rămîne atunci o simplă. Poate că în civilizaţia viitoare cultura liberă va ceda locul cunoaşterii sigure. Cînd încerci să ştii ce în­ seamnă cuvintele.N..C. dacă nu u n ins care în primul rînd face din nou bune cuvintele ? 268 . el însuşi. se face bun şi se înseninează.

E. nu ne gîndim atît că legăturile cu Europa ar fi fost altele. atunci de ce să nu-i spunem iki ? Măcar că sînt şi ele pieritoare. se zicea înainte.S. sub care s-a întruchipat ea. stă faptul spiritual că o limbă îţi dezvăluie lumea într-un fel anumit.Cuvintele acestea. Nu ne dăm seama de aceasta pentru că trăim în ele ca în aerul nostru. chiar la U. ce ar î i fost Statele Unite ale Americii şi. în­ tr-un fel. Ne gîndim însă că. A fost o admirabilă răzbunare a limbii noastre atunci cînd latiniştii ardeleni au ridicat-o la conştiinţa originii 269 « . este un neadevăr şi o lipsă de bunătate. şi în fapt reprezintă adevărul nostru neştiut. cînd s-a luat acolo hotărîrea ce limbă să se vorbească. şi aşa cum o iden­ tificăm ca frumuseţe tocmai în tensiunea aceasta a nou­ tăţii. ca într-un element al firii. în ce priveşte demersurile omului sau simţămintele lui. Dincolo de toate aceste împrejurări exterioare. pot fi şi răspunderea noastră mai adîncă. cum s-a propus.. cit prin răsbunarea lor. dacă acolo s-ar fi vorbit limba germană în loc de engleză. tocmai spre a pu­ tea vorbi tuturor oamenilor. faţă de noi. ce ar fi fost istoria contemporană. sau că imigranţii ar fi fost alţii. ea poate fi apropiată. limbile trebuie răsbunate.C. nu ne pu­ tem întrista nici să găsim adevărurile omului în intra­ ductibilul limbilor.iki" în japoneză înseamnă ceva deosebit de adînc. chiar dacă poartă pecetea geniului local. unificată sau măcar îmblînzită. Ni s-a părut că putem încerca aceasta cu limba noastră. Dar închipuiască-şi oricine. Aşa cum nu ne su­ pără artistic. poate dimpotrivă. drept o limbă de pitoresc rural. nu atît prin părăsirea limbilor ce le-au fost date de istorie. Acum. pare-se. într-un ceas de cultură a lor. să urci către înţelesuri care sînt ale omului. Este o datorie de cultură să ridici la lumina zilei tot ce stă tăinuit şi infuz în cugetul tău. care sînt ciripitul nostru de fie­ care zi. de pildă. engleza ori germana. Şi ni s-a mai părut că felul obişnuit de-a o înfăţişa. spune un­ deva scriitorul cel vechi. A lipsit un singur vot în Congres. şi făcînd aşa. să găsim frumuseţea în straie orientale. aşa fiind lumea noastră istorică.. Dacă . „Şi limba moldovenească are ale sale răspicări sau rosturi" (felurile ei de-a vorbi). şi poate de aceea popoarele îşi vorbesc atît de răspicat). primitive ori exotice.N.O. despicată în mari unităţi prin felurimea limbilor („răspi­ cată".

răutatea şi cruzimea lor. prin confruntarea cuvîntului cu înţelesurile altor limbi. Iar cuvîntuL nostru a continuat să fie răs-bunat. în a doua jumătate a veacului trecut. drept aur lămurit. Luăm cuvin­ tele aşa cum sînt. (Neculce). aflăm că răzbuneala înseamnă înse­ ninare.ei romane. şi ne mirăm cînd aflăm că „răs" putea face pe bun încă mai bun. şi s-a produs o nouă şi frumoasă răzbunare a limbii noastre. adică mai adevărat. Ar fi bine ca un excelent studiu. obiectivitate ştiinţifică. nu le ştim. Cine pă­ trunde cît de puţin în laboratorul lui Eminescu. au pus la punct cuvîntul românesc. nici riscurile. Ajuns acum la noi. Despre „răs" acesta s-a scris însă la noi. încercat şi marcat ca aurul. limpezit ştiinţificeşte. pentru că nu ne dăm seama cît de datori sîntem de-a face limba noastră mai bună. şi cînd i-au văzut chipul mai bun. prin marii în­ văţaţi din prima jumătate a veacului nostru şi cei de astăzi. de la latinescul conventum — şi cum poate fi făcut mai bun prin ridicarea la înţelesul-mumă. ei cei dintîi. partizan. prin modularea înţelesului. nu trebuie cuvîntul răs-bunat mai departe? Cu fiecare creator din cultura umanistă. sau cu re­ plica bădiei : „Calul bun şi mîndra bună / La inimă mă răzbună" . în straie noi. drept cuvînt curat. cuvîntul nostru ar trebui să intri* în facerea şi prefacerea sa mai bună. dar nu-i ştim bu­ nătatea. folosind literele latine. vede ce înseamnă pentru el cuvîntul — „cuvînt". notează el într-un manuscris. cu sensul lor întunecat. cum să nu le înţelegi şi ierţi excesele ? Adevărul este. cînd învăţaţi. pace : „Duş­ manii nu-i mai dau răzbun niciodată". nici subtila înzestrare dialectică . Bulgăr în Studii 270 . Dar adevărul trebuie să însemne. răzbunător. în vaste Istorii ale limbii şi Dicţionare. în primul ceas. cînd au îmbrăcat-o. ori cînd. într-un al doilea ceas. Iată însuşi prefixul „răs". redactat de Gh. de o cuprindere şi pă­ trundere ce ne uimesc încă. lumină. parcă. ori răzbun însemna linişte. / Inima mi se răzbună". şi că putea duce la versuri ca acestea : „Cînd te văd badeo la lună. prin răsfirarea lui literară sau răsfăţarea lui poetică. prin răspicarea lui filosofică. din răzbunare şi din ter­ menii pe care-i folosirăm. în rigiditatea. Dacă pentru ei adevărul şi bu­ nătatea însemnau latinitate. N-ar trebui răzbunat şi el ? îl folosim la întîmplare şi după auz.

de vreme ce în vechea slavă prefixul nu indica atît de multe lucruri ca la noi. de acolo. de intensificare (răsputeri). schimbă. frumoase şi bune — în răzbunul culturii noastre de astăzi. altele spun prea puţin. el trebuia su­ pus încercării. de repetare (a răsciti). fără valoare semantică. Acest prefix spune el însuşi tocmai ceea ce va exprima în „răzbunare".încercăm să le facem creatoare. I. numai răsplătirea lui îl plăteşte. neadevărat pentru că neadeverit. că abia. Unele din ele spun prea mult.şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română (voi. Nimic nu poate fi bun de la început omu­ lui. alţii. în chip remarcabil. dar ar afla şi ampla arie de sensuri. abia apoi de la slavonul ras.ex. chiar dacă a făcut-o şi în alte limbi. este la noi. Totul e joc secund. de autor. p. să fie cunoscut de cît mai mulţi cărturari. ca în a răzbuna de la re-ex-bonare. 21 Despre cuvintele creaţiei şi răs-bunarea lui . Este ca „în şinele" lui Hegel : Ja început împachetat în sine. întîi re -f. intensifică. re­ petă. ca Densusianu. unii susţinînd că vine de la latinescul re. de revenire la starea iniţială (a răzbuna) şi de simplă expre­ sivitate. de la temă la tema regăsită. o frumoasă mişcare a gîndului se desfăşoară. spunînd că are o dublă origine. şi numai răzbunarea unui lucru îl face bun. ca în re-sar. derivate logic unul din al­ tul. Şi de aceea ne întoarcem asupra cîtorva cuvinte ro­ mâneşti . cu ideea de repetiţie.a făptui" Ar trebui să răzbunăm cuvintele creaţiei din limba noas­ tră. ca a săvîrşi. nu numai dezbate­ rile impresionante ce au avut loc asupra originii pre­ fixului. Iar „făs" care extinde. în toate aceste sensuri. o minunată lecţie de gînd şi viaţă. unele ca a făuri vorbesc prea fru- 271 . ca în a răsădi. regăsindu-se tema ea se instituie cu adevărat. descrisă aşa cum nu se făcuse pînă acum : sensul de răspîndire (a răsfira). 17 urm. ca a face.). . de schimbare şi negare (răspăr). Ei ar afla.. neagă şi pînă la urmă regăseşte.

Dar dacă-1 „vezi". chiar 272 . de la dor şi pînă la lămu­ rire. Lâmureşte-te asupra lui.. sînt tot atîtea trepte către faptă şi creaţie. altele ca a plodi ori odrăsli. Toate cuvintele pe care le-am avut înaintea ochilor. cit mai degrabă cum să-ţi faci isprava. Dorul lasă cugetul încă în nehotărîrea dintre pasivitate şi ac­ tivitate. „va fi fiind şi aşa' 1 . omul să iasă lămurit cu sine şi cu lucrul. „ar fi să fie''. treci prin cuptorul lui. a zămisli ar pu­ tea fi grăitor..mos. După ce te-ai deschis către lume şi i-ai sorbit pu­ terile. iar de aceea se spune de cîte cineva că făptuieşte „orbeşte" sau „la întîmplare". în sfîrşit. deteriora sequor. vorbesc prea mult despre creaţia moartă . în chip izbitor. prea pe viu. adică sub toate vre­ rile şi trimiterile verbului. în faptul că el iese din lumea contemplativă a văzului. a încheia. Video meliora proboque.. spunea cu mirare lati­ nul . în timp ce a zidi şi a dura. pînă ce se trezesc în om iscusirile de un fel ori altul. nu te mai întrebi ce să faci. Pe toate le-am putea face mai bune şi mai vii. Şi el e poate cel mai bun. dacă ne-am apleca asupră-le cu grijă. ce pot să-ţi fac ? ar răspunde românul. în limba veche. văd că e bun şi făptuiesc răul. pentru a construi. care e atît de iscoditor în limba noastră — p e n t r u ca. ci la faptă şi creaţie. Omul trăieşte cîtva timp sub semnul lui . şi pe urmă poţi uita proverbul. iscodirea e şi mai activă încă. dar limba noastră a simţit că nu e faptă adevărată aşa.ce-ar fi să încerc'.] cărora încă troianuri le zicem".. în realitate. se putea spune încă şi a trage („. scria Spătarul Milescu despre Traian).. în care stăteau prinse toate „clarificările"' şi „evidenţele". Se mai spunea pentru a crea. Iar acum. Este una din cele mai frumoase implicaţii ale cuvîntului acestuia. dar ispitele şi ispitirea încep să pună accentul pe partea activă din om. şi de altfel sînt învechite. că poţi făptui şi fără să fii lămurit . e drept. dar se trage înspre întunericul creaţiei. numai. după cum. dar nici unul n-are mai multă nevoie de răs-bunare decît a făptui. lămurirea nu duce la contemplare. care nu-1 mai lasă în liniştea şi astîmpărul lui. S-ar părea. încercat în adîncul său în fel şi chip. ajuns în pragul faptei şi al creaţiei. vrei fapta şi creaţia. în timp ce a întruchipa se trage prea mult spre lumina ei. învechite şi ele. şi şanţuri groaznice trăgea [.

să tocmească u n avocat şi să deschidă un proces de calomnie ? Din fericire nu mai e nevoie. dicţionarul dă to­ tuşi ca sens : . a făp­ tui.Mult bine a făptuit" şi : . Aşa se face că în dicţionarele noastre cuvîntul de cea mai înaltă răspundere pentru om. „a făptui un păcat.. Dar ce să spunem de Dicţionarul limbii române literare contemporane. a săvîrşi o faptă. apărut în zilele noastre ? La . is­ toricii pentru popoare. a săvîrşi. Chiar dacă lasă şi el pe „a făptui" să se însoţească cine ştie cărei nelegiuiri. a comite". un exemplu sau două care-1 dezmint : . în primul rînd. el are dreptul să ia un avocat şi să dea în judecată pe calom­ niator.. pentru „a făptui" nu sînt rezervate decît cîteva rînduri şi că ţi se dă.. căci nu erau subiecte. este cel uman. de a face (o deosebire comparabilă cu aceea de atîta preţ din limba germană. 273 18 . măcar. a face.şi în fapta la întâmplare trebuie să fie o „lămurire" în­ dărătul tău.A traduce o acţiune în fapt. sau ce osîndesc judecătorii. limba leagă prea lesne pe a făp­ tui de nelegiuire. de rîndul acesta cel mare al Academiei. mai tot ce se spune este : „De obicei cu pri­ vire la fapte rele. de un subiect. dar tocmai de aci vine şi nedreptatea pe care i-o fac limba şi mai ales dicţionarele..A făptui după cum mă mînă sim­ ţirea".. a aduce ceva la îndeplinire. sau a sinelui social. Ce altceva descriu romancierii pentru ins şi societate. Şj precizează u n lucru de natură să recalifice definitiv. între machen şi tun). Nu-ţi vine să crezi că într-un dicţionar de valoarea celui al lui Tiktin. ca folosinţă princi­ pală şi definitorie. încă mai este cuvîntul însoţitor al netrebniciei." Stai să te întrebi : dacă un om e calomniat. în primul rînd.. Aci stă bunătatea verbului a făptui. care a făptuit ? Făptuirea presupune un subiect. cît de cît conştient. Tiktin dă. a comite. Zeii antici nu făptuiau nici ei. care să resimtă drept o ofensă directă lucrurile. spre deosebire. căci un alt dicţionar. Căci întrucît e vorba de faptă. care. Animalul nu făptuieşte. una a Speciei din tine. o crimă". vine să răsbune lucrurile. ori a sinelui împlinit în tine cine ştie cum.a făptui"... a celui ereditar. Dar un cuvînt nu poate face la fel ? Nu s-ar găsi vreo „Asociaţie a iubitorilor de limbă românească" sau cine ştie ce societate „Muza" din Botoşani. A face. dacă nu subiectul.

. constaţi că. care au rădăcini deosebite. ca un verb tînăr ce se luptă cu a face şi trage spre sine partea cea mai bună din a face. care abia acum 274 . Va fi însemnat el la început . Nu mai poate fi un partener onorabil pentru compuneri lexicale noi. o ispravă. vrea să se împlînte într-o plasmă creatoare. chiar de la factus. a făptui îţi apare în toată splendoarea lui. şi înseamnă încă. sau de cineva că i s-a făcut de cine mai ştie ce. ne spune Dic­ ţionarul. a făptui al nostru vine.. pe a făptui : „Cuvînt nou şi literar. Iar cînd a făptui vine să facă din nou bun sensul ori­ ginar din „a face".îndreptînd. a face pe prostul. fiind mai expresiv decît a face". la rîndul nostru.în acelaşi mod se explică faptul că prin acest verb. lamura acestuia — derivînd totuşi din el ! Spre deosebire de machen şi tun sau Tat. Ce demnă răzbunare de familie a cuvîntului. Căci a face s-a întins şi înstrăinat peste măsură.-i adică de la facere. se înlocuiesc adesea vorbe cu sens trivial ori pornografic. pe care dintr-o cauză ori alta nu voim să le exprimăm (ca «a face în pat»-). cînd nu voim să-1 repetăm („aşa cum face şi cu­ tare"). în timp ce verbul a făp­ tui e într-adevăr un cuvînt nou şi literar. un pod. o casă. iar în legătură cu aceasta Dicţionarul Academiei — care acordă lui a face 37 de coloane — ne spune : . prin fapt şi faptă. sau factum. dar mai înseamnă şi a o face cuiva. şi-a trădat rostul lui originar şi s-a împeliţat în atîtea sen­ suri noi. iar cînd cîte un prefix de clasă. pe a face ? Dar s-a degradat singur prin libera sa folosinţă. sau i se făcea că. Iar aşa." îl calomniem noi. Nu în sarcina lui a face pot rămîne fapta şi creaţia. A face a devenit chiar locţiitor al verbului precedent din frază. sau a face cu ochiul. ca „în". adică avea năluciri — şi cîte altele. care poate exprima orice acţiune. el se cunună foarte bine cu făptuire şi dă „înfăptuire". după cum a ajuns să spună despre cîte ceva că face ori nu face parale. încît pînă la urmă a făcut praf şi pulbere din blazonul familial al faptei şi creaţiei..a face ceva".. pe cînd cu a face nu dă decît (după franceză) „infect". Şi totuşi. care prinde pe zi ce merge rădăcini în limbă. el se ridică împo­ triva lui a face şi-1 biruie pe zi ce trece.

eşti o făptură a lumii. o faci : şi totuşi maşina este o făptură. în faptul tinereţii). este trecătoare. Cultura toată prin care ai ajuns s-o faci. în fapt de zori. născută ca printr-o concepţie imacu­ lată. din ciclul termic al lui Carnot. Dar tot făptură. după rostirea noastră ? Dinosaurii sînt făpturi. Că e în joc creaţia naturii (faptul zilei. dar făpturile prind autonomie şi nu-ţi mai îngăduie să ştii de altceva decît de ele. scria Varlaam. în Cuvinte din bătrîyii). şi de asemenea făptură de o clipă. Făpturi noi prind t r u p în tehnică şi-şi trec unele altora răspunderea civilizaţiei. şi că va face loc motorului electric. şi autorii de dicţionare nu-1 au întotdeauna. care a schim­ bat faţa societăţii omeneşti. sînt făpturi. în care se împlîntă cultura aceasta. marele nostru întristat. dar iarăşi ni se spune că făptura aceasta. de pildă. omul care o face. 275 18* . şi motorul în patru timpi. Dar pentru aceasta i-ar trebui suflul tragic al anticilor. sau cine mai ştie căruia. sau cu turbină. Tu încă. Chiar atît de neputincios ? Dar iată-1 că preia asupra lui atîtea din faptele lumii. peste tot e vorba de creaţie şi de rezultatul ei. făptura. Cine vrea să calomnieze verbul a făptui. Te-ai putea gîndi la un făptuitor. iar nu ia cel de a „comite" o mică nelegiuire sau alta. creaţia omului („Nu puteam răbda ca faptul mîinilor mele să-1 muncească diavolul". şi natura însăşi. s-o facă la acest nivel. „Peste toate faptele pre lume nu iaste mai neputin­ cios decît omul". 22 Făptură Nu înfăptuieşti o maşină. în schimb substantivele fapt şi faptă au de la început sen­ suri adinei pe linia creaţiei. încît a făptui şi fapta omenească au devenit o adevărată descătuşare de forţe.îşi începe cariera — în ciuda calomniilor din dicţionare —. Ce nu este făptură. cum ni se spune . cu fiecare lucru din ele. A fost o minunată făptură. făpturi de-o clipă ale naturii pămînteşti începătoare. întocmai dinbsaurilor. este.

provenit din latinescul factura (care avea o folosinţă mult mai rară. cu un al doilea înţeles..firea" spre care tinde. a rămas la simplul nivel de făcătură şi factură. pînă la chipul şi caracterul fiecăruia. înţelesul acesta generos al cuvîntului nostru „făp­ tură". făpturi noi vin să întru­ chipeze gîndul creator. cuvîntul acesta. felul de-a fi al rezultatului.aşa cum făpturi noi preiau de partea lor viaţa. deci. Făptura. In Dicţiona­ rul Academiei găsim şi de astă. creare-. că toate lucrează ţie. şi abia cu latina religioasă. adăugind că unele din cuvin­ tele citate par a fi formaţii mai noi în limbile romanice respective. aşadar. Primul sens ar fi.. î n alte limbi romanice." Sînt exem­ ple din limba veche. încetul 276 . moartă şi vie — este încă o podoabă a sensibilităţii speculative româneşti şi repre­ zintă cea mai frumoasă răs-bunare a lui a face. care se întinde de la natură pînă la om şi de la acesta pînă la produsele civilizaţiei lui de astăzi . unde făptura era încă legată de gîn­ dul marelui făptuitor. în sînul naturii . La noi făptura e veche. Tiktin citează locul frumos din Psaltirea lui Coresi : „Ceriul spune slavă şi făptura mînilor lui spuse virtute". în fine. de facere. cînd men­ ţionează „fattura" italienească.dată o admirabilă pre­ zentare a cuvîntului. iar un alt loc din Coresi duce acţiunea de a crea pînă la buna rînduială creatoare : „Urzişi pămîntul. „De zi­ direa sau făptura lumii multe dovezi şi păreri a filoso­ filor şi poeticilor păgîneşti era" (M. deopotrivă o l u m e artificială şi naturală. „faiture" în franceza veche. cît şi întruchipările ei. Cu făptura ta (cu buna ta rînduire) lăcuieşte în zi. iar rezultatul se trage întru sine. pare-se. pe grupe de sensuri : făptură ex­ primă întîi acţiunea. Numai noi răzbunăm cu adevărat pe a face.. pare-se. apoi rezultatul acţiunii. Costin). Cel puţin aşa spune filo­ logul Sextil Puşcariu în Dicţionarul Academiei. sau în cultură şi artă. dar poate vorbi şi despre o rea­ litate de sine făptuită . ca şi . sfîrşea la sensul de operă şi mai ales de creatură). care acoperă. e de totdeauna. dă atît procesualitatea lumii. sau portughezul „feitura". Dar. făptura exprimă rezul­ tatul acţiunii. care pleacă de la un făptuitor. parcă.

cro­ nicarul mai vechi scria : „începînd-o [mitropolia] a o zidi cu altă frumoasă rîndueală şi făptură" (Neculce) . acum poate fi şi „făptură" a cuiva care să se ridice împotriva aceluia. „La glasul lor [al zefirilor] făptura se resimte înviind". S. ca şi noi". şi te în­ frăţeşti cu ele. Cu un al treilea înţeles. sau aşa cum spune Creangă : „Asta e făptura lui Dumnezeu. Cum să le spui ciudăţeniilor acestora ? Le spui „făpturi" încă. nu e nici măcar lumea de închipuiri a omu­ lui. scrie Duiliu Zamfirescu). cu gîndul fru­ mos al Sofiei Nădejde dintr-o nuvelă : „Cu cît era mai tare tăcerea. care iau locul cailor. spui cîte unei fiinţe . descrie natura C. Dacă făptura poate fi încă legată de înfăptui­ tor („După bunătatea făpturei cunosc pe Ziditoriu". smeilor şi stihiilor. „Cine ştie dacă nu trăim într-o lume microscopică şi numai făptura ochilor noş­ tri ne face s-o vedem în mărimea în care o vedem". pe măsura cărora s-ar zice că nu este. făcînd ca fiecare lucru în parte să poarte acelaşi n u m e cu întregul : „Ciudată făptură mai eşti". spune Eminescu.cu încetul. Goegraful mai apropiat nouă. Iar acum făptura în m a r e convieţuieşte cu făpturile în mic — aşa cum convieţuia firea cu firile —. ci e una de noutăţi năzdrăvane ale tehnicii. 277 . un fecior mai mic de nimeni ştiut şi pornit să înfrunte şi el lumea. păsărilor. Nu mai e în joc lumea marelui făptuitor. alcătuirea. făptură în înţeles de idol : „Şi pre cei ce slujiâ făpturii foarte cu înţelepciune i-ai înfruntat" (Mineiul din 1776). nu e nici simpla lume a Maicii Firi. în sfîrşit. în timp ce popa Ioan din Vinţi scrisese în chip de îndemn : „Făptura şi forma hainelor tale să fie după obiceiul creştinesc". cum denumeşte şi lumea toată. universul. Cu această zestre de acasă. configuraţia proprie. Mehedinţi. sau. tot la Coresi). Cuvîntul exprimă din plin creaţia omului („O făptură a fanteziei mele. vorbea despre „întreaga făptură a continentului" . albă". folclo­ ristul Marian notează : „ciuboţica cucului seamănă la făp­ t u r a florilor sale cu laba cucului". aşa cum Alecsandri vorbea despre „caii cei mai frumoşi la făptură şi mai spor­ nici la pas". făptura coboară în intimitatea lucrurilor şi vrea să-i exprime structura. cuvîntul nostru vine astăzi în întîmpinarea atîtor realităţi. tăcută. cu atît făptura părea mai măreaţă". Negruzzi . ca. curat la inimă. aşa cum vrea veacul.

născocitorul unui mecanism sau al unui gînd ştiinţific vede ceva care-1 fascinează. după judecata noastră . Teh­ nica şi ştiinţele acestea ale noastre s-au născut undeva. dar sînt făpturi şi ele. cum făceau Brâncuşi sau Ţuculescu. ţi le reapropii. Căci întoc­ mai cum fac cuvintele noastre. E de ajuns să spui că o maşină e făptură. Ne gîndim. să se înfrăţim cu ele. Cu inima sa bună. O asemenea bună aşezare faţă de lucruri şi noutăţile veacului o au cîteva din cuvintele româneşti. pietate. Ce frumoase clasificări. în rostirea noastră. s-ar putea face . iar dintr-o dată se lasă prinse în ceva bun. el ar veni cu bunătatea organicului în lumea anorganicului stins. şi atunci întîrzie. ca exorcizarea să fie cu putinţă. e prea larg spre a păs-. ceva din versatilitatea lui a face. Dar în timp ce acesta se întovărăşea cu orice. fără în­ doială. pustietoare. diferenţelor şi propriilor nu prezintă şi acest vast cadru al maşinilor. încearcă şi vaticinează în simboluri şi scheme. supunere. sau după unii chiar agresive.Termenul acesta. cu o prietenească deschidere toate înfăptuirile veacului. este termenul făptuirii. dar este poetic. în orice întovărăşire. Nu filosofic. ce lume a genurilor. de copil. rigoare filosofică . Dar dacă le numeşti făpturi. caută. Maşinile civi­ lizaţiei noastre sînt reci. 278 . tra în el. făptura reuşeşte parcă. că o teorie ştiinţifică sălbatic de abstractă este şi ea o făptură. uneori chiar decît lumea celor ce au făcut cu putinţă acele înfăptuiri. dintr-o intimitate. orice rea­ litate căreia îi spunem făptură. în care trăim şi uneori ne plîngem că nu ne regăsim. şi sîntem sufleteşte mai pregătiţi decît alţii. de pildă. O lume de coşmar se poate preface într-una de vis. aşa cum vor fi stat aproape de inima şi gîndul născocitorului lor. Şerpii şi buruienile sînt fără rost. după ideile tehnice călăuzitoare. cît de cît. şi de aceea vom cuteza să spunem ştiinţific. Intimitatea noastră cu firea ne-a făcut să întîmpinăm cu o bună. el are. „făptură". să spunem iubire faţă de lucruri şi procese. că va veni în­ tr-o zi un adevărat naturalist să descrie şi să pună în ordine lumea aceasta a maşinismului ca şi cum ar fi una a firii. Dar naturalistul acela ar putea fi român. deci. Ceva cald şi apropiat vine să învăluie. să înnobileze lucrurile. sfîrşind prin a prelua asupră-i pînă şi degradările lucrurilor. speciilor.

dacă ar şti s-o desprindă de con­ textul ei — cum că „Stăpînul se ascunde în poruncile lui". spre a căpăta dreptul de-a nu mai spune nimic — este o problemă adîncă de filosofie şi poate chiar de filosofie comparată. este şi cuvîntul care se as­ cunde cel mai bine în înţelesurile lui. cînd ai scos din ele orice conţinut dat. în cer şi pe pămînt. interpreta şi compara. este bine să te miri de lucrările atît de ascunse şi adînci ale cu­ vintelor. un cuvînt ce stă sub ochii şi în vorbirea tuturor. lucrul lucrează. celelalte lucrează încă. fără s-o ştii. Căci aşa cum vremea vremuieşte şi divinitatea filosofului antic geometrizează.ce lucru t e încearcă)". O clipă şovăi să numeşti lucruri fiinţele vii . dacă stai în nelucrare. ce se întinde atît de mult încît ajunge pînă la graniţele tăcerii. Iar tu eşti u n lucru al lumii. 279 . luna şi soarele şi rătunzeala [sfera ce­ rească] lucrează. citeşti undeva în Chrestomaţia lui Gaster. Toate lucrează. ar putea fi invocată pentru cuvînt. dar lucruri sînt încă mai multe. lucru. Pentru fiecare limbă. dimpreună cu ce nu are. De unde vine de fiecare dată acest cuvînt (chose. Ding). Sînt nenumărate făpturi pe lume. A spune despre ceva că e lucru înseamnă a tăcea cu privire la el. dar le poţi numi lucrări ale firii. şi le îneci astfel şi pe ele în anoni­ matul cuvîntului.23 Lucru şi lucrare „Norul şi vîntul.. cîte un cuvînt şi-a luat sarcina să spună ce conţinut rămîne din tot ce e realitate şi chiar irealitate. Cuvîntul cel mai neutru şi mai vidat de substanţă. spunîndu-se : „Cuvîn­ tul s e ascunde în înţelesurile lui". Dar înainte de-a explica. fiindcă trebuie să facă şi ele ceva. Lucru este şi gîndul („ce lucru ai în minte?"). iar lingvistul ar avea şi el la ce să reflecteze o viaţă de om. pînă cînd tu o pîine să-ţi agoniseşti în palmă". Dacă lucrezi şi tu. cum s-a calificat în limba respectivă. dacă există aşa ceva. ca şi celelalte. . Vorba aceea — la care u n etician ar putea să se gîndească o viaţă întreagă.Şi chiar oprirea ta tot lucrare este. eşti împreună-lucrător cu ce­ lelalte . şi simţirea (. lucru e tot ce are nume.

pe cînd pentru cei dintîi are — cu diverşi termeni în limbile indo-europene — sensul bun. Că ea explică ori nu trecutul şi îşi explică propriul trecut. munca. atît de sur­ prinzătoare îi va fi fost ideea de cîştig. astfel. agonisesc. este o chestiune 280 . care lucrau pen­ tru interesele lor şi pentru care a lucra însemna a cîştiga. din Bulletin linguistique. P e n ­ tru ultimii ea are sensul rău. îţi aminteşti. ciştig. formă. cum spunea altădată Hasdeu. Racoviţă arată că. românul a făcut lucru şi muncă. tortură. cîştig. Hasdeu voia să ri­ dice studiul limbii pînă la nivelul istoriei.-ari = a cîştiga. şi a lucra de la lucror. ca sens. ca lărgire de sens. mai este ceva de cerut limbii : să fie lucrătoare ea însăşi. „munca" e denumită fie din perspectiva dominatorilor. lucrurile. muncesc. arătînd că va căuta. prea mult limbii ? Şi totuşi. în diverse limbi. „nu numai origina vorbelor române ca materie. încă mai uimitoare îţi apar lucrurile tocmai cînd cineva încearcă să le explice pînă la capăt. în prefaţa la voi. dar totodată sorgintea credinţelor sau obiceiurilor exprese [exprimate] prin acele vorbe". de trudă. Şăineanu încearcă să explice : de la cîştig s-a trecut la izvorul cîştigului. şi invers. De altfel. apărut la noi. de operă. In Dicţionarul său universal. VII. spune Racoviţă. pe cînd din latinescul „lucrum". în limba noastră. vine de la latinescul lucrum = cîştig. I din Magnum Etymologicum. păstorii). fie din cea a dominaţilor. Dar „norul şi vîntul. Ce izvor de cîştig să fie la ele ? Hasdeu nu încearcă să explice evoluţia semantică şi lasă ce e uimitor în limbă. î n vorbirea noas­ tră s-ar fi întîmplat la fel. dincolo de toate acestea. Racoviţă. el a făcut invers. Cîte încap într-o limbă. cu o trans­ formare de sens pe care n-a înregistrat-o nici o altă limbă romanică. El constată că. 1939. ca propoziţiune.Este unul din cele mai surprinzătoare lucruri să vezi că „lucru"'. să rămînă uimitor. dacă aşa stau lucrurile ! în fapt." apoi la produsele m u n ­ cii. Nu cerea. Venind de la „a cîştiga". cum se întîmplă cu studiul Travail et souffrance al lui C. verbul a lucra ar reprezenta u n cuvînt transmis de clasa oamenilor liberi (la noi. Densusianu a încercat chiar să susţină că a lu­ cra vine de la lucubro ( = a lucra noaptea). luna şi soarele' 1 lucrează şi ele. caznă. din grecescul „agonizomai". adică obiectele. încape aproape totul. sub rubrica etimologie.

A lucra începe cu sensul vechi. spune Letopiseţul). pînă la prelucrare : „Mearsă [. Dar. lucrarea în vede­ rea a ceva. a verbului. iar lucrarea pentru ceva trece acum de-a binelea în lucrare asupra a ceva.. poate bun. nu o fac cu căzuta săvîrşire". „Cela ce lua cinci talanţi. o ascensiune către act pur şi realitate pură. Conachi). folos 281 . şţ Aceeaşi ascensiune către fapt pur. Iată. Numai că regăsirea sensurilor cîte unui cuvînt poate însemna reactivarea cuvîntului. ci ca realitate pură. Ceea ce izbeşte. dincolo de lărgirea de sens. sau rămîne înfăptuirea pură şi simplă. lucrarea asupra a ceva. tot Dosoftei). Din această inerţie îl poate scoate o bună pagină de dicţionar. bogăţia lui a lucra.pentru învăţaţi şi profesori. acum însă nu ca făptuire. nu o lucrează pururea şi cei ce o lucrează. Noi avem această pagină — încă inedită — în fişele Dicţionarului Academiei. cît şi la lucru chiar. unde buna rînduire a sensurilor şi admirabilele exemple vin să arate oricui cîtă viaţă stă îndărătul cuvintelor moarte. „Cei ce iubescu bunătatea.] la acea limbă nelucrată. scopul realizării se împleteşte cu efortul depus în vederea lui. spune Pravila). sporind către înmulţire". pe cît se preocupă de înrudirea dintre cos­ mos şi cosmetic. Din lucrarea pentru un cîştig. Cîştigul însă lasă degrabă locul realizării („Au mai lucrat şi într-această domnie' multe bunătăţi". a-şi încorda pu­ terile spre a realiza ceva („Cade-se a tot plugariul să-şi are şi să-şi lucreze pămîntul cu dreptate". Viaţa spirituală s-ar preocupa tot atît de puţin de faptul că „lucru" e înrudit cu neologis­ mul lucrativ. este. In limba noastră lucru a ajuns să însemne inerţia însăşi. rămîne pînă la urmă activitatea într-o direcţie oarecare („Toată firea lucrează zi şi noapte. De unde la început este şi el cîştig. de a cîştiga în urma unei munci. poate rău („Cîte nu lucrează în lume avuţia''). atît în înlăn­ ţuirea de sensuri a lui a lucra. apoi realizării cu efect binefăcător. aşa­ dar.. apare în succesiunea de sen­ suri a „lucrului". în folosinţa cuvîntului nostru. etimologic. iar de acest lucru are nevoie tocmai viaţa spirituală a omului. aşa cum sugera şi Şăineanu. scrie Coresi. ca în frumosul loc din Chrestomaţie . [acela] mearse de lucră alţi cinci talanţi". care o lucră' 1 (Dosoftei) şi pînă la îndelet­ nicirea cu ceva („lucrează meşteşugul tătînălui lor". sau realizării cu orice fel de efect. şi atunci a lucra devine : a face o muncă. De ele avem nevoie să ne amintim cîteodată.

realitate care ţine. pur. dar adjectivul lucrător e frumos- 282 . poate apoi însemna bun. Coresi : „Aceia învăţătură lucru fu". dacă poţi să-1 scoţi din inerţia lui . cu vorba sa. cum spune anticul. dar şi creaţie. Legea s-a făcut adevăr.(„Răbdarea spre lucru-i ieşi" spune Coresi . spune o Psaltire. ca realitate şi instanţă ce adevereşte cuvîntul. sau : „Fost-au om înştiinţat lucrurilor osteneşti". con­ ceptele cele mai generale din limba noastră. la Cantemir) şi se t r a n s ­ formă în ceea ce a lucrat cineva. act („Cela ce ju­ decă toturoru după lucru". făptură. trece în obiect material — în opoziţie cu fiinţa —. aşadar cîştig întru realitate. avere. sau încă : „Nici iarăşi fără de lucru goni pre el. muncă („lucrul grădinii. dacă poţi să te cufunzi în amin­ tirea lui . se însufleţeşte şi devine lucrat. Acum. sau : „Deşert şi fără lucru să n e facă" vrea diavolul. după lucrul lor"). cunoaşterea şi legea. sau : „Dă-le. Lucrul însuşi. substantivul lucru este şi el frumos. dacă nu e lucru. cuvîntul lucru. Cînd acelaşi Dosoftei spune : . Nu omul este măsura tuturor • lucrurilor. Doamne. Cînd Dosoftei spune „lucrul lui u r m a cuvîntului". al cîmpului". lucru capătă în limba noastră înţelesul adînc^ de realizare care măsoară toate. ci lucrul e măsura tuturor oamenilor şi a înţelesurilor. Dar aşa făcînd. 24 Adevăruri lucrătoare Verbul a lucra e frumos. inert o clipă („noaptea dormim ca lu­ crurile". cunoaşterea îşi află în lucru învestirea. De ce să ne ruşinăm că lucru şi lucrare. au plecat de la simpla idee de cîştig ? Cîştig vine de la castigo. scria Sahia). faptă.Cu lucrul am gustat de am cunoscut". Şi poate cea mai frumoasă treaptă a lucrului este aceea pe care o atinge. care însemna a îndrepta. Tot ce este pe lume trebuie pedepsit şi mustrat. a face din nou curat. operă : „lucrul mîinilor omeneşti".. ca expresie a folosului concretizat în ceva. lucrul poate regăsi pînă şi înţelesul de „cîştig". rudă cu castus. acesta din u r m ă se supunea probei adeveritoare prin lucru. pedepsind. mustrînd. ci şi milă le deade")..

ci şi pentru cea ideală. Dar n-a mai îngăduit să existe nici adevăruri leneşe. popoare leneşe. fie cei în lotul cărora a căzut s-o facă nu le-au vorbit limpede. sau fac chiar lumea. iar acest lucru e adevărat nu numai pentru fiinţa reală. sau toate cele trecătoare. Adevărurile au trebuit să devină lucrătoare. statele ce se vroiau stătătoare.nemişcare lucrurile : ideile în care se fixau ele. Că omul contemporan n-a mai îngăduit să existe clase leneşe. Spun unii că înţeleg greu pe Hegel . nu înseamnă că adevărurile au devenit „relative". iar acest lucru a schimbat faţa culturii. este limpede. antică ori mo­ dernă. sînt zeii de altădată. Dar adevărurile sînt legile. o spune orice viziune cosmogonică. Numai că noutatea noastră e cu totul alta : legile şi adevărurile nu sînt lucrătoare doar pentru că acţionează în afara lor. lucrurile sensibile. ci. şi care nu e teribil decît cînd devine teribilism. dar fie n-a fost lotul lor să-1 cerceteze. Adevărul simplu al lui He­ gel. Ade­ vărurile se educă. sînt marile permanenţe de ieri. n-au niciodată deplinătate — şi nici nu tind să aibă. 283 . ci abia aşa se califică . o ştia înţelepciunea străve­ che . Poţi să numeşti legile lumii şi raţiunea cum vrei. care nu sînt de două ori aceleaşi. natura şi zeii se educă. de-a dreptul. chiar dacă unele. legile şi măria sa absolutul. adică trec mai departe toate . Că toate sînt relative. de-a nu mai purta numele de adevăr. celelalte pe un plan evident numai raţiunii. Iar făcînd aşa. fără să se degradeze ? Acest lucru 1-a arătat Hegel. altminteri. cu riscul. este că nu se mişcă numai ceea ce se mişcă sub ochii tuturor: rîurile. Sau: dacă au plinătate. organismele care se nasc şi pier. că legile şi raţiunea fac treabă în lume. aceasta e nouta­ tea. dincolo de relativ şi absolut. care însă nu încetează să se împlinească. Dar asta se ştia dinainte de Hegel ! ar putea spune cineva. Se petrec şi ele. ci şi pentru că lucrează asupra lor însele. ele rămîn ade­ văruri pline. stăpîni leneşi. o fac pe un plan evident tuturor. Cum au putut ele să se clin­ tească din aşezarea lor şi să devină lucrătoare. Şi e după inima şi gîndul omu­ lui contemporan. chiar divinitate sau ab­ solut. la fel cum primul schimbase faţa istoriei. ele sînt lucrătoare şi nu se degradează. sînt lucrătoare toate. Se mişcă şi cele ce erau sortite să pună în.prin el însuşi.

(„Voi leneşii de sus". dar vă rog. aceasta este şi noutatea gîndirii ştiinţi­ fice : legile se educă. cu orbire. nicidecum să se confirme p u r şi simplu.I n t r . dar încă şi mai mult spre cîştigul lucrurilor. puse la lucru în slujba lor. dacă însă reuşea s-o facă acum o sută de ani. O clipă ai spune că nu oamenii lucrează pămîntul sau prelucrează substanţele lui şi nu oamenii brăzdează văzduhul. dacă însă ar fi încercat-o în veacul trecut. tot ce e cultură umanistă ar fi fost strivit. controlarea fluxului vital şi tot ce este punere în lucrare a legilor în­ seamnă. Căci dincolo de excepţia care infirmă regula. domesticirea universalului. Prototipul nostru este model lucrător. 284 . Adevărurile noastre cer contra-adevăruri. ca şi dincolo de excepţia care în chip subtil confirmă r e ­ gula. nu muncitoare. E o cultură în care se cultivă şi adevărurile. In veacul nostru omul a ajuns în Lună . î n t r . nu principiu absolut. Cu o conştiinţă agresiv p r o m e teiană. ci oamenii se întreabă ce is­ prăvi mai fac legile lumii. „Ideea" omului de astăzi este idee de lucru. Acum omul şi-a făcut isprava cu smerenie. iar subjugarea lor este de fapt şcoala libertăţii lor. spune Hegel — care sporeşte re­ gula. ci se cultivă — în adînc. Niciodată cultura n-a fost mai frumoasă. anume excepţia — ba chiar contradicţia. dezminţiţi-mă. Omul de ştiinţă spune astăzi : eu afirm că lucrurile stau aşa . Educarea naturii. omul ar putea fi ispitit să spună : zeii au fost puşi la jug. decît libertatea omului.u n fel.u n fel. şi nu doar se zgîrie la suprafaţă — pămîntul nostru şi natura toată. omul ar fi făcut-o cu trufie. mult spre cîştigul omului. nu idee ce se cere contemplată. poate. îmblînzirea energiilor latente. ci legile. o liber­ tate care depăşeşte cu mult folosinţa lor de către noi şi este mai fascinantă. noi am găsit o a treia modalitate. vă implor. li se adresase Prometeul lui Goethe. Iţi poţi închipui cultura noastră ca una în care Panteonul a devenit lucrător. Iar bucuria noas­ tră este ca legile să se dezmintă. fireşte. In veacul nostru s-a vorbit despre educarea naturii. Newton s-ar bucura că a fost dezminţit.) Dar adevărurile sînt lucrătoare. una în care nu zeii se întreabă ce fac oamenii. Este o cultură în care se cultivă nu numai omul. E ca şi cum am scrie astăzi o Iliadâ răsturnată. aşa cum se edu­ cau speciile lui Darwin. dacă lucru­ rile stau într-adevăr aşa.

elementele îşi arată. pro­ blema este să vadă „pedepsită" la rîndul ei limba sa. în parte şi prin intervenţia conştientă a omului. prin gînditori şi poeţi. am putea vorbi şi des­ pre pedepsirea lor. Prea multă vreme limba noastră românească — ade­ vărul nostru de fiecare zi — a stat nepedepsită. cu o ex­ traordinară metaforă. atunci. limba românească mai avea u n cuvînt grăi­ tor. codurile îşi schimbă mesajele. în bună limbă românească. latenţele. pedepsit şi făcut astfel lucrător. în schimbul acesta de libertăţi ce s-a petrecut între om şi universal. de un veac. P e ­ deapsă vine de la frumosul verb grec „paideuo'". l-am pierdut : pedepsire. cel ce n-are învăţătură şi bună pedeapsă").. p r i n gîndurile şi simţirile ultime ale omului.. Dar îşi face ea întotdeauna bine lucra­ rea ? Nu stă ea cîteodată. cum sîntem încă. cum spunea. la adevărurile lucrătoare de astăzi. Limba însăşi e un universal care trebuie educat. sub cine ştie ce devenire stimulată. asupra sa lucrător. societăţile sar etapele istorice şi natura umană escaladează cerurile. nepetrecută. este că ele au devenit lucrătoare. La fel te-ai gîndi că s-ar putea întîmplă şi cu lucrarea limbii : omul 285 . pe care. de­ venite lucrătoare. laolată cu toate universalurile lumii. Totul a ieşit din lenevie. Dar limba însăşi — pentru cei ce gîndesc în ea şi sînt o dată cu ea — -?ste o natură. u n adevăr şi u n ansamblu de legi. „ca o spaimă împietrită". a educa („Iaste sărac. Eminescu ? îşi face ea. cu sensul originar al cuvîntului nostru lucrare de-a fi „cîştig". în faţa reuşitelor obţinute de alte limbi. omul şi-ar putea închipui o clipă că el a dat mai mult. şi dacă vorbim astăzi cu atîta stăruinţă despre educarea naturii. Trăim într-o lume în care universalul e pedepsit — aceasta ştim de la Hegel încoace. din nefericire. educarea adevărurilor sau despre cea a legilor. în Predoslovia la traduce­ rea biblică din 1688 se vorbea despre „cei pedepsiţi întru a noastră limbă". materia îşi arată mai repede izotopii.Căci extraordinarul care se întîmplă astăzi este că. lucrurile s-au schimbat : limba noastră a ajuns şi ea su­ perior lucrătoare. De la Eminescu încoace. Pentru felul acesta de-a fi de sine lucrător. nerăsbunată. aşa cum îşi escaladează pra­ gurile lăuntrice. speciile îşi preci­ pită evoluţia. buna pedepsire ? Ceea ce e impresionant. Pentru un om de cultură contemporană pedepsit întru o limbă naţională. la nivel cult.

potrivnice aproape (căci unul însemna blestem. Este admirabilă. nu le cerem pro­ pria pedepsire. Biruit-au lucrarea. unde lipsesc sferturile de ton. dacă ştim s-o citim pe aceasta cum trebuie. 25 Biruit-au lucrarea în lumea de astăzi. La un moment dat a munci şi a lucra se apropiaseră atît de mult. a munci. el s-a ridicat de la chinurile muncii la munca". Dar ce luptă frumoasă dusese a munci. spre a se ri­ dica la demnitatea lucrării. şi atunci „corola de minuni" a vorbirii a fost strivită. în limba română. cartea lui Albert Camus. Sau nu cumva astăzi citim bine dicţionarele. dacă în alte limbi. încît păreau să-şi poată înfrăţi înţelesurile. omul vrea să muncească mai puţin şi să lucreze mai mult. Ne întrebăm. Este o pagină din istoria omu­ lui în cîte un cuvînt — ne gîndeam — şi acum vom spune: în coloanele despre „muncă" ale Dicţionarului limbii ro­ mâne stă oglindită o carte mai adîncă decît Mitul lui Sisif. desigur. Dar cine ştie dacă noi înşine sîntem altceva decît simpli agenţi ai adevărurilor devenite lucrătoare . pentru că de fapt însemnăm un simplu strigăt de muncă în necuprinsul lucrării lor. n-a mai pu­ tut ţine pasul cu fratele său mai iscusit şi mai adeverit de veac. ci înfrăţirea lor avea să fie doar de o clipă. în schimb.ar putea s-o stimuleze. Ca în mitul lui Sisif. sau o înţelege de îndată ce i se dă o lămurire. Apoi. tocmai pentru că ne-au învăţat 286 . istovit parcă de muncile întreprinse spre a scăpa de blestem. trîndăvia. în ceasul anume cînd ambele cuvinte trebuiau să lupte împotriva duşma­ nului comun. vorba poetului. Este o adevărată pagină din istoria omului în preface­ rile verbului nostru „a munci". nu cumva trebuie pus un accent mai apăsat spre a exprima o asemenea nuanţă . Vorbitorul de limbă română înţelege de la început această nuanţă. şi dacă. celălalt cîştig). Dar nu numai că prin obîrşia lor cuvintele erau diferite. cu a lucra. pedepsiţi întru ele. totuşi noi o deţinem dinainte într-o filă de dicţionar.

pentru un altul. e activitate cu rost şi nu pasivitate oarbă. De la tortură." Apoi. goală . dar chin în vederea a ceva. s-a trecut în pătimirea cu rost. Munci sînt şi „durerile facerii". „Vor merge aceia în munca veacurilor". ca şi supunere a altuia la chin. sau încă.I asemenea cărţi ceva despre propriile noastre cuvinte ? Ori­ cum. sau. muncitor sufletelor noastre" şi : „ia­ dul. şi ele sînt binecuvîntate. în sens de pedeapsă : „[Ace­ la] munceşte păcatele cele vremelnice cu munci veşnice". singură. even­ tual chin încă. Acum munca s-a eliberat : poţi munci. la început. Dar graiul românesc rafinează : dacă a munci înseamnă a fi supus chinului. „în deşertu munciră-se 287 . că. verbul poate însemna şi a se supune sin­ gur chinului. ci pedeapsă a muncii care totuşi duce la produs — dacă. stă scris în Palia. munca înalţă pe om şi se înalţă pe sine. e drept. a se preocupa intens ? Te pot munci în­ doiala. trudă. puţină ingratitudine nu strică . dar şi conştiinţa. „munca" noastră se mută altundeva. ex­ prima şi verbul. poate însemna şi a sta sub frămîntare. Tot chin. „Se munceau [pe ei înşişi] în pustie. Versul popular spune : „Şi muncitu-s de nevoi / Ca iarba de cele oi". caznă. spune o Pravilă. „Cu alte munci mari şi groaz­ nice te vor munci" (Varlaam) . „I-au fost certînd cu muncă mare". Munca devine efort. atunci. în timp ce scriitorul acela francez îl lasă totuşi pe Sisif acolo unde 1-a găsit şi cel mult îl justifică să rămînă pe loc." Şi : „Tiran este aurul care cu mii de griji mun­ ceşte inima omenească". teama. Şi atunci e bine. de veci muncitoriu şi fără săvîrşit". Iar adjectivul muncitor califică deopotrivă pe cel ce chi­ nuieşte : „Diavolul. sau : „L-au închis şi l-au muncit" (Neculce) . Sisif rămîne la plata datoriei şi la pedeapsa în veci. spune un text din se­ colul al XVI-lea. începuse şi munca. să mai fie mult de aci şi pînă la „a fi muncit cu gîndul". scoţînd munca de sub blestem. aşa­ dar. dacă verbul înseamnă a sta sub caznă. „Pe cel lacom şi gîndurile îl mun­ ceau. Iar substantivul muncă face pasul. şi vom spune. orice. S-a ieşit din pă­ timirea. dar dacă e în vederea a ceva — nu muncă de pedeapsă. „Cu mare muncă scoasem din limba [altora] pre limba românească". strădanie. Dar atunci. munca poate fi blestem şi chin încă. după tradu­ cătorul din 1648 : „Se mînie domnul lui şi-1 deade pe el muncitorilor pînă nu va plăti toată datoria". chin. a fi mun­ cit de gînduri.

Dar lucrare nu ajunge să fie. Munca poate fi şi cu semn negativ : munceşti ca să refaci ce s-a stricat. căci noi avem de lucru. pe cînd munca nu e decît treapta de sub ea. nu munceşte. pe cînd biruinţa omului în istorie. De aceea el a pus să muncească pentru el. iar acesta e alt chin decît cel al lui Sisif. Despre strădaniile acestea urcătoare ale muncii se poate. e mai mult de­ cît o declamaţie . toate energiile lumii şi în primul rînd fluxul electronic. Ea îşi face datoria să deosebească limpede lucrurile şi să spună : asta e muncă. Munca n u e lucrare. Lucrarea e a omului şi a tot ce este întocmai omului. dar nu lucrează. omul 288 . sau dincolo de simpla prelu­ crare. sau sînt rele ? asta n-o mai ştie limba. în loc să speculezi liber. El a descoperit lucrarea. Muncesc şi necuvîntătoarele. vrea să lu­ creze. cum face Camus. astăzi. Că de aci e firesc să se treacă la ostenirea pentru o înfăptuire. pe marginea unei simple pagini de dicţionar. Firea în schimb lucrează. Faceţi repede adunări cu maşinile elec­ tronice. dincolo de rodirea pămîntului pe care s-o favorizeze. este faptă. Ni­ mic nu se poate fără muncă. „Munciţi pentru noi. ca şi a cuvîntului în limba noastră. scrie o carte mai adevărată pentru om. Totul te autoriză să spui că munca. asta e lucrare . creator. maşi­ nile. ale cărei roade le culegi sau al cărei pămînt îl faci să rodească. n-o mai poate spune mitul lui Sisif. Lucrarea e prin sine productivă. dar munca pot s-o îndepli­ nească şi substituţii omului. dobitoacele şi. la îndeplinirea unei munci. Munceşti în supunere : la natură. Căci undeva lucrul şi lucrarea sînt prima treaptă a creaţiei. Muncii nu-i e dată auto­ nomia lucrării. la comandamentele altora." Că sînt bune lucrările noastre. ieşită de sub blestem. dar nu „lucrezi" făcînd aşa. se apropie de lucrare. dar se munciră şi zidiră. la desfăşurarea li­ beră a unei activităţi.• > zidindu". ca să ne putem face mai bine lu­ crările. Biruinţa lui Sisif este retorică. sau la înseşi cerinţele lucrării tale. aşadar. spune Psaltirea . transmiteţi ştiri şi mînaţi-ne vehiculele dintr-o parte a lumii într-alta. Omul modern nu mai vrea să muncească. Iar frumuseţea unei pagini de dicţionar este că t e constrînge să rămîi la înţelesuri date. căci nu se obiectivează în reali­ zări sigur conturate. spune el t u t u r o r energiilor. în marginea unui mit. astăzi.

se întorc pînă la urmă asupra ta şi-ţi dau chipul tău printre oameni. să se depărteze cît mai mult de obîrşia sa. Iar. la care se va fi gîndit Bălcescu : una în care un popor se ridică de la munci la lucrări. mai ales. Biruit-au lucrarea asupra muncii şi cîştigul în sînul lucrării. Şi astfel. Cu a săvîrşi lucrurile stau 19 — Cuvînt împreuna 289 . făureşti un plan sau poţi făuri chiar o minciună. aşa pare a se întîmpla în cazul lui a săvîrşi. Cînd însă au devenit lucrătoare. altul. aşa s-au petrecut lucrurile şi în istoria societăţii. orice lucrare bună îşi regăseşte înţelesul originar. pe cînd lucrarea mîinilor tale eşti pînă la urmă tu. dar nu se poate făuri orice. sfîrşi. acela lucrează. ca un produs care s-a desprins de făuritor.acesta munceşte. Şi totuşi. au schimbat chipul istoriei. cum nu se poate săvîrşi orice. Făureşti o sabie. cumplirea îşi lasă urmele şi face ca alte vorbe să poarte în ele pe „complet". Căci aşa cum s-a întîmplat la cuvintele noastre — unul. în Psaltirea scheianâ pe care o redă. Şi mai este ceva care deosebeşte esenţial lucrarea de muncă. muncă. că sînt bune altora în primul ceas ori de-a dreptul ţie. pierzîndu-se încă de timpuriu — chiar Coresr. poporul acesta mun­ ceşte. cu atît mai rău pentru limbi. desăvîrşi Se poate face orice. lucrare. 26 A săvîrşi. Orice lucrare bine săvîrşită este cîştigul tău. Mai degrabă s-ar putea cumpli orice. celălalt lucrează . de a fi cîştig. să se apropie cît mai mult de a lui —. înlocuieşte la tot pasul pe cumplit cu sfîrşit —. Dacă numai cuvîntul nostru de lucrare înseamnă la origine cîştig. gata făcut. Poate că aceasta şi era istoria românilor. Toate lucrările. dacă verbul şi substantivul cumplire nu s-ar fi pierdut pînă la urmă în uitarea noastră. In muncă te poţi înstrăina şi vinde pe tine în­ suţi. Dar în felul acesta a făuri nu poate intra în joc decît atunci cînd e vorba de produse autonome. Clase muncitoare au existat întot­ deauna. Făureşti un lucru şi el apare aşa.

pînă ce devine completă. Există şi un proverb care spune destul de mult : „Ciocanul fără gălăgie nici un lucru săvîrşeşte" (Zâne. cumplitul mieu [sfîrşitul meu] şi măsura zilelor mele cîte-s" (Coresi). îndeplinirea unei lucrări. cuvîntul săvîrşirii are dintru început un pri­ vilegiu faţă de celelalte cuvinte ale creaţiei. excepţia lui cumplit). săvîrşit pînă la capăt. aşa cum şi-1 găseşte cuvîntul. De aceea săvîrşirea trebuie să-şi caute capătul de drum în ea însăşi. tinde să exprime tot mai mult fabricaţia artificială. aşa încît ai putea spune că nu mai ai nevoie de „a sfîrşi" şi „a desăvîrşi" decît pentru bogăţia limbii. cît şi săvîrşirea veacului şi-au găsit hotarul în ele însele. poate fi şi oficiere (cu sensuri pe care ni le dau fişele Dicţionarului 290 . dar creaţia nu urmează. în sens de complet. însă îşi scoate sfîrşitul nu din ceea ce s-a obţinut. dacă cugetul tău nu e curat". Sau mai aproape de noi : „Cu chi­ n u r i vei săvîrşi călătoria ta şi cu mîhnire vei m u r i . „Că p u r u r e a zisa mea săvîrşind-o. De aceea să­ vîrşirea nu ne duce numai la sfîrşit. ce devine din săvîrşit sfîrşit. Sau : „Aşa va fi în cumplitul veacului" (în sfîrşitul lui). dar şi la înţelesul de desăvîrşit. Atît săvîrşirea mea. Ea se prelungeşte oricît. cumplită. ci din ea însăşi. care le acoperă pe toate. La început însă a săvîrşi înseamnă numai a înde­ plini. Doamne. şi fie că săvîrşeşti o faptă neutră ori bună. „A face". V). toate ale mele moşteni-le-vei" (Coresi). în aşa fel încît lucrul săvîrşit poate regăsi oricînd procesul săvîrşirii. pe de altă parte. pe „fabrire" care a dat la noi făurire. din propriul ei săvîrşit. Şi de altfel. voi.parcă altfel : cuvîntul săvîrşirii lucrătoare rămîne într-un fel solidar cu lucrarea făcută. a face. Aşa fiind. „Spune-mi. nu in­ clude nici o sugestie de capăt al făptuirii. Proverbe. Aceste trei sensuri (faptă. sfîrşit şi desăvîrşire) apar încă de la a săvîrşi. în timp ce a făuri trebuie întotdeauna să se obiectiveze în­ tr-un rezultat. a înfăptui. încheiat. în măsura în care făptuirea şi faptă la care s-a ajuns prin ea sînt trepte nu­ mai. nu atît în produsul pe care îl va fi obţinut. a săvîrşi poate să nu aibă rezultat : săvîr­ şeşti gestul creator. ai rămas prins în ele. fără ideea de sfîrşit sau de desă­ vîrşire. Atunci poate lua sfîrşit . fie că săvîrşeşti chiar o greşeală ori o ne­ legiuire. Chiar şi a făp­ tui. Ideea de complet nu e deci în nici unul din cuvintele creaţiei (cu. prin care a săvîrşi e cel mai lesne de înlocuit.

cu privegherile şi cu scîrbele" (acelaşi Minei). spune Mineiul din 1776. în măsura în care confiscă pentru cîte un uz local cuvîntul şi îl îngheaţă în acesta. Fireşte că „să­ vîrşire" poate păstra şi el sensul de îndeplinire : „Înce­ pătura săvîrşirii lucrurilor şi a omului". Desfăşurarea interioară largă a săvîrşirii — nespus mai largă decît a lui a face sau* a făuri. „Viaţa ai săvîrşit [ai petrecut]. Pentru înţelesul al treilea. Prin extensiune. La fel se păstrează sensul de îndeplinire în cazul executării a ceva : „Grabnic la săvîrşirea hotărîrilor sale. unde se vede limpede echivocul dintre a făptui şi a încheia făptuirea. Văcărescu). exemple se întîlnesc mai mult cu forma lungă a infinitivului." (E. cel de sfîrşit. aşadar. stă scris în Proverbele lui Zâne. iar : „Cel ce de multe se apucă nici una săvîrşeşte"... „Săvîrşind învăţătura. a fost înţelesul al doilea.. dar sfîrşesc ele însele prin a fi o culpă faţă de vastul do­ meniu spiritual care e limba. 1776). „Ce am început nu putui săvirsi". iar cu aceasta a săvîrşi po^te să se fixeze şi să alcătuiască unele locuţiuni juridice („a săvîrşi o infracţiune"). sau : „Se săvîrşi marele împărat Alexandru". verbul poate avea drept complement o sărbă­ toare. Acesta. care pot fi utile pentru exactitatea de limbaj a cîte unui domeniu administrativ. unde în chip izbitor începătura stă alături de cuvîntul sfîrşitului. Complementul poate fi un interval de timp mai lung. Dar bineînţeles că drept complement poate fi — şi sfîrşeşte prin a fi cel mai des — un sacrilegiu. spune traducă­ torul biblic din 1688. dacă nu de desăvîrşire : „Atîtea osebite mişcări 19* 291 .. se duse". viaţa toată. a sfîrşi (care e însuşi a săvîrşi).Academiei). dară apoi nu săvîrşiră aşa". zice Varlaam. „Şi-au săvîrşit viaţa"." (Mineiul. un păcat. spune Alixăndria. „Cei ce săvârşesc prea cin­ stită ziua ta.. cu săvîrşire. un eveniment deosebit. o crimă. adică săvîrşire de jertfă ori de slujbă. care se lasă repe'de punctate de rezultat — îşi cere un capăt. Nu e decît firesc ca de la acest sfîrşit al săvîrşirii să se treacă (mai ales cu forma reflexivului) la înţelesul de sfîrşit al vieţii : „De sa­ bie s-au săvîrşitu" (Mineiul. A săvîrşi poate însemna şi a termina. zice Miron Costin.. Dar poate tot la Coresi sună mai fru­ mos lucrurile : „Că unii întîi în viaţa lor bună începătură arătară. şi atunci a săvîrşi înseamnă a petrece. 1776). de desăvîrşire — după cel de îndeplinire şi sfîrşit —. Dar încă de la sensul de aducere la săvîrşire poate apărea sensul de îm­ plinire.

propria lui pos­ teritate. Am acoperit astfel. Nimic însă nu exprimă limpede că săvîrşirea se ridică pînă la desăvîrşire decît locul frumos din Pildele filosofeşti (1713): „Cei ce iubesc bunătatea nu o lucrează [practică. din care nu mă mai pot retrage. spune unul pentru marginile lui . scrie primul . explică felul cum un cuvînt al făptuirii poate încerca să exprime şi ideea de ieşire din făptuire. spune acesta din urmă. sfîrşirea şi desăvîrşirea. înlocuieşte Coresi peste tot pe cumplit prin sfîrşit ? „Cumpliră-se cîntările lui David". pentru că exprimă ceva gata încheiat. din An­ ton Pann. care ne-a revenit astăzi în limbă sub chipul lui complet. „Cumplimu-ne cu mînia ta". sau sentimentul cumplirii ne­ cesare. „a-şi croi planul cu deplină săvîrşire". Capătul meu de drum poate fi expresia împlinirii. „sfîrşiră-se cîntările". că simţul speculativ infuz limbii noastre a trebuit să aleagă. Latinescul „complet" s-a stins. ispravă. în neştiutulacela unde se înfruntă şi triumfă sau cad înfrînte unele cuvinte. 1814).şi săvârşiri care face trupul omului" (Calendar. dar şi a neîmplinirii mele. păstrează sensul de fapt. adică fără ca săvîrşirea să fie întreagă. în schimb cu vorba lui Conachi. Poţi sfîrşi chiar şi fără să fi încheiat. spune celălalt. „Cumplitele pămîntului". în timp ce sfîrşit are săvîrşirea în el. spune Coresi. săvîrşiri ce la un moment dat se curmă pur şi simplu. între cuvîntul latin. Poate că sin­ gură amintirea lui a cumpli. şi cuvîntul slav. în veacul acela al XVI-lea. Aşa sînt în realitate vieţile şi faptele noastre. prin „nevrednicul" Coresi. spune tra­ ducătorul mai vechi . De ce. Dar nici sensul sfîrşitului. totuşi. şi cei ce o lucrează nu o fac cu căzuta săvîrşire". nici cel al desăvîrşitului nu pot fi cu adevărat fixate de-a binelea. şi pe cea de perfecţiune a ei. completă. cu verbul a şăvîrşi. despre să­ vîrşire. în limba noastră. spre care trimite săvîrşirea în gîndul şi vorbirea românului. care ne-a dat pe sfîrşit ? Nimic nu ne autoriză s-o ştim . Ştiu eu dacă a fost ceva complet ? Dar este ceva săvîrşit. în verbul ce le-a dat naştere. ideea de perfecţiune se înscrie în însuşi verbul care ar fi trebuit să fie doar calea către ea. 292 . Sau dacă graţiosul : „săvîrşirile nepotrivitului Amor". săvîrşesc] pe ea. dar ceva din sinea cuvintelor ne poate face s-o presupunem. Ce s-a întîmplat atunci. „sfîrşimu-ne". poate pentru că nu spune nimic despre proces. „sfîrşitele pămîntului".

sau oricărui demers bine dus pînă la capăt. ca şi înfrîngerea. sfîrşit. Chiar şi sfîrşiturile. Iar filologul adaugă : „în limba veche desăvîrşit este de cele mai multe ori încă ad­ verb şi deci invariabil". unul din primii lui redactori. pe cînd sfîrşitul e sub măsura lucrurilor. căci nimic bun nu-şi dă „complet" măsura. este desăvîrşirea. o sfîrşită sau un sfîrşit. / Să te-ajungă dor cumplit. o indică undeva. că încheiere nu este. în care s-a uitat săvîrşirea. Dar este parcă în „sfîrşite" ceva ce lipseşte în sfîrşituri : o suspendare. într-una din fi­ şele Dicţionarului Academiei. pînă şi a iubitei : „Dare-ar. a fost lăsat de limba noastră să se aplice. întunericul. Oricum ar fi. In limba noastră veche se spunea „sfîrşite" — alături de alte pluraluri cu forma aceasta feminină în. care e atît de desăvîrşit. care să in­ dice abia el împlinirea. cum arată Densusianu cu mai multe exemple de substan­ tive — şi cu sfîrşitele se face mai vădit decît cu sfîrşitul. Poate că de aceea. geo­ metric. la cele ce întrec măsura omului şi chiar măsura proprie. faptul că ter­ menul sfîrşirii nu înseamnă şi împlinire necesară îl poate dovedi nevoia de a da alt derivat. nu reprezintă o limită venită din afară. Ce este aceasta. bade. nu o limită. cumplite sînt vremile de care vor­ beşte cronicarul. ideea de «pînă la sfîrşit» de­ vine : «cu totul. cu înţelesul «pînă la» (ca în de ajuns) şi substantivul verbal săvîrşit.Cuvîntul „complet" e prea sigur de el. Cumplită e pedeapsa. un gînd. pe deplin»". sau mai presus de jel. 293 . prea categoric. ca multe cu­ vinte de origine latină. ci dinăuntru. de­ săvîrşit era o locuţiune adverbială compusă din propoziţia de. Nu poţi spune că ai cumplit o faptă. pînă la urmă. se va ridica la treapta de substantiv şi va ajunge prin a fi şi verb. nu la cele care doar încearcă să-şi dea măsura şi rămîn sta­ tornic sub ea . / Să laşi lingura pe blid". Abia apoi va deveni adjectiv. fine . Dincolo de cumplire nu mai era nimic . „complet"-ul «cesta. probabil Sextil Puşcariu : „La origine — scrie el —. să exprime excesul. loc de „uri". desăvîrşire. dincolo de sfîrşit. Dumnezeu / Să fie pe gîndul meu. înăuntrul ei. în noi şi sub ochii noştri. aşadar. o ispravă : le-ai sfîrşit. Conturul pe care-1 trage are în el ceva de rigoarea termenului juridic. Cumplit a rămas. Şi de aceea săvîrşitele omului sînt sfîrşitele lui. săvîrşit. Cumplit în schimb e gerul.

de „luptele cele desăvîrşite" ale celui ce se pune pe sine la încercare. Era plin de tîlc să vezi în „sfîrşit". dar desăvîrşirea se întoarce la săvîrşire. cine ştie dacă n-ar trebui să spunem. Desăvîrşit poate fi şi ceea ce e în curs de săvîrşire. sfîrşirea către desăvîr­ şire. Iar de cele mai multe ori părintele e dezminţit de posterita­ tea sa. întradevăr. Astăzi. „Omul. în limba noastră. definitivă . 27 Desăvîrşire fără săvîrşire Săvîrşirea tinde către sfîrşire. dar mai rea este desăvîrşirea decît ultima fără desăvîrşirea ei. spunea Miron Costin. iar acum e la fel de grăitor s-o întîlneşti în „desăvîrşire". forma plină. o ştim bine. nu de la biata săvîrşire. cea mai cinstită şi desăvîrşită zidire". Căci. luată cu împrumut de la alţii. desăvîrşite sînt împlinirea.-ca tot atîtea confirmări şi dezminţiri ale gîndului părinte. „Stă dar cuvîntul cel vechi ca un temei neclintit". Desăvîrşită e de obice. deplinătatea. pînă la urmă : săvîrşi­ rea tinde să se desăvîrşească. ce este desăvîrşirea fără săvîrşire ? 294 . a odrăslit la noi — cum se spunea în limba veche — cuvinte. Atunci înţelegi cum s-a putut vorbi. pe care le avem gata făcute la dispoziţia noastră. după limba noastră : răul vine de la desăvîrşirea goală. cînd atîtea conştiinţe din Occident sînt speriate de tot ce săvîrşeşte omul. se tot dezminte şi arată tocmai cum nu rămîne neclintit ? Dar în cîte o familie de cuvinte amintirea părintelui răzbate prin toate înţelesurile mai noi. Căci la om totul se răstoarnă. Săvîrşirea. iar acestea sînt poate cu­ vintele cele mai grăitoare gîndului. săvîrşirea. scrie Calendarul din 1814. cînd de obicei cuvîntul cel vechi se clinteşte din loc. Dar dacă omul e modelul desăvîrşirii.Ce greu cresc la viaţă cuvintele acestea. care sînt trepte noi de gînd. Cum să accepţi însă vorba aceasta. tot el va fi şi cel al nedesă­ vârşirii.

din societăţile de consum. să vezi un cărăbuş. ca să treci dincolo de dansatorul pe sîrmă. după vorba bunului Varlaam —. într-o clipă de odihnă p e marginea şanţu­ lui. Ceva în ordinea vieţii trebuie să fie ca în ciclul p e care-1 fac şi refac cuvintele româneşti de mai sus : trebuie să curgă sînge peste tot. ci natura activă a omului. Dar nu numai un lucru atît de îndepărtat tehnicii ca natura morală este în joc. E suficient. care se supără pe reuşitele veacului. aşa cum circulă săvîrşirea prin tot ce s-a desprins din ea şi a părut să o dea uitării. S-a spus că-impasul omului occiden­ tal se datorează faptului că progresele lui morale nu sînt la înălţimea celor tehnice. care riscă uneori să nu mal fie activă. le-a pus la treabă. atunci ceva de ordinul desăvîrşirii a apărut în lumea aproximativă a omului. ci doar strădania „ca să nu greşească fieştecine marginea şi săvîrşitulu acela spre carele-i făcut". să spui.^ Un om merge pe sîrmă : e o desăvîrşire fără săvîrşire. bătrîni şi tineri. să te minunezi de organizarea unui 295 . El a trecut asupra lucrurilor şi mecanismelor o bună parte din săvîrşi­ rea sa . Desăvîrşirea fără săvîrşire e o nedesăvîrşire şi un risc. invocat pe toate drumurile. iarăşi pe toate drumurile. care erau în pană la tot pasul. Ce stranie a fost ispita desăvîrşirii. iar cum lucrurile şi mecanismele nu pot împlini sarcina omului decît dacă sînt desăvîrşite — căci ele n-au voie să greşească. Iar ca orice stăpîn adevărat. Este tehnica. aşa cum are voie omul —. în inima omului modern. slujindu-te totdeodată din ce în ce mai mult. că poate să existe desăvîrşire fără săvîrşire. ne pîndesc tot felul de desăvîrşiri fără săvîrşire. cu sorţii ca. dar de astă dată neştiut de noi. de pildă de automobilele acelea de la începutul veacului. parcă. şi să vezi că. poţi cădea în plictisul acelora. îşi care te făceau să t e opreşti în locurile cele mai neaştep­ tate. pe care le avem acum în liberă stăpînire. Cu mecanisme pe care nu le mai cunoşti şi care sînt sortite să te solicite din ce în ce mai puţin. dar a trebuit să preia şi răspun­ derea lucrurilor. Le-aî dori să aibă parte de mecanisme uşor imperfecte. Este graţia cuvintelor bine căzute să deschidă sau mă­ car să redeschidă problemele. cerînd ingeniozitate şi efort spre a fi reparate. din clipa cînd el a renunţat să mai creadă în desă­ vîrşiri absolute ! El a trebuit să ia asupra lui nu numai încercarea desăvîrşirii proprii — unde nu încape primejdie de-a reuşi.

păstrează o supremă libertate înăuntru. Numai că stilul desăvîrşirii a devenit dominant în zilele civilizaţiei tehnice. Prin ele se validează o artă care-şi face un titlu din a nu mai solicita. adică un plus de săvîrşire lăuntrică. Poate că educatorii de astăzi ar trebui să pună accentul — cum s-a şi cerut. adesea necontrolat. spre a răci motorul. Iţi aminteşti. aflaţi as­ tăzi în faţa unor sisteme de cunoştinţe. că Shakespeare poate cuceri şi în jocul unei trupe de amatori. Dar este o neaşteptată virtute în cîteva 296 . Dar pentru că nu se poate merge îndărăt. Şi totuşi. Pe măsură ce înfrînge dezordinea naturii. ca şi basmele. Oamenii tineri. unde întîlneai poate o fată frumoasă şi basmul din lumea satului. virtuozitatea şi regia. omul e dator cu bogăţie înăuntru. iar scaieţii şi cărăbuşii trebuie să dispară din orizontul nostru. în acest sens. ne rămîne să înfrîngem monotonia din afară cu o bogăţie sporită înăuntru. de plictis metafizic — să fie un izvor de artă. Probabil pentru că în el partea de săvîr­ şire este mai mare.scaiete sau altă dată să cauţi. apă la prima fîntînă. care au reuşit. una în care pînă şi „urîtul" — în sens larg. săvîrşire. să primeze execuţia pură. Atît de bine sînt ştiute şi spuse lucrurile acestea. au reuşit s-o grădinărească. mai degrabă decît pe desăvîrşire. să pună oarecum în ordine lumea. tocmai acest lucru este cuceritor şi ar putea fi însufleţitor . poetic. sînt ca în faţa produselor tehnicii : nu mai ştiu ce să aleagă. desăvîrşite la prima vedere. pe scara umanităţii. de altfel.pentru individ. dacă e bine regizat. „Cette horrible masse des livres qui va toujours en s'augmentant!" exclama încă de acum trei secole Leibniz. faptul că desăvîrşirea nu e decît aparentă şi că îndărătul ei este un neîncetat proces de săvîrşire. nici că au dreptul să prefere şi să aleagă. dar ele însele au intrat — dacă trebuie să crezi pe matematicieni — într-o admirabilă junglă. românesc. fantezist. poate cel mai uman spectacol în zilele noastre îl dau matematicile. de altfel. în vede­ rea căreia omului îi trebuie un dram de inventivitate şi poezie. prin intermediul ştiinţelor particulare şi al tehnicii. încît am şi uitat de ele. ca şi cei maturi în definitiv. — pe săvîrşirea lăuntrică şi trezirea spontaneităţii intelectuale. cu meca­ nisme desăvîrşite. Şi atunci omului i se poate întîmpla să asiste şi la acele desăvîrşiri fără. Teh­ nicismul culturii a făcut. în schimb. Ceea ce aduce rigoarea cea mai mare în afară.

simple prepoziţii ca „spre" şi „către". care aduce in fapt siguranţa şi stăpînirea. Un singur lucru ştim. poate principa­ lele. săvîrşirii. Spre vine de la „supra" . sau mai ales „întru". La noi e mai simplu. Cu jocul de cuvinte al desăvîrşirii fără săvîrşire îţi reapar înainte straniile nesiguranţe ale unei civilizaţii. după gîndul nostru. dacă nu ceva static. încleştări ale lumii trecute. făptuirii. Din pendularea aceasta între desăvîrşire şi săvîrşire au izvorît cîteva. Dar sub acelaşi risc pe care-1 înfruntă astăzi civilizaţia tehnică stătea în definitiv şi cul­ tura mai veche. Întocmai Moşului din Arca lui Noe a lui Blaga. în orice caz ceva încordat în pre­ supoziţiile acestea latine. La noi cuvintele s-au destins. se vedea adesea ieşită din rostul ei. s-au îmblînzit şi s-au aşternut pe drum. cei ai deschiderii către creaţie. Era. avînd în miezul lor Reforma. desăvîrşire fără săvîr­ şire nu este pe nici un plan. Către ce mergi ? Spre ce te îndrepţi ? Este în ele un fel de : Aşterne-te drumului Ca şi iarba cîmpului La bătaia vîntului. şi care prin filosofie îşi propunea să dea sensuri de viaţă mo­ delatoare oamenilor. In timp ce acum dezbaterea priveşte omul. care nu e desăvîrşit. în trecut dezbaterea se purta asupra forţelor impersonale de dincolo de om şi a desăvîrşirilor. că toate se îndreaptă către sau se mişcă întru desăvîrşire. pentru că partea de desăvîrşire sau aspiraţia către acestea covîrşeau săvîrşirea. către vine de la „contra". O cultură care era sortită să „cultive". ci sînt uneori . 23 Spre şi depărtările Poate că termenii mai sugestivi ai creaţiei nu sînt întot­ deauna cei ai plăsmuirii.cuvinte româneşti de-a reîmprospăta problemele. 297 .

cu povestea lor semantică. Şi de altfel. Totuşi. una spre întruchipări. spun maî multe des­ pre meditaţia românească asupra lumii decît reflexiunea noastră cultă ? Iată gîndul provocator ce ne vine o clipă înainte : că în prepoziţiile „spre" şi „către" este înscrisă o mişcare către ceva. pe care cititorul obişnuit din noi le citeşte ca simple fişe. în realitate. că „altele urmează" la fel cu cele dintîi şi că tot ce e val ca valul trece.. se poate citi la fel de bine în curgerea şi decurgerea cîte unui cuvînt. cultura îţi apare mai adevărată în cărţile ei nescrise. Nu mai e vorba decît de mişcare orien­ tată. cu tot prestigiul poeziei meditative culte. Cînd altele urmează. după modelul firii însăşi cea fără de sfîrşit. ar fi în acestea o tainică înfrăţire cu prima.. Şi n-o spun numai două prepoziţii şi Eminescu. Dar. dacă se poate citi în cursul unei ape. şi nu întruchipare. ca în partea a doua a strofei. pentru că nu e decît val. chip de o clipă. E drept că şi în alte limbi s-a putut întîmpla aşa : versus a dat în franceză „vers". de la un moment dat. în­ chipuire parcă. Nimeni nu s-ar gîndi să scrie o „Carte a lui Către". şi ele sînt prefigurate undeva. 298 . sau de adversitate. de ce s-ar scrie atîtea cărţi. pe cînd în gîndirea noastră cultă stă doar înţelepciunea constatării că totul e într-o săvîrşire fără desăvîrşire. în nişte fişe de dicţionar. superare (care a dat la noi pe „supărare") în cazul lui spre. dacă nu spre a ne învăţa să citim în materialul brut al lumii şi să ne eli­ berăm astfel de cartea scrisă ? „Cartea lui Spre" ar trebui să înceapă cu greutăţile cuvîntului de-a se desprinde din strînsoarea lui „supra". Să le vedem însă pe ale noastre : De ce mă întristează Că valurile mor. Că valurile mor ? îl întristează poate tocmai. Ne întoarcem iarăşi cu gîndul la acea răscolitoare Carte o Oltului. la către. De aceea pe Eminescu îl întristează spectacolul. ba chiar. iar în limba germană „gegen" a devenit şi el către. Pace şi drumeţie sînt peste tot pe lume'. o „Carte a lui Spre". Nu cumva cele două prepoziţii.Orice accent de întrecere. este ceva care te nemulţumeşte într-o asemenea' viziune pe bază de undă : simţi în ea o săvîrşire fără desăvîrşire. s-au stins. Rotind în urma lor.

şi rămîne legat de ea pentru toate cîte va. Nu numai temelia e vîrtoasă. Este lim­ pede că spre înseamnă şi aci „peste" şi că nu poate fi vorba. spune o Cronică.într-un fel de-a evada din închisoarea acestuia.) Şi cînd Mineiul din 1776 spune : „Să-i mute spre lăcaşurile cele de acolo". E ca şi cum „spre" ar fi şi mai departe în sclavia lui supra. ci nicăieriul lu­ mii de apoi. pe această temelie. unde spre rămîne pe aripi. şi „spre" începe să se mişte. „case" pot însemna şi rosturi. cu o a doua nuanţă. „Tot omulu carele va să zidească ceva [. „spre" intră şi el în destindere. Şi în­ tr-adevăr.. Căci. din Codicele vorone­ ţean. (1644). pe.] întîiu pune temelie vîrtoasă şi aşa spre ea zideşte toate cîte va". Şi atunci se petrece ca şi o ultimă încer­ care a lui supra de-a ieşi la lumină. „spre" a plecat în lume. faţă de localizarea precisă pe care o reda la început. cu casele. într-un fel. şi cum părţile sînt întinse. cum spune sugestiv citatul pentru ceea ce va face omul. 299 . „Au zăbovit spre acele părţi". de-a triumfa în „spre". peste.. îţi dai seama iarăşi că şi pre­ poziţia spre a fost prinsă. „dar pe o suprafaţă mai mare". „Spre" n-are încă mişcare în el. „Zbu­ ră spre arepile vîntului" stă scris în Psaltirea scheiană. Doamnă. Dar casele omu­ lui sînt şi cele care se vor zidi. ci şi „spre" e zidit aci. la început. sau cînd Codicele voroneţean spune : „Căzu spre el toată gloata şi-şi puseră mîinile spre însu [peste el]". fişele Dicţionarului indică pentru spre un sens de suprapunere. dacă nu de la sine. împărăteasă spre toate casele mele". dar ar înregistra un zvon de libertate prin ne­ determinarea lucrurilor „asupra" cărora se aşază. doar. (E chiar un început de libertate faţă de supra : să verşi ceva de jos în sus. In : „pulbere vărsînd spre văzduh".. nu doar cel peste care căzu gloata. de lucruri mişcătoare. spre înseamnă şi în limba noastră : deasupra. Dar nu toate peste care cade sau se pune ceva sînt stătătoare.. prepoziţia „spre" n-ar putea să indice nici măcar un loc nedeterminat ca văzduhul. şi cînd Coresi scrie: „Zise gloatelor să se aşeze spre iarbă". cu amintirea lui »„supra". spre indică o adevărată risipire. în Cuvintele din bătrîni este un loc frumos : „Face-te-voi. aşa încît „spre" începe să plutească în văzduh o dată cu lucrurile. dar fîlfîie o dată cu ele. măcar prin mişcarea celor pe care se fixează.

şi. atîtea demersuri ce nu-şi găsesc ţinta. contra. Sau poate 300 . Cu o nouă nuanţă — vin să spună notele din Dicţionar.spune orice şi se dizolvă în propriile lui libertăţi. tot ce rămîne e contactul cu un plan de realitate ori altul. să domnească. E ca un fiu rătăcitor care poate pleca oriunde-i place. atunci supra îl face măcar să stăpînească el pe alţii. din cuvîntul cel sigur. mai spre iarnă). Contactul devine tot mai secundar. Un fir subţire mai leagă acum pe spre de părintele său. spre pierdere duc omul şi-1 surpă" (Coresi). ca în : „Va schimba plîngerea spre bucurie" (Coresi). Poate apropierea cu „întru". Din această disoluţie a înţelesurilor sale îl va scoate ceva ? Poate înrudirea cu „către". cu-adevărat ca fiul rătăcitor al lui „supra". plin de amintirea lui contra cum este. 1581). introducînd alt grup de citate — în prepoziţia „spre" începe să predomine ideea de direcţie.. în sfîrşit. nu mai e nici un fel de asuprire şi nici o amintire de aşezare asupra. „Să facem omul [. Spre este încă pecetluit de supra. să „asuprească". „Că soarele străluceşte cum spre cei direpţi. supra. ajunge o simplă aproximaţie (spre ziuă. spre mai sus. iniţial. Din fixarea iniţială. una instrumentală. ter­ menul asupra căruia trebuie să se fixeze mişcarea îşi pierde identitatea şi mişcarea lui „spre" rămîne goală.. „Aces­ tea toate. spre multe altele decît îi fuseseră prescrise — la fel cum face „spre". Pre­ poziţia îşi lărgeşte şi mai mult folosinţa. devine un „morfem al complementului de timp". Acum poţi spune : spre afară.. însă cei drepţi şi cu cei nedrepţi sînt toţi.] să dom­ nească spre peştii mării şi spre toţi viermii ce se trag din pămînt" (Palia. în „cătai spre dînsul". spre rău. aşa cum devine o expresie modală (pe punctul de a : spre plecare). însemnînd : în schim­ bul.. care preia şi salvează. spre nicăieri. aşea şi spre cei nedirepţi" (Varlaam). spre bine. cum spune Coresi.Dacă nu 1-a putut fixa şi stăpîni pe acesta din urmă. de pildă. spre acolo. Şi fiindcă printre viermii ce se trag din pămînt sînt şi oamenii. sau aşa cum exprimă la voie pe despre. Acum „spre". prin. pentru. în chip de. Cuvîntul s-a liberat. numai că are joc liber să domnească peste cine-i place. omul îşi întinde aria domniei asupră-le şi reu­ şeşte să împărătească spre ei. care rămîne mai lipit de lucruri. în limba noastră. cu singurul sens de direcţie. şi.

către tine" înlocuim pe către prin spre — sau prin înspre. Dacă nu poate. Despre acest ceva şi despre asemenea nuanţe de gîndire. sau în orice caz de la distanţă. spre vine parcă de sus în jos. coloanele lui „către" aşteaptă de pe acum pe ori- 301 . Doamnă. ca nişte Vieţi paralele de Plutarh. şi unul şi altul şi-au schimbat înţelesurile. pe cînd către s-a educat înspre supunere. cum vroia latinescul „contra". Dacă pentru „spre" fişele sînt încă inedite (căci ne în­ dreptăm spre sfîrşitul Dicţionarului Academiei. 29 Către şi apropierile Ni se pare.îl salvează propria lui vocaţie de-a fi şi „morfem al com­ plementului circumstanţial de scop". de la litera m unde sîntem. dar încă n-am ajuns către sfîrşi­ tul lui). s-au educat. în cîteva simple coloane şi fişe de dicţionar. cu primul său sens pro­ venit din super. La rîndul său. supra. dar s-a apropiat de ele — întîi prin atracţia adversităţii. dar spre a fost pedepsit cu libertatea. Dacă e o mişcare în ele. căci este şi în adver­ sitate una. atunci ea merită să fie înghiţită de gîndirea ştiinţifică. disparente ca um­ bra unui vis. Căci după cum spunea versul : Mîndra-naltă şi subţire E făcută spre iubire. din care derivă . Dar el s-a dezlipit de lucruri şi a plecat în larg. în chip obişnuit. „către" era oarecum de­ parte de lucruri şi doar întors cu faţa spre ele. au primit buna pedepsire a încercărilor la care au fost supuşi . ca să păs­ trăm ritmul — atunci s-a pierdut ceva. Toate acestea se pot citi aşa. De altfel. adică de-a trimite spre ceva. Dacă însă în : „Grăim. trebuie să dea socoteală cultura umanistă. „Spre" era lipit de lucruri. apoi prin deschiderea către — şi a sfîrşit prin a ajunge „faţă către faţă" (unde iarăşi nu poţi spune : spre faţă). pe cînd către vine de jos în sus şi din apropiere. că spunem acelaşi lucru cu spre şi către.

Exercită şi chinurile o fascinaţie ? Fireşte. „către" — de la contra. fixare a lui. căci din clipa în care ţi-ai întors faţa către ele. pentru ca apropierea să încerce a fi o alipire de lucru. un raport. Pentru om. cu faţa întoarsă spre — arată o simplă poziţie. pentru fluizii materiei. într-un fel. apoi el iese din aşezare. este începutul. 302 . cu privirea la. faţă de chinuri. „Să fiţi îndrăzneţi către chi­ nuri". acest „con­ tra" exprimă. şi deci prin obligaţia de-a sta „cu faţa în­ toarsă la du$man". Sau poate cîmpul lui de atracţie începe să se manifeste asupra celui întors spre el. aproximarea. fie cu una indiferentă . ci este „cu faţa întoarsă spre". spune el. care a adunat de peste tot. La început. în indiferenţa omului faţă de lucruri sau a lucrurilor între ele. nu te mai lasă liber pentru altceva. se poate ivi sensul final al lui către. Ce e impresionant.cine să le citească. poate fi o intrare în rezonanţă cu el. prin înfruntarea prea deasă a duşmanului. care înseamnă a sta în faţă. în limba latină încă. iar din sensul de mişcare în direcţia unui lucru. o aşezare faţă de ceva . ceva ori cineva se întoarce spre un lucru anumit. Abia apoi din acest sens derivă. mădularele risipite ale cuvîntului. în primul ei moment. fascinaţia lucrurilor către care ţi-ai întors faţa. fie cu o intenţie duşmănoasă. ca tot ce e viu. în desfăşurarea aceasta a sensu­ rilor lui către. din care totul decurge apoi în chip riguros. din cărţi vechi şi spuse uitate. alipirea. apropierea. care nu e doar de adversitate. a sta faţă de. de mişcare spre o ţintă . Această simplă oglindire a lui. ce se întîmplă în acest „cu faţa întoarsă către ceva" ? Se întîmplă că. Căci într-adevăr. „contra" din latină. sau să rămînă o aproximare a lui. o potrivită aşezare înseamnă astfel prilejul unei fascinaţii. Dar atunci totul se explică : starea. îndărătul căreia este o istorisire vie. de îm­ potrivire. Dacă îţi opreşti privirea asupra a ceva. pentru lucruri. Căci iată ce legat. în aparenta lor uscăciune. sensul obişnuit al lui contra. mişcarea. aşadar. spune un text vechi. spune dicţionarul. Cu aşezarea faţă de lucruri se deschide şi la noi cariera lui către. ne înfăţişează lu­ crurile filologul acela învăţat. începutul îl dă. şi sensul lui originar. rişti să cazi sub vrajă. mişcarea aceasta devine apropiere de ţintă. o căutare în proximi­ tatea lui. indică direcţia spre.

. către Roma. iar Darwin spune că se duşmănesc cel mai mult şi îşi fac cel mai mare rău. a itineran­ tei. Dacă te-ai întors cu faţa către ele. orice întoarcere şi demers vin să îmbogăţească paleta de culori a lui către. sau că e demersul exprimat de un simplu verb de acţiune ca a scrie. Şi apoi. sau. par a fi un simplu indicator de drum : spre Roma. în matematici. spre şi către ar deveni vectori. „Să nu-mi scap paşii către pierzare". cu noi iaste" (Coresi). Cînd Nicolaie Costin spune : „Cuprinzînd ţara Ardealului iar către sine". şi dacă pe spre. Cuvintele îşi confundă înţele­ surile pe drum şi par a fi expresia drumeţiei. „Cine nu e către noi. se petrece întîlnirea lui către cu spre. dincolo de orice sens al contextului. Sau : „Răzvrătit către cer". Iar cînd Varlaam spune : „Adunăm păcate cătră păcate. dacă ai început apoi să te mişti către ele. iar aceasta înseamnă că poate să şi-i îndrumeze şi către bine. că e a ochilor („a căta către cer"). nimic decît către nu putea exprima această lentă sau precipitată acumulare de abateri. orice întoarcere spre ceva. aşadar cele întoarse unul cu faţa către celălalt. sau că e a inimii („către tine mi-i nădejdea"). atîta tot. Şi de altfel. Dar spiritul limbii mai are nevoie de ele. care este pentru marele întristat viaţa omului. 303 . Aici.aşa cum nu te lasă nici duşmanul. el pune. pînă la exterminare.care s-a desprins de orice încleştare. al lui Bălcescu. în călătoria de la ceva la altceva. Dar sensul de duşmănie din către e doar unul dintre cele cu putinţă sub atracţia lucrurilor. îl lasă în plină itinerantă. duşmanul e un ales.] după apropierea către adevăr". şi mai puţin. e ca şi o mireasă. a răspunde. tocmai exemplarele din aceeaşi specie. spune Coresi. unde iarăşi nu vei puteatspune : apropiere spre adevăr. în această folosire a lui către. Acum către poate fi trimis pînă la alipirea de lucruri.. un gînd de apropiere mai grăitor decît comentariul cu putinţă. nu te lupţi cu oricine .. în schimb pe către îl apropie de lucrurile a căror fascinaţie o resimte şi-1 face să spună : „Frica trebuie să se giudece [. cît măsură n-au". a zice („grăia către ei"). Către devine cu adevărat şi în chip firesc „contra" şi în limba noastră. dincolo de rău şi bine. ai multe alte căi înspre ele decît cele ale duşmăniei.

împreună cu el. că numai păcat către păcat se sudează bine. spre a putea atinge o ţintă fără să te opreşti la ea. şi 'stihiile In manualele de învăţat limbi străine. 30 întru. pe cînd cele bune se alătură. ca şi „spre". Toată această petrecere de sensuri ale lui către ar putea figura în definitiv şi la „contra". în care şi spre şi către se regăsesc. Este întru. se folosesc uneori ilustraţii.. dar n-o întîlneşte nici el cu adevărat. păstrat în limbile romanice. la capitolul prepo­ ziţiilor. pentru o mai sigură fixare a înţelesului. pare a putea exprima şi alipirea finală). care n-a putut fi trimis pînă la cufundarea în lucruri sau la ali­ pirea de ele. care le preia pe amîndouă — aşa cum preia şi trece pe registrul ei aproape toate ce­ lelalte prepoziţii ale limbii noastre —. cu atît mai sugestiv este că în limba noastră. spre a lăsa loc întru-chipărilor spre care tindeau. a păstrat astfel în el ceva bun. în deosebire de „spre". anume mişcarea. Dar o altă prepoziţie de-a noastră. Dar dacă e aşa. care. fără ca întotdeauna să se contopească . iar atunci „către" rămîne să exprime apropierea fără alipire. sau „contre ton coeur". acea distanţat-apropiată întîlnire din „faţă către faţă" sau din „grăim. devin active şi apoi se pierd. „contre" pare a acoperi mai tot registrul cuvîntului nostru (ba cu „contre le mur". fără să te săvîrşeşti în ea ? Nici spre.. va şti s-o spună. Cum să faci într-adevăr. unde latina cultă nu şi-a mai exercitat dominaţia. Un sens de supunere rămîne în orice caz în „către". în limba franceză.Dar ai spune. nici către nu o spun.ele. către tine" („că ne eşti aşa departe. cel puţin. ajunge la ţintă."). lipit de perete. Astfel pentru pe ţi se arată un obiect 304 . Doamnă. fără contopirea rîvnită. evoluţia sensurilor a fost aceeaşi ca în limbile unde latinescul „contra" a putut con­ trola tot timpul destinul semantic al prepoziţiei corespun­ zătoare. Iar la noi s-a mai întîmplat ceva : „către".

ele n-au a-şi pune o aseme­ nea problemă. este „de la". cei din populaţia bororo. în schimb. Iată una ce se întîlneşte în cartea a IV-a. cel puţin exemplifi­ cări. în. spunea Herodot. începînd să sufle mai tare. „Aceştia. cînd au ajuns în mijlocul nisipurilor. cap. Aşadar. căci întru înseamnă şi a fi în.. Din fericire pentru marile limbi străine. Vîntul de miază-zi bătînd întruna le-a secat apa din zăcători. la fel pentru lîngă. Cînd moare cineva din sînul populaţiei.. duceau pînă la ultimele consecinţe pe „întru". Este ceva primitiv. care nu se încheie decît cu uciderea unui vînat mare. altminteri mai moderaţi decît primii — căci nu mergeau chiar pînă la izvoarele vîntului şi ale naturii. Ei porniseră contra vîntului.. Se porneşte atunci şi aci „o expediţie împotriva naturii". în sens 305 . porniră la război împotriva vîntului şi. 242). au fost nimiciţi în următoarele împrejurări. CLXXIII al Istoriilor lui Hei-odot. de preferinţă un jaguar. de la. către. ca şi cum „întru" trebuie trimis pînă la pragurile sale. unde ni se vorbeşte despre populaţiile Africii de Nord. o pisică sub masă . existînd în elementul na­ turii. Ne întrebăm cum s-ar putea figura prepoziţia noastră „întru". ci se mulţumeau cu un substitut al ei — realizau încă mai deplin pe întru : ei. natura e socotită datoare omului. fără să-şi dea seama. Dar aceeaşi natură împotriva căreia se pornea era aceea întru care trăiau şi mureau pedepsitorii ei. între alţii de aşa-numiţii psyllii. privilegiul de a poseda o asemenea prepoziţie ne creează obligaţia de-a o şi gîndi. situaţia pe care limba noastră o sugerează cu întru are ceva inedit. dar şi „contra". dar şi „fără". S-ar putea găsi totuşi. p. dacă nu ilustrări. vîntul de miază-zi. Cum să reprezinţi pe „întru" ? între situaţiile (de cele mai multe ori spaţiale şi tocmai de aceea reprezentabile) pe care le denumesc prepoziţiile. încercau să se ridice deasupra ei. la. Nu întîmplător am putut ilustra pe întru cu demer­ suri ale populaţiilor primitive." Ai sentimentul că oamenii aceştia.pe masă . Oamenii. cu sau fără. i-a îngropat în nisip. sfătuindu-se între ei. nouă. este „cu". întru ea. S-ar mai putea ilustra aceeaşi situaţie denumită de „întru" cu relatarea lui Levi-Strauss din Tropice triste (trad. despre populaţia bororo din centrul Braziliei. rom. adunînd în el mai toate prepoziţiile şi demersurile la un loc. şi a merge către. dar în realitate se mişcau întru el . pentru sub.

Există situaţii pe care prepoziţiile subtile şi exacte ale limbilor moderne nu le cuprind. aşa cum există legături (dincolo de : şi. Lumea modernă. şi poate mai ales în ea. cu întreagă bogăţia sensurilor lui de stări şi miş­ cări. întru exprimă o situaţie de viaţă şi una de gîndire. împlîntat în primitivitate şi în ori­ ginar. Există stihii în viaţa civilizaţiei. spre a înţelege pe întru. după cum exprimă în chip hotărîtor o situaţie de creaţie. cînd crezi că ai intrat în independenţă de elementele învăluitoare. culturile primitive. aşadar. Nu numai că pruncul nu-şi vede mama. „stihiile". iar nu de lucruri identificabile. ca o lume învă­ luitoare. oare. Nu-ţi vezi prie­ tenul. după cum sînt stihii în cunoaştere. dacă aşa. Aidoma lor. cu miturile şi semnificaţiile lor. în sensul bun.. Iar „întru" acesta. un 306 . trăieşti în elementul dragostei sau al urii. întru ea . ci vede maternitatea. în prepoziţia noastră. al favorizării sau strivirii sorţi­ lor tăi de împlinire. devine totdeodată şi ce este mai rafinat în straniul univers de relaţii al prepoziţiilor.aerului şi al miresmelor. printre lucruri şi oameni ? Dar trăim mai degrabă printre „elemente". sau gîndirea primitivă. elementul prieteniei. e ceva originar. sau. primitivii aceia se mişcau sub imperiul elementului în care trăiau şi de care deve­ neau conştienţi doar într^un ceas al lor.bun. sau al sănătăţii. ci creditul posibil sau patronul posibil. Ca în romanele lui Balzac. ci percepi. neutru. al căldurii. te prinzi în altele şi nu le vezi sau cauţi decît pe ele.. un altul este şi se mişcă întru aer. Aşa cum trăieşti într-un element al. sînt tocmai elementul în care operează • „întru". atunci) pe care logica matematică nu le poate absorbi în formalismul ei. care a ştiut a t î t d e bine să regăsească arta primitivă.. Un lucru din aria vieţii tale. Un vieţuitor există în elementul apei. ca şi un om. cum le spunea limba după cuvîntul grec de „element". lumea aceasta în care Heisenberg nu se sfieşte să invoce pe presocratici sau Brâncuşi să se încline în faţa artei cioplitorilor de lemn. are nevoie de o prepoziţie primitivă. Dar elementele acestea. unde un om nu era om. îţi sînt elemente. al alianţei sau asupririi. de „ale lumii stihii patru" trebuie să te ridici. dar şi în anii mai tîrzii. în această cunoaştere care a ajuns astăzi să fie una de „cîmpuri". La o lume de stihii. zărindu-1. Trăim. care te învăluie dinainte chiar de-a şti că el este.

să vezi firul de iarbă ca fir de iarbă şi oamenii ca oameni. dar cunoaşterea neastră. pare a exprima organizat situaţia denumită de întru. Nimic nu mai este ce este. ele te aruncă în alte elemente. „Te uiţi" la lucruri doar cînd uiţi de ce-ţi sînt ele. ţine întreagă de înţelesul lui întru. precum primitivul populaţiei bororo. cum să călătorească în tăriile văz­ duhului. corectărilor.om poate fi un cîmp şi o stihie. De aceea. ci e o mireasmă. psihologică şi spirituală. poate. făcînd poate mai cu înţeles noţiunea stranie de cîmp. pare-se. Trăim întru aceste elemente. purtînd în el. Iar dacă te gîndeşti la experimentul tehnic suprem al omului de pînă acum. al comenzilor. de la şi spre ceva — cînd întru le conţine pe toate ? E un „toate lao­ laltă". Nu numai că experienţa de viaţă. mergînd în junglă — cum au făcut cosmonauţii selenari — spre a învăţa. mai mult decît este — dacă nu cumva trebuie spus mai puţin. peste care plutesc în ştiinţă ecuaţii abstracte şi în viaţă nedeterminări concrete. 307 . nu după lucrurile distincte pe care le-a înregistrat. aşa cum arta abstractă de astăzi se regăseşte în arta primi­ tivă şi omul aventurii ştiinţifice în omul stihiilor primitive. în ceasul cînd omul credea că pleacă împo­ triva stihiilor cosmice. interdicţiilor şi autoi'izaţiilor venite de pe Pămînt. fără. nu te poţi împiedica să vezi că el s-a petrecut sub semnul legăturii ombilicale cu Pămîntul. din clipa cînd apare. cu alte orizonturi decît cele imediate. pînă la urmă. iar nu nu­ mai cu. pentru şi contra. omul tu­ turor rafinărilor se întoarce spre omul începuturilor. în prepoziţia aceasta. astfel încît cunoşti că un om a fost modelat de societate şi cultură. ci operează numai întru sistemul de legi sau axiome pe care şi 1-a prescris. Cum să te îndoieşti că viaţa e întru ceva. ci după lucrurile şi oamenii pe care i-a dizolvat în elementul şi orizontul său cel nou căpătat. ca într-o regăsire a maternităţii elementare şi a fiin­ ţării întru ea. care a fost proiectarea lui în Lună. Nici o altă prepoziţie nu exprimă o asemenea situaţie de viaţă. în şi către. Căci dacă viaţa socială şi cul­ tura te scot din stihiile începutului. îţi e greu să vezi la început într-un arbore altceva decît înverzirea sau uscăciunea . care e deopo­ trivă primitivă şi rafinată. care nu mai întîlneşte astăzi noutatea radicală.

Muţi lumea. întru piatră. i-ai prescrie să dea chip „întru" ceva : întru cuvinte. şi să intri. Sau. ce prin el însuşi spune mai mult decît a da formă. 308 . Să vedem. Dar aşa se întîmpla în experienţa de creaţie. visat şi crezut cu putinţă întotdeauna. şi verbului acestuia. stă prefigurată împlinirea posibilă prin tehnică şi eliberarea prin ea a omului. mai degrabă. pe chip. care e simpla şenilă. să vedem pe : chip — închipuire — întruchipare. sau viaţa care prinde chip : modelarea său împlinirea. tîrîtoarele zburătoare şi fiii pămîntului fiinţe cosmice. Aşa s-a întîmplat în expe­ rienţa spirituală a omului şi probabil aşa se va întîmpla şi în cea a civilizaţiei tehnice. pe întru. şi de aceea prepoziţia întru redă cel mai bine „situaţia" ei. chipare. 31 întruchipare E ceva fascinant în cuvîntul „întruchipare" : are în. pe care omul 1-a gîndit. întru rea­ lităţi sau gînduri. în acest totul laolaltă. Nu ieşi dintru o aşezare şi un element. Sau poate invers. E ca şi cum peştii ar deveni păsări. el şi pe chip. care doar acum se întruchipează. de alta. prin creaţie. spre şi către alte întruchipări ale ei. ci o inven­ ţie aparent mai modestă : şenila. A crea înseamnă a scoate pe om şi lucrurile dintr-un ele­ ment şi a-i muta într-altul.In acest sens. ai mişcarea determinată către ceva şi chipul încă neconturat. decît spre a deschide drumul întru altele. formare. şi pe întru. E ca şi cum ar exista un verb. să ieşi din învăluirea unui element. prepoziţia „întru" îţi poate lămuri de ce o invenţie mai neaşteptată şi mai semnificativă a omu­ lui modern nu este aparatul de 'zbor. Ai chipul care prinde viaţă. de o parte. eventual să creezi o alta. Ai în acelaşi timp chipul conturat şi materia fără determinare în care se împlîntă chipul. Căci problema este să ieşi dintr-mi fel de-a fi întru şi să intri în altul . sau totul întru totul. a da chip. a unei stihii. în acest ansamblu cu drum cu tot. dintr-o stihie într-alta. deci.

plan al unei clădiri sau cetăţi. efigie. care spunea pînă la urmă prea puţin. s-au îmbrăcat într-însul". în clipa cînd Cantemir traduce conceptele aristotelice de gen şi specie (eidos). adică să nu în-chipuie ceva care să poată fi măcar numit. nu­ mai că pînă la formă şi frumuseţe sînt multe trepte de străbătut. nu poate traduce pe specie. desigur —. frumos . care în limba veche era mult mai întrebuinţat. Şi. de pildă. care să ducă la năluciri şi închipuiri. cuvîntul nostru trece. Măcar un fel de-a fi era. chip pen309 . eidos. scrie Mineiul din 1776. pe vremea cînd nimic nu avea chip. In bogăţia sa. la formele pline şi de la realităţile capabile să devină prototipuri. cărui chip i-au zis haos". Intr-o lume elementară cum este cea a lunii. un chip era a firii în toată lumea. nu sînt întruchipări. aspect exterior. care se zicea „chip scris".— „chip". („Au trimis poruncă lui Duca-vodă să-i trimită chip şi starea cetăţii Cameniţa. Formă. sau : „După chipul şi asemănarea lui". iar felul acela de-a fi. după cum poate fi simplu desen. îi e greu gîndului să nu vadă un chip pretutindeni. acoperea cu uşurinţă toate aceste înţelesuri. ea poate fi şi a naturii lăuntrice („chip de om bun") sau a fiinţei întregi. Şi într-adevăr. statuie. chip se întinde peste tot registrul cuvîntului grec eidos — fără nici o in­ fluenţă directă. Chipul este la început înfăţişarea unei persoane sau a unui obiect şi poate fi pictură. în care aveau să se înscrie toate întruchipările. „Chipul mieu luîndu-1. Primit de noi de la vecinii din Apus. era un chip încă. schiţă. şi cel mult despre astru ca întreg poţi spune că e o întruchipare. multe specii de lucruri. specie. totuşi. De aceea.") Dar înfăţişarea nu e numai cea a contururilor. sau icoană. chip cioplit. astfel încît. „chip" a înlo­ cuit pe „formă". Cu înţelesul acesta concret. de la înţelesul con­ tururilor exterioare. la realităţi evanescente sau simple imagini. dacă eidos înseamnă : formă. fel. totul trebuie să aibă un chip. el spune pentru ultimul (mai inspirat decît tra­ ducem noi astăzi prin neologismul specie) pur şi simplu chip. Formă a rămas să dea la noi pe formosus.Pe treptele mai ridicate ale naturii şi vieţii omeneşti. într-un letopiseţ stă scris : „Mai înainte de mare şi de pămînt şi cît acopere ceriul. In schimb. ne spune Dicţionarul Academiei. chip al feţei.

expresia feţei. şi încă. sau devine simplu fel de-a fi : în chip de. Coresi .] toţi la tine venind".. în nici un fel ceasornicul nu poartă în el contururile dracului. spre a exprima cre­ aţia. în ultimul sens.. şi ceea ce e mai caracteristic în făptură. plăzmui. în orice chip. Cînd un lucru se desăvîrşeşte. Dar~înainte de „întruchipare". dar măsurarea exactă şi inflexibilă a timpului.") Dar trebuie să fie vorba de cuvinte diferite.. realiza. trece în realitate depărtată. ci de tre­ cerea visului din elementul lui nesigur în elementul cel bun al realităţii. figura : „necunoscut la chip". uneori chiar a împreuna anevoie. a împreuna. are ceva drăcesc în ea şi un chip al neîndurării. Acum întru vine să se cunune cu toată bogăţia înţe­ lesurilor luate de chip. A întruchipa este o formaţie mai nouă. după frumoasa traducere din 1776 : „Ca la un chip al vieţii ceii drepte [. spune înţelepciunea populară. sau chiar categorii sociale caracteristice („din multe chipuri de oameni aleşi"). La fel de bine a închipui a putut 310 . este vreun chip ? „Ceasornicul îi un chip de drac". după cum poate da expresie caracterului exemplar. cum spune Varlaam . Aşa fiind. el poate da la plural caracterele felurite („deosebitele chipuri între oameni". prototipu­ lui. „Chip deade nouă de smerenie". a potrivi. oricum l-ai închipui pe acesta . Modelul realităţii'. începe să se şi piardă. Aproape ni­ mic din ultimul nu poate sta alături de frumuseţea celui­ lalt de-a însemna : a da făptură unui lucru. Verbul ne este dat ca venind atît de la întru şi chip. Cînd Sadoveanu vorbeşte de : „Visul pe care-1 vedea întruchipîndu-se". care părea să fie la discreţia omului. sau : „Te-ai închipuit -în firea cea omenească". („întruchipasem noi o casă. Prototipul însă devine lesne simbol şi imagine. limba noastră a încercat pe „închipuire". nu mai e vorba de împreu­ narea şi anevoie potrivirea visului cu realitatea. Chipul îşi pierde consistenţa vizuală şi denumeşte acum contururile fugitive („Chipul veacului acestuia".duleazătot timpul între făptura întreagă („chip de lut"). uşor superstiţioasă. faţa. a înjghebr. spune Anton Pann). spune.. sau chiar în irea­ litate. despre care dicţionarele noastre nu spun decît pu­ ţine lucruri. spune Coresi). „Au în­ chipuit pre om din pămînt" . ar însemna a face într-un chip. sau : „Să ne dea chip spre ascultare". la tot chipul. cît şi de la într-un şi chip.

şi bucuria gîndului care fo311 . Dar e un sens îngrădit. întru strînge ca într-un orizont bine determinat rea­ litatea acestuia. Dar pînă la urmă. pot fi modelate mai departe. spre deosebire de în. nu numai este. Chipul mental s-a substituit celui real. ci şi despre ce prinde unuLO întruchi­ pare se face. termenul pare unul al pasivităţii. a prinde chip . Ce spune într-adevăr întruchiparea şi ce poate spune ? Trei lucruri : a primi chip . Ar trebui să fie cu aproape toate. spune o pravilă). a desena. în schimb. lăsînd loc lui „întru" să intre pe scenă. ce s-ar realiza pe sine în materia lumii. % în primul înţeles. decît poate unii de felul lui „într-ajutorare". spre deosebire de atîtea alte cuvinte. adică dai chip aievea lucru­ rilor.însemna aproape tot ce era în zestrea cuvîntului de chip : a închipui era şi a zugrăvi. Din simpla alcătuire a lui întruchipare se poate vedea cît de sigur operează întru. Cu puţine cuvinte ale limbii noastre sîntem încă în ceasul modelării lor. de a primi chip. Dar am spune mai degrabă că n-a dat încă alţi compuşi. a da chip. şi tot mai mult. „Intru" n-a dat mulţi alţi compuşi în limba noastră. pentru care nu găsim nici un fel de formulări sugestive în texte mai vechi. a se face după chipul cuiva („Dragostea se închipuieşte ca beţiea". Cum să le accepţi ? „întruchipare" însă nu vorbeşte doar despre ceea ce a primit un chip. simbol şi simplă plăsmuire : „îţi voroveam cu inima curată. Cu­ vinte ca întruchipare. dar prestigiul lucrului spus îngrădeşte adesea spusa. care nu rezistă decît metaforic. gîndindu-ne cît de fericită a fost formaţia aceasta de „întruchipare". cînd închipuiam cugetările mele a-ţi hărăzi". iară meşterii zidiia"). de parcă s-ar fi pus o pecetie pe el sau s-ar reedita cu el un protot-ip. la fel cum putea însemna chipul şi asemănarea. spune îndrăgostitul dezamăgit în iluzii. Căci în timp ce acesta se pierde în formele de evanescenţă ale „chipu­ lui". căci altminteri ar presupune existenţa unor chipuri obiective. a închipui prelua sensul chipului de imagine. a schiţa („Ea în­ semna şi închipuia. întruchipezi. Spui „omul acesta e întruchiparea blîndeţii".

Frumoase ne sînt întruchipările. în termenul acesta. Ce este mai adevărat. Şi ea face chipul. cu tot ce a ştiut omul să pună pe lume ? întru­ chipările creaţiei spun atît de mult. frumosul înfăptuirilor firii şi ale creaţiei omeneşti.loseşte acest cuvînt este de-a denumi cu el noutăţile lumii. creaţia şi frumosul se întîlnesc ca în nici unul din limba noastră. şi întruchipări noi vin să-şi facă loc în cuprinsul ei. cel al întruchipărilor creaţiei. nu doar pe ale zeilor şi raiurilor pămînteşti .. Cum să restrîngi termenul la sensul lui de pasivitate. mai ales visele omului ? Trebuia însă ca lumea să se piardă în în­ chipuire — spune limba noastră în neştiuta ei filosof ie — pentru ca întruchiparea înnoitoare. iar ele nu mai au deşertăciunea închipuirilor. Dacă „forma" a dat. unde întruchipare înseamnă a da chip. creatoare. De aceea căr­ ţile culturii noastre pot întruchipa orice. încît nici vorbă să mai reediteze chipuri date : pun în joc chipurile închipuite. aşa cum geometria în- 312 . Rămîne al treilea sens. pe orice plan. Lumea prinde chip tot timpul. şi pe cel închipuit. închipuire şi întruchipare pot ex­ prima lucrarea lor. să fie cu putinţă. cu atît mai mult chip. ca înţeles al său. Dinainte de-a te gîndi la întruchipările creaţiei conştiente. acum. cu alte şi alte întruchipări. Căci chipul real era sortit la noi să fie dezminţit de chipul ideal. Şi limba noastră spune atunci un lucru de toată frumuse­ ţea. Frumosul devine creaţie. nu doar legen­ dele frumoase . ar însemna să nedreptăţeşti firea toată şi istoria toată dacă n-ai vedea cum prind viaţă chipuri inedite şi cum se primeneşte totul. cînd cultura şi civi­ lizaţia nu fac decît să concureze starea civilă şi starea naturală. cînd trece de la chip la închipuire şi abia apoi la în­ truchipare — ceea ce nu ştim dacă s-a întîmplat în limba din care am luat pe „chip". cu al cărui fel şi chip de a da înfăptuirilor nume avem încă totul de făcut. nu prototipurile ei veşnice. Destinul formei de a fi înlocuită la noi prin chip este şi cel al frumosului de a putea fi înlocuit prin întruchipare. nu chipul o face pe ea. cel închipuit numai. a ceva ce n-a fost niciodată pe lume. prin formosus. pictura redă toate chipurile. Că orice în­ truchipare este a ceva ? Dar este. decît că se pot întruchipa şi visele. dar cuvîntul întruchipării avea să preia în lucrarea sa şi pe cel văzut.

dacă nu se vor roade de-a binelea. nu atît fragile. Există o fragedă fire a culturii — dacă nu şi a făptu­ rilor civilizaţiei —. în care ţinea realul. demiurgică. ca pentru antici. Există o expresie a lui Cantemir în Istoria ieroglifică. „barbarizînd" pe undeva. în timp ce munţi fal­ nici vor ajunge ca munţii noştri din Dobrogea. întocmai celor ale na­ turii înnoite . frageda fire. lucrezi cu toată fiinţa ta. se poate pierde doar. care ar putea descrie tot ce e creaţie şi frumos. în­ truchipările sînt bune şi adevărate. de nu ştii bine dacă şi peste cîte secole ele se vor surpa. Iar întreagă această Terra. se stinge ca o pîlpîire. apare celor reveniţi din pustiurile cosomosului ca o fragedă fire. pe care din văzduh unii au şi cuprins-o toată dintr-o privire. chiar şi ele sînt fragede. Sînt fragede întruchipările noastre. ce ar fi dat — ni se 313 . e una a Întruchipărilor. Şi poate că aceasta e versiunea modernă. la capitolul „întruchipare". săvîrşeşti. aceea ce ţine în sînul realului.truchipează nu numai formele regulate. ca la catedrale. ceva fraged şi gingaş este acolo. într-un sens. Fraged vine totuşi de la „fragilis" (care se frînge. pe arcul Carpaţilor. ca la antici. dar mai înţelept este să vezi frăgezimea lor. Chiar atunci cînd omul pune bloc de piatră peste bloc de piatră. ele însele. 32 Frageda fire Pare un semn de înţelepciune să vezi fragilitatea lucruri­ lor făcute de om . se sfărîmă . dacă bun şi adevărat mai pot însemna pentru noi. frango. de unde fractură). Dacă ceea ce făureşti se poate frînge într-adevăr. a Ideii lui Platon. răsturnată. în tratatul nescris al unei limbi. Piramidele. ci şi defqrmările şi transformările lucrurilor. desăvîrşeşti şi întruchipezi nu se poate fărîma . care face toată gingăşia vieţii istorice. Lumea lui contemplativă era una a Idei­ lor. Aşa făcînd. a noastră. despre care se spune că vor rămîne în fiinţă pînă la sfîrşitul pămîntului. în schimb ceea ce făptuieşti. aceea ce este. Această lecţie de estetică şi filosofie se poate citi. cît fragede.

s-a contopit înţelesul strict material de frîngere. sau „putred". Dar nu numai sensul special şi restrîns al lui fracidus pare să lase valabilă tot prima etimologie. în spiritul nostru ca şi în limba noastră. căci la origine a (se) îndura însemna la propriu şi la figurat a (se) întări. care putea însemna şi contra şi pentru. de care aminteam şi vom mai aminti. ci o contopire de sen­ suri. de­ licat. tare — deci şi aspru. ci şi împrejurarea că există o curioasă tendinţă. sau în atîtea alte cuvinte ale limbii noastre — şi este mai ales în cuvîntul „dor". a răbda ceva. aşa cum a făcut Ţuculescu în pictura sa din ultima fază. Tiktin spune. sfărîmare în bucăţi. Nu avem defel — şi este o lipsă a limbii noastre — darul compunerii. încît au încercat altă etimologie. „îndurător". cu în­ ţelesul organicului de-a nu admite îmbucătăţire şi unde nu se poate vorbi de slăbiciune decît în sens de crud. Dar modalitatea contopirii sau trecerii se petrece şi la alte cuvinte. a face să fie dur. unde adesea admite că e vorba de „schimbări de sens surprinzătoare" cînd cuvintele trec în limba ro­ mână. în cuvîntul „fraged". în timp ce la re­ flexiv verbul exprimă acum exact contrariul lui a fi aspru şi nemilos : a fi bun. dar îl avem pe cel al contopirii. în cîteva din cuvintele noastre se petrece un proces cu totul deosebit : nu o compunere. nemilos —. la începutul dialogului platonic Fedon. sau cum făcuse Brâncuşi. de la sensul de rigiditate la cel de blîndeţe . Socrate descrie prietenilor. milos. Astfel. de-a împleti lucruri şi situaţii opuse. în legătură cu măslinele). proaspăt. O contopire de sensuri este şi în „către". Unul din cele mai stranii exemple este cuvîntul „în­ durare". O asemenea contopire. gingaş. sau mai degrabă o trecere şi alunecare de la un plan la altul. adesea de-a îmblînzi de-neîmpăcatul.spune — cu schimbare de sufix „fragidus". că aici totuşi sensul lui fraged se opune derivării din fragilis şi că el trebuie să vină de la „fracidus" == moale (vorbind de fructe şi cărnuri. în care se face trecerea fără salt. cu un înţeles care s-a păstrat în : a fi rezistent. pe patul său de condamnat la moarte. Cînd. este caracteristică pentru noi şi în conţinutul ei : ni s-a părut că uneori se preia anorganicul în organic în cadrul artei noastre. în minunatul său dicţionar. al anorganicului. Cîtorva filo­ logi le-a părut atît de stranie această trecere de la ideea de tărie şi friabil la cea de moliciune şi slăbiciune. 314 .

le-a legat cap la cap. să arunce punţi şi să pună în fluiditate lucrurile. de-a veni cu o anumită fră­ gezime şi blîndeţe în mijlocul lucrurilor." Şi într-adevăr. Dar o lume în care fu­ ziunile. aşadar. Nu poate fi doar un fel de-a îmblînzi ten­ siunea opoziţiilor dintre sensuri. e mai degrabă ceva demn de isprava unui zeu ca opuşii să se împace efectiv. pe cazuri vii în limbă. ceea ce oamenii numesc plăcere ! Ca printr-o minune. neputînd să împace aceste două lucruri. decît să se înlănţuiască sau înserieze pur şi simplu. 315 . alături de tot ce e viaţă spirituală şi creaţie de cultură. încît poate face legătura aproape fără ideea de opoziţie. Trebuie să fie. însuşi procesul de contopire are o frăgezime în el şi vine să arate. apropiindu-şi înţelesul de un „şi" sortit să lege doar. el exclamă (la 60 b. Dar e poate mai puţin surprinzător ca opuşii să se provoace unul pe altul. dacă am coborî o clipă la ea : din capitolul adversativelor. care e frageda fire a cîtorva din cuvintele româneşti. contopirile. a marilor tristeţi. Dar mai avem pe ci. E ca şi cum zeul. care opun cu adevărat rostirile una alteia. dragii mei. Noi avem pe „dar" şi avem pe „însă". nu va fi aşa numai în ce priveşte viaţa cîtorva cuvinte. este poate mai adîncă decît înţelepciunea obişnuită.) : „Ce lucru ciudat pare. cum se întîmplă în „dor". care pare să nuanţeze în fel şi chip opoziţia . la noi. Aceeaşi pornire de-a anula tensiunea şi de-a arunca punţi între situaţii opuse s-ar putea desprinde dintr-un simplu capitol de gramatică. nici fragilitatea lor în cadrul universalei duşmănii. de a vedea nu ostilitatea lucru­ rilor. spune filosoful. Ceva care frînge gîndul în două a devenit acum o frăge­ zime de gînd. ea se naşte firesc în legătură cu ce pare contrar ei. şi mai ales avem pe iar.plăcerea pe care o simte să-şi frece piciorul ce suferise pînă atunci sub lanţuri. decît să treacă pe nesimţite unul într-altul . pe care o ma­ nifestă de-a dreptul termenii contopirii. înţelepciunea aceasta. In adversa­ tive s-ar putea aşadar descifra indirect ceva din pornirea către fuziune şi coexistenţă a contrariilor. şi un fel de-a simţi aşa viaţa. aşa cum la Platon orice lucru se va naşte din con­ trariul său. ci frăgezimea vieţii şi a legăturilor dintre ele. în acest dialog. coexistenţele de contrarii sînt atît de lesne cu putinţă. care slăbeşte opoziţia atît de mult. aci plăcerea se naşte din durere.

Dar arta nu se face din alb şi negru . de a face di­ minutive. Un simplu cuvînt din zonele imediate ale vieţii de sat. se deschide un orizont. la admirabile con­ strucţii speculative. putea sugera cît de vie e funcţia creatoare a diminutivului. Orice creaţie reduce lu­ crurile la altă scară. pe bază de joc al contrariilor. întotdeauna. . De aceea nici nu mai e nevoie de cuvîntul din urmă . unde procesul de diminutivare e doar la figu­ rat. care la noi au funcţii mai variate decît cele obişnuite. pînă nu să umple cu jale ." Nu este ceva aci din înţelepciunea dorului ? Dar ea nu rămîne simplă înţelepciune. depărtişor. ca la Platon în exemplul citat. •crurilor o zonă de nedeterminare şi de aspiraţie. aşijderea şi jalea să umple cu veselie şi bucurie. şi într-un fel. deschizînd ciclul acesta de cu­ vinte —. E adevărat. ostilitatea lucrurilor poate duce. Nu e nevoie de altfel să te ridici la marea creaţie artistică. în uşurinţa. pe care el îl cheamă. una de dor. îţi arată şi mai limpede cum poate diminutivarea 316 . ca bădişor.Că aşa iaste rîndul şi obiceaiul lumii acesteia. eşti pe urmele lui tot timpul şi rămîi.într-unui din ultimele capitole ale învăţăturilor lui Neagoe Basarab stă scris : „. ci poate fi o treaptă spre creaţie — de gîndire şi artă — a sensibi­ lităţii româneşti. creaţia sporeşte lumea limitînd-o. Creaţia începe diminutivînd. în creaţie şi frumos. sau rămîne în jurul Iu-. am putea vedea astfel o înclinare spre confi­ gurare şi creaţie. caracteristică limbii române. Toate cuvintele ar putea reprezenta o „introducere la dor" — aşa cum o spuneam. poate nici cîte o construcţie speculativă. Un altul. Şi toată veselia şi bucuria ei nu poate fi într-alt chip. 33 Revenirea la dor şi despărţirea de el Peste toată frageda fire a cuvintelor noastre privitoare la creaţie şi frumos pluteşte ceva de ordinul dorului. sub durerea lui.. unde să poată avea loc întruchipa­ rea .. în măsura în care cu fiecare din ele se creează un cîmp.

un gînd al ispitelor. adică un înţeles al solicitărilor. Pentru cîteva din cuvintele creaţiei. aşteptările lor. se iscuseşte. în orice caz. lamura şi lămurirea lui în vederea faptei. creaţia le-ar spori tensiunea intimă. ci şi ale limbii. într-un fel ? Şi nu aduc pînă şi iscusitele răsturnări ale verbului („venine-va") ceva din ethos-ul lui ? Pe toate aceste căi de iscusire. care e în adîncul ei gînd. în toate însă apare de la în­ ceput o încărcătură de dor. Ispitire. este expresia aceleiaşi creativi­ tăţi artistice prin îngrădire. şi în genere iscusirile verbului ro­ mânesc sînt atît de neobişnuite. Trei iscusiri îi sînt date în mare omului creator. pe treptele deschizătoare spre creaţia conşti­ entă. necesare omului spre a rămîne viu în lumea sa şi a nu se trezi în mijlocul minunăţiilor ei ca într-o lume fără ispitire. cea filosofică şi cea artistică. tre- 317 . gîndul creaţiei îşi ob­ ţine partea cea mai curată. să-şi desfă­ şoare liber căutările. şi dacă există în fiinţa umană. restrîngînd lucru­ rile pentru a le întruchipa. şi ce este viu în ele. există deopotrivă. în limba noastră. în care se prinde dorul de creaţie el însuşi. felurite ispite ale gîndului. de vreme ce iscusirile lui a fi. în aşa fel încît „modurile sufletului". putem atunci trece la condiţia ei interioară. Ea exprimă -încercarea la care e supusă fiinţa de-a ieşi din cercul care-i e dat . într-un ceas al maturităţii. iscusire vor fi trepte urcătoare. Tot ce e sortit să ducă la creaţie pleacă de la o ispitire. iar rima dintre ele. ispita lăuntrică. Dar mai e nevoie să se spună cîtă în­ cărcătură de dor este în „ispitire" ? Acum. dorul se rafinează. parcă. ca şi cum. aşadar celelalte mo­ duri decît indicativul tuturor siguranţelor. aproximaţiile. în puţine limbi s-a făcut sau s-a încercat a se face dreptate verbului. Dar sînt bune de la sine toate felurile de-a făptui şi crea ? Simpla cercetare a cuvintelor făp­ tuirii îţi va arăta ce este stins. cea ştiinţific-tehnică. iar în toate trei aspiraţiile dorului de creaţie sînt active.reduce lucrurile la măsura omului şi a inimii. Nu sînt însă ele moduri ale dorului. pe care cuvintele noastre o descriu atît de expresiv. iscodire. De la condiţia exterioară a creaţiei. ca şi în genere atît de fericita dispoziţie pentru rimă a cuvintelor noastre. Dar încă mai sugestiv pentru virtuţile limbii noastre este că iscusirile nu sînt doar ale omu­ lui.

întocmai ca Eros-ul descris de Platon în Banchetul. sfîrşi. în făptura aceea a mîinilor tale. vezi dimpotrivă că mai primejdioasă îi este omului desăvîrşirea fără sâvîrşire. ele sînt de făcut din nou bune — "în convingerea că un cuvînt bine gîndit duce şi la un demers mai bun —. sau a spori cu făpturile moarte mirarea făptui­ torului. de trudă din activitatea omului. adică despre sporul întru fiinţă pe care-1 pot aduce ele. mai de­ parte. atunci biruie şi ome­ nescul în aceasta. cuvinte ce ne spun atît de puţin. Dar ambivalenţa dorului este de-a fi.^uie o răs-bunare . îm­ plinirile omului năzuiesc spre şi se deschid către alte forme de împlinire. mai complexă decît toate. La fel va fi şi cu lucru şi lucrare. spre a vedea că nici ele nu sînt decît săvîrşitele lui. Iar cînd biruit-au lucrarea asupra părţii de muncă. El este într-adevăr izvorul. pentru ca omenescul tău să nu se dezmintă pe sine. despre partea de „lucrum". petrecerea necurmată a lumii. cu face­ rea şi refacerea lor. ca să vezi în adevărurile lu­ crătoare ale cunoaşterii de astăzi toată bogăţia lucrări­ lor şi în tinereţea lucrătoare toată suveranitatea lor asu­ pra fiinţei umane. Căci întocmai adevărurilor noastre de astăzi. în care fapta nu-şi atinge capătul de drum decît spre a se deschide. ascuns ori viu. care pînă la urmă se răsfrînge asupra ta şi te modelează. Săvîrşeşti ceva : dar ai şi desăvîrşit ceva ? A săvîrşi. Dar în tot ce făptuieşti şi lucrezi. cîştig. dacă nu sînt răs-bunate. care părea uneori să-1 definească. Iar . desăvîrşi îţi arată orizontul oricărei fapte. care înţeleg să rămînă deschise. o umană aspiraţie. un dor. Dar e de ajuns să trimiţi cuvîntul pînă la adjectivul lucrător. prunc deopotrivă al lip- 318 . cu făpturile vii. ce chinuie adesea pe om. al ori­ cărei făpturi. creaţia pro­ prie. cu prepoziţiile acestea. iar primul ce are nevoie de o ase­ menea renaştere dintru sine este însuşi cuvîntul de a făptui. spre a putea însoţi. îl fac să tindă către lucrarea proprie. Ai crede atunci că dorul şi-a regăsit. cînd ajungi la desăvîrşire şi crezi că te poţi opri. nostalgia aceea vană. un orizont pe care crezi că-1 umpli de la sine cu sfîrşitele omului. înţelegînd atunci că săvîrşirea trebuie să circule ca sîngele prin tot ce e împlinire. nedeterminarea iremediabilă. Şi totuşi. zona de dor reapare.

cînd spre viitor. şi toate la un loc ar putea schiţa o fenomenologie a lui. te poartă cînd spre trecut. 319 . dar n-a trecut în spirit. uitînd de rest. iar nu de simplă compunere a lor . e de întruchipare. Rămînă el deci un cuvînt al poeţilor. e un cuvînt al deschiderii şi totodată închiderii într-un orizont . Mureşul. cu um­ bra dorului peste ele. îţi face uneori de îndurat insuportabilul. şi nu întot­ deauna al faptei. al limitaţiei şi nelimitaţiei. astfel. E adevărat. Dar şi ei l-au folosit şi slăvit atît de mult. al lui ce poate fi şi ce nu poate fi . de altfel. încît probabil nici un poet nu va mai putea scrie un vers de simplitatea şi adevărul concret al lui : Treci. de cuvintele limbii noastre. unul al intimităţii cu depărtă­ rile. şi de speranţă. al concretului şi abstractului. A plecat.sei şi al bogăţiei . Nu există regi printre cuvinte . întru. aşadar. şi dacă există. un cuvînt ăl ştiutului şi neştiutului. prin toate aceste cuvinte. Am trecut. ei trebuie detronaţi. e de ajuns spre a pune în ordine aspiraţiile libere şi a le scoate din deşertăciunea visului. un elogiu indirect al dorului. de la du­ rere şi a scos tot ce putea din transfigurarea ei . dorule. Am vorbit prea mult despre el. iar o nouă şi simplă prepoziţie. te încarcă şi de regret. al lui ce este şi ce nu este . de po­ poarele lui. Aşa fiind. prin cele cîteva cuvinte ale creaţiei şi frumosului pe care le-am invocat ? Să reve­ nim acum asupra lui. vir­ tuţile lui sînt deosebite. Căci orice aspiraţie e întru ceva şi pînă la urmă de ceva. Nu-mi mai rumpe sufletul. Fiecare din ele este ca şi o formă de manifestare a dorului. Are o splendidă suverani­ tate în el — dar e un cuvînt al inimii numai. de vreo sută de ani încoace. cu-adevărat împărăteşti : e un cuvînt tipic de contopire a sensurilor. al cărui chip îl ur­ măreşti statornic . spre a-1 adînci în el însuşi. şi să închipuim încă o dată o filosofie a dorului drept una a românescului ? Dar ar trebui să sfîrşim cu dorul. al aflării şi căutării . Să fi făcut noi. a rămas prins în suflet. şi nu al gîndului. poate. dar alteori de nesuferit ceea ce trebuie şi e bine să înduri. pendularea lui e prea adesea destrămătoare . să ne despărţim de el. după cum e un cuvînt al visului. al atracţiei de ceva determinat şi al pier­ derii în ceva indeterminat.

mai degrabă decît de compuneri. să te bucuri de chipul şi nebănuita lor lucrătură. ce stăruie sub şi poate în tot ce e creaţie. Am încercat să arătăm că se poate face şi pentru ele ceva din ce s-a făcut pentru „dor". în ce priveşte creaţia şi frumosul există un tragic difuz al durerii. gingaşă. şi anume : că pentru noi orice creaţie înseamnă limpede redu­ cerea la scara făpturii. ca în cuvîntul acesta de dor. neho'tărîtă şi to­ tuşi punînd âtît de frumos hotare mişcătoare între lu­ cruri. actul creaţiei e totuşi încărcat de ispite şi trimiteri către lume. desăvîrşirea nefiind bună fără o statornică săvîrşire şi lucrare . ca în : Măi bădiţă. dacă nu există în limbă durerea tragică a ruptu­ rii. care scot pe om din orbirea şi su­ biectivismul creatorului . că. făcîndu-le depărtişoare . cu privire la creaţie şi frumos. una apropiată omului.Alte cuvinte româneşti. Onule.. Dar la capătul oricărei analize . toate prinse parcă în orizontul dorului. poate. spre a le arunca apoi undeva.a acestor făpturi vii. care sînt cuvintele.. că lucrarea e una din contopiri. te întrebi dacă trebuie făcut mult mai mult pentru ele decît să le scoţi la lumină o clipă. pentru cuvinte ? Că şi ele sînt o creaţie. că pînă şi întruchiparea creată trebuie să păstreze în ea trimiteri mai departe. Nu sînt hotare între formă şi materie ? sau între 320 . multe altele. 34 Despărţirea de cuvinte Din toate cuvintele pe care le-am petrecut cu gîndul şi prin gînd. am putea scoate patru sau cinci încheieri. pe care ai vrea să-1 uiţi după ce i-ai furat lecţia. aşa cum dorul reduce depărtările. în pămînturi rodnice. întocmai unor cuvinte ca dor . Semăna-ţi-aş numele In toate grădinile. Şi care-i e lecţia. au în ele cioburi de-ale dorului. că aşa fiind.

cuvintele încă rămîn să ne pună la încercare strădania şi aspiraţiile proprii". nu ce e formosus a precumpănit la noi . Nu forma. Nu sînt de aceea cuvintele oricărei limbi. Şi totuşi. e frumos ce e frumos. cu oracolul. 321 . parcă. căci atunci oricare alt cuvînt ar fi bun. ochiul şi-a pierdut întîietatea. Rostirea aceasta a omului are ea însăşi rosturi şi funcţii felurite. făcînd loc simţurilor toate. Dar ce fel de cuvinte sînt acestea de care nu ne putem desprinde ? Nu sînt ale lingvistului. expresie a gîndirii religioase. dar nici cuvintele unei limbi anumite. Dacă fiecare om este cu adevărat un pachet de porniri. ca logos. Nu sînt nici cuvintele ca mijloc de comu­ nicaţie. a re­ laţiilor juridice. Cu folosirea acestor cuvinte de­ osebite. de ispite.aspiraţiile cuvîntului către un în­ ţeles. sau alteori a gîndirii magice. pe care îl folosim liber de orice context : „Şi veţi fi îmblînd în aleanul meu. pentru care cuvintele ar trebui să aibă şi unicitate.frumos şi urît ? Dar cuvîntul nostru de frumos (de la formosus) exprimă forma contopită în materie. dincolo de funcţia comunicării. a vieţii morale. Poţi să te opreşti din cînd în cînd şi să-ţi aminteşti că e vorba de limba ta . ca lege. se întîmplă cum spunea -Hasdeu : în basm şi în vis deosebirile de limbă nu există. dacă ar însemna să ţi se refuze astfel accesul la universal. spre a le face să-i spună ce nu ştie bine nici el. ne vine în minte un fragment de traducere veche. pînă la a cuprinde cîteodată şi strîmbătăţile ei. adică pînă la urmă de gînduri. a gîndirii filosofice. dar nu se despart ele de tine. Răstălmăcind aproape în totul vorbele tradu­ cătorului. Rosti­ rea putea fi expresie a mitului şi gîndirii mitice. trecînd frumosul pe seama vieţii depline. de vreme ce se vor ştiinţifice. cu porunca şi norma. atunci prin noi umblă neîncetat cuvintele-. am putea spune : „Vom fi umblînd noi oricît prin strădania şi . dar este limba ţa devenită rostirea pură şi simplă. Şi te poţi gîndi să te des­ parţi de cuvinte. Dar ce e frumos ? Ce e eres şi dreaptă credinţă ? Ce e ispită a gîndului care să nu fie şi întruchipare a lui ? Cînd ne gîndirn la aşezarea omului faţă de cuvintele care-i sînt mai grăitoare şi pe care uneori le chinuieşte. şi am uitat de claritatea conturului. eu încă voi îmbla în aleanul vostru".

ci sfîrşeşti la cuvînt. care este în definitiv conceptul întrupat în vorbire. care uneori reuşeşte să le cuprindă pe toate şi să regăsească începuturile. din experienţa aceea originară despre care vorbesc istoricii culturii. ca un principiu adînc al ei. sau unele cuvinte privilegiate. ca într-un punct de acumulare. drept zeităţi. ci sfîrşeşti. Este în unele cuvinte ceva dintr-un „arheu". Acesta nu are decît sferă şi conţinut. pe cînd cuvîntul are sferă şi cîmp. cu inferenţele adevărate şi judecata. care a înţeles să prindă lucrurile 322 . cu altă funcţie. Dar acum iată cîte un cuvînt care se exprimă prin idei. vezi că au într-adevăr altă densitate. De fiecare dată cuvîntul e altul decît cel obişnuit. Conceptul. Dacă stăpînul se ascunde în poruncile sale. Procesul acesta. Fraza se poate turna toată într-un cuvînt : întregi desfăşurări de gînduri se focalizează în el. Poate că pentru fiecare din folosinţele amintite cuvîntul se împărtăşeşte. cînd „nomina" se pot preface în „numina". cuvîntul se poate ascunde în înţelesurile sale. cuvîntul poate purta în el o mai mare bogăţie decît conceptul. prin cîte un înţeles el poate pune în mişcare lumea. Nu pleci de la concept. Dar întruparea aduce spor lumii. cum spunea Eminescu. cu­ vîntul are sferă şi cîmp (însemnare şi înţeles) — dar şi libertate. cînd aşadar numele date pot deveni zeităţi. Cînd te apleci asupra unor astfel de cuvinte. Sau şi mai mult. în înţelesul ei bun. la diverse niveluri. Nu spunem că trebuie să privim cuvintele. Un cuvînt e de obicei un mijloc de exprimare : o idee se exprimă prin cu­ vinte. se întîmplă în realitate peste tot în viaţa spiritului şi el este descris spectral de ştiinţa logicii. La fel. niciodată pe deplin dezvăluit.aşa cum putea fi expresia gîndirii ştiinţifice de dina­ intea ştiinţei de simboluri şi semne. iar limba însăşi din care cuvîntul face parte se poate re­ flecta în el. sau e acelaşi. şi. a cunoaşterii şi naraţiunii istorice. sau expresia gîndirii literare şi poe­ tice. la concept. nu pleci de la cuvînt. Dar un anumit carac­ ter numenal. aceasta înseamnă de-a deţine „puteri" de­ osebite. aşa cum ne-au arătat-o cuvintele creaţiei şi frumosului din limba noastră. ele au cîteodată. întocmai ca arheii de care vorbea poetul. în care partea poate prelua asupra ei totul.

aşa cum ne-a stat înainte în cazul limbii noastre. strîngînd în el atît de multe din înţelesurile lumii. în schimb. Dar caracterul de mit rămîne. în cîteva cazuri. Acum fabula este a cuvîntului însuşi. El tri­ mite la altceva. de rîndul acesta nu cu naivitatea începutului. ci cu toată bogăţia de cu­ noştinţe pe care ţi le dau despre erou lingvistica. însuşi „mythos" însemna la origine cuvînt. Iar aci încep basmul sau visul. Faptele şi spusele lui sînt laolaltă cu tăcerile lui. cu polipii şi antenele sale. în care materia nu e decît mijloc pentru idei şi scheme. se joacă. Atunci te întorci la formele de numenalitate. toată mizeria „spiritului pur". Cuvîntul. că ele nu sînt simplu mijloc de expresie a gîndului. în cîte un cuvînt sau cîte o formulare se poate con­ centra o totalitate de înţelesuri. Ce e fabulos în cîteva cuvinte poate căpăta întemeiere ştiinţifică. de societate ca şi de istorie. filolo­ gia. în cuvintele astfel contemplate. Am putut vedea lucrul acesta straniu. aşa cum nici materia nu e simplu mijloc. poate scoate conceptul din îngheţ. ci reprezintă mitul unei culturi sau al omului. fi spusă fabuloasă. cum ni se părea. care e purtat de conştiinţa vie a insului. istoria culturii şi filosofia. „Daţi-mi voie să spun şi asta". cuvîntul gol : rostirea literară ? cea filosofică ? cea magică ori religioasă ? Dar cuvîntul gol. arată în chip neaşteptat. Trupul nu e mijloc pentru spirit. îi vezi şi aria posibilelor. dacă-i place. el nu mai aparţine unei singure limbi. şi într-un fel paradoxal. adică la puterile deosebite pe care le-a avut rostirea omenească în istorie. Cînd un cuvînt poate da mi­ tului său atîta bogăţie. zona lui de dor. şi pînă la urmă se contopeşte cu contradictoriul său. spusă. se dezminte. la unele cu­ vinte.în unitatea lui. ca tot ce e tiranic : abia cuvîntul. care parcă explorează lumea. maşinile omului de astăzi. este un numen cu tăria rea­ lului. urcă dincolo de acestea. Şi nu e neapărat ne- 323 . la funcţia de ordin mitic a rostirii. şi te întrebi ce anume vine să învestească. Nu faci numai genealogia eroului şi nu-i desfăşori numai biografia . Şi se poate reveni la cuvîntul mitului — spre a reda mitul cuvîntului —. cum făceau dorul şi atîtea cuvinte din limba noastră. s-a prins el însuşi. te ispiteşte cuvîntul. de care vorbea Hasdeu. e spiritul însuşi. îna­ inte de-a.

Am ales pe „întru" şi „întruchipare". . poţi întîlni aceeaşi funcţie mitică a cuvîntului sau a formei : căci în clipa cînd Euler spune că în ecuaţia eix = cos x -f. cu ce va fi însemnînd pentru ei. spre a ne putea despărţi de cuvinte. prin care se încheie ciclul. Poţi lua un cuvînt şi pleca în lume cu el. ce altceva invocă el decît ceva de ordinul mitului ? Dacă însă într-o ecuaţie şi într-un cuvînt se închide întreaga lume. atunci despărţirea de cuvinte e cu pu­ tinţă. în Europa scientismului ea însăşi.voie să te îndrepţi spre Orient spre a vedea pe indieni concentrînd totul în silaba „Om".i sin # vede „epura adevărului".cuvintelor despre creaţie şi frumos.

petrecere 49 Vremea vremuieşte 54 Infinit şi infinire la Eminescu 60 îndoita infinire la Brâncuşi 66 Supliment la infinire 71 Troienire 73 IV Ciclul rînduielii Despre ctitoriile prefixului „în" 81 Trei cuvinte ale lui Cantemir 89 325 .CUPRINSUL ROSTIREA FILOSOFICA ROMANEASCA Cuvînt înainte 7 I Şinele şi Sinea II Ciclul fiinţei Rost şi rostire 20 Intru 27 Fire 34 Fiinţă 41 III Ciclul devenirii Trecere.

nu se cade 132 Minte şi smintire 135 Despre dreapta smintire 138 Nebun şi netot 141 Ba nu 144 Despre lucrările lui ba 147 Discurs despre Neîîrtate 151 împeliţatul 154 Dracul gol şi demonia lui Goethe 157 întîlnirea noastră cu Goethe 160 Partea a doua din Faust sau din dracul cu cărţi 164 Cel ce stă pe răzoare 167 Hotărăşte-mă.In temeiul codrului sau despre cuvîntul temei 92 Temeiuri 95 Cumpăt. în limba noastră 128 Se cade. pune-mi hotare 171 Individul care nu e ins 174 Despre partea femeiască sau dincoace şi dincolo de ins Gînduri despre sat şi fsat 181 In cătune şi colibe 184 Comunicare şi cuminecare 188 Cuvînt următor 192 CREAŢIE ŞI FRUMOS în loc de prefaţă 199 Despre a doua comoară a limbilor 201 N 326 . computer şi cumpătul vremii 98 VIAŢĂ ŞI SOCIETATE Partea noastră de cer 107 A dulce spure 110 Vieţuire lină şi cumplită 114 „Mă paşte gîndul" 118 A da drumul 121 Lege şi nomos 124 Despre cădere.

C. depărtişor 208 Depărtişor 212 Paranteză despre rimă sau ispitele cuvîntului 216 Ispitire 220 Despre ispitele gîndului 224 Despre gîndul ispitelor 227 O lume fără ispitire 231 Ispitire. iscodire. desăvîrşi 289 Desăvîrşire fără săvîrşire 294 Spre şi depărtările 297 Către şi apropierile 301 întru şi stihiile 304 întruchipare 308 Frageda fire 313 Revenirea la dor şi despărţirea de el 318 Despărţirea de cuvinte 320 . 263 Răs-bunare 268 Despre cuvintele creaţiei şi răs-bunarea lui „a făptui" 271 Făptură 275 Lucru şi lucrare 279 Adevăruri lucrătoare 282 Biruit-au lucrarea 286 A săvîrşi.S.N.O. iscusire 234 Despre trei iscusiri 238 Iscusirile fiinţei româneşti 241 Iscusirile verbului românesc 245 Brâncuşi a sculptat infinitive lungi 248 Despre iscusitele răsturnări şi Eminescu 249 Ale lumii două feţe şi verbele auxiliare 253 Lamură şi lămurire 256 Lămurirea trupurilor 260 Trei cuvinte reţinute de U.Introducere la dor 205 Bădişor.E. sfîrşi.

„CASA SCINTEII". COLI T I P A R 20.08. T I P A R U L E X E C U T A T S U B COMANDA NR. REPUBLICA SOCIALISTA ROMÂNIA .LECTOR : AURELIA B A T A L I TEHNOREDACTOR : E L E N A PREDA A P Ă R U T : 1987. 70 213 LA C. B U N DE T I P A R : 11. BUCUREŞTI.50. P .1987.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful