You are on page 1of 6

PARADIGME TEORETICE PRINCIPALE IN DOMENIUL SOCIOLOGIEI DEVIANTEI SI

CRIMINALITATII

De-a lungul timpului, sociologia deviantei si cea a criminalitatii si-au constituit o


serie de interpretari si modele teoretice cu caracter modern, care alaturi de cele cu
caracter traditional fac parte integranta din ansamblul teoretic al sociologiei “problemelor
sociale”.

A. Paradigma functionalista

Strans legat de ideile organicismului si evolutionismului, sustinute in sociologia europeana


de A. Comte, H. Spencer, E. Durkheim s.a., functionalismul cosidera ca unitatea
fundamentala de analiza a sociologului este societatea si nu individul, atat structurile, cat
si functiile societale fiind considerate sisteme a caror interdependenta asigura echilibrul
intregului ansamblu social.
Spre deosebire de conceptiile traditionale asupra deviantei, cu caracter biologist si
psihologist, care localizau cauzele criminalitatii la nivelul indivizilor, paradigma
functionalista a elaborat o interpretare de tip holistic, care cauta sursele deviantei si
criminalitatii la nivelul structuriolor sociale deficitare. Holismul (de la engl. Whole)
sugereaza ideea ireductibilitatii intregului la suma partilor sale.
In domeniul sociologiei deviantei si criminalitatii, functionalismul cunoaste deplina
sa dezvoltare in deceniile cinci si sase ale secolului al XX- lea, avand ca reprezentanti
principali pe Talcott Parsons, R. Merton si Kingsley Davis.
Lui Talcott Parsons ii apartine conceptia structural- functionalista ce pleaca de la
presupunerea fundamentala ca societatea este bazata pe o ordine normativa unanim
acceptata datorita consensului valoric stabilit intre toti membri societatii. Astfel, omul este
un individ conformist, suprasocializat, dominat de structuri care se supune atat presiunilor
externe ale mecanismelor institutionalizate, cat si presiunilor interne datorate socializarii.
Aceste presiuni determina conformitatea indivizilor cu normele si mijloacele
institutionallizate , asa incat devianta apare doar ca o stare potentiala si nu ca o realitate
efectiva.
In aceasta concepttie este explicata mai degraba conformitatea decat devianta. In
interpretarea parsonsiana, numai boala este acceptata ca tip de devianta legitima, intrucat
individul bolnav este scutit de rolurile, obligatiile, responsabilitatile pe care ar trebui sa le
indeplineasca in mod normal in viata sociala.
Conceptia lui Parsons s-a constituit intr-o ideologie conservatoare, intr-o sociologie
a establishment-ului, a statu- quo-ului, care justifica structurile si functiile societatii si , prin
urmare, cei care au continuat conceptia structural – functionalista au incercat sa
amelioreze caracterul conservator al acestei conceptii, propunand o serie de modificari.
R. Merton, spre exemplu, a procedat la o codificare stiintifica a postulatelor
functionalismului pe care a denumit-o “paradigma analizei functionale”.
Cele trei postulate universale ale functionalismului l-au transformat dintr-o conceptie
stiintifica intr-una ideologica:
a) postulatul unitatii functionale – toate activitatile sociale si toate elementele culturale
sunt functionale in mod pozitiv pentru sistem. R. Merton critica aceasta idee, intrucat intr-o
societate pluralista, postulatul unitatii functionale bazat pe consens deplin e contrazis de
marea diversitate a sistemelor normative, care apreciaza in mod diferit caracterul
functional sau disfunctional al unei actiuni. Din punct de vedere stiintific, sustine Merton,
notiunea de disfunctie nu este echivalenta cu imoralitatea, de unde se intelege ca devianta
poate avea caracter functional pentru anumite grupuri sociale si caracter disfunctional
pentru altele;
b) postulatul functionalismului universal – toate activitatile sociale si toate elementele
culturale au, in mod universal, functia de a promova sau mentine sistemul. Merton
subliniaza ca exista atat efecte functionale, benefice pentru sistem, cat si efecte
disfunctionale care ii ameninta echilibrul. Ambele efecte au un caracter manifest orientat
ca atare, sau un caracter latent, determinat de consecintele involuntare ale unor actiuni
sociale, de unde rezulta ca actiunile deviante pot fi consecinta, fie a unor disfunctii
manifeste, fie a unor disfunctii latente;
c) postulatul indispensabilitatii functiilor – toate activitatile sociale si toate elementele
culturale sunt indispensabile pentru unitatea functionala a sistemului. Merton apreciaza ca
pot exista activitati sau elemente ale caror functii lipsesc sau sunt indeplinite de o serie de
alternative functionale cu caracter echivalent numite “substitute functionale”. Devianta
poate fi astfel un substitut functional pentru actiunile anumitor grupuri sociale care nu pot
accede la succes, bunastare economica sau pozitii privilegiate in societate, pe cai
obisnuite.
Indiferent de versiunile sale, traditionale sau moderne si de amendamentele aduse de
Merton, paradigma functionalista este criticabila, intrucat pleaca de la premiza eronata ca
societatea este bazata pe consens valoric, ceea ce presupune, obligatoriu, ca orice
actiune devianta submineaza ordinea sociala a sistemului social. In consecinta, devianta
este apreciata in mod exclusiv din punct de vedere al exigentelor de ordine si nu al
motivatiilor personale ale indivizilor.
In pofida criticilor, functionalismul sau structural- functionalismul are o
permanenta
vitalitate, supravietuind in sociologia contemporana.

A. Paradigma conflictului social

Preluand de la Marx si de la Wright Mills ideea ca nu consensul social, ci onflictul


reprezinta principala conditie a ordinei sociale, punand in competitie grupuri sociale lipsite
de resurse economice cu cele care beneficiaza din plin de acestea, teoreticienii
conflictului, intre care se numara Lewis Coser, Ralf Dahrendorf, John Rex s.a., au adus in
sprijinul acestei teze urmatoarele argumente:
a) ordinea sociala este emanatia puteri si nu a consensului social, asa cum sustine
Parsons, insa cel mai important aspect al ordinei sociale, este reprezentat de
conservarea puterii prin intermediul institutiilor de control social(Ralf Dahrendorf);
b) sistemul social trebuie considerat numai in raport cu situatiile conflictuale existente, de
la tranzactile specifice concurentei de piata pana la violenta manifesta, situatii ce tind
sa produca o societate pluralista, definita de clasele sociale ale caror interese explica
actiunile membrilor(John Rex);
c) conflictele sociale au si un rol pozitiv, contribuind la cresterea ajustarilor intre grupurile
sociale, permitand mentinerea lor si prevenirea retragerii unor indivizi din cadrul
lor(L.A.Coser).

2
In sociologia deviantei, paradigma conflictului social a fost dezvoltata ca urmare a
criticismului radical din sociologia americana a deceniului sapte, care a desfasurat
ample dezbateri asupra inegalitatii sociale. Printre reprezentantii cei mai semnificativi
ai paradigmei conflictului in sociologia deviantei se numara Richard Quinney, Paul
Walton, Anthony Platt, Austin Turk s.a.
Richard Quinney considera ca legea este instrumentul clasei dominante si
apreciaza ca sistemul juridic capitalist are ca scop transformarea oricarei conduite care
ameninta privilegiile si proprietatea claselor favorizate intr-un comportament ilegal.
Quinney a efectuat o tipologie a crimelor (infractiunilor) in functie de diferentele de
putere existente intre clasele dominante si cele defavorizate:
a) crime “pradalnice”, printre care se numara spargerile, talhariile (jafurile), comertul
cu droguri si contrabanda, comise de catre indivizii fara resurse in scopul asigurarii
necesitatii de supravietuire intr-un mediu dominat de inegalitate sociala;
b) crime cu caracter particular, intre care pot fi mentionate omorul, atacul inarmat si
violul, savarsite, mai ales, de acei indivizi care sunt abrutizati de conditiile dure ale
capitalismului;
c) crime de rezistenta (opozitie), printre care actele clandestine de sabotaj economic
si munca facuta de mantuiala, caracterizeaza clasa muncitoare, care alege aceste
mijloace pentru a se impotrivi capitalismului;
d) crime de dominare, comise de catre corporatii, printre care fixarea artificiala a
preturilor, incalcarea legislatiei financiare, poluarea mediului etc., care au ca scop
mentinerea sistemului existent;
e) crime ale puterii executive(acte de coruptie), savarsite in diferite scopuri, toate
avand ca motivatie mentinerea pozitiilor de putere, prestigiu si bunastare materiala.
Teoreticienii conflictului apreciaza ca, in toate formele ei, devianta a devenit un
raspuns adaptativ la conditiile de viata ale capitalismului contemporan, iar
sanctionarea ei are loc in functie de pozitia de clasa, urmarind ordinea sociala
inegalitara a sistemului social.

B. Paradigma interactionismului simbolic ( Teoria “etichetarii” )

Societatea americana a intrat in ultimele decenii intr-o faza de dezvoltare care


vizeaza o reintoarcere la traditiile europene si, in primul rand, la modelul teoretic weberian
cu privire la semnificatiile actiunii umane. Aceasta schimbare de perspectiva se poate
sintetiza in urmatoarele idei:
a) respingerea presupunerilor prealabile si a definitiilor facute situatiilor sociale prin
scheme apriorice;
b) luarea in considerare a lumii subiectivitatii umane pentru a da actiunii actorului social
un sens pe baza caruia sa se poata interpreta motivatiile actului de conduita comunicat
si orientat in raport cu conduitele celorlalti;
c) considerarea lumii sociale ca o “scena” a intalnirii dintre experiente si semnificatii
particulare si refuzul de a mai considera aceasta lume un univers cantitativist dominat
de proprietati si legi invariabile;
d) adoptarea metodei fenomenologice ca fiind singura in masura sa evidentieze
caracterul volitional al activitatilor umane in lumea intersubiectiva a vietii cotidiene;

3
e) plasarea sociologului in perspectiva actorului social care exercita actiunea, adica
convertirea semnificatiilor reale intr-o lume alternativa celei cotidiene, care cuprinde
interpretarea interpretarilor subiective ale actiunii.
Adoptarea unei asemenea perspective interpretative a permis constituirea mai
multor curente cu caracter fenomenologic:

- teoria schimbului (exchange theory), elaborata de George Homans, Peter Blau


si Robert Emerson, a interpretat comportamentul uman ca fiind produsul unui
“schimb” de bunuri materiale si spirituale intre protagonistii actiunii sociale;
- interactionismul simbolic, schitat initial de George H.Mead si fundamentat
ulterior de Herbert Blumer si discipolii sai, printrecare Erving Goffman, Howard
S.Becker, Anselm Strauss, Edwin Lemert s.a., a pecat de la ideea ca faptele
sociale sunt rezultatul proceselor de interactiune intre participantii la lumea
cotidiana a simbolurilor si semnificatiilor reciproc impartasite, in care totul se
negociaza, neexistand nimic predeterminat sau prestabilit;
- etnometodologia, reprezentata de Harold Garfinkel, Jack Douglas si Erving
Goffman, si-a propus sa inlature bariera artificiala dintre cunoasrea stiintifica si
cea comuna, asa incat sociologii sa efectueze o descriere a vietii cotidiene
identica cu cea a actorilor sociali insisi.
Toate aceste orientari au determinat deplasarea preocuparilor sociologilor de la
aspectele deterministe ale actiunii (de ce au loc acestea ?), la aspectele ei
fenomenologice (cum poate fi descrisa sau interpretata aceasta ?), orientandu-i spre
investigarea vietii cotidiene a micilor comunitati alcatuite din grupuri de devianti si
marginali: toxicomanii, in special fumatorii de marijuana (H.S. Becker), bolnavii mental,
internati in spitale psihiatrice (E. Goffman), delincventii(Edwin Lemert) etc.
Orientarile fenomenologice si-au adus o contributie de seama in domeniul
sociologiei prin urmatoarele idei:
- lumea deviantilor (out- sider- ilor – H. S. Becker) este similara celei
conventionale, normele si valorile subculturilor deviante gasindu-si
corespondent in valorile ce definesc societatea conventionala;
- nici un act nu este deviant prin el insusi, ci este definit ca atare numai ca urmare
a interactiunilor sociale in cursul carora indivizii reactioneaza fata de conduitele
altor indivizi, care nu seamana cu ale majoritatii, etichetandu-le ca fiind deviante.
Aceasta idee s-a concretizat in asa- numita teorie a “etichetarii” ( labeling theory ),
sustinuta, intre altii, de Howard S. Becker, Edwin Lemert, Kai Erikson, Erving Goffman,
Thomas Scheff s.a.
Problema fundamentala a acestei teorii consta in aflarea unui raspuns la intrebarea
“de ce (cum ) o anumita conduita este desemnata ca fiind devianta ?”, insa sinteza teoriei
etichetarii necesita cateva enunturi:
a) impartirea oamenilor in indivizi normali si indivizi devianti nu poate fi sustinuta, intrucat
toti oamenii, intr-un moment sau altul al vietii lor, incalca normele sociale;
b) majoritatea acestor cazuri de incalcare a normelor sociale nu este detectata de catre
agentii de control social si este denumita “devianta primara”;
c) calificarea unui act ca fiind deviant depinde de reactia societatii fata de incalcarea
normelor, de imprejurarile in care se produc aceste abateri si de categoriile de indivizi
desemnati ca devianti;

4
d) din punctul de vedere al deviantilor insisi, conduita lor este perfect normala ( este “ asa
cum trebuie sa fie” in sensul postulat de E. Durkheim). Abia dupa ce are loc procesul
de etichetare din afara, apare devianta ca atare, denumita “devianta secundara”.
Indivizii etichetati ca devianti adopta o conduita conforma cu aceasta eticheta, cautand
compania unor persoane care au aceesi identitate si impartasesc acelasi stil de viata;
e) procesul de etichetare este realizat de catre agenti de control social care au puterea de
a stigmatiza, de a supune pe indivizii nonconformisti ununi ritual de degradare, de a-i
sanctiona si de a-i obliga sa se resocializeze pentru a reveni la identitatea considerata
“normala” de catre societate.
Ca orice conceptie fenomenologica, teoria etichetarii are si limite:
- reduce explicatia sociologica la o simpla interpretare de semnificatii, ignora
determinantele structurale ale conduitelor umane;
- identifica devianta cu anormalitatea, ignorand faptul ca devianta este un fenomen
social, iar anormalitatea este un fenomen psihopatologic;
- ignora cauzele primare ale deviantei in favoarea consecintelor secundare
determinate de etichetare;
- nu ia in considerare devianta cu caracter secundar sau nedetectat, cum sunt
actele de coruptie a acelor care detin puterea , care de cele mai multe ori nu sunt nici
stigmatizate, nici etichetate.
Teoria etichetarii a avut un impact puternic asupra miscarii de umanizare a mediilor
carcerale, prin semnalarea pericolelor institutionalizarii, ale dependentei prelungite fata de
institutiile de control social (mai ales in cazul detinutilor infractori sau al pacientilor din
spitalele de psihiatrie) si a oferit , totodata, o descriere mai adecvata a modului de
desfasurare a unor “cariere deviante” determinate de mecanismele etichetarii.

C. Orientari fenomenologice in domeniul criminologiei si penologiei

Tezele fenomenologice au dat nastere in deceniul sapte unui nou model de teoretizare
a fenomenelor de infractionalitate si bolilor psihice, model aplcat in criminologie pentru a
descrie cu precadere relatiile intre “stigma” (eticheta) atasata individului criminal si evolutia
ulterioara a conduitei sale infractionale, in directia recidivarii faptelor pentru care a fost
incriminat.
Ratele inalte de recidivism al actelor criminale evidentiaza faptul ca tratamentul
corectional aplicat in locurile de detentie nu face altceva decat sa intareasca
comportamentul criminal si fiind departe de a indeplini functia de sanctiune, intimidare si
reabilitare, inchisoarea devine un gen de “scoala” pentru infractori care invata noi tehnici
ale crimei.
Sociologi, cum ar fi Jack P.Gibbs, Don Brown sau Maynard L. Erikson, au aratat ca
exista o corelatie pozitiva intre severitatea pedepsei si recidivarea infractiunilor comise,
adeziunea fata de normele si valorile subculturilor criminale fiind mai puternica decat
amenintarea aplicarii unor sanctiuni.
O serie de cercetari intreprinse asupra tinerilor delincventi au evidentiat faptul ca
80% dintre cei care au savarsit delicte cu caracter grav au devenit, ulterior, infractori adulti
cu conduite criminale structurate si persistente.
Erving Goffman considera inchisorile ca fiind “institutii totale” care isi asuma
responsabilitatea deplina pentru toate aspectele de viata ale indivizilor privati de libertate.

5
“O institutie totala, sublinia Goffman, poate fi definita ca un loc de rezidenta si de munca in
care un mare numar de indivizi, care au o situatie identica, fiind despartiti de societatea
exterioara pentru o perioada de timp apreciabila, duc impreuna un ciclu de viata ingradita
si administrata in mod formal. Inchisorile servesc ca un exemplu clar in aceasta privinta,
permitandu- ne sa apreciem ca ceea ce se intampla intr-o inchisoare poate fi gasit si in
institutiile ale caror membri nu au incalcat nici o lege”, adica in aziluri pentru batrani,
orfelinate, spitale psihiatrice, scoli militare, lagare de concentrare etc.
Atat Erving Goffman, cat si Bruce Jackson au aratat ca resocializarea membrilor
institutiilor totale presupune privarea de fostele lor statusuri si supunerea la un tratament
restrictiv, vizibil in programul disciplinar, taierea parului, portul aceleiasi uniforme s.a., in
raport cu normele, valorile si stilul de viata al institutiei respective.
Alaturi de cultura oficiala a institutiei exista o cultura paralela “azilara” ca consta in
norme si mijloace specifice rezistentei controlului oficial, in favoarea mentinerii ajutorului
reciproc intre membri.
Bruce Jackson observa ca “un penitenciar este similar unui lagar de concentrare :
oficialii reprezinta inamicul, iar detinutii constituie prizonierii”.
Exista si un alt aspect important care caracterizeaza viata in institutiile totale,
subliniat de criminologii fenomenologi, si anume dependenta indivizilor internati de stilul de
viata si de constrangerile culturii institutionale si lipsa capacitatii de revenire la modul
normal de existenta ce defineste societatea exterioara.
Se dezvolta astfel “personalitati institutionale”, care isi gasesc identitatea si
afirmarea numai in mediul organizational in raport cu care sunt in deplina securitate si
siguranta.

Dumitrascu Alexandrina Nadia


anul II, grupa 8