CATEHISMUL BISERICII CATOLICE

PARTEA ÎNTÂI Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti 1993

Concordat cum originali 2 februarie 1993 + Ioan ROBU Arhiepiscop Mitropolit

Imaginea de pe copertă este desenată după o piatră de mormânt creştină din catacombele Domitillei, datată de la sfârşitul secolului al III-lea. Această imagine bucolică de origine păgână este folosită de creştini pentru a simboliza odihna şi fericirea pe care sufletul celui răposat le găseşte în viaţa veşnică. Imaginea sugerează şi câteva aspecte ce caracterizează acest Catehism: Cristos Bunul Păstor care îşi călăuzeşte şi îşi ocroteşte credincioşii (oiţa) cu autoritatea sa (toiagul), îi atrage cu simfonia melodioasă a adevărului (naiul) şi îi aduce la odihnă în umbra „pomului vieţii”, Crucea sa răscumpărătoare care deschide paradisul.

„Libreria Editrice Vaticana omnia sibi vindicat iura. Sine eiusdem licentia scripto data nemini liceat hunc Catechismum denuo imprimere aut in aliam linguam vertere”. © Text tipic latin ─ Copyright 1992 ─ Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano. © 1993, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti ─ LIBRERIA EDITRICE VATICANA, pentru exploatarea în România a traducerii în limba română.

Lista siglelor
AA Apostolicam actuositatem AG Ad gentes Ben De benedictionibus CA Centesimus annus CCEO Corpus Canonum Ecclesiarum Orientalium CD Christus Dominus CDF Congregatio de Doctrina Fidei CIC Codex Iuris Canonici CL Christifideles laici COD Conciliorum oecumenicorum decreta CRCatechismus Romanus CT Catechesi tradendae DCG Directorium Catecheticum Generale DeV Dominum et Vivificantem DH Dignitatis humanae DM Dives in misericordia DS Denzinger-Schönmetzer, Enchiridion Symbolorum, definitionum et declarationum de rebus fidei et morum DV Dei Verbum EN Evangelii nuntiandi FC Familiaris consortio GE Gravissimum educationis GS Gaudium et spes HV Humanae vitae IGLH Institutio generalis Liturgiae Horarum IGMR Institutio generalis Missalis Romani IM Inter mirifica LE Laborem exercens LG Lumen gentium LH Liturgia Horarum LR Liturghierul Roman MC Marialis cultus MD Mulieris dignitatem MF Mysterium fidei MMMater et magistra NA Nostra aetate OBA Ordo baptismi adultorum OBP Ordo baptismi parvulorum OCf Ordo confirmationis OcMOrdo celebrandi matrimonium OCVOrdo consecrationis virginum OE Orientalium Ecclesiarum OEx Ordo exsequiarum Of. lect. Oficiul lecturilor OICA Ordo initiationis christianae adultorum OP Ordo poenitentiae OT Optatam totius PC Perfectae caritatis PO Presbyterorum ordinis PP Populorum progressio PT Pacem in terris RH Redemptor hominis RM Redemptoris Mater RP Reconciliatio et Poenitentia SC Sacrosanctum Concilium SPF Sollemnis Professio Fidei SRSSollicitudo rei socialis UR Unitatis redintegratio

Titlurile operelor scriitorilor bisericeşti se găsesc în indicele de citate. Acesta se află la sfârşitul volumului IV al prezentei ediţii.

Abrevieri biblice
Abd Ag Am Ap Bar Cânt Col 1 Cor 2 Cor 1 Cron 2 Cron Dan Dt Ef Esd Evr Ex Ez Fil Fm Gal Gen Hab Iac Idt Ier In 1 In 2 In 3 In Ios Is Abdia Ageu Amos Apocalips Baruh Cântarea Cântărilor Coloseni 1 Corinteni 2 Corinteni 1 Cronici 2 Cronici Daniel Deuteronom Efeseni Esdra Evrei Exod Ezechiel Filipeni Filemon Galateni Geneza Habacuc Iacob Iudita Ieremia Ioan 1 Ioan 2 Ioan 3 Ioan Iosua Isaia Înţ Cartea Înţelepciunii Jud Judecători Lam Plângeri Lc Luca Lev Levitic 1 Mac 1 Macabei 2 Mac 2 Macabei Mal Malahia Mc Marcu Mih Mihea Mt Matei Na Naum Neh Nehemia Num Numeri Os Osea Prov Proverbe (Pilde) Ps Psalmi 1 Pt 1 Petru 2 Pt 2 Petru Qoh Qohelet (Eclesiast) Rom Romani 1 Sam 1 Samuel 2 Sam 2 Samuel Sir Înţelepciunea lui Isus (Eclesiastic) Sof Sofonia (Zefania) 1 Tes 1 Tesaloniceni 2 Tes 2 Tesaloniceni 1 Tim 1 Timotei 2 Tim 2 Timotei Tob Tobia Zah Zaharia

Sirah

Constituţia Apostolică Fidei depositum
pentru publicarea Catehismului Bisericii Catolice redactat în urma Conciliului ecumenic al II-lea din Vatican IOAN PAUL, EPISCOP Slujitor al Slujitorilor lui Dumnezeu spre amintire perpetuă

Introducere PĂSTRAREA TEZAURULUI CREDINŢEI este misiunea pe care Domnul a încredinţat-o Bisericii sale şi pe care ea o împlineşte în toate timpurile. Al doilea Conciliu ecumenic din Vatican, deschis acum treizeci de ani de predecesorul meu, Ioan al XXIII-lea, de fericită amintire, avea drept intenţie şi dorinţă să pună în lumină misiunea apostolică şi pastorală a Bisericii şi să-i determine pe toţi oamenii, prin strălucirea adevărului Evangheliei, să caute şi să primească iubirea lui Cristos, care întrece orice cunoaştere (cf. Ef 3, 19). Acestui Conciliu, Papa Ioan al XXIII-lea îi trasase ca sarcină principală să păstreze mai bine şi să explice mai bine tezaurul preţios al învăţăturii creştine, pentru a-l face mai accesibil creştinilor şi tuturor oamenilor de bunăvoinţă. Pentru aceasta, Conciliul nu trebuia, în primul rând, să condamne erorile epocii, ci, înainte de toate, să caute să arate cu seninătate puterea şi frumuseţea învăţăturii de credinţă. „Luminile acestui Conciliu” spunea el – „vor fi pentru Biserică (...) izvor de bogăţie spirituală. Sorbind din el noi puteri, ea va privi fără teamă spre viitor. (...) Trebuie să întreprindem cu bucurie, fără teamă, lucrarea pe care o cere epoca noastră, urmând calea pe care Biserica merge de aproape douăzeci de veacuri”1. Cu ajutorul lui Dumnezeu, Părinţii conciliari au putut elabora, de-a lungul a patru ani de lucru, un ansamblu considerabil de expuneri doctrinale şi de directive pastorale,
Ioan al XXIII-lea, Cuvântarea de deschidere a Conciliului ecumenic al II-lea dinVatican, 11 octombrie 1962: AAS 54 (1962) p. 788.
1

oferite întregii Biserici. Păstori şi credincioşi găsesc în ele orientări pentru această «reînnoire în gândire, în activitate, în moravuri, în forţă morală, în bucurie şi speranţă, care a fost însuşi scopul Conciliului”2. De la încheierea lui, Conciliul n-a încetat să inspire viaţa Bisericii. În 1985 puteam declara: „Pentru mine - care am avut harul special de a participa şi de a colabora activ la desfăşurarea lui - Vatican II a fost întotdeauna, şi este în mod deosebit în aceşti ani ai pontificatului meu, punctul constant de referinţă pentru întreaga mea acţiune pastorală, în efortul conştient de a-i traduce directivele printr-o aplicare concretă şi fidelă, la nivelul fiecărei Biserici şi al Bisericii întregi. Trebuie să revenim neîncetat la acest izvor3. În acest spirit am convocat, în 25 ianuarie 1985, o adunare extraordinară a Sinodului episcopilor, cu ocazia celei de-a douăzecea aniversări a încheierii Conciliului. Scopul acestei adunări era de a celebra harurile şi roadele spirituale ale Conciliului al II-lea din Vatican, de a-i aprofunda învăţătura pentru a adera mai bine la ea şi de a-i promova cunoaşterea şi aplicarea. În această împrejurare, Părinţii sinodali au emis dorinţa „să se redacteze un catehism sau compendiu al întregii învăţături catolice atât asupra credinţei, cât şi asupra moralei, care să fie ca un text de referinţă pentru catehismele sau compendiile compuse în diferitele ţări. Prezentarea învăţăturii trebuie să fie biblică şi liturgică, expunând o învăţătură sigură şi, în acelaşi timp, adaptată vieţii actuale a creştinilor” 4. Încă de la încheierea Sinodului, mi-am însuşit această dorinţă, socotind că „răspunde în întregime unei nevoi adevărate a Bisericii universale şi a Bisericilor locale”5. Cum să nu aducem din toată inima mulţumiri Domnului, în această zi în care putem oferi Bisericii întregi, sub numele de Catehismul Bisericii Catolice, acest text de referinţă pentru o cateheză reînnoită la izvoarele vii ale credinţei? După reînnoirea liturgiei şi noua codificare a Dreptului Canonic al Bisericii latine şi a canoanelor Bisericilor orientale catolice, acest Catehism va avea o contribuţie foarte importantă la lucrarea de reînnoire a întregii vieţi bisericeşti, voită şi pusă în aplicare de Conciliul al II-lea din Vatican. Itinerarul şi spiritul pregătirii textului
Paul al VI-lea, Cuvântare de încheiere a Conciliului ecumenic al II-lea din Vatican, 8 decembrie 1965: AAS 58 (1966) p. 7-8. 3 Ioan Paul al II-lea, Alocuţiunea din 25 ianuarie 1985: L'Osservatore Romano, 27 ianuarie 1985. 4 Raport final al Sinodului extraordinar, 7 decembrie 1985, II, B, a, nr. 4: Enchiridion Vaticanum, vol. 9, p. 1758, nr. 1797. 5 Discurs de încheiere a Sinodului extraordinar, 7 decembrie 1985, nr. 6: AAS 78 (1986) p. 435.
2

Catehismul Bisericii Catolice este rodul unei colaborări foarte largi; s-a maturizat în şase ani de muncă intensă, într-un spirit atent de deschidere şi cu râvnă aprinsă. În 1986 am încredinţat unei comisii de doisprezece cardinali şi episcopi, prezidată de Cardinalul Joseph Ratzinger, sarcina de a pregăti un proiect pentru catehismul cerut de Părinţii sinodali. Un comitet de redactare, format din şapte episcopi diecezani experţi în teologie şi cateheză, a asistat comisia în lucrări. Comisia, însărcinată să dea directive şi să vegheze la desfăşurarea lucrărilor, a urmărit cu atenţie toate etapele redactării celor nouă versiuni succesive. La rândul său, comitetul de redactare şi-a asumat responsabilitatea de a scrie textul, de a introduce modificările cerute de comisie şi de a examina observaţiile a numeroşi teologi, exegeţi, cateheţi şi, mai ales, ale episcopilor din lumea întreagă pentru a ameliora textul. Comitetul a fost un spaţiu de schimburi rodnice şi profitabile pentru a asigura unitatea şi omogenitatea textului. Proiectul a făcut obiectul unei vaste consultări a tuturor episcopilor catolici, a Conferinţelor episcopale sau Sinoadelor, a institutelor de teologie şi cateheză. În ansamblul său, proiectul s-a bucurat de o primire extrem de favorabilă din partea episcopatului. Suntem îndreptăţiţi să spunem că acest Catehism este rodul unei colaborări a întregului episcopat al Bisericii catolice, care a primit cu generozitate invitaţia mea de a-şi asuma partea de responsabilitate într-o iniţiativă care priveşte atât de direct viaţa Bisericii. Acest răspuns îmi trezeşte un profund sentiment de bucurie, căci armonia atâtor glasuri exprimă realmente ceea ce se poate numi „simfonia” credinţei. Realizarea acestui Catehism reflectă astfel natura colegială a Episcopatului; ea atestă catolicitatea Bisericii. Repartizarea materialului Un catehism trebuie să prezinte în mod fidel şi organic învăţătura Sfintei Scripturi, a Tradiţiei vii în Biserică şi a Magisteriului autentic, precum şi moştenirea spirituală a Părinţilor, a sfinţilor şi sfintelor Bisericii, pentru a permite o mai bună cunoaştere a misterului creştin şi a înteţi flacăra credinţei în poporul lui Dumnezeu. Trebuie să ţină seama de explicitările doctrinei, pe care Duhul Sfânt le-a sugerat Bisericii în decursul timpurilor. Trebuie şi să contribuie la aşezarea în lumina credinţei a situaţiilor noi şi a problemelor care nu se puneau în trecut. Catehismul va cuprinde aşadar lucruri noi şi vechi (cf. Mt 13, 52), credinţa fiind întotdeauna aceeaşi şi izvor de lumini mereu noi. Pentru a răspunde la această dublă cerinţă, Catehismul Bisericii Catolice reia ordinea

„veche”, tradiţională, şi urmată deja de Catehismul Sfântului Pius al V-lea, articulând conţinutul în patru părţi: Crezul; Liturgia sacră, având în prim-plan sacramentele; modul creştin de a acţiona, expus pornind de la porunci; în sfârşit, rugăciunea creştină. Dar, în acelaşi timp, conţinutul este adesea exprimat într-un fel „nou”, pentru a răspunde la întrebările epocii noastre. Cele patru părţi sunt legate una de alta: misterul creştin este obiectul credinţei (partea I); este celebrat şi comunicat în acţiunile liturgice (partea a II-a); este prezent pentru a-i lumina şi a-i susţine pe fiii lui Dumnezeu în acţiunea lor (partea a III-a); constituie fundamentul rugăciunii, a cărei expresie privilegiată este „Tatăl nostru”, şi este obiectul cererii, laudei şi mijlocirii noastre (partea a IV-a). Liturgia este ea însăşi rugăciune: mărturisirea credinţei îşi află locul cuvenit în celebrarea cultului. Harul, rod al sacramentelor, este condiţia de neînlocuit a acţiunii creştine, după cum participarea la liturgia Bisericii pretinde credinţa. Dacă credinţa nu se desfăşoară în fapte, rămâne moartă (cf. Iac 2, 14-26) şi nu poate aduce roade de viaţă veşnică. Citind Catehismul Bisericii Catolice, putem sesiza admirabila unitate a misterului lui Dumnezeu, a planului lui de mântuire, precum şi locul central al lui Isus Cristos, Fiul unul-născut al lui Dumnezeu trimis de Tatăl, făcut om în sânul Preasfintei Fecioare Maria, prin lucrarea Duhului Sfânt, pentru a fi Mântuitorul nostru. Mort şi înviat, El e mereu prezent în Biserica sa, mai ales în sacramente; El este izvorul credinţei, modelul trăirii creştine şi învăţătorul rugăciunii noastre. Valoarea doctrinală a textului Catehismul Bisericii Catolice, pe care l-am aprobat la 25 iunie şi a cărui publicare o poruncesc astăzi în virtutea autorităţii apostolice, este o expunere a credinţei Bisericii şi a învăţăturii catolice, atestate sau luminate de Sfânta Scriptură, de Tradiţia apostolică şi de Magisteriul bisericesc. Îl recunosc drept instrument valabil şi autorizat în slujba comuniunii ecleziale şi drept normă sigură pentru învăţarea credinţei. Fie ca el să slujească reînnoirea la care Duhul Sfânt cheamă fără încetare Biserica lui Dumnezeu, Trupul lui Cristos aflat în peregrinare spre lumina cea neînserată a Împărăţiei! Aprobarea şi promulgarea Catehismului Bisericii Catolice constituie un serviciu pe care urmaşul lui Petru vrea să-l aducă Sfintei Biserici catolice, tuturor Bisericilor particulare aflate în pace şi în comuniune cu Scaunul apostolic al Romei: acela de a sprijini şi întări credinţa tuturor ucenicilor Domnului Isus (cf. Lc 22, 32), precum şi de a întări legăturile unităţii în aceeaşi credinţă apostolică.

Cer aşadar păstorilor Bisericii şi credincioşilor să primească acest Catehism în spirit de comuniune şi să-l folosească asiduu în împlinirea misiunii lor de a vesti credinţa şi de a chema la viaţa evanghelică. Acest Catehism le este dat spre a sluji drept text de referinţă, sigur şi autentic, pentru învăţarea doctrinei catolice şi în mod cu totul deosebit pentru alcătuirea catehismelor locale. Este, de asemenea, oferit tuturor credincioşilor care doresc să cunoască mai bine bogăţiile nesecate ale mântuirii (cf. In 8, 32). El vrea să ofere un sprijin eforturilor ecumenice însufleţite de dorinţa sfântă de unitate a tuturor creştinilor, arătând cu exactitate conţinutul şi coerenţa armonioasă a credinţei catolice. În sfârşit, Catehismul Bisericii Catolice este oferit oricărui om care ne cere socoteală de speranţa ce este în noi (cf. 1 Pt 3, 15) şi care ar vrea să cunoască ce crede Biserica catolică. Acest Catehism nu este destinat a înlocui catehismele locale, care au primit cuvenita aprobare a autorităţilor bisericeşti, a episcopilor diecezani şi a Conferinţelor episcopale, mai ales când au primit aprobarea Scaunului Apostolic. El este destinat să încurajeze şi să ajute la redactarea unor noi catehisme locale, care să ţină seama de diferite situaţii şi culturi, dar care să păstreze cu grijă unitatea credinţei şi fidelitatea faţă de învăţătura catolică. Încheiere La capătul acestui document ce prezintă Catehismul Bisericii Catolice, o rog pe Preasfânta Fecioară Maria, Mama Cuvântului Întrupat şi Mama Bisericii, să sprijine prin mijlocirea ei puternică lucrarea catehetică a Bisericii întregi, la toate nivelele, în aceste timpuri în care Biserica este chemată la un nou efort de evanghelizare. Fie ca lumina adevăratei credinţe să elibereze omenirea de neştiinţă şi de sclavia păcatului, pentru a o călăuzi la singura libertate vrednică de acest nume (cf. In 8, 32): aceea a vieţii în Isus Cristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt, aici, pe pământ, şi în Împărăţia cerurilor, în plinătatea fericirii vederii lui Dumnezeu faţă către faţă (cf. 1 Cor 13, 12; 2 Cor 5, 6-8)! Dat la 11 octombrie 1992, a treizecea aniversare a deschiderii Conciliului Ecumenic al II-lea dinVatican, în al 14-lea an al pontificatului meu. Papa Ioan Paul al II-lea

Prolog
„TATĂ, (...) aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos, pe care l-ai trimis” (In 17,3). „Dumnezeu, Mântuitorul nostru, (...) vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1 Tim 2, 3-4). „Nu s-a dat sub cer un alt nume oamenilor, prin care trebuie să fim mântuiţi” (Fapte 4, 12), decât numele lui ISUS.

I. Viaţa omului să-l cunoască şi să-l iubească pe Dumnezeu 1 Dumnezeu, infinit de Perfect şi Fericit în Sine însuşi, într-un plan de pură bunătate, l-a creat în mod liber pe om ca să-l facă părtaş la viaţa sa fericită. De aceea, în orice timp şi în orice loc, El se apropie de om. Îl cheamă, îl ajută să-l caute, să-l cunoască şi să-l iubească din toate puterile. Îi cheamă pe toţi oamenii, pe care păcatul i-a risipit, în unitatea familiei sale, Biserica. Pentru aceasta, la plinirea timpurilor, El l-a trimis pe Fiul său ca Răscumpărător şi Mântuitor. În El şi prin El îi cheamă pe oameni să devină, în Duhul Sfânt, fiii săi adoptivi şi deci moştenitorii vieţii sale fericite. 2 Pentru ca această chemare să răsune pe tot pământul, Cristos i-a trimis pe apostolii pe care-i alesese, dându-le încredinţarea să vestească Evanghelia: „Mergeţi şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Duhului Sfânt, şi învăţându-i să păzească tot ce v-am poruncit. Iar eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28, 19-20). În temeiul acestei misiuni, apostolii „au mers să propovăduiască pretutindeni, iar Domnul lucra cu ei şi întărea Cuvântul prin semnele care-l însoţeau” (Mc 16, 20). 3 Cei care, cu ajutorul lui Dumnezeu, au primit chemarea lui Cristos şi au răspuns în mod liber la ea au fost, la rândul lor, împinşi de iubirea lui Cristos să ducă pretutindeni în lume Vestea cea Bună. Această comoară primită de la apostoli a fost păstrată cu fidelitate de urmaşii lor. Toţi creştinii sunt chemaţi să o transmită din generaţie în generaţie, vestind credinţa, trăind-o în împărtăşire frăţească şi celebrând-o în liturgie şi rugăciune6. II. A transmite credinţa ─ cateheza
6

Cf. Fapte 2, 42.

4 Foarte de timpuriu s-a numit cateheză ansamblul eforturilor întreprinse în Biserică pentru a face ucenici, pentru a-i ajuta pe oameni să creadă că Isus este Fiul lui Dumnezeu, ca prin credinţă să aibă viaţă în numele lui, pentru a-i educa şi a-i instrui în această viaţă şi a construi astfel Trupul lui Cristos7. 5 „Cateheza este o educare a credinţei copiilor, tinerilor şi adulţilor, care cuprinde în mod deosebit o învăţătură a doctrinei creştine, dată, în general, în mod organic şi sistematic, cu scopul de a-i iniţia la plinătatea vieţii creştine”8. 6 Fără a se confunda cu ele, cateheza se articulează pe un anumit număr de elemente ale misiunii pastorale a Bisericii, care au un aspect catehetic, care pregătesc cateheza sau care decurg din ea: prima vestire a Evangheliei sau propovăduirea misionară pentru a trezi credinţa; căutarea temeiurilor de a crede; experienţa de viaţă creştină; celebrarea sacramentelor; integrarea în comunitatea bisericească; mărturia apostolică şi misionară9. 7 „Cateheza este intim legată de toată viaţa Bisericii. Nu numai extinderea geografică şi sporirea numerică, ci şi, mai mult, creşterea interioară a Bisericii, corespunderea ei la planul lui Dumnezeu depind în mod esenţial de ea”10. 8 Perioadele de reînnoire a Bisericii sunt şi timpuri forte ale catehezei. Astfel, în marea epocă a Părinţilor Bisericii, vedem episcopi sfinţi consacrându-i o parte însemnată a slujirii lor: sfântul Ciril din Ierusalim şi sfântul Ioan Gură de Aur, sfântul Ambrozie şi sfântul Augustin şi mulţi alţi Părinţi, ale căror lucrări catehetice continuă să fie modele. 9 Slujirea catehetică dobândeşte puteri mereu noi din Concilii. Din acest punct de vedere trebuie subliniat exemplul Conciliului Tridentin: el a dat catehezei un loc de frunte în constituţiile şi decretele sale; se află la originea Catehismului Roman, care-i poartă numele şi constituie o lucrare de prim rang ca rezumat al învăţăturii creştine; a suscitat în Biserică o remarcabilă organizare a catehezei; datorită unor sfinţi episcopi şi teologi, ca Petru Canisius, Carol Borromeu, Turibiu de Mogrovejo sau Robert Bellarmin, a dus la publicarea a numeroase catehisme. 10 Nu e de mirare aşadar că în mişcarea ce a urmat Conciliului al II-lea din Vatican (considerat de Papa Paul al VI-lea drept marele catehism al timpurilor moderne), cateheza Bisericii a atras din nou atenţia. „Directoriul general al catehezei” din 1971, sesiunile Sinodului episcopilor, consacrate evanghelizării (1974) şi catehezei (1977), Îndemnurile apostolice care le corespund - Evangelii nuntiandi (1975) şi Catechesi tradendae (1979) - constituie o mărturie. Sesiunea extraordinară a Sinodului episcopilor din 1985 a cerut „să fie redactat un catehism sau compendiu al întregii învăţături
7 8

Cf. CT 1; 2. CT 18. 9 Cf. CT 18. 10 CT 13.

catolice, atât în materie de credinţă, cât şi de morală”11. Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea şi-a însuşit această dorinţă a Sinodului episcopilor, recunoscând că ea „corespunde cu totul unei reale nevoi a Bisericii universale şi a Bisericilor particulare” 12. A făcut tot ce era cu putinţă pentru realizarea acestui deziderat al Părinţilor sinodali.

III. Scopul şi destinatarii acestui Catehism 11 Acest Catehism are drept scop să prezinte o expunere organică şi sintetică a conţinutului esenţial şi fundamental al învăţăturii catolice, privind atât credinţa, cât şi morala, în lumina Conciliului al II-lea din Vatican şi a ansamblului Tradiţiei Bisericii. Izvoarele lui principale sunt Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi, liturgia şi Magisteriul Bisericii. E destinat să slujească „drept punct de referinţă pentru catehismele sau compendiile care sunt compuse în diferitele ţări”13. 12 Acest Catehism este destinat, în primul rând, celor răspunzători de cateheză: întâi de toate, episcopilor, ca învăţători ai credinţei şi păstori ai Bisericii. Le este oferit ca instrument în împlinirea misiunii lor de a învăţa poporul lui Dumnezeu. Prin episcopi, el se adresează autorilor de catehisme, preoţilor şi cateheţilor. De asemenea, lectura lui va fi folositoare pentru toţi ceilalţi credincioşi creştini. IV. Structura Catehismului 13 Planul acestui Catehism se inspiră din marea tradiţie a catehismelor, care articulează cateheza în jurul a patru „stâlpi”: mărturisirea de credinţă baptismală ( Simbolul), sacramentele credinţei, viaţa de credinţă (Poruncile), rugăciunea credinciosului (Tatăl nostru). Partea întâi: Mărturisirea de credinţă 14 Cei care prin credinţă şi botez îi aparţin lui Cristos trebuie să-şi mărturisească credinţa baptismală în faţa oamenilor14. Pentru aceasta, Catehismul expune mai întâi în ce constă Revelaţia, prin care Dumnezeu se adresează şi se dăruieşte omului, şi credinţa, prin care omul îi răspunde lui Dumnezeu (secţiunea întâi). Simbolul credinţei rezumă darurile pe care Dumnezeu le face omului, ca Autor a tot binele, ca Răscumpărător, ca Sfinţitor, şi le
11 12

Raport final II, B, a 4. Cuvântare din 7 decembrie 1985. 13 Sinodul episcopilor 1985, Raport final II, B, a 4. 14 Cf. Mt 10, 32; Rom 10, 9.

articulează în jurul celor „trei capitole” ale Botezului nostru ─ credinţa într-un singur Dumnezeu: Tatăl atotputernic, Creatorul; şi Isus Cristos, Fiul său, Domnul şi Mântuitorul nostru; şi Duhul Sfânt, în Sfânta Biserică (secţiunea a doua). Partea a doua: Sacramentele credinţei 15 A doua parte a Catehismului expune în ce fel mântuirea lui Dumnezeu, înfăptuită o dată pentru totdeauna prin Cristos Isus şi prin Duhul Sfânt, este făcută prezentă în acţiunile sacre ale liturgiei Bisericii (secţiunea întâi), în special în cele şapte sacramente (secţiunea a doua). Partea a treia: Viaţa de credinţă 16 Partea a treia a Catehismului prezintă scopul ultim al omului creat după chipul lui Dumnezeu: fericirea şi căile pentru a ajunge la ea: prin acţiune dreaptă şi liberă, cu ajutorul legii şi al harului lui Dumnezeu (secţiunea întâi); prin acţiune ce realizează dubla poruncă a iubirii, desfăşurată în cele zece porunci ale lui Dumnezeu ( secţiunea a doua). Partea a patra: Rugăciunea în viaţa de credinţă 17 Ultima parte a Catehismului tratează despre sensul şi importanţa rugăciunii în viaţa credincioşilor (secţiunea întâi). Ea se încheie cu un scurt comentariu al celor şapte cereri din Rugăciunea domnească (secţiunea a doua). Într-adevăr, în ele găsim ansamblul bunurilor pe care trebuie să le sperăm şi pe care Tatăl nostru din ceruri vrea să ni le dăruiască. V. Indicaţii practice pentru folosirea acestui Catehism 18 Acest Catehism este conceput ca o expunere organică a întregii credinţe catolice. Trebuie deci citit ca o unitate. Numeroase trimiteri pe marginea textului (cifre trimiţând la alte paragrafe ce tratează acelaşi subiect) şi indicele tematic la sfârşitul volumului permit privirea fiecărei teme în legătura ei cu ansamblul credinţei. 19 Adesea textele din Sfânta Scriptură nu sunt citate literal, ci numai cu indicarea trimiterii (cu „cf.”) în notă. Pentru o înţelegere aprofundată a unor astfel de pasaje, trebuie să fie consultate textele înseşi. Aceste referinţe biblice reprezintă un instrument

de lucru pentru cateheză. 20 Folosirea caracterelor mici pentru anumite pasaje arată că e vorba de observaţii de tip istoric ori apologetic sau de expuneri de doctrină complementare. 21 Citatele, cu caractere mici, surse patristice, liturgice, magisteriale sau hagiografice sunt destinate să îmbogăţească expunerea de doctrină. Adesea aceste texte au fost alese pentru o utilizare catehetică directă. 22 La sfârşitul fiecărei unităţi tematice, o serie de texte scurte rezumă în formule concise esenţialul învăţăturii. Aceste „PE SCURT” au drept scop să dea sugestii catehezei locale pentru formule sintetice şi uşor de memorat. VI. Adaptările necesare 23 Accentul acestui Catehism e pus pe expunerea de doctrină. Într-adevăr, el vrea să ajute la aprofundarea cunoaşterii credinţei. Prin însuşi acest fapt, este orientat spre maturizarea credinţei, spre înrădăcinarea ei în viaţă şi spre iradierea ei în mărturie 15. 24 Prin însăşi finalitatea sa, acest Catehism nu-şi propune să realizeze adaptările expunerii şi ale metodelor catehetice, care sunt pretinse de diferenţele de cultură, de vârstă, de maturitate spirituală, de situaţie socială şi eclezială a acelora cărora le este adresată cateheza. Aceste adaptări indispensabile revin unor catehisme diferenţiate şi, în special, celor care îi instruiesc pe credincioşi: Cel care îi învaţă pe alţii trebuie „să se facă tuturor toate” (1 Cor 9, 22) spre a-i câştiga pe toţi pentru Isus Cristos. (...) Mai ales, să nu-şi închipuie că-i este încredinţat un singur fel de suflete şi că deci poate să-i instruiască şi să-i formeze cu una şi aceeaşi metodă pe toţi credincioşii la adevărata evlavie! Să ştie bine că unii sunt în Isus Cristos ca nişte prunci nou-născuţi, alţii ca nişte adolescenţi, alţii, în sfârşit, ca nişte oameni în toată firea. (...) Cei care sunt chemaţi la slujirea predicării trebuie, atunci când transmit învăţătura misterelor credinţei şi a normelor de moravuri, să-şi măsoare cuvintele după spiritul şi înţelegerea ascultătorilor lor16. Mai presus de toate - Iubirea 25 Pentru a încheia această prezentare, se cuvine să amintim următorul principiu pastoral enunţat de Catehismul Roman:
15 16

Cf. CT 20-22; 25. CR, Prefaţă 11.

Tot conţinutul doctrinei şi predării trebuie să fie orientat spre iubirea care nu se va sfârşi niciodată. Fie că expui ce e de crezut, de sperat sau de făcut, trebuie, în primul rând, să pui întotdeauna în lumină iubirea Mântuitorului, pentru ca fiecare să înţeleagă că nici un act de virtute perfect creştin nu are altă origine decât Iubirea şi nu are altă ţintă decât Iubirea17.

17

CR, Prefaţă 10.

SECŢIUNEA ÎNTÎI „Cred” – „Credem”

Când ne mărturisim credinţa, începem prin a spune: „Cred” sau „Credem”. Înainte de a expune credinţa Bisericii aşa cum e mărturisită în Crez, celebrată în liturgie, trăită în practicarea Poruncilor şi în rugăciune, să ne întrebăm aşadar ce înseamnă „a crede”. Credinţa este răspunsul omului dat lui Dumnezeu, care se i se revelează şi i se dăruieşte, aducând în acelaşi timp un belşug de lumină omului aflat în căutarea sensului ultim al vieţii sale. De aceea, tratăm întâi despre această căutare a omului (capitolul întâi), apoi despre Revelaţia divină, prin care Dumnezeu vine în întâmpinarea omului (capitolul al doilea), şi, în sfârşit, despre răspunsul credinţei (capitolul al treilea).

CAPITOLUL ÎNTÂI Omul este „capabil” de Dumnezeu

I. Năzuinţa spre Dumnezeu 27 Năzuinţa spre Dumnezeu este înscrisă în inima omului, căci omul este creat de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu; Dumnezeu nu încetează să-l atragă pe om spre sine şi numai în Dumnezeu va găsi omul adevărul şi fericirea pe care nu încetează să le caute: Temeiul cel mai profund al demnităţii umane rezidă în chemarea omului la comuniune cu Dumnezeu. Încă de la naşterea sa, omul este invitat la dialog cu Dumnezeu. Căci el nu există decât pentru că, fiind creat de Dumnezeu din iubire, este susţinut neîncetat de El, din iubire; nici nu trăieşte pe deplin după adevăr, dacă nu recunoaşte în mod liber această iubire şi nu se încredinţează Creatorului său18. 28De-a lungul istoriei lor şi până astăzi, oamenii şi-au exprimat în multe feluri căutarea de Dumnezeu prin credinţe şi comportări religioase (rugăciuni, jertfe, culte, meditaţii etc.). În ciuda ambiguităţilor pe care le pot cuprinde, aceste forme de expresie
18 GS 19, §1.

ignorată şi chiar respinsă în mod explicit de om. de asemenea. care. Iona 1. 1. omul care îl caută pe Dumnezeu descoperă anumite „căi” pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu. ne mişcăm şi suntem (Fapte 17. mărturia celorlalţi. 2628). părticică a zidirii tale. 23 Cf. Mt 13. vrea să te laude. ieşit dintr-unul singur. 19 GS 19. care să-l îndrume în căutarea lui Dumnezeu. 22 Cf. ca ei să-l caute pe Dumnezeu. Conf. 1. Tu însuţi îl îndemni la aceasta. curentele de gândire ostile religiei şi. ca să trăiască şi să găsească fericirea. GS 19-21. de teamă. căci pentru tine ne-ai creat şi neliniştită e inima noastră până ce nu-şi află odihna în tine24. grijile lumii şi preocuparea pentru avuţii21. tocmai el. Căci în El trăim. 8-10. Căile pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu 31Creat după chipul lui Dumnezeu. . 3. Cu toate acestea. Ele sunt numite şi „dovezile existenţei lui Dumnezeu”. 30„Să se bucure inimile celor care-l caută pe Domnul” (Ps 105. care. Doamne. „inimă curată” şi.sunt atât de universale. Mare eşti Tu. poartă în sine mărturia păcatului său şi mărturia că Tu le stai împotrivă celor mândri. înveşmântat în firea-i muritoare. Dumnezeu. se ascunde de faţa lui Dumnezeu22 şi fuge dinaintea chemării Lui23. voinţă dreaptă. deşi El nu este departe de nici unul dintre noi. pretinde să te laude. aşezând vremurile mai dinainte rânduite şi hotarele locuirii lor. chemat să-l cunoască şi să-l iubească pe Dumnezeu. încât omul poate fi numit o fiinţă religioasă: Dumnezeu a pus să locuiască pe toată faţa pământului întregul neam omenesc. Dar această căutare pretinde de la om întreg efortul inteligenţei. Astfel de atitudini pot avea origini foarte diferite20: revolta împotriva răului din lume. II. exemplul rău dat de credincioşi. făcându-l să-şi afle desfătarea în lauda ta. în sfârşit. şi preavrednic de laudă: mare este puterea ta şi înţelepciunea ta e nemăsurată. nu încetează să-i cheme pe toţi oamenii să-l caute. 20 Cf. omul. 29Dar această „relaţie intimă şi vitală. §1. Gen 3. ignoranţa sau indiferenţa religioasă. iar omul. 3). care îl uneşte pe om cu Dumnezeu” 19 poate fi uitată. 1. 22. atitudinea omului păcătos. 24 Sf. 21 Cf. Dacă omul poate să-l uite sau să-l respingă pe Dumnezeu. încercând să-l poată cumva atinge şi afla. în schimb. Augustin. părticică a zidirii tale.

„Sămânţă a veşniciei pe care o poartă în sine. care nu e supus schimbării26?» 33Omul: cu deschiderea spre adevăr şi spre frumuseţe. suntem frumoase». 32 Lumea: pornind de la mişcare şi de la devenire.. 2. de la ordinea şi frumuseţea lumii. . 1-910.) întreabă-le pe toate. Prin toate acestea. de la contingenţă. Căci cele nevăzute ale lui se văd de la facerea lumii. Toma Aq. Frumuseţea lor aduce mărturie (confessio). 26 Serm. 14 §2. 241. dovezile existenţei lui Dumnezeu îl pot dispune pentru credinţă şi îl pot ajuta să vadă că credinţa nu se opune raţiunii omeneşti. sufletul omului nu îşi poate avea originea decât în Dumnezeu. şi Sfântul Augustin spune: „Întreabă frumuseţea pământului. fiindcă Dumnezeu le-a arătat. 35Omul e înzestrat cu facultăţi care îl fac capabil să cunoască existenţa unui Dumnezeu personal. cu libertatea şi cu glasul conştiinţei lui. omul poate ajunge la cunoaşterea existenţei unei realităţi care este cauza primă şi scopul ultim a toate «şi pe care toţi îl numesc Dumnezeu”28. care nu se poate reduce la materie”27. Fapte 14. cf.. Cunoaşterea lui Dumnezeu în concepţia Bisericii 25 Cf. înţelegându-se din făpturi: veşnica lui putere şi dumnezeirea lui” (Rom 1. Toate îţi răspund: «Iată. (. cine altul le-a făcut decât Cel Frumos (Pulcher). Th. Sfântul Paul afirmă despre păgâni: „Ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este cunoscut. S. întreabă frumuseţea mării. 27 GS 18. Aceste frumuseţi supuse schimbării. 1. Dar pentru ca omul să poată intra în intimitatea Lui. care îngăduie să se ajungă la adevărate certitudini. cu simţul binelui moral. Aceste „căi” pentru a se apropia de Dumnezeu au drept punct de plecare creaţia: lumea materială şi persoana umană. Înţ 13. 17. 17. se întreabă asupra existenţei lui Dumnezeu. 3. cu aspiraţia spre infinit şi spre fericire. 28 Sf. pe aceste „căi” felurite. 34Lumea şi omul atestă că nu-şi au în sine nici principiul primordial şi nici scopul ultim. 15. 19-20)25.. întreabă frumuseţea cerului. fără origine şi fără sfârşit.nu în sensul dovezilor pe care le caută ştiinţele naturale. întreabă frumuseţea aerului. 2. Totuşi. Dumnezeu a voit să i se reveleze şi să-i dea harul de a putea primi această revelaţie în credinţă. ci participă la Fiinţa în sine. §1. III. Dumnezeu poate fi cunoscut ca originea şi scopul Universului. 27-28. care se dilată şi se răspândeşte. el percepe semne ale sufletului său spiritual. Astfel. ci în sensul de „argumente convergente şi convingătoare”.

Vatican I: DS 3005. nu numai pentru ceea ce îi depăşeşte capacitatea de înţelegere. prin lumina naturală a raţiunii umane”29. cu necredincioşii şi cu ateii. Th. să ajungă la o cunoaştere adevărată şi sigură a unui Dumnezeu personal. omul întâmpină multe dificultăţi în a-l cunoaşte pe Dumnezeu numai cu lumina raţiunii: Deşi raţiunea umană. 3026. Fără această capacitate. e realmente capabilă. 1. DV 6. omul are nevoie să fie luminat de revelaţia lui Dumnezeu. poate fi cunoscut cu certitudine din lucrurile create. care nu sunt în sine de nepătruns pentru raţiunea umană. începutul şi sfârşitul a toate. Această convingere este punctul de plecare al dialogului său cu celelalte religii. în această materie. DV 6. Sf. oamenii se conving uşor de falsitatea sau. 30 Cf. Enc. 31 Pius XII. 1. care ocroteşte şi cârmuieşte lumea prin providenţa lui.36„Sfânta Maică Biserică ţine şi învaţă că Dumnezeu.: DS 3876. 37Totuşi. . pretind dăruire şi renunţare. există totuşi multe obstacole ce o împiedică să-şi folosească eficient şi rodnic puterea naturală. cel puţin. omul nu ar putea primi Revelaţia lui Dumnezeu. Omul are această capacitate pentru că este creat „după chipul lui Dumnezeu” 30. Biserica îşi exprimă încrederea în posibilitatea de a vorbi despre Dumnezeu tuturor oamenilor şi cu toţi oamenii. precum şi la cunoaşterea unei legi naturale puse de Creator în sufletele noastre. Gen 1. S. în condiţiile istorice în care se află. Cum să vorbim despre Dumnezeu? 39Susţinând capacitatea raţiunii umane de a-l cunoaşte pe Dumnezeu. IV. 38De aceea. Cc. de nesiguranţa unor lucruri ce ar vrea să nu fie adevărate31. 32 Ibid. cu filosofia şi cu ştiinţele şi. prin puterile şi cu lumina ei naturală. Toma Aq. spiritul omenesc întâmpină dificultăţi din partea simţurilor şi a imaginaţiei. pentru ca ele să poată fi cunoscute de toţi. cf. 27. cu uşurinţă. căci adevărurile referitoare la Dumnezeu şi la relaţiile dintre oameni şi Dumnezeu depăşesc în mod absolut ordinea lucrurilor sensibile şi. ci şi pentru „adevărurile religioase şi morale. De aceea. cu certitudine deplină şi fără amestec de eroare”32. precum şi din partea înclinaţiilor rele născute din păcatul strămoşesc. Humani Generis: DS 3875. 29 Cc. atunci când trebuie să se traducă în faptă şi să informeze viaţa.. simplu vorbind. cf. 1. Vatican I: DS 3004. În dobândirea unor astfel de adevăruri. chiar şi în condiţia actuală a neamului omenesc. de asemenea.

Venind de la Dumnezeu. omul nu trăieşte o viaţă pe deplin umană decât dacă îşi trăieşte în mod liber relaţia cu Dumnezeu. imperfect. prin analogie. 1. Trebuie deci să ne purificăm neîncetat limbajul de tot ce are el limitat. Cuvintele omeneşti rămân întotdeauna mai prejos de misterul lui Dumnezeu. limbajul nostru se exprimă. ci numai ceea ce nu este şi cum se situează celelalte fiinţe în raport cu El”35. 47Biserica învaţă că Dumnezeul unic şi adevărat. bunătatea. în mod deosebit omul. S. fără a-l putea totuşi exprima în infinita lui simplitate. viaţa mea va fi împlinită”36. 45Omul e făcut să trăiască în comuniune cu Dumnezeu. omul poate ajunge la certitudinea existenţei lui Dumnezeu. Creatorul şi Domnul nostru. Nu putem vorbi despre Dumnezeu decât pornind de la creaturi şi după modul nostru omenesc limitat de a cunoaşte şi de a gândi. 28. „căci din măreţia şi frumuseţea făpturilor. oricâte asemănări am afla. neajuns” 33 cu reprezentările noastre omeneşti. în chip omenesc. 36 Sf. deosebirile sunt mult mai mari” 34 şi că „nu putem sesiza despre Dumnezeu ceea ce El este. poate 33 Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur. dar îl atinge realmente pe Dumnezeu însuşi. nu va mai exista mâhnire şi încercare. Gent. 10. limitat este şi limbajul nostru referitor la Dumnezeu. putem vorbi despre Dumnezeu pornind de la perfecţiunile creaturilor sale. Multiplele perfecţiuni ale creaturilor (adevărul. 30. Lateran IV: DS 806. 5). De aceea. trebuie să ne amintim că „între Creator şi creatură. Toma Aq. în care îşi găseşte fericirea: „Când voi fi întreg în tine. frumuseţea lor) reflectă deci perfecţiunea infinită a lui Dumnezeu. 34 Cc. 43Vorbind astfel despre Dumnezeu. Conf. Augustin. pentru a nu-l confunda pe „Dumnezeul cel negrăit. 41Toate creaturile poartă o anumită asemănare cu Dumnezeu. nevăzut. când va fi plină de tine. poate fi contemplat Creatorul lor” (Înţ 13. Anafora. 35 Sf. Într-adevăr. 39. 46Ascultând mesajul creaturilor şi glasul conştiinţei sale. cauza şi scopul a toate. necuprins cu mintea. antropomorfizant. 42Dumnezeu transcende orice făptură.40Deoarece cunoaşterea noastră de Dumnezeu este limitată. . desigur. PE SCURT 44Omul este prin natură şi prin vocaţie o fiinţă religioasă. mergând spre Dumnezeu. creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

asemănări cu Dumnezeu. 38 GS 36. 37 Cf. cel infinit în desăvârşire. chiar dacă limbajul nostru limitat nu-i epuizează misterul.fi cunoscut cu certitudine prin lucrările sale datorită luminii naturale a raţiunii omeneşti37. 49„Creatura fără Creator dispare”38. 48Putem vorbi despre Dumnezeu realmente pornind de la multiplele perfecţiuni ale creaturilor. . Iată de ce credincioşii se ştiu împinşi fără de răgaz de iubirea lui Cristos să ducă lumina Dumnezeului celui viu celor care îl ignoră sau îl refuză. Cc Vatican I: DS 3026.

în Cristos. Printr-o hotărâre total liberă. 4-5. Revelându-se pe sine. vrea să-şi împărtăşească propria viaţă divină oamenilor creaţi de El în mod liber. Dumnezeu se revelează şi se dăruieşte omului. şi anume acela al Revelaţiei divine 39. făcut din veşnicie. Ef 1. ARTICOLUL 1 Revelaţia lui Dumnezeu I. în Fiul său unic 41. şi pe Duhul Sfânt. Dumnezeu vrea să-i facă pe 39 40 Cc. oamenii pot ajunge la Tatăl în Duhul Sfânt şi se fac părtaşi la firea dumnezeiască”40. planul său binevoitor. în bunătatea şi înţelepciunea sa. Cuvântul făcut trup. O face revelându-şi misterul.CAPITOLUL AL DOILEA Dumnezeu în întâmpinarea omului 50 Prin raţiunea naturală. la care omul nu se poate ridica prin propriile-i forţe. El îşi revelează pe deplin planul trimiţându-l pe Fiul său preaiubit. DV 2. pentru a face din ei fii adoptivi. Vatican I: DS 3015. omul îl poate cunoaşte pe Dumnezeu cu certitudine pornind de la lucrările lui. 41 Cf. în favoarea tuturor oamenilor. Dumnezeu revelează «planul bunăvoinţei sale» 51 „I-a plăcut lui Dumnezeu. Dar există un alt ordin de cunoaştere. să se dezvăluie şi să facă cunoscut misterul voinţei sale: prin Cristos. 16). 52 Dumnezeu. . Domnul nostru Isus Cristos. care „locuieşte în lumina cea neapropiată” (1 Tim 6.

prin neascultare. s-a descoperit pe sine însuşi încă de la început protopărinţilor noştri” 44. 4. făgăduindu-le răscumpărarea. de ex. Sfântul Irineu de Lyon vorbeşte în repetate rânduri despre această pedagogie divină prin imaginea obişnuirii reciproce între Dumnezeu şi om: „Cuvântul lui Dumnezeu a locuit în om şi s-a făcut Fiul omului pentru a-l obişnui pe om să-l atingă pe Dumnezeu şi pentru a-l obişnui pe Dumnezeu să locuiască în om după buna plăcere a Tatălui”43. să-l cunoască şi să-l iubească. Dumnezeu se face cunoscut 54 „Dumnezeu. 21. oferă oamenilor. în lumea creată. El comportă o „pedagogie divină” specială: Dumnezeu se comunică treptat omului. II. 2. Isus Cristos. . Dumnezeu. Tu nu l-ai lăsat sub stăpânirea morţii. Într-adevăr. 118. 45 DV 3. 20. Haer. 53 Planul divin al Revelaţiei se realizează „prin fapte şi cuvinte legate strâns între ele şi care se luminează reciproc”42. I-a chemat la o comuniune intimă cu El. înveşmântându-i în splendoare de har şi de dreptate. Etapele Revelaţiei De la începutul începutului. Legământul cu 42 43 DV 2. i-a ridicat din nou în speranţa mântuirii şi a purtat neîntrerupt de grijă neamului omenesc. îl pregăteşte în etape să primească Revelaţia supranaturală pe care o face despre sine însuşi şi care culminează în Persoana şi misiunea Cuvântului Întrupat.. Legământul cu Noe 56 După ce unitatea neamului omenesc a fost fărâmiţată prin păcat. să mântuiască omenirea trecând prin fiecare din părţile ei. (. 46 LR. 3. Şi după ce omul. Rugăciunea euharistică IV. Pe lângă aceasta. o mărturie permanentă despre sine.oameni în stare să-i răspundă. Dumnezeu caută. care creează şi ţine totul prin Cuvântul său. 3. mult peste tot ceea ce ar fi ei în stare prin propriile puteri. a pierdut prietenia ta. „după căderea lor. ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora care caută mântuirea. 55 Această Revelaţie n-a fost întreruptă de păcatul primilor noştri părinţi. Haer. în primul rând. voind să deschidă calea mântuirii de sus.. cf.) Tu ai oferit de multe ori oamenilor legământul tău46. 17. 1. 3. 44 DV 3. fiind statornici în a face binele”45.

51 Cf. Cf. 9. 5): „în tine se vor binecuvânta toate neamurile pământului” (Gen 12. Dar. aşteptând ca Cristos „să-i adune laolaltă pe toţi fiii lui Dumnezeu care erau risipiţi” (In 11. Daniel şi Iob” (Ez 14. din neamul lui şi din casa lui” (Gen 12. 49 Cf. prefigurarea lui Cristos56. adică faţă de oamenii grupaţi „după ţările lor. aşezată de Providenţă sub paza îngerilor 50. solidară în nelegiuire 51. 8. 5)48. adică „părintele unei mulţimi de neamuri” (Gen 17. 57 Această ordine. ar vrea să-şi construiască prin ea însăşi unitatea în felul turnului Babel 52. Biblia venerează câteva figuri mari din aceste „neamuri”. într-o zi. 52). 57 Cf. este destinată să limiteze orgoliul unei omeniri decăzute. Dumnezeu îl alege pe Abram. Gen 10. care. chemându-l „afară din ţara lui. în acelaşi timp cosmică. 8. 3. . a tuturor fiilor lui Dumnezeu în 47 48 Cf. Scriptura exprimă la ce înălţime de sfinţenie pot ajunge cei care trăiesc conform legământului cu Noe. 18. Fapte 17. Evr 7. 26-27. Dumnezeu îl alege pe Abraham 59 Pentru a aduna omenirea risipită. fiecare după limba sa. Rom 11. 54 Cf. pentru a-l face Abraham. Rom 1. politeismul şi idolatria poporului şi a conducătorului ameninţă neîncetat cu o pervertire păgână această economie provizorie. Astfel. poporul ales58. Gal 3. 53 Cf. sau drepţii „Noe. Gen 14. cum sunt „dreptul Abel”. 55 Cf.Noe după potop47 exprimă principiul economiei divine faţă de „neamuri”. 19. până la proclamarea universală a Evangheliei. 20-31. 24. 56 Cf. (LXX) 32. 50 Cf. socială şi religioasă a pluralităţii neamurilor49. Gen 11. 14). regele-preot Melchisedec 55. Lc 21. 4-6. 3 LXX)57.5. şi după seminţiile lor” (Gen 10. 58 Cf. 28. 1). din cauza păcatului53. Gen 9. 52 Cf. Înţ 10. 18-25. 60 Poporul născut din Abraham avea să fie depozitarul făgăduinţei făcute patriarhilor. chemat să pregătească adunarea. 58 Legământul cu Noe este în vigoare cât ţine timpul neamurilor 54. Dt 4.

el va fi rădăcina pe care se vor grefa păgânii deveniţi credincioşi60. izbăvindu-l din robia egipteană. Figura cea mai pură este Maria69. Ez 36. 59 60 Cf. 64 Cf. Cf. 17-18. 63 Israel este Poporul preoţesc al lui Dumnezeu 62. 69 Cf. 3. Miriam. Rebeca. desăvârşit şi definitiv al Tatălui. 63 LR. în multe rânduri şi în multe chipuri. 52. DV 3. Is 2. destinat tuturor oamenilor 64 şi care va fi înscris în inimi 65. 67 Cf. Dumnezeu a grăit părinţilor noştri prin prooroci. 1-2). Sof 2. Ier 31. ca Sara. Profeţii vestesc o răscumpărare radicală a Poporului lui Dumnezeu. şi să-l aştepte pe Mântuitorul făgăduit61. 24. Is 49. Evr 10. 38. 31-34. 10). 70 DV 2. Fiul lui Dumnezeu făcut om. Tată prevăzător şi judecător drept. 61 Patriarhii şi profeţii şi alte personaje ale Vechiului Testament au fost şi vor fi întotdeauna veneraţi ca sfinţi în toate tradiţiile liturgice ale Bisericii.unitatea Bisericii59. 16. 11. odinioară. unicul Dumnezeu viu şi adevărat. Lc 1. Cristos. Mai ales cei săraci şi smeriţi ai Domnului68 vor fi purtătorii acestei speranţe. 65 Cf. poporul „fraţilor mai mari” în credinţa lui Abraham. 62 Cf. Ex 19. cel care „poartă numele Domnului” (Dt 28. 2-4. Dumnezeu l-a format pe Israel ca pe poporul său. A încheiat cu el Legământul de la Sinai şi i-a dat. în aşteptarea unui Legământ nou şi veşnic. Ana. III. Dumnezeu îşi formează un popor: Israel 62 După patriarhi. prin Moise. Dumnezeu îşi formează poporul în speranţa mântuirii. 61 Cf. 64 Prin profeţi. În El Tatăl spune totul şi nu va mai exista alt cuvânt decât acesta. în aceste timpuri din urmă ne-a vorbit nouă prin Fiul său” (Evr 1. Rahela. 16. o mântuire care va cuprinde toate neamurile 67. Cristos Isus ─ „Mijlocitorul şi Plinătatea întregii Revelaţii70” Dumnezeu a spus totul în Cuvântul său 65 „După ce. este Cuvântul unic. 5-6. 53. Debora. pentru ca acesta să-l recunoască şi să-l slujească pe El. 66 Cf. Vinerea Sfântă 13: rugăciunea universală VI. 10. 6. Femeile sfinte. Iudita şi Estera au păstrat vie speranţa mântuirii lui Israel. purificarea de toate infidelităţile66. Rom 11. Este poporul celor „cărora Dumnezeu le-a vorbit mai întâi” 63. . 68 Cf. In 11. legea sa.

Iată de ce acela care ar vrea acum să-l întrebe. Călăuzit de Magisteriul Bisericii. dăruindu-ne acest Tot ─ pe Fiul său. Dumnezeu s-a revelat şi s-a dăruit omului. Totuşi. nu numai că ar face o nebunie. Credinţa creştină nu poate accepta „revelaţii” care pretind să depăşească sau să corecteze Revelaţia a cărei împlinire este Cristos. ci de a-i ajuta pe oameni să o trăiască mai viu într-o anumită perioadă a istoriei. DV 4.) căci ceea ce spunea fragmentar profeţilor a spus în întregime în Fiul său. 67 Pe parcursul istoriei au existat revelaţii aşa-zise „private”. Nu va mai fi altă Revelaţie 66 „Economia creştină a mântuirii. Ele nu fac parte însă din tezaurul credinţei. dar l-ar jigni pe Dumnezeu. fiind legământ nou şi definitiv. simţul credincioşilor ştie să discearnă şi să primească ceea ce în aceste revelaţii constituie o chemare autentică a lui Cristos sau a sfinţilor lui adresată Bisericii. El ne-a spus totul deodată în acest singur Cuvânt.Sfântul Ioan al Crucii. exprimă acest lucru în mod luminos comentând Evr 1. nu va trece niciodată şi nu mai este de aşteptat nici o nouă revelaţie publică înainte de arătarea în glorie a Domnului nostru Isus Cristos” 72. PE SCURT 68 Din iubire. după atâţia alţii.. chiar dacă Revelaţia s-a încheiat. sau ar dori o vedenie sau o revelaţie. Este cazul anumitor religii necreştine. (. dintre care unele au fost recunoscute de autoritatea Bisericii. ea nu a fost încă pe deplin explicitată. precum şi al anumitor secte recente care se bazează pe astfel de „revelaţii”. care este Cuvântul său. 22. .. 1-2: „De vreme ce ni l-a dat pe Fiul. 69 Dumnezeu s-a revelat omului comunicându-i treptat misterul său prin 71 72 Carm. Dumnezeu nu mai are alt cuvânt să ne dea. 2. Rolul lor nu este de a „îmbunătăţi” sau de a „completa” Revelaţia definitivă a lui Cristos. neîndreptându-şi ochii numai spre Cristos fără a căuta altceva sau ceva nou”71. credinţei creştine îi va rămâne să-i descopere treptat întreaga adâncime de-a lungul veacurilor. El aduce astfel un răspuns definitiv şi supraabundent la întrebările pe care omul şi le pune asupra sensului şi scopului vieţii sale.

Acesta este Cuvântul definitiv al Tatălui. In 14. 4). după cădere. 71 Dumnezeu a încheiat cu Noe un legământ veşnic între El şi toate fiinţele vii . 74 72 Dumnezeu l-a ales pe Abraham şi a încheiat un legământ cu el şi cu urmaşii lui. ARTICOLUL 2 Transmiterea Revelaţiei divine 74 Dumnezeu „vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1 Tim 2. 76 DV 7. trimiţându-l pe propriul său Fiu. Tradiţia apostolică 73 74 Cf. 15. aşa încât nu va mai exista altă Revelaţie după El.fapte şi cuvinte. Deci Cristos trebuie să fie vestit tuturor popoarelor şi tuturor oamenilor. Gen 9. Gen 3. şi astfel. Revelaţia să ajungă până la marginile lumii: Ceea ce Dumnezeu a revelat pentru mântuirea tuturor neamurilor a hotărât în marea sa bunătate să se păstreze neatins în veci şi să se transmită tuturor generaţiilor76. Cf. le-a făgăduit mântuirea73 şi le-a oferit legământul său. adică a lui Cristos Isus 75. Le-a vorbit şi. . în care şi-a statornicit Legământul pentru totdeauna. I. L-a pregătit prin profeţi să primească mântuirea destinată întregii omeniri. 6. Din aceştia şi-a format poporul. 73 Dumnezeu s-a revelat pe deplin. 75 Cf. El s-a manifestat în persoană primilor noştri părinţi. 70 Dincolo de mărturia pe care Dumnezeu o dă despre sine în lucrurile create. Acesta va dura cât va dăinui lumea. căruia i-a revelat legea sa prin Moise. 16.

75 „Cristos Domnul. ca pe izvorul oricărui adevăr mântuitor şi al oricărei discipline morale. 80 DV 8. ce este exprimată în mod deosebit în cărţile inspirate. s-a făcut în două feluri: Oral „de apostoli. ale cărei bogăţii se revarsă în practica şi în viaţa Bisericii care crede şi se roagă”82. „Biserica. conform poruncii Domnului. întrucât e distinctă de Sfânta Scriptură. tot ceea ce crede”81. 76 Transmiterea Evangheliei. 82 DV 8. „propovăduirea apostolică. în învăţătura. prin ea. 78 Această transmitere vie. deşi e strâns legată de ea. în viaţa şi în cultul său. care a vorbit odinioară. împărtăşindu-le darurile divine. prin propovăduirea lor orală. apostolii i-au lăsat ca urmaşi pe episcopi. . perpetuează şi transmite tuturor generaţiilor tot ceea ce este ea însăşi.. este numită Tradiţie. DV 7. 79 Astfel. „Afirmaţiile Sfinţilor Părinţi atestă prezenţa dătătoare de viaţă a acestei Tradiţii. în lume. . prin exemplul dat şi prin instituţii. tot sub inspiraţia Duhului Sfânt. săvârşită în Duhul Sfânt.. Într-adevăr. precum şi ceea ce învăţaseră sub inspiraţia Duhului Sfânt”. Propovăduirea apostolică. a dat poruncă Apostolilor să predice tuturor. trebuia să se păstreze printr-o succesiune neîntreruptă până la sfârşitul veacurilor”80. au consemnat în scris vestea mîntuirii”78. din trăirea lor în apropierea lui şi din faptele lui. vorbeşte fără întrerupere cu Mireasa Fiului său iubit. încredinţându-le «propria misiune de a învăţa»79”. îi călăuzeşte pe credincioşi la tot 77 78 DV 7.. care. iar Duhul Sfânt. 81 DV 8. au transmis ceea ce primiseră din gura lui Cristos.. În scris „de apostoli şi oameni din preajma apostolilor. Evanghelia făgăduită odinioară prin profeţi şi pe care a împlinit-o El însuşi şi a vestit-o cu gura sa”77. Prin ea. în care îşi găseşte împlinirea întreaga Revelaţie a Dumnezeului Preaînalt. comunicarea de sine făcută de Tatăl prin Cuvântul său în Duhul Sfânt rămâne prezentă şi lucrătoare în Biserică: „Dumnezeu. care. prin care glasul viu al Evangheliei răsună în Biserică şi. 79 DV 7. continuată în succesiunea apostolică 77 „Pentru ca Evanghelia să se păstreze de-a pururi întreagă şi vie în Biserică.

85 DV 9. 82 Biserica deci. „Sfânta Tradiţie transmite integral urmaşilor apostolilor cuvântul lui Dumnezeu încredinţat apostolilor de Cristos Domnul şi de Duhul Sfânt. până la sfârşitul lumii” (Mt 28.. curgând din acelaşi izvor divin. cât şi Tradiţia trebuie primite şi venerate cu egală iubire şi consideraţie”85. Într-adevăr. disciplinare. . Trebuie să distingem de aceasta „tradiţiile” teologice. Raportul între Tradiţie şi Sfânta Scriptură Un izvor comun. Tradiţie apostolică şi tradiţii bisericeşti 83 Tradiţia despre care vorbim aici vine de la apostoli şi transmite ceea ce ei au primit din învăţătura şi exemplul lui Isus şi ceea ce au învăţat prin Duhul Sfânt. devin. şi însuşi Noul Testament atestă procesul Tradiţiei vii. Ele constituie forme particulare. II. să-l explice şi să-l răspândească prin propovăduire”. atât Scriptura. De aceea. 80 „Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură sunt strâns legate şi comunică între ele. care a făgăduit că va rămâne cu ai săi „în toate zilele. două moduri distincte de transmitere 81 „Sfânta Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu întrucât este scrisă sub inspiraţia Duhului dumnezeiesc”. 20). În 83 84 DV 8.. „nu-şi dobândeşte certitudinea cu privire la toate lucrurile revelate numai din Sfânta Scriptură. în care marea Tradiţie capătă expresii adaptate diferitelor locuri şi timpuri. Şi una. prima generaţie de creştini nu avea încă un Nou Testament scris. liturgice sau devoţionale născute în decursul timpului în Bisericile locale.adevărul şi face să locuiască în ei cu îmbelşugare cuvântul lui Cristos”83. şi cealaltă fac prezent şi rodnic în Biserică misterul lui Cristos. . Căci amândouă.. să-l păstreze cu fidelitate. căreia îi e încredinţată transmiterea şi interpretarea Revelaţiei. DV 9. într-un fel. o unitate şi tind spre acelaşi scop”84. călăuziţi de lumina Duhului adevărului. pentru ca aceşti urmaşi..

12-14. . învăţând numai ceea ce a fost transmis. în păstrarea. 90 Cf. 16) 90. 87 Credincioşii. ci îl slujeşte. III. îl ascultă cu pietate. astfel încât. 20. pe mine mă ascultă” (Lc 10. a fost încredinţat de apostoli întregii Biserici. cuprins în Sfânta Tradiţie şi în Sfânta Scriptură. DV 10. prin porunca dumnezeiască şi cu asistenţa Duhului Sfânt. îl păstrează cu sfinţenie şi îl expune cu fidelitate şi ia din acest unic tezaur al credinţei tot ceea ce propune ca adevăr de credinţă revelat de Dumnezeu”89. unit cu Păstorii săi.lumina Tradiţiei apostolice. aceste „tradiţii” pot fi păstrate. a cărui autoritate se exercită în numele lui Isus Cristos” 88. 89 DV 10. trăirea şi mărturisirea credinţei transmise. întregul popor sfânt. 1 Tim 6. stăruie de-a pururi în învăţătura apostolilor şi în comuniune. amintindu-şi de cuvântul lui Cristos către apostolii săi: „Cine vă ascultă pe voi. 86 „Acest Magisteriu nu e însă deasupra Cuvântului lui Dumnezeu. Magisteriul Bisericii 85 „Misiunea de a interpreta în mod autentic Cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis a fost încredinţată numai Magisteriului viu al Bisericii. se creează o deosebită unitate între episcopi şi credincioşi”87. primesc cu docilitate învăţăturile şi îndrumările pe care Păstorii lor le dau sub diferite forme. 2 Tim 1. episcopul Romei. în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Dogmele credinţei 88 Magisteriul Bisericii îşi angajează pe deplin autoritatea primită de la Cristos atunci 86 87 Cf. sub călăuzirea Magisteriului Bisericii. deoarece. Interpretarea tezaurului credinţei Tezaurul credinţei încredinţat întregii Biserici 84 „Tezaurul sfânt”86 al credinţei (depositum fidei). LG 20. modificate sau părăsite. „Aderând la el. adică episcopilor aflaţi în comuniune cu urmaşul lui Petru. 88 DV 10.

In 8. 92 . insuflat şi susţinut de Duhul adevărului. sub o formă care îl obligă pe poporul creştin la o adeziune irevocabilă de credinţă. care îl păstrează în inimă” 98. 13. o luminează şi îi dau siguranţă.) aderă neclintit la «credinţa transmisă sfinţilor o dată pentru totdeauna». Vatican I:DS 3016: nexus mysteriorum. reciproc. 94 Cf. 31-32. „Există o ordine sau «ierarhie» a adevărurilor învăţăturii catolice. 98 DV 8. dacă viaţa noastră este dreaptă.) nu se poate înşela în credinţă şi manifestă această prerogativă prin simţul supranatural de credinţă al întregului popor atunci când «de la episcopi şi până la ultimul credincios laic» îşi exprimă consensul universal în materie de credinţă şi moravuri”96. înţelegerea realităţilor şi a cuvintelor din tezaurul credinţei poate creşte în viaţa Bisericii: ─ „prin meditarea şi studierea lor de către credincioşi. o pătrunde mai adânc prin judecată dreaptă şi o aplică mai pe deplin în viaţă”97. adică atunci când propune. adevăruri conţinute în Revelaţia divină sau adevăruri aflate într-o legătură necesară cu acestea. (. 20. Poporul lui Dumnezeu. Ei au primit ungerea Duhului Sfânt.când defineşte dogme. 90 Legăturile reciproce şi coerenţa dintre dogme se află în ansamblul Revelaţiei misterului lui Cristos92. sub îndrumarea Magisteriului sacru. 1 In 2... Creşterea în înţelegerea credinţei 94 Datorită asistenţei Duhului Sfânt. 27. Cc. mintea şi inima ne vor fi deschise pentru a primi lumina dogmelor credinţei91.. Simţul supranatural al credinţei 91 Toţi credincioşii participă la înţelegerea şi transmiterea adevărului revelat. Dogmele sunt făclii pe calea credinţei noastre. 93 „Prin acest simţ al credinţei. 95 Cf.95 92 „Totalitatea credincioşilor (. în 91 Cf. 89 Există o legătură organică între viaţa noastră spirituală şi dogme. în funcţie de legătura lor cu fundamentul credinţei creştine”93. şi. 96 LG 12. care îi învaţă totul94 şi îi călăuzeşte la tot adevărul. 97 LG 12. In 16.. LG 25. 93 UR 11. Cf.

până la a doua venire. viaţa şi în cultul său perpetuează şi transmite tuturor generaţiilor tot ceea ce este ea însăşi. să-l pătrundă tot mai adânc şi să-l trăiască tot mai deplin.cuvintele dumnezeieşti şi cel care le citeşte cresc laolaltă”101. 102 DV 8. tot ceea ce crede”105. fiecare în felul său. cf. 101 Sf. 95 „Este aşadar evident că Sfânta Tradiţie. „cercetarea teologică este cea care aprofundează cunoaşterea adevărului revelat”99. UR 4. DV 8. ─ „prin pătrunderea adâncă pe care credincioşii o dobândesc din experienţa spirituală”100. izvorul tuturor bogăţiilor sale”. 98 „Biserica. Sfânta Scriptură şi Magisteriul Bisericii. 104 DV 10. sub inspiraţia Duhului Sfânt. 97 „Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură constituie un unic tezaur sacru al Cuvântului lui Dumnezeu104. „divina eloquia cum legente crescunt . au primit o charismă sigură a adevărului”102. încât nu pot exista separat şi toate împreună. tuturor generaţiilor. pe Dumnezeu. în care Biserica peregrină îl contemplă.mod deosebit. aceştia au transmis prin propovăduirea lor şi în scris. a lui Cristos. Ez 1. DV 23. în slavă. din hotărârea preaînţeleaptă a lui Dumnezeu. în învăţătura. Papei şi episcopilor aflaţi în comuniune cu el. Grigore cel Mare. poporul lui Dumnezeu în întregime nu încetează să primească darul Revelaţiei divine. 105 DV 8. 100 Misiunea de a interpreta în mod autentic Cuvântul lui Dumnezeu a fost încredinţată numai Magisteriului Bisericii. ─ „prin propovăduirea acelora care. 24. 44 §2. 103 DV 10 §3. contribuie în mod eficace la mântuirea sufletelor. Hom. PE SCURT 96 Ceea ce Cristos a încredinţat apostolilor. 8. 100 . sub acţiunea aceluiaşi Duh Sfânt”103. ca într-o oglindă. 99 GS 62 §7. o dată cu succesiunea episcopală. 7. 99 Datorită simţului supranatural al credinţei. sunt atât de strâns legate şi asociate.

4. Augustin. DV 24. s-a făcut asemenea oamenilor”106. ci ceea ce este în realitate: Cuvântul lui Dumnezeu111. luând trupul slăbiciunii omeneşti. Cf. 1 Tes 2. 1-3. s-au făcut asemenea vorbirii omeneşti. II. Psal. Biserica îşi găseşte fără încetare hrana şi puterea110. El care. 1. 108 Sf. 111 Cf. precum odinioară Cuvântul Tatălui Veşnic. 103. Evr 1. unul şi acelaşi Cuvânt ce răsună în gura tuturor scriitorilor sacri. în care se exprimă pe sine în întregime107: Amintiţi-vă că este unul şi acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu de-a lungul întregii Scripturi. exprimate în limbi omeneşti. „Într-adevăr. Dumnezeu nu spune decât un singur Cuvânt. pentru a li se revela oamenilor. Biserica a venerat întotdeauna dumnezeiasca Scriptură. după cum venerează şi Trupul Domnului. 102 Prin toate cuvintele Sfintei Scripturi. 13. fiind la început Dumnezeu la Dumnezeu. Inspiraţia şi adevărul Sfintei Scripturi 106 107 DV 13. Tatăl care este în ceruri iese cu multă iubire în întâmpinarea fiilor săi şi vorbeşte cu ei”112. luată de pe masa Cuvântului lui Dumnezeu şi a Trupului lui Cristos109. Cristos ─ Cuvântul unic al Sfintei Scripturi 101 În condescendenţa bunătăţii sale. cuvintele lui Dumnezeu. nu are nevoie de silabe. Cuvântul său unic. Dumnezeu. Ea înfăţişează neîncetat credincioşilor Pâinea Vieţii. 110 Cf. în Cărţile Sfinte. le vorbeşte în cuvinte omeneşti: „Într-adevăr. pentru că nu e supus timpului108. . DV 21. 112 DV 21.ARTICOLUL 3 Sfânta Scriptură I. 104 În Sfânta Scriptură. 109 Cf. căci în ea nu primeşte numai un cuvânt omenesc. 103 De aceea.

trebuie. 115 DV 11. 116 Sf. Creştinismul este religia „Cuvântului” lui Dumnezeu. miss. „nu a unui cuvânt scris şi mut. prin Duhul Sfânt. sau 113 114 DV 11. sau profetice. îl au ca autor pe Dumnezeu şi au fost încredinţate ca atare Bisericii”113. „Sfânta Maică Biserica. interpret al Scripturii 109 În Sfânta Scriptură. Hom. de a vorbi şi de a povesti curente în acel timp. l-a voit consemnat în Scrierile sacre”115.105 Dumnezeu este Autorul Sfintei Scripturi. pentru ca. acţionând El însuşi în ei şi prin ei. pe baza credinţei primite de la apostoli. Bernard. 108 Totuşi. III. 117 Cf. sau poetice. Cristos. DV 12 §1. . 4. 45). cu fidelitate şi fără eroare adevărul pe care Dumnezeu. consideră sfinte şi canonice în totalitate cărţile Vechiului şi Noului Testament cu toate părţile lor. Ca ele să nu rămână literă moartă. „Pentru redactarea cărţilor sfinte. lăsându-le uzul capacităţilor şi puterilor proprii. Pentru a interpreta bine Scriptura. „Ceea ce a fost revelat de Dumnezeu şi este cuprins şi expus în Sfânta Scriptură a fost consemnat sub inspiraţia Duhului Sfânt”. 106 Dumnezeu i-a inspirat pe autorii omeneşti ai cărţilor sacre. „Întrucât tot ce afirmă autorii inspiraţi sau hagiografii trebuie considerat ca afirmat de Duhul Sfânt. 107 Cărţile inspirate învaţă adevărul. de „genurile literare” folosite în epocă. să „ne deschidă mintea la înţelegerea Scripturilor” (Lc 24. de modurile de a simţi. credinţa creştină nu este o „religie a Cărţii”. DV 11. aceştia să scrie ca adevăraţi autori tot ceea ce voia El şi numai aceea”114. 11. Dumnezeu a ales oameni şi s-a slujit de ei. trebuie ţinut seama de condiţiile timpului şi culturii lor. pentru mântuirea noastră. fiind alcătuite sub inspiraţia Duhului Sfânt. Dumnezeu vorbeşte omului în felul oamenilor. Cuvântul veşnic al Dumnezeului celui viu. pentru că. trebuie declarat despre cărţile Scripturii că ele transmit cu certitudine. trebuie să fim deci atenţi la ceea ce au voit într-adevăr să afirme autorii omeneşti şi la ceea ce Dumnezeu a binevoit să ne descopere prin cuvintele lor117. 110 Pentru a descoperi intenţia autorilor sacri. ci a Cuvântului întrupat şi viu”116. Duhul Sfânt. „Căci adevărul este prezentat şi exprimat în mod diferit în textele care sunt în diferite sensuri istorice.

acesta din urmă fiind subîmpărţit în sens alegoric. 11. . oricât de diferite ar fi cărţile care o alcătuiesc. Prin „analogia credinţei” înţelegem coeziunea adevărurilor de credinţă între ele şi în proiectul total al Revelaţiei. 123 Sf. Scriptura trebuie citită în „Tradiţia vie a Bisericii întregi”. 25-27. 120 Cf. Căci. Sensurile Scripturii 115 După o veche tradiţie. După o expresie a Sfinţilor Părinţi. DV 12 §3. Rom 12. 44-46. Toma Aq. Biserica poartă în Tradiţia sa amintirea vie a Cuvântului lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt îi dă interpretarea spirituală a Scripturii („. deschisă de la Paştele său121. 125 Cf. În al doilea rând. 122 Cf. datorită unităţii planului lui Dumnezeu căruia Isus Cristos îi este centru şi inimă. Ps 22. 114 3. Într-adevăr. 111 Dar cum Sfânta Scriptură este inspirată. Sfânta Scriptură se citeşte mult mai mult în inima Bisericii decât în mijloacele materiale ale exprimării sale. Această inimă era închisă înainte de Pătimire.. Psal. se pot distinge două sensuri ale Scripturii: sensul literal şi sensul spiritual. 21. nu mai puţin important decât precedentul şi fără de care Scriptura rămâne literă moartă: „Sfânta Scriptură trebuie să fie citită şi interpretată întru acelaşi Duh în care a fost scrisă”119. există un alt principiu al interpretării corecte. Lc 24. 113 2. 5. Inima122 lui Cristos desemnează Sfânta Scriptură care ne face cunoscută Inima lui Cristos. trebuie dată o mare atenţie „conţinutului şi unităţii întregii Scripturi”. după simţul spiritual pe care Duhul îl dăruieşte Bisericii”124). 6. moral şi anagogic. 5.. 15. 124 Origene. in Lev. DV 12 §3.de alt gen de expresie”118. 121 Cf. 118 119 DV 12 §2. pentru ca aceia care de atunci înainte au început să o înţeleagă să privească şi să discearnă în ce fel trebuie să fie interpretate profeţiile123. Scriptura este una. Conciliul al II-lea din Vatican indică trei criterii pentru o interpretare a Scripturii conformă Duhului care a inspirat-o120: 112 1. căci Scriptura nu era limpede. Hom.. E necesară atenţia la „analogia credinţei”125. În primul rând. Dar Scriptura a fost deschisă după Pătimire.

quid credas allegoria. S. 1. 3. 131 Sf. Ap 21. ci şi realităţile şi evenimentele despre care vorbeşte ea pot fi semne. Ele au fost scrise „pentru învăţătura noastră” (1 Cor 10. într-un fel. 130 DV 12. prin aceasta. 3. Omnes sensus (sc. Biserica pe pământ este semn al Ierusalimului ceresc129. Este sensul semnificat de cuvintele Scripturii şi descoperit de exegeza care urmează regulile interpretării corecte. Sensul anagogic. Augustin. 129 Cf. Putem dobândi o înţelegere mai profundă a evenimentelor recunoscând semnificaţia lor în Cristos. 1. Toma Aq. printr-un studiu. 5. 2. 11)128. 10. 2. nisi me catholicae Ecclesiae commoveret auctoritas. anagogia ─ spre ce trebuie să tinzi”. ad 1. Cf. 126 127 Sf. 119 „Este sarcina exegeţilor să lucreze după aceste reguli pentru înţelegerea şi expunerea mai profundă a sensului Sfintei Scripturi. Sacrae Scripturae) fundentur super litteralem. trecerea Mării Roşii este un semn al biruinţei lui Cristos şi. Datorită unităţii planului lui Dumnezeu.1 ─ 22. 1 Cor 10. „Sensul literal te învaţă faptele. Sensul alegoric. să se maturizeze judecata Bisericii. pregătitor.Concordanţa profundă a celor patru sensuri asigură întreaga bogăţie citirii vii a Scripturii în Biserică: 116 Sensul literal. quo tendas anagogia.11. ─ „Toate sensurile Sfintei Scripturi se bazează pe sensul literal”126. pentru ca. alegoria ─ ce trebuie să crezi. nu numai textul Scripturii. Căci tot ceea ce se leagă de modul de a interpreta Scriptura se află supus în ultimă instanţă judecăţii Bisericii. Th. . Evr 3─4. care împlineşte dumnezeiasca poruncă şi slujire de a păstra şi interpreta Cuvântul lui Dumnezeu”130: Ego vero Evangelio non crederem. 1. 128 Cf. Evenimentele relatate în Scriptură trebuie să ne ducă la un mod corect de a acţiona. Fund. călăuzindu-ne (în greceşte. Sensul moral. Astfel. astfel. Moralis quid agas. 6.5. anagogé) spre Patria noastră. al Botezului127. ─ „Nu aş crede în Evanghelie dacă nu m-ar îndemna autoritatea Bisericii catolice”131. 118 Un distih medieval rezumă bine semnificaţia celor patru sensuri: Litera gesta docet. Realităţile şi evenimentele pot fi văzute şi în semnificaţia lor eternă. 117 Sensul spiritual. sensul moral ─ ce trebuie să faci..

Baruh. Zaharia. Esdra şi Nehemia. Înţelepciunea. 1 şi 2 către tesaloniceni. Rut. o înţelepciune mântuitoare despre viaţa omului şi minunate comori de rugăciune. Canonul Scripturilor 120 Biserica a putut discerne ce scrieri trebuie să fie numărate printre Cărţile Sfinte datorită Tradiţiei apostolice132. Proverbele. Abdia. cărţile Vechiului Testament dau mărturie despre întreaga pedagogie divină a iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu: „În ele sunt adunate învăţături înalte despre Dumnezeu. către galateni. Iona. Biserica a respins întotdeauna hotărât ideea de a lăsa la o parte Vechiul Testament sub pretext că Noul Testament l-ar fi făcut nefolositor (marcionismul). Ezechiel. 1501-1504. Marcu. Miheea. DS 179. Ioel. dacă se socotesc Ier şi Pl împreună) şi 27 pentru Noul Testament133: Geneză. 123 Creştinii venerează Vechiul Testament ca pe cuvântul adevărat al lui Dumnezeu. către Tit. 1 şi 2 Macabei. Psalmii. Scrisoarea lui Iuda şi Apocalipsul alcătuiesc Noul Testament. . căci Vechiul Legământ nu a fost niciodată revocat. Ageu. Faptele Apostolilor. DV 14. Deuteronom. Levitic. Scrisoarea către evrei. Scrisorile Sfântului Paul către romani. Lista lor integrală este numită „Canonul” Scripturilor. către efeseni. 1 şi 2 Samuel. Tobia. 122 Într-adevăr. 1 şi 2 Regi. Judecători. DV 8. Numeri.IV. Estera. cele trei Scrisori ale lui Ioan. Habacuc. Osea. Iosua. în ele se află ascunsă taina mântuirii noastre”135. în sfârşit. §3. Exod. 1 şi 2 către corinteni. Noul Testament 132 133 Cf. Cf. Naum. „Deşi conţin şi lucruri imperfecte şi condiţionate istoric”. Amos. către filipeni. Plângerile. 134 Cf. 1 şi 2 către Timotei. Sofonia. Ieremia. Daniel. Luca şi Ioan. Isaia. 1 şi 2 Cronici. 135 DV 15. Evangheliile după Matei. către coloseni. 1 şi 2 a lui Petru. Răscumpărătorul Universului”. Vechiul Testament 121 Vechiul Testament este o parte de neeliminat a Sfintei Scripturi. către Filemon. Iudita. Scrisoarea lui Iacob. Malahia alcătuiesc Vechiul Testament. 1334-1336. Ea cuprinde pentru Vechiul Testament 46 de scrieri (45. „economia Vechiului Testament avea ca scop principal să pregătească venirea lui Cristos. Iob. Ecleziastul. Cărţile lui sunt divin inspirate şi-şi păstrează o valoare permanentă 134. Ecleziasticul. Cântarea Cântărilor.

Cf. Tereza a Pruncului Isus. Tradiţia orală. a învăţat în cuvinte şi a împlinit în fapte140. integrându-le pe altele într-o sinteză sau expunându-le în funcţie de situaţia Bisericilor. 2. 140 Sf. apostolii au transmis ascultătorilor lor ceea ce Isus a spus şi a făptuit. transmit fidel ceea ce Isus. „După Înălţarea Domnului. însă mereu astfel încât să ne comunice lucruri adevărate şi autentice despre Isus”139. aveau parte”. „a căror istoricitate o susţine fără şovăire. Fiul lui Dumnezeu întrupat. 126 În constituirea Evangheliilor se pot distinge trei etape: 1. în sfârşit. 125 Evangheliile sunt inima întregii Scripturi. mai de preţ şi mai minunată decât textul Evangheliei. Fiul lui Dumnezeu. instruiţi de evenimentele glorioase din viaţa lui Cristos şi luminaţi de Duhul Sfânt. cu acea înţelegere mai deplină de care ei înşişi. a făptuit şi a învăţat realmente pentru mântuirea lor veşnică. „Autorii sacri au scris cele patru Evanghelii alegând anumite lucruri din mulţimea acelora care erau transmise fie oral. mă opresc mai presus de toate la Evanghelie. Vedeţi şi păstraţi ceea ce Domnul şi Învăţătorul nostru. trăind printre oameni. Cristos. pătimirea şi glorificarea lui. DV 20.124 „Cuvântul lui Dumnezeu. care este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricărui om care crede. despre care dau mărturie veneraţia pe care i-o acordă liturgia şi atracţia neasemuită pe care a exercitat-o din toate timpurile asupra sfinţilor: Nu există nici o învăţătură mai bună. Viaţa şi învăţătura lui Isus. precum şi începuturile Bisericii lui sub lucrarea Duhului Sfînt137. A 83v. Aceste scrieri ne dezvăluie adevărul definitiv al Revelaţiei divine. autob. Cezaria cea tânără. păstrând forma unei vestiri. 141 Sf. Biserica crede cu tărie că cele patru Evanghelii. 127 Evanghelia cvadriformă ocupă în Biserică un loc unic. învăţăturile. Obiectul lor central este Isus Cristos. 139 DV 19. „deoarece constituie principala mărturie despre viaţa şi învăţătura Cuvântului Întrupat. până în ziua în care a fost înălţat la cer”. La meditaţie. Ms. Descopăr mereu noi lumini. Evangheliile scrise. 136 137 DV 17. 138 DV 18. 3. faptele. se înfăţişează şi îşi arată în mod eminent forţa în scrierile Noului Testament”136. sensuri ascunse şi tainice141. . în ea găsesc tot ce e necesar sărmanului meu suflet. Rich. Mântuitorul nostru”138. fie deja în scris.

a pus în lumină unitatea planului divin în cele două Testamente. 1 Pt 3. primeşte din cuvântul Scripturii o hrană sănătoasă şi o putere sfîntă”148. 2. După o spusă veche. 145 Sf. 21. 11. Cateheza creştină primară va recurge la el necontenit144. Astfel. 29-31.Unitatea dintre Vechiul şi Noul Testament 128 Biserica. 1 Cor 10. 142 143 Cf. 73. V. Hept. 6. adică propovăduirea pastorală. Mc 12. 144 Cf. Evr 10. Dar ea nu trebuie să ne facă să uităm că el îşi păstrează valoarea proprie de Revelaţie. 147 DV 22. izvor curat şi nesecat al vieţii spirituale”146.tăria credinţei. 10. 1 Cor 5. 130 Tipologia exprimă dinamismul spre împlinirea planului divin când „Dumnezeu va fi totul în toate” (1 Cor 15. 1-11. De asemenea. şi slujirea cuvântului. Cf. hrană a sufletului. iar cel Vechi este dezvăluit în cel Nou: Novum in Vetere latet et in Novo Vetus patet145. în cadrul căreia omilia liturgică trebuie să aibă un loc privilegiat. Augustin. 6-8. Sfânta Scriptură în viaţa Bisericii 131 „În Cuvântul lui Dumnezeu se află atâta putere şi tărie încât el constituie pentru Biserică sprijin şi forţă. „Creştinii trebuie să aibă acces larg la Sfânta Scriptură”147. nu-şi pierd valoarea proprie în planul lui Dumnezeu prin faptul că sunt în acelaşi timp etape intermediare. 132 „Studiul Sfintelor Scripturi trebuie să fie sufletul teologiei. Această lectură tipologică arată conţinutul inepuizabil al Vechiului Testament. cateheza şi toată formaţia creştină. cf. 129 Creştinii citesc aşadar Vechiul Testament în lumina lui Cristos mort şi înviat. Noul Testament este ascuns în cel Vechi. iar apoi în mod continuu în Tradiţia ei. 28). iar pentru fiii Bisericii . şi Noul Testament se cere citit la lumina celui Vechi. chemarea patriarhilor şi Exodul din Egipt. încă din timpurile apostolice142. De altfel. . DV 16. 146 DV 21. 1. cu ajutorul tipologiei. 148 DV 24. reafirmată de Mântuitorul însuşi143. de exemplu. Aceasta discerne în lucrările lui Dumnezeu din Vechiul Legământ prefigurări a ceea ce Dumnezeu a înfăptuit la plinirea timpurilor în persoana Fiului său întrupat.

DV 11. et omnis Scriptura divina in Christo impletur. 137 Interpretarea Scripturilor inspirate trebuie să fie atentă. El acţionează în ei şi prin ei. 136 Dumnezeu este Autorul Sfintei Scripturi în sensul că El îi inspiră pe autorii ei omeneşti. 152 Cf. ambele se luminează reciproc. «necunoaşterea Scripturilor înseamnă necunoaşterea lui Cristos» (Sf. PE SCURT 134 Omnis Scriptura divina unus liber est. 149 150 . „Ceea ce vine de la Duhul nu este înţeles pe deplin decât prin acţiunea Duhului”153. în primul rând. et ille unus liber Christus est. 151 DV 24. 8). Vechiul Testament îl pregăteşte pe cel Nou. pentru că centrul lor este Cristos Isus. Într-adevăr. ambele sunt adevărat Cuvânt al lui Dumnezeu. 135 „Sfintele Scripturi cuprind Cuvântul lui Dumnezeu şi. Noe 2. căci toată dumnezeiasca Scriptură vorbeşte despre Cristos şi toată dumnezeiasca Scriptură se împlineşte în Cristos”150. 5. ─ „Toată dumnezeiasca Scriptură este o singură carte. şi această singură carte este Cristos. prin citirea deasă a dumnezeieştilor Scripturi. 138 Biserica primeşte şi venerează ca inspirate cele 46 de cărţi ale Vechiului Testament şi cele 27 de cărţi ale Noului Testament. în timp ce acesta îl împlineşte pe cel Vechi. 140 Unitatea celor două Testamente decurge din unitatea planului lui Dumnezeu şi a Revelaţiei sale. 153 Origene. 139 Cele patru Evanghelii ocupă un loc central.. quia omnis Scriptura divina de Christo loquitur. pentru că sunt inspirate. 4. sunt într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu”151. Hugues de Saint-Victor.) ca. 141 „Biserica a venerat întotdeauna dumnezeieştile Scripturi după cum a DV 25. Ieronim)”149.. 8.133 Biserica „ îi îndeamnă foarte stăruitor pe toţi creştinii (. să-şi însuşească «înalta cunoaştere a lui Isus Cristos» (Fil 3. in Ex. Dă astfel certitudinea că scrierile lor învaţă fără eroare adevărul mântuitor152. la ce vrea Dumnezeu să reveleze prin autorii sacri pentru mântuirea noastră. Hom.

făclie pentru cărările mele” (Ps 119.venerat şi însuşi Trupul Domnului”154: ambele hrănesc şi guvernează întreaga viaţă creştină. 4. Is 50. 105)155. . Cf. 154 155 DV 21. „Lumină pentru paşii mei e Cuvântul tău.

pentru că adevărul lui este garantat de Dumnezeu. Abraham este modelul acestei ascultări pe care ni-l propune Sfânta Scriptură. „Dumnezeu cel nevăzut. Ascultarea credinţei 144 A asculta în credinţă înseamnă a te supune în mod liber cuvântului ascultat. omul îşi supune în întregime lui Dumnezeu mintea şi voinţa. DV 5. dat lui Dumnezeu care revelează. 143 Prin credinţă. în belşugul iubirii sale. omul îşi dă asentimentul lui Dumnezeu care se revelează 157. se adresează oamenilor ca unor prieteni şi intră în relaţie cu ei pentru a-i chema şi a-i primi la împărtăşire cu El”156. Fecioara Maria este realizarea ei cea mai desăvârşită. Răspunsul adecvat dat acestei chemări este credinţa. 157 Cf.CAPITOLUL AL TREILEA Răspunsul omului dat lui Dumnezeu 142 Prin Revelaţia sa. Abraham ─ „părintele tuturor celor care cred” 156 DV 2. 16. Sfânta Scriptură numeşte acest răspuns al omului. Adevărul însuşi. ARTICOLUL 1 Cred I. 158 Cf. 5. 26. Rom 1. . Cu toată fiinţa. „ascultarea credinţei”158.

146 Abraham realizează astfel definiţia credinţei dată de Scrisoarea către evrei: „Credinţa e chezăşia bunurilor nădăjduite. 17. Prin credinţă. Pentru această credinţă. Fiul său. în marele elogiu al credinţei strămoşilor. 14. . „Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun”: harul de a crede în Fiul său. 6. când Isus. fie mie după cuvântul tău” (Lc 1. 161 Cf. „care le-a dobândit bună mărturie” (Evr 11. „Abraham a avut credinţă în Dumnezeu şi i-a fost socotit ca dreptate” (Rom 4. Elisabeta a salutat-o: „Fericită cea care a crezut că i se vor împlini cele spuse ei de la Domnul” (Lc 1. Gen 23. 2). 149 În toată viaţa ei şi până la ultima încercare 166. De aceea. toate generaţiile o vor proclama fericită165. Datorită acestei „credinţe puternice” (Rom 4. 164 Cf. Gen 18. 11. în sfârşit. 162 Cf. Lc 1. Prin credinţă. Isus. Abraham a ascultat de chemarea de a pleca spre o ţară pe care urma s-o primească moştenire şi a plecat neştiind încotro merge” (Evr 11. Maria a primit vestirea şi făgăduinţa aduse de îngerul Gabriel. 165 Cf. 1-4. 45). Biserica venerează în Maria realizarea cea mai pură a credinţei. Maria ─ „Fericită cea care a crezut” 148 Fecioara Maria realizează în modul cel mai desăvârşit ascultarea credinţei. 39). crezând că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Lc 1. 40. 3) 162. 18)163. 160 Cf. 147 Vechiul Testament este bogat în mărturii ale acestei credinţe. 163 Cf. 1). 8)159. În credinţă. Lc 2. 48. dovada celor care nu se văd” (Evr 11. credinţa nu i-a şovăit. Maria n-a încetat să creadă „în împlinirea” cuvântului lui Dumnezeu. 166 Cf.145 Scrisoarea către evrei. Gen 15. Abraham a devenit „părintele tuturor celor care aveau să creadă” (Rom 4. Totuşi. Prin credinţă a trăit ca străin şi peregrin în Pământul făgăduinţei 160. 37)164 şi dându-şi consimţământul: „Iată slujitoarea Domnului. 4. „începătorul şi împlinitorul credinţei noastre” (Evr 11. 38). Gen 15. 12. insistă în mod deosebit asupra credinţei lui Abraham: „Prin credinţă. 2. 20). 35. Gen 12. Scrisoarea către evrei proclamă elogiul credinţei exemplare a celor vechi. a murit pe cruce. Abraham l-a oferit pe unicul său fiu ca jertfă161. Evr 11. 159 Cf. 5. Sarei i-a fost dat să-l zămislească pe fiul făgăduinţei.

46). 11). asentimentul liber faţă de tot adevărul pe care l-a revelat Dumnezeu. El l-a făcut cunoscut” (In 1. Mc 9. Domnul însuşi le spune ucenicilor săi: „Credeţi în Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu 151 Pentru creştin. 10-11). Ier 17. chiar şi adâncurile lui Dumnezeu. credeţi şi în mine” (In 14. decât Duhul lui Dumnezeu” (1 Cor 2. Cred în Duhul Sfânt 152 Omul nu poate să creadă în Isus Cristos fără a se împărtăşi din Duhul lui. ea este. III. Noi credem în Duhul Sfânt pentru că este Dumnezeu. o adeziune personală a omului faţă de Dumnezeu. în primul rând. credinţa creştină se deosebeşte de credinţa într-o persoană omenească. 27.. 18). 169 Cf. (. Ar fi zadarnic şi fals să-ţi pui o astfel de credinţă într-o făptură167. Putem crede în Isus Cristos pentru că El însuşi este Dumnezeu. Numai Dumnezeu îl cunoaşte în întregime pe Dumnezeu. Biserica nu încetează a-şi mărturisi credinţa într-un singur Dumnezeu. 5. 5-6. 168 Cf.II. . 1). decât sub acţiunea Duhului Sfânt” (1 Cor 12. „Fiul lui preaiubit”. 146. Cred în Isus Cristos. în care îşi află toată bucuria (Mc 1. „Duhul cercetează totul. Dumnezeu ne-a spus să-l ascultăm168. 3). 7. Cuvântul făcut trup: „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată. „Ştiu în cine mi-am pus credinţa” (2 Tim 1. Tatăl. 12) Cred într-unul Dumnezeu 150 Credinţa este. E vrednic şi drept să te încrezi total în Dumnezeu şi să crezi în mod absolut ceea ce spune El. Duhul Sfânt e acela care revelează oamenilor cine este Isus. El este singurul care-l cunoaşte şi-l poate revela169. Ps 40. în acelaşi timp şi în mod inseparabil.) Nimeni nu cunoaşte cele ale lui Dumnezeu. care este în sânul Tatălui. a crede în Dumnezeu înseamnă în mod inseparabil a crede în Acela pe care El l-a trimis. Pentru că „l-a văzut pe Tatăl” (In 6. Fiul unul-născut. Căci „nimeni nu poate spune: «Isus este Domn». Fiul şi Duhul Sfânt. 3-4. Ca adeziune personală faţă de Dumnezeu şi asentiment faţă de adevărul pe care El l-a revelat.. Mt 11. Caracteristicile credinţei 167 Cf.

17)170. să-i deschidă ochii minţii şi să-i facă «pe toţi să îmbrăţişeze şi să creadă cu bucurie adevărul»”171. pentru a intra astfel în comuniune reciprocă. atunci când un bărbat şi o femeie se căsătoresc). Fiul Dumnezeului celui viu. ci de la Tatăl său. Credinţa este un dar al lui Dumnezeu. Gal 1. Aşadar. Toma Aq. Dumnezeu a voit ca ajutoarele interioare ale Duhului Sfânt să fie însoţite de dovezile exterioare ale Revelaţiei 170 Cf. o virtute supranaturală revărsată de El. de exemplu. 9. „Pentru a-i oferi lui Dumnezeu această credinţă. Isus îi afirmă că această revelaţie nu i-a venit „de la trup şi sânge. pentru ca omagiul credinţei noastre să fie conform raţiunii. Nu e mai puţin adevărat că a crede este un act autentic uman. Noi credem „datorită autorităţii lui Dumnezeu însuşi. Vatican I: DS 3010. care este în ceruri” (Mt 16.Credinţa este un har 153 Când Sfântul Petru dă mărturie că Isus este Cristos. care revelează şi care nu poate nici să se înşele. Th. 173 Sf. „Totuşi. 15. e cu atât mai puţin contrar demnităţii noastre să „oferim prin credinţă supunerea deplină a minţii şi voinţei noastre lui Dumnezeu care revelează”k172 şi să intrăm astfel în comuniune intimă cu El. 25. care să-i mişte inima şi să i-o îndrepte spre Dumnezeu. la porunca voinţei puse în mişcare de Dumnezeu prin har”)173. 2-2. Vatican I: DS 3008. S. care-i iese în întâmpinare şi-l ajută. Deja în relaţiile umane nu e contrar demnităţii noastre să credem ceea ce ne spun alţii despre ei înşişi şi despre intenţiile lor şi să ne încredem în făgăduinţele lor (cum se întâmplă. Nu este contrar nici libertăţii. omul are nevoie de harul lui. 155 În credinţă. Credinţa este un act uman 154 Credinţa nu e posibilă decât prin harul şi ajutoarele interioare ale Duhului Sfânt. nici să ne înşele”. cf. Mt 11. Credinţa şi înţelegerea 156 Motivul de a crede nu este faptul că adevărurile revelate apar ca adevărate şi inteligibile pentru lumina raţiunii noastre naturale. 171 DV 5. 2. Cc. nici minţii omului să se încreadă în Dumnezeu şi să adere la adevărurile revelate de El. 172 Cc. precum şi de ajutoarele interioare ale Duhului Sfânt. mintea şi voinţa omului conlucrează cu harul dumnezeiesc: Credere est actus intellectus assentientis veritati divinae ex imperio voluntatis a Deo motae per gratiam („A crede este un act al intelectului care aderă la adevărul dumnezeiesc. .

S. 18) spre o înţelegere vie a conţinuturilor Revelaţiei. ob. pentru că se întemeiază pe însuşi Cuvântul lui Dumnezeu. mai sigură decât orice cunoaştere umană. Harul credinţei deschide „ochii inimii” (Ef 1. 7. Toma Aq. „Deşi credinţa este deasupra raţiunii. Dumnezeu nu s-ar putea nega pe sine însuşi. De vreme ce acelaşi Dumnezeu care revelează misterele şi comunică credinţa a făcut să coboare în mintea omului lumina raţiunii. Mai mult. 4. cel care se străduieşte să cerceteze. 5. Prosl. 176 Cc. dacă este efectuată în mod cu adevărat ştiinţific şi conform normelor morale. . 171. 9. 3. prooem. rodnicia şi stabilitatea ei „sunt semne sigure ale Revelaţiei. 2-2. „pentru ca înţelegerea Revelaţiei să se adâncească mereu mai mult. cu smerenie şi statornicie. „Zece mii de dificultăţi nu alcătuiesc o singură îndoială”178. profeţiile. adevărurile revelate pot părea obscure raţiunii şi experienţei omului. pentru că realităţile profane şi realităţile de credinţă provin de la acelaşi Dumnezeu.sale”174. nu va fi niciodată în opoziţie adevărată cu credinţa. Apol. „De aceea. „cred pentru a înţelege şi înţeleg pentru a crede mai bine”. Vatican I: DS 3017 183 GS 36. al legăturii lor între ele şi cu Cristos. după expresia Sfântului Augustin181. nici adevărul nu poate contrazice vreodată adevărul”182. răspândirea şi sfinţenia Bisericii. 179 Sf. nu poate exista niciodată un dezacord real între ele. DS 3009. acela. le face să fie ceea ce sunt”183. este călăuzit de mâna lui Dumnezeu. centrul misterului revelat. Anselm. Or. sunt „motive de credibilitate”. 178 Newman. 157 Credinţa este sigură. 180 DV 5. adică a ansamblului planului lui Dumnezeu şi al misterelor credinţei. care arată că asentimentul credinţei nu este „nicidecum o mişcare oarbă a spiritului”176. Astfel. Duhul Sfânt desăvârşeşte necontenit credinţa prin darurile sale”180. 181 Serm. susţinând toate lucrurile. chiar dacă nu-şi dă seama. Desigur. Evr 2. Astfel. 158 „Credinţa încearcă să înţeleagă”179: este inerentă credinţei dorinţa credinciosului de a-l cunoaşte mai bine pe Acela în care şi-a pus credinţa şi de a înţelege mai bine ceea ce a revelat El. dar „certitudinea pe care o dă lumina divină este mai mare decât aceea pe care o dă lumina raţiunii naturale” 177. 159 Credinţă şi ştiinţă. cercetarea metodică în toate disciplinele. Mc 16. care. 175 Cf. la rândul ei. 182 Cc. minunile lui Cristos şi ale sfinţilor 175. o cunoaştere mai pătrunzătoare va determina. adaptate la intelectul tuturor”. care nu poate minţi.. o credinţă mai mare. tainele realităţii. tot mai înflăcărată de iubire. 20. Vatican I: DS 3008-3010 177 Sf.. Th. §2. 174 Ibid. 43.

748. având credinţă şi cuget bun. nimeni niciodată nu poate fi îndreptăţit fără ea şi nimeni. actul de credinţă are un caracter voluntar”184. 13). Rom 15. 24. 191 Cf. sfântul Paul îl avertizează pe Timotei: „Luptă-te lupta cea bună.. 13. „răspunsul credinţei dat de om lui Dumnezeu trebuie să fie voluntar. dacă nu va fi «stăruit în ea până la sfârşit» (Mt 10. 32. Într-adevăr.: DS 1532. trebuie să o hrănim cu Cuvântul lui Dumnezeu..) creşte prin iubirea cu care Cristos. au rătăcit în credinţă” (1 Tim 1. 190 Cf. can. Într-adevăr. trebuie să-l implorăm pe Domnul să o sporească 189. 186 DH 11. (.. 185 DH 11.. 188 Cc. nimeni nu trebuie să fie constrâns să îmbrăţişeze credinţa împotriva voinţei proprii. 22. Putem pierde acest dar nepreţuit. pe care unii. 6. 18-19). 16.) Acest lucru s-a manifestat în cel mai înalt grad în Cristos Isus” 185. cf. lepădându-l. pe care Dumnezeu îl face omului. CIC. §2. 184 DH 10. Cristos a chemat la credinţă şi la convertire. a creşte şi a persevera până la sfârşit în credinţă.. Împărăţia lui (. 36. dar nu a voit să-l impună cu forţa celor care-l respingeau. Cc. Mc 9. dar nu-i constrânge. . ea trebuie să „lucreze prin iubire” (Gal 5. 40 etc. In 3.Libertatea credinţei 160 Pentru a fi uman. prin urmare. desigur. pe oameni să-l slujească în spirit şi adevăr. Necesitatea credinţei 161 Credinţa în Isus Cristos şi în Acela care l-a trimis pentru mântuirea noastră este necesară pentru a dobândi această mântuire187. cf. Trid. 187 Cf. prin însăşi natura sa. 6) 190. 14-26. Iac 2. Pentru a trăi. 24. ridicat pe Cruce.) nu-i putem fi plăcuţi lui Dumnezeu» (Evr 11. „Pentru că «fără credinţă (. 5. „Dumnezeu îi cheamă.. îi atrage pe oameni la sine”186. 6) şi nu putem ajunge să împărtăşim condiţia de fii ai lui. „A dat mărturie despre adevăr. deci să fie purtată de speranţă191 şi să fie înrădăcinată în credinţa Bisericii. nu va dobândi viaţa veşnică”188. Mc 16. dar nu a constrâns nicidecum. Lc 17. şi de aceea această chemare îi obligă în conştiinţă. Vatican I: DS 3012. 22. Statornicia în credinţă 162 Credinţa este un dar gratuit. 189 Cf.

e ca şi cum am fi dobândit deja lucrurile minunate de care credinţa ne asigură că ne vom bucura odată192.. Deci credinţa este deja începutul vieţii veşnice: De vreme ce încă de acum contemplăm binecuvântările credinţei. „aşa cum este” (1 In 3. Lumea în care trăim pare adesea foarte departe de certitudinile pe care ni le dă credinţa. Fecioara Maria. Th. Toma Aq. Ea poate fi pusă la încercare. Dar credinţa nu este un act izolat. şi atâţia alţi martori ai credinţei: „Înconjuraţi fiind de atâta nor de martori. nu în vedere limpede” (2 Cor 5. 36. Nimeni nu poate să creadă singur. să lepădăm tot ce ne îngreunează şi păcatul ce ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în întrecerea ce ne stă înainte. 164 Totuşi. a înaintat până în „noaptea credinţei” 194. 1-2).. luminoasă datorită Celui în care crede. în „peregrinarea credinţei”193. Credinţa. 2-2. S. 1. Spir. Nimeni nu şi-a dăruit singur 192 Sf. care a crezut „sperând împotriva oricărei speranţe” (Rom 4. RM 18.. care. luând parte la pătimirea Fiului său şi la noaptea mormântului lui. Ele pot clătina credinţa şi pot deveni pentru ea o piatră de încercare. acum „umblăm în credinţă. ca un chip în oglindă. . cu ochii aţintiţi la Isus. 7). 194 Ioan Paul al II-lea. care e începătorul şi desăvârşitorul credinţei” (Evr 12. şi îl cunoaştem pe Dumnezeu „ca într-o oglindă. scopul peregrinării noastre pe pământ. 15. 4. după cum nimeni nu poate să trăiască singur. a nedreptăţii şi a morţii par a contrazice Vestea cea Bună. Sf. 18). 193 LG 58. 2). experienţa răului şi a suferinţei. Îl vom vedea atunci pe Dumnezeu „faţă către faţă” (1 Cor 13. cf.) în chip nedesăvârşit” (1 Cor 13. în ghicitură. ARTICOLUL 2 Noi credem 166 Credinţa este un act personal: răspunsul liber al omului la iniţiativa lui Dumnezeu care se revelează.Credinţa ─ începutul vieţii veşnice 163 Credinţa ne face să pregustăm bucuria şi lumina viziunii beatifice. 165 Atunci trebuie să ne îndreptăm spre martorii credinţei: Abraham. este trăită deseori în obscuritate. (. 12). 12). Vasile.

mai general. de asemenea. II. ci la realitatea enunţată”199. cântăm în Te Deum) şi cu ea şi în ea suntem atraşi şi aduşi să mărturisim şi noi: „Eu cred”. 169 Mântuirea vine numai de la Dumnezeu. „Actul (de credinţă al) credinciosului nu se opreşte la enunţ. 1. I. Iubirea noastră faţă de Isus şi faţă de oameni ne împinge să vorbim şi altora despre credinţa noastră. mărturisită de episcopii adunaţi în Conciliu sau. „Eu cred”: este. Mama noastră. cel care administrează botezul îl întreabă pe catehumen: „Ce ceri de la Biserica lui Dumnezeu?” Şi răspunsul e: „Credinţa”. Biserica este cea care crede. Biserica este cea care. 197 OBA. 1. Totuşi. poartă. 2 199 Sf. „Noi credem”. mai ales la botez. prin credinţa mea. 2-2. 2. Credinciosul a primit credinţa de la alţii şi trebuie să o transmită altora. S. „Noi credem”. prin botez. În primul rând. Toma Aq. ad 2. 196 Crezul niceno-constantinopolitan. 198 Faustus de Riez. îl mărturiseşte pe Domnul („Pe tine. Fiind mama noastră. „Noi credem”196: este credinţa Bisericii. „Priveşte. şi astfel. pentru că primim viaţa de credinţă prin Biserică. Spir. Biserica este şi educatoarea credinţei noastre. Prin Biserică primim credinţa şi viaţa cea nouă în Cristos. Fiecare credincios este. Th. Doamne. Eu nu pot crede fără a fi susţinut de credinţa celorlalţi şi. pretutindeni. hrăneşte şi susţine credinţa mea. în originalul grecesc. după cum nimeni nu şi-a dăruit singur viaţa. de adunarea liturgică a celor credincioşi. să o 195 Simbolul Apostolilor. pe toată faţa pământului. te mărturiseşte Sfânta Biserică”.credinţa. Acestea ne îngăduie să exprimăm şi să transmitem credinţa. ea este mama noastră: „Noi credem în Biserică: o credem ca pe mama noii noastre naşteri. 167 „Eu cred”195: este credinţa Bisericii. „Ce-ţi dă credinţa?” „Viaţa veşnică”197. contribui la susţinerea credinţei celorlalţi. Biserica. care-i răspunde lui Dumnezeu prin credinţa ei şi care ne învaţă să spunem: „Eu cred”. astfel. mărturisită personal de fiecare credincios. de aceste realităţi ne apropiem cu ajutorul formulărilor credinţei. Limbajul credinţei 170 Noi nu credem în formule. În Rituale Romanum. la credinţa Bisericii tale” 168 În primul rând. . Dar. nu credem în Biserică ca şi cum ar fi autoarea mântuirii noastre” 198. ca o verigă în marele lanţ al celor credincioşi.. ci în realităţile pe care ele le exprimă şi pe care credinţa ne îngăduie să le „atingem”.

. deşi răspândită în lumea întreagă până la marginile pământului. din Libia. 1. căci fără încetare. 201 Haer. nici cele care sunt la iberi. le învaţă şi le transmite într-un glas. pe care am primit-o de la Biserică. într-un suflet şi într-o inimă.” 202 „Aşadar mesajul Bisericii este veridic şi trainic. pentru a ne introduce în înţelegerea şi viaţa de credinţă. păstrează cu fidelitate „credinţa transmisă sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda 3). ca dintr-o singură gură”201. 1-2. din Egipt. prin atâtea limbi. conţinutul Tradiţiei este unul şi acelaşi.. 171 Biserica. Ef 4. 174 „Într-adevăr. 5. crede în ea în acelaşi fel. culturi.. o păstrăm cu grijă.) păstrează cu grijă [această propovăduire şi credinţă] şi. Biserica. (. . 10. Maica noastră. Biserica. 175 „Această credinţă. ne învaţă limbajul credinţei. primită de la un singur Domn. pentru că ea arată lumii întregi o singură cale de mântuire”203. afirmă: 173 „Într-adevăr.. 1. 202. martor al acestei credinţe. 1. „stâlpul şi reazemul adevărului” (1 Tim 3. chiar dacă limbile sunt felurite în lume. 203 Ibid. Aşa cum o mamă îi învaţă pe copiii ei să vorbească şi prin însuşi acest fapt să înţeleagă şi să comunice. Biserica nu încetează a-şi mărturisi credinţa unică. primindu-şi de la apostoli şi de la ucenicii lor credinţa. nici cele care sunt la celţi. ea transmite din generaţie în generaţie mărturisirea de credinţă a apostolilor. Ibid. ca şi cum ar locui într-o singură casă. înrădăcinată în convingerea că toţi oamenii nu au decât un singur Dumnezeu şi Tată200. Sfântul Irineu de Lyon. ca o comoară de mare preţ închisă într-un vas scump.. Ea este cea care păstrează amintirea cuvintelor lui Cristos. întinereşte ea însăşi şi întinereşte şi vasul în care se află”204. 15). III. 4-6. O singură credinţă 172 De veacuri. transmisă printr-un singur botez. PE SCURT 176 Credinţa este o adeziune personală a omului întreg faţă de Dumnezeu care se 200 Cf. 20. şi le propovăduieşte. Şi nici Bisericile care sunt în Germania nu au altă credinţă sau altă Tradiţie. nici cele din Orient.. 24. sub lucrarea Duhului lui Dumnezeu. nici cele care se află în centrul lumii.celebrăm în comunitate. să o asimilăm şi să o trăim tot mai mult. 3. popoare şi neamuri. 204 Ibid.

182 «Noi credem tot ce este cuprins în cuvântul lui Dumnezeu. Fiul şi Duhul Sfânt. scris sau transmis. Unit.. conştient şi liber.revelează. naşte. care ne va face fericiţi în viaţa viitoare”207. 179 Credinţa este un dar supranatural al lui Dumnezeu. dacă nu are Biserica drept mamă”205. 183 Credinţa este necesară pentru mântuire. 178Nu trebuie să credem în nimeni altcineva decât în Dumnezeu ─ Tatăl. Eccl. 1. 16). „Nimeni nu-l poate avea pe Dumnezeu drept Tată. 181 «A crede» este un act eclezial. Credinţa Bisericii precede. cel care nu va crede va fi osândit” (Mc 16. Ea comportă adeziunea minţii şi voinţei la Revelarea de sine pe care Dumnezeu a făcut-o prin fapte şi cuvinte. 206 SPF 20. Comp. 177 «A crede» are deci o dublă referinţă: la persoană şi la adevăr. 180 «A crede» este un act uman. care corespunde demnităţii persoanei umane. 184 «Credinţa este o pregustare a cunoaşterii. Domnul însuşi afirmă acest lucru: „Cel care va crede şi va fi botezat se va mântui. 207 Sf. . Ciprian. poartă şi hrăneşte credinţa noastră. omul are nevoie de ajutoarele lăuntrice ale Duhului Sfânt. 2. la adevăr prin încredere în persoana care îl atestă. Biserica este mama tuturor celor care cred. Toma Aq. şi pe care Biserica ni-l propune spre crezare ca fiind revelat în chip dumnezeiesc”206. Pentru a crede. 205 Sf.

care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii. prin care toate s-au făcut. Şi în Isus Cristos. Sfânta Biserică catolică. S-a răstignit pentru noi sub Ponţiu Pilat. Tatăl atotputernicul. împărtăşirea sfinţilor. a pătimit sub Ponţiu Pilat. Fiul său unic. Cred într-unul Domn Isus Cristos. Cred în Duhul Sfânt. Fiul lui Dumnezeu unul-născut. din Maria Fecioara şi s-a făcut om. s-a răstignit. Tatăl atotputernicul. Creatorul cerului şi al pământului.Crezul Simbolul Apostolilor Cred în Dumnezeu. care s-a zămislit de la Duhul Sfânt. după Scripturi. Crezul niceno-constantinopolitan Cred într-unul Dumnezeu. iar nu creat. şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri. a treia zi a înviat din morţi. s-a suit la ceruri. şade de-a dreapta lui Dumnezeu. născut. Dumnezeu din Dumnezeu. A înviat a treia zi. al tuturor văzutelor şi nevăzutelor. învierea morţilor şi viaţa veşnică. iertarea păcatelor. Tatăl atotputernicul. s-a născut din Maria Fecioara. şade de-a dreapta Tatălui şi iarăşi va veni cu mărire să-i judece pe cei vii şi pe cei . de unde are să vie să-i judece pe vii şi pe morţi. Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. şi s-a suit la cer. de o fiinţă cu Tatăl. Amin. Domnul nostru. a pătimit şi s-a îngropat. Creatorul cerului şi al pământului. oamenii. Lumină din Lumină. s-a coborât în Iad. S-a întrupat de la Duhul Sfânt. Care pentru noi. a murit şi s-a îngropat.

etc. Comuniunea în credinţă are nevoie de un limbaj comun al credinţei. Rom 10. 3-5. Amin. destinate. candidaţilor la botez: Simbolul credinţei n-a fost alcătuit după părerile oamenilor. ci din toată Scriptura a fost adunat ceea ce este mai important. sfântă. . normativ pentru toţi şi unindu-i în aceeaşi mărturisire a credinţei. 1 Cor 15.morţi. Biserica apostolică şi-a exprimat şi şi-a transmis credinţa în formule scurte. 186 Încă de la origine. catolică şi apostolică Biserică. SECŢIUNEA A DOUA Mărturisirea de credinţă creştină Simbolurile credinţei 185 Cine spune „Cred” spune „Ader la ceea ce noi credem”. Cred în Duhul Sfânt. Domnul şi de viaţă dătătorul. care de la Tatăl şi de la Fiul purcede. Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor. pentru a da o 208 Cf. 9. a cărui împărăţie nu va avea sfârşit. Dar de foarte timpuriu Biserica a voit şi să adune esenţialul credinţei sale în rezumate organice şi articulate. normative pentru toţi208. în special. Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va veni. care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit şi a grăit prin prooroci. Cred într-una.

189 Prima „mărturisire de credinţă” se face la botez. . Părţile rupte erau alăturate pentru a verifica identitatea purtătorului. slujeşte ca punct de referinţă primar şi fundamental al catehezei. după cum în mădularele noastre există anumite articulaţii care le deosebesc şi le separă. Sunt numite şi „Simboluri ale credinţei”. tot astfel. izvor şi principiu al sfinţirii noastre”210. le numim articole. Pentru că botezul este dat „în numele Tatălui. 1. De aceea. Simbolul credinţei este deci un semn de recunoaştere şi de comuniune între credincioşi. deşi legate între ele. 212 CR 1. 4. După o comparaţie deseori folosită de Părinţi. şi al Sfântului Duh” (Mt 28. o pecete). despre a doua Persoană dumnezeiască şi despre misterul Răscumpărării oamenilor. o colecţie sau un sumar. Symb. Dem. Ciril de Ierusalim. 5. şi al Fiului. 3 211 Sf. apoi. care era prezentat drept semn de recunoaştere. după cum sămânţa de muştar închide într-un grăunte foarte mic o mulţime de ramuri. 187 Aceste sinteze ale credinţei sunt numite „mărturisiri de credinţă”. Într-adevăr. 213 Cf. 12. simbolizând prin numărul apostolilor ansamblul credinţei apostolice213. în primul rând. Irineu. Sunt numite „Crez” după ceea ce este în mod normal primul cuvânt: „Cred”. simbolul baptismal.singură învăţătură completă de credinţă. 8. 210 CR 1. pentru că ele rezumă credinţa pe care o mărturisesc creştinii. Acestea sunt „cele trei capitole ale peceţii noastre (baptismale)”211. Catech.. o culegere. despre a treia Persoană dumnezeiască. 192 De-a lungul secolelor au fost numeroase mărturisiri sau simboluri ale credinţei. tot astfel. 19). Şi. După o tradiţie veche. apoi. 188 Cuvântul grecesc symbolon desemna jumătatea unui obiect rupt în două (de pildă. 209 Sf. acest compendiu al credinţei închide în câteva cuvinte toată cunoaşterea adevăratei pietăţi cuprinse în Vechiul şi Noul Testament209. 100.. Symbolon desemnează. s-a dat pe drept cuvânt numele de articole adevărurilor pe care trebuie să le credem în chip deosebit şi în mod distinct”212. adevărurile de credinţă mărturisite la botez sunt articulate pe baza referirii lor la cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Simbolul credinţei este culegerea principalelor adevăruri de credinţă. „Simbolul credinţei” este. atestată deja de Sfântul Ambroziu. în această mărturisire de credinţă. în sfârşit. există şi obiceiul de a număra douăsprezece articole ale Crezului. 191 „Aceste trei părţi sunt distincte. 1. ill. 190 Simbolul este deci împărţit în trei părţi: „întâi este vorba despre prima Persoană dumnezeiască şi despre lucrarea minunată a creaţiei.

218 DS 851-861. ca să spunem aşa. primul dintre apostoli. numit astfel pentru că este considerat pe drept cuvânt ca rezumatul fidel al credinţei apostolilor. Fiul şi Duhul Sfânt. care deseori e mai explicit şi mai detaliat. care ne transmite credinţa şi în sânul căreia credem: Acest Simbol este pecete spirituală. mărturisirile de credinţă ale unor Concilii (Toledo216. DS 71-72. „cel mai vechi catehism roman”. 219 DS 1862-1870. Trento219) sau ale unor papi. numit al Sfântului Atanasie215. Simbolul Quicumque. două ocupă un loc cu totul deosebit în viaţa Bisericii: 194 Simbolul apostolilor. 220 Cf. Totuşi. Symb. şi unde acesta a adus expresia credinţei comune”221. El rămâne comun până astăzi tuturor marilor Biserici din Orient şi Occident. 221 Sf.ca răspuns la nevoile diferitelor epoci: simbolurile diferitelor Biserici apostolice şi vechi214. e meditaţia inimii noastre şi paza 214 Cf. . 196 Expunerea noastră de credinţă va urma Simbolul apostolilor. A rosti cu credinţă Crezul înseamnă a intra în comuniune cu Dumnezeu Tatăl. Toate ne ajută să trăim şi să aprofundăm astăzi credinţa dintotdeauna prin diferitele formulări în care a fost rezumată. Marea lui autoritate vine din acest fapt: „El este simbolul pe care îl păstrează Biserica romană. să primim simbolul credinţei noastre dătătoare de viaţă. a intra în comuniune şi cu Biserica întreagă. Lateran217. Este vechiul simbol baptismal al Bisericii Romei. care constituie. 197 Ca în ziua botezului. 17). de pildă. 7. 216 DS 525-541. unde şi-a avut scaunul Petru. când toată viaţa noastră a fost încredinţată „îndreptarului de învăţătură” (Rom 6. 193 Nici unul dintre simbolurile din diferitele etape ale vieţii Bisericii nu poate fi considerat depăşit şi inutil. DS 1-64 215 Cf. 217 DS 800-802. Dintre toate simbolurile credinţei. Ambroziu. Fides Damasi220 sau Sollemnis Professio Fidei – „Crezul Poporului lui Dumnezeu” a lui Paul al VI-lea (1968). 195 Simbolul numit de la Niceea-Constantinopol îşi datorează marea autoritate faptului că este rodul primelor două Concilii ecumenice (325 şi 381). DS 75-76. Lyon218. ea va fi completată cu referiri continue la Simbolul niceno-constantinopolitan.

1 .ei statornică. 222 Sf. comoara sufletului nostru222. Symb. e. fără îndoială. Ambroziu.

2. Celelalte articole ne fac să-l cunoaştem mai bine pe Dumnezeu. iar dacă vorbeşte şi despre om şi lume. aşa cum s-a revelat treptat oamenilor. pentru că creaţia este începutul şi fundamentul tuturor lucrărilor lui Dumnezeu. 6). Crezul începe cu Dumnezeu Tatăl. Simbolul nostru începe cu crearea cerului şi a pământului. pentru că Tatăl este prima Persoană dumnezeiască a Preasfintei Treimi. „Credincioşii îşi mărturisesc mai întâi credinţa în Dumnezeu”223. după cum şi poruncile o explicitează pe cea dintâi. 2. Întreg Simbolul vorbeşte despre Dumnezeu. Cred în Dumnezeu 199 „Cred în Dumnezeu”: această primă afirmaţie a mărturisirii de credinţă este şi cea fundamentală. ARTICOLUL 1 Cred în Dumnezeu Tatăl Atotputernicul. Creatorul cerului şi al pământului PARAGRAFUL 1. Articolele din Crez depind toate de primul. o face în raport cu Dumnezeu. . Începutul şi Sfârşitul a toate. căci Dumnezeu este „Cel dintâi şi Cel de pe urmă” (Is 44.CAPITOLUL ÎNTÎI Cred în Dumnezeu Tatăl 198 Mărturisirea noastră de credinţă începe cu Dumnezeu. 223 CR 1.

o singură Substanţă sau Natură. din tot sufletul tău şi din toate puterile tale” (Dt 6. „Domnul şi de viaţă dătătorul”. prin substanţă şi prin esenţă”224. 227 Cf. El lasă în acelaşi timp să se înţeleagă că El însuşi este „Domnul”227. 45). În faţa mea se va pleca tot genunchiul. 226 Cf. Dumnezeu îşi revelează numele 203 Dumnezeu s-a revelat poporului său. dar o singură Esenţă. prin natură. nemărginit şi neschimbător. spunând: numai în Dumnezeu sunt dreptatea şi tăria” (Is 45. 202 Isus însuşi confirmă că Dumnezeu este „unicul Domn” şi că trebuie să-l iubim „din toată inima. 22-24)225. 225 Cf. . Mc 12. alesul său. făcându-i cunoscut numele său.I. veşnic. Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta. Fiul şi Duhul Sfânt: trei Persoane. Mc 12. 201 Lui Israel. toate marginile pământului. voi. Dumnezeu este unic: există un singur Dumnezeu: „Credinţa creştină mărturiseşte că există un singur Dumnezeu. A crede în Duhul Sfânt. 10-11. Israele: Domnul Dumnezeul nostru este unicul Domn. A-şi dezvălui numele înseamnă a se face cunoscut celorlalţi. „Cred într-unul Dumnezeu” 200 Cu aceste cuvinte începe Simbolul de la Niceea-Constantinopol. 29-30. 35-37. Numele exprimă esenţa. Mărturisirea unicităţii lui Dumnezeu. de nepătruns. Prin profeţi. care îşi are rădăcina în Revelaţia divină a Vechiului Legământ. atotputernic şi negrăit. El nu este o forţă anonimă. Lateran IV: DS 800. A mărturisi că „Isus este Domnul” este specificul credinţei creştine. Fil 2.. absolut simplă228. pe mine se va jura orice limbă. nu introduce nici o diviziune în Dumnezeul unic: Noi credem cu tărie şi afirmăm deschis că există un singur Dumnezeu adevărat.. 228 Cc. 224 Ibid. Dumnezeu s-a revelat ca Dumnezeul Unic: „Ascultă. Dumnezeu îl cheamă pe Israel şi toate neamurile să se întoarcă spre El. Dumnezeu are un nume. din tot cugetul şi din toate puterile” 226. din tot sufletul. căci Eu sunt Dumnezeu şi nu este altul. identitatea persoanei şi sensul vieţii ei. este inseparabilă de aceea a existenţei lui Dumnezeu şi în aceeaşi măsură fundamentală. Tatăl. Cel Unic: „Întoarceţi-vă la mine şi veţi fi mântuiţi. II. Acest lucru nu este contrar credinţei în Dumnezeul unic. Israel.

„Eu Sunt Cel care Este”. capabil de a fi cunoscut mai intim şi de a fi chemat personal. 6). care-şi aduce aminte de ei şi de făgăduinţele sale. 229 Cf. dincolo de spaţiu şi de timp. într-un fel. Dumnezeu. Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob” (Ex 3. Dumnezeu îi spune lui Moise: „Eu sunt Dumnezeul părinţilor tăi . sau „Eu Sunt Cine Sunt”. ca şi pentru viitor („Voi fi cu tine”. într-un fel. exprimă cum nu se poate mai bine ceea ce este Dumnezeu. 13-15). Dumnezeu îşi revelează în acelaşi timp fidelitatea. în pragul Exodului şi al Legământului de la Sinai.Dumnezeul lui Abraham. Ex 3. numele lui e inefabil229 şi El este Dumnezeul care se apropie de oameni. poate şi vrea acest lucru şi care-şi va pune atotputernicia în acţiune pentru acest plan. El este Dumnezeul care. a se dărui pe sine. Ex 3. eu mă duc la fiii lui Israel şi le spun: «Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi». infinit mai presus de tot ce putem înţelege sau spune: El este „Dumnezeul ascuns” (Is 45. Şi a spus: „Aşa să le spui fiilor lui Israel: «Eu Sunt» m-a trimis la voi. 206 Revelându-şi numele misterios de YHWH. aşa cum Dumnezeu este mister. . refuzul unui nume şi. Dumnezeu este Dumnezeul părinţilor. „Eu Sunt Cel care Sunt” Moise i-a spus lui Dumnezeu: „Iată. 204 Dumnezeu s-a revelat progresiv şi sub diferite nume poporului său. 18. Jud 13. 207 Revelându-şi numele. în acelaşi timp. un nume revelat şi. Cel care i-a chemat şi i-a călăuzit pe patriarhi în peregrinările lor. 6). se revelează ca Dumnezeul care este întotdeauna de faţă. care este dintotdeauna şi pentru totdeauna valabilă pentru trecut („Eu sunt Dumnezeul părinţilor tăi”. tocmai de aceea. 12).înseamnă. Este. însă revelaţia fundamentală pentru Vechiul şi Noul Legământ s-a arătat a fi revelarea numelui divin făcută lui Moise în teofania rugului aprins. Dumnezeul cel viu 205 Dumnezeu îl cheamă pe Moise din mijlocul unui tufiş care arde fără să se mistuie. Dar dacă-mi spun: ‚Care este numele lui?’. făcându-se accesibil. sau „Eu Sunt Cel care Sunt”. Acesta e numele meu pentru totdeauna şi aşa voi fi pomenit din neam în neam” (Ex 3. El vine pentru a-i elibera pe urmaşii lor din robie. Dumnezeu spune cine este El şi cu ce nume trebuie să fie chemat. care îşi revelează numele ca „Eu Sunt”. Acest nume divin este misterios. 15). ce le voi spune?” Dumnezeu i-a spus lui Moise: „Eu Sunt Cel care Sunt”. Este Dumnezeul fidel şi compătimitor.

sunt pierdut! Căci sunt om cu buze necurate” (Is 6. În citirea Sfintei Scripturi. 12-17. manifestându-şi astfel iubirea 232. Ex 3. În faţa rugului aprins. numele revelat este înlocuit de titlul divin „Domnul. 8) Dar. 209 Din respect pentru sfinţenia lui. care cere să-i vadă slava. atunci veţi şti că «Eu sunt»” (In 8. chiar dacă ne-ar osândi inima noastră. „Dumnezeu iubitor şi milostiv” 210 După ce Israel a păcătuit îndepărtându-se de Dumnezeu pentru a se închina viţelului de aur231. Isaia exclamă: „Vai mie. 28). 4). Doamne!” (Lc 5. În faţa semnelor dumnezeieşti pe care le săvârşeşte Isus. Ex 34. în ciuda infidelităţii omului păcătos şi a pedepsei pe care acesta o merită. Dumnezeu ascultă mijlocirea lui Moise şi acceptă să meargă în mijlocul unui popor necredincios. 230 Cf. căci Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi cunoaşte totul” (1 In 3. Dumnezeu revelează că El este „bogat în milostivire” (Ef 2. Domnul trece prin faţa lui Moise şi proclamă: „YHWH. încet la mânie. Petru exclamă: „Îndepărtează-te de mine. 5-6).. 232 Cf. Ex 33. Eu sunt Cel Sfânt în mijlocul tău” (Os 11. Dându-şi viaţa pentru a ne izbăvi de păcat.prezent alături de poporul său pentru a-l mântui. Ex 32. 18-19). 9. în greceşte Kyrios). Stăpânul” (Adonai.) căci Eu sunt Dumnezeu. 5). bogat în îndurare şi fidelitate” (Ex 34. Moise îl mărturiseşte atunci pe Domnul ca pe un Dumnezeu care iartă233. YHWH. Dumnezeu iubitor şi milostiv. Lui Moise. Moise îşi scoate sandalele şi îşi acoperă faţa 230 înaintea Sfinţeniei divine. care. 7). de asemenea: „În faţa lui ne vom împăca inima. pentru că Dumnezeu e sfânt. căci sunt om păcătos. 5-6. şi nu om. Sub acest titlu va fi aclamată dumnezeirea lui Isus: „Isus este Domn”. 231 Cf.. 211 Numele divin „Eu Sunt” sau „El Este” exprimă fidelitatea lui Dumnezeu. omul îşi descoperă micimea. poporul lui Israel nu pronunţă numele lui Dumnezeu. Isus va revela că El însuşi poartă numele divin: „Când îl veţi înălţa pe Fiul omului. 9). 233 Cf. 19-20). „îşi păstrează îndurarea peste mii” (Ex 34. Apostolul Ioan va spune. El îl poate ierta pe omul care se descoperă păcătos în faţa lui: „Nu-mi voi dezlănţui iuţimea mâniei mele. . Dumnezeu îi răspunde: „Voi face să treacă prin faţa ta toată bunătatea [frumuseţea] mea şi voi rosti înaintea ta numele YHWH” (Ex 33. În faţa Slavei Dumnezeului de trei ori Sfânt. 208 În faţa prezenţei atrăgătoare şi misterioase a lui Dumnezeu. mergând până la a-l dărui pe propriul său Fiu. (.

şi astfel. El este „Iubire”. Dumnezeu este unic. . iubirea. harul. (. 236 Cf. „Îţi mulţumesc. de aceea. în urma ei. Doamne. 6. Dumnezeu este Adevăr 215 „Temeiul cuvântului tău este adevăr. statornic. Tradiţia Bisericii: Dumnezeu este plinătatea Fiinţei şi a toată perfecţiunea. 28). făgăduinţele lui Dumnezeu se împlinesc întotdeauna 236.. dintotdeauna şi pentru totdeauna. În vreme ce toate făpturile au primit de la El tot ce sunt şi tot ce au. 2) 235. Doamne Dumnezeule. Tu eşti Dumnezeu şi cuvintele tale sunt adevăr” (2 Sam 7.. Is 44. Dumnezeu este Adevărul însuşi. „Da. „Cel care Este”. şi toate ca un veşmânt se învechesc. în toate. dar Tu rămâi.Numai Dumnezeu ESTE 212 De-a lungul veacurilor. Dt 7. din toată inima. 235 Cf. În toate lucrările sale. rămâne pururi fidel lui însuşi şi făgăduinţelor sale. s-a revelat lui Israel drept Cel care este „bogat în îndurare şi în fidelitate” (Ex 34. 17). adevărat. El este „Cel Care Este”. este Adevăr şi Iubire 214 Dumnezeu. pentru iubirea ta şi adevărul tău” (Ps 138. 160). 11. 8). cuvintele lui nu pot înşela. fără origine şi fără sfârşit. Aceşti doi termeni exprimă sintetic bogăţiile numelui divin. 213 Revelarea numelui inefabil „Eu Sunt Cel care Sunt” conţine deci adevărul că numai Dumnezeu ESTE. credinţa lui Israel a putut dezvolta şi aprofunda bogăţiile conţinute în revelarea numelui divin. căci „Dumnezeu este Lumină şi întuneric nu este în El” (1 In 1. „Cel care Este”. El a făcut cerul şi pământul: „Ele vor pieri. bunătatea. Dumnezeu. după cum ne învaţă apostolul Ioan (1 In 4. veşnice toate judecăţile dreptăţii tale” (Ps 119. El transcende lumea şi istoria. dar şi faptul că e vrednic de încredere. fidel. 5). De aceea. Ps 85.) dar Tu acelaşi eşti şi anii tăi nu se sfârşesc” (Ps 102. nu există alţi dumnezei în afară de El234. „În El nu este schimbare. În acest sens au înţeles numele divin deja traducerea Septuagintei şi. El singur este însăşi Fiinţa sa şi El este de la sine tot ceea ce El este. Începutul păcatului şi 234 Cf. ne putem încredinţa cu totul adevărului şi fidelităţii cuvântului său. III. 27-28). Dumnezeu îşi arată bunăvoinţa. El este Adevărul. 6). nici umbră de mutare” (Iac 1.

pe Fiul său unic şi pe Duhul iubirii. 243 Cf. Înţ 7. . în relaţie cu El 239. 1-9. Dumnezeu. „Cu iubire veşnică te-am iubit. Ef 3. 17-21. 241 Cf. Dumnezeu îşi revelează secretul cel mai intim 247: El însuşi este în veci relaţie de iubire: Tată. 240 Cf. 238 Cf. 244 Cf. 10. 246 Cf. Şi. 242 Cf. Trimiţându-l. 7-16. de aceea. Dumnezeu este Iubire 218 În decursul istoriei sale. Os 2. 4-5. care guvernează întreaga ordine a creaţiei şi a cârmuirii lumii237. la plinirea timpurilor. 15. 1). Is 43. 37. 217 Dumnezeu este adevărat şi când se revelează: „învăţătură de adevăr este în gura lui” (Mal 2. In 17. 16): Fiinţa însăşi a lui Dumnezeu este Iubire. 37): „ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat înţelegere ca să-l cunoaştem pe Cel adevărat” (1 In 5. Ps 115. 247 Cf. 6). 245 Cf. 10). afirmând: „Dumnezeu este iubire” (1 In 4. Dt 4. Fiu şi Duh Sfânt. Această iubire este mai puternică decât iubirea unei mame pentru copiii ei244. ţi-am păstrat bunăvoinţa mea” (Ier 31. Înţ 13. Is 62. încât l-a dat pe Fiul său unul-născut” (In 3. 216 Adevărul lui Dumnezeu este înţelepciunea lui. Ez 16. 1-7. care l-a făcut pe om să se îndoiască de cuvântul lui Dumnezeu. 9-12. 220 Iubirea lui Dumnezeu e „veşnică” (Is 54. datorită profeţilor săi. 221 Sfântul Ioan va merge mai departe. Când îl va trimite pe Fiul său în lume. o va face „ca să dea mărturie Adevărului” (In 18. 219 Iubirea lui Dumnezeu pentru Israel este comparată cu iubirea unui tată pentru fiul său (Os 11. 1 Cor 2.căderii omului a fost o minciună a Ispititorului. 3. Os 11. de bunăvoinţa şi de fidelitatea lui. 15. e singurul care poate da cunoaşterea adevărată a oricărui lucru creat. 3). această iubire va fi biruitoare chiar şi asupra celor mai grave infidelităţi 246. 8. Israel a putut descoperi că singurul motiv pentru care Dumnezeu i se revelase şi îl alesese dintre toate popoarele ca să fie al lui era iubirea lui gratuită241. Is 49. şi ne-a destinat să fim părtaşi 237 Cf. 8. 8): „căci munţii pot să se mute din loc şi dealurile să se clatine. dar iubirea mea nu se va depărta de la tine” (Is 54. Israel a înţeles că tot din iubire Dumnezeu n-a încetat să-l izbăvească242 şi să-i ierte infidelitatea şi păcatele243. 14-15. va merge până la darul cel mai de preţ: „Aşa a iubit Dumnezeu lumea. Dumnezeu îşi iubeşte poporul mai mult decât îşi iubeşte un mire mireasa 245. 239 Cf. 16). 20)240. 7. care singur a creat cerul şi pământul238.

24.. dictum. 16. dă-mi tot ce mă apropie de tine! Domnul meu şi Dumnezeul meu. 12) 225 Înseamnă a cunoaşte unitatea şi adevărata demnitate a tuturor oamenilor : toţi sunt făcuţi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Gen 1. 19. Răbdarea dobândeşte totul. ia-mi tot ce mă îndepărtează de tine! Domnul meu şi Dumnezeul meu. . 226 Înseamnă a te folosi bine de lucrurile create: credinţa în Dumnezeul Unic ne face să ne folosim de tot ceea ce nu este El în măsura în care aceasta ne apropie de El şi să ne dezlipim în măsura în care ne îndepărtează de El249: Domnul meu şi Dumnezeul meu.” (Dt 6. 251 Poes. Mt 5. De aceea. 29-30.. 26). Cel Unic. dezlipeşte-mă de mine însumi şi dăruieşte-mă cu totul ţie!250 227 Înseamnă a-ţi pune încrederea în Dumnezeu în orice împrejurare . Nicolae de Flüe. Ioana d’Arc. IV. 4. 26). 30. / Cel care îl are pe Dumnezeu Nu duce lipsă de nimic. Dumnezeu trebuie să fie „primul slujit”248. 29) „Fiinţa supremă trebuie în mod necesar să fie unică. / Dumnezeu singur e de ajuns251. Mc 12. O rugăciune a Sfintei Tereza a lui Isus exprimă minunat acest lucru: „Nimic să nu te tulbure / nimic să nu te înspăimânte. 23-24. adică fără 248 Sf. PE SCURT 228 „Ascultă. Implicaţiile credinţei în Dumnezeul Unic 222 Faptul de a crede în Dumnezeu. tot ce suntem şi tot ce avem vine de la El: „Ce ai ce să nu fi primit?” (1 Cor 4. 7) „Cum îi voi răsplăti Domnului pentru tot binele pe care mi l-a făcut?” (Ps 116. 250 Sf. Israele: Domnul Dumnezeul nostru este unicul Domn. Toate trec / Dumnezeu nu se schimbă. 224 Înseamnă a trăi în aducere de mulţumire: dacă Dumnezeu este Cel Unic. 249 Cf. şi a-l iubi din toată fiinţa are consecinţe imense pentru întreaga noastră viaţă: 223 Înseamnă a cunoaşte măreţia lui Dumnezeu: „Mare este Dumnezeu şi nu-l putem pricepe” (Iob 36. Rugăciune.la ea.. chiar şi în restrişte.

Marc. 19). lumina care le luminează. s-a făcut cunoscut ca „bogat în îndurare şi în fidelitate” (Ex 34. 252 Tertullian. Augustin. Înainte de aceasta. „Întreaga istorie a mântuirii nu este altceva decât istoria căii şi mijloacelor prin care Dumnezeul cel adevărat şi unic. 230 Dumnezeu. 231 Dumnezeul credinţei noastre s-a revelat ca Cel care este. Tatăl I. Este învăţătura fundamentală şi esenţială în „ierarhia adevărurilor de credinţă”256. 255 Cf. în 552: DS 415. Este misterul lui Dumnezeu în sine însuşi. şi al Fiului. ei răspund „Cred” la întreita întrebare care le cere să-şi mărturisească credinţa în Tatăl. . Fiu şi Duh Sfânt. căci nu există decât un singur Dumnezeu. 6. (. 3. 257 DCG 47. rămâne mister inefabil: „Dacă l-ai înţelege. Tată. Însăşi Fiinţa sa este Adevăr şi Iubire. în Fiul şi în Duhul: Fides omnium christianorum in Trinitate consistit ─ „Credinţa tuturor creştinilor se întemeiază pe Treime”254. „În numele Tatălui. 256 DCG 43. 254 Sf. 6). şi al Fiului. şi al Sfântului Duh” 232 Creştinii sunt botezaţi „în numele Tatălui. El nu este Dumnezeu”252. şi al Sfântului Duh” (Mt 28. 16. şi al Fiului. 229 Credinţa în Dumnezeu ne face să ne îndreptăm spre El singur ca spre originea noastră primă şi scopul nostru ultim şi să nu-i preferăm şi să nu-i substituim nimic..egal. şi al Sfântului Duh ─ şi nu în mai multe nume 255. 1. 253 Sf. 52. Serm. 233 Creştinii sunt botezaţi într-un singur nume ─ al Tatălui. împacă şi uneşte cu sine pe oamenii care se îndepărtează de păcat”257. Mărturisirea de credinţă a Papei Vigilius. Tatăl atotputernic şi Fiul său unul-născut şi Duhul Sfânt: Preasfânta Treime. revelându-se. n-ar mai fi Dumnezeu”253. 234 Misterul Preasfintei Treimi este misterul central al credinţei şi al vieţii creştine. PARAGRAFUL 2. se revelează.) Dacă Dumnezeu nu este unic. Cezar de Arles. El este deci izvorul tuturor celorlalte mistere ale credinţei. Symb..

Revelarea lui Dumnezeu ca Treime Tatăl revelat de Fiul 238 Invocarea lui Dumnezeu ca „Tată” este cunoscută în multe religii. Mal 2. Persoana se arată în acţiunea ei şi. . analogic. limbajul credinţei indică. care se află sub ocrotirea lui iubitoare261. al orfanului şi al văduvei. cu cât cunoaştem mai bine o persoană. Ps 68. Theologia este cea care luminează toată Oikonomia. toate lucrările lui. desemnând prin primul termen misterul vieţii intime a lui Dumnezeu-Treime. 260 Cf. Prin Oikonomia ne este revelată Theologia. două aspecte: că Dumnezeu este originea primă a toate şi autoritatea transcendentă şi că este totodată bunătate şi grijă iubitoare pentru toţi copiii săi. în principal. între persoanele umane. 239 Desemnându-l pe Dumnezeu cu numele de „Tată”. unul dintre „misterele ascunse în Dumnezeu. iar prin al doilea. 2 Sam 7. 10. de răscumpărare şi de sfinţire (III). 237 Treimea este un mister de credinţă în sensul strict. II. şi. care nu pot fi cunoscute dacă nu sunt revelate de sus” 258. Divinitatea este adesea considerată ca „tată al zeilor şi al oamenilor”. La fel se întâmplă. Dumnezeu este şi mai mult Tată. 236 Părinţii Bisericii fac deosebirea între Theologia şi Oikonomia. în ce fel a formulat Biserica învăţătura de credinţă asupra acestui mister (II) şi. El este numit şi Tată al regelui lui Israel260. 6. cu atât mai bine îi înţelegem acţiunea. Desigur. Lucrările lui Dumnezeu revelează cine este El în sine însuşi. 14. 261 Cf. În Israel. misterul Fiinţei lui intime luminează înţelegerea tuturor lucrărilor lui. în sfârşit. în ce fel. Dar intimitatea Fiinţei sale ca Treime Sfântă constituie un mister inaccesibil raţiunii lăsate în puterile ei şi chiar credinţei lui Israel înainte de întruparea Fiului lui Dumnezeu şi de trimiterea Duhului Sfânt. datorită Legământului şi darului Legii făcut lui Israel. reciproc. Este în mod cu totul deosebit „Tatăl săracilor”. Această 258 SPF 16. „fiul său întâiul-născut” (Ex 4. 6. Dumnezeu este numit Tată drept Creator al lumii259. reciproc. 22). prin misiunile divine ale Fiului şi Duhului Sfânt. 259 Cf. Dumnezeu a lăsat urme ale Fiinţei sale trinitare în lucrarea creaţiei şi în Revelaţia sa de-a lungul Vechiului Testament. Dumnezeu Tatăl îşi realizează „planul binevoitor” de creare. Dt 32. şi.235 În acest paragraf se va expune pe scurt în ce fel este revelat misterul Preafericitei Treimi (I). prin care El se revelează şi îşi comunică viaţa.

la rândul lui. drept „strălucirea slavei şi chipul fiinţei sale” (Evr 1. în afară de Fiul şi cel căruia a voit Fiul să-i descopere” (Mt 11. pentru a-i învăţa totul269 şi a-i călăuzi „la tot adevărul” (In 16. urmând tradiţia apostolică. 26. Duhul Sfânt este astfel revelat ca o altă Persoană divină în raport cu Isus şi cu Tatăl.dragoste părintească a lui Dumnezeu poate fi exprimată şi prin imaginea maternităţii 262. In 14. El va rămâne alături de ucenici şi în ei268. Ps 27. nici pe Fiul nu-l cunoaşte nimeni. Lumină din Lumină. Duhul Sfânt. într-un fel. 2. 2. 13). drept „chipul nevăzutului Dumnezeu” (Col 1. adică un singur Dumnezeu cu El. Is 66. 17. 262 Cf. 269 Cf. Is 49. Limbajul credinţei se inspiră astfel din experienţa umană a părinţilor. 267 Simbolul de la Niceea . Cel de-al doilea Conciliu ecumenic întrunit la Constantinopol în 381 a păstrat această expresie din formularea Crezului de la Niceea şi l-a mărturisit pe „Fiul lui Dumnezeu unul-născut. 27). de aceeaşi substanţă) cu Tatăl”265. 268 Cf. 15. . 264 Cf. Isus vesteşte trimiterea unui „alt Apărător” ( Paraclet). 242 După ei. 10. primii reprezentanţi ai lui Dumnezeu pentru om. născut. 15). El transcende şi paternitatea. nu este Fiu decât în relaţie cu Tatăl: „Nimeni nul cunoaşte pe Fiul. Biserica a afirmat că Fiul este „consubstanţial ─ de o fiinţă” cu Tatăl. In 14. care indică mai mult imanenţa lui Dumnezeu. 13. 3). nu creat. El este din veşnicie Tată în relaţie cu Fiul său unul-născut. intimitatea între Dumnezeu şi făptura sa. este Dumnezeu. care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii. la primul Conciliu ecumenic de la Niceea. care. Ps 131. Ef 3. care sunt. 14. 263 Cf. în afară de Tatăl. 266 Cf. Tatăl şi Fiul revelaţi de Duhul Sfânt 243 Înainte de Paştele său. 265 DS 150. deşi este originea şi măsura lor264: nimeni nu este tată aşa cum este Dumnezeu.Constantinopol. în anul 325. El nu este nici bărbat. Gen 1. Se cuvine atunci să reamintim că Dumnezeu transcende deosebirea omenească dintre sexe. Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Dar această experienţă spune şi că părinţii omeneşti sunt supuşi greşelii şi pot desfigura chipul paternităţii şi al maternităţii. 1). 240 Isus a dezvăluit că Dumnezeu este „Tată” într-un sens cu totul deosebit: El nu este Tată doar în calitate de Creator. 241 De aceea. Lucrând încă de la creaţie266. apostolii îl mărturisesc pe Isus drept „Cuvântul care la început era la Dumnezeu şi care este Dumnezeu” (In 1. şi maternitatea263 omenească. nici femeie. după ce „a grăit prin Profeţi”267. de o fiinţă (lit.

Biserica îl recunoaşte pe Tatăl ca „izvorul şi originea a toată dumnezeirea” 273. chiar înainte ca Roma să fi cunoscut şi să fi primit. Trimiterea Persoanei Duhului Sfânt după glorificarea lui Isus271 revelează misterul Sfintei Treimi în toată plinătatea. este Dumnezeu.. de aceeaşi substanţă şi de aceeaşi natură. cât şi de Fiul în persoană. 270 Cf. Duhul Sfânt este trimis apostolilor şi Bisericii atât de Tatăl în numele Fiului. exprimat de Conciliul de la Constantinopol. 273 Cc. Crezul Bisericii. Folosirea acestei formule în Crez a intrat treptat în liturgia latină (între secolele al VIII-lea şi al XI-lea). Toledo VI (în 638): DS 490. 39. 277 Cf. 245 Credinţa apostolică despre Duhul Sfânt a fost mărturisită de cel de-al doilea Conciliu ecumenic ţinut în anul 381 la Constantinopol: „Credem în Duhul Sfânt. In 7. în 451. 15. Introducerea lui Filioque în Simbolul de la Niceea-Constantinopol de către liturgia latină constituie totuşi. Simbolul din 381. (. In 14. ci Duhul Tatălui şi al Fiului în acelaşi timp” 274. 276 DS 1300-1301. Însă. Toledo XI (în 675): DS 527.. . până astăzi.244 Originea veşnică a Duhului Sfânt se dezvăluie prin misiunea lui în timp. nu spunem că El este numai Duhul Tatălui. 26.) Cu toate acestea. 271 Cf. 247 Afirmarea lui Filioque nu figura în simbolul mărturisit în 381 la Constantinopol. care de la Tatăl purcede” 272. unul şi egal cu Tatăl şi cu Fiul. 275 DS 150. un punct de divergenţă cu Bisericile ortodoxe. Domnul şi de viaţă Dătătorul. şi pentru că tot ce este al Tatălui Tatăl însuşi l-a dăruit Fiului său unic.. cu excepţia paternităţii sale. 16. explicitează: „Duhul Sfânt îşi trage esenţa şi fiinţa subzistentă deopotrivă de la Tatăl şi de la Fiul şi El purcede din veşnicie atât de la unul. Prin aceasta. 272 DS 150. Sfântul Papă Leon îl mărturisise deja în mod dogmatic încă din 447277. cea de-a Treia Persoană a Sfintei Treimi. după ce s-a întors la Tatăl 270. din 1439. Originea veşnică a Duhului Sfânt nu este totuşi fără legătură cu aceea a Fiului: „Duhul Sfânt. urmând o veche tradiţie latină şi alexandrină. 14. cât şi de la celălalt ca de la un singur Principiu şi printr-o singură spiraţie. 246 Tradiţia latină a Crezului mărturiseşte că Duhul Sfânt „purcede de la Tatăl şi de la Fiul [Filioque]”. care l-a născut din veşnicie”276. Conciliul de la Florenţa. la Conciliul din Calcedon. DS 284.. 26. mărturiseşte: „Care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit”275. născându-l. şi această purcedere a Duhului Sfânt şi de la Fiul El o deţine din veşnicie de la Tatăl său. 274 Cc.

278 Cf. ca „început fără de început” 280. Florenţa (în 1439): DS 1302. totodată. 1 Cor 12. spunând că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul ( Filioque). în primul rând. . Sfânta Treime în învăţătura de credinţă Formarea dogmei trinitare 249 Adevărul revelat despre Sfânta Treime s-a aflat încă de la origini la rădăcina credinţei vii a Bisericii. 4-6. 4-6. Această legitimă complementaritate. cât şi pentru a o apăra de erorile care o deformau. AG 2. 280 DS 1331. Biserica a căutat să-şi formuleze mai explicit credinţa trinitară. caracterul de origine primară a Tatălui în raport cu Duhul Sfânt. ea afirmă că acesta purcede de la Tatăl prin Fiul278. dar. îndeosebi prin Botez. 279 Cc. Ef 4. Lyon II (în 1274): DS 850. în cateheza şi rugăciunea Bisericii. Biserica a trebuit să dezvolte o terminologie proprie cu ajutorul unor noţiuni de origine filosofică: „substanţă”. Asemenea formulări se întâlnesc deja în scrierile apostolice. aşa cum dovedeşte salutul reluat în liturgia euharistică: „Harul Domnului nostru Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi toţi” (2 Cor 13. în primul rând. 13)282. dacă nu este înăsprită. comuniunea consubstanţială între Tatăl şi Fiul. Tradiţia occidentală exprimă. Ea spune acest lucru „în mod legitim şi logic”279. ajutate de cercetarea teologică a Părinţilor Bisericii şi susţinute de simţul de credinţă al poporului creştin. este originea primară a Duhului Sfânt. 251 Pentru formularea dogmei Sfintei Treimi. III. atât pentru a-şi aprofunda propria înţelegere a credinţei. 281 Cc. El este împreună cu Acesta „Principiul unic de la care purcede Duhul Sfânt” 281. 282 Cf. 26). formulată în predica. Mărturisind că Duhul Sfânt „purcede de la Tatăl” (In 15. ca Tată al Fiului unul-născut. Aceasta a fost opera Conciliilor din vechime. căci ordinea veşnică a Persoanelor divine în comuniunea lor consubstanţială implică faptul că Tatăl. 250 În cursul primelor secole.248 Tradiţia orientală exprimă. nu afectează identitatea credinţei în realitatea aceluiaşi mister mărturisit. El îşi găseşte expresia în norma de credinţă baptismală.

dar nu solitar”287. Toledo XI: DS 530. adică un singur Dumnezeu în privinţa naturii”285. 289 Cc. „relaţie” etc. Unitatea divină este Trinitară. 288 Cc. nume ce desemnează modalităţi ale Fiinţei divine. termenul „persoană” sau „ipostază” pentru a-i desemna pe Tatăl. „Dumnezeu este unic. Tatăl nu este Fiul şi Duhul Sfânt nu este nici Tatăl. Tatăl este 283 SPF 2. pe Fiul şi pe Duhul Sfânt în distincţia reală dintre ei. „Duh Sfânt” nu sunt. cu totul deosebit. „ce depăşeşte infinit tot ce putem concepe cu mintea omenească”283. Lateran IV: DS 804. Prin aceasta. Se deosebesc între ei prin relaţiile ce ţin de origine: „Tatăl dă naştere. Lateran IV (în 1215): DS 804. ci a dat un sens nou. „Tată”.„persoană” sau „ipostază”. 287 Fides Damasi: DS 71. Fiul este tot ceea ce este Tatăl. ea nu a subordonat credinţa unei înţelepciuni omeneşti. 255 Persoanele divine sunt în totală relaţie unele faţă de altele. Duhul Sfânt purcede”289. 284 Cc. Persoanele divine nu îşi împart dumnezeirea unică. termenul „relaţie” pentru a desemna faptul că distincţia dintre Persoanele divine rezidă în raportarea lor reciprocă. nici Fiul”288. Toledo XI (în 675): DS 530. „Fiu”. pur şi simplu. 285 Cc. 254 Persoanele divine sunt realmente deosebite între ele. Dogma Sfintei Treimi 253 Treimea este Una. Fiul este născut. „Fiecare dintre cele trei persoane este această realitate. Duhul Sfânt este tot ceea ce este Tatăl şi Fiul. 286 Cc. distincţia reală a Persoanelor divine între ele rezidă exclusiv în relaţiile care le referă unele la altele: „În numele relative ale Persoanelor. ci fiecare dintre ele este în întregime Dumnezeu: „Tatăl este tot ceea ce este Fiul. Deoarece nu divizează unitatea divină. ci un singur Dumnezeu în trei Persoane: „Treimea cea de o fiinţă” 284. adică substanţa. Noi nu mărturisim trei dumnezei. 252 Biserica foloseşte termenul „substanţă” (redat adesea prin „esenţă” sau prin „fiinţă”. „natură”) pentru a desemna fiinţa divină în unitatea sa. căci ele sunt realmente deosebite între ele: „Fiul nu este Tatăl. acestor termeni chemaţi să semnifice de acum încolo şi un mister inefabil. Constantinopol II (în 553): DS 421. . esenţa sau natura divină”286.

Duhul Sfânt în întregime în Tatăl. Tatăl este în întregime în Fiul.. când vorbim despre aceste trei Persoane având în vedere raporturile lor. viaţă fără de moarte. Ef 1. în întregime în Duhul Sfânt. 294 LH. Imn la Vespere. prin el vă voi cufunda în apă şi iarăşi vă voi scoate. Duhul Sfânt şi la unul. care mă ajută să îndur orice suferinţă şi să dispreţuiesc orice plăcere: adică mărturisirea de credinţă în Tatăl. Fiu şi Duh Sfânt.) Abia am început să meditez la Unitate şi iată-mă cufundat în splendoarea Treimii. 292 Ibid. considerat în sine. (. 4-5). le încredinţează catehumenilor de la Constantinopol acest rezumat al credinţei trinitare: Înainte de orice. Una în Trei şi cuprinzându-le pe cele Trei în mod distinct.cele Trei Persoane Laolaltă. Dumnezeu este Iubire: Tată. În curând. adică „făcuţi asemenea chipului 290 Cc. lumină fără asfinţit. Fiul la Tatăl. „totul este una [în ei] acolo unde nu e opoziţia de relaţie”291. numit şi „Teologul”. 293 Or. Într-adevăr. 40. credem totuşi într-o singură natură sau substanţă”290.raportat la Fiul. cu care vreau să mor.. Florenţa (în 1442): DS 1330. Vi-l dăruiesc drept însoţitor şi ocrotitor al întregii voastre vieţi. în întregime în Duhul Sfânt. infinita connaturalitate.. . păstraţi-mi acest preţios tezaur pentru care trăiesc şi mă lupt. Lumină preafericită! O. Astăzi vi-l încredinţez vouă. (. în Fiul şi în Duhul Sfânt. 295 Cf. De bunăvoie. e Dumnezeu întreg. Treime. Operaţiunile divine şi misiunile trinitare 257 O. „dinainte rânduindu-ne spre înfiere în Isus Cristos” (Ef 1.. Fiul este în întregime în Tatăl.. Acesta este „planul bunăvoinţei sale” 295. Toledo XI: DS 528. Vă dăruiesc o unică Dumnezeire şi Putere.) Din trei infinituri. Lux beata Trinitas et principalis Unitas! (O. Datorită acestei unităţi. Dumnezeire fără deosebire de substanţă sau de natură. Fiecare. 291 Cc. şi la celălalt. Abia am început să meditez la Treime şi iată că unitatea mă îndestulează…293 IV.. fără grad superior ce înalţă sau grad inferior ce coboară. 256 Sfântul Grigore din Nazianz. 41. 9. în întregime în Fiul”292.: DS 1331. Unitate primordială!”)294 Dumnezeu este fericire veşnică. (. Dumnezeu vrea să împărtăşească slava vieţii sale preafericite. pe care El l-a hotărât mai înainte de întemeierea lumii în Fiul său preaiubit.) Dumnezeu .

21-23 . ajută-mă să mă uit întru totul pe mine însămi ca să mă statornicesc în Tine. 14. AG 2─9. în misiunea Fiului şi în aceea a Duhului Sfânt. 259 Operă comună şi personală totodată. continuate în misiunea Bisericii296. 258 Întreaga economie divină este lucrarea comună a celor trei Persoane divine. Constantinopol II (în 553): DS 421. cât şi natura lor unică. 6. Statornicie. unul este Duhul Sfânt în care sunt toate”300. 301 Cf. 23): Dumnezeul meu. unul este Isus Cristos. 300 Cc. Însă chiar de pe acum suntem chemaţi să fim locuiţi de Preasfânta Treime: „Dacă mă iubeşte cineva. Biserica. întreaga economie divină ne face să cunoaştem atât proprietatea Persoanelor divine. Acest plan este un „har dăruit nouă mai înainte de începutul veacurilor” (2 Tim 1. Cc. 303 Cf. nimic să nu-mi poată tulbura pacea. 260 Scopul ultim al întregii economii divine este intrarea tuturor creaturilor în unitatea desăvârşită a Preafericitei Treimi 303. 302 Cf. izvorât în chip nemijlocit din iubirea trinitară. ci un singur principiu” 298. De asemenea. în întreaga istorie a mântuirii de după căderea în păcat. o. nici să nu mă scoată din Tine. fără a le separa câtuşi de puţin. iar Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face sălaş la el” (In 14. 299 Cf. Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt trei principii ale creaţiei. întreaga viaţă creştină înseamnă comuniune cu fiecare dintre Persoanele divine. mărturiseşte: „unul este Dumnezeu Tatăl de la care sunt toate. prin care sunt toate. In 6. Florenţa (în 1442): DS 1331. fiecare Persoană divină înfăptuieşte lucrarea comună potrivit specificului său personal. Proprietăţile Persoanelor divine se manifestă îndeosebi în misiunile divine ale Întrupării Fiului şi dăruirii Duhului Sfânt. El se manifestă în lucrarea creaţiei. „Tatăl. Căci. ci fiecare minut să mă ducă 296 Cf. Astfel. Treime adorată. Domnul.” . In 17. 297 Cf. Cu toate acestea. 298 Cc. 15). cel care îl urmează pe Cristos face aceasta pentru că îl atrage Tatăl 301 şi îl însufleţeşte Duhul Sfânt302. neclintită şi liniştită. 29) prin „Duhul înfierii” (Rom 8.spune Domnul – „va păzi cuvântul meu. după cum are una şi aceeaşi natură.Fiului său” (Rom 8. Constantinopol II: DS 421. 1 Cor 8. ca şi cum sufletul meu ar fi deja în veşnicie. Cel care îl preamăreşte pe Tatăl face acest lucru prin Fiul în Duhul Sfânt. 44. referindu-se la Noul Testament299. 9-10). Rom 8. Treimea are una şi aceeaşi lucrare 297.

(„Credinţa catolică aceasta este: să cinstim un singur Dumnezeu în Treime şi Treimea în Unitate. întru totul dăruită lucrării tale creatoare304. 26). fără a confunda persoanele. Fiu şi Duh Sfânt.)308 304 Rugăciunea Fericitei Elisabeta a Sfintei Treimi. trimis de Tatăl în numele Fiului 305 şi trimis de Fiul „de la Tatăl” (In 15. 15. împreună cu ei. 26. de o fiinţă. 266 Fides autem catholica haec est. iar prin darul veşnic pe care Tatăl îl face Fiului. în întunericul credinţei şi dincolo de moarte. 26. egală slava lor. fără a diviza substanţa: căci alta este persoana Tatălui. alia Filii. a Fiului şi a Sfântului Duh. însă una este divinitatea Tatălui. şi al Fiului. în lumina veşnică307. pe pământ. 265 Prin harul Botezului „în numele Tatălui. Augustin. cu Tatăl. 305 Cf. ut unum Deum in Trinitate et Trinitatem in unitate veneremur. mereu de veghe în credinţa mea. 262 Întruparea Fiului lui Dumnezeu revelează că Dumnezeu este Tatăl veşnic şi că Fiul este consubstanţial. 308 Symbolum «Quicumque». revelându-se ca Tată. neque confundentes personas. 306 Sf. 47. sălaşul tău iubit şi sălaşul odihnei tale. la fel de veşnică măreţia lor”. adică în El şi cu El este acelaşi Dumnezeu unic. Să nu te las niciodată singur. alta cea a Sfântului Duh. In 14. SPF 9. acelaşi Dumnezeu unic.mai departe în profunzimea misterului tău! Umple-mi sufletul de pace. 307 Cf. Fă din el cerul tău. „Împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit”. şi al Sfântului Duh”. alta cea a Fiului. revelează că El este. aici. aequalis gloria. noi suntem chemaţi să fim părtaşi la viaţa Preafericitei Treimi. purcede de la Tatăl şi de la Fiul în comuniune”306. Trin. mereu în adoraţie. 264 „Duhul Sfânt purcede de la Tatăl ca izvor primar. neque substantiam separantes: alia enim est Persona Patris. 263 Misiunea Duhului Sfânt. să fiu mereu prezentă cu totul. Numai Dumnezeu ne poate dărui cunoaşterea lui. PE SCURT 261 Misterul Preasfintei Treimi este misterul central al credinţei şi al vieţii creştine. sed Patris et Filii et Spiritus Sancti est una divinitas. coaeterna maiestas. . alia Spiritus Sancti.

Est 4. Ier 27. Tob 13. mai ales în misiunile divine ale Întrupării Fiului şi dăruirii Duhului Sfânt. 18. 23) 309 Cf. „Cel Puternic. PARAGRAFUL 3. 311 Cf. 313 Cf. pe toate le cârmuieşte şi pe toate le poate face. Dar în unica operaţiune divină. Mt 6. Is 1. 3.a. 312 Cf. 9)311. tainică. Cel Viteaz” (Ps 24. căci Tu pe toate le poţi face” (Înţ 11. căci Dumnezeu este Tatăl nostru 310. a cărui ordine El a stabilit-o şi care îi rămâne întru totul supus şi gata să îl asculte. . El este Stăpânul Universului. El este Stăpânul istoriei: El cârmuieşte inimile şi evenimentele după bunul său plac 314: „Căci Tu pururea ai putere nemărginită şi tăriei braţului tău cine îi va sta împotrivă?” (Înţ 11. 8-10). 21) „Tu te înduri de toţi. Noi credem că ea este universală. numai credinţa putând să o discearnă. Lc 1. 1. iubitoare. 24. Dumnezeu este Atotputernic „în cer şi pe pământ” (Ps 135. le săvârşeşte” (Ps 115. Persoanele divine sunt inseparabile şi în ceea ce fac. 5. fiindcă Dumnezeu. 1 Cor 1. Ier 32. atunci când „ea se arată în slăbiciune” (2 Cor 12. El este numit „Cel Puternic al lui Iacob” (Gen 49. Aşadar pentru El nimic nu e cu neputinţă312 şi dispune după voia sa de propria-i lucrare 313. 17b. „Domnul oştirilor”. 6). 1. 37. Atotputernicul 268 Dintre toate atributele divine.). 310 Cf. Gen 1.267 Inseparabile în ceea ce sunt. 9. In 1. fiecare Persoană manifestă ceea ce îi este propriu în Treime. singurul amintit în Simbol este Atotputernicia lui Dumnezeu: mărturisirea ei are o mare însemnătate pentru viaţa noastră. 2. 17. Prov 21. 24 e. 314 Cf. „Toate câte le vrea. 3) 269 Sfintele Scripturi mărturisesc de nenumărate ori puterea universală a lui Dumnezeu. fiindcă El le-a făcut. care le-a creat pe toate309.

decât convingerea adânc întipărită în sufletele noastre că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă. Mt 6.Th. voinţa şi inteligenţa. 317 Cf. 318 CR 1. 9. de vreme ce El îşi arată în cel mai înalt grad puterea. Or. cele mai greu de înţeles. Modelul suprem al acestei credinţe este Fecioara Maria. 25. Toma Aq. Cristos cel răstignit este „puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. 13. 37) şi care a putut să-l preamărească pe Domnul: „Lucruri mari mi-a făcut Cel Atotputernic şi sfânt e Numele lui” (Lc 1. Într-adevăr. Căci Tatăl „a desăvârşit tăria puterii sale” şi a arătat „cât de covârşitoare este măreţia puterii sale pentru noi. 5. prin înjosirea de bunăvoie şi prin Învierea Fiului său. cea care a crezut că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Lc 1. 274 „Nimic nu este mai potrivit pentru a ne întări credinţa şi speranţa. 32. Astfel. Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii” (1 Cor 1. astfel că nimic nu poate exista în puterea divină care să nu poată exista în dreapta voinţă a lui Dumnezeu ori în înţeleapta sa judecată”316. Cf. înţelepciunea şi dreptatea sunt unul şi acelaşi lucru. care depăşesc legile fireşti ale naturii”318. 2 Cor 12. puterea şi esenţa. prin înfierea pe care ne-o dăruieşte („«Eu vă voi fi vouă Tată.270 Dumnezeu e Tatăl Atotputernic. Sf.. Misterul aparentei neputinţe a lui Dumnezeu 272 Credinţa în Dumnezeu. în sfârşit. ca şi cele mai înalte. 315 316 . Raţiunea noastră cucerită de ideea Atotputerniciei divine va accepta cu uşurinţă şi fără nici o ezitare tot ceea ce [Crezul] ne va propune spre credinţă. El îşi arată Atotputernicia paternă prin felul în care se îngrijeşte de nevoile noastre315. Dumnezeu poate părea uneori absent şi incapabil să împiedice răul. 2 Cor 6. cei ce credem” (Ef 1. 2. 1. Fil 4. 24-25). prin care a biruit răul. Această credinţă se laudă în slăbiciunile sale pentru a atrage asupra sa puterea lui Cristos317. iertând de bunăvoie păcatele. prin Învierea şi Înălţarea lui Cristos. 13. 271 Atotputernicia divină nu este nicidecum arbitrară: „În Dumnezeu. 18). lucrurile cele mai însemnate. 49). Dumnezeu Tatăl şi-a revelat Atotputernicia în chipul cel mai tainic. Calitatea sa de părinte şi puterea sa se luminează una pe cealaltă. prin nesfârşita sa îndurare. ad 1. S. 273 Numai credinţa poate adera la căile tainice ale Atotputerniciei lui Dumnezeu. Tatăl Atotputernic. zice Domnul Atotputernic”. poate fi pusă la încercare de experienţa răului şi a suferinţei. iar voi îmi veţi fi mie fii şi fiice». 19-22).

în primul rând. 1): Dumnezeu 319 320 LR. misterul lui Cristos este lumina definitivă asupra misterului creaţiei. Fiul lui Dumnezeu. crezând cu tărie că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Gen 18. . Colecta din duminica a 26-a. oare am putea crede că Tatăl ne-a creat. „al tuturor celor văzute şi nevăzute”. Creatorul 279 „La început a creat Dumnezeu cerul şi pământul” (Gen 1. 277 Dumnezeu îşi manifestă Atotputernicia întorcându-ne de la păcatele noastre şi reaşezându-ne în prietenia sa. Simbolul credinţei le reia. 276 Fidelă mărturiei Scripturii. 26). care ne dai dovada supremă a puterii tale. Vorbim deci. Tatăl Atotputernic. care culminează în Cristos. iar în cele din urmă. Mt 19. a venit să ne ridice. „la început. iertând şi milostivindu-te…”319 278 Dacă nu am crede că iubirea lui Dumnezeu este Atotputernică. Biserica îşi înalţă adesea rugăciunea către „Dumnezeul Atotputernic şi Veşnic” (omnipotens sempiterne Deus). el dezvăluie scopul pentru care. Dumnezeu a creat cerul şi pământul” (Gen 1. apoi de creaţia sa. Duhul Sfânt ne-a sfinţit? PARAGRAFUL 4. Cu aceste cuvinte solemne începe Sfânta Scriptură. din care Isus Cristos. 14. În sens invers. drept „Creatorul cerului şi al pământului”. „începutul istoriei mântuirii”320. DCG 51. prin har: „Deus. qui omnipotentiam tuam parcendo maxime et miserando manifestas ─ „Dumnezeule. de Creator. 1). 280 Creaţia constituie fundamentul „tuturor planurilor de mântuire ale lui Dumnezeu”. Fiul ne-a răscumpărat. 2). mărturisindu-l pe Dumnezeu.PE SCURT 275 Noi mărturisim împreună cu dreptul Iob: „Ştiu că eşti Atotputernic: nu este nici un gând care să nu ajungă pentru tine faptă” (Iob 42. Lc 1. de căderea în păcat. 37.

Cf. Iar dacă lumea îşi are originea în înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu. în liturgia bizantină. 5. Ele sunt hotărâtoare pentru sensul şi orientarea vieţii şi acţiunii noastre. Augustin. de a descoperi care este sensul unei asemenea origini: dacă ea este guvernată de întâmplare. lecturile din Vigilia Pascală ─ celebrarea noii creaţii în Cristos ─ încep cu povestirea creaţiei. Aceste descoperiri ne îndeamnă să admirăm cu atât mai mult măreţia Creatorului. Catech. 18-23.) fiindcă Înţelepciunea. care depăşeşte domeniul specific ştiinţelor naturale. apariţia omului. ci. să-i aducem mulţumire pentru toate lucrările sale şi pentru inteligenţa şi înţelepciunea pe care le dăruieşte savanţilor şi cercetătorilor. Rom 8. care au îmbogăţit extraordinar cunoştinţele noastre despre vârsta şi dimensiunile Universului. . mai degrabă. aceasta constituie întotdeauna prima lectură la Vecernia marilor sărbători ale Domnului. Aceştia pot spune împreună cu Solomon: „El mi-a dat cunoaşterea adevărată despre cele ce sunt. (. de o necesitate anonimă sau de o Fiinţă transcendentă. 46. Pereg. pregătirea catehumenilor pentru Botez urmează acelaşi drum322..avea în vedere încă de la început gloria noii creaţii în Cristos321. Etheria. Astfel. După mărturia celor vechi. inteligentă şi bună. Sf. în religiile şi culturile vechi se 321 322 Cf. 281 De aceea. m-a învăţat” (Înţ 7. evoluţia formelor vii. 3. Ea se referă la înseşi fundamentele vieţii omeneşti şi creştine: căci explicitează răspunsurile credinţei creştine la întrebările elementare pe care oamenii din toate timpurile şi le-au pus: „De unde venim?” „Încotro mergem?” „Care este începutul nostru?” „Care este sfârşitul nostru?” „De unde vin şi spre ce se îndreaptă toate câte există?” Cele două întrebări ─ cea despre început şi cea despre sfârşit ─ sunt inseparabile. 284 Marele interes acordat acestor cercetări este puternic stimulat de o întrebare de alt ordin. Cateheza despre creaţie 282 Cateheza despre creaţie are o importanţă capitală. numită Dumnezeu. Nu e vorba numai de a şti când şi cum s-a născut lumea din punct de vedere material. de un destin orb. 17-21). lucrătoarea tuturor.. ca să ştiu întocmirea lumii şi lucrarea stihiilor. nici când a apărut omul. I. credinţa creştină s-a confruntat cu răspunsuri diferite de propriu-i răspuns la întrebarea despre origini. de ce există răul? De unde vine? Cine este răspunzător? Există eliberare de el? 285 Încă de la începuturile sale. 283 Problema originilor lumii şi ale omului a constituit obiectul a numeroase cercetări ştiinţifice.

Acela care singur „a făcut cerul şi pământul” (Ps 115. dar în felul unui ceasornicar. De asemenea. 134. Is 43. Această căutare este proprie omului. 3). Creaţia este revelată ca fiind primul pas spre acest Legământ. şi deci trebuie să fie renegată ori depăşită (gnoza). 3). în iubirea sa. încât s-au făcut din nimic cele ce se văd” (Evr 11. rodul unei decăderi. datorită luminii raţiunii umane 323. lumea (cel puţin lumea materială) ar fi rea. alţii au afirmat existenţa a două principii veşnice ─ Binele şi Răul. potrivit unora dintre aceste concepţii. El. DS 3026. Într-adevăr. 8. 288 Astfel. ieşind din acest izvor şi întorcându-se la el. desigur. adevărul despre creaţie este exprimat cu tărie crescândă Cf. ci văd în ea simplul joc al unei materii care ar fi existat întotdeauna (materialismul). existenţa lui Dumnezeu Creatorul poate fi cunoscută cu certitudine din lucrările sale. se revelează ca Acela căruia îi aparţin toate popoarele pământului şi pământul întreg. credinţa vine să întărească şi să lumineze raţiunea în dreapta înţelegere a acestui adevăr: „Prin credinţă înţelegem că veacurile s-au întemeiat prin cuvântul lui Dumnezeu. Lumina şi Întunericul ─ aflate într-o permanentă luptă (dualism. chiar dacă această cunoaştere este adesea întunecată şi deformată de eroare. Dincolo de cunoaşterea naturală. maniheism). 24-29. că devenirea lumii este devenirea lui Dumnezeu (panteismul). 287 Adevărul despre creaţie este atât de important pentru toată viaţa omului. 325 Cf. alţii au spus că lumea este o emanaţie necesară a lui Dumnezeu. încât Dumnezeu. Dumnezeu i-a revelat treptat lui Israel misterul creaţiei. prima şi universala mărturie despre iubirea atotputernică a lui Dumnezeu326. 5. care ia ales pe patriarhi. 15. Cf. că lumea este Dumnezeu. alţii nu acceptă nici o origine transcendentă a lumii. capacitatea de a găsi un răspuns la întrebarea despre origini. Fapte 17. De aceea. 323 324 . Unii filosofi au spus că totul este Dumnezeu. l-a zidit şi l-a creat325. pe care orice om o poate avea despre Creator324.întâlnesc numeroase mituri privitoare la origini. după ce a creato. Toate aceste tentative dovedesc permanenţa şi universalitatea întrebării despre origini. 286 Inteligenţa umană are. revelarea creaţiei este inseparabilă de revelarea şi de înfăptuirea Legământului dintre Dumnezeul Unic şi Poporul său. a voit să reveleze Poporului său tot ceea ce este spre mântuirea lui să ştie în această privinţă. 19-26. care l-a scos pe Israel din Egipt şi care. 19-20. alţii admit că lumea a fost creată de Dumnezeu. 1. Ier 33. Rom 1. care. ar fi lăsat-o în voia ei (deismul). 124. Gen 15. 326 Cf. în sfârşit. alegându-l pe Israel.

289 Între toate referirile la creaţie ale Sfintei Scripturi.) şi Cuvântul era Dumnezeu. Cf. făgăduinţa mântuirii. Tropar la Vecernia Rusaliilor. în meditaţia înţelepciunii329 Poporului ales. 332 Cf. despre originea şi sfârşitul ei în Dumnezeu. (. 330 Simbolul de la Niceea ─ Constantinopol. este limpede afirmată prin norma de credinţă a Bisericii: „Este un singur Dumnezeu: (. 1-3).. Ps 104. 24. În El. Ps 33. 291 „La început era Cuvântul (. Prov 8. El este Dumnezeu. Tot ce există (exprimat prin formula „cerul şi pământul”) depinde de Cel care îi dă fiinţă. în limbajul lor solemn. aceste texte pot avea diverse surse. Creaţia ─ lucrare a Sfintei Treimi 290 „La început a creat Dumnezeu cerul şi pământul”: trei lucruri sunt afirmate în aceste prime cuvinte ale Scripturii: Dumnezeul veşnic a pus un început la tot ceea ce există în afară de El... revelată în Noul Legământ.. 331 Liturgia bizantină. Noul Testament revelează că Dumnezeu a creat totul prin Cuvântul Veşnic. Gen 1. Cf. adevărurile despre creaţie. una şi nedespărţită cu aceea a Tatălui. Is 44. Numai El este creator (verbul „a crea” ─ în ebraică bara' ─ îl are mereu ca subiect pe Dumnezeu).în mesajul profeşilor327.. El este Cârmuitorul. 6.. despre chemarea omului. cădere. primele trei capitole din Geneză ocupă un loc unic. în unitatea Sfintei Scripturi şi în Tradiţia vie a Bisericii. 16-17). despre drama păcatului şi speranţa mântuirii. „Duhul Creator” (Veni.) toate prin El şi pentru El au fost create. Fiul său preaiubit. El este mai înainte de toate şi toate dăinuie prin El” (Col 1. Creator Spiritus). El este Creatorul. II.. (.) Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut” (In 1. 30. „toate au fost create în ceruri şi pe pământ.) El este Tatăl. 22-31. 104.. acţiunea creatoare a Fiului şi a Duhului. despre ordinea şi bunătatea ei. Citite la lumina lui Cristos. El este Autorul. El a făcut totul prin 327 Cf. Autorii inspiraţi le-au plasat la începutul Scripturii. astfel că ele exprimă. 328 329 . în rugăciunea psalmilor328 şi a liturgiei. Din punct de vedere literar. „Izvorul a tot binele”331. aceste cuvinte rămân sursa principală pentru cateheza misterelor despre „început”: creaţie. Credinţa Bisericii afirmă totodată acţiunea creatoare a Duhului Sfânt: El este „de viaţă Dătătorul 330”. 292 Sugerată în Vechiul Testament332. 2-3. în sfârşit.

Sf. Sent. 20. dacă revelarea lui Dumnezeu prin creaţie a adus deja viaţa tuturor făpturilor care trăiesc pe pământ.. 20. 30. 4. Dumnezeu a creat totul ─ explică sfântul Bonaventura. realizând în acelaşi timp gloria sa şi fericirea noastră”340. 1. Toma Aq. nu pentru a-şi spori fericirea. Ibid. 2. 2. Să facă din noi „fii adoptivi prin Isus Cristos: acesta a fost planul bunăvoinţei sale. 1. adică prin Cuvântul său şi prin Înţelepciunea sa 333. 1. nici pentru a-şi dobândi perfecţiunea. toate făpturile ─ spirituale şi materiale338. încă de la începutul veacurilor. Scopul ultim al creaţiei este ca Dumnezeu. 2. Haer. iar viaţa omului este vederea lui Dumnezeu. 4. „prin Fiul şi Duhul Sfânt”. ci pentru a o arăta şi a o comunica” 336. Irineu. 7. 337 Sf. „Creatorul a toate. 336 Sent. 340 AG 2. prol. Haer. III. 28). care sunt ca şi „mâinile sale”. spre lauda gloriei harului său” (Ef 1. 2. non propter gloriam augendam. 5-6): „Căci slava lui Dumnezeu este omul viu. Căci Dumnezeu nu are alt motiv de a crea decât iubirea şi bunătatea sa: Aperta manu clave amoris creaturae prodierunt ─ „Cheia iubirii a fost aceea care i-a deschis mâna pentru a da la iveală făpturile” 337. singurul Dumnezeu adevărat a creat din nimic. 333 334 . prin cea mai liberă hotărâre. Conciliul Vatican I explică: În bunătatea şi prin tăria sa atotputernică. Vatican I: DS 3025. 2. 9. Creaţia este lucrarea comună a Sfintei334 Treimi.Sine însuşi. 294 Slava lui Dumnezeu este să se înfăptuiască manifestarea şi împărtăşirea bunătăţii sale. Irineu. 335 Cc.. cu atât mai mult arătarea Tatălui prin Cuvânt aduce viaţa celor care îl văd pe Dumnezeu” 339. 338 DS 3002. manifestare şi împărtăşire pentru care a fost creată lumea. ci pentru a o manifesta prin bunurile oferite creaturilor sale. „Lumea a fost creată spre slava lui Dumnezeu” 293 Este un adevăr fundamental pe care Scriptura şi Tradiţia nu încetează să-l înveţe şi să-l celebreze: „Lumea a fost creată spre slava lui Dumnezeu” 335. să fie în cele din urmă «totul în toţi» (1 Cor 15. sed propter gloriam manifestandam et propter gloriam suam communicandam ─ nu pentru a-şi spori slava. 339 Sf.

„Bun este Domnul cu toţi şi îndurările lui peste toate făpturile” (Ps 145. 298 Deoarece Dumnezeu poate crea din nimic. să dăruiască celor păcătoşi viaţa sufletului. 22-23.) Te implor. vă va da iarăşi. 345 Sf. Dumnezeu creează „din nimic” 296 Noi credem că. Dumnezeu nu are nevoie de nimic existent dinainte şi de nici un ajutor342. Înţ 9.. Teofil din Antiohia. fiule. şi tot astfel a creat şi neamul omenesc (2 Mac 7. 12. 11). care a plăsmuit naşterea omului şi le-a dat tuturor să se nască. de asemenea. 4. 346 Cf. . Dar puterea lui Dumnezeu se arată tocmai prin faptul că porneşte de la neant ca să facă tot ce vrea345. priveşte la cer şi la pământ şi vezi toate câte sunt în ele. de vreme ce acum nu vă cruţaţi pentru legile lui. Astfel. ca să cunoşti că din nimic le-a făcut Dumnezeu. Cc. Ps 51. 341 342 Cf. dacă i se dă un material. Autol. 24).IV. 9). Vatican I: DS 3022. Doamne! Pe toate cu înţelepciune le-ai făcut” (Ps 104. Misterul creaţiei Dumnezeu creează din înţelepciune şi din iubire 295 Noi credem că Dumnezeu a creat lumea potrivit înţelepciunii sale 341. zidind în ei o inimă curată 346. nu eu v-am dăruit duh şi viaţă şi nu eu am orânduit mădularele voastre. El poate. mama celor şapte fii îi încurajează la martiriu: Nu ştiu cum v-aţi zămislit în pântecele meu. al unui destin orb sau al hazardului. 3025. Credem că ea îşi are originea în voinţa liberă a lui Dumnezeu. 343 Cf. (. de înţelepciunea şi de bunătatea sa: „Căci Tu ai zidit totul şi prin voinţa ta erau şi au fost create” (Ap 4. 2. Ci Creatorul lumii. 297 Credinţa în creaţia „din nimic” este atestată în Scriptură ca un adevăr plin de făgăduinţă şi de speranţă. „Cât de minunate sunt lucrările tale. Creaţia nu este nici o emanaţie necesară a substanţei divine343. duh şi viaţă. care a voit să-şi facă făpturile părtaşe de fiinţa. „din nimic”344: Ce ar fi fost neobişnuit dacă Dumnezeu ar fi făcut lumea dintr-o materie preexistentă? Şi un meşter omenesc. Cc Vatican I: DS 3023-3024. în milostivirea lui.. 9. pentru a crea. 344 DS 800. face din el orice doreşte. Cf. 28). Ea nu este rodul unei necesităţi oarecare. prin lucrarea Duhului Sfânt. Dumnezeu creează în mod liber.

6. Dumnezeu păstrează şi cârmuieşte creaţia 301 Creând-o. 350 Cf. a putut face să strălucească lumina din întuneric347. poate înţelege ceea ce ne spune Dumnezeu prin creaţie 350. el însuşi chemat la o relaţie personală cu Dumnezeu. 2 Cor 4. de vreme ce se împărtăşeşte din lumina Inteligenţei divine. 26. Sir 43. lumea este destinată. Iob 42. cauza primă a toate câte sunt. 28). 12. 28. 351 Cf. creaţia sa este bine întocmită: „Tu pe toate le-ai rânduit cu măsură. 3. viaţa trupului. „chipul nevăzutului Dumnezeu” (Col 1. să dea lumina credinţei celor care nu-l cunosc348. ca o moştenire hărăzită şi încredinţată lui. 31). „care îi învie pe cei morţi şi cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt” (Rom 4. Căci creaţia este voită de Dumnezeu ca un dar făcut omului. suveran şi liber. El poate. Cf. Dumnezeu creează o lume bine întocmită şi bună 299 De vreme ce Dumnezeu creează cu înţelepciune. El nu îi dă numai 347 348 Cf. este prezent în străfundul fiinţei făpturilor sale: „În El trăim. 11. 2-5. El. Gen 1. 10. 455-463. El este superior summo meo et interior intimo meo ─ „mai înalt decât cea mai mare înălţime a fiinţei mele şi mai adânc decât ce e mai intim în mine”354. creaţia se împărtăşeşte din această bunătate („şi a văzut Dumnezeu că este bine [. adresată omului. 17). prin Cuvântul său.] foarte bine”) Gen 1. Dumnezeu nu-şi lasă făptura la voia întâmplării. cu număr şi cu chibzuială” (Înţ 11. 18. 354 Conf. inclusiv a lumii materiale352. 20). nu fără un mare efort şi în spirit de umilinţă şi respect faţă de Creator şi de lucrarea sa 351. Şi de vreme ce. 6. 15). prin Înviere. Dumnezeu transcende creaţia şi îi este prezent 300 Dumnezeu este infinit mai mare decât toate lucrările sale353: „Mai înaltă decât cerurile e slava lui” (Ps 8.şi celor morţi. Izvorâtă din bunătatea divină. Inteligenţa noastră. 352 Cf. .. „măreţia lui nu are măsură” (Ps 145. 3002. de asemenea. chip al lui Dumnezeu349. DS 286. 3). ne mişcăm şi suntem” (Fapte 17.. Însă El fiind Creatorul. 3. 21. Gen 1. 4. 3. Biserica a fost de multe ori nevoită să apere bunătatea creaţiei. Creată în şi prin Cuvântul veşnic. desigur. 353 Cf. 800. 1333. Aşa cum spune Sfântul Augustin. Ps 19. 2). 349 Cf.

„ajungând cu tărie de la o margine la alta a lumii şi pe toate le întocmeşte cu blândeţe” (Înţ 8. 355 356 Cc. ea se îngrijeşte de toate. Dumnezeu îşi realizează planul: Providenţa 302 Creaţia îşi are bunătatea şi perfecţiunea sa. 103. de n-ar fi fost chemat de tine la fiinţă? Dar Tu le cruţi pe toate. de bucurie şi de încredere: Tu iubeşti toate cele ce sunt şi nimic nu dispreţuieşti din cele ce ai făcut. 304 Deseori Duhul Sfânt. Recunoaşterea acestei dependenţe totale faţă de Creator este izvor de înţelepciune şi de libertate. îi atribuie lui Dumnezeu unele acţiuni fără să menţioneze cauze secunde. iar despre Cristos s-a spus: „El deschide şi nimeni nu va închide. 5-7. e. 13). V. Căci „toate sunt goale şi descoperite înaintea ochilor săi” (Evr 4. 7). iubitorule al vieţii (Înţ 11. 303 Mărturia Scripturii este unanimă: solicitudinea Providenţei este concretă şi imediată. 3). 14. 32. Ea a fost creată într-o stare de înaintare ( in statu viae) spre o perfecţiune ultimă. Rugăciunea Psalmilor este marea şcoală a acestei încrederi357. ci o modalitate profundă de a reaminti întâietatea lui Dumnezeu şi Stăpânirea lui absolută asupra istoriei şi a lumii356 şi de a ne educa încrederea în El. 138. autorul principal al Sfintei Scripturi. 357 Cf. 35. . Numim Providenţă hotărârile prin care Dumnezeu îşi călăuzeşte creaţia spre această perfecţiune: Dumnezeu apără şi călăuzeşte cu providenţa sa tot ce a creat. Dt 32. Cărţile sfinte afirmă cu tărie suveranitatea absolută a lui Dumnezeu în desfăşurarea evenimentelor: „Dumnezeul nostru toate câte i-au plăcut le-a săvârşit în cer şi pe pământ” (Ps 115. Stăpâne. 1). „Multe gânduri sunt în inima omului. ci o şi păstrează în fiecare clipă în fiinţă. îi dă facultatea de a acţiona şi o călăuzeşte spre scopul ei. de la lucrurile cele mai mărunte şi neînsemnate până la cele mai mari evenimente ale lumii şi ale istoriei. chiar şi cele ce vor rezulta din acţiunea liberă a făpturilor355. Is 10. nu l-ai fi plăsmuit. neatinsă încă. Ps 22. dar ea nu a ieşit cu totul împlinită din mâinile Creatorului. a. 24-26). căci dacă ai fi urât un lucru. căci toate ale tale sunt. 39. Sir 11. 5-15. Cf. şi cum ar fi rămas ceva. de nu ai fi voit Tu? Şi cum ar dăinui. 21). pentru care a rânduit-o Dumnezeu. dar numai planul lui Dumnezeu se împlineşte” (Prov 19. 45. Acesta nu este „un mod primitiv de a vorbi”.fiinţă şi existenţă. El închide şi nimeni nu va deschide” (Ap 3. Vatican I: DS 3003.

9. . acest adevăr o înalţă. ei devin întru totul „împreună lucrători” cu Dumnezeu (1 Cor 3. 13)362. 11. Providenţa şi scandalul răului 358 359 Cf. 364 Cf. 307 Dumnezeu le acordă oamenilor chiar şi puterea de a participa în mod liber la Providenţa sa. Col 1. Mt 19. 24. Fil 4. 29-31. 26. 362 Cf. prin rugăciunile. de a fi cauză şi principiu unele pentru altele şi de a conlucra în felul acesta la împlinirea planului său. oamenii pot intra cu bună ştiinţă în planul divin prin acţiunile. Dumnezeu le acordă oamenilor capacitatea de a fi cauze inteligente şi libere pentru a întregi lucrarea creaţiei. spunând: «Ce vom mânca. ca şi prin suferinţele lor 360. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate acestea vi se vor adăuga” (Mt 6. Căci Dumnezeu nu dăruieşte făpturilor sale doar existenţa. Acesta nu este un semn de neputinţă. In 15. care se îngrijeşte de cele mai mici trebuinţe ale copiilor săi: „Deci nu duceţi grijă. ci arată măreţia şi bunătatea Dumnezeului Atotputernic. 5. ea este neputincioasă dacă este despărţită de izvorul ei.305 Isus ne cere o abandonare filială faţă de Providenţa Tatălui ceresc. încredinţându-le responsabilitatea de „a supune” pământul şi de a-l stăpâni359. şi cu atât mai puţin îşi poate atinge scopul ultim fără ajutorul harului364. Scoasă din neant de puterea. pentru a-i desăvârşi armonia spre binele lor şi al semenilor. ori ce vom bea?» (. ci şi demnitatea de a acţiona ele însele. 308 Este un adevăr nedespărţit de credinţa în Dumnezeu Creatorul: Dumnezeu acţionează în toată acţiunea creaturilor sale. înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu. Cf. Mt 10. Colaboratori adesea fără să ştie ai voinţei divine. În acest caz. El este cauza primă care lucrează în şi prin cauzele secunde: „Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în noi şi voirea şi făptuirea. 1 Tes 3. 361 Cf. 31-33)358. după bunăvoinţa sa” (Fil 2. Departe de a scădea demnitatea făpturii. 26-28.) Ştie doar Tatăl vostru ceresc că aveţi nevoie de acestea.. Providenţa şi cauzele secunde 306 Dumnezeu este Stăpânul suprem al planului său. căci „creatura fără Creator dispare” 363. 363 GS 36. 1 Cor 12. Gen 1. 2) şi cu Împărăţia sa361. Dar pentru înfăptuirea acestui plan. Col 4. Astfel.. 360 Cf. 3. El se foloseşte şi de colaborarea creaturilor. 6. 13.

Augustin. tot dinainte. Sf. Sf. ci Dumnezeu. printr-un mister teribil. ca să păstreze viaţa 365 366 Cf. Dumnezeu ar fi putut oricând crea ceva mai bun365. încât să nu poată exista în ea nici un rău? Cu puterea lui nesfârşită.309 Dacă Dumnezeu. 312 Astfel. în chip misterios. care vine în întâmpinarea omului prin legămintele sale. cu timpul. Nu există trăsătură a mesajului creştin care să nu fie. Astfel. prin adunarea Bisericii. planul lui Dumnezeu l-a întors în bine. 311 Îngerii şi oamenii. un răspuns la problema răului. Creatorul lumii orânduite şi bune. dintr-un punct de vedere. 1. la care făpturile libere sunt îndemnate dinainte să consimtă. De fapt. în înţelepciunea şi bunătatea sa fără margini. . ştie să scoată din el binele: Căci Dumnezeu cel Atotputernic. respectând libertatea creaturilor sale. Th. Îl permite totuşi. răul moral a intrat în lume. S. pe atât de inevitabilă. alături de zidiri ale firii. (.. alături de apariţia unor fiinţe. şi. Cf. dacă nu ar fi destul de puternic şi de bun pentru a face ca din răul însuşi să izvorască binele368. fie el şi moral. S. Deci ei pot să se abată din drum. Toma Aq. Lib. 310 De ce nu a creat Dumnezeu o lume atât de desăvârşită. răul pe care voi l-aţi plănuit să mi-l faceţi. alături de lucrul cel mai desăvârşit. incomensurabil mai grav decât răul fizic. 367 Cf.. Răspunsul la această întrebare îl constituie ansamblul credinţei creştine: bunătatea creaţiei.. trebuie să înainteze spre ţelul lor suprem printr-o alegere liberă şi o iubire de preferinţă. pe cât de dureroasă. atunci de ce există răul? Nici un răspuns pripit nu va satisface această întrebare pe cât de insistentă. nu ar fi îngăduit vreodată ca un rău oarecare să existe în lucrările sale. 1. provocat de creaturile sale: „Nu voi” ─ le spune Iosif fraţilor săi ─ „m-aţi trimis aici. iubirea răbdătoare a lui Dumnezeu. 6. dar de la care. Toma Aq. şi distrugeri. Dumnezeu nu este în nici un fel ─ nici direct. drama păcatului. 1. 3.. nici indirect ─ cauza răului moral367. Tatăl Atotputernic. 3. în Providenţa sa atotputernică. 368 Sf. 11.) fiind cu desăvârşire bun. 25. Totuşi. şi pe cel mai puţin perfect. Dumnezeu a voit în mod liber să creeze o lume „în mers” către desăvârşirea ei finală. Augustin. prin chemarea la o viaţă fericită. prin puterea Sacramentelor. se îngrijeşte de toate făpturile sale. putem descoperi că Dumnezeu. poate scoate un bine din consecinţele unui rău. Th. Sf. această devenire cuprinde. Sf. 79. S.. 2. Aşadar alături de binele fizic există şi răul fizic. Toma Aq. 71. dispariţia altora. 1. Gent. ele se pot şi sustrage. 1. au păcătuit. atâta vreme cât creaţia nu şi-a atins perfecţiunea366. făpturi inteligente şi libere. pe atât de plină de mister. În planul lui Dumnezeu. 1. Enchir. prin Întruparea răscumpărătoare a Fiului său. prin darul Duhului Sfânt.

a scos binele cel mai mare: preamărirea lui Cristos şi răscumpărarea noastră. 138. Tob 2. că trebuie să rămân cu tărie în credinţă şi cu nu mai puţină tărie să cred că totul va fi bine. Sfântul Thomas Morus. 313 „Toate lucrează spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu” (Rom 8. ne vor fi pe deplin cunoscute căile pe care. Rom 5. Mărturia sfinţilor confirmă neîncetat acest adevăr: Astfel. chiar dacă prin drame ale răului şi ale păcatului. 372 Scris. când îl vom vedea pe Dumnezeu „faţă către faţă” (1 Cor 13. Or. 4. Dumnezeu a aşezat prima şi universala mărturie a iubirii sale atotputernice şi a înţelepciunii sale. toate sunt rânduite spre mântuirea omului. oricât de rău ne-ar părea nouă. şi vei vedea că tot lucrul va fi bine” (Thou shalt see thyself that all MANNER of thing shall be well373). 2.unui popor numeros” (Gen 45. PE SCURT 315 În crearea lumii şi a omului. 20. 32. 374 Cf. 20)369. Dumnezeu îşi va fi călăuzit făptura la odihna Sabatului374 definitiv. tot ceea ce voieşte El. 28). prin aceasta răul nu se transformă într-un bine. cea dintâi vestire a „planului bunăvoinţei sale”. este totuşi tot ce poate fi mai bun pentru noi”372. Cf. . 12-18 Vulg. cu puţin înainte de martiriul său. 314 Noi credem cu tărie că Dumnezeu este Stăpânul lumii şi al istoriei. 369 370 Cf. prin harul lui Dumnezeu. 371 Dial. 50. Dumnezeu face totul numai cu acest scop”371. Dumnezeu. 8.. Însă căile Providenţei sale ne rămân adesea necunoscute.. Numai la capăt. Sfânta Ecaterina de Siena le spune «celor care se scandalizează şi se revoltă pentru ceea ce li se întâmplă: „Toate pornesc din iubire. 12). cu prisosul harului său 370. Gen 2. pentru care a creat cerul şi pământul. care îşi află împlinirea în noua creaţie în Cristos. îşi mângâie fiica: „Nimic nu se poate întâmpla care să nu fie voit de Dumnezeu. când va lua sfârşit cunoaşterea noastră parţială. Iar Lady Julian de Norwich: „Am învăţat aşadar. Din cel mai mare rău moral ce s-a săvârşit vreodată ─ respingerea şi uciderea Fiului lui Dumnezeu ─. 373 Rev. Totuşi. rău determinat de păcatele tuturor oamenilor.

direct. Dumnezeu le dă oamenilor ocazia să colaboreze liber la planurile sale. adică de a produce şi de a da fiinţă la ceea ce nu exista nicicum (a chema la existenţă „din nimic”375). 320 Dumnezeu. căci El se îngrijeşte de voi” (1 Pt 5. DS 3624. . în primul rând. PARAGRAFUL 5. mort şi înviat pentru a birui răul. 321 Providenţa constă în dispoziţiile prin care Dumnezeu călăuzeşte cu înţelepciune şi iubire toate făpturile la scopul lor ultim. Ps 55. Tatălui. 3). şi prin Duhul său Creator şi dătător de viaţă. „Fiul care le ţine pe toate cu cuvântul puterii sale” (Evr 1. Mt 6. 322 Cristos ne îndeamnă la abandonarea filială în mâinile Providenţei Tatălui nostru ceresc376. Făpturile sale să aibă parte de adevărul. în mod liber. 318 Nici o făptură nu are puterea infinită necesară pentru „a crea” în sensul propriu al cuvântului. 317 Dumnezeu singur a creat Universul. Cerul şi pământul 375 376 Cf. care a creat Universul. 324 Faptul că Dumnezeu permite răul fizic şi răul moral este un mister pe care El îl luminează prin Fiul său. 23. 377 Cf. Cf. Isus Cristos. de bunătatea şi de frumuseţea sa: aceasta este slava pentru care Dumnezeu le-a creat.316 Deşi lucrarea creaţiei este atribuită. Fiul şi Duhul Sfânt sunt principiul unic şi indivizibil al creaţiei. 26-34. Credinţa ne dă certitudinea că Dumnezeu nu ar îngădui răul dacă nu ar face ca din răul însuşi să se nască binele. 7)377. iar Sfântul apostol Petru continuă: „Aruncaţi asupra lui toată grija voastră. pe căi pe care noi nu le vom cunoaşte întru totul decât în viaţa veşnică. este deopotrivă adevăr de credinţă faptul că Tatăl. îl păstrează în existenţă prin Cuvântul său. 323 Providenţa lucrează şi prin acţiunea făpturilor. 319 Dumnezeu a creat lumea ca să-şi arate şi să-şi împărtăşească slava. fără nici un ajutor.

. Cine sunt ei? 329 Sfântul Augustin spune despre ei: Angelus officii nomen est. 381 DS 800. expresia „cer şi pământ” înseamnă: tot ce există. Îngerii Existenţa îngerilor ─ un adevăr de credinţă 328 Existenţa fiinţelor spirituale. 16)380 şi deci „cerul” ca glorie eshatologică. Cu toată fiinţa lor. dar şi „locul” propriu al lui Dumnezeu: „Tatăl nostru cel din ceruri” (Mt 5. 380 Cf. Ps 115. în interiorul creaţiei.325 Simbolul apostolilor mărturiseşte că Dumnezeu este „Creatorul cerului şi al pământului”. Ps 115. cf. Mărturia Scripturii este la fel de clară ca şi caracterul unanim al Tradiţiei. una după alta. angelus est: ex eo quod est. 326 În Sfânta Scriptură. văzutelor tuturor şi nevăzutelor”. ex eo quod agit. SPF 8. spirituale şi trupeşti. DS 3002.. 2. ─ „«Înger» desemnează rolul. 1. Augustin. 382 S.sau „cerurile” . 103.poate desemna tăria379. şi apoi făptura umană care ţine de amândouă. 15. îngerii sunt slujitori şi mesageri 378 379 Cf. cuvântul „cer” arată „locul” făpturilor spirituale ─ îngerii ─ care îl înconjoară pe Dumnezeu. „Cerul” . Cf.. 16. adică îngerii şi lumea pământească. 16. Întrebi cum se numeşte această natură? Spirit. non naturae. după ceea ce face ─ înger”382. nu natura. spiritus est. după ceea ce este ─ spirit. 327 Profesiunea de credinţă a celui de-al patrulea Conciliu din Lateran afirmă că Dumnezeu „încă de la începutul timpurilor” a creat toate făpturile. legătura. Ps 19. iar Simbolul de la Niceea-Constantinopol explicitează: „. care uneşte şi totodată desparte cerul şi pământul: „Pământul” este lumea oamenilor 378. În sfârşit. creaţia în întregime. fiind alcătuită din suflet şi trup381. Întrebi despre rolul ei? Înger. quaeris officium. netrupeşti. I. este un adevăr de credinţă. spiritus est. Quaeris nomen huius naturae. angelus. Ea sugerează. de asemenea. pe care Sfânta Scriptură le numeşte în mod obişnuit îngeri. Psal.

Pius XII: DS 3891. vestesc naşterile393 şi vocaţiile394. 24. 11-24. viaţa Cuvântului întrupat este înconjurată de adoraţia şi de slujirea îngerilor. 390 Cf. căpeteniile şi puterile. Îngerii sunt ai săi: „Când va veni Fiul Omului în slava sa şi toţi îngerii împreună cu El…” (Mt 25. Cf. 6).17. Fapte 7. Jud 13. o salvează pe Agar şi pe copilul ei 389. prin mijlocirea lor este transmisă legea391. Jud 6. Iob 38. 20-23. 391 Cf. Gen 19. Lc 1. 330 Ca făpturi pur spirituale. 6. ca să nu amintim decât câteva exemple. Când „îl aduce în lume pe Cel întâi născut. 396 Cf.ai lui Dumnezeu. „Pentru că în El toate au fost create. care este în ceruri” (Mt 18. cei ce ascultă glasul poruncilor lui” (Ps 103. 31) Sunt ai lui fiindcă au fost creaţi prin El şi pentru El. îi asistă pe profeţi395. îl ocrotesc pe Lot388. 16). Gen 21. 333 De la Întrupare la Înălţare. 392 Cf.. În sfârşit. şi cele de pe pământ. „Nu sunt toţi oare duhuri slujitoare. Is 6. toate prin El şi pentru El au fost create” (Col 1. 389 Cf. Pentru că „văd pururea faţa Tatălui. vestind de departe sau de aproape această mântuire şi slujind împlinirea planului mântuitor al lui Dumnezeu: ei închid paradisul pământesc 387. trimise ca să slujească. Sunt şi mai mult ai săi fiindcă i-a făcut mesageri ai planului său de mântuire. opresc mâna lui Abraham390. Este mărturie strălucirea slavei lor385. Întrec în desăvârşire toate făpturile văzute. şi cele din cer. 14) 332 Ei sunt prezenţi încă de la creaţie386 şi de-a lungul întregii istorii a mântuirii.. ei călăuzesc Poporul lui Dumnezeu392. 387 Cf. 20). 36. Gen 22. Dumnezeu spune: «Să i se închine lui toţi îngerii lui Dumnezeu»” (Evr 1. 10). 7. Ex 23. 388 Cf. 395 Cf. 9-12. 1 Rg 19. Dan 10. pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii?” (Evr 1. 393 Cf. 11. Lc 20. 53. 385 Cf. cele văzute şi cele nevăzute. Gen 3. ei sunt „înfăptuitorii cuvântului lui. 5. tronurile şi domniile. 386 Cf. naşterea Înainte-mergătorului şi a lui Isus însuşi este vestită de Îngerul Gabriel396. unde îngerii sunt numiţi „fii ai lui Dumnezeu”. ei au inteligenţă şi voinţă: sunt făpturi personale 383 şi nemuritoare384. 394 Cf. . Cristos „împreună cu toţi îngerii săi” 331 Cristos este centrul lumii îngereşti. Cântarea lor de laudă la naşterea 383 384 Cf. 11.

Ei vor fi de faţă la întoarcerea lui Cristos. 6-11. Tot îngerii sunt cei care „evanghelizează” (Lc 2. 11. 20. 399 Cf. aducând Vestea cea Bună a Întrupării 402 şi a Învierii lui Cristos403. 27. 410 Cf. îl slujesc în pustiu398.. 2. 3. Iob 33. 8-14. Mt 13. 23-25. 10-13. 31. 12. 12. îl mângâie în agonie399. Cf. 8. 12. 397 398 . Lc 16. 2 Mac 10. Lc 12. Mt 26. 401 Cf. Eun. 8. ca pe Israel odinioară401.lui Cristos a răsunat fără încetare în lauda Bisericii: „Mărire în cer lui Dumnezeu. „ (Lc 2. 23-24. Sfântul Rafael. 402 Cf. 8. 335 În liturgia sa. Fapte 5. 19. 10). 13. 10-11. întreaga viaţă a Bisericii se bucură de ajutorul tainic şi puternic al îngerilor406. pe care o vestesc 404. ea invocă sprijinul lor (astfel. 91. Tob 12. 11. 53. 8-9. 406 Cf. 336 Din copilărie408 până în ceasul morţii 409. II. Mt 1. Ps 34. Mc 16. „Fiecare credincios are alături un înger ca apărător şi păstor care să-l îndrume la viaţă” 412. Încă de pe pământ.. 5-7. Zah 1. în slujba judecăţii sale405. în credinţă. uniţi în Dumnezeu.. 1. 404 Cf.. 405 Cf. 409 Cf. 12. Mc 1. Mt 4. 41. 10. Sfântul Gabriel. 3-8. 14) Ei ocrotesc copilăria lui Isus397. 43. 400 Cf. 407 LR: „Sfânt. Biserica se uneşte cu îngerii pentru a-l adora pe Dumnezeul cel de trei ori sfânt407. îngerii păzitori). viaţa creştină participă. Lc 22. 29-30. 24. Lc 2.” 408 Cf. 403 Cf. 26-29. Lumea văzută Cf. Îngerii în viaţa Bisericii 334 Tot astfel. 10. Vasile. 18-20. în Supplices te rogamus – „Te rugăm cu umilinţă” din Canonul Roman sau In Paradisum deducant te angeli – „Îngerii să te conducă în Paradis” din liturgia pentru răposaţi sau în „Imnul heruvic” din liturgia bizantină) şi celebrează în mod deosebit comemorarea anumitor îngeri (Sfântul Mihail. viaţa omului este înconjurată de ocrotirea410 şi de mijlocirea lor411. 22. Mt 18. la comunitatea preafericită a îngerilor şi a oamenilor. Fapte 1. 411 Cf. deşi ei l-ar fi putut elibera din mâinile duşmanilor400. 412 Sf.

se spune: „şi a văzut Dumnezeu că era bine”. 1. o rază din înţelepciunea şi bunătatea fără margini a lui Dumnezeu. Gen. §2. . Frumuseţea creaţiei oglindeşte infinita frumuseţe a Creatorului. Ele nu există decât în dependenţă unele faţă de altele. 4. 416 GS 36. diversitatea şi ordinea ei. Scriptura prezintă lucrarea Creatorului în mod simbolic. omul trebuie să respecte bunătatea proprie fiecărei creaturi. Man. Lumea a început în momentul când a fost scoasă din neant de cuvântul lui Dumnezeu. 4). a valorii şi a menirii ei. De aceea. Isus spune: 413 414 DV 11. Diferitele creaturi. 339 Fiecare creatură îşi are bunătatea şi desăvârşirea proprie. Soarele şi Luna. textul sacru învaţă adevăruri revelate de Dumnezeu pentru mântuirea noastră413. LG 36. 1-2. care merge de la mai puţin desăvârşit spre mai desăvârşit. În legătură cu creaţia. Pentru fiecare dintre lucrările din cele „şase zile”. cu adevărul şi cu bunătatea lor proprie. Augustin. care ar arăta dispreţul faţă de Creator şi ar determina consecinţe nefaste pentru oameni şi pentru mediul înconjurător. care fac posibilă „recunoaşterea naturii intime a creaţiei. 340 Interdependenţa creaturilor este voită de Dumnezeu. Ele trezesc admiraţia oamenilor de ştiinţă. cu propria organizare şi cu propriile legi” 416. 2. 415 Cf. Sf. toate fiinţele existente. Omul le descoperă treptat ca legi ale naturii. Cu toate acestea. „Din însăşi condiţia lor de creatură. vulturul şi vrabia: priveliştea nenumăratelor lor diferenţe şi inegalităţi arată că nici o creatură nu îşi este suficientă sieşi. fiecare în felul ei. pentru a evita folosirea dezordonată a lucrurilor. pentru a se completa reciproc. 9. 417 Ps 145. cedrul şi floarea. Dumnezeu iubeşte toate creaturile417 şi se îngrijeşte de fiecare. care este lauda lui Dumnezeu”414: 338 Nu există nimic care să nu-şi datoreze existenţa Dumnezeului creator. reflectă. ca o înlănţuire de şase zile de „muncă” divină care se încheie cu „odihna” din ziua a şaptea (Gen 1. voite în fiinţa lor proprie. întreaga istorie omenească îşi au rădăcinile în acest eveniment primordial: este însăşi geneza prin care lumea a fost întemeiată şi a început timpul415. 341 Frumuseţea Universului: Ordinea şi armonia lumii create rezultă din diversitatea fiinţelor şi din relaţiile care există între ele. întreaga natură. chiar şi de vrăbii.337 Dumnezeu însuşi a creat lumea văzută. Ea trebuie să inspire respectul şi supunerea inteligenţei şi a voinţei omului. toate lucrurile sunt înzestrate cu consistenţa. unele în slujba altora. 342 Ierarhia creaturilor este exprimată prin ordinea celor „şase zile”. în toată bogăţia.

. de preţioasă şi de curată . .. 12) 343 Omul constituie culmea creaţiei.. 1-3). Relatarea inspirată exprimă acest lucru făcând net distincţia între crearea omului şi cea a celorlalte făpturi418. pentru Pământul frate şi tată care ne poartă şi ne hrăneşte. 6-7). aduceţi-i mulţumire şi slujiţi-l cu smerenie mare419. ne dă asemuire. Cant. a sfinţit şi a binecuvântat această zi (Gen 2. Textul sacru spune că „Dumnezeu şi-a încheiat în ziua a şaptea lucrarea pe care o făcuse”. pe care omul credincios se va putea sprijini cu încredere şi care vor fi pentru el semnul şi zălogul fidelităţii de neclintit a legământului lui Dumnezeu 421. 344 Există o solidaritate între toate creaturile prin faptul că ele au acelaşi Creator şi toate sunt orânduite spre slava sa: Lăudat fii. 421 Cf. de chipul tău. Lăudat fii. Doamne. 33. Preaînalte.. 345 Sabatul ─ încheierea lucrării celor „şase zile”. care dă naştere la felurite roade. la rândul său. pentru Apa soră. Francisc din Assisi. mai ales. cea atât de folositoare şi atât de simplă. Doamne. 346 Dumnezeu a aşezat în creaţie un fundament şi nişte legi ce rămân neschimbate420. şi că în ziua a şaptea „Dumnezeu s-a odihnit de toată lucrarea sa”. „au fost făcute cerul şi pământul”. Ier 31. Gen 1. 420 Cf. sau: „Cu cât e mai presus omul de oaie!” (Mt 12. în toate făpturile tale şi. Lăudat fii. 26.. va trebui să rămână fidel acestui fundament şi să respecte legile pe care Creatorul le-a înscris în el. şi astfel. scânteind cu uriaşa-i strălucire. Doamne. 3-4.„Voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii” (Lc 12. prin care ne dăruieşti lumina zilei. la flori de toate culorile şi la ierburi . 347 Creaţia s-a înfăptuit în vederea Sabatului şi deci a cultului şi a adoraţiei aduse lui 418 419 Cf. 35-37.. Omul. frumos e. Sf. Aceste cuvinte inspirate sunt bogate în învăţături mântuitoare. 19-26. în fratele Soare. Evr 4. Lăudaţi-l şi binecuvântaţi-l pe Domnul.

spune regula Sfântului Benedict. Cf. PARAGRAFUL 6. El a rânduit toate creaturile materiale spre binele neamului omenesc. Cultul este înscris în ordinea creaţiei422. Prima creaţie îşi află sensul şi apogeul în noua creaţie în Cristos. Ei îl slujesc îndeosebi în împlinirea misiunii sale mântuitoare în folosul oamenilor. exprimate în lucrarea sa de creaţie. 351 Îngerii îl înconjoară pe Cristos. 1. 24: Rugăciunea după prima lectură. LR. Toma Aq. PE SCURT 350 Îngerii sunt creaturi spirituale care îl preamăresc fără încetare pe Dumnezeu şi care slujesc planurile lui de mântuire faţă de celelalte creaturi: „Ad omnia bona nostra cooperantur angeli” ─ „Îngerii conlucrează la tot binele nostru”424. arătând astfel dreapta ierarhie a preocupărilor omeneşti. Omul. 114. Vigilia pascală. Th. Cea de-a opta zi începe noua creaţie. a răscumpărării. 349 Ziua a opta. 348 Sabatul se află în centrul legii lui Israel. Stăpânul lor. 353 Dumnezeu a voit diversitatea creaturilor sale şi bunătatea lor proprie. Omul 422 423 Cf. Însă pentru noi. . 352 Biserica îi cinsteşte pe îngeri. 3. Operi Dei nihil praeponatur ─ „Nimic să nu puneţi înaintea cultului lui Dumnezeu”. 14. şi prin el întreaga creaţie. o zi nouă s-a ridicat: ziua Învierii lui Cristos. ad 3.Dumnezeu. 424 Sf. lucrarea creaţiei culminează în lucrarea. 354 Respectarea legilor înscrise în creaţie şi a raporturilor ce derivă din natura lucrurilor este un principiu de înţelepciune şi un fundament al moralei. Gen 1. este rânduit pentru slava lui Dumnezeu. interdependenţa şi ordinea lor. S. În felul acesta. mai măreaţă. care o întrece în strălucire pe cea dintâi423. care o ajută în peregrinarea ei pe pământ şi care ocrotesc fiecare fiinţă omenească. Ziua a şaptea încheie prima creaţie. A păzi poruncile înseamnă a te conforma înţelepciunii şi voinţei lui Dumnezeu.

Cu această menire a fost creat şi aceasta este raţiunea fundamentală a demnităţii sale: Ce motiv te-a îndemnat să-l aşezi pe om într-o demnitate atât de mare? Iubirea nepreţuită prin care ai privit creatura ta în tine însuşi şi ai îndrăgito. 357 Fiind după chipul lui Dumnezeu. 27). Ecaterina din Siena. 427 Sf. GS 24. Dial. căci din iubire ai creat-o. viaţa lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu nu a pregetat să facă totul ca să-l ridice pe om până la El şi să-l aşeze la 425 426 GS 12. doar el este chemat să împărtăşească. 428 GS 12. 1. I. 3. 358 Dumnezeu a creat totul pentru om428. el este creat „bărbat şi femeie” (III). 24. 3. însă omul a fost creat ca să-l slujească şi să-l iubească pe Dumnezeu şi ca să-i ofere întreaga creaţie: Care este fiinţa ce va veni la viaţă înconjurată de atâta preţuire? Este omul. 1. să se dăruiască în mod liber. E capabil să se cunoască. să intre în comuniune cu alte persoane şi este chemat. 39. el este „singura făptură de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăşi”426. pentru care există cerul şi pământul şi marea şi întreaga zidire şi a cărui mântuire Dumnezeu a socotit-o atât de însemnată. bărbat şi femeie i-a creat” (Gen 1. pentru el. „După chipul lui Dumnezeu” 356 Dintre toate creaturile văzute. în natura sa. prin cunoaştere şi iubire. Omul deţine un loc unic în creaţie: el este „după chipul lui Dumnezeu” (I).355 „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său. 3. nu l-a cruţat nici pe Fiul său unul-născut. 4. la a-i oferi un răspuns de credinţă şi de iubire pe care nimeni altul nu-l poate da în locul său. din iubire i-ai dăruit o fiinţă capabilă să guste Binele tău veănic427. la un legământ cu Creatorul său. individul uman are demnitate de persoană: el nu este numai ceva. după chipul lui Dumnezeu l-a creat. 13. . mai de preţ în ochii lui Dumnezeu decât creaţia întreagă: omul. să se stăpânească. mare şi minunat chip viu. încât. el reuneşte lumea spirituală şi lumea materială (II). prin har. numai omul este „capabil să-l cunoască şi să-l iubească pe Creatorul său”425. ci cineva. Dumnezeu l-a statornicit în prietenia sa (IV).

numai în misterul Cuvântului întrupat se luminează cu adevărat misterul omului”430: Sfântul Paul ne învaţă că la originea neamului omenesc se află doi oameni: Adam şi Cristos. 431 Sf. creată după chipul lui Dumnezeu. 117. ne asigură că toţi oamenii sunt cu adevărat fraţi. în unitatea de locuire: pământul. Ioan Chrysostom. GS 22.. de la care a primit sufletul ce îi dă viaţa.) în unitatea naturii sale. Serm. Summi pontificatus. a culturilor şi a popoarelor. spune el. al doilea Adam: primul are început.. neamul omenesc formează o unitate. 434 Ibid.. 361 «Această lege a solidarităţii umane şi a iubirii»434. „Unitate de trup şi suflet” 362 Persoana umană. de fapt. aşa cum El însuşi a spus: „Eu sunt Cel dintâi şi Cel din urmă”431. spre care toţi trebuie să tindă. alcătuită în acelaşi fel la toţi. fără a exclude bogata varietate a persoanelor. se pot folosi pentru întreţinerea şi dezvoltarea vieţii. 1. prin dreptul natural. NA 1. 360 Datorită originii comune. de ale cărui bunuri toţi oamenii. 26)432: Minunată viziune prin care contemplăm neamul omenesc în unitatea originii sale în Dumnezeu. celălalt Adam este o fiinţă spirituală care dăruieşte viaţa. a fost creat ca o fiinţă omenească ce a primit viaţa.) în unitatea răscumpărării înfăptuite de Cristos pentru toţi433... în unitatea ţelului său nemijlocit şi a misiunii sale în lume. în unitatea scopului supranatural: Dumnezeu însuşi. Sf. . (.dreapta sa429. Relatarea biblică exprimă această realitate într-un limbaj simbolic. Căci al doilea este. Petru Chrysolog. dintr-un trup material şi un suflet spiritual. este o fiinţă în acelaşi timp trupească şi spirituală. (. Tob 8. Căci Dumnezeu „a creat dintr-unul singur tot neamul omenesc” (Fapte 17. Al doilea Adam şi-a pus propriul chip în primul Adam. 432 Cf. 429 430 Cf. in Gen 2. ca să nu se piardă ceea ce crease după chipul său. 359 „De fapt.. Cf. Primul a fost creat de celălalt. II.. 433 Pius XII. al doilea nu are sfârşit. Primul Adam. 1. atunci când îl modela.. primul. 6. în unitatea de mijloace pentru atingerea acestui scop. Enc. Primul Adam. Şi de aceea a luat asupra sa natura şi numele lui. Serm.

SPF 8. Mt 26. de asemenea. 441 Cf. 442 Cf. 439 Cf. Cc Lateran V (în 1513): DS 1440. 1 Cor 6. persoana umană în întregimea ei este menită să devină ─ prin Trupul lui Cristos ─ Templul Duhului Sfânt439: Unitate de trup şi suflet. ci. 443 Cf. Cf. ci se va uni din nou cu trupul la învierea de apoi. 364 Trupul omului este părtaş la demnitatea de „chip al lui Dumnezeu”: este trup omenesc tocmai pentru că este însufleţit de sufletul spiritual. 1. 365 Unitatea sufletului şi a trupului este atât de profundă. Pius XII. 25-26. 38. deoarece este creat de Dumnezeu şi trebuie să învie în ziua de apoi440. Biserica învaţă că această distincţie nu 435 436 Cf. Mt 16. Mt 10. ci unitatea lor formează o unică natură. 13. prin el. ne învaţă. 30. 363 Cuvântul suflet desemnează adesea în Sfânta Scriptură viaţa umană435 sau persoana umană 436 în întregime. 15.afirmând că „Dumnezeu l-a plăsmuit pe om luând ţărână din pământ şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Gen 2. 367 Uneori se întâmplă să se facă distincţie între suflet şi spirit. 440 GS 14. 41. spiritul şi materia nu sunt două naturi unite. 366 Biserica învaţă că fiecare suflet spiritual este nemijlocit creat de Dumnezeu 442 ─ nu este „produs” de părinţi. Ca atare. 44-45. Enc. Viena (în 1312): DS 902. 437 Cf. In 12. 2 Mac 6. că este nemuritor 443: el nu piere o dată cu despărţirea de trup prin moarte. In 15. 23). 438 Cf. 27. prin care este în mod deosebit chip al lui Dumnezeu: „suflet” înseamnă principiul spiritual din om. 28. dimpotrivă. Astfel. Fapte 2. El semnifică însă şi tot ceea ce este mai intim în om 437 şi de mai mare valoare438. Aşadar omul în totalitatea lui este voit de Dumnezeu. sintetizează în sine elementele lumii materiale. Sfântul Paul se roagă pentru ca „fiinţa voastră întreagă. 19-20. Humani generis. 1950: DS 3896. adică trupul alcătuit din materie este un trup omenesc şi viu numai graţie sufletului spiritual. în om. încât sufletul trebuie să fie considerat „forma” trupului441. spiritul şi sufletul şi trupul să se păstreze fără prihană pentru Venirea Domnului” (1 Tes 5. este obligat să-şi considere bun şi vrednic de cinste trupul. astfel încât acestea. Cc. 7). îşi ating culmea şi îşi înalţă glasul pentru a-l lăuda în libertate pe Creator. prin însăşi condiţia sa trupească. omul. . nu îi este îngăduit omului să dispreţuiască viaţa trupului.

Pius XII. Femeia. Vatican I: DS 3005. unde persoana se decide sau nu pentru Dumnezeu447. Is 49. 447 Cf. 449 Cf. Is 29. în fiinţa lor de bărbat şi. 14-16. 1950: DS 3891. Nici unul dintre animale nu poate fi acest vis-à-vis al bărbatului (Gen 2. Gen 2. 15. Constantinopol IV (în 870): DS 657. GS 22. Dumnezeu este spirit pur. adică voiţi de Dumnezeu: într-o perfectă egalitate ca persoane umane. Creatorul lor448. Însă „perfecţiunile” bărbatului şi ale femeii reflectă ceva din infinita perfecţiune a lui Dumnezeu: ale unei mame449 şi ale unui tată şi soţ450. 5. cf. ei reflectă înţelepciunea şi bunătatea Creatorului. 13. 5. asupra inimii. 7. III. o exclamaţie de iubire şi de comuniune: „Aceasta este os din oasele mele şi carne din carnea mea” (Gen 2. Lc 8. 23). de asemenea. 6. 66. Ez 36. 4-19. Să-i facem un ajutor pe măsura lui” (Gen 2. în care nu există loc pentru diferenţele de sex. pe care Dumnezeu o „plăsmuieşte” din coasta bărbatului şi pe care i-o aduce bărbatului. „A fi bărbat” sau „ a fi femeie” este o realitate bună şi voită de Dumnezeu: bărbatul şi femeia au o demnitate nepieritoare. 5. Enc. 1-4. 22. Os 11. 450 Cf. 2-3. Cuvântul lui Dumnezeu ne dă de înţeles acest lucru în diferite pasaje ale textului sacru. Humani generis. 21. 448 Cf. 19-20). 26. Cc. Bărbatul şi femeia sunt. Dt. „după chipul lui Dumnezeu”. „Spirit” înseamnă că omul este rânduit încă de la crearea sa spre scopul său supranatural445. 446 Cf. Rom 5. iar sufletul său este capabil de a fi înălţat în mod gratuit la comuniunea cu Dumnezeu446. 18). 13. de femeie. cu o identică demnitate. 368 Tradiţia spirituală a Bisericii insistă. Cc. 29. în sensul biblic de „adânc al fiinţei” (Ier 31. ce le vine în chip nemijlocit de la Dumnezeu. Mt 6. 33). „Unul pentru celălalt” ─ „o unitate în doi” 371 Creaţi împreună. În „faptul de a fi bărbat” şi în „faptul de a fi femeie”. 444 445 Cf. respectiv. El nu este nici bărbat. Ps 131. iar pe de altă parte. 370 Dumnezeu nu este nicidecum după chipul omului. nici femeie. trezeşte din partea acestuia un strigăt de admiraţie. bărbatul şi femeia sunt voiţi de Dumnezeu unul pentru celălalt. „Bărbat şi femeie i-a creat” Egalitate şi deosebire voite de Dumnezeu 369 Bărbatul şi femeia sunt creaţi.introduce o dualitate în suflet444. pe de o parte. 3. Ier 3. . „Nu este bine ca bărbatul să fie singur.

înainte de toate. bărbatul şi femeia au vocaţia de a „supune” pământul (Gen 1. Omul în Paradis 374 Cel dintâi om nu numai că a fost creat bun. în care fiecare poate fi „ajutor” pentru celălalt. nici nu ar fi suferit455. 1. Gen 2. GS 50. armonia dintre cel dintâi cuplu şi întreaga creaţie constituia starea numită „dreptate originară”. Biserica învaţă că primii noştri părinţi. Această stăpânire nu înseamnă o putere arbitrară şi distructivă.. Dumnezeu îi uneşte astfel încât. „) şi complementari ca bărbat şi femeie. Cc. ca soţi şi părinţi. 16. bărbatul şi femeia. 375 Interpretând în mod autentic simbolismul limbajului biblic în lumina Noului Testament şi a Tradiţiei. 376 Strălucirea acestui har potenţa toate dimensiunile vieţii omului. Tridentin: DS 1511. Adam şi Eva. să poată transmite viaţa umană: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul” (Gen 1. ca stăpânire de sine. încât vor fi întrecute numai de slava noii creaţii în Cristos. 456 Cf. IV. În căsătorie. 28). 373 În planul lui Dumnezeu. Acest har al sfinţeniei originare însemna o participare la viaţa divină453. De aici. armonia dintre bărbat şi femeie456. Atâta timp cât ar fi rămas în intimitatea divină. dar a fost statornicit într-o asemenea prietenie cu Creatorul său şi într-o asemenea armonie cu el însuşi şi cu creaţia din jurul său. 454 Cf. în omul însuşi.. 16. 24). 3. Gen 3. Gen 2. omul nici nu ar fi murit 454. 17. 19. 25. în sfârşit. Armonia interioară a persoanei umane. Omul era fără pată şi bine întocmit în toată fiinţa sa. i-a creat pentru o comuniune de persoane. 24). 372 Bărbatul şi femeia sunt făcuţi „unul pentru celălalt”: nu pentru că Dumnezeu i-ar fi făcut doar „pe jumătate” şi „incompleţi”. formând „un singur trup” (Gen 2. 453 LG 2. cooperează în chip unic la opera Creatorului451. 1 In 2. 28) ca „administratori” ai lui Dumnezeu. fiind liber de întreita poftă 457 care îl face rob plăcerilor 451 452 Cf. 457 Cf. . bărbatul şi femeia sunt chemaţi să participe la Providenţă faţă de celelalte făpturi. Transmiţând urmaşilor lor viaţa umană. fiindcă ei sunt în acelaşi timp egali ca persoane („os din oasele mele. După chipul Creatorului „care iubeşte toate cele ce sunt” (Înţ 11. cu aceeaşi natură omenească. au fost constituiţi într-o stare „de sfinţenie şi dreptate originară”452. 377 „Stăpânirea” lumii pe care Dumnezeu i-o dăruise omului încă de la început se înfăptuia.Bărbatul descoperă femeia ca pe un alt „eu”. 455 Cf. responsabilitatea lor faţă de lumea pe care Dumnezeu le-a încredinţat-o.

. 381 Omul este predestinat să reproducă chipul Fiului lui Dumnezeu făcut om ─ „chipul Dumnezeului nevăzut” (Col 1. Rom 8. să stăpânească peste toate celelalte făpturi”460. astfel încât Cristos să fie Întâiulnăscut între mulţi fraţi şi surori461. 382 Omul este „unitate de trup şi suflet”462. Căderea 458 459 Cf. 378 Semnul familiarităţii cu Dumnezeu este faptul că Dumnezeu îl aşază în grădină458. 1. Cf. Gen 2. PE SCURT 380 „Părinte sfânt. 8. iar însoţirea lor constituie prima formă a comuniunii dintre persoane”463. Gen 3. 27). Creatorul său.. 3-6. 29. 17-19.simţurilor. 379 Această armonie a dreptăţii originare. 4. avea să fie în întregime pierdută prin păcatul primilor noştri părinţi. 461 Cf. lăcomiei după bunurile pământeşti şi afirmării de sine împotriva imperativelor raţiunii. prevăzută pentru om prin planul lui Dumnezeu. 15) ─. 15): munca nu înseamnă un chin459. Învăţătura de credinţă afirmă că sufletul spiritual şi nemuritor este creat în mod nemijlocit de Dumnezeu. ci colaborarea bărbatului şi a femeii cu Dumnezeu la desăvârşirea creaţiei văzute. «bărbat şi femeie i-a creat» (Gen 1. 383 „Dumnezeu nu l-a creat pe om lăsându-l singur: încă de la începuturi. . 462 GS 14. PARAGRAFUL 7. 460 LR. 463 GS 12. 118. El trăieşte acolo „pentru a cultiva pământul şi a-l păzi” (Gen 2. pentru ca. Ef 1. Rugăciunea euharistică IV. 384 Revelaţia ne face cunoscută starea de sfinţenie şi de dreptate originară a bărbatului şi a femeii înainte de păcat: din prietenia lor cu Dumnezeu decurgea fericirea vieţii lor în Paradis. slujind numai ţie. Tu l-ai zidit pe om după chipul tău şi i-ai încredinţat lui grija lumii întregi.

21-22. De unde vine răul? Quaerebam unde malum et non erat exitus ─ „Căutam să aflu de unde vine răul. deşi el continuă să apese asupra vieţii omului şi asupra istoriei. căci în afara acestei relaţii răul păcatului nu poate fi demascat în adevărata sa identitate de refuz şi împotrivire faţă de Dumnezeu. Fără cunoaşterea pe care această Revelaţie ne-o oferă despre Dumnezeu. 387 Realitatea păcatului. Revelaţia iubirii divine în Cristos a manifestat în acelaşi timp înmulţirea răului şi prisosirea harului465. 7) se limpezeşte doar la lumina „misterului pietăţii” (1 Tim 3. Rom 5. Acolo unde s-a înmulţit păcatul. în mod deosebit a păcatului originar. 7. . 16).385 Dumnezeu este nesfârşit de bun şi toate lucrările lui sunt bune. 7. E necesar deci să privim problema originii răului cu ochii credinţei aţintiţi asupra Celui care este unicul Biruitor al răului466. o eroare. Deşi Poporul lui 464 465 Conf. spune Sfântul Augustin464. iar căutarea sa dureroasă nu va găsi ieşire decât în convertirea la Dumnezeul cel viu. Cf. 11. 466 Cf. Pentru a încerca să înţelegem ce este păcatul. dar nu găseam răspunsul”. 1 In 3. consecinţa necesară a unei structuri sociale inadecvate etc. I. se clarifică numai la lumina Revelaţiei divine. Totuşi. a relelor prezente în natură ─ care apar în legătură cu limitele proprii creaturilor ─ şi mai ales de problema răului moral. Căci „misterul fărădelegii” (2 Tes 2. a prisosit harul Realitatea păcatului 386 Păcatul este prezent în istoria omului: ar fi zadarnic să încercăm a-l ignora sau a da acestei sumbre realităţi alte nume. Lc 11. In 16. 20. ca o slăbiciune psihologică. se clarifică şi realitatea păcatului. 11. nu putem recunoaşte cu claritate păcatul şi suntem tentaţi să-l explicăm doar ca un defect de creştere. 8. nimeni nu este ocolit de experienţa suferinţei. trebuie să recunoaştem mai întâi legătura profundă a omului cu Dumnezeu. Numai prin cunoaşterea planului lui Dumnezeu în privinţa omului înţelegem că păcatul înseamnă o abuzare de libertatea pe care Dumnezeu o dăruieşte persoanelor create ca să-l poată iubi pe El şi să se iubească între ele. Păcatul strămoşesc ─ un adevăr esenţial de credinţă 388 O dată cu evoluţia Revelaţiei.

Scriptura şi Tradiţia Bisericii văd în această fiinţă un înger decăzut. 1-5. Paul al VI-lea. a venit „să vădească lumea de păcat” (In 16. Cc. . trimis de Cristos cel înviat. Biserica. 9. Rom 5. aceste spirite create l-au refuzat în chip radical şi 467 468 Cf. din invidie. 392 Scriptura vorbeşte despre un păcat al acestor îngeri475. ostilă lui Dumnezeu471. sed ipsi per se facti sunt mali ─ „Diavolul şi ceilalţi demoni au fost creaţi de Dumnezeu din fire buni. 475 Cf. 470 Cf. Înţ 2. Pentru a citi istorisirea căderii 390 Istorisirea căderii (Gen 3) foloseşte un limbaj metaforic. care se descoperă doar la lumina Morţii şi Învierii lui Isus Cristos 467. Duhul Sfânt Paracletul. mântuirea este oferită tuturor oamenilor. Lateran IV (în 1215): DS 800. 8). Diabolus enim et alii daemones a Deo quidem natura creati sunt boni. prin alegere liberă. Ca să-l recunoaştem pe Adam ca izvor al păcatului. 473 Cf. trebuie să-l cunoaştem pe Cristos ca izvor al harului. dar ei singuri s-au făcut răi”474. Această „cădere” constă în faptul că.Dumnezeu din Vechiul Testament a abordat suferinţa condiţiei umane în lumina istoriei căderii relatate în Geneză. Cf. însă ea ilustrează un eveniment primordial. 44. 12-21. Tridentin: DS 1513. Revelaţia ne dă certitudinea de credinţă că întreaga istorie umană este marcată de greşeala originară liber comisă de primii noştri părinţi470. Pius al XII-lea: DS 3897. 16. având gândul lui Cristos 468. 472 Cf. Ap 12. numit Satana sau Diavolul 473. 4. îi aruncă în moarte 472. GS 13. Cuvântare din 11 iulie 1966. 1. 24. 2 Pt 2. Căderea îngerilor 391 În spatele opţiunii de neascultare a primilor noştri părinţi se află o voce înşelătoare. el nu putea ajunge la semnificaţia ultimă a acestei istorii. 1 Cor 2. II. datorită lui Cristos. 469 Cf. creat de Dumnezeu. care. 474 Cc. revelându-l pe Cel care îi este Răscumpărătorul. Biserica învaţă că la început el a fost un înger bun. ştie că nu se poate ataca revelaţia păcatului strămoşesc fără a atenta la Misterul lui Cristos. In 8. 471 Cf. Gen 3. că toţi au nevoie de mântuire şi că. un fapt care a avut loc la începutul istoriei omului469. 389 Doctrina păcatului originar este ─ să spunem ─ „reversul” Veştii Bune că Isus este Mântuitorul tuturor oamenilor.

în calitate de creatură. însă „noi ştim că Dumnezeu pe toate le lucrează spre binele celor care îl iubesc” (Rom 8. omul nu poate trăi această prietenie decât sub forma supunerii de bunăvoie faţă de Dumnezeu. 2. nu există căinţă pentru ei. 28). 394 Scriptura atestă influenţa nefastă a celui pe care Isus îl numeşte „ucigaş de oameni de la început” (In 8. Păcatul strămoşesc Punerea la încercare a libertăţii 396 Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său şi l-a statornicit în prietenia sa. „căci în ziua în care vei mânca din el. F.irevocabil pe Dumnezeu şi Împărăţia lui. 44) şi care a căutat chiar să-l întoarcă pe Isus de la misiunea primită de la Tatăl477. III. ca să strice lucrările diavolului” (1 In 3. 1-11. Dintre aceste lucrări. Un reflex al acestei răzvrătiri îl întâlnim în cuvintele ispititorului către primii noştri părinţi: „Veţi fi ca Dumnezeu” (Gen 3. trebuie să o recunoască în mod liber şi să o respecte cu încredere. „După cădere. Cel dintâi păcat al omului 476 477 Sfântul Ioan din Damasc. şi nu unei carenţe a nesfârşitei îndurări divine. Omul depinde de Creator. 44). 5). Mt 4. „Pomul cunoaşterii binelui şi răului” (Gen 2. 8). indirect. aşa cum nici pentru oameni nu există căinţă după moarte”476. 393 Faptul că păcatul lor nu poate fi iertat se datorează caracterului irevocabil al opţiunii îngerilor. Făptură spirituală. această acţiune este îngăduită de Providenţă. şi de natură fizică ─ pentru orice om şi pentru societate. . Diavolul este „cel care de la început păcătuieşte” (1 In 3. vei muri” (Gen 2. El nu e decât o creatură. totuşi o creatură: nu poate împiedica edificarea Împărăţiei lui Dumnezeu. iar acţiunea sa provoacă serioase pagube ─ de natură spirituală şi. 4. 8). 17). Acest lucru îl exprimă interdicţia pentru om de a mânca din pomul cunoaşterii binelui şi răului. 17) evocă în chip simbolic graniţa de netrecut pe care omul. care cârmuieşte istoria omului şi a lumii cu putere şi blândeţe. Chiar dacă Satana acţionează în lume din ură împotriva lui Dumnezeu şi a Împărăţiei lui în Isus Cristos. „tatăl minciunii” (In 8. Faptul că Dumnezeu îngăduie acţiunea diavolului este un mare mister. 395 Puterea Satanei nu este totuşi infinită. cea mai gravă în urmări a fost ademenirea mincinoasă care l-a determinat pe om să nu se supună lui Dumnezeu. el este supus legilor creaţiei şi normelor morale ce reglementează folosirea libertăţii.o. puternică prin faptul că este spirit pur. „Pentru aceasta s-a arătat Fiul lui Dumnezeu. Cf.

482 Cf. 486 Cf. ca infidelitate faţă de Dumnezeul 478 479 Cf. păcatul se manifestă adesea. Din cauza omului. făptura e supusă „deşertăciunii” (Rom 8. Moartea îşi face intrarea în istoria omenirii490. 18-32. corupţia generală ca urmare a păcatului 492. este distrusă. Gen 2. 7. 492 Cf. Rom 1. Gen 3. nu conform cu Dumnezeu”481. Gen 3. 5. 19. Rom 5. 11-13. 400 Armonia în care erau. Gen 3. 398 Prin acest păcat. În aceasta a constat cel dintâi păcat al omului 479. 12. 20). unirea dintre bărbat şi femeie este supusă tensiunilor486. 5. 485 Cf. . împotriva exigenţelor condiţiei sale de creatură şi deci împotriva propriului bine. Armonia cu creaţia este ruptă: creaţia vizibilă a devenit pentru om străină şi ostilă488. consecinţa vestită în mod explicit pentru ipoteza neascultării se va înfăptui 489: omul „se va întoarce în ţărâna din care a fost luat” (Gen 3. Rom 3. în istoria lui Israel. 487 Cf. datorată dreptăţii de la început. Gen 3. 490 Cf.. orice păcat va fi o nesupunere faţă de Dumnezeu şi o lipsă de încredere în bunătatea lui. abuzând de libertatea proprie. Le e teamă de acest Dumnezeu483. relaţiile lor vor fi marcate de poftă şi tendinţa de dominare487. 9-10. despre care şi-au creat o imagine falsă. Gen 3. Ambig. 484 Cf. Gen 3. mai ales. stăpânirea facultăţilor spirituale ale sufletului asupra trupului este nimicită485. 23. 489 Cf. 1-11. 483 Cf. Rom 5. 19). 481 Sf. o adevărată „invazie” a păcatului inundă lumea: fratricidul lui Cain asupra lui Abel491. 17. el a voit „să fie ca Dumnezeu”480. Gen 6. 491 Cf. 5. Ca urmare. dar „fără Dumnezeu şi punându-se pe sine înaintea lui Dumnezeu. apoi. Gen 4. 488 Cf. 399 Scriptura arată consecinţele dramatice ale acestei prime neascultări. 12. Gen 3. nu s-a supus poruncii lui Dumnezeu. Maxim Mărturisitorul. ispitit de diavol. 3-15. 401 După acest prim păcat. omul s-a preferat pe sine lui Dumnezeu şi prin aceasta l-a dispreţuit pe Dumnezeu: s-a ales pe sine împotriva lui Dumnezeu. Gen 3. În sfârşit. Creat într-o stare de sfinţenie.397 Omul. 16. aceea a unui Dumnezeu gelos de prerogativele sale484. 480 Cf. Cf. Sedus de diavol. 17-19. Adam şi Eva pierd de îndată harul sfinţeniei originare482. a lăsat să se stingă în inima sa încrederea faţă de Creatorul său478 şi. omul era destinat să fie pe deplin „îndumnezeit” de Dumnezeu în glorie.

. 497 Sf.. 1 Cor 1─6. şi după Răscumpărarea adusă de Cristos. 12) Universalităţii păcatului şi a morţii. care este bun. 495 Cf. Tridentin: DS 1514. transmiterea păcatului originar este un mister pe care nu-l putem înţelege pe deplin.legământului şi ca încălcare a Legii lui Moise. Mal. dacă îşi cercetează lăuntrul inimii. Scriptura şi Tradiţia Bisericii reamintesc necontenit prezenţa şi universalitatea păcatului în istoria omului: Ceea ce ni se dezvăluie prin Revelaţia divină este confirmat de propria noastră experienţă. în acelaşi timp. 404 Cum a devenit păcatul lui Adam păcatul tuturor urmaşilor săi? Întregul neam omenesc este în Adam sicut unum corpus unius hominis ─ „ca un singur trup al unui singur om”497. . Cc. printre creştini. 18). cu semenii şi cu toată creaţia494. omul. Ştim însă prin Revelaţie că Adam primise sfinţenia şi dreptatea de la început nu numai pentru el. descoperă că este înclinat spre rău şi cufundat în multe feluri de rele ce nu pot proveni de la Creatorul său. 496 Cf. întreaga armonie cu sine. 403 Pe urmele Sfântului Paul. Sfântul Paul afirmă acest lucru: „Prin neascultarea unui singur om. Într-adevăr. Biserica dăruieşte Botezul pentru iertarea păcatelor chiar şi copiilor care nu au săvârşit nici un păcat personal496. păcatul se manifestă în multiple feluri 493. 4. Prin această „unitate a neamului omenesc”. apostolul îi opune universalitatea mântuirii în Cristos: „Precum prin greşeala unuia a venit pedeapsa pentru toţi oamenii. omul a frânt şi ordinea cuvenită în relaţie cu scopul său ultim şi. Totuşi. Tridentin: DS 1512. prin păcat. Refuzând deseori să-l recunoască pe Dumnezeu ca pe principiul său.. aşa cum toţi sunt implicaţi în dreptatea lui Cristos. moartea. prin dreptatea adusă de unul (Cristos) a venit pentru toţi oamenii îndreptăţirea care dă viaţă” (Rom 5. „După cum printr-un om a intrat păcatul în lume şi. toţi oamenii sunt implicaţi în păcatul lui Adam. 1. tot astfel. pentru că toţi au păcătuit în el.” (Rom 5. 19). s-au făcut păcătoşi cei mulţi (adică toţi oamenii)” (Rom 5. Ap 2─3. Toma Aq. Biserica a învăţat întotdeauna că nemărginita mizerie ce îi apasă pe oameni şi înclinaţia lor spre rău şi spre moarte nu pot fi înţelese în afara legăturii lor cu păcatul lui Adam şi cu faptul că acesta ne-a transmis un păcat de care toţi ne naştem atinşi şi care înseamnă „moartea sufletului”495. moartea a trecut la toţi oamenii. În virtutea acestei certitudini de credinţă. Cc. Consecinţele păcatului lui Adam pentru omenire 402 Toţi oamenii sunt implicaţi în păcatul lui Adam. tot astfel. GS 13. ci 493 494 Cf. 1.

O luptă grea. supusă ignoranţei. adică prin transmiterea unei naturi umane private de sfinţenia şi de dreptatea de la început. dăruind viaţa harului lui Cristos. . Tridentin: DS 1513. diavolul a câştigat o anumită putere asupra omului. Cc. Cc. cf. Păcatul originar atrage „sclavia sub puterea celui care stăpânea imperiul morţii. Tridentin: DS 1511. A ignora faptul că omul are o natură 498 499 Cf. Botezul. el reducea astfel influenţa greşelii lui Adam la aceea a unui exemplu rău. 502 Cc.pentru întreaga natură umană: cedând în faţa ispititorului. însă acest păcat afectează natura umană. şi în secolul al XVI-lea. DS 371-372. Tridentin: DS 1511-1512. 14. Evr 2.. 405 Deşi propriu fiecăruia499. ei identificau păcatul moştenit de fiecare om cu înclinaţia spre rău (concupiscenţa). DS 1510-1516. Primii reformatori protestanţi învăţau. pe care ei o vor transmite întro condiţie decăzută498. păcatul strămoşesc este numit „păcat” în mod analogic: este un păcat „contractat”. nu „săvârşit”. chiar dacă acesta din urmă rămâne liber. 501 Cf. păcatul originar nu are în nici unul dintre descendenţii lui Adam un caracter de greşeală personală.. nu un act. şterge păcatul strămoşesc şi îl întoarce pe om spre Dumnezeu. însă natura umană nu este total alterată: este rănită în propriile-i forţe naturale. Pelagius susţinea că omul e în stare să ducă o viaţă moralmente bună prin puterea naturală a voinţei sale libere. adică sub puterea diavolului”502. o stare. E un păcat ce se va transmite prin propagare la toată omenirea. că omul e total pervertit şi libertatea lui e anulată prin păcatul originar. în opoziţie cu Reforma protestantă. E privarea de sfinţenia şi de dreptatea de la început. suferinţei şi stăpânirii morţii şi înclinată spre păcat (această înclinaţie spre rău se numeşte „concupiscenţă”). în mod deosebit sub impulsul reflecţiei Sfântului Augustin împotriva pelagianismului. dimpotrivă. 500 Cf. 406 Învăţătura Bisericii despre transmiterea păcatului originar s-a precizat mai ales în secolul al V-lea. fără ajutorul necesar al harului lui Dumnezeu. Cf. 407 Învăţătura despre păcatul originar ─ unită cu aceea a Răscumpărării prin Cristos ─ oferă o imagine desluşită asupra situaţiei omului şi a acţiunii sale în lume. Biserica s-a pronunţat asupra sensului datului revelat privind păcatul strămoşesc îndeosebi la cel de-al doilea Conciliu de la Orange din 529500 şi la Conciliul Tridentin din 1546501. care ar fi de neînvins. Adam şi Eva săvârşesc un păcat personal. Prin păcatul primilor părinţi. însă consecinţele acestui păcat asupra naturii slăbite şi înclinate spre rău persistă în om şi îl provoacă la luptă spirituală. De aceea.

cu ajutorul harului lui Dumnezeu506. 2.rănită. Dimpotrivă. ce poate fi definită prin expresia Sfântului Ioan: „păcatul lumii” (In 1. De altfel. 510 Cf. 506 GS 37. Gen 3. 21-22. 8). Dumnezeu îl cheamă507 şi îi vesteşte în chip misterios că răul va fi biruit şi omul va fi ridicat din cădere508. „Nu l-ai lăsat în puterea morţii” 410 După căderea sa. după cum spune Domnul. Ea a fost cea care a beneficiat prima şi într-un mod unic de biruinţa asupra păcatului repurtată de Cristos: ea a fost ferită de orice prihană a păcatului strămoăesc 511 şi. 508 Cf. pentru că e prima vestire a lui Mesia Răscumpărătorul. Cf. 15. Pius IX: DS 2803. 408 Consecinţele păcatului strămoşesc şi ale tuturor păcatelor personale ale oamenilor conferă lumii în ansamblul ei o condiţie păcătoasă. 505 Cf. numeroşi Părinţi şi învăţători ai Bisericii o recunosc în femeia vestită în „protoevanghelie” pe mama lui Cristos. 29). RP 16. Prin această expresie este semnificată şi influenţa negativă exercitată asupra indivizilor de situaţiile comunitare şi de structurile sociale care sunt rodul păcatelor oamenilor504. care. 8. Prins în această înfruntare. prin „ascultarea lui până la moartea pe Cruce” (Fil 2. 409 Această situaţie dramatică a lumii. Gen 3. al politicii. până în ziua de apoi. 507 Cf. Maria. aceasta a început de la origini şi va dura. 509 Cf. face din viaţa omului o luptă: Întreaga istorie a oamenilor e străbătută de o bătălie aprigă împotriva puterilor întunericului. 45. 19)505. Acest pasaj din Geneză a fost numit „Protoevanghelie”. 9. omul trebuie să se lupte necontenit pentru a adera la bine şi nu-şi poate dobândi unitatea lăuntrică decât cu mari eforturi. repară cu prisosinţă neascultarea lui Adam510. 19-20. 1 Pt 5. 411 Tradiţia creştină vede în acest pasaj o vestire a „noului Adam” 509. al acţiunii sociale503 şi al moravurilor. dă loc unor grave erori în domeniul educaţiei. 1 Cor 15. a unei lupte între şarpe şi Femeie şi a biruinţei finale a unui urmaş al ei. înclinată spre rău. omul nu a fost părăsit de Dumnezeu. care „zace toată sub puterea celui rău” (1 In 5. IV. Rom 5. „noua Evă”. 511 Cf. . printr-un har special al lui 503 504 Cf. CA 25.

S. 419 512 „Aşadar noi credem.. ci pentru toţi oamenii. 418 Ca urmare a păcatului originar. ad 3. e supusă ignoranţei. 3. fericită vină.. ca prim om. 24). împreună cu Conciliul Tridentin.Dumnezeu. Cc. Iar Sfântul Toma de Aquino: „Nimic nu se împotriveşte ca natura umană să fi fost destinată unui scop mai înalt după păcat. Ei încearcă să-l asocieze pe om la revolta lor împotriva lui Dumnezeu. De unde. 416 Prin păcatul său. Serm. a prisosit harul» (Rom 5. 513 . Sf. 20). 515 GS 13. Adam. 2. sedus de Cel viclean. că păcatul Cf. th. 1. într-adevăr. Dumnezeu permite. de la începutul istoriei a abuzat de libertatea sa. §1. 3.) Prin invidia diavolului a intrat moartea în lume” (Înţ 1.. a pierdut sfinţenia şi dreptatea originară pe care le primise de la Dumnezeu nu numai pentru sine. în toată viaţa sa pământească nu a săvârşit nici un fel de păcat512. 412 Dar de ce Dumnezeu nu l-a împiedicat pe primul om să păcătuiască? Sfântul Leon cel Mare răspunde: „Harul negrăit al lui Cristos ne-a dat lucruri mai bune decât acelea pe care ni le-a luat invidia diavolului”513. Această lipsă se numeşte „păcat strămoşesc (originar)”. şi cântarea Exultet: «O. 13. (. Tridentin: DS 1573. Opţiunea lor împotriva lui Dumnezeu este definitivă. ridicându-se împotriva lui Dumnezeu şi dorind să-şi atingă scopul în afara lui Dumnezeu”515. omul. natura umană are puterile slăbite. 73. şi cuvintele Sfântului Paul: «Acolo unde s-a înmulţit păcatul. deci lipsită de sfinţenia şi dreptatea originară. 4. 414 Satana sau diavolul şi ceilalţi demoni sunt îngeri căzuţi pentru că au refuzat în mod liber să-l slujească pe Dumnezeu şi planul lui. 514 Cf. ca relele să fie săvârşite pentru a scoate din aceasta un bine mai mare. Toma Aq. 417 Adam şi Eva au transmis urmaşilor lor firea omenească rănită de primul lor păcat. suferinţei şi dominaţiei morţii şi e înclinată spre păcat (înclinaţie care se numeşte „concupiscenţă”). care ai avut parte de un atât de mare Răscumpărător!»”514 PE SCURT 413 „Dumnezeu nu a creat moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii. 415 „Constituit de Dumnezeu într-o stare de sfinţenie.

de aceea. dar Cristos. ce-i drept. §2. 420 Victoria repurtată de Cristos asupra păcatului ne-a dăruit bunuri mai mari decât cele pe care ni le-a luat păcatul: „Acolo unde s-a înmulţit păcatul. «nu prin imitare. ci prin propagare». în robia păcatului. a răpus puterea Celui viclean şi a eliberat-o…”517 516 517 SPF 16. a prisosit harul” (Rom 5. . ea a căzut.strămoşesc e transmis împreună cu firea omenească. această lume a fost creată şi este păstrată de dragostea Creatorului. 20). 421 „Conform credinţei creştinilor. GS 2. prin Cruce şi Înviere. este «propriu fiecăruia»”516. şi.

în primul rând. Cf. 16). 6. 3. Leon cel Mare. Cristos a zidit Biserica sa520. 1): Dumnezeu a cercetat poporul său 518. 18. Serm. născut evreu dintr-o fiică a lui Israel. plin de har şi de adevăr. slava unuia-născut din Tatăl. 4-5). 11). în timpul procuratorului Ponţiu Pilat şi sub domnia împăratului Tiberius. „s-a coborât din cer” (In 3. (. este Fiul veşnic al lui Dumnezeu făcut om. 4. 3).CAPITOLUL AL DOILEA „Cred în Isus Cristos. . El a ţinut făgăduinţele făcute lui Abraham şi urmaşilor lui519.) Şi din plinătatea lui noi toţi am luat. de meserie tâmplar. 55. 520 Cf. 33). 518 519 Cf. Iată „Vestea cea Bună despre Isus Cristos. născut sub lege. ca să dobândim înfierea” (Gal 4. deoarece „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi şi noi am văzut slava lui. Lc 1. născut din femeie. 1. 62. Fiul lui Dumnezeu” (Mc 1. 68.. ca să-i răscumpere pe cei care erau sub lege. mort răstignit la Ierusalim. 2. 14. Fiul Dumnezeului celui viu” (Mt 16.. şi har peste har” (In 1. 424 Însufleţiţi de harul Duhului Sfânt şi atraşi de Tatăl. 16). „Vestirea bogăţiilor de nepătruns ale lui Cristos” (Ef 3. Fiul lui Dumnezeu unul-născut” Vestea cea bună: Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său 422 „Dar când a venit plinirea timpului. Lc 1. 51. că El „a ieşit de la Dumnezeu” (In 13. „a venit în trup” (1 In 4. A făcut-o dincolo de orice aşteptare: L-a trimis pe „Fiul său preaiubit” (Mc 1. credem şi mărturisim despre Isus: „Tu eşti Cristos. Pe stânca acestei credinţe mărturisite de Sfântul Petru. în timpul regelui Irod cel Mare şi a împăratului Caesar Augustus. 13. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său. Sf. Mt 16. 83. vestirea lui Isus Cristos. 423 Credem şi mărturisim că Isus din Nazaret. 2). 8) 425 Transmiterea credinţei creştine este. 3. la Betleem.

în împărtăşire cu suferinţele lui. 429 Din această cunoaştere iubitoare a lui Cristos izvorăşte dorinţa de a-l vesti. înviat. şi mâinile noastre au atins despre Cuvântul Vieţii ─ şi Viaţa s-a arătat şi noi am văzut-o şi dăm mărturie şi vă vestim viaţa cea veşnică.. aceea a lui Isus din Nazaret. 1-4).) înseamnă a descoperi în Persoana lui Cristos tot planul veşnic al lui Dumnezeu.. 6. (... (. şi puterea învierii lui şi. şi „a-l cunoaşte pe El. ci a Aceluia care m-a trimis»” (In 7.) care a pătimit şi a murit pentru noi şi care acum. Cuvânt întrupat şi Fiul lui Dumnezeu ─ tot restul se referă la El. oricare altul o face în măsura în care este purtătorul lui de cuvânt. de e cu putinţă. De la început... Fiul unul-născut al Tatălui. Şi îi cheamă pe oamenii din toate timpurile să intre în bucuria comuniunii cu Cristos: Ceea ce am auzit.) A catehiza (. lăsându-l pe Cristos să înveţe prin gura lui. 20). şi numai Cristos învaţă.. (. 428 Cel care este chemat să-i „înveţe pe alţii despre Cristos” trebuie mai întâi să caute acel câştig nepreţuit care este „înălţimea cunoaşterii lui Cristos”. ce era la Tatăl şi ni s-a arătat ─. la învierea cea din morţi” (Fil 3. să se facă asemenea lui în moarte.) pentru a-l câştiga pe Cristos şi a fi aflat în El”. „să fie gata să piardă totul (. pentru ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. trăieşte împreună cu noi pentru totdeauna. Scopul catehezei: „A pune în comuniune cu Isus Cristos: El singur poate călăuzi la iubirea Tatălui în Duhul şi ne poate face părtaşi la viaţa Sfintei Treimi”522. ce am văzut cu ochii noştri. ce am privit. 16)523. primii ucenici au fost cuprinşi de dorinţa arzătoare de a-l vesti pe Cristos: „Noi nu puteam să nu vorbim despre ceea ce am văzut şi am auzit” (Fapte 4. 8-11). ceea ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă. În centrul catehezei: Cristos 426 „În centrul catehezei găsim esenţialmente o Persoană.) Orice catehet ar trebui să-şi poată aplica lui însuşi tainicul cuvânt al lui Isus: «Învăţătura mea nu este a mea. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul său Isus Cristos.. Dar în acelaşi 521 522 CT 5. a semnelor săvârşite de El” 521. Acestea vi le scriem pentru ca bucuria noastră să fie deplină (1 In 1. 427 „În cateheză este învăţat Cristos. Ibid. de a „evangheliza” şi de a-i călăuzi pe alţii la „Da”-ul credinţei în Isus Cristos. Înseamnă a căuta să înţelegi semnificaţia gesturilor şi cuvintelor lui Cristos. ..pentru a călăuzi la credinţa în El. 523 Ibid.. spre a ajunge.

9. 529 Cf. Fiul său veşnic făcut om. ARTICOLUL 2 „Şi în Isus Cristos. 527 Cf. 431 În istoria mântuirii. 21). Isus 430 Isus înseamnă în ebraică „Dumnezeu mântuieşte”. în Isus. Pentru că „numai Dumnezeu poate ierta păcatele” (Mc 2. Fapte 2. Israel. în sfârşit. În Isus. În acest scop.timp se face simţită nevoia de a cunoaşte mereu mai bine această credinţă. Este numele divin care singur aduce mântuirea529. Fiul său unic. îngerul Gabriel îi dă ca nume propriu numele de Isus. Lc 1. şi misiunea lui524. 528 Cf. In 3. nu va mai putea să caute mântuirea decât în invocarea numelui lui Dumnezeu Răscumpărătorul527. 41. Domnul nostru” I. 18. . devenind tot mai conştient de universalitatea păcatului. 432 Numele de Isus înseamnă că numele lui Dumnezeu însuşi este prezent în persoana Fiului528 său făcut om pentru răscumpărarea universală şi definitivă din păcate. 526 Cf. vor fi prezentate mai întâi principalele titluri ale lui Isus: Cristos. numai El îl poate dezlega526. şi de acum înainte poate fi invocat de 524 525 Cf. 6. De aceea. Ps 79. La Bunavestire. „va mântui poporul său de păcatele lui” (Mt 1. care exprimă în acelaşi timp şi identitatea. ale preamăririi lui (articolele 6 şi 7). 12. Dumnezeu nu s-a mulţumit să-l mântuiască pe Israel din „casa robiei” (Dt 5. Ps 51. Fapte 5. Îl mântuieşte şi de păcatul său. ale Paştelui (articolele 4 şi 5) şi. Fiul lui Dumnezeu. urmând ordinea Simbolului credinţei. 6) scoţându-l din Egipt. Cf. Deoarece păcatul este întotdeauna o jignire adusă lui Dumnezeu525. Ps 51. 21. Dumnezeu recapitulează astfel toată istoria mântuirii oamenilor. 3 In 7. Simbolul mărturiseşte apoi principalele mistere ale vieţii lui Cristos: ale Întrupării lui (articolul 3). Domnul (articolul 2). 7). 31. El este cel care.

. 535 Cf. 16. Isus”. Lev 8. „Dumnezeu era cel care. 22. de acum înainte. miluieşte-mă pe mine. 13-16. 539 Cf. Fapte 4. Mc 16. Evr 9. pentru că. împăca lumea cu sine” (2 Cor 5. 14. 1. Cf. spune: „Doamne Isuse Cristoase. 10. 19). acesta le dă (In 15. Rom 10. 433 Numele lui Dumnezeu Mântuitorul era invocat o singură dată pe an de către marele preot pentru ispăşirea păcatelor lui Israel. al profeţilor539. pentru că tot ce îi cer Tatălui în numele lui. 12-13 1 Rg 1. pe care Dumnezeu îl va trimite pentru a instaura definitiv Împărăţia sa 540. 533 Cf. Domnul nostru”. Evr 9. 20. 7. cazul lui Mesia. 19. 16. 6-13. în Cristos.Ps 2. Era cazul regilor537. În Israel erau unşi în numele lui Dumnezeu cei care îi erau consacraţi pentru o misiune ce venea de la El. 2. 540 Cf. 16. 7. In 12. 1 Sam 9. Propişiatoriul era locul prezenţei lui Dumnezeu533. 1. Lev 16. păcătosul”. 25). 1 Rg 19. Marie” culminează în „binecuvântat este rodul trupului tău. Toate rugăciunile liturgice se termină prin formula „prin Isus Cristos. 16). II. 12)531. „Bucură-te. Sir 50. numită „rugăciunea lui Isus”. 15-16. în umanitatea lui. 7. prin Întrupare. 9-10). Ex 25. 532 Cf. Fiul lui Dumnezeu. Num 7.toţi. 39. 537 Cf. 435 Numele lui Isus este în inima rugăciunii creştine. 434 Învierea lui Isus preamăreşte numele lui Dumnezeu Mântuitorul 534 pentru că. Duhurile rele se tem de numele lui 535 şi în numele lui ucenicii lui Isus fac minuni 536. 26-27. 16-18. care înseamnă „uns”. 17. numele lui Isus este cel care manifestă din plin puterea supremă a „numelui mai presus de orice nume” (Fil 2. Trebuia să fie. Iac 2. Fapte 9. s-a unit cu toţi oamenii 530. Ex 29. al preoţilor538 şi. când stropea propişiatoriul din Sfânta Sfintelor cu sângele jertfei532. 536 Cf. Cristos 436 Cristos vine din traducerea grecească a termenului ebraic „Mesia”. Mulţi creştini (ca Ioana d’Arc) mor cu numele lui Isus pe buze. prin excelenţă. 89. 5. 28. 12. Rugăciunea inimii obişnuită la orientali. Trebuia 530 531 Cf. 538 Cf. el vrea să spună că. El nu devine numele propriu al lui Isus decât pentru că El îndeplineşte desăvârşit misiunea divină pe care o semnifică acest cuvânt. rareori. 2. 534 Cf. Când Sfântul Paul spune despre Isus că „Dumnezeu l-a rânduit să fie propişiatoriu prin propriul său sânge” (Rom 3. Lev 16. astfel încât „nu este un alt nume dat oamenilor sub cer prin care să putem fi mântuiţi” (Fapte 4. Fapte 16.

In 4. Ap 22. „De altfel. In 6. Lc 24. 16. 27.ca Mesia să fie uns de Duhul Domnului 541. 440 Isus a primit mărturisirea de credinţă a lui Petru. Mt 16. 15. 438 Consacrarea mesianică a lui Isus arată misiunea lui divină. Cf. 11. 549 Cf. 20). „spre a se arăta lui Israel” (In 1. 41-46. Consacrarea lui mesianică veşnică s-a revelat în timpul vieţii lui pământeşti la botezul dat de Ioan când „Dumnezeu l-a uns cu Duh Sfânt şi cu putere” (Fapte 10. zămislit ca „sfânt” (Lc 1. 2. Irineu. 13) 551. Rom 1. 21. în oraşul lui David. Mt 2. 21. „care se numeşte Cristos”. 3. esenţialmente politică549. 15. 20. Isus a acceptat titlul de Mesia la care avea dreptul547. Mt 22. 22. Lc 4. 24. 543 Cf. De la început El este „cel pe care Tatăl l-a consacrat şi l-a trimis în lume” (In 10. 1. pentru că acesta era înţeles de o parte dintre contemporanii săi într-o concepţie prea omenească548. profet şi rege. este ceea ce indică însuşi numele lui. 23. 36). 6. Zah 4. soţia sa”. şi a fost uns în Duhul. un Mântuitor care este Cristos Domnul” (Lc 2. 3. 14). Fapte 3. dar şi ca profet543. 15. El a dezvăluit astfel conţinutul autentic al regalităţii sale mesianice în acelaşi timp în identitatea transcendentă a Fiului Omului „care a coborât din cer” (In 3. 35) în sânul feciorelnic al Mariei. pentru că în numele lui Cristos este subînţeles Cel care l-a uns. în acelaşi timp ca rege şi ca preot542. 439 Mulţi iudei şi chiar unii păgâni care le împărtăşeau speranţa au recunoscut în Isus trăsăturile fundamentale ale „Fiului lui David” mesianic. 14. 30. 547 Cf. pentru ca Isus. Cel care a fost uns şi însăşi ungerea cu care a fost uns: Cel care a uns este Tatăl. 38). să se nască din soţia lui Iosif în descendenţa mesianică a lui David (Mt 1. 2. 546 Cf. 551 Cf. 18. care îl recunoştea ca Mesia. 437 Îngerul a vestit păstorilor naşterea lui Isus ca pe aceea a lui Mesia făgăduit lui Israel: „Vi s-a născut astăzi. 13. 16-21. Dan 7. 16)544. In 6. 545 Sf. 9. Haer. 12. Isus a împlinit speranţa mesianică a lui Israel în tripla sa funcţie de preot. 69. Iosif a fost chemat de Dumnezeu „să o ia la sine pe Maria. 548 Cf. 16-23. 3. dar nu fără rezerve. Is 11. Faptele şi cuvintele lui îl vor face cunoscut ca „sfântul lui Dumnezeu” (Mc 1. Cel care a fost uns este Fiul. care este ungerea” 545. 27. 544 Cf. precum şi în misiunea sa mântuitoare ca Slujitor care suferă: „Fiul Omului nu a venit să fie slujit. 11). vestind apropiata pătimire a Fiului Omului550. Is 61. 9. care purta „ceea ce a fost zămislit în ea de Duhul Sfânt” (Mt 1. 62. 31) ca Mesia. 25-26. 2 Tim 2. 550 Cf. 8. . ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca 541 542 Cf. In 6. făgăduit de Dumnezeu lui Israel546. 13.

39-43. 28)552. ci Tatăl meu. vorbind despre convertirea lui pe drumul Damascului. 562 Cf. care este în ceruri” (Mt 16. În paralel. el înseamnă o înfiere ce stabileşte între Dumnezeu şi creatura sa relaţii de o intimitate deosebită. 555 Cf. 47. 1. 556 Cf. 22. Os 2. Cei care l-au numit astfel pe Isus ca Mesia lui Israel559 poate că nu au vrut să spună mai mult560. Fiul lui Dumnezeu unul-născut 441 În Vechiul Testament. În aceste cazuri. Acesta va fi de la început561 centrul credinţei apostolice562. 13. 11. 8. Cf. Numai după Înviere regalitatea lui mesianică va putea fi proclamată de Petru în faţa Poporului lui Dumnezeu: „Să ştie cu siguranţă toată casa lui Israel că Dumnezeu l-a făcut Domn şi Cristos pe acest Isus pe care voi l-aţi răstignit” (Fapte 2. 443 Dacă Petru a putut recunoaşte caracterul transcendent al filiaţiei divine a lui Isus-Mesia. 1 Cron 17. Dt (LXX) 32. Când RegeleMesia făgăduit este numit „fiu al lui Dumnezeu”558 . 20). 1. Ps 2. 558 Cf. Ier 3.aceasta. 17). Iob 1. 16). Înţ 18. 19. 10. 54. 14. Lc 23. 6. Sir 36. 6. Mt 16. nu înseamnă neapărat că El ar fi mai mult decât un om.răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20. pentru că Isus răspunde solemn: „Nu trupul şi sângele ţi-au descoperit aceasta. Paul. 18. 563 Cf. 13. mărturisită mai întâi de Petru ca temelie a Bisericii563. Os 11. „Numaidecât a început să-l predice pe Isus în sinagogi. 442 Nu e acelaşi lucru cu Petru când mărturiseşte că Isus este „Cristos. spunând că El este Fiul lui Dumnezeu” (Fapte 9. Ex 4. adevăratul sens al regalităţii lui s-a manifestat numai de la înălţimea Crucii 553. 1 Tes 1. 552 553 . 19-22. 31. 10-12. 560 Cf. 7. Isus a răspuns: „Bine Cf. fiilor lui Israel556 şi regilor lor557. la întrebarea acuzatorilor săi: „Deci tu eşti Fiul lui Dumnezeu?”. In 19. titlul de Fiu al lui Dumnezeu este dat îngerilor554. 557 Cf. În faţa Sinedriului. 561 Cf. 36). după sensul literal al textului -. Fiul Dumnezeului celui viu” (Mt 16. va spune: „Cel care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul său a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul său ca să-l vestesc între neamuri” (Gal 1. In 20. Lc 23. poporului ales555. 2 Sam 7. este pentru că acesta l-a lăsat să se înţeleagă limpede. Mt 27. III. 554 Cf. Ps 82. 1. Dt 14. Is 53. 559 Cf. 15-16). De aceea.

Mt 26. 571 Cf. 4)571. 17). 6. Mc 14. 569 Cf. 8. 14. 573 Cf. este redat prin Kyrios („Domn”). după Duhul sfinţeniei. Domnul 446 În traducerea grecească a cărţilor Vechiului Testament.spuneţi. Apostolii vor putea să mărturisească: „Noi am văzut mărirea lui. Ex 3. 37-38. 64. 27. Eu sunt” (Lc 22. Isus se numeşte pe sine „Fiul unul-născut al lui Dumnezeu” (In 3. Deja cu mult înainte. 13. Fapte 13. De atunci. 444 Evangheliile vorbesc în două momente solemne. 18). acest om era Fiul lui Dumnezeu” (Mc 15. 17. 36. se desemnase pe sine ca „Fiul” care îl cunoaşte pe Tatăl565. Domnul devine numele cel mai obişnuit pentru a desemna însăşi divinitatea Dumnezeului lui Israel. prin Învierea sa din morţi” (Rom 1. 447 Isus însuşi îşi atribuie în mod voalat acest titlu atunci când discută cu fariseii Cf. In 10. nespunând niciodată „Tatăl nostru”568 decât pentru a le porunci: „Voi să vă rugaţi astfel: «Tatăl nostru…»” (Mt 6.şi pentru Isus. 564 565 . 7. 9). 5. Doar în misterul pascal credinciosul poate să dea titlului de „Fiu al lui Dumnezeu” semnificaţia definitivă. 17. 21. Botezul şi Schimbarea la faţă a lui Cristos. 21. 445 După Înviere. 567 Cf. dar . care este deosebit de „slujitorii” pe care Dumnezeu i-a trimis înainte poporului său566. recunoscut astfel şi El ca Dumnezeu573. IV. numele inefabil sub care Dumnezeu s-a revelat lui Moise572. 1 Cor 2. 48. 39). filiaţia divină apare în puterea umanităţii sale glorificate: El a fost „statornicit Fiu al lui Dumnezeu cu putere. 570 Cf. 572 Cf.şi aceasta este noutatea . El cere credinţa în numele „Fiului unul-născut al lui Dumnezeu” (In 3. Lc 11. plin de har şi de adevăr” (In 1. 16) şi îşi afirmă prin acest titlu preexistenţa veşnică570. 14). 8. Mt 5. 568 Cf. 566 Cf. YHWH. Noul Testament foloseşte în acest sens forte titlul de „Domnul” pentru Tatăl. 34-36. Mt 24. 61. 33. Această mărturisire creştină apare deja în exclamaţia centurionului în faţa lui Isus răstignit pe Cruce: „Cu adevărat. El a deosebit propria sa filiaţie de cea a ucenicilor săi. 36. despre glasul Tatălui care Îl desemnează ca „Fiul său preaiubit” 569. superior chiar şi îngerilor567. Mt 21. Mt 3. mărirea Celui Unul-născut din Tatăl. 70)564. Cf Mt 11. şi a subliniat această distincţie: „Tatăl Meu şi Tatăl vostru” (In 20.

583 GS 10. Tit 2. sau despre strigătul plin de încredere şi speranţă: Maran atha! („Domnul vine!”) sau Marana tha! („Vino. dar şi în mod explicit. 29. 22). devine adoraţie: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (In 20. 448 Foarte des în Evanghelii. 14. 43. §2. 13. 451 Rugăciunea creştină este marcată de titlul „Domnul”. a demonilor. 15. Mt 22. Mt 8. 41-46. fie că este vorba despre invitaţia la rugăciune: „Domnul să fie cu voi”. a bolilor. în mod absolut. încă de la început578. 576 Cf. a morţii şi a păcatului demonstrează suveranitatea sa divină. 578 Cf. afirmarea domniei lui Isus asupra lumii şi asupra istoriei581 înseamnă şi recunoaşterea faptului că omul nu trebuie să-şi supună libertatea personală. 579 Cf. Fapte 5. gesturile de dominare asupra naturii. 11.. 2. 575 . adresându-se apostolilor săi575. Doamne!”) (1 Cor 16. Copilul născut 574 Cf. 15.. Doamne Isuse!” (Ap 22. 6) şi că Tatăl a arătat această suveranitate a lui Isus înviindu-l din morţi şi înălţându-l în slava sa580. 3. Lc 1.despre sensul Psalmului 110574. In 13. 45.d. 1 Cor 12. centrul şi scopul întregii istorii umane”583. Rom 10. Ap 5. 9-11. el exprimă recunoaşterea misterului divin al lui Isus577. De-a lungul vieţii sale publice.a. 20) PE SCURT 452 Numele lui Isus înseamnă „Dumnezeu care mântuieşte”. ş. 28) Capătă atunci o conotaţie de iubire şi de afecţiune. Evr 1. cf. 13. 5. cf. 582 Cf. Rom 9. Domnul nostru”. nici unei puteri pământeşti.m. 17. Sub inspiraţia Duhului Sfânt. Cf. 22. care va rămâne caracteristică tradiţiei creştine: „Este Domnul!” (In 21. 9. că puterea. 450 De la începutul istoriei creştine. fie despre încheierea rugăciunii: „prin Isus Cristos. Fil 2. 577 Cf.) că în Domnul şi Învăţătorul său se află cheia. „Biserica crede (. şi Fapte 2. „Amin. primele mărturisiri de credinţă ale Bisericii afirmă. Mc 12. vino. 34-36. §2. ci numai lui Dumnezeu Tatăl şi Domnului Isus Cristos: Cezarul nu este „Domnul” 582. unii oameni se adresează lui Isus numindu-l „Doamne”. Fapte 2. 13. În întâlnirea cu Isus înviat. Acest titlu aduce mărturie despre respectul şi încrederea celor care se apropie de Isus aşteptând de la El ajutor şi vindecare 576. 2. 580 Cf. 34-36. 581 Cf. 7) 449 Atribuindu-i lui Isus titlul divin de Domn. cinstea şi mărirea datorate lui Dumnezeu Tatăl i se cuvin şi lui Isus579. 30. Ap 11. 13. pentru că El este „din fire Dumnezeu” (Fil 2.

16. 19). A-l mărturisi sau a-l invoca pe Isus ca Domn înseamnă a crede în divinitatea lui. 3). ARTICOLUL 3 „Isus Cristos s-a zămislit de la Duhul Sfânt şi s-a născut din Maria Fecioara” Cf. Tatăl său: El este Fiul unul-născut al Tatălui584 şi El însuşi e Dumnezeu585. In 1. Pentru a fi creştin trebuie să crezi că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu586. 584 585 . „speranţa lui Israel” (Fapte 28. „Nimeni nu poate spune: «Isus este Domnul» decât în Duhul Sfânt” (1 Cor 12. 1 In 2. 37. 23. 18. 18. 3. Cf. 21): „Nu este sub cer alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi” (Fapte 4. Fapte 8. 12). „Mesia”. 453 Numele „Cristos” înseamnă „Cel uns”. 455 Numele „Domnul” arată suveranitatea divină.din Fecioara Maria este numit „Isus” „pentru că El va izbăvi poporul său de păcatele lui” (Mt 1. 586 Cf. 454 Numele „Fiul lui Dumnezeu” arată relaţia unică şi veşnică a lui Isus Cristos cu Dumnezeu. 38). 14. El era „cel care trebuie să vină” (Lc 7. In 1. Isus este Cristos pentru că „Dumnezeu l-a uns cu Duh Sfânt şi cu putere” (Fapte 10. 20). 1.

Dt 6. pe muntele Schimbării la Faţă. Închişi în întuneric. oamenii. de fapt. să fie înviată. 16). 29) „Eu sunt calea. adevărul şi viaţa. 10). „Acesta s-a arătat ca să spele păcatele” (1 In 3.PARAGRAFUL 1. Pierduserăm stăpânirea binelui. Aceste motive erau oare lipsite de însemnătate? Nu meritau ele să-l mişte pe Dumnezeu pentru a-l face să coboare până la firea noastră omenească spre a o cerceta..” (Mt 11.. porunceşte: „Ascultaţi-l” (Mc 9. pentru ca oricine crede în El să nu piară. căzută. un ajutor. firea noastră cerea să fie vindecată. şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri. 9). pierduţi fiind. 15. Cf. 459 Cuvântul s-a făcut trup pentru a fi modelul nostru de sfinţenie: „Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi de la mine. robi. „Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut. trebuia să o primim înapoi. Or. Iar Tatăl. nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (In 14. 6). 5): Bolnavă. răspundem mărturisind: „ Pentru noi. . modelul Fericirilor şi norma 587 588 Sfântul Grigore de Nyssa. 7)588. trebuia să ni se aducă lumina. fiindcă omenirea se găsea într-o stare atât de jalnică şi de nefericită?587 458 Cuvântul s-a făcut trup pentru ca noi să cunoaştem astfel dragostea lui Dumnezeu: „În aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu pentru noi: Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său unul-născut în lume pentru ca noi să avem viaţă prin El” (1 In 4. 4-5. El este. prinşi. să fie ridicată. 14). s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi s-a făcut om”. catech. „Tatăl l-a trimis pe Fiul său ca Mântuitor al lumii” (1 In 4. 457 Cuvântul s-a făcut trup pentru a ne mântui împăcându-ne cu Dumnezeu: „Dumnezeu ne-a iubit şi ne-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1 In 4. ci să aibă viaţă veşnică” (In 3.. De ce Cuvântul s-a făcut trup? 456 Împreună cu Crezul niceno-constantinopolitan. un eliberator. aşteptam un Mântuitor. moartă. Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om I.

593 Cf. 16). Atanasie. 5-8)593 462 Scrisoarea către evrei vorbeşte despre acelaşi mister: De aceea.. Opusc.) să fac voia ta” (Evr 10. Mc 8. II. Biserica numeşte „întrupare” faptul că Fiul lui Dumnezeu şi-a asumat o natură omenească pentru a împlini în ea mântuirea noastră. vin (. 2). intrând în comuniune cu Cuvântul şi primind astfel înfierea divină. suae divinitatis volens nos esse participes. 5-7. In 1. să-i facă pe oameni dumnezei”592. să devină fiul lui Dumnezeu”590. Ardere de tot şi jertfă pentru păcat nu ţi-au plăcut.. şi încă moartea pe Cruce! (Fil 2. făcându-se asemenea oamenilor. şi-a luat firea noastră. intrând în lume.. Aceasta este convingerea plină de bucurie a Bisericii. naturam nostram assumpsit. LH. ut homines deos faceret factus homo ─ „Fiul unul-născut al lui Dumnezeu. deşi din fire Dumnezeu. Irineu. pentru ca El. în toate arătându-se ca un om. 463 Credinţa în Întruparea reală a Fiului lui Dumnezeu este semnul distinctiv al credinţei creştine: „După aceasta recunoaşteţi duhul lui Dumnezeu: Duhul care mărturiseşte venirea lui Cristos în trup vine de la Dumnezeu” (1 In 4. Întruparea 461 Reluând expresia Sfântului Ioan („Cuvântul s-a făcut trup”. Această iubire înseamnă oferirea efectivă de sine pe urmele lui589. Cristos zice: Jertfă şi prinos nu ai voit. 34. 592 Sf. „Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om pentru a ne face pe noi Dumnezeu”591. de la începutul ei. vrând să ne facă părtaşi la dumnezeirea sa. 54. Biserica preamăreşte taina Întrupării: Să aveţi în voi aceleaşi simţiri care erau în Cristos Isus: El. Haer.Legii noi: „Iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu” (In 15. 1. 19. atunci când cântă „marele mister al pietăţii”: „El a fost arătat în trup” (1 Tim 3. 4): „Acesta este motivul pentru care Cuvântul s-a făcut om. nu a socotit ca pe o pradă egalitatea sa cu Dumnezeu. Fiu al omului: pentru ca omul.. Atunci. Sf. s-a smerit pe sine făcându-se ascultător până la moarte. 57 in festo Corp. . ci sa nimicit pe sine luând fire de rob. citând Ps 40. 1. 460 Cuvântul s-a făcut trup pentru a ne face „părtaşi ai firii dumnezeieşti” (2 Pt 1. Inc. cântare la Vesperele I ale duminicii. 589 590 Cf. Chr. Unigenitus Dei Filius. 591 Sf. dar mi-ai întocmit un trup. 3. 7-9 LXX). Toma Aq. 12). 3. şi Fiul lui Dumnezeu. am zis: „Iată. făcut om. 14). Într-un imn redat de Sfântul Paul.

de aceea. iar nu creat. înzestrat cu suflet raţional.«de aceeaşi substanţă») cu Tatăl” şi l-a condamnat pe Arius. În opoziţie cu ea. că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu prin natură. nu pentru că natura Cuvântului sau dumnezeirea lui şi-ar fi avut originea din ea. 597 DS 250. care afirma că „Fiul lui Dumnezeu a ieşit din neant”595 şi „dintr-o altă substanţă decât Tatăl”596. şi nici rezultatul unui amestec confuz între divin şi uman. Biserica a trebuit să afirme. De aceea. 2-3. al patrulea Conciliu ecumenic. a mărturisit în 451: 594 595 Cf. Sfântul Ciril din Alexandria şi al treilea Conciliu ecumenic întrunit la Efes în 431 au mărturisit: „Cuvântul. El s-a făcut cu adevărat om rămânând cu adevărat Dumnezeu. DS 130. într-un Conciliu reunit la Antiohia. Isus Cristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. 465 Primele erezii au negat mai puţin divinitatea lui Cristos cât umanitatea sa adevărată (docetismul gnostic). cu care s-a unit în mod substanţial Cuvântul lui Dumnezeu. Confruntat cu această erezie. de o fiinţă ( homousios . 466 Erezia nestoriană vedea în Cristos o persoană umană unită cu Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. şi nu prin adopţiune. 467 Monofiziţii afirmau că natura umană încetase să existe ca atare în Cristos. fiind asumată de Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. Conciliul de la Efes a proclamat în 431 că Maria a devenit cu adevărat Născătoare de Dumnezeu prin zămislirea omenească a Fiului lui Dumnezeu în sânul său: „Născătoare de Dumnezeu. că s-a născut după trup”598. Biserica a trebuit să apere acest adevăr de credinţă şi să-l clarifice de-a lungul primelor secole în faţa ereziilor care îl falsificau. Umanitatea lui Isus Cristos nu are alt subiect decât Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. 598 DS 251. unindu-şi în Persoana sa un trup animat de un suflet raţional.III. s-a făcut om” 597. împotriva lui Paul din Samosata. din Calcedon. despre care se spune. Încă din timpurile apostolice. Dar încă din secolul al treilea. Dumnezeu adevărat şi om adevărat 464 Evenimentul unic şi cu totul singular al Întrupării Fiului lui Dumnezeu nu înseamnă că Isus Cristos este în parte Dumnezeu şi în parte om. ci pentru că din ea s-a născut trupul preasfânt. 596 DS 126. primul Conciliu ecumenic de la Niceea a mărturisit în Crezul său că Fiul lui Dumnezeu este „născut. 2 In 7. În 325. . care şi-a asumat-o şi şi-a însuşit-o din clipa zămislirii sale. credinţa creştină a insistat pe adevărata întrupare a Fiului lui Dumnezeu „venit în trup” 594. 1 In 4.

pe care noi trebuie să-l recunoaştem în două firi. 599 600 DS 301-302. Fiule şi Cuvânt al lui Dumnezeu. Dumnezeu adevărat şi om adevărat (alcătuit) dintr-un suflet raţional şi dintr-un trup.Urmându-i pe Sfinţii Părinţi. de la Constantinopol. 602 Cf. fratele nostru. nu numai minunile. Domnul. deja Cc. 604 LH. 603 DS 432. Deosebirea dintre firi nu este în nici un fel nimicită de unirea lor. fără împărţire. de o fiinţă cu Tatăl întru dumnezeire şi de o fiinţă cu noi întru omenire. Este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om. unul din Treime” 600. Născătoarea de Dumnezeu. după omenire. antifonă de la Oficiul lecturilor din ziua de Crăciun. însuşirile fiecăreia sunt apărate şi unite într-o singură Persoană şi într-o singură ipostază599. fără schimbare. care este Domnul nostru Isus Cristos. Efes: DS 255. neschimbat întrupându-te şi răstignindu-te. cf. Totul în omenirea lui Cristos trebuie să fie deci atribuit Persoanei sale divine ca unui subiect propriu 601. Iar liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur proclamă şi cântă: „Unule-născut. Domnul nostru: „Id quod fuit remansit et quod non fuit assumpsit ─ A rămas ceea ce era. ci. s-a născut din Fecioara Maria. 601 Cf. Împotriva acestora. 15). 2-3. Leon cel Mare. 469 Biserica mărturiseşte astfel că Isus este în mod inseparabil Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Domnul nostru Isus Cristos. şi-a asumat ceea ce nu era” cântă liturgia romană 604. Domnul slavei şi Unul din Sfânta Treime”603. Unul şi acelaşi Cristos. este Dumnezeu adevărat. din 553. Fiul unul-născut. Domnul nostru Isus Cristos. . a te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria. fără despărţire. unii au făcut din natura omenească a lui Cristos un fel de subiect personal. DS 424. Serm 21. a mărturisit: „Nu este decât o singură ipostază (sau persoană). cel ce eşti fără de moarte şi ai primit. 468 După Conciliul din Calcedon. mai degrabă. născut din Tatăl înainte de veci după dumnezeire şi în aceste vremuri din urmă. în afară de păcat” (Evr 4. pentru mântuirea noastră. El însuşi desăvârşit în dumnezeirea sa şi desăvârşit în omenirea sa. şi aceasta fără să înceteze a fi Dumnezeu. „asemenea nouă în toate. Sf. învăţăm într-un cuget că trebuie să fie mărturisit un singur şi acelaşi Fiu. fără amestecare. DS 424. pentru noi şi pentru mântuirea noastră. al cincilea Conciliu ecumenic. ci şi suferinţele602 şi chiar moartea: „Cel care a fost răstignit în trup.

38. 610 Cf. şi nu nimicită”606. a gândit cu o inteligenţă de om. In 14. Fiul lui Dumnezeu comunică deci firii sale omeneşti propriul său mod de a exista personal în Treime. Mc 6. nu se poate învăţa decât din experienţă610. Cum este om Fiul lui Dumnezeu? 470 Deoarece în unirea tainică a Întrupării „firea omenească a fost asumată. Astfel. §2. 34 etc. Împotriva acestei erori. De aceea. 52) şi chiar să fie nevoit să se informeze asupra a ceea ce. El a devenit într-adevăr unul dintre noi. preamărit împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. §2. Cristos exprimă omeneşte comportamentele divine ale Treimii607: Fiul lui Dumnezeu a muncit cu mâini de om. 608 GS 22. 606 . 607 Cf. Sufletul şi cunoaşterea omenească a lui Cristos 471 Apolinariu din Laodiceea afirma că în Cristos Cuvântul i-a înlocuit sufletul sau spiritul. în condiţia umană. In 11. şi a trupului lui omenesc. DS 149. este înzestrat cu o adevărată cunoaştere umană. Ca atare. cu moartea pe moarte ai călcat. asemenea nouă în toate. a acţionat cu o voinţă de om. în sufletul şi în trupul său. pe care Fiul lui Dumnezeu şi l-a asumat. Aceasta corespundea realităţii coborârii lui voluntare 605 Troparul O monogenes GS 22. a iubit cu o inimă de om. Fiul lui Dumnezeu a putut să accepte „să crească în înţelepciune. 472 Acest suflet omenesc. Dar în paralel a trebuit să amintească de fiecare dată că natura omenească a lui Cristos aparţine ca proprie Persoanei divine a Fiului lui Dumnezeu care şi-a asumat-o. afară de păcat608. cu operaţiile lui de inteligenţă şi voinţă. Unul fiind din Sfânta Treime. Biserica a mărturisit că Fiul veşnic şi-a asumat şi un suflet omenesc raţional609. în vârstă şi în har” (Lc 2. Născut din Fecioara Maria. 27. mântuieştene pe noi!”605 IV. făcându-se om. 609 Cf.Cristoase Dumnezeule. Tot ce El este şi face în ea ţine de „Unul din Treime”. aceasta nu putea fi nelimitată de la sine: se desfăşura în condiţiile istorice ale existenţei lui în spaţiu şi timp. 8. Biserica a ajuns de-a lungul secolelor să mărturisească deplina realitate a sufletului omenesc al lui Cristos. 9-10.

Voinţa omenească a lui Cristos 475 În mod paralel. Sf. 616 Cf. trupul lui Cristos era delimitat621. Mc 8. divine şi umane. 32. 66. etc. chipul omenesc al lui Isus poate fi „zugrăvit” 611 612 Cf. 36. In 2. 619 Cf. 14. Mc 2. . 31. 6. 615 Cf. împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. 10. ci cooperante. Fapte 1. 617 Cf.la „firea de rob” (Fil 2. Grigore cel Mare. 27. ci prin unirea sa cu Cuvântul . Cc. Sf. Biserica a mărturisit la al şaselea Conciliu ecumenic618 că Cristos are două voinţe şi două operaţii naturale. 621 . 9. dub. mai bine zis. în acelaşi timp. 620 DS 556. DS 556-559. 8. Ep. cunoaşterea umană a lui Cristos se bucura pe deplin de ştiinţa planurilor veşnice pe care El venise să le descopere615. 618 Cc. Mt 11. cazul cunoaşterii intime şi imediate pe care Fiul lui Dumnezeu o are despre Tatăl său613. Adevăratul trup al lui Cristos 476 Deoarece Cuvântul s-a făcut trup asumându-şi o adevărată fire omenească. în primul rând. In 1. nu prin ea însăşi. Voinţa omenească a lui Cristos „urmează voinţa sa divină fără să-i reziste sau să i se opună sau. Fiul arăta şi în cunoaşterea sa omenească pătrunderea divină pe care o avea despre gândurile tainice ale inimilor oamenilor614. Mc 13. 10. 61. astfel încât Cuvântul făcut trup a voit omeneşte în ascultare faţă de Tatăl tot ce El a hotărât dumnezeieşte. etc. 33-34. nu opuse. 613 Cf. Este. Ce recunoaşte că nu ştie în acest domeniu616 declară în altă parte că nu are misiunea de a revela617. DS 475. Lateran (în 649): DS 504. 7. 8. această cunoaştere cu adevărat omenească a Fiului lui Dumnezeu exprima viaţa divină a Persoanei lui611. Mc 14. pentru mântuirea noastră 619. 473 Dar. Constantinopol III (în 681). cunoştea şi manifesta în ea tot ceea ce i se cade lui Dumnezeu”612. 18-20. Cf. este subordonată acestei voinţe atotputernice”620. 39. 31. 55. Maxim Mărturisitorul. De aceea. 614 Cf. 25. Qu. 7). 474 Din unirea cu Înţelepciunea divină în Persoana Cuvântului întrupat. „Firea omenească a Fiului lui Dumnezeu. 26-30. 18.

.. La al şaptelea Conciliu ecumenic 622. Fiul unul-născut al Tatălui. quod divinus Redemptor aeternum Patrem hominesque universos continenter adamat ─ „este considerată semnul şi simbolul eminent. 622 623 Cc. 625 Pius XII.(Gal 3. 1). străpunsă de păcatele noastre şi pentru mântuirea noastră (Cf. In 19.) praecipuus consideratur index et symbolus. 477 În acelaşi timp. Prefaţa de Crăciun II. deci Cuvântul şi Chipul substanţial al Tatălui. dar sunt unite în Persoana unică a Fiului lui Dumnezeu. zugrăvite pe o imagine sfântă. Ne-a iubit pe toţi cu o inimă omenească. 482 Cristos. 34. Niceea II (în 787). particularităţile individuale ale trupului lui Cristos exprimă Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. fiind Dumnezeu adevărat şi om adevărat.. Acesta şi-a însuşit trăsăturile trupului său omenesc într-atât încât. s-a întrupat: fără să piardă natura dumnezeiască. al nemărginitei iubiri cu care Răscumpărătorul divin îl iubeşte neîncetat pe Tatăl veşnic şi pe toţi oamenii”625. perfect armonizate şi supuse inteligenţei şi voinţei sale divine. PE SCURT 479 La vremea stabilită de Dumnezeu. s-a arătat în chip văzut în firea noastră” 623. Întradevăr. pot fi venerate. agoniei şi patimii sale pe toţi şi pe fiecare şi s-a dat pentru fiecare dintre noi: „Fiul lui Dumnezeu m-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine” (Gal 2. deoarece credinciosul care îi venerează imaginea „venerează în ea persoana care este zugrăvită”624.. are o inteligenţă şi o voinţă omenească. 20). Cuvântul veşnic. de aceea. Inima Cuvântului întrupat 478Isus ne-a cunoscut în timpul vieţii. în trupul lui Isus. Preasfânta Inimă a lui Isus. . cf. Enc. LR. Biserica a recunoscut ca legitim să fie reprezentat pe imagini sfinte. 480 Isus Cristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat în unitatea Persoanei sale divine. 624 Cc. Biserica a recunoscut întotdeauna că. DS 3812. care nu se confundă. De aceea. care este din fire nevăzut. cea divină şi cea umană. şi-a asumat natura omenească. „Dumnezeu. Haurietis aquas: DS 3924. 481 Isus Cristos are două naturi. este unicul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Niceea II: DS 601. illius amoris.

9). 34). adică Cel uns de Duhul Sfânt 627. Maria este chemată să-l zămislească pe Acela în care va locui „în trup plinătatea dumnezeirii” (Col 2. In 16. încă de la începutul existenţei sale omeneşti. 626 627 Cf. 486 Fiul unul-născut al Tatălui fiind zămislit ca om în sânul Fecioarei Maria. „S-a zămislit de la Duhul Sfânt. adică împlinirea făgăduinţelor şi a pregătirilor. Lc 2. PARAGRAFUL 2. magilor629. Răspunsul divin la întrebarea ei: „Cum va fi aceasta de vreme ce eu nu cunosc bărbat?” (Lc 1. 35). „Domnul de viaţă dătător”. 35. . este „Cristos”. 485 Misiunea Duhului Sfânt este mereu legată de cea a Fiului şi orânduită în vederea ei626. chiar dacă manifestarea sa nu are loc decât progresiv: păstorilor 628.. Duhul Sfânt e trimis să sfinţească sânul Fecioarei Maria şi să-i dea rodnicie în chip dumnezeiesc.. s-a născut din Maria Fecioara” I. Mt 2. făcând-o să-l zămislească pe Fiul veşnic al Tatălui într-o fire omenească luată dintr-a ei.pe care le are în comun cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Cf. 20. 629 Cf. Lc 1.” 484 Buna-Vestire făcută Mariei inaugurează „plinirea timpului” (Gal 4. 1-12. este dat prin puterea Duhului: „Duhul Sfânt se va coborî peste tine” (Lc 1. 628 Cf. „S-a zămislit de la Duhul Sfânt. 14-15. Mt 1. 4). El. 8-20. 483 Întruparea este deci misterul unirii admirabile dintre firea dumnezeiască şi firea omenească în unica Persoană a Cuvântului.

61. Predestinarea Mariei 488 „Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său” (Gal 4. 21. după cum o femeie a contribuit la venirea morţii. 1-2. In 2. mama lui Samuel638. tot o femeie să contribuie la dăruirea vieţii633. 38). 638 Cf. 634 Cf. 15. din veşnicie Dumnezeu a ales să fie Mama Fiului său o fiică a lui Israel. . misiunea Mariei a fost pregătită de aceea a femeilor sfinte. Debora. 1 Sam 1. Cu ea. astfel încât. 635 Cf. la rându-i. fiica Sionului prin excelenţă. dar. 637 Cf. 27. din casa lui David. iar numele fecioarei era Maria” (Lc 1. s-a născut din Maria Fecioara” 487 Ceea ce credinţa catolică afirmă despre Maria se întemeiază pe ceea ce ea afirmă despre Cristos. Gen 3. 4). pentru a-i „întocmi un trup”632. 11. La început este Eva: în ciuda neascultării ei. conţinutul credinţei în Cristos. În virtutea acestei făgăduinţe. 632 Cf. El a voit libera cooperare a unei făpturi. Toată viaţa lui Isus Cristos va manifesta deci „cum Dumnezeu l-a uns cu Duh Sfânt şi cu putere” (Fapte 10. „. 10-14.lui Ioan Botezătorul630. 20. dar ceea ce învaţă ea despre Maria luminează. De aceea. Sara zămisleşte un fiu. In 1. Evr 10. cf. ucenicilor631. 26-27): Părintele îndurărilor a voit ca Întruparea să fie precedată de consimţământul celei predestinate să fie mamă. II. care nădăjduiesc de la El cu încredere mântuirea şi o primesc. „o fecioară logodită cu un bărbat numit Iosif. se 630 631 Cf.. 636 Cf. Iudita şi Estera şi multe alte femei. Gen 3. 31-34. primeşte făgăduinţa unei descendenţe care-l va învinge pe cel Viclean634 şi pe aceea de a fi mamă a tuturor celor vii635. Maria „se află în fruntea celor smeriţi şi săraci ai Domnului. 5. în ciuda vârstei sale înaintate636. Cf. o tânără evreică din Nazaretul Galileei. 633 LG 56. 489 De-a lungul Vechiului Legământ. 1 Cor 1. Dumnezeu alege ceea ce era considerat neputincios şi slab637 pentru a-şi arăta fidelitatea faţă de făgăduinţă: Ana. Ruth.. Gen 18. după îndelunga aşteptare a făgăduinţei. Împotriva oricărei aşteptări omeneşti.

LG 56. „Fie mie după cuvântul tău…” 494 La vestea că-l va naşte pe „Fiul Celui Preaînalt” fără să cunoască bărbat. 645 LG 56. în iubire”644. „A ales-o în El înainte de întemeierea lumii. Acest lucru îl mărturiseşte dogma Neprihănitei Zămisliri. proclamată de Papa Pius al IX-lea în 1854: „Preafericita Fecioară Maria. a fost ferită de orice prihană a păcatului originar”641. 3). Ef 1. fiind plăsmuită de Duhul Sfânt ca o făptură nouă”645. cu care este „împodobită din primul moment al zămislirii sale”642. 28). 4. Într-adevăr. . 492 Această „strălucire a unei sfinţenii unice”. Îngerul Gabriel. încă din primul moment al zămislirii ei. Biserica a înţeles că Maria. Mântuitorul neamului omenesc. Neprihănita Zămislire 490 Pentru a fi Mama Mântuitorului. fusese răscumpărată încă de la zămislirea ei. 28). întru Cristos” (Ef 1. prin 639 640 LG 55. 641 DS 2803. 642 LG 56. Maria a rămas curată de orice păcat personal în toată viaţa sa. Tatăl „a binecuvântat-o cu toată binecuvântarea spirituală în ceruri. îi vine în întregime de la Cristos: ea a fost „răscumpărată în mod eminent în vederea meritelor Fiului ei”643. pentru a-şi putea da consimţământul liber al credinţei la vestirea chemării ei. 491 De-a lungul secolelor. în vederea meritelor lui Isus Cristos. Prin harul lui Dumnezeu. 644 Cf. Mai mult decât pe oricare altă persoană creată. o salută ca „plină de har” (Lc 1. Maria „a fost înzestrată de Dumnezeu cu daruri vrednice de o asemenea menire” 640. 643 LG 53. 493 Părinţii tradiţiei orientale o numesc pe Maica lui Dumnezeu „cea Preasfântă” (Panaghia) şi o celebrează ca „neatinsă de vreo prihană a păcatului. trebuia să fie întru totul purtată de harul lui Dumnezeu. pentru a fi sfântă şi neprihănită în faţa lui. „cea plină de har” de la Dumnezeu (Lc 1. în momentul BuneiVestiri. printr-un har şi un privilegiu unic al lui Dumnezeu Atotputernicul.împlinesc timpurile şi se instaurează noua economie”639.

o numesc pe Maria „mama celor vii” şi afirmă foarte des: „Prin Eva . 19.) persoanei şi lucrării Fiului său. LG 56. Fecioria Mariei 496 Încă de la primele formulări ale credinţei650. ceea ce a legat fecioara Eva prin necredinţă a dezlegat Fecioara Maria prin credinţă” şi. dându-şi consimţământul la cuvântul lui Dumnezeu. 5).. 649 Cf. DS 10-64. la îndemnul Duhului. Astfel. fără a fi împiedicată de vreun păcat. Maria a răspuns prin „ascultarea credinţei” (Rom 1. Biserica mărturiseşte că Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu (Theotókos)649. 28-37). Mt 13. convinsă că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă”: „Iată slujitoarea Domnului. afirmând şi aspectul trupesc al acestui eveniment: Isus a fost zămislit fără sămânţă. s-a oferit total pe sine (. Lateran (în 649): DS 503. prin harul Dumnezeului atotputernic”646: După cum spune Sfântul Irineu. Biserica a mărturisit că Isus a fost zămislit numai prin puterea Duhului Sfânt în sânul Fecioarei Maria. 650 Cf. De aceea. 647 . cel pe care Maria l-a zămislit ca om de la Duhul Sfânt şi care a devenit într-adevăr Fiul ei după trup nu este altul decât Fiul veşnic al Tatălui.„puterea Duhului Sfânt” (Lc 1. „prin ascultare. prin Maria – viaţa”647.. Într-adevăr. încă înainte de naşterea Fiului ei. îmbrăţişând din toată inima. fie mie după cuvântul tău” (Lc 1. Maria este aclamată. făcând o comparaţie cu Eva. multor Părinţi din vechime le place să afirme că „nodul neascultării Evei a fost desfăcut prin ascultarea Mariei. Părinţii văd în zămislirea feciorelnică semnul că cel care a venit într-o umanitate ca a noastră este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu: Astfel. 43). 25) 648. DS 251. 648 Cf. a doua Persoană a Sfintei Treimi. 1. 55.moartea. punându-se în slujba misterului Răscumpărării. „de la Duhul Sfânt” 651. voinţa mântuitoare a lui Dumnezeu. ea a devenit cauză de mântuire pentru sine şi pentru întreg neamul omenesc”. „Maria devine Mama lui Isus şi. 651 Cc. Maternitatea divină a Mariei 495 Numită în Evanghelii „Mama lui Isus” (In 2. ca „Maica Domnului meu” (Lc 1. 37-38). Sfântul Ignaţiu de Antiohia (începutul secolului al II-lea) 646 Ibid. în dependenţă de Cristos şi împreună cu El.

ca şi moartea Domnului: trei mistere răsunătoare care au fost împlinite în tăcerea lui Dumnezeu” (Eph. Dial. 14). naşterea lui Cristos „nu a micşorat. 503. Sensul acestui eveniment nu este accesibil decât credinţei. 658 DS 3016. 571. Origene. DS 291. îi spune Îngerul lui Iosif despre Maria. Lc 1. 69.) Cu adevărat a suferit. care îl vede „în legătura ce uneşte misterele între ele” 658. Lc 1. 1. Rom 1. Maria – „pururea Fecioară” 499 Aprofundarea credinţei în maternitatea virginală a făcut Biserica să mărturisească fecioria reală şi perpetuă a Mariei660 chiar la naşterea Fiului lui Dumnezeu făcut om661. Sf. în ansamblul misterelor lui Cristos. Iustin. 1880. sub Ponţiu Pilat. 661 Cf. 497 Relatările evanghelice655 consideră zămislirea feciorelnică o lucrare divină ce depăşeşte orice înţelegere şi orice posibilităţi omeneşti656: „Ceea ce s-a zămislit în ea vine de la Duhul Sfânt”. ş. 659 Cf 1 Cor 2. 1)659. 498 Tăcerea Evangheliei după Marcu şi a Scrisorilor din Noul Testament despre zămislirea feciorelnică a Mariei a fost uneori motiv de tulburare. Mt 1. 294. 656 139. 26-38. ci a consfinţit integritatea 652 653 Cf. Biserica vede în aceasta împlinirea făgăduinţei divine făcute prin profetul Isaia: „Iată. In 1. cu adevărat născut dintr-o Fecioară.afirmă: „Sunteţi încredinţaţi cu tărie despre Domnul nostru. care este cu adevărat din neamul lui David după trup 652.. 18-25. 657 Cf. 660 Cf. La acestea trebuie să dăm următorul răspuns: credinţa în zămislirea feciorelnică a lui Isus a întâmpinat o vie împotrivire.. evrei sau păgâni657: ea nu era motivată de mitologia păgână sau de vreo adaptare la ideile timpului.. 19. DS 427. .) El. 99. Cels. Într-adevăr. Fiul lui Dumnezeu după voinţa şi puterea lui Dumnezeu653. 34. 655 Cf. logodnica lui (Mt 1. 8. 442. Cf. Sfântul Ignaţiu de Antiohia dă mărturie deja despre această legătură: „principele lumii acesteia n-a cunoscut fecioria şi naşterea Mariei. de la Întruparea până la Paştele lui. Cf. după traducerea greacă din Mt 1. 7.a. 20). Fecioara va zămisli şi va naşte un fiu” (Is 7. batjocuri sau neînţelegeri din partea necredincioşilor. a fost cu adevărat pironit pe cruce pentru noi. 32. S-a putut chiar pune întrebarea dacă nu e vorba aici despre legende sau despre construcţii teologice fără pretenţie istorică. după cum cu adevărat a şi înviat”654. 654 Smirn 1-2. (. 23. 13. în trupul său.. (. 3.

Isus nu are alt Tată decât pe Dumnezeu669. Maternitatea feciorelnică a Mariei în planul lui Dumnezeu 502 Privirea credinţei poate descoperi. Mt 27. 48-49. 45. 15. 1 Cor 15. „fraţii lui Isus” (Mt 13. Ap 12. după o expresie cunoscută în Vechiul Testament666. Firea omenească a lui Cristos este. 1). însă cel de-al doilea om vine din cer” (1 Cor 15.) în mod firesc Fiu al Tatălui prin dumnezeirea sa. Este vorba despre rude apropiate ale lui Isus. LG 52. Iacob şi Iosif. 31-35. 671 Cf. Lc. In 19. dar în mod propriu Fiu al lui Dumnezeu prin amândouă firile sale”670. „ucenică a lui Cristos”665. 2. cât şi primirea acestei misiuni de către Maria pentru toţi oamenii: 503 Fecioria Mariei manifestă iniţiativa absolută a lui Dumnezeu în Întrupare. 669 Cf. „Firea omenească pe care a luat-o nu l-a îndepărtat niciodată de Tatăl. Mc 3.. etc. 8. 55) sunt fiii unei Marii. în mod firesc fiu al mamei sale prin umanitatea sa. Aceste motive privesc atât persoana şi misiunea răscumpărătoare a lui Cristos. Dar maternitatea spirituală a Mariei 667 se extinde la toţi oamenii pe care El a venit să-i mântuiască: „Ea l-a născut pe Fiul pe care Dumnezeu l-a rânduit «primul născut dintr-o mulţime de fraţi» (Rom 8. 19. 26-27. 47). 666 Gn 13. (. Gal 1. Liturgia Bisericii o celebrează pe Maria ca Aeiparthénos – „pururea Fecioară”663. care este desemnată în mod semnificativ ca „cealaltă Marie” (Mt 28. 665 Cf. plină de Duhul Sfânt. 670 Cc. în planul său de mântuire. căci Dumnezeu „îi dă Duhul fără măsură” 662 663 LG 57. Friuli (în 796): DS 619. adică dintre credincioşi. încă de la zămislirea sa. 5. 500 La aceasta se obiectează uneori că Scriptura vorbeşte despre fraţii şi surorile lui Isus664. 668 LG 63. . 667 Cf. Biserica a înţeles întotdeauna că aceste texte nu desemnau alţi copii ai Fecioarei Maria: într-adevăr. 14. 3. 664 Cf.feciorelnică” a Mamei sale662. în legătură cu ansamblul Revelaţiei. 501 Isus este Fiul unic al Mariei. la naşterea şi creşterea cărora ea conlucrează cu iubire de mamă”668. 29). a voit ca Fiul său să se nască dintr-o Fecioară. 6. 56. 1 Cor 9.. motivele tainice pentru care Dumnezeu. 504 Isus este zămislit de la Sfântul Duh în sânul Fecioarei Maria pentru că El este noul Adam671 care inaugurează noua creaţie: „Primul om ieşit din pământ este pământesc. 16. Cf. 29. 17.

13). şi al dăruirii ei neîmpărţite faţă de voinţa lui Dumnezeu676. în Duhul Sfânt. 2. nici din voinţă bărbătească. 507 Maria este în acelaşi timp Fecioară şi Mamă. Primirea acestei vieţi este feciorelnică. PE SCURT 508 Dintre urmaşii Evei. 34) 673 Participarea la viaţa divină „nu vine din sânge. pentru că este mama Fiului veşnic al lui Dumnezeu făcut om. 676 Cf. Augustin. Credinţa sa îi dă harul să devină Maica Mântuitorului: Beatior est Maria percipiendo fidem Christi quam concipiendo carnem Christi ─ „Mai fericită e Maria pentru că a primit credinţa lui Cristos decât pentru că a zămislit trupul lui Cristos”677. ci de la Dumnezeu” (In 1. 672 673 Cf. 680 SC 103. nici din voinţă trupească. 1 Cor 7. In 3. Virg. 677 Sf. a fiilor adoptivi. 678 Cf. „pe care nici o îndoială nu o tulbură” 675. îi naşte la o viaţă nouă şi nepieritoare pe fiii zămisliţi de la Duhul Sfânt şi născuţi din Dumnezeu. . ea este „rodul cel mai ales al răscumpărării” 680: chiar din prima clipă a zămislirii sale. 18. ea este cu totul ferită de pata păcatului strămoşesc şi a rămas neatinsă de orice păcat personal de-a lungul întregii sale vieţi.(In 3. pentru că ea este figura şi cea mai desăvârşită realizare a Bisericii678. Cf. 2 Cor 11. Capul omenirii răscumpărate 672. Ea este şi Fecioara care păzeşte neatinsă şi curată credinţa faţă de Mirele ei”679. 9. fiindcă ea este în întregime dată omului de Duhul Sfânt. Noul Adam. Dumnezeu a ales-o pe Fecioara Maria să fie Mama Fiului său. 679 LG 64. care este el însuşi Dumnezeu. 34). 675 LG 63. „noi toţi am primit har peste har” (In 1. 506 Maria este fecioară pentru că virginitatea ei este semnul credinţei ei. 16). 34-35. prin credinţă: „Cum se va face aceasta?” (Lc 1. Sensul de „logodnă” al chemării omului în relaţie cu Dumnezeu674 este perfect împlinit în maternitatea feciorelnică a Mariei. LG 63. 505 Isus. Biserica devine şi ea Mamă: prin predicare şi Botez. „Prin primirea cu credinţă a Cuvântului lui Dumnezeu. inaugurează prin zămislirea sa feciorelnică noua naştere. „Plină de har”. Col 1. 674 Cf. Iar „din plinătatea lui”. 509 Maria este într-adevăr „Maica lui Dumnezeu”. 3.

moarte. 1-2) trebuie să fie privit în lumina misterelor Crăciunului şi Paştelui. 30. ea a devenit noua Evă. Toată viaţa lui Cristos este mister 514 Multe lucruri care interesează curiozitatea omenească cu privire la Isus nu figurează în Evanghelii. Fiul lui Dumnezeu.. 511 Fecioara Maria a „cooperat la mântuirea oamenilor prin credinţa şi ascultarea sa liberă”682. ea este „slujitoarea Domnului” (Lc 1. 186. 3. însă articolele de credinţă privind Întruparea şi Paştele lui Isus luminează toată viaţa pământească a lui Cristos. după împrejurări. Prin ascultarea sa. decât despre misterele Întrupării (zămislirea şi naşterea) şi despre Paşte (patimă. . LG 56. 1. Augustin. va dezvolta toată bogăţia misterelor lui Isus.510 Maria „a rămas fecioară în zămislirea Fiului său. Serm. să 681 682 Sf. In 20. Ea a rostit acel „da” „în numele întregii firi omeneşti”683. PARAGRAFUL 3. 30. El nu spune nimic explicit despre misterele vieţii ascunse şi ale vieţii publice a lui Isus. Aici este destul să indicăm câteva elemente comune tuturor misterelor vieţii lui Cristos (I). fecioară când l-a purtat. Mama celor vii. răstignire. coborâre în iad. 683 Sf. Misterele vieţii lui Cristos 512 Simbolul credinţei nu vorbeşte. înălţare). S. 513 Cateheza. crezând. Th. 38). pentru a schiţa apoi principalele mistere ale vieţii ascunse (II) şi publice (III) a lui Isus. cu privire la viaţa lui Cristos. I.. Ceea ce s-a scris în Evanghelii a fost scris „pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristos. fecioară când l-a hrănit la sânul său.. 1. 684 Cf. de la început şi până în ziua în care (. înviere. şi.) a fost înălţat la cer” (Fapte 1. Toma Aq. înmormântare. Nu se spune aproape nimic despre viaţa sa la Nazaret şi chiar o mare parte a vieţii sale publice nu este relatată684. pururea fecioară”681: cu toată fiinţa sa. fecioară în naşterea lui. „Tot ce a făcut şi a învăţat Isus.

Răscumpărarea ne vine. . 18-19. 9). Is 53. cuvintele sale. Evr 10. în viaţa sa ascunsă. 1 Pt 1. prin care. făcându-se sărac. 694 Cf. încă de la Întruparea sa. 692 Cf. De la scutecele naşterii lui686 şi până la oţetul pătimirii687 şi la giulgiul Învierii688. 13-14. 9). au putut vedea şi arăta şi altora urmele misterului lui în toată viaţa lui pământească. Isus poate spune: „Cine mă vede pe mine îl vede pe Tatăl” (In 14. Trăsăturile comune ale misterelor lui Isus 516 Toată viaţa lui Cristos este o Revelare a Tatălui: cuvintele şi faptele sale. 685 686 Cf. Pentru că Domnul nostru s-a făcut om spre a împlini voinţa Tatălui 689. 7. 695 Cf Rom 4. pe El să-l ascultaţi” (Lc 9. 2 Cor 8. Col 1. Cf. 48. 4. 517 Toată viaţa lui Cristos este mister de Răscumpărare. Lc 2. prin care ne face drepţi695. Firea sa omenească apare astfel ca „sacramentul”. Prin gesturile. 693 Cf. 687 Cf. 7. adică semnul şi instrumentul dumnezeirii sale şi al mântuirii pe care o aduce El: ceea ce era vizibil în viaţa sa pământească duce la misterul invizibil al filiaţiunii sale divine şi al misiunii sale răscumpărătoare. 691 Cf. Mt 27. ne îmbogăţeşte prin sărăcia sa691. In 15. prin sângele Crucii690. înainte de toate. cele mai mici trăsături ale misterelor sale manifestă „iubirea lui Dumnezeu pentru noi” (1 In 4. 5-7. 3. 35).aveţi viaţă în numele lui” (In 20. tăcerile şi suferinţele. în vindecările şi exorcismele sale. care îi purifică pe cei ce îl ascultă693. In 20. In 21. 1. felul său de a fi şi de a vorbi. 24. 17)694. în Învierea sa. care prin supunerea sa692 repară nesupunerea noastră. a fost revelat că „în El locuieşte în trup toată plinătatea dumnezeirii” (Col 2. 689 Cf. 690 Cf Ef 1. iar Tatăl: „Acesta este Fiul meu preaiubit. 9. 688 Cf. minunile. După ce au cunoscut în credinţă cine este Isus. 25. 9). prin care „a luat asupră-şi slăbiciunile noastre şi cu suferinţele noastre s-a împovărat” (Mt 8. 515 Evangheliile sunt scrise de oameni care au fost printre primii ce au crezut 685 şi care vor să împărtăşească şi altora credinţa. în cuvântul său. 7. Lc 2. totul în viaţa lui Isus este semn al misterului său. dar acest mister acţionează în toată viaţa lui Cristos. 51. Mc 1. 31).

El ne face să putem trăi şi noi în El. ne-a dat un exemplu de imitat701. 18. El cheamă la rugăciune 702. şi pentru a noastră mântuire” până la moartea sa „pentru păcatele noastre” (1 Cor 15. §2. 1. 24). 521 Tot ce a trăit Cristos. Haer. prin rugăciunea sa. El este „omul desăvârşit”700. 25). Lc 11. 18. El rămâne de-a pururi „în faţa lui Dumnezeu pentru noi” (Evr 9. Fiul lui Dumnezeu s-a unit într-un fel cu fiecare om” 704. 1. să recuperăm în Cristos Isus 696. 3. adică faptul de a fi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. 703 Cf. 2. 1). 520 În toată viaţa sa. 5. Cristos a trecut prin toate vârstele vieţii. 3. El a recapitulat în sine îndelungata istorie a oamenilor şi ne-a dobândit pe scurt mântuirea. de la întruparea sa „pentru noi. „fiind pururi viu ca să mijlocească pentru noi” (Evr 7. redând astfel tuturor oamenilor comuniunea cu Dumnezeu697. 4. ne cheamă să acceptăm de bunăvoie sărăcia şi prigoana703. 701 Cf In 13. Şi chiar şi acum este „mijlocitorul nostru la Tatăl” (1 In 2. Cf. 698 RH 11. . Suntem chemaţi să fim una cu El. prin sărăcia sa.. 704 GS 22. El ne face să luăm parte ca membre ale trupului său la ceea ce a trăit El în carnea sa pentru noi şi ca model al nostru: Trebuie să continuăm şi să împlinim în noi stările şi misterele lui Isus şi să-l rugăm adesea să le împlinească şi să le desăvârşească în noi şi în toată Biserica sa. (.) Căci Fiul lui Dumnezeu vrea să pună în noi şi în 696 697 Sf. care ne cheamă să-i devenim ucenici şi să-l urmăm: prin înjosirea sa. 702 Cf. Irineu. Mt 5. „Prin întruparea sa.518 Toată viaţa lui Cristos este mister de Recapitulare. Cu tot ce a trăit şi a suferit pentru noi o dată pentru totdeauna.. 699 Cf. 7. Tot ce a făcut. 25). 15. 11-12. Fil 2. Tocmai de aceea. 3) şi la Învierea sa „pentru îndreptăţirea noastră” (Rom 4. Cristos nu şi-a trăit viaţa pentru sine însuşi. Isus se arată ca modelul nostru699. 700 GS 38. ci pentru noi. oamenii. 22. a spus şi a suferit Isus avea drept scop să-l reaşeze în vocaţia lui dintâi pe omul căzut: Atunci când s-a întrupat şi s-a făcut om. Rom 15. Comuniunea noastră cu misterele lui Isus 519 Întreaga bogăţie a lui Cristos „este destinată fiecărui om şi constituie un bun al fiecăruia”698. Ibid. 5. astfel încât tot ce am pierdut în Adam. iar El să trăiască în noi.

Rituri şi sacrificii. în inima păgânilor. care ridică păcatul lumii” (In 1. 1. Lc 7. 16. trimis pentru a-i pregăti calea707. Misterele copilăriei şi ale vieţii ascunse a lui Isus Pregătirile 522 Venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ este un eveniment atât de imens. 17. Lc 16. 707 Cf. Mergând înaintea lui Isus „cu duhul şi cu puterea lui Ilie” (Lc 1. salută venirea lui Cristos încă din sânul mamei sale711 şi îşi află bucuria în a fi „prietenul Mirelui” (In 3. Biserica se uneşte cu dorinţa lui: „Trebuie ca El să crească. 15) ─ pe toate le face convergente spre Cristos. „Prooroc al Celui Preaînalt” (Lc 1. 13. pe de altă parte. 712 Cf. Biserica actualizează această aşteptare a lui Mesia: punându-se în comuniune cu îndelunga pregătire a primei veniri a Mântuitorului. 713 Ap 22. 17-29. 76). Fapte 1. şi. el e cel mai mare dintre toţi profeţii708 şi ultimul dintre ei709. 524 Sărbătorind în fiecare an liturgia Adventului. Lc 4. îl vesteşte prin gura profeţilor care se succed în Israel. Regn.toată Biserica sa o participare şi ca o extindere şi continuare a misterelor sale. pe care îl numeşte „Mielul lui Dumnezeu. 22. 710 Cf. Mt 3. II. trezeşte. prin harurile pe care vrea să ni le împărtăşească şi prin efectele pe care vrea să le aibă în noi prin aceste mistere. Mc 6. Prin celebrarea naşterii şi martiriului Înainte-mergătorului. o aşteptare nelămurită a acestei veniri. 523 Sfântul Ioan Botezătorul este Înaintemergătorul706 direct al Domnului. credincioşii îşi reînnoiesc dorinţa arzătoare după cea de a doua Venire 713. Cf. încât Dumnezeu a vrut să-l pregătească timp de secole. . 26. 29). 711 Cf. în cele din urmă. prin martiriul său712. 30). iar eu să mă micşorez” (In 3. 29). îi dă mărturie prin predicarea sa. el inaugurează Evanghelia710. Fapte 13. 17). Mt 11. Misterul Crăciunului 705 706 Sf Ioan Eudes. 3. Şi pe această cale vrea să le împlinească în noi705. 708 Cf. 24. prin botezul său de pocăinţă. figuri şi simboluri din „Primul Legământ” (Evr 9. 709 Cf.

719 LH. semnul supunerii sale faţă de Lege721 şi al împuternicirii sale pentru cultul lui Israel. ne-a dăruit nouă dumnezeirea sa”719. Gal 4. 13). 716 Condacul lui Roman Melodul. admirabile commercium! Creator generis humani. Mt 18. 718 Cf. 12. schimb minunat! Ziditorul neamului omenesc a luat trup însufleţit. Lc 2. Dumnezeu cel mai înainte de veci!716 526 „Să te faci copil” în faţa lui Dumnezeu este condiţia pentru a intra în Împărăţie717. în poporul Legământului. 21. iar magii cu steaua călătoresc: căci pentru noi s-a născut Prunc tânăr. et procedens homo sine semine. Crăciunul este misterul acestui „schimb minunat”: O. Lc 2. într-o familie săracă714. „să fii născut din Dumnezeu” (In 1. Mt 23. animatum corpus sumens. 528 Epifania este manifestarea lui Isus ca Mesia al lui Israel. 721 Cf. Îngerii şi păstorii îl preamăresc. 4. Acest semn prefigurează „tăierea împrejur a lui Cristos” ─ Botezul (Col 2. 717 Cf. Fiul lui Dumnezeu şi Cf. fără lucrare omenească făcându-se om. binevoind să se nască dintr-o Fecioară. nişte simpli păstori sunt primii martori ai evenimentului. trebuie să te smereşti718. Lc 2. de Virgine nasci dignatus est. 8-20.525 Isus s-a născut în umilinţa unui staul. la care va participa în tot timpul vieţii. Cf. Misterele copilăriei lui Isus 527 Tăierea împrejur a lui Isus. 714 715 . mai mult: trebuie „să te naşti de sus” (In 3. 6-7. în a opta zi după naşterea sa720. Tocmai în această sărăcie se manifestă gloria cerească715. pentru aceasta. 12). 7). Biserica nu încetează să cânte slava acestei nopţi: Fecioara astăzi pe cel mai presus de fiinţă îl naşte şi pământul peşteră Celui Neapropiat aduce. 11-13). „pentru a deveni copil al lui Dumnezeu” (In 1. să te faci mic. largitus est nobis suam deitatem ─ „O. 3-4. ba. 720 Cf. Misterul Crăciunului se împlineşte în noi când Cristos „ia chip” în noi (Gal 4. este semnul intrării sale în rândul urmaşilor lui Abraham. 19). Antifona de la Vesperele octavei Crăciunului.

ea celebrează adorarea lui Isus de către „magii” veniţi din Răsărit (Mt 2. la lumina mesianică a stelei lui David723. care este proorocită Mariei. 730 Cf. Mt 2. pe Acela care va fi împăratul neamurilor724. Ex 13. Leon cel Mare. 734 Cf. Misterele vieţii ascunse a lui Isus 531 În cea mai mare parte a vieţii sale. 727 Sf. Num 24. Isus este recunoscut ca Mesia cel atât de mult aşteptat. Evanghelia vede pârga neamurilor care primesc Vestea cea Bună a mântuirii prin Întrupare. 729 Cf. desăvârşită şi unică. 20. Întoarcerea sa din Egipt733 evocă Exodul734 şi îl arată pe Isus ca pe eliberatorul definitiv. LH. dar şi „semn de împotrivire”. Vigilia Pascală 26: rugăciunea de după cea de a treia lectură. 23. aşa cum este ea cuprinsă în Vechiul Testament726. 1. vesteşte cealaltă jertfă. 4-6. 13-18. Isus a împărtăşit condiţia imensei majorităţi a 722 Cf. 22-39. Osea 11. 15. reprezentanţi ai religiilor păgâne din regiunile învecinate. 11). care va da mântuirea pe care Dumnezeu a „pregătit-o înaintea tuturor popoarelor”.Mântuitorul lumii. 17-19. Serm. 723 . 1). 725 Cf. Venirea magilor la Ierusalim „pentru a se închina regelui iudeilor” (Mt 2. 530 Fuga în Egipt şi uciderea pruncilor nevinovaţi731 arată împotrivirea întunericului faţă de lumină: „La ai săi a venit şi ai săi nu l-au primit” (In 1. În aceşti „magi”. 16. Mt 2. 731 Cf. Epifania manifestă că „plinătatea păgânilor intră în familia patriarhilor” 727 şi dobândeşte demnitatea izraelită728. 12-13. 529 Prezentarea lui Isus la Templu729 îl arată ca pe Întâiul născut care aparţine Domnului730. Toată viaţa lui Cristos va fi sub semnul persecuţiei. Venirea lor înseamnă că păgânii nu pot să-l descopere pe Isus şi să-l adore ca pe Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii decât îndreptându-se spre iudei 725 şi primind de la ei făgăduinţa lor mesianică. 17. 726 Cf. întreaga aşteptare a lui Israel vine în întâmpinarea Mântuitorului său (aşa numeşte tradiţia bizantină acest eveniment). În Simeon şi Ana. Antifona la Magnificat de la Vesperele II ale Epifaniei. In 15. a Crucii. In 4. Împreună cu Botezul lui Isus în Iordan şi nunta din Cana 722. Num 24. pe care ai săi o împărtăşesc cu El 732. Cf. „lumina neamurilor” şi „slava lui Israel”. Sabia durerii. 22. Mt 2. 733 Cf. Lc 2. 728 LR. 724 Cf. 732 Cf. Ap 22. 2) arată că ei îl caută în Israel.

19. Cuvântarea din 5 ian. 41-52. Cf. caracterul ei sacru şi inviolabil. 532 Supunerea lui Isus faţă de mama sa şi de tatăl său după lege împlineşte în mod desăvârşit cea de a patra poruncă. Din toată această perioadă ne este revelat că Isus era „supus” părinţilor săi şi că „creştea în înţelepciune. III. această admirabilă şi indispensabilă atmosferă a spiritului! (. O. pe fratele lor dumnezeiesc737. (.. în vârstă şi în har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor” (Lc 2. Rom 5. Ea este imaginea în timp a ascultării filiale faţă de Tatăl său ceresc.. Misterele vieţii publice a lui Isus Botezul lui Isus 735 736 Cf. 1964 la Nazaret.. Gal 4. comuniunea ei de iubire. aspră. de s-ar renaşte în noi preţuirea tăcerii.) Mai întâi.. viaţă de muncă manuală. 534 Regăsirea lui Isus în Templu738 e singurul eveniment care întrerupe tăcerea Evangheliilor asupra anilor de viaţă ascunsă a lui Isus.” (Lc 22. de-a lungul tuturor anilor în care Isus a rămas cufundat în tăcerea unei vieţi obişnuite. Isus lasă să se întrevadă aici misterul consacrării sale totale unei misiuni care decurge din filiaţia sa divină: „Nu ştiaţi voi că întru cele ale Tatălui meu se cade să fiu?” Maria şi Iosif „nu au înţeles” acest cuvânt.. vrem săi salutăm aici pe toţi cei care muncesc în lumea întreagă şi să le arătăm pe marele lor model.) Şi. iar Maria „păstra cu grijă toate acestea în inima sa”. 42) Ascultarea lui Cristos. . mai ales aici am vrea să înţelegem şi să celebrăm legea. Supunerea de fiecare zi faţă de Iosif şi Maria vesteşte şi anticipează supunerea din Joia Mare: „Nu voia mea.. 533 Viaţa ascunsă de la Nazaret îi permite fiecărui om să fie în comuniune cu Isus pe căile cele mai obişnuite ale vieţii de toate zilele: Nazaretul este şcoala unde începe să fie înţeleasă viaţa lui Isus: şcoala Evangheliei.oamenilor: o viaţă de toate zilele fără măreţie aparentă. 738 Cf. 4. viaţă religioasă iudaică supusă Legii lui Dumnezeu735. cămin al „Fiului Lemnarului”. Nazaret.. Lc 2. 737 Paul al VI-lea. (. frumuseţea ei austeră şi simplă.. dar mântuitoare. dar l-au primit în credinţă.) O lecţie de viaţă de familie. o lecţie de tăcere.. a trudei omeneşti! (. în cotidianul vieţii sale ascunse. O. inaugura încă de pe atunci lucrarea de refacere a ceea ce fusese nimicit de neascultarea lui Adam736. 51-52). viaţă în sânul comunităţii..) O lecţie de muncă. în sfârşit. Nazaretul să ne reamintească ce înseamnă familia.

Or. să coborâm cu El. care ridică păcatul lumii” (In 1. 743 Cf. 1. acceptarea şi inaugurarea misiunii sale de Slujitor care suferă. 745 Cf. 40. Duhul Sfânt în chip de porumbel coboară asupra lui Isus. pe care Isus îl posedă pe deplin încă de la zămislirea sa. 38. El va fi izvorul Duhului Sfânt pentru întreaga omenire. 32. din partea sa. 748 Cf. Lc 3. O mulţime de păcătoşi. 16) pe care le închisese păcatul lui Adam. 15). să se renască din apă şi din Duh pentru a deveni. să urcăm împreună cu El. 13-17). Mt 3. Vine. fiu preaiubit al Tatălui şi „a umbla întru înnoirea vieţii” (Rom 6. Grigore de Nazianz. ca să fim înălţaţi cu El. înfiaţi de glasul 739 740 Lc 3. 12. iar apele sunt sfinţite prin coborârea în ele a lui Isus şi a Duhului. ca să fim preamăriţi întru El749. iar glasul din cer proclamă: „Acesta este Fiul meu preaiubit” (Mt 3. Atunci. El trebuie să intre în acest mister al înjosirii umile şi al căinţei. Mc 10.535 Începutul739 vieţii publice a lui Isus este Botezul său de către Ioan în Iordan 740. îşi anticipează moartea şi învierea. preludiu al noii creaţii. 22. 39. care. Is 42. care îşi pune toată bucuria în Fiul său747. Isus insistă: şi primeşte Botezul. 741 Cf. Mt 26. Duhul. întru Fiul. Fapte 1. 749 Sf. . după cufundarea în apă. să coboare în apă cu Isus pentru a se ridica din nou cu El. 2. 537 Prin Botez. 10-14. Cf. 4): Să ne înmormântăm cu Cristos prin Botez ca să înviem împreună cu El. este de pe acum „Mielul lui Dumnezeu. Is 11. Ioan proclama „un botez de pocăinţă pentru iertarea păcatelor” (Lc 3. 536 Botezul lui Isus este. La Botezul său „s-au deschis cerurile” (Mt 3. 7. Lc 12. 746 Cf. creştinul este asimilat în mod sacramental lui Isus. Tot ce s-a petrecut în Cristos ne învaţă că. Mt 21. 29): de pe acum anticipează „botezul” morţii sale sângeroase745. 3). 744 Cf. vameşi şi ostaşi741. farisei şi saducei742 şi desfrânate743 vin să fie botezaţi de el. 32-33)748. Acestei acceptări îi răspunde glasul Tatălui. „Atunci se arată Isus”. 742 Cf. Lc 3. 747 Cf. Duhul Sfânt zboară asupra noastră din înaltul cerului şi că. 23. 22. Is 53. 9. Botezătorul şovăie. adică se supune pe de-a-ntregul voinţei Tatălui său: El consimte din iubire la acest botez al morţii pentru iertarea păcatelor noastre746. El se lasă să fie socotit printre cei păcătoşi744. de acum. să „împlinească toată dreptatea” (Mt 3. Aceasta este manifestarea („Epifania”) lui Isus ca Mesia al lui Israel şi Fiu al lui Dumnezeu. vine „să se odihnească” asupra lui (In 1. prin Botez. 50.

Prin aceasta. La încheierea acestui timp. afară de păcat” (Evr 4. ce recapitulează ispitirile lui Adam în paradis şi ale lui Israel în pustiu. Isus este biruitor asupra diavolului: El a legat pe „cel puternic” pentru a-i lua înapoi prada (Mc 3. îndată după ce a primit Botezul de la Ioan: „Împins de Duhul” în pustiu. „pentru a se întoarce la timpul stabilit” (Lc 4. Mc 1. 753 Cf. Isus respinge aceste atacuri. „Împărăţia lui Dumnezeu este aproape” 541 „După ce Ioan a fost aruncat în închisoare. devenim fii ai lui Dumnezeu750. 12-13. Isus a mers în Galileea proclamând Vestea cea Bună a lui Dumnezeu şi spunând: «S-a împlinit timpul şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape: convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie»” (Mc 1. 15). trăieşte printre fiarele sălbatice. iar diavolul se îndepărtează de El. Mat. 21-23. Cristos l-a învins pe ispititor pentru noi: „căci noi nu avem un Mare Preot care să nu poată suferi împreună cu noi în slăbiciunile noastre. iar îngerii îi slujesc751. Ispitirea lui Isus 538 Evangheliile vorbesc despre un timp de singurătate petrecut de Isus în pustiu. . 10. „Spre a împlini voinţa Tatălui. Ps 95. Cristos se revelează ca Slujitorul lui Dumnezeu ascultător întru toate de voinţa divină. 752 Cf. 2. ascultarea supremă a iubirii sale filiale faţă de Tatăl. Or.Tatălui. căutând să-i pună la încercare atitudinea filială faţă de Dumnezeu. Biserica se uneşte cu misterul lui Isus în pustiu prin cele patruzeci de zile ale Postului Mare. Mt 16. spre deosebire de modul pe care i-l propune Satana şi de acela pe care doresc să i-l atribuie oamenii753. Satana îl ispiteşte de trei ori. Isus rămâne acolo patruzeci de zile fără să mănânce. 754 LG 3. care rămâne credincios acolo unde cel dintâi a căzut în ispită. De aceea. Cf. 13). 15). Ilarie. În fiecare an. Cristos a pus început Împărăţiei cerurilor pe pământ”754. 539 Evangheliştii arată sensul mântuitor al acestui misterios eveniment. Isus împlineşte în mod desăvârşit chemarea lui Israel: spre deosebire de cei care l-au mâniat pe Dumnezeu timp de patruzeci de ani în pustiu 752. 750 751 Sf. 27). 540 Ispitirea lui Isus arată modul în care Fiul lui Dumnezeu este Mesia. Isus este noul Adam. căci El a fost ispitit în toate asemenea nouă. Victoria lui Isus asupra ispititorului în pustiu anticipează biruinţa Patimilor.

11. Mai mult. ce „constituie pe pământ sămânţa şi începutul Împărăţiei” lui Dumnezeu756. Lc 9. Mt 8. 3). 545 Isus îi cheamă la masă. 19. când voi fi ridicat de la pământ. prin puterea proprie. 542 Cristos este în centrul acestei adunări a oamenilor în „familia lui Dumnezeu”. 759 Cf. fiilor lui Israel758. „celor mici” a binevoit Tatăl să le descopere ceea ce rămâne ascuns pentru cei înţelepţi şi iscusiţi 762. pe păcătoşi: „Nu am venit să-i chem pe cei 755 756 LG 2. Cf. „Iar Eu.voinţa Tatălui este „să-i înalţe pe oameni la participarea la viaţa dumnezeiască”755. 761 Cf. LG 3. 18) 761. 25. La această unire cu Cristos sunt chemaţi toţi oamenii757. 28. Vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu 543 Toţi oamenii sunt chemaţi să intre în Împărăţie. El va realiza venirea Împărăţiei. El îi numeşte fericiţi. 19. în Împărăţie. 22. 18. . LG 5. Mt 10. prin trimiterea ucenicilor. Isus împărtăşeşte viaţa celor săraci: cunoaşte foamea 763. El îi cheamă în jurul său prin cuvânt. 6-7. apoi sămânţa. De la iesle şi până la Cruce. îi voi atrage pe toţi la Mine” (In 12. El face aceasta adunându-i pe toţi oamenii în jurul Fiului său. 762 Cf. Această adunare este Biserica. 758 Cf. Mt 11. 26. setea764 şi lipsurile765. adică celor care au primit-o cu o inimă smerită. în primul rând. 765 Cf. 5-7. 766 Cf. Isus este trimis „să ducă Vestea cea Bună săracilor” (Lc 4. Mt 21. Mc 23. mai ales prin marele mister al Paştelui său: moartea pe Cruce şi Învierea sa. 760 LG 5. încolţeşte şi creşte până la vremea secerişului760. 764 Cf. care arată Împărăţia lui Dumnezeu. prin „semnele” sale. Mt 25. trebuie să primeşti cuvântul lui Isus: Într-adevăr. 757 Cf. 31-46. 28. 544 Împărăţia aparţine celor săraci şi celor mici. această Împărăţie mesianică este destinată să-i primească pe oamenii din toate neamurile759. Vestită. 7. cuvântul Domnului se aseamănă unei seminţe semănate într-un câmp: cei care îl ascultă cu credinţă şi fac parte din mica turmă a lui Cristos au primit însăşi Împărăţia lui Dumnezeu. In 4. Pentru a ajunge la ea. Isus Cristos. 763 Cf. El se identifică cu săracii de toate felurile şi face din iubirea activă faţă de ei o condiţie pentru intrarea în Împărăţia sa766. 58. 32). căci „a lor este Împărăţia cerurilor” (Mt 5.

In 10. 770 Cf. 18-23. 28-32. 14-30. Mt 13. 44-45. cuvintele nu sunt de ajuns. El cheamă la ospăţul Împărăţiei770. 780 Cf. 36. Dovada supremă a acestei iubiri va fi jertfirea propriei sale vieţi. le dăruieşte ceea ce-i cer779. Pentru cei care rămân „afară” (Mc 4. 772 Cf. trebuie să dai tot 771. Lc 15. dar cere şi o alegere radicală: pentru a dobândi Împărăţia. 15. 775 Cf. fapte de putere şi semne” (Fapte 2. trebuie fapte772. 1 Tim 1. care arată că Împărăţia este prezentă în El. adică să devii ucenic al lui Cristos. Mc 4. dar le arată prin cuvânt şi prin faptă nemărginita îndurare a Tatălui faţă de ei768. „spre iertarea păcatelor” (Mt 26. totul rămâne enigmatic775. 52. 773 Cf. fără de care nu se poate intra în Împărăţie. . Dar ele pot fi şi „prilej de poticnire” (Mt 11. pentru a „cunoaşte tainele Împărăţiei cerurilor” (Mt 13. 31-38. Ele nu sunt menite a satisface curiozitatea şi dorinţele după ceva magic. 11-32. 6). Parabolele sunt pentru om ca nişte oglinzi: primeşte el. Lc 7. 778 Cf. El îi cheamă la convertire. Celor care i se adresează cu credinţă. 771 Cf.drepţi. Mt 25. 11). Ele atestă că Isus este Mesia cel prevestit776. 776 Cf. 548 Semnele împlinite de Isus dau mărturie că Tatăl este Cel ce l-a trimis 777. 3-9. In 5. Ele cheamă la credinţă în El778. 11). etc. 1-14. ci pe cei păcătoşi” (Mc 2. 17) 767. Trebuie să intri în Împărăţie. In 10. Mt 22. 779 Mc 5. oare. Cf. Prin ele. 774 Cf. 33-34. 7). 777 Cf. 769 Cf. Cu toate 767 768 Cf. 10. Semnele Împărăţiei cerurilor 547 Isus îşi însoţeşte cuvintele prin numeroase „minuni. nemăsurata „bucurie din cer pentru un singur păcătos care se converteşte” (Lc 15. Mt 13. 10-15. 25-34. Mt 13. cuvântul ca un pământ pietros sau ca un pământ bun? 773 Şi ce face cu talanţii primiţi?774 Isus şi prezenţa Împărăţiei în această lume se află tainic în miezul parabolelor. 22). 546 Isus cheamă la intrarea în Împărăţie slujindu-se de parabole. 25. 28). Atunci minunile întăresc credinţa în Cel care săvârşeşte lucrările Tatălui său: ele dau mărturie că El este Fiul lui Dumnezeu780. 10. trăsătură tipică a învăţăturii sale769. Mt 21. 38.

căci El conduce Biserica prin ei: Eu orânduiesc pentru voi o Împărăţie. 26. 785 Cf. 5. Exorcismele lui Isus îi eliberează pe unii oameni de sub puterea diavolilor788. 2). 783 Cf. ca să fie cu El şi să participe la misiunea sa790. 549 Eliberându-i pe unii oameni de relele pământeşti. . Lc 12. 16. El nu a venit pentru a înlătura toate relele de pe acest pământ785. Simon Petru ocupă primul loc 791. Isus i-a încredinţat o misiune unică. 786 Cf. Lc 24. In 11. In 8. Mt 12. Datorită unei revelaţii venind de la Tatăl. 34-36. Isus este respins de unii 781. 34. 9. de foame782. aceea a păcatului786. 787 Cf. Mc 3. 550 Venirea Împărăţiei lui Dumnezeu este înfrângerea Împărăţiei Satanei787: „Dacă prin Duhul lui Dumnezeu îi alung pe diavoli. 26-39. ca să mâncaţi şi să beţi la masă în Împărăţia Mea şi să şedeţi pe scaune ca să judecaţi cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Lc 22. aşa cum Tatăl a orânduit-o pentru Mine. Ele anticipează marea victorie a lui Isus asupra „principelui lumii acesteia” (In 12. ba chiar este acuzat că lucrează prin diavoli (Cf. Împărăţia lui Dumnezeu va fi definitiv stabilită prin Crucea lui Cristos: Regnavit a ligno Deus ─ „Dumnezeu a domnit de pe Lemn”789. Fiul Dumnezeului celui Viu”.minunile sale atât de evidente. 22). 552 În colegiul celor Doisprezece. 2. Ei rămân pentru totdeauna asociaţi la Împărăţia lui Cristos. „Cheile Împărăţiei” 551 Chiar de la începutul vieţii sale publice. 36. înseamnă că a sosit pentru voi Împărăţia lui Dumnezeu” (Mt 12. 28). Mc 3. de nedreptate783. 31). 791 Cf. 8. 13-14. 5. 29-30). 790 Cf. 13-19. Lc 8. Isus a ales doisprezece bărbaţi. 1 Cor 15. Domnul îi declarase atunci: „Tu eşti Petru 781 782 Cf. 5-15. ci pentru a-i elibera pe oameni de robia cea mai grea. Mc 3. In 18. 788 Cf. Lc 19. totuşi. de boală şi de moarte784. Cf. Mt 11. care îi împiedică în chemarea lor de fii ai lui Dumnezeu şi care este cauza tuturor aservirilor omeneşti. In 6. Isus a săvârşit semne mesianice. 47-48. 789 Imnul Vexilla Regis. 784 Cf. El îi face părtaşi la autoritatea sa şi îi trimite „să vestească Împărăţia lui Dumnezeu şi să vindece” (Lc 9. Petru mărturisise: „Tu eşti Cristos.

Norul arată prezenţa Sfântului 792 793 Cf. pentru credinţa mărturisită de el. trebuie să treacă prin Cruce la Ierusalim. 21). „Puterea cheilor” desemnează autoritatea de a conduce casa lui Dumnezeu. a confirmat această misiune după Învierea sa: „Paşte oile mele” (In 21. 555 Timp de o clipă. Învăţătorul „a început să le arate ucenicilor săi că El trebuia să meargă la Ierusalim şi acolo să sufere. 45. 2 Pt 1. de a rosti judecăţi în materie de doctrină şi de a lua hotărâri cu caracter disciplinar în Biserică. „Piatra cea vie” (1 Pt 2. Patima lui Isus este într-adevăr voinţa lui Dumnezeu: Fiul lucrează ca Slujitor al lui Dumnezeu798. Puterea de a „lega” şi de a „dezlega” indică autoritatea de a ierta păcatele. 11). pe un munte înalt. 19). 16-18. pentru „a intra în gloria sa” (Lc 24.. singurul căruia i-a încredinţat în mod explicit cheile Împărăţiei. Mt 17. Isus a încredinţat această autoritate Bisericii prin slujirea apostolilor793 şi îndeosebi a lui Petru. Lc 24. 32. „vorbindu-i despre plecarea sa. El va avea misiunea de a feri această credinţă de orice slăbiciune şi de a-i întări în ea pe fraţii săi792. Isus. 794 Cf. Fiul Dumnezeului celui Viu. pe care urma să o săvârşească la Ierusalim” (Lc 9. 23. Mt 17. 1. 553 Isus i-a încredinţat lui Petru o autoritate specifică: „ţie îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor: orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri” (Mt 16. „Bunul Păstor” (In 10. confirmând astfel mărturisirea lui Petru.. 26).) să fie dat morţii şi a treia zi să învie” (Mt 16. 18. 797 Cf. va rămâne stânca de neclintit a Bisericii.şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile Iadului nu o vor birui” (Mt 16. 27. Isus îşi arată gloria divină. care este Biserica. Lc 9. Mt 18. 795 Cf. 4). 31). Petru. 35). pe care l-am ales: pe El să-l ascultaţi” (Lc 9. Moise şi Ilie se arată. 798 Cf. Lc 22. în faţa a trei martori aleşi de El: Petru. 18). 796 Cf. Cf. . Faţa şi veşmintele lui Isus străfulgeră de lumină. Iacob şi Ioan. 15-17). Cristos. 1-8 par. Petru refuză această înştiinţare794. El arată şi că. îi asigură Bisericii sale clădite pe Petru victoria asupra puterilor morţii. Is 42. (. Legea şi Profeţii vestiseră suferinţele lui Mesia797. O anticipare a Împărăţiei: Schimbarea la Faţă 554 Începând din ziua în care Petru a mărturisit că Isus este Cristos. Mt 16. 22-23. Un nor îi acoperă şi un glas din cer rosteşte: „Acesta este Fiul meu.. iar ceilalţi nici măcar nu o înţeleg 795. În contextul acesta se situează episodul misterios al Schimbării la Faţă a lui Isus796. Moise şi Ilie contemplaseră Gloria lui Dumnezeu pe munte.

45. Lc 9. 4. ad. Izvorul coboară ca să înseteze. 2. Duhul în norul luminos”799: Schimbatu-te-ai la faţă pe munte. Încă de acum.. 78. El spune: „Nu se cuvine ca un prooroc să piară afară din Ierusalim” (Lc 13. ad 2. „care va transfigura trupul smereniei noastre. Mc 8. 801 Sf. 803 Sf. Serm. ca să slujeşti pe pământ. au văzut mărirea ta: ca. El îşi vestise Patima şi Învierea805. 6. 31-32. Isus şi-a întărit faţa ca să meargă la Ierusalim” (Lc 9. 51)804. Filius in homine. Prin Botezul lui Isus. 806 Cf. 3. ca să sufere de foame. th. Pâinea. Toma Aq. Fiul în om. 1. Liturgia bizantină. Dar ea ne aminteşte şi că „trebuie să trecem prin multe strâmtorări ca să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14. 802 Cf. th. răstignit pe pământ. iar tu te împotriveşti suferinţei?803 Urcarea lui Isus la Ierusalim 557 „Şi când i s-au împlinit zilele suirii sale. ca să fii dispreţuit. Viaţa coboară ca să fie ucisă. şi ucenicii tăi. Calea coboară ca să trudească pe cale. Prin această hotărâre. declaratum fuit mysterium primae regenerationis ─ „s-a arătat misterul primei renaşteri”: Botezul nostru. El arăta că se suie la Ierusalim pregătit să moară acolo. Toma Aq. 4. Dar acum îşi spune: „Coboară ca să trudeşti pe pământ. Schimbarea la Faţă este sacramentum secundae regenerationis ─ „sacramentul celei de-a doua renaşteri”: învierea noastră801. 21). 37a.. Spiritus in nube clara ─ „Toată Treimea s-a arătat: Tatăl în glas. atunci când te vor vedea răstignit. Şi-a pregătit aceasta Petre pentru după moarte. În trei rânduri. 10. 31-33. 804 Cf. 33). pe cât puteau cuprinde. Condacul Schimbării la Faţă. S. 558 Isus aminteşte de martiriul profeţilor care fuseseră ucişi în Ierusalim 806.Duh: Tota Trinitas apparuit: Pater in voce. participăm la Învierea Domnului prin Duhul Sfânt. Cristoase Dumnezeule. care lucrează în Sacramentele Trupului lui Cristos. făcându-l asemenea trupului măririi sale” (Fil 3. In 31. Augustin. Cu toate 799 800 Cf. 9. 22): Aceasta Petru n-o înţelesese când dorea să trăiască lângă Cristos pe munte802. Îndreptându-se spre Ierusalim. 556 În pragul vieţii sale publice: Botezul. Mt 23. să înţeleagă că Patima ta era de bunăvoie şi să vestească lumii că Tu eşti cu adevărat raza Tatălui800. 32-34. Schimbarea la Faţă ne dă o pregustare a venirii lui Cristos în glorie. Sf. 3. S. 45. 805 Cf. 33. în pragul Paştelui: Schimbarea la Faţă. .

Când Ierusalimul se iveşte în zare. Mt 21. . Cf. ca introducere la memorialul Paştelui Domnului. preferinţa sa pentru cei mici şi săraci. 37b). în Duminica Floriilor. acceptarea sacrificiului total pe Cruce pentru răscumpărarea lumii. cel ce aduce mântuirea (Osana înseamnă „Mântuieşte”. 810 Cf. au rămas ascunse ochilor tăi!” (Lc 19.„Bine este cuvântat cel ce vine în Numele Domnului” (Ps 118. 15-16. tatăl său” (Lc 1. nici prin viclenie. 809 Cf. 32)808. Învierea sa sunt înfăptuirea cuvântului său şi împlinirea Revelaţiei”812. 9): El nu o cucereşte pe Fiica Sionului. prefigurarea Bisericii sale. în acea zi. nici prin violenţă. „Dă mântuire”). 562 Ucenicii lui Cristos trebuie să i se conformeze lui. PE SCURT 561 „Toată viaţa lui Cristos a fost o continuă învăţătură: tăcerile sale. liturgia Bisericii deschide Săptămâna Mare şi Sfântă. 41-42) Intrarea mesianică a lui Isus în Ierusalim 559 Cum îl va întâmpina Ierusalimul pe Mesia? Isus. 812 CT 9. In 6. 811 Cf. Isus plânge asupra lui şi îşi exprimă încă o dată dorinţa inimii: „O. 3. ci prin umilinţa care dă mărturie despre Adevăr809. De aceea. iubirea sa pentru om. Strigătul lor . 7-10) intră în Oraşul său „călare pe mânzul asinei” (Zah 9. rugăciunea.este reluat de Biserică în cântarea Sanctus ─ „Sfânt” a liturgiei euharistice. Mt 21. 38. care se ferise întotdeauna de încercările poporului de a-l face rege807.acestea. supuşii Împărăţiei sale. şi voi n-aţi vrut” (Mt 23. 1-11. îşi alege momentul şi îşi pregăteşte intrarea mesianică în oraşul lui „David. Căci „Regele măririi” (Ps 24. Ps 8. minunile şi gesturile sale. In 18. care îl aclamă aşa cum îngerii îl vestiseră păstorilor811. 14. Prin celebrarea ei. El stăruie să cheme Ierusalimul să se strângă în jurul lui: „De câte ori am vrut să-i adun pe fiii tăi. sunt pruncii810 şi „săracii lui Dumnezeu”. aşa cum găina îşi strânge puii sub aripi. 26) . 560 Intrarea lui Isus în Ierusalim arată venirea Împărăţiei pe care Regele-Mesia o va împlini prin Paştele Morţii şi Învierii sale. Lc 19. 37. dacă ai fi înţeles şi tu în ziua aceasta cele spre pacea ta! Dar acum. 15. Este aclamat ca fiul lui David. 2. până ce Cristos va lua 807 808 Cf.

815 LG 5. Isus este „Slujitorul” cu totul consacrat operei de răscumpărare care se va împlini prin „botezul” pătimirii sale. pe pământ. îmbrăcăm chipul lui. manifestă ceea ce Trupul său conţine şi iradiază în Sfintele Taine: „speranţa Gloriei” (Col 1. la Botezul său. 564 Prin supunerea sa faţă de Maria şi Iosif. până când vom domni împreună cu El”814. morţi şi înviaţi împreună cu El. ARTICOLUL 4 „Isus Cristos a pătimit sub Ponţiu Pilat. 3. pe care Regele-Mesia. Serm. întâmpinat în oraş de copii şi de cei smeriţi cu inima. Biserica este sămânţa şi începutul acestei Împărăţii. suntem cuprinşi în misterele vieţii lui. 51. 3. „De aceea. Cheile ei sunt încredinţate lui Petru. Sf. . deşi ştia că acolo va muri de moarte violentă din cauza împotrivirii păcătoşilor817. Evr 12. Cristos. Capul Bisericii. 566 Ispitirea din pustiu îl arată pe Isus Mesia smerit. nu se poate ajunge la Dumnezeu aici. 569 Isus a urcat de bunăvoie la Ierusalim. decât îngenunchind în faţa ieslei din Betleem şi adorându-l ascuns într-un prunc plăpând. 817 Cf. 567 Împărăţia cerurilor a fost inaugurată pe pământ de către Cristos. 570 Intrarea lui Isus în Ierusalim manifestă venirea Împărăţiei. Gal 4. o va împlini prin Paştele Morţii şi Învierii sale. Leon cel Mare. Isus ne dă exemplul sfinţeniei în viaţa cotidiană de familie şi de muncă.chip în ei813. LG 7. 568 Schimbarea la Faţă a lui Cristos are drept scop să-i întărească pe apostoli în credinţă în vederea Patimilor: urcarea pe „muntele înalt” pregăteşte urcarea pe Calvar. 565 Încă de la începutul vieţii sale publice. „Ea străluceşte înaintea ochilor oamenilor în cuvântul. în faptele şi în prezenţa lui Cristos”815. 813 814 Cf. 19. 27)816. 816 Cf. 563 Păstor sau Mag. care îl biruie pe Satana prin totala sa adeziune la planul de mântuire voit de Tatăl. precum şi prin munca sa umilă în timpul lungilor ani de la Nazaret.

818 819 . 14-17. 26) prin moartea răscumpărătoare a Fiului său Isus Cristos. Biserica trebuie s-o vestească lumii. 19). 824 Cf. urmându-i pe ei. 6. iertarea păcatelor821. istorică. Cf. de arhierei şi de cărturari” (Mc 8. Mc 3. din faptul că El a fost „respins de bătrâni. 820 Cf. 1-6. 26-27. 44-45) Pătimirile lui Isus şi-au luat forma concretă. 573 Credinţa poate deci să încerce să scruteze împrejurările morţii lui Isus. DV 19. Isus a părut unor rău intenţionaţi suspect de a fi posedat Cf. transmise cu fidelitate de Evanghelii818 şi luminate de alte izvoare istorice.s-a răstignit. 823 Cf. Mc 7. 821 Cf. interpretarea originală a preceptelor de puritate ale Legii 823. Planul de mântuire al lui Dumnezeu s-a împlinit „o dată pentru totdeauna” (Evr 9. Mc 3. 14-23. vindecări în ziua sabatului822. cât şi după Paştele său: „Nu trebuia oare ca Cristos să pătimească acestea ca să intre în slava sa?” (Lc 24. împreună cu unii preoţi şi cărturari. a murit şi s-a îngropat» 571 Misterul pascal al Crucii şi Învierii lui Cristos se află în centrul Veştii bune. pe care apostolii şi. Mc 2. pentru a înţelege mai bine sensul Răscumpărării. familiaritatea cu vameşii şi păcătoşii publici824). 24. 31). care l-au „dat pe mâna păgânilor ca să-l batjocorească. s-au înţeles ca să-l piardă 819. Prin unele fapte ale sale (alungare de demoni 820. 7. 822 Cf. Mc 2. să-l biciuiască şi să-l răstignească” (Mt 20. Mt 12. unii dintre farisei şi dintre partizanii lui Irod. 572 Biserica rămâne credincioasă „interpretării tuturor Scripturilor” făcute de Isus însuşi atât înainte. Isus şi Israel 574 Încă de la începuturile slujirii publice a lui Isus. PARAGRAFUL 1.

Farisei sunt şi cei care îl avertizează în legătură cu pericolul care îl pîndeşte 831. 48-49. 830 Cf. 19. cele pe care Evanghelia Sfântului Ioan le numeşte adesea „iudeii”829. crime religioase pe care Legea le pedepsea cu moartea prin lapidare828. mai mult decât pentru oamenii de rând din Poporul lui Dumnezeu830. Isus şi Legea 577 Isus a făcut un avertisment solemn la începutul Cuvântării de pe Munte.de diavol825. Cu siguranţă. Mc 2. Mt 6. 36. 7. formele de pietate (pomană. în care a prezentat în lumina harului Noului Legământ Legea dată de Dumnezeu pe Sinai la Întâiul Legământ: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau Profeţii: nu am venit să stric. ca pe cărturarul din Mc 12. la a cărui slavă nu poate fi părtaş nici un om. 828 Cf. 23-34. Isus pare că acţionează împotriva instituţiilor esenţiale ale Poporului ales: ─ supunerea faţă de Lege în totalitatea preceptelor ei scrise şi. relaţiile lui cu fariseii nu au fost doar polemice. In 7. 10. 833 Cf. 18. 22. Mc 12. Lc 7. Lc 13. 31. 834 Cf. 22. In 5. 835 Cf. 34) pentru autorităţile religioase de la Ierusalim. 33. 31. I. 19. In 1. 2. şi mănâncă în mai multe rânduri la farisei 832. 10. 20. Mc 3. 52. 576 În ochii multora din Israel. 14. ci să împlinesc. Mt 22. 59. 12. 1. 829 Cf. nici o iotă şi nici o linioară din Lege nu vor trece. Căci adevăr zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul. 2-18. 48. 5. post şi rugăciune) 834 şi obiceiul de a se adresa lui Dumnezeu ca Tată. 10. 575 Multe dintre faptele şi cuvintele lui Isus au fost deci un „semn de împotrivire” (Lc 2. până ce nu se 825 826 Cf. Cf. pentru farisei. Isus îi laudă pe unii dintre ei. In 8. 12. Lc 20. 7. Este acuzat de blasfemie826 şi de profeţie mincinoasă827. ─ caracterul central al Templului de la Ierusalim ca locul sfânt în care Dumnezeu sălăşluieşte în mod privilegiat. In 8. . 38. In 7. Isus confirmă învăţături împărtăşite de această elită religioasă a Poporului lui Dumnezeu: învierea morţilor833. 827 Cf. în interpretarea tradiţiei orale. 20. 832 Cf. 831 Cf. 19. 9. ─ credinţa în Dumnezeul unic. 10. 13. 18. 28-34. 34. caracterul central al poruncii iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele835. 39. 18. 7.

13) la care sunt expuşi cei ce nu „stăruie întru toate în cele scrise în cartea Legii” (Gal 3. Mt 12. 9. Fapte 13. ci şi în spiritul ei. 842 Cf. 5. In 7. nu putea decât să pregătească Poporul pentru acea intervenţie extraordinară a lui Dumnezeu. In 11. 22-23. 3). 39-54. 6-9. „cine va păzi toată Legea. Isus nu putea să nu-i contrarieze pe învăţătorii Legii. Acest zel. trebuia să împlinească Legea realizând-o în totalitatea ei până în cele mai neînsemnate precepte. 17-19). Gal 4. Şi El este singurul care a putut să facă acest lucru în mod desăvârşit836. aşa cum reaminteşte Sfântul Iacob. Cf. ei i-au condus pe mulţi evrei din vremea lui Isus la un zel religios excesiv839. 839 Cf. foarte mic se va chema în Împărăţia cerurilor. 15). după propria lor mărturisire. în acelaşi timp. 11. a devenit „legământul poporului” (Is 42. dar va greşi într-o singură poruncă.vor face toate. 580 Împlinirea desăvârşită a Legii nu putea să fie decât lucrarea dumnezeiescului Legislator născut sub Lege în persoana Fiului842. 578 Isus. acesta mare se va chema în Împărăţia cerurilor” (Mt 5. deci cel mai mare în Împărăţia cerurilor. Evreii. Rom 10. 5. 38-41. 10. iar cel ce va face şi va învăţa. 28. 837 . 2. 34-36. căci nu se mulţumea să-şi propună interpretarea printre cele ale acestora. la fiecare sărbătoare anuală a Ispăşirii. 12. De aceea. 10. 4. Legea nu mai apare săpată pe table de piatră. „propovăduind Legea cu fidelitate” (Is 42. 579 Fariseii ţineau la principiul integralităţii respectării Legii nu numai în litera. după propriile sale cuvinte. Într-adevăr. Dar. 581 Isus a apărut în ochii iudeilor şi a conducătorilor lor spirituali ca un „rabbi” 843. 844 Cf. 10)838. Deci cel ce va strica una dintre aceste porunci foarte mici şii va învăţa astfel pe oameni. Evr 9. Legea constituie un întreg şi. Gal 3. 840 Cf. care va fi îndeplinirea desăvârşită a Legii prin singurul Drept în locul tuturor păcătoşilor841. 3. Isus împlineşte Legea până la a lua asupra sa „blestemul Legii” (Gal 3. 3-7. Lc 6. Mesia lui Israel. 19. 23-24. 15. Scoţându-l în evidenţă pentru Israel. În Isus. iar nu cum 836 Cf. El a discutat adesea în cadrul interpretării rabinice aLegii 844. ci „în adâncul inimii” (Ier 31. Mt 15. 10). fiii lui Israel cer iertare lui Dumnezeu pentru încălcarea Legii. Mt 22. 2. dacă nu voia să se transforme întro cazuistică „ipocrită”840. ci „El îi învăţa ca unul care are putere. 46. 6). 843 Cf. Is 53. care. In 7. 841 Cf. 3. Lc 11. 33) Slujitorului. 15. s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile” (Iac 2. căci „moartea lui Cristos a fost suferită pentru răscumpărarea greşelilor de sub Întâiul Legământ” (Evr 9. 23-27. 838 Cf. nu au putut niciodată să împlinească Legea în totalitatea ei fără a-i încălca nici cel mai mic precept 837. Mc 2. In 8.

o casă de rugăciune. ci o împlineşte. Lc 2. In 7. 18-21). 22-24. care nu acceptau interpretarea sa despre Lege. La vârsta de doisprezece ani. care „desfiinţează Cuvântul lui Dumnezeu” (Mc 7. 10. deşi garantată de semnele dumnezeieşti care o însoţeau847. Mt 12. Isus şi Templul 583 Isus. 14. 851 Cf. 25. din inima omului. 8. II. 24. că odihna sabatului nu este tulburată de slujirea lui Dumnezeu 849 sau a aproapelui850. ies cugetele cele rele” (Mc 7. 584 Isus a urcat la Templu ca în locul privilegiat al întâlnirii cu Dumnezeu. Dând cu autoritate dumnezeiască interpretarea definitivă a Legii. 3-4. 854 Cf. Isus împlineşte Legea privind puritatea alimentelor. 1.îi învăţau cărturarii” (Mt 7. 25-27. dezvăluind sensul ei „pedagogic” 846 printr-o interpretare dumnezeiască: „Nimic din ceea ce intră în om din afară nu poate să-l spurce”. Mt 5. 37-38. asemenea profeţilor dinaintea lui.. 850 Cf. 8) ale fariseilor. 33-34). 9. Aici a urcat El în fiecare an. Lc 2. 46-49. 852 Cf. El a fost prezentat aici de către Iosif şi Maria la patruzeci de zile după naştere851. „Ceea ce iese din om. însăşi slujirea sa publică a fost ritmată de pelerinajele la Ierusalim cu ocazia marilor sărbători iudaice854. Căci dinăuntru. Cu aceeaşi putere dumnezeiască El neagă unele „datini omeneşti” (Mc 7. şi este indignat de faptul că 845 846 Cf. în timpul vieţii sale ascunse 853. Acesta nu strică Legea. 13-14. Isus a fost înfruntat de unii învăţători ai Legii.) Eu însă vă spun” (Mt 5. 2. 15-16. adesea cu argumente rabinice 848. 847 Cf. 36.. Acest lucru este valabil. declara astfel pure toate alimentele. 22-39. 1. În El este acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu care a răsunat pe Sinai ca să-i dea lui Moise Legea scrisă şi care se face auzit din nou pe Muntele fericirilor845. Templul este pentru El lăcaşul Tatălui său. 582 Mergând mai departe. Gal 3. Lc 13. 7. 853 Cf. 37. Cf. Num 28. în special. 1. Mc 2. 848 Cf. Lc 2. cu privire la problema sabatului: Isus reaminteşte. 13). dând în chip dumnezeiesc interpretarea ei ultimă: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult. In 5. 5. El se hotărăşte să rămână în Templu pentru a le reaminti părinţilor săi că se cuvine ca El să fie în cele ale Tatălui său 852. In 2. 28-29). cel puţin de Paşte. (. aceea îl spurcă. slujire pe care o împlinesc vindecările sale. 14. 12. 849 Cf. 5. 41. 10. atât de importantă în viaţa cotidiană a iudeilor. 22-23. 10. . 14. a mărturisit cel mai adânc respect pentru Templul de la Ierusalim.

pentru acestea. Isus a vestit totuşi ruina acestui splendid edificiu din care nu va rămâne piatră peste piatră857. 5. 11. 3. Isus a vrut să plătească darea pentru Templu asociindu-şi-l pe Petru863. 23-24. Cf. 585 În preajma pătimirii sale. lucrare dumnezeiască prin 855 856 Cf. Ap 21. Mt 12. pe care tocmai îl aşezase drept temelie Bisericii sale viitoare 864. 866 Cf. 4. 858 Cf. 863 Cf. 57-58. unde şi-a împărtăşit esenţialul învăţăturii sale862. 857 Cf. Şi şi-au adus aminte ucenicii lui că este scris: «Râvna casei tale mă mistuie» (Ps 69. Mt 16. In 4. 21. adevărata piatră de încercare a fost rolul lui în răscumpărarea păcatelor. Este vorba despre vestirea unui semn al timpului din urmă. 14. 865 Cf. Mt 21. 22. 21. 21. 13. Dacă îi goneşte pe negustori din Templu. care va face cunoscută intrarea într-o nouă eră a istoriei mântuirii: „Va veni ceasul când nici pe acest munte. 24-27. apostolii au păstrat un respect religios pentru Templu856. Mt 8. 21)867. 6. 859 Cf.incinta exterioară a devenit un loc de negoţ855. Dar această profeţie a fost raportată deformat de către martori mincinoşi la interogatoriul de la marele preot 859 şi i-a fost repetată ca insultă pe când era ţintuit pe Cruce860. 20. In 4. etc. 18. 23. In 18. nici la Ierusalim nu-l veţi adora pe Tatăl” (In 4. 862 Cf. 868 Cf. Fapte 2. Mc 14. . 20. 1-2. Mt 27. Isus şi credinţa lui Israel în Dumnezeul unic şi mântuitor 587 Dacă Legea şi Templul de la Ierusalim au putut fi prilej de „împotrivire” 868 din partea lui Isus faţă de autorităţile religioase ale lui Israel. uciderea lui în trup866 vesteşte distrugerea Templului. Evr 9. prezentându-se drept lăcaşul definitiv al lui Dumnezeu printre oameni865. 10)” (In 2. 3. 34. Lc 17. 16-17). 46. Lc 2. 18-22. 860 Cf. După Învierea lui. 51. o face din iubire plină de gelozie pentru Tatăl său: „Nu faceţi casa Tatălui meu casă de negustorie. 22. Mt 24. 586 Departe de a fi fost ostil Templului861. 39-40. 867 Cf. Mt 24. Mt 17. care va începe chiar cu Paştele său 858. 861 Cf. De aceea. El s-a identificat cu Templul. In 2. Mai mult. Mt 27. Lc 13. 1. 864 Cf. III. In 2. 35.

877 Cf. 34. 876 Cf. In 8. In 6. când afirmă: „Înainte să fie Abraham. 6. 9. 14. 36. Eu sunt” (In 8. pe care El le împlineşte 881. mai ales iertând păcatele. 588 Isus i-a scandalizat pe farisei mâncând cu vameşii şi cu păcătoşii 870 cu aceeaşi familiaritate ca şi cu ei. 33. 49. şi. 878 Cf. se face egalul lui Dumnezeu878. 879 Cf. 36. 37. tot aşa. Mt 9. 26. 44.) mai mult decât Solomon” (Mt 12. 7) Iertând păcatele. 874 Cf. proclamând în faţa fariseilor că. 58). O astfel de cerinţă de convertire în faţa unei împliniri 869 870 Cf. Cf. 9) 872. 875 Cf. . 591 Isus a cerut autorităţilor religioase de la Ierusalim să creadă în El pentru lucrările Tatălui său. 872 Cf. ori spune adevărul şi persoana sa face prezentă şi revelează numele lui Dumnezeu879. 30. Lc 7. ci pe păcătoşi la pocăinţă” (Lc 5. 17-18. 6). 1-2. 30). Lc 15. cei care pretind că nu au nevoie de mântuire se amăgesc pe ei înşişi în ceea ce îi priveşte874. când spune că El este „mai mult decât Iona. 10. Isus a afirmat: „N-am venit să-i chem pe drepţi. fariseii871.. 589 Isus a scandalizat mai cu seamă prin faptul că a identificat comportarea sa plină de milă faţă de păcătoşi cu atitudinea lui Dumnezeu însuşi faţă de aceştia 875. căci. In 10. îngrozite: „Numai Dumnezeu poate ierta păcatele”? (Mc 2. 18. 590 Numai identitatea divină a persoanei lui Isus poate justifica o exigenţă atât de absolută ca aceasta: „Cine nu este cu mine este împotriva mea” (Mt 12. 13. Ps 118. 22. In 7. 882 Cf. Os 6. (. îi accepta la ospăţul mesianic877. 41-42).. 30). In 5. Isus ori huleşte. om fiind. 871 Cf. 7) prin atracţia harului dumnezeiesc882. 881 Cf. In 9. 37. 33-36. Lc 5. 23-32. Nu vor spune pe bună dreptate. El a mers mult mai departe. 11. Lc 20. când reaminteşte cu privire la persoana sa că David l-a numit pe Mesia Domnul său880. 40-41. 6. Dar un asemenea act de credinţă trebuia să treacă printr-o tainică moarte pentru sine însuşi spre o nouă „naştere de sus” (In 3. 36-38.excelenţă869. 32). Mc 12. păcatul fiind univer-sal873. Lc 15. 1. de asemenea: „Tatăl şi cu mine una suntem” (In 10. „mai mult decât Templul” (Mt 12. mâncând împreună cu păcătoşii 876. In 17. 880 Cf. 873 Cf. Dar Isus a pus în dilemă autorităţile religioase ale lui Israel. El a mers până la a lăsa să se înţeleagă că. Împotriva acelora dintre ei „care se credeau drepţi şi îi priveau cu dispreţ pe ceilalţi” (Lc 18.

Mc 3. în care Trupul său va fi Templul definitiv. 890 Cf. 15. In 8. 34. 884 . Procesul lui Isus 883 Cf. care a socotit că Isus era vrednic de moarte ca hulitor 884. 594 Isus a săvârşit fapte. 20). Is 53. o face pentru a pune în lumină propria sa moarte şi intrarea într-o nouă eră a istoriei mântuirii. 33). 887 Cf. Cf. 17-19. 5. In 5. vedeau în El „un om care se face pe sine Dumnezeu” (In 10. 6. 25) „necredinţei” (Rom 11. de exemplu.atât de surprinzătoare a făgăduinţelor883 explică tragica neînţelegere a Sinedriului. nerecunoscându-l pe Dumnezeu făcut om891. iertarea păcatelor. Unii iudei. 33. 889 Cf. 888 Cf. care. 593 Isus a venerat Templul urcând acolo cu prilejul sărbătorilor iudaice de pelerinaj şi a iubit cu o iubire geloasă acest lăcaş al lui Dumnezeu printre oameni. 891 Cf. In 1. Mt 26. cât şi din „împietrirea” (Mc 3. PE SCURT 592 Isus nu a desfiinţat Legea de pe Sinai. 46. Mt 5. Rom 11. care l-au arătat a fi însuşi Dumnezeul mântuitor890. Lc 23. l-au judecat ca blasfemiator. 1. ci a dus-o la împlinire 886 cu o asemenea desăvârşire887 încât îi revelează semnificaţia ultimă 888 şi răscumpără încălcarea ei889. ca. 17-18. 64-66. 16-18. Templul prefigurează misterul său. Mt 5. Membrii acestuia acţionau astfel atât din „neştiinţă”885. Fapte 3. Dacă îi vesteşte distrugerea. Isus a murit răstignit I. 14. Evr 9. PARAGRAFUL 2. 886 Cf. 885 Cf.

36. Evreii nu sunt răspunzători în mod colectiv de moartea lui Isus 597 Ţinând seama de complexitatea istorică a procesului lui Isus. . 11. Lc 23. 38-39. 15. pe urmele lui. 900 Cf. 50. 23. 902 Cf. In 7. In 18. 10. Sfântul Ioan a putut să spună despre ei că „mulţi au crezut în El”. 39. 896 Cf. 10. care erau în secret ucenici ai lui Isus893. dacă se ţine seama de faptul că a doua zi după Rusalii o „mulţime de preoţi se supuneau credinţei” (Fapte 6. 13-14. întrucât îşi pierduse dreptul de a condamna la moarte 897. In 9. 66) pentru blasfemie. 42). îl predă pe Isus romanilor. marele preot Caiafa le propune.Diferitele atitudini ale autorităţilor iudaice faţă de Isus 595 Printre autorităţile religioase de la Ierusalim nu numai că au existat oameni ca fariseul Nicodim892 şi importantul personaj Iosif din Arimateea. răspunderea nu poate fi atribuită tuturor evreilor de la Ierusalim. Pilat) pe care numai Dumnezeu îl cunoaşte. Sinedriul. 17) 892 893 Cf. 12. Celor care se temeau că „toţi vor crede în Isus şi vor veni romanii şi ne vor lua şi ţara şi Neamul” (In 11. 5. 52. 31. 48). 49-50). 4. în ciuda strigătelor unei mulţimi manipulate 900 şi a reproşurilor globale cuprinse în chemările la convertire de după Rusalii 901. 901 Cf. Mc 15. Cf. 30. Acest lucru nu este nicidecum de mirare. 13. proorocind: „Ne este mai de folos să moară un om pentru popor. 7) şi „unii din gruparea fariseilor trecuseră la credinţă” (Fapte 15. Isus însuşi. 596 Autorităţile religioase de la Ierusalim nu au fost unanime în conduita de urmat faţă de Isus895. Sinedriul. exprimată în relatările evanghelice. 1 Tes 2. In 19. 5). 894 Cf. Lc 23. 10. acuzându-l de revoltă politică898. încât Sfântul Iacob poate să-i spună Sfântului Paul: „Câte mii de iudei au crezut şi toţi sunt plini de râvnă pentru Lege” (Fapte 21. 19). Fariseii i-au ameninţat cu excomunicarea pe aceia care l-ar urma 896. In 9. 19-21. Fapte 2. Petru au făcut dreptate „neştiinţei” (Fapte 3. 899 Cf. ceea ce îl va pune alături de Baraba cel acuzat de „răscoală” (Lc 23. 897 Cf. încât. In 9. 3. In 19. 20). dar multă vreme au avut loc neînţelegeri în privinţa lui 894. iertând pe Cruce902. 27-28. 895 Cf. şi. deşi într-un mod imperfect (In 12. şi oricare ar fi fost păcatul personal al actorilor procesului (Iuda. 16. 7. 14-15. 2. 898 Cf. După ce l-a declarat pe Isus „vrednic de moarte” (Mt 26. Marii preoţi exercită şi asupra lui Pilat ameninţări politice pentru a obţine condamnarea lui Isus la moarte899. 22. decât să piară tot neamul” (In 11. 16-17. 10. chiar în ajunul Pătimirii. 19. 34. 21.

ca şi cum acest lucru ar decurge din Sfânta Scriptură”904. după mărturia Apostolului. 8). 25). crima noastră este mai mare decât a evreilor. 11. care reprezintă o formulă de ratificare 903. De vreme ce crimele noastre au făcut ca Domnul nostru Isus Cristos să îndure chinul Crucii. n-a uitat niciodată că „păcătoşii înşişi au fost autorii şi. nu l-ar fi răstignit niciodată” (1 Cor 2. Toţi păcătoşii au fost autorii pătimirii lui Cristos 598 Biserica. Biserica nu ezită să impute creştinilor responsabilitatea cea mai gravă în pătimirea lui Isus. 4-5. responsabilitate cu care ei i-au copleşit prea adesea numai pe evrei: Trebuie să-i socotim vinovaţi de această îngrozitoare greşeală pe cei care continuă să cadă din nou în păcatele lor. Noi. într-un fel. pornind de la strigătul poporului: „Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Mt 27. Şi nu diavolii. 908 Sf. nu ei l-au răstignit. 6. Fapte 9. într-un fel. 5. cf. nici evreilor de azi. pe Fiul lui Dumnezeu prin păcatele lor şi-l fac de batjocură” (Evr 6. 45. tu l-ai răstignit împreună cu ei şi îl mai răstigneşti încă. nu se poate extinde responsabilitatea asupra altor evrei în spaţiu şi în timp: De aceea. 18. 5. . în acest caz. 11. mărturisim că îl cunoaştem. Admon. 3. fără deosebire.. 905 CR 1. Cu atât mai puţin. în Magisteriul credinţei şi în mărturia sfinţilor.evreilor de la Ierusalim şi chiar a căpeteniilor lor. 3. de bună seamă cei care se cufundă în dezordini şi în rău „îl răstignesc din nou în inima lor. atât cât ţine de ei. 5. 907 CR 1. „dacă l-ar fi cunoscut pe Regele slavei. nici ca blestemaţi. 28. 903 904 Cf.) Evreii nu trebuie să fie prezentaţi nici ca respinşi de Dumnezeu. Francisc din Assisi. 906 Cf. Şi trebuie să recunoaştem că. dimpotrivă. ridicăm. Mt 25. (. desfătându-te în vicii şi păcate908. Ţinând seama de faptul că păcatele noastre îl ating pe Cristos însuşi906. Evr 12. Biserica a declarat la Conciliul al II-lea din Vatican: „Cele săvârşite în timpul Patimii nu pot fi imputate nici tuturor evreilor care trăiau atunci. asupra lui mâinile noastre ucigaşe907. Fapte 5. Iar când îl renegăm prin faptele noastre. NA 4.. Căci ei. instrumentele tuturor chinurilor pe care le-a îndurat dumnezeiescul Răscumpărător”905. 6).

Mt 26. aşa încât au împlinit toate câte mâna ta şi planul tău mai dinainte au rânduit să fie” (Fapte 4. 7-8 şi Fapte 8. Acest limbaj biblic nu vrea să spună că cei care l-au „dat morţii pe Isus” (Fapte 3. şi Fapte 3. 13) au fost doar executanţii pasivi ai unui scenariu scris de Dumnezeu. cu adevărat. Fapte 3. „A murit pentru păcatele noastre. cf. 1-2. Isus însuşi a prezentat sensul vieţii şi al morţii sale în lumina Slujitorului care suferă 916. 17-18. 914 Ibid. Moartea răscumpărătoare a lui Cristos în planul dumnezeiesc de mântuire „Isus dat morţii după planul dinainte stabilit al lui Dumnezeu” 599 Moartea violentă a lui Isus nu a fost rodul întâmplării într-un concurs nefast de împrejurări. 11)912 fusese dinainte vestit în Scriptură ca un mister de răscumpărare universală. Lc 24. . Fapte 3. 54. 27-28). Is 53. şi Ponţiu Pilat cu păgânii şi cu popoarele lui Israel909. Dumnezeu a îngăduit faptele născute din orbirea lor 910 în vederea împlinirii planului său de mântuire911. Sfântul Paul declară. 7. aşa cum explică Sfântul Petru evreilor din Ierusalim în prima sa cuvântare de la Rusalii: „El a fost dat morţii după planul rânduit şi după ştiinţa cea dinainte a lui Dumnezeu” (Fapte 2. 911 Cf. 34-36. sau adunat laolaltă. 912 Cf. 11-12. 916 Cf. că „Cristos a murit pentru păcatele noastre. pe care tu l-ai uns. In 8. Moartea răscumpărătoare a lui Isus împlineşte îndeosebi profeţia despre Slujitorul care suferă 915. Ea ţine de misterul planului lui Dumnezeu. Ps 2. 917 Cf. Cf. 32-35. Is 53. Mt 20. 3). 36. 22-23. într-o mărturisire de credinţă despre care spune că a „primit-o” (1 Cor 15. 18. 14.. 11. incluzând în el răspunsul liber al fiecărui om dat harului său: „Căci asupra sfântului tău slujitor. In 18. 25-27. 23). 52. 26.II. El a dat ucenicilor de la Emmaus 917 această interpretare a Scripturilor 909 910 Cf. Isus. 28. 600 Pentru Dumnezeu. după Scripturi” 601 Planul dumnezeiesc de mântuire prin moartea „Slujitorului celui Drept” (Is 53. El stabileşte deci planul său etern de „predestinare”. 913 Cf. adică de eliberare a oamenilor din sclavia păcatului 913. după Scripturi”914. toate clipele timpului sunt prezente în actualitatea lor. 19. 13. După Învierea sa. 915 Cf. şi Irod. 29. în cetatea aceasta.

pe când noi eram încă păcătoşi. „Dumnezeu l-a făcut păcat pentru noi” 602 Sfântul Petru poate aşadar să formuleze astfel credinţa apostolică în planul dumnezeiesc de mântuire: „Voi aţi fost răscumpăraţi din traiul vostru deşert. 3. 21). . condiţia unei omeniri decăzute şi sortite morţii din cauza păcatului 921. 1) Făcându-l astfel solidar cu noi. 8). 924 Cf. ca urmare a păcatului strămoşesc. 32). 10)924. astfel încât a putut spune în numele nostru pe Cruce: „Dumnezeul meu. Dumnezeul meu. 44-45. în vremurile din urmă. Lc 24. 46. sunt sancţionate prin moarte919. „Dar Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de noi prin aceea că. 56. 7. 923 Cf. ca al unui miel nevinovat şi neprihănit. care precede orice merit din partea noastră: „În aceasta stă iubirea. nu în faptul că noi l-am fi iubit pe Dumnezeu. Fil 2. Însă în iubirea răscumpărătoare care îl unea dintotdeauna cu Tatăl923. Trimiţându-l pe propriul său Fiu în condiţia de sclav920. ci El ne-a iubit pe noi şi l-a trimis pe Fiul său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1 In 4. 19. moştenit de la părinţi. 922 Cf. Dumnezeu are iniţiativa iubirii răscumpărătoare universale 604 Dându-l pe Fiul său pentru păcatele noastre. ci l-a dat pentru noi toţi” (Rom 8. 921 Cf. Rom 8. ca să fim „împăcaţi cu El prin moartea Fiului său” (Rom 5. care n-a cunoscut păcatul. Cf. Dumnezeu arată că planul său cu privire la noi este un plan de iubire binevoitoare. 10). In 8. 18-20). pentru ce m-ai părăsit?” (Mc 15. El ne-a asu-mat în despărţirea noastră de Dumnezeu datorată păcatului. 34. care a fost orânduit mai înainte de întemeierea lumii.şi apoi apostolilor înşişi918. „Dumnezeu l-a făcut pentru noi păcat pe El. 29. Păcatele oamenilor. cu sângele cel scump al lui Cristos. Rom 5. 603 Isus nu a cunoscut reprobarea ca şi cum El însuşi ar fi păcătuit922. pentru voi” (1 Pentru 1. păcătoşii. 920 Cf. ca să dobândim în El dreptatea lui Dumnezeu” (2 Cor 5. 1 Cor 15. „Dumnezeu nu l-a cruţat pe însuşi Fiul său. 12. 4. Cristos a murit pentru noi” (Rom 5. Ps 22. 605 Această iubire nu exclude pe nimeni: Isus a reamintit acest lucru în concluzia parabolei despre oaia rătăcită: „Nu e voia Tatălui vostru din ceruri să piară vreunul 918 919 Cf. iar apoi arătat. In 8.

Ioan Botezătorul l-a văzut şi l-a arătat în Isus pe „Mielul lui Dumnezeu. 5-10). care l-a trimis” (In 6. 11). 27). vin (. 929 Cf. El afirmă că a venit „să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20. 30). aşa fac” (In 14. 38). Din prima clipă a Întrupării sale. paharul pe care mi l-a dat Tatăl?” (In 18. 34). Fiul îmbrăţişează planul dumnezeiesc de mântuire în misiunea sa de răscumpărare: „Mâncarea mea este să fac voia Celui care m-a trimis şi să împlinesc lucrarea lui” (In 4. izbăveşte-mă de ceasul acesta? Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta” (In 12. 21-23. 18-19. Rom 5. acest ultim termen nu este restrictiv: el pune faţă în faţă omenirea întreagă cu unica persoană a Răscumpărătorului. 15. Şi întru această voinţă suntem sfinţiţi prin jertfa trupului lui Isus Cristos. „Mielul care ia asupra sa păcatul lumii” 608 După ce a acceptat să-l boteze în rând cu păcătoşii929. 607 Dorinţa de a îmbrăţişa planul de iubire răscumpărătoare al Tatălui său însufleţeşte întreaga viaţă a lui Isus928. 22. Quiercy (în 853): DS 624. . 927 Cc. ci voia Tatălui său. Jertfa lui Isus „pentru păcatele lumii întregi” (1 In 2. căci patima sa răscumpărătoare este raţiunea de a fi a Întrupării: „Ce să spun: Tată. 2. „zice intrând în lume: «Iată. Cristos s-a oferit pe sine Tatălui pentru păcatele noastre Întreaga viaţă a lui Cristos este ofrandă adusă Tatălui 606 Fiul lui Dumnezeu.. 2 Cor 5. Dumnezeule». fiindcă Eu îmi pun viaţa” (In 10. „coborât din cer nu pentru a face voia sa. 17). înainte de „a se fi săvârşit” (In 19. nu a existat şi nu va exista nici un om pentru care Cristos să nu fi pătimit”927.) să fac voia ta. Lc 12. 2) este expresia comuniunii sale de iubire cu Tatăl: „Pentru aceasta mă iubeşte Tatăl. 31). 925 926 Cf. „Dar ca să cunoască lumea că Eu îl iubesc pe Tatăl şi precum Tatăl mi-a poruncit. 14-15. Mt 3. III. 50. cel care ia asupra sa păcatul lumii” (In 1. Mt 16. pe Cruce. 21. „Nu există. „Nu voi bea. 1 In 2.. 928 Cf. Biserica. El spune: „Mi-e sete” (In 19. o dată pentru totdeauna” (Evr 10. fără excepţie. 15. 28).dintr-aceştia mici” (Mt 18. învaţă că Cristos a murit pentru toţi oamenii. Cf. care se dăruieşte pentru a o mântui925. 28). 14). Lc 3. oare. urmându-i pe apostoli926. Şi iarăşi.

Cf. 933 Cf. 7-9. „Acesta este Sângele meu. Isus „până la sfârşit i-a iubit” (In 13. 937 Cf. firea sa omenească a devenit instrumentul liber şi desăvârşit al iubirii sale dumnezeieşti. . 19. 7. 28). 938 Cf. Întreaga viaţă a lui Cristos îi exprimă misiunea: „să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mc 10. Cc. 25) jertfei sale. Evr 2. 36. 3-14) 933. In 18. 932 Cf. Mt 26. pe când era încă în libertate. 611 Euharistia pe care o instituie în acest moment va fi „memorialul” (1 Cor 11. In 19. Astfel. ca şi ei să fie consacraţi întru adevăr” (In 17. 4-6. Isus îmbrăţişează de bunăvoie iubirea răscumpărătoare a Tatălui 609 Îmbrăţişând în inima sa omenească iubirea faţă de oameni a Tatălui. şi mielul pascal. 23). în „noaptea în care a fost vândut” (1 Cor 11. Ier 11. El arată astfel că Isus este. 45). Tridentin: DS 1752. 15. 1 Cor 5. 1764. căci „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are. 19)939. în suferinţă şi în moarte. 5. 13). Slujitorul care suferă şi care. 930 931 Cf. 7) 931 şi poartă păcatul celor mulţi932. al Legământului. 1). 12. 17-18. Isus îi instituie pe apostolii săi ca preoţi ai Noului Legământ: „Pentru ei. 36. fără glas. 939 Cf. Is 53. care vrea mântuirea oamenilor934.29)930. Isus a făcut din această ultimă Cină cu apostolii memorialul jertfirii sale de bunăvoie Tatălui 937 pentru mântuirea oamenilor: „Acesta este Trupul meu. ca viaţa să şi-o pună pentru prietenii săi” (In 15. libertatea suverană a Fiului lui Dumnezeu când merge de bunăvoie la moarte935. care se dă pentru voi” (Lc 22. 4. 935 Cf. Lc 22. 10. In 1. simbol al răscumpărării lui Israel la întâiul Paşti (Ex 12. Isus îi include pe apostoli în propria sa ofrandă şi le cere s-o perpetueze 938. 19). 18). 934 Cf. Mt 26. Isus a anticipat oferirea de bunăvoie a vieţii sale 610 Suprema expresie a oferirii de bunăvoie a lui Isus este cina pe care a luat-o cu cei doisprezece apostoli936. ci Eu de la mine însumi o pun” (In 10. De aici. 1 Cor 5. Prin aceasta. Eu mă consacru pe mine însumi. cel care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt 26. în acelaşi timp. În ajunul pătimirii sale. se lasă dus la moarte (Is 53. 936 Cf. Într-adevăr. La Cina cea de taină. 19. 20. El a acceptat de bunăvoie patima şi moartea din iubire faţă de Tatăl şi faţă de oamenii pe care Acesta vrea să-i mântuiască: „Nimeni numi ia viaţa. 7. 53.

Rom 5. 947 Cf. 25. In 8. 944 Cf. Este în acelaşi timp ofrandă a Fiului lui Dumnezeu făcut om. 29) 947. înainte de toate. precum şi Jertfa Noului Legământ948. 10. treacă de la mine paharul acesta. El acceptă moartea ca răscumpărare pentru „a purta El însuşi greşelile noastre. Ex 24. făcându-se „ascultător până la moarte” (Fil 2. de este cu putinţă. pe lemn” (1 Pt 2. Este. Cf. 34-36. în 940 941 Cf. cf. Lev 16. 945 Cf. care. 10. 8. 24). care îl pune din nou pe om în comuniune cu Dumnezeu949. Isus se roagă: „Tată.. 5. 15. 948 Cf. dar. 8. Mt 26. ea desăvârşeşte şi întrece toate jertfele 951. 18)944. 42. ca şi a noastră. 614 Această jertfă a lui Cristos este unică. este asumată de persoana dumnezeiască a „Începătorului vieţii” (Fapte 3. Isus îl acceptă apoi din mâinile Tatălui în agonia din Getsemani 941.” (Mt 26. Moartea lui Cristos este jertfa unică şi definitivă 613 Moartea lui Cristos este în acelaşi timp Jertfa Pascală care împlineşte răscumpărarea definitivă a oamenilor946 prin „Mielul ce ridică păcatul lumii” (In 1. 15). Evr 5. 42. 946 Cf. Lc 22. 12. Cor 4. 1 In 4. 28)950. 20. 19. pe care l-a anticipat la Cina cea de taină oferindu-se pe sine însuşi940. împăcându-l cu El prin „sângele care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt 26. a „Celui viu” (Ap 1. este destinată vieţii veşnice: în plus. Acceptând în voinţa sa umană să se facă voia Tatălui 945. 15-16. Mt 26. 26. 4. mai presus de toate. 39) El exprimă astfel groaza pe care moartea o inspiră firii sale omeneşti. aceasta. 7. Într-adevăr. Evr 10. 1 Pt 1. spre deosebire de a noastră.. 1 Cor 11. un dar al lui Dumnezeu Tatăl: Tatăl îl dă pe Fiul său pentru a ne împăca cu Sine952. 951 Cf. 949 Cf.Agonia din Getsemani 612 Potirul Noului Legământ. 952 Cf. 7-8). In 1. este cu desăvârşire lipsită de păcat942. care este cauza morţii943. 943 Cf. 1 Cor 5. 950 Cf. . în trupul său. 942 Cf.

unică speranţă!”959 Participarea noastră la jertfa lui Cristos 618 Crucea este jertfa unică a lui Cristos. Cf. Nici un om. a celui care „îşi dă viaţa ca jertfă de ispăşire”. 9). 2. „unicul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni” (1 Tim 2. In 15. 25. Isus a săvârşit substituirea Slujitorului care suferă. de ispăşire şi de îndestulare. îşi oferă viaţa954 Tatălui său prin Duhul Sfânt955 pentru a repara neascultarea noastră. şi care îl constituie drept Capul întregii omeniri. care întrece şi. îmbrăţişează toate persoanele umane. 19). 617 Sua sanctissima passione in ligno crucis nobis iustificationem meruit ─ „Prin Patima sa sfântă pe lemnul Crucii. Prin ascultarea sa până la moarte. spes unica! ─ „Cruce. El ne-a meritat îndreptăţirea”. 13. învaţă Conciliul Tridentin958. Isus îşi desăvârşeşte jertfa 616 „Iubirea până la sfârşit” (In 13. 953 954 Cf. Cc. Evr 9. 956 Cf. oricât de sfânt. 957 Cf. nu ar fi fost în măsură să ia asupra sa păcatele tuturor oamenilor şi să se ofere ca jertfă pentru toţi. atunci toţi au murit” (2 Cor 5. 14). In 10. 20. subliniind caracterul unic al jertfei lui Cristos ca „izvor de mântuire veşnică” (Evr 5. deoarece în Persoana sa dumnezeiască întrupată „s-a unit. în acelaşi timp. prin ascultarea unuia singur se vor face drepţi cei mulţi” (Rom 5. Gal 2. 1) conferă jertfei lui Cristos valoarea de răscumpărare şi de reparare. cântând: O crux. Ef 5. 955 Cf. Pe Cruce. 958 DS 1529. Tridentin: DS 1529. ave. 10-12). tot aşa. Biserica venerează Crucea. „Dragostea lui Cristos nu ne dă răgaz la gândul că. 17-18. 5). El ne-a cunoscut şi ne-a iubit pe toţi în oferirea vieţii sale 957. face posibilă jertfa sa răscumpărătoare pentru toţi. Existenţa în Cristos a Persoanei dumnezeieşti a Fiului. 959 Imnul Vexilla Regis.mod liber şi din iubire953. 14. Isus pune ascultarea sa în locul neascultării noastre 615 „Precum prin neascultarea unuia singur s-au făcut păcătoşi cei mulţi. dacă unul a murit pentru toţi. . „pentru că a purtat fărădelegile multora” „pe care îi va îndreptăţi şi fărădelegile lor le va lua asupra sa” (Is 53. Dar. Isus a adus reparare pentru greşelile noastre şi îndestulare Tatălui pentru păcatele noastre956.

8). 19). într-un mod cunoscut de Dumnezeu. 19). căci „El a pătimit pentru noi. asociată mai intim decât oricine misterului suferinţei sale răscumpărătoare963: În afară de Cruce. 2. pentru ca ei să fie „răscumpăraţi din viaţa deşartă. GS 22. El însuşi cu orice om”960. să fie asociaţi Misterului pascal” 961. „Dumnezeu a împăcat lumea cu sine în Cristos” (2 Cor 5. 620 Mântuirea noastră decurge din iniţiativa de iubire a lui Dumnezeu pentru noi. 28). 39. 966 Cf. 18-19. 965 Cf. 1). El „oferă tuturor posibilitatea ca. „până la moartea pe Cruce” (Fil 2. 24). după Scripturi” (1 Cor 15.într-un fel. nu există altă scară care duce la cer964. PE SCURT 619 „Cristos a murit pentru păcatele noastre. 622 Răscumpărarea săvârşită de Cristos constă în aceasta: El „a venit să-şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20. Vita. 963 Cf. 5. 19. 3). In 21. El îi cheamă pe ucenicii săi „să-şi ia Crucea şi să-l urmeze” (Mt 16. 960 961 . 24. 10). 18). 10. Isus împlineşte misiunea de ispăşire965 a Slujitorului care suferă şi care îi „îndreptăţeşte pe mulţi. căci „El ne-a iubit şi l-a trimis pe Fiul său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1 In 4. care se dă pentru voi” (Lc 22. 964 Sfânta Roza din Lima. ca să păşim pe urmele lui” (1 Pt 2. Lc 2. adică „iubindu-i pe ai săi până la sfârşit” (In 13. Col 1. 11)966. Is 53. moştenită de la părinţi” (1 Pt 1. 962 Cf. El semnifică acest dar şi îl realizează anticipat la Cina cea de taină: „Acesta este trupul meu. Mc 10. lăsându-ne pildă. 621 Isus s-a oferit în mod liber pentru mântuirea noastră. El vrea deci să-i asocieze jertfei sale răscumpărătoare pe aceia care îi sunt cei dintâi beneficiari962. GS 22. 35. 623 Prin ascultarea sa plină de iubire faţă de Tatăl. luând asupra sa fărădelegile lor” (Is 53. 21). Aceasta se împlineşte în cel mai înalt grad în persoana Mamei sale. Rom 5.

pentru că la moartea lui Cristos sufletul a fost despărţit de trup. 30. care a fost dat morţii (Fapte 3. Cristos în mormânt cu trupul 625 Şederea lui Cristos în mormânt constituie legătura reală între starea de pasibilitate??? a lui Cristos înainte de Paşte şi starea actuală de slavă a Celui înviat. . în care Cristos aşezat în mormânt 967 manifestă marea odihnă sabatică a lui Dumnezeu968 după împlinirea969 mântuirii oamenilor. Este aceeaşi persoană a „Celui viu” care poate să spună: „Am fost mort şi. In 19. 9). catech. 971 Sfântul Grigore de Nyssa. starea de despărţire între suflet şi trup. 18): Dumnezeu (Fiul) n-a împiedicat moartea să-i despartă sufletul de trup. Col 1. Această stare de moarte a lui Cristos este misterul mormântului şi al coborârii în iad. În planul său de mântuire. 969 Cf. 970 Cf. Or. curmând în sine descompunerea firii pricinuită de moarte şi devenind El însuşi principiu de unire pentru părţile despărţite971. Isus Cristos a fost îngropat 624 „Prin harul lui Dumnezeu. după rânduiala firii. Acesta este misterul Sâmbetei Sfinte. este cu adevărat „Cel viu care a înviat” (Lc 24. Evr 4. în timpul cuprins între momentul în care şi-a dat ultima suflare pe Cruce şi momentul în care a înviat. ci le-a unit din nou laolaltă prin Înviere. 4-9. 5-6). pentru ca El însuşi să fie în Persoana sa punctul de întâlnire între moarte şi viaţă . 42.PARAGRAFUL 3. căci trupul şi sufletul lui Cristos au existat cu acelaşi titlu de la început în Persoana Cuvântului. 967 968 Cf. El a gustat moartea pentru fiecare om” (Evr 2. în vecii vecilor” (Ap 1. 626 Deoarece „Începătorul vieţii”. In 19. Cf. ce instaurează pacea în Univers970. adică să cunoască starea de moarte. Dumnezeu a hotărât nu numai ca Fiul său „să moară pentru păcatele noastre” (1 Cor 15. 16. iată. era necesar ca Persoana dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu să continue să-şi asume sufletul şi trupul despărţite prin moarte: Persoana unică nu s-a aflat împărţită în două persoane. 15). sunt viu. 18-20. ci şi „să guste moartea”. 3).

4)977. Se poate spune în acelaşi timp despre Cristos „că s-a luat de pe pământ viaţa lui” (Is 53. căci „puterea dumnezeiască a apărat trupul lui Cristos de stricăciune” 973. cât şi trupul. 26-27)974.şi în moarte. din cauza unirii pe care trupul său a păstrat-o cu Persoana Fiului.” 628 Botezul.. prin botez. 51. Toma Aq. despărţite totuşi prin moarte. în moarte. th. prin slava Tatălui. 40. 3. 3. . Persoana sa dumnezeiască a continuat să-şi asume atât sufletul. Evr 2. Învierea lui Isus „a treia zi” (1 Cor 15. au rămas fiecare cu una şi aceeaşi Persoană a Cuvântului972. Căci nu vei lăsa sufletul meu în iad.. 975 Cf. 976 Cf. 39. întrucât a pus capăt existenţei sale umane pământeşti. F. Cel care a murit şi a fost îngropat a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu făcut om. Iona 2. 977 Cf. 972 973 Sfântul Ioan din Damasc. 9. căci se socotea că putrezirea se arată începând cu ziua a patra976. S. pentru ca. In 11. Ps 16. 27. „Nu-l vei lăsa pe Cel sfânt al tău să vadă putrezirea” 627 Moartea lui Cristos a fost moarte adevărată. Sf. 46) 975 este dovada acestui lucru. Dar. PE SCURT 629 Isus a gustat moartea pentru fiecare om 978. 630 În timpul şederii lui Cristos în mormânt. De aceea.o. care are ca semn originar şi plenar cufundarea în apă. semnifică eficient coborârea în mormânt a creştinului care moare pentru păcat împreună cu Cristos în vederea unei noi vieţi: „Am fost îngropaţi împreună cu Cristos. Os 6. precum a fost înviat Cristos din morţi. El n-a devenit rămăşiţă pământească asemenea celorlalţi. 4. 26. 974 Cf. aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Rom 6. 8) şi că „Trupul meu se va odihni întru nădejde. Mt 12. Lc 24. 2. Col 2. 12. 978 Cf.. 1. deşi despărţite unul de celălalt. 37). „Înmormântaţi împreună cu Cristos. nici nu-l vei da pe Cel sfânt al tău să vadă putrezirea” (Fapte 2. trupul lui Cristos mort „n-a cunoscut putrezirea” (Fapte 13. 3. 9-10. Ef 5.

ARTICOLUL 5 „Isus Cristos s-a coborât în iad. El a locuit în lăcaşul morţilor980. LR. a treia zi a înviat din morţi” 631 „Isus s-a coborât în părţile cele mai de jos ale pământului. Simbolul apostolilor mărturiseşte în acelaşi articol de credinţă coborârea lui Isus în iad şi Învierea lui din morţi a treia zi. 1 Pt 3. Cel ce s-a coborât. 979 980 . 981 Cf. după care Isus „a înviat din morţi” (Fapte 3. Vigilia Pascală 18: Exsultet. Aceasta este cea dintâi semnificaţie pe care predicarea apostolilor a dat-o coborârii lui Isus în iad: Isus a cunoscut moartea ca toţi oamenii şi a coborât la ei cu sufletul său în lăcaşul morţilor. Rom 8. Cristos s-a coborât în iad 632 Afirmaţiile frecvente din Noul Testament. deoarece în Paştele său el a făcut să ţâşnească viaţa din străfundurile morţii: Cristos. 15. înălţându-se din adâncul mormântului. Cor 15. 9-10). 11. 18-19. presupun că. 20. proclamând Vestea cea bună spiritelor care erau prizoniere981. şi-a revărsat asupra neamului omenesc lumina lină şi vieţuieşte şi domneşte în vecii vecilor. Evr 13. înainte de Înviere. care. PARAGRAFUL 1. acela este care s-a şi suit” (Ef 4. Fiul tău. Dar El s-a coborât acolo ca Mântuitor. 20). Amin979. Cf.

Isus nu s-a coborât în iad ca să-i scape pe cei osândiţi987. Cristos cel înviat „are cheile morţii şi ale iadului” (Ap 1. 18) şi „în numele lui Isus tot genunchiul se pleacă. 1 Sam 28. Ef 4. Întradevăr. după cum arată Isus în parabola săracului Lazăr. pentru că Dumnezeu a adormit în trup şi s-a dus să-i trezească pe cei care dormeau din veci. 18. 3. 19. aceasta este. condiţia tuturor celor care au murit. 988 Cf. Rom 10.” (1 Pt 4. 9. Fil 2. o mare linişte şi o mare singurătate. Cc. fază condensată în timp. 6. 10. Mt 27. Ez 32. Lc 16. Roma (în 745): DS 587. Ps 89. a vestirii evanghelice a mântuirii. 9. . ci ca să-i elibereze pe cei drepţi care l-au precedat989. 635 Deci Cristos s-a coborât în străfundurile morţii990 pentru ca „cei morţi să audă glasul Fiului lui Dumnezeu li. 990 Cf. 11-13. 985 Cf. cel 982 983 Cf. 984 Cf. 49. 88. Este ultima fază a misiunii mesianice a lui Isus. nici ca să distrugă iadul osîndirii988. 6. „Începătorul vieţii” (Fapte 3. şi i-a izbăvit pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” (Evr 2. adică pe diavol. 989 Cf. dar nemărginit de vastă în semnificaţia sa reală de extindere a lucrării răscumpărătoare asupra tuturor oamenilor din orice timp şi orice loc. al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor dedesubt” (Fil 2. 24. 22-26. fiindcă cei care se află acolo sunt privaţi de vederea lui Dumnezeu 983. care îl aşteptau pe Eliberatorul lor în sânul lui Abraham. O mare linişte domneşte astăzi pe pământ. 1077. să învie” (In 5. 14-15). De acum înainte. căci toţi cei mântuiţi au fost făcuţi părtaşi la Răscumpărare.633 Scriptura numeşte iad. 986 CR 1. 40. Mt 12. „Tocmai pe aceste suflete sfinte. Isus. care a fost primit în „sânul lui Abraham” 985. 25). ceea ce nu înseamnă că soarta lor este identică. (. Ap 1. Cf. răi sau drepţi984. Pământul s-a cutremurat şi s-a liniştit. 6) Coborârea în iad este împlinirea.) El îl va căuta pe Adam. DS 1011.. Ps 6. pentru că Regele doarme. 634 „Vestea cea bună a fost adusă deopotrivă şi morţilor. Cc.. „l-a surpat prin moartea sa pe cel ce are stăpânirea morţii. O mare linişte. în aşteptarea Răscumpărătorului. 7. 987 Cf. 17-32. Fapte 2. le-a eliberat Isus când s-a coborât în iad”986. până la desăvârşire. 52-53.. auzindu-l. Ef 4. şeol sau Hades982 lăcaşul morţilor în care s-a coborât Isus cel mort. 15). Toledo IV (în 625): DS 485. 10)..

.. înviindu-l pe Isus” (Fapte 13. El a deschis porţile cerului celor drepţi care îl precedaseră. predicat ca parte esenţială a Misterului pascal împreună cu Crucea: Cristos a înviat din morţi Cu moartea pe moarte călcând Şi celor din morminte viaţă dăruindu-le992. crezut şi trăit ca adevăr central de cea dintâi comunitate creştină. A treia zi a înviat din morţi 638 „Şi noi vă binevestim făgăduinţa făcută părinţilor noştri. prin moartea sa pentru noi. Liturgia bizantină. Troparul de Paşti. care a avut manifestări constatate istoric aşa cum atestă Noul Testament. 637 Cristos mort s-a coborât cu sufletul unit cu Persoana sa divină în lăcaşul morţilor. PARAGRAFUL 2. Sfântul Paul le scrie deja corintenilor către anul 56: „V-am transmis. I. ceea ce am primit şi eu: că Cristos a 991 992 Veche omilie pentru Sâmbăta Sfântă. 32-33). transmis ca adevăr fundamental de Tradiţie. Scoală-te din morţi: Eu sunt Viaţa celor care au murit”991. că pe aceasta Dumnezeu a împlinit-o pentru noi. Se duce să-i scape de suferinţe pe Adam cel aflat în lanţuri şi pe Eva. Scoală-te tu. Simbolul mărturiseşte că Isus a murit cu adevărat şi că. stabilit de documentele Noului Testament. „care are stăpânirea morţii” (Evr 2. 14). Evenimentul istoric şi transcendent 639 Misterul Învierii lui Cristos este un eveniment real. El vrea să-i cerceteze pe toţi aceia care sunt aşezaţi în întuneric şi în umbra morţii. El. copiii lor. înlănţuit în iad. şi pentru tine am devenit Fiul tău. căci nu te-am creat ca să stai aici.dintâi Părinte al nostru. care dormeai. El a învins moartea şi pe diavol. înainte de toate. prizonieră şi ea. (..) „Eu sunt Dumnezeul tău. PE SCURT 636 Prin expresia „Isus s-a coborât în iad”. oaia cea rătăcită. Învierea lui Isus este adevărul culminant al credinţei noastre în Cristos. care este în acelaşi timp Dumnezeul lor şi Fiul lor.

Fapte 9. Chemat să întărească credinţa fraţilor săi1003. Mormântul gol 640 „Pentru ce-l căutaţi pe Cel viu între cei morţi? Nu este aici. În cadrul evenimentelor Paştelui. 9-10). 1. Este cazul femeilor sfinte mai întâi995. după Scripturi. Lc 24. 1. Lor. Descoperirea lui de către ucenici a fost primul pas spre recunoaşterea faptului însuşi al Învierii. 8). Mc 16. 1 Cor 15. In 20. Mt 28. 5. Mt 28. ci a înviat” (Lc 24. 22-23. Cu toate acestea. Isus li se arată după aceea. 996 Cf. 31-32. 997 Cf. pe urmă celor Doisprezece 1002. după Scripturi. 13. mormântul gol este primul element întâlnit. Petru îl vede deci pe Cel înviat înaintea acestora şi mărturia lui face comunitatea să exclame: „A înviat cu adevărat Domnul şi s-a arătat lui Simon!” (Lc 993 994 Cf. 1001 Cf. 3-18. îngropat în grabă în seara Vinerii Sfinte din cauza venirii sabatului 1000. 998 Cf. că lipsa trupului lui Isus nu putea fi o lucrare omenească şi că Isus nu revenise. 5-6). pe care o primise după convertirea sa la porţile Damascului993. la o viaţă pământească. Cf. apoi celor Doisprezece” (1 Cor 15. că a fost îngropat şi a înviat a treia zi. 2) afirmă că. Lipsa trupului lui Cristos din mormânt ar putea fi explicată şi altfel994. Acesta nu este o dovadă directă în sine. au fost cele dintâi care l-au întâlnit pe Cel înviat 1001. Apostolul vorbeşte aici despre tradiţia vie a Învierii. Lc 24. In 19. 31. Lc 24. 12. intrând în mormântul gol şi descoperind „fâşiile de pânză jos” (In 20. In 11. 3.murit pentru păcatele noastre. 9-10. 11-18. 995 Cf. „Ucenicul pe care-l iubea Isus” (In 20. Aceasta presupune că el a constatat. In 20. mormântul gol a constituit un semn esenţial pentru toţi. şi că s-a arătat lui Chefa. 1002 Cf. Lc 22. 1000 Cf. . care veneau ca să isprăvească îmbălsămarea trupului lui Isus999. după starea în care se afla mormântul gol997. apoi al lui Petru996. pur şi simplu. Aşadar femeile au fost primele mesagere ale Învierii lui Cristos pentru apostolii înşişi (cf. 11-15. 3-4). 999 Cf. In 20. Apariţiile Celui Înviat 641 Maria Magdalena şi femeile sfinte. 6). 42. 5-7. 44. 1003 Cf. Lc 24. „a văzut şi a crezut” (In 20. aşa cum se întâmplase cu Lazăr998. întâi lui Petru.

într-atât de imposibil li se părea acest lucru: ei cred că văd o nălucă 1010. în afară de Iacob şi de toţi apostolii1005. 1007 Cf. iar în momentul ultimei apariţii în Galileea. 31-32. vestite de Acesta dinainte1006. În calitate de martori ai Celui înviat. cei mai mulţi. încă nu credeau şi se mirau” (Lc 24. căci nu i-au crezut pe cei ce-l văzuseră înviat” (Mc 16. 34) 642 Toate câte s-au petrecut în acele zile de Paşti angajează pe fiecare dintre apostoli ─ şi în mod cu totul deosebit pe Petru ─ în construirea erei noi care a început în dimineaţa Paştelui. Credinţa celei dintâi comunităţi a credincioşilor se întemeiază pe mărturia unor oameni concreţi. Starea naturii omeneşti a lui Cristos înviat 1004 1005 Cf. „Fiindcă ei. In 20. Dimpotrivă. Din această cauză. De aceea. 1006 Cf. Evangheliile ni-i prezintă pe ucenici abătuţi (Lc 24. dar nu numai ei: Paul vorbeşte clar de peste cinci sute de persoane cărora Isus li s-a arătat în acelaşi timp. 17). 22. Lc 22. Departe de a ne arăta o comunitate cuprinsă de exaltare mistică. Zguduirea provocată de pătimire a fost atât de puternică încât ucenicii (cel puţin unii dintre ei) nu au crezut imediat în vestea Învierii. 11)1008. In 20. 4-8. Lc 24. 39. 1010 Cf. n-au dat crezare femeilor sfinte care se întorceau de la mormânt şi „cuvintele lor li s-au părut o aiurare” (Lc 24. 643 În faţa acestor mărturii. Aceşti „martori ai Învierii lui Cristos”1004 sunt. . în primul rând. „îi mustră pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor. Toma avea să cunoască aceeaşi încercare a îndoielii1011. 19. 38. cunoscuţi de creştini şi. învierea lui Cristos nu poate fi interpretată în afara ordinii fizice şi nu poate fi negată ca eveniment istoric. Lc 24. Cf. 14). 24-27. ei rămân pietrele de temelie ale Bisericii sale. 13. relatată de Matei. 1011 Cf. „unii totuşi s-au îndoit” (Mt 28. Petru şi cei Doisprezece. Mc 16. Când Isus li se arată celor Unsprezece în seara de Paşti. 644 Chiar când sunt puşi în faţa realităţii lui Isus înviat. 1009 Cf. 17) şi înspăimântaţi 1007. Din fapte rezultă că credinţa ucenicilor a fost supusă încercării decisive a pătimirii şi a morţii pe Cruce a Învăţătorului lor. ucenicii încă se mai îndoiesc1009. ipoteza după care Învierea ar fi fost un „produs” al credinţei (sau al credulităţii) apostolilor este lipsită de consistenţă. Fapte 1. 1 Cor 15. de bucurie. 41). 11. trăind încă printre ei. 1008 Cf.24. credinţa lor în Înviere s-a născut ─ sub acţiunea harului divin ─ din experienţa directă a realităţii lui Isus cel înviat.

1018 Cf. In 20. 21. de puterea Duhului Sfânt. la o viaţă pământească „obişnuită”. 27. Lc 24. el participă la viaţa dumnezeiască în starea de glorie. Isus cel înviat 1012 1013 Cf. De aceea. Lc 24. îi invită să-şi dea seama că nu este o fantomă1014. 40. Eveniment istoric care poate fi constatat prin semnul mormântului gol şi prin realitatea întâlnirilor apostolilor cu Cristos cel înviat. prin puterea lui Isus. a lui Lazăr. In 20. de vreme ce poartă încă urmele pătimirii 1015. 41-43. 646 Învierea lui Cristos nu a fost o reîntoarcere la viaţa pământească. Cu atât mai puţin a fost perceptibilă simţurilor esenţa ei cea mai intimă. în centrul misterului credinţei. Trupul lui Isus este plin. cu adevărat fericită noapte: numai ţie ţi s-a dat să cunoşti vremea şi ceasul în care Isus Cristos a înviat din morţi” ─ sună cântarea Exsultet de Paşti. dar se poate face prezent în ce mod doreşte. El trece de la starea de moarte la o altă viaţă dincolo de timp şi spaţiu. 1019 Cf. trecerea la o altă viaţă. Şi din acest motiv Isus cel înviat are libertatea suverană de a se arăta în ce fel voieşte: sub înfăţişarea unui grădinar 1018 sau „în alt chip” (Mc 16. 9. Învierea lui Cristos este esenţialmente diferită. precum s-a întâmplat în cazul învierilor pe care El le-a săvârşit înainte de Paşti: cea a fiicei lui Iair. 30. 39. Prin aceasta. Cf. . la Înviere. Aceste fapte erau evenimente miraculoase. tocmai pentru a le trezi credinţa1019. prin ceea ce transcende şi depăşeşte istoria. 4. 1015 Cf. In 20. 27. 16-17. Totuşi. 1016 Cf. Lc 24. În trupul său înviat. acest trup autentic are în acelaşi timp însuşirile noi ale unui trup glorificat: nu mai este situat în spaţiu şi timp. 12) decât cel ştiut de ucenici. Lc 24. 16. 1 Cor 15. căci umanitatea sa nu mai poate fi reţinută pe pământ şi nu mai aparţine decât domeniului dumnezeiesc al Tatălui1017. Într-adevăr. In 21. Lc 24. 7. unde şi când vrea 1016. Nimeni n-a putut să spună cum a avut loc fizic. 21. 19. 14. 9. 13-15. mai ales. 14-15. 35-50. să constate că trupul înviat cu care li se înfăţişează este acelaşi care a fost martirizat şi răstignit. dar. 26. 1017 Cf. Învierea rămâne în aceeaşi măsură. 15. prin atingere 1012 şi mâncând împreună cu ei1013. aveau să moară iarăşi. 4. 1020 Cf. La un moment dat. In 20. nimeni nu a fost martor ocular al evenimentului însuşi al Învierii şi nici un evanghelist nu-l descrie. 17. In 20. 20. 39. încât Sfântul Paul poate să spună despre Cristos că este „omul ceresc”1020.645 Isus cel înviat stabileşte relaţii directe cu ucenicii săi. Învierea ca eveniment transcendent 647 „Da. a tânărului din Naim. dar persoanele în cauză se întorceau. 36. 1014 Cf. In 20. Mt 28. 14.

cf. 17-18). prin Învierea lui din morţi” (Rom 1. II. îşi găsesc justificarea de vreme ce. III. Învierea ─ lucrare a Sfintei Treimi 648 Învierea lui Cristos este obiect de credinţă ca fiind o intervenţie transcendentă a lui Dumnezeu însuşi în creaţie şi în istorie. a autorităţii sale dumnezeieşti. Toate adevărurile. să moară. 31. Învierea constituie. şi apoi să învie (în sensul activ al cuvântului1024). „Noi credem (. In 14. 369. 1025 Sf. acestea se unesc din nou. 1. Sfântul Paul insistă asupra manifestării puterii lui Dumnezeu1023prin lucrarea Duhului care a dat viaţă firii omeneşti moarte a lui Isus şi a chemat-o la starea glorioasă de Domn. 22.. chiar şi cele mai inaccesibile spiritului uman. El afirmă explicit: „Eu îmi pun viaţa ca iarăşi să o iau. ci ucenicilor săi. 1023 Cf. Ef 1.prin unirea celor două părţi despărţite”1025.. 19-22. (. iar Învierea . În altă parte. care rămâne prezentă în fiecare dintre cele două părţi ale omului. 34. 16. cele trei Persoane dumnezeieşti acţionează împreună şi în acelaşi timp îşi manifestă originalitatea proprie.) că Isus a murit şi a înviat” (1 Tes 4. pe care o promisese. 9-31. Mc 8. 1024 Cf. moartea se produce prin despărţirea compusului uman. Fil 3. Evr 7. 1021 1022 Cf. Sensul şi valoarea mântuitoare a Învierii 651 „Dacă Cristos n-a înviat. 4. 10. . prin Învierea sa.. înainte de toate. 24. zadarnică şi credinţa voastră” (1 Cor 15. Fapte 2. 359. „celor ce împreună cu El s-au suit din Galileea la Ierusalim şi care sunt acum martorii lui în faţa poporului” (Fapte 13. Rom 6. zadarnică este propovăduirea noastră.nu se arată lumii1021. a introdus într-un mod desăvârşit umanitatea lui ─ cu trupul său ─ în Treime. 649 Cât despre Fiul. 14). Isus vesteşte că Fiul Omului va trebui să pătimească mult. Fiul său. 650 Părinţii Bisericii contemplă Învierea pornind de la Persoana dumnezeiască a lui Cristos. 10. Astfel. 539.. Grigore de Nyssa. Aceasta s-a făcut prin puterea Tatălui care „l-a înviat” 1022 pe Cristos. 4. Cf. 31). Res. 14). Cristos a dat dovada definitivă. Isus a fost definitiv revelat ca „Fiu al lui Dumnezeu întru putere. 3-4). care a rămas unită cu sufletul şi cu trupul său despărţite între ele prin moarte: „Prin unitatea naturii dumnezeieşti. ăi DS 325. În ea. confirmarea a tot ce a făcut şi a învăţat Cristos. 9. 2 Cor 13. după Duhul sfinţeniei. El îşi înfăptuieşte propria Înviere în virtutea puterii sale dumnezeieşti. şi astfel.) Putere am să o pun şi putere am iarăşi să o iau” (In 10.

15). 25. 26-27. (. iar prin Învierea sa. precum a fost înviat Cristos din morţi. creştinii „gustă puterile veacului viitor” (Evr 6. 7. În El. Ea constă în victoria asupra morţii păcatului şi în noua participare la har 1031. Mt 28. ci pentru Acela care a murit şi a înviat pentru ei” (2 Cor 5. 4). precum este scris şi în Psalmul al doilea: «Fiul meu eşti Tu.. Eu astăzi te-am născut»” (Fapte 13. 654 Există un dublu aspect în Misterul pascal: prin moartea sa.. 653 Adevărul dumnezeirii lui Isus este confirmat de Învierea lui. Cf. toţi vor fi înviaţi în Cristos” (1 Cor 15. Isus cel înviat trăieşte în inima credincioşilor săi. 5) şi viaţa lor este atrasă de Cristos în sânul vieţii dumnezeieşti1032.652 Învierea lui Cristos este împlinirea făgăduinţelor Vechiului Testament1026 şi ale lui Isus însuşi din timpul vieţii sale pământeşti 1027.. atunci veţi cunoaşte că Eu sunt” (In 8. tot astfel. Ps 2. Învierea lui Cristos este strâns legată de misterul Întrupării Fiului lui Dumnezeu. pârga celor adormiţi. mai întâi. 1029 Cf. Cristos ne izbăveşte de păcat. ne deschide accesul la o nouă viaţă. . Ea împlineşte înfierea. pentru că oamenii devin fraţi ai lui Cristos. El spusese: „Când îl veţi înălţa pe Fiul Omului. 17). 32-33)1029. „ca aceia care trăiesc să nu mai trăiască pentru sine. 10.. 28).) Căci. „pentru ca. Rom 4. 6. 1030 Cf. Sfântul Paul a putut să le declare iudeilor: „Făgăduinţa făcută părinţilor noştri. 3-4 şi Simbolul niceno-constantinopolitan. In 20. 1 Cor 15. Dumnezeu a împlinit-o cu noi. 1-3. Lc 24. În aşteptarea acestei împliniri. precum toţi mor în Adam. Ef 2. ci prin darul harului. 4-5.) aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Rom 6. Învierea Celui răstignit a demonstrat că El era cu adevărat „Eu sunt”. Expresia „după Scripturi”1028 arată că Învierea lui Cristos a împlinit aceste profeţii. PE SCURT 1026 1027 Cf. 1 Pt 1. 3.. (. precum îi numeşte Isus însuşi pe ucenicii săi după Înviere: „Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor mei” (Mt 28. 7. Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu însuşi. (. Fraţi nu prin natură. Învierea lui Cristos ─ şi însuşi Cristos înviat ─ este principiu şi izvor al învierii noastre viitoare: „Cristos a înviat din morţi. care s-a revelat plenar în Învierea lui. Lc 24. Col 3.) înviindu-l pe Isus. 6-7. Aceasta este. 1032 Cf. deoarece această înfiere oferă o participare reală la viaţa Fiului unic. 20-22). 1031 Cf. 655 În sfârşit. Este împlinirea acestuia după planul veşnic al lui Dumnezeu.. îndreptăţirea care ne reaşază în harul lui Dumnezeu 1030. 1028 Cf. Mc 16. 44-48.

şade de-a dreapta lui Dumnezeu. Ele îi pregătesc pe ucenici pentru întâlnirea cu Cel înviat. . este principiul propriei noastre învieri. 4. 657 Mormântul gol şi fâşiile de pânză de pe jos semnifică prin ele însele că trupul lui Cristos s-a eliberat din legăturile morţii şi stricăciunii prin puterea lui Dumnezeu. 11. Rom 6. 18). „întâiul născut dintre cei morţi” (Col 1. ARTICOLUL 6 „Isus s-a suit la cer. încă de acum prin îndreptăţirea sufletului nostru1033 şi mai târziu prin învierea trupului nostru1034. Rom 8. Tatăl atotputernicul” 1033 1034 Cf.656 Credinţa în Înviere are ca obiect un eveniment atestat istoric de către ucenicii care l-au întâlnit realmente pe Cel înviat şi în acelaşi timp transcendent în mod tainic ca intrare a umanităţii lui Cristos în slava lui Dumnezeu. 658 Cristos. Cf.

după ce a vorbit cu ei. Numai Cel care „a ieşit de la Tatăl” poate „să se întoarcă la Tatăl”: Cristos1043. 17). Este începutul acesteia. 1038 Cf. Fiul Omului. şi Lc 9. 8-10. 661 Această ultimă etapă rămâne strâns unită cu cea dintâi: coborârea din ceruri realizată în Întrupare. în acelaşi timp istoric şi transcendent.659 „Domnul Isus. Fapte 10. Ex 13. 1043 Cf. Prefaţa Înălţării. al Înălţării marchează trecerea de la una la cealaltă. îi voi atrage pe toţi la mine” (In 12. El i se va arăta lui Paul „ca unuia născut înainte de vreme” (1 Cor 15. Fapte 1. Trupul lui Cristos a fost glorificat din momentul Învierii sale. când mă voi înălţa de pe pământ. Lăsată pe seama puterilor sale naturale. 9. 14-15. Lc 24. 1037 Cf. 21. 33. îl vom urma acolo unde a mers înaintea noastră El. 662 „Iar Eu. slava lui rămâne învăluită sub trăsăturile unei umanităţi obişnuite1038. 4. Ultima apariţie a lui Isus se sfârşeşte prin intrarea ireversibilă a umanităţii sale în gloria dumnezeiască simbolizată de norul 1039 şi cerul1040 în care şade de acum înainte de-a dreapta lui Dumnezeu 1041. 34-35. Capul şi Începutul”1045. 19). la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru” (In 20. 12. Evenimentul. Cf. 1039 Cf. 31. 51. după cum o dovedesc însuşirile noi şi supranaturale de care Trupul său se bucură de acum înainte în permanenţă1035. 660 Caracterul voalat din acest timp al gloriei Celui Înviat transpare în cuvântul lui tainic către Maria Magdalena: „Încă nu m-am suit la Tatăl meu. cf. Gal 1. Ef 4. 2). făcând parte din Trupul lui. 3. dându-ne astfel „încredere că şi noi. 56. 8) într-o ultimă apariţie care îl instituie pe acesta apostol1042. 41. In 20. 22. Mc 16. ăi Ps 110. Lc 24. Mergi la fraţii mei şi spune-le: mă sui la Tatăl meu şi Tatăl vostru. 7. „Şi nimeni nu s-a suit la cer. decât Cel care s-a coborât din cer. Numai Cristos a putut să-i deschidă omului acest acces. Înălţarea pe Cruce semnifică şi vesteşte Înălţarea la cer. Isus Cf. 1045 LR. Lc 24. 1044 Cf. s-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu” (Mc 16. 1 Cor 9. cf. 16. Dar în timpul celor patruzeci de zile în care va mânca în mod familiar cu ucenicii săi1036 şi îi va învăţa despre Împărăţie1037. În mod cu totul excepţional şi unic. 1042 Cf. 1. 1. In 20. In 16. 26. 1041 Cf. care este în cer” (In 3. Mc 16. 19. 19. omenirea nu are acces la „Casa Tatălui” (In 14. 32). la viaţa şi la fericirea lui Dumnezeu. Aceasta indică o diferenţă de manifestare între slava lui Cristos cel înviat şi cea a lui Cristos preamărit de-a dreapta Tatălui. 13)1044. 1035 1036 . 1040 Cf. Fapte 2. 28. 15. Fapte 1.

iar împărăţia lui nu va fi nimicită niciodată” (Dan 7. Sfântul Ioan din Damasc. ca să se înfăţişeze pentru noi înaintea lui Dumnezeu” (Evr 9. 2. „n-a intrat într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mână de om. 666 Isus Cristos. Stăpânirea lui este veşnică. dar care până atunci îl ascunde privirilor oamenilor1050. 11). 667 Isus Cristos. 25). În calitate de „mare preot al bunurilor viitoare” (Evr 9. mădularele Trupului său. Ap 4. Fapte 1. 14). intrând o dată pentru totdeauna în sanctuarul cerului. apostolii au devenit martorii „Împărăţiei care nu va avea sfârşit”1048. pentru ca noi. 24). Din acest moment. stăpânire care nu va trece. Cristos îşi exercită necontenit preoţia. 1048 Simbolul niceno-constantinopolitan. şi toate popoarele. să trăim în speranţa că într-o zi vom fi pe vecie cu El.o. merge înaintea noastră în Împărăţia glorioasă a Tatălui.. Preotul unic al Noului şi veşnicului Legământ. de unde va veni iarăşi1049. slava şi împărăţia. 11. F.. împlinirea viziunii profetului Daniel despre Fiul Omului: „Şi lui i s-au dat stăpânirea.Cristos. Cf. 6-11. PE SCURT 665 Înălţarea lui Cristos marchează intrarea definitivă a umanităţii lui Isus în domeniul ceresc al lui Dumnezeu. În cer. 664 Şederea de-a dreapta Tatălui semnifică inaugurarea domniei lui Mesia. Cristos şade de-a dreapta Tatălui: „Prin dreapta Tatălui înţelegem slava şi cinstea dumnezeirii în care Cel care exista ca Fiu al lui Dumnezeu mai înainte de toţi vecii ca Dumnezeu şi consubstanţial Tatălui s-a aşezat cu trupul după ce sa întrupat şi după ce trupul lui a fost preaslăvit”1047. mijloceşte necontenit pentru noi. Capul Bisericii. „căci e pururi viu ca să mijlocească pentru cei ce se apropie prin El de Dumnezeu” (Evr 7. 1046 1047 . fiind Mijlocitorul care ne asigură necontenit revărsarea Duhului Sfânt. 663 De acum înainte. 3. Col 3. (. 1049 Cf.) ci chiar în cer. 1050 Cf. 4. neamurile şi limbile îi slujeau lui. El este centrul şi împlinitorul principal al liturgiei care-l cinsteşte pe Tatăl în ceruri1046.

Înălţat la cer şi preamărit. 668 „Pentru aceasta a murit şi a înviat Cristos. într-un anume sens. „Împărăţia lui Cristos este prezentă deja tainic în Biserică”.. 669 Ca Domn.ARTICOLUL 7 „De unde va veni să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi” I. Căci Biserica. şi peste cei vii” (Rom 14. Cristos este şi Capul Bisericii. ca să stăpânească şi peste cei morţi. Ef 4. Cf. chiar dacă nedesăvârşită”1056. 18) 1055. încă de pe pământ. planul lui Dumnezeu a intrat în etapa desăvârşitei sale împliniri. 27-28. Cristos este Stăpânul Universului1051 şi al istoriei. Răscumpărarea este izvorul autorităţii pe care Cristos. 1051 1052 .. o exercită asupra Bisericii1053. 7. 10. 11-13. „germenul şi începutul acestei Împărăţii pe pământ”1054. în virtutea Duhului Sfânt. 1 Cor 15. El rămâne pe pământ în Biserica sa. 1 Pt 4. Isus Cristos este Domn: El are toată puterea în ceruri şi pe pământ. Noi ne aflăm deja în „ceasul de pe urmă” (1 In 2. 1054 LG 3. în firea lui omenească. Împărăţia lui Cristos îşi manifestă de pe Cf. la puterea şi autoritatea lui Dumnezeu însuşi. „Aşadar a ajuns la noi sfârşitul veacurilor şi reînnoirea lumii a fost în mod irevocabil stabilită şi. 10). 1056 LG 48. 9). este încununată cu sfinţenie adevărată. Şi iarăşi va veni cu mărire Cristos domneşte de pe acum prin Biserică. Ef 1. împlinirea transcendentă. împlinindu-şi astfel desăvârşit misiunea. 5. care este Trupul său 1052. Ef 4. 1055 Cf. În El. 670 De la Înălţare. este realmente anticipată pe pământ. istoria omului şi creaţia întreagă îşi află „recapitularea” (Ef 1. Înălţarea lui Cristos la cer semnifică participarea lui. 24. El este „mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia”. 22. 1053 Cf. 20-22). căci Tatăl „pe toate le-a supus sub picioarele lui” (Ef 1.

creştinii se roagă. 1 Tim 4. Doamne Isuse!” (1 Cor 16. Este timp de aşteptare şi de veghere1071. Fapte 1.. 1-9. cum spune Domnul. Mc 13. Această Domnie este încă atacată de puterile răului1060. 20) 672 Cristos a afirmat înainte de Înălţarea sa că nu a venit încă ceasul statornicirii în slavă a Împărăţiei mesianice aşteptate de Israel 1065. Până când toate vor fi supuse lui 1061. 1 In 2. Mc 16. Mt 25. poartă chipul acestei lumi trecătoare şi ea însăşi trăieşte între făpturile care până acum suspină şi pătimesc durerile naşterii. 1-13. 1061 Cf. 16. 1. Cf. 17. 1068 Cf. 1070 Cf. precum au vestit profeţii1066. 1067 Cf. 17-18. Venirea în slavă a lui Cristos. 22. Mt 25. 33-37. Din acest motiv. Timpul de acum este. 6-7. chiar dacă ele au fost biruite deja la temelie prin Paştele lui Cristos. aşteptând ca toate să-i fie supuse lui 671 Prezentă deja în Biserica sa. 1064 Cf. care ţin de lumea aceasta. 20. . 11-12. 28. 2 Tes 2. în sacramentele şi în instituţiile ei. mai cu seamă în Euharistie1063. Ap 22.. Ef 5. 26) şi de încercare din partea răului1068 care nu cruţă Biserica1069 şi inaugurează bătăliile ceasului de pe urmă1070. Mc 16. 1069 Cf. 1066 Cf. 1 Pt 4. . 31. Is 11. 17. 18. aşteptând dezvăluirea fiilor lui Dumnezeu”1062. 1065 Cf. 8. 7. 4. a iubirii şi a păcii. „până nu vor fi un cer nou şi un pământ nou în care să locuiască dreptatea. Domnia lui Cristos nu a ajuns totuşi la totală împlinire „cu putere şi cu slavă multă” (Lc 21. Fapte 1.acum prezenţa prin semnele minunate1057 care însoţesc vestirea ei de către Biserică1058. ordinea definitivă a dreptăţii. Împărăţie care trebuia să aducă tuturor oamenilor. Biserica peregrină. 1 Cor 15. pentru a grăbi întoarcerea lui Cristos 1064 spunândui: „Vino. 3. speranţa lui Israel 1057 1058 Cf. 1062 LG 48. 2 Pt 3. 1071 Cf. 1 Cor 11. 1063 Cf. timpul Duhului şi al mărturiei 1067. 27) 1059 prin venirea Regelui pe pământ. dar este şi timp marcat încă de „strâmtorare” (1 Cor 7. 1060 Cf. 26. 1059 Cf.

ce va fi primirea lor la loc. Mt 23. pe care trebuie să-l primească Cerul până la vremea reaşezării tuturor lucrurilor despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinţilor săi prooroci din veacuri” (Fapte 3. 44. 39). ce va da oamenilor o soluţie aparentă pentru problemele lor cu preţul apostaziei de la adevăr. 19-20. 12. 1075 Cf. atât ea. Iar Sfântul Paul spune. va face ca Poporul lui Dumnezeu „să ajungă la plinătatea lui Cristos” (Ef 4. Venirea eshatologică poate să se împlinească în orice clipă 1074. Persecuţia care însoţeşte peregrinarea ei pe pămînt1079 va dezvălui „misterul fărădelegii” sub forma unei imposturi religioase. In 15. 2 In 7. Mt 24. 25) în „necredinţă” (Rom 11. 7)1073. Cristos Isus. 12.673 De la Înălţare. 2. 12) al evreilor în mântuirea mesianică. 22. 1076 Cf. de asemenea: „Căci dacă înlăturarea lor a adus împăcarea lumii. 1074 Cf. 2 Tes 2. 8. 19-21). 1 Tes 5. Impostura religioasă supremă este aceea a lui Anticrist. Lc 21. Cf. urmând „numărul deplin al păgânilor” (Rom 11. Mc 13. dacă nu o înviere din morţi?” (Rom 11. 1077 Cf. Ap 22. ca să vină de la faţa Domnului vremuri de uşurare şi să vi-l trimită pe Cel mai dinainte rânduit pentru voi. 3-12. chiar dacă „nu ne este dat a şti timpurile sau ceasurile pe care Tatăl le-a păstrat în stăpânirea sa” (Fapte 1. care va zdruncina credinţa multor credincioşi1078. 4-12. 13). 1 In 2. în orice moment al istoriei 1076. . adică aceea a unui pseudo-mesianism în care omul se preaslăveşte pe sine însuşi în locul lui Dumnezeu şi al lui Mesia venit în trup1080. 25) 1077. 2 Tes 2. Sfântul Petru le spune iudeilor de la Ierusalim după Rusalii: „Convertiţi-vă aşadar şi întoarceţi-vă. Încercarea de pe urmă a Bisericii 675 Înaintea venirii lui Cristos. 1 Tes 5. venirea lui Cristos în slavă este iminentă 1072. 20. 1079 Cf. chiar dacă este „oprită”. 20) faţă de Isus. Mt 24. 15) Intrarea „numărului deplin” (Rom 11. Lc 18. 1080 Cf. 1078 Cf. Lc 21. 18. 28). cât şi încercarea din urmă care o va preceda1075. Biserica trebuie să treacă printr-o încercare finală. 26. Rom 11. ca să vă fie şterse păcatele. din care „o parte s-a împietrit” (Rom 11. 676 Această impostură anticristică se conturează deja în lume ori de câte ori apare pretenţia de a împlini în istorie speranţa mesianică ce nu poate fi îndeplinită decât dincolo de ea prin judecata eshatologică: Biserica a respins această falsificare a 1072 1073 Cf. 24. de recunoaşterea lui de către „întregul Israel” (Rom 11. 2-3. 674 Venirea lui Mesia în slavă atârnă. 31. 32. în care „Dumnezeu va fi totul în toţi” (1 Cor 15.

„pervers în mod intrinsec”. cu numele de milenarism 1081. 31. Pius XI. 16. 31. 1088 Cf. 12. In 3. Fapte 10. după ultima zguduire cosmică a acestei lumi trecătoare1088. Ap 20. mai ales sub forma politică a unui mesianism secularizat. 1093 Cf. 7-10. Tatăl „toată judecata a dat-o Fiului” (In 5. 1094 Cf. 1090 Cf. 1084 Cf. 19. Ioel 3-4. 27. 1086 Cf. 7-12.1082 677 Biserica nu va intra în slava Împărăţiei decât prin acest ultim Paşti. 38-40. chiar sub forma ei atenuată. Să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi 678 După profeţi1089 şi după Ioan Botezătorul1090. Dan 7. Ap 19. în care ea îl va urma pe Domnul său în moartea şi Învierea lui 1083. Ap 21. Atunci vor fi puse în lumină purtarea fiecăruia 1091 şi taina inimilor1092. II. 2 Pt 3. în calitate de Răscumpărător al lumii. 12-13. 20-21. 17. 5. 2-4. 20-24. Împărăţia nu va ajunge deci la împlinire printr-un triumf istoric al Bisericii1084 conform unui progres ascendent. Triumful lui Dumnezeu asupra revoltei răului va lua forma Judecăţii de apoi1087.Împărăţiei care va veni. 40). 1092 Cf. El a „câştigat” acest drept prin Crucea sa. Isus va spune în ziua de apoi: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici. ci să mântuiască 1096 şi să dăruiască viaţa care este în 1081 1082 Cf. 1085 Cf. 17. Lc 12. De aceea. Divini Redemptoris. 22. 42. Atunci va fi osândită necredinţa vinovată care a nesocotit cu totul harul oferit de Dumnezeu1093. Cf. Or. Mc 12. Mt 3. 1087 Cf. Ap 13. Al lui este. Fiul nu a venit ca să judece. Mt 11. Rom 2. Ap 20. 679 Cristos este Stăpânul vieţii veşnice. Mal 3. 1095 Cf. DS 3839. care condamnă „falsul misticism” al acestei „contrafaceri a răscumpărării celor umili”. 1091 Cf. 8. 1 Cor 4. GS 20-21 1083 Cf. 1-9. 1096 Cf. Isus a vestit în predicarea sa Judecata din urmă. . 12. In 5. 7. 1089 Cf. Mt 5. 22) 1095. dreptul plenar de a judeca definitiv faptele şi inimile oamenilor. care o va face pe Mireasa lui să coboare din Cer1086. 41-42. 1. ci printr-o izbândă a lui Dumnezeu asupra dezlănţuirii ultime a răului1085. Atitudinea faţă de aproapele va dezvălui acceptarea sau respingerea harului şi a iubirii dumnezeieşti1094. Mt 25. mie mi-aţi făcut” (Mt 25. In 3. Enc. 2 Tim 4. 10. 1-3. 1-5.

Cf. 4-6. fiecare se judecă deja pe sine însuşi 1098. Prin respingerea harului în viaţa aceasta. Evr 6. In 3. primeşte după faptele sale1099 şi poate chiar să se osândească pe vecie. Cristos va veni în slavă pentru a împlini triumful definitiv al binelui asupra răului. 1097 1098 Cf. 26-31. 681 În Ziua Judecăţii. . Triumful Împărăţiei lui Cristos nu va avea loc fără un ultim asalt al forţelor răului. 18. In 5. 48. vor fi crescut împreună în decursul istoriei. Mt 12. PE SCURT 680 Cristos Domnul domneşte deja prin Biserică. precum grâul şi neghina. 12. care. 32. la sfârşitul lumii. 1 Cor 3. 682 Venind la sfârşitul veacurilor să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi. dar nu-i sunt încă supuse toate lucrurile acestei lumi.El1097. 12-15. 10. 1100 Cf. respingând Duhul iubirii1100. 26. Cristos în slavă va dezvălui gândurile tainice ale inimilor şi va da fiecărui om după faptele lui şi după acceptarea sau respingerea harului. 1099 Cf.

Grigore din Nazianz. căci cunoaşterea Tatălui este Fiul şi cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu se face prin Duhul Sfânt1101. nu poţi să-l vezi pe Fiul lui Dumnezeu şi. Dem. 1103 Sf. nimeni nu se poate apropia de Tatăl. nu era prudentă proclamarea pe faţă a Fiului. 3. prin harul său. dar Fiul îi înfăţişează Tatălui. şi Tatăl le dă incoruptibilitatea. 26. Ca să fii în legătură cu Cristos. theol. Cel Nou l-a arătat pe Fiul. El este ultima Persoană a Sfintei Treimi care s-a revelat. Prin Botezul nostru. fără Fiul. Or. 684 Duhul Sfânt. a făcut să se întrezărească dumnezeirea Duhului.. care strigă: Abba. lumina Treimii va lumina în cea mai limpede strălucire1103. Într-adevăr. care îşi are izvorul în Tatăl şi ne este dăruită în Fiul. El este acela care ne vine în întâmpinare şi trezeşte în noi credinţa. Irineu. „Dumnezeu l-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului său. trebuie ca mai întâi să te fi atins Duhul Sfânt. Căci cei care poartă Duhul lui Dumnezeu sunt călăuziţi la Cuvânt. 3). primul sacrament al credinţei. Deci. este cel dintâi în deşteptarea credinţei noastre şi în noua viaţă. adică la Fiul. Cu toate acestea. pe care l-a trimis 1102. pe când nu era încă recunoscută dumnezeirea Fiului. care este a-i cunoaşte pe Tatăl şi pe Isus Cristos.CAPITOLUL AL TREILEA Cred în Duhul Sfânt 683 „Nimeni nu poate să zică: «Isus este Domnul» decât în Duhul Sfânt” (1 Cor 12. Duhul are drept de cetăţenie printre noi şi ne dă o viziune mai clară despre sine. explică această progresie prin pedagogia „condescendenţei” divine: Vechiul Testament îl proclama limpede pe Tatăl.. 6) Această cunoaştere de credinţă nu este posibilă decât în Duhul Sfânt. Acum. ne este comunicată intim şi personal de Duhul Sfânt în Biserică: Botezul ne oferă harul unei noi naşteri în Dumnezeu Tatăl prin Fiul său în Duhul Sfânt. fără Duhul. Sfântul Grigore din Nazianz. 5. mai nedesluşit pe Fiul. „Teologul”. 685 A crede în Duhul Sfânt înseamnă deci a mărturisi că Duhul Sfânt este una dintre 1101 1102 Sf. pe când nu se mărturisea încă dumnezeirea Tatălui. . Viaţa. In 17. ca să folosesc o expresie cam îndrăzneaţă. nici adăugarea Duhului Sfânt ca o povară în plus. Cf. 7. Numai prin înaintări şi progresări „din slavă în slavă”. Tată!” (Gal 4.

nimeni nu le-a cunoscut.Persoanele Sfintei Treimi. „care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit» (Simbolul niceno-constantinopolitan). decât Duhul lui Dumnezeu” (1 Cor 2. iertarea păcatelor. care îl revelează. In 16. explică motivul pentru care „lumea nu poate să-l primească. Cuvântul său. a fost recunoscut şi primit ca Persoană numai „în vremea din urmă”. pentru care Părinţii Bisericii sunt martori mereu actuali. Or. Cel care „a grăit prin prooroci” ne face auzit Cuvântul Tatălui. învierea morţilor. în care Duhul Sfânt ne pune în comuniune cu Cristos. împărtăşirea sfinţilor. pentru că nu-l vede. comuniune vie în credinţa apostolilor. consubstanţială Tatălui şi Fiului. In 14. nu vorbeşte de la sine1104. ─ în Magisteriul Bisericii pe care îl asistă. 686 Duhul Sfânt lucrează împreună cu Tatăl şi cu Fiul de la început până la împlinirea planului mântuirii noastre. Duhul Adevărului. 688 Biserica. în timp ce aceia care cred în Cristos îl cunosc. s-a pus problema misterului dumnezeiesc al Duhului Sfânt în „teologia” trinitară. ─ în liturgia sacramentală. împlinit în Cristos. care ni-l „dezvăluie” pe Cristos. pentru că rămâne cu ei1105. Dar pe El nu îl auzim. ─ în Tradiţie. viaţa veşnică. proprie dumnezeirii. Pe El nu-l cunoaştem decât în mişcarea în care El ne revelează Cuvântul şi ne dispune să-l primim în credinţă. 11). Cf. se va putea înfăptui în omenire prin revărsarea Duhului: Biserica. ni-l face cunoscut pe Cristos. prin cuvintele şi simbolurile ei. 17. . „Întâiul-născut” şi Capul noii creaţii. Duhul său. nici nu-l cunoaşte”. 13. Din acest motiv. Dar El a fost revelat şi dat. este locul în care îl cunoaştem pe Duhul Sfânt: ─ în Scripturile pe care le-a inspirat. O astfel de estompare. acest plan dumnezeiesc. ARTICOLUL 8 „Cred în Duhul Sfânt” 687 „Cele ale lui Dumnezeu. Vorba sa vie. Prin urmare. inaugurată cu Întruparea răscumpărătoare a Fiului. 1104 1105 Cf. Aici nu va fi vorba deci despre Duhul Sfânt decât în „economia” divină. pe care o transmite. dar nu vorbeşte despre sine.

încât acela care va intra în legătură cu Fiul în credinţă trebuie să întâlnească mai întâi uleiul prin atingere. 1.. adică pe Duhul Sfânt. este cu adevărat Dumnezeu. Cristos este acela care apare. Într-adevăr. Duhul venind din toate părţile înaintea celor care se apropie în credinţă1110. 1106 1107 Cf. credinţa Bisericii mărturiseşte şi distincţia între Persoane. 690 Isus este Cristos. să-l trimită pe Duhul la aceia care cred în El: El le comunică Mărirea sa1108. 34. I. „cel uns”. aşa cum între suprafaţa trupului şi ungerea cu ulei nici raţiunea. Duhul Fiului său” (Gal 4. In 3. în care El mijloceşte pentru noi. ─ în charismele şi slujirile prin care se edifică Biserica. care îl preamăreşte 1109. In 7. Dar adorând Sfânta Treime. In 17. mărturisirea Domniei Fiului se face în Duhul Sfânt pentru cei care o primesc. la rându-i. Cf. fiind Chipul văzut al Dumnezeului nevăzut. în care El îşi manifestă sfinţenia şi continuă lucrarea mântuirii. pentru că Duhul îi este ungere şi tot ce se întâmplă începând de la Întrupare decurge din această plinătate 1106. nici în darul său de iubire pentru lume. 3. 6). de o fiinţă şi nedespărţită. Cristos este preamărit1107. în care Fiul şi Duhul Sfânt sunt distincţi. în sfârşit. dătătoare de viaţă. El poate. Când. 14.. Noţiunea de ungere sugerează (. Spir. El nu poate fi despărţit de aceştia nici în Viaţa intimă a Treimii. ─ în semnele vieţii apostolice şi misionare. dar Duhul Sfânt este Cel care îl revelează. nici simţurile nu cunosc intermediar. Grigore de Nyssa. 1108 Cf. Desigur. De aceea. 22.─ în rugăciune. Când Tatăl îl trimite pe Cuvântul său. 1109 Cf. . Misiunea conjugată a Fiului şi Duhului 689 „Cel pe care Tatăl l-a trimis în inimile noastre. Misiunea conjugată se va desfăşura de acum înainte în fiii adoptaţi de Tatăl în Trupul Fiului său: misiunea Duhului înfierii va fi de a-i uni cu Cristos şi de a-i face să trăiască în El. ─ în mărturia sfinţilor. tot atât de directă este legătura Fiului cu Duhul. 39. El trimite întotdeauna şi Suflarea sa: misiune conjugată. Deci nu există nici o parte care să nu fie acoperită de Duhul Sfânt.) că nu există nici o distanţă între Fiul şi Duhul. Consubstanţial Tatălui şi Fiului. 1110 Sf. In 16. dar inseparabili. de lângă Tatăl.

7. Isus foloseşte tocmai imaginea sensibilă a vântului pentru a-i sugera lui Nicodim noutatea transcendentă a Celui care este în persoană Suflarea lui Dumnezeu. 7). Pe de altă parte. 1115 Cf. „Duhul slavei” (1 Pt 4. 9. Ef 1. liturgia şi limbajul teologic desemnează Persoana inefabilă a Duhului Sfânt. iar la Sfântul Petru. la Sfântul Paul se întâlnesc denumirile: Duhul făgăduinţei 1114. Biserica l-a primit de la Domnul şi îl mărturiseşte în Botezul noilor ei fii1111. ea devine semnul sacramental eficient al noii naşteri: după cum gestaţia primei noastre naşteri a avut loc în apă. „Duhul lui Cristos” (Rom 8. 1114 Cf. „Duhul lui Dumnezeu” (Rom 8. 14). tot astfel. Gal 3. 19. 14. 1 Cor 6. 1 In 2. 19. vânt. Domnul însuşi îl numeşte pe Duhul Sfânt „Duhul Adevărului” (In 16. In 3. 16. Duhul înfierii1115. Gal 4. 15. 11). denumirile şi simbolurile Duhului Sfânt Numele propriu al Duhului Sfânt 691 „Duhul Sfânt” este numele propriu al Celui pe care îl adorăm şi îl preamărim împreună cu Tatăl şi cu Fiul. 26. Simbolurile Duhului Sfânt 694 Apa. „Paraclet” este tradus. aer. apa Botezului semnifică realmente că naşterea noastră pentru viaţa divină ne este dăruită în Duhul 1111 1112 Cf. 15. 40). 14. Termenul „Duh” traduce cuvântul ebraic Ruah. Scriptura. 5-8. „Duh” şi „Sfânt” sunt atribute divine comune celor Trei Persoane dumnezeieşti. Simbolismul apei semnifică acţiunea Duhului Sfânt în Botez. cel dintâi mângâietor fiind Isus 1113. 6. Numele. 11. 26. Mt 28. de obicei. Denumirile Duhului Sfânt 692 Când vesteşte şi promite venirea Duhului Sfânt. 1. deoarece. literalmente: „Cel care este chemat alături”. Duhul dumnezeiesc1112. 16. . al cărui sens primar este suflare. după invocarea Duhului Sfânt. 17). prin „Mângâietorul”. Isus îl numeşte „Paraclet”. 693 În afara numelui propriu. „Duhul Domnului” (2 Cor 3. care e cel mai folosit în Faptele Apostolilor şi în Scrisori. 13). Rom 8. Dar unind cei doi termeni.II. 1113 Cf. Cf. fără posibilitate de echivoc cu celelalte întrebuinţări ale termenilor „duh” şi „sfânt”. 13. 15. ad-vocatus (In 14.

care a biruit moartea 1127. 2 Cor 1. 1118 Cf. 19. 1123 Cf. 38. Isus este constituit „Cristos” de Duhul Sfânt 1121. In 19. 11. În iniţierea creştină. 13. Lc 2. Ioan Botezătorul. 20. Lc 2. 1 In 5. Dar. 1. 1 In 2. Şi simbolismul ungerii cu ulei este caracteristic Duhului Sfânt. îl vesteşte la naşterea lui drept Cristosul1122 şi îl zoreşte pe Simeon să vină la Templu ca să-l vadă pe Cristosul Domnului1123. 8. Lc 4. 1122 Cf. 17. Fapte 2. 1128 Cf. Isus îl revarsă din belşug pe Duhul Sfânt până când „sfinţii” vor constitui. El îl învie pe Isus din morţi 1126. 7. Atunci. după expresia Sfântului Augustin. 1 Cor 10. 8. Rom 1. În timp ce apa semnifică naşterea şi rodnicia Vieţii dăruite în Duhul Sfânt. figura focului Duhului Sfânt. „am fost şi adăpaţi cu un singur Duh” (1 Cor 12. trebuie să ne întoarcem la cea dintâi ungere săvârşită de Duhul Sfânt: cea a lui Isus. Dar Isus este Unsul lui Dumnezeu într-un fel unic: umanitatea pe care o asumă Fiul este în întregime „unsă de Duhul Sfânt”. în mod personal. care transformă ceea ce atinge. pentru a-i percepe întreaga putere. focul simbolizează energia transformatoare a lucrărilor Duhului Sfânt. 695 Ungerea. Is 61. 13): deci Duhul este şi. 1 Sam 16. Dar. 36. 1-6. Au existat „unşi” ai Domnului în Vechiul Legământ1119. 6. care „s-a ridicat ca focul şi cuvântul lui ca făclia ardea” (Sir 48. Ex 30. 34. 22. până la sinonimie1118. numită pe drept în Biserica orientală „Mir”. 1127 Cf. 21. 13): „Cristos total”. 26-27. 1125 Cf. 1121 Cf. 18-19. „omul desăvârşit” ce realizează „măsura vârstei plinătăţii lui Cristos” (Ef 4. este semnul sacramental al Confirmării. 1120 Cf. în unirea lor cu umanitatea Fiului lui Dumnezeu. 46. Lc 6. In 4. regele David1120. Lc 4. „Crismaţie”. 4.Sfânt. 8. 27. 17). 22-32. constituit pe deplin „Cristos” în umanitatea sa. 1. care „va merge înaintea Domnului cu duhul şi cu puterea lui Ilie” (Lc 1. 38-39. 1. Cf. Ex 17. 11. Fecioara Maria îl zămisleşte pe Cristos de la Duhul Sfânt. 1124 Cf. El îl umple pe Cristos1124 şi a sa este puterea ce iese din Cristos în faptele lui de vindecare şi de mântuire1125. 1 Rg 18. prin înger. Profetul Ilie. 8. de vreme ce „într-un singur Duh am fost botezaţi cu toţii”. Cristos (Mesia în ebraică) înseamnă „uns” de Duhul lui Dumnezeu. Zah 14. îl vesteşte pe Cristos ca pe acela Cf. 1126 Cf. care. 4. Ap 21. 1116 1117 . Apa vie ce izvorăşte din Cristos cel răstignit1116 şi care e în noi „Apă săltătoare spre Viaţa veşnică”1117. Is 55. în primul rând. 1). atrage prin rugăciunea sa asupra jertfei de pe Muntele Carmel1128 focul din cer. 1119 Cf. În sfârşit. 10-14. 696 Focul.

Acesta se coboară peste Fecioara Maria şi o „adumbreşte” ca să-l zămislească şi să-l nască pe Isus1134. 1133 Cf. Fapte 8. 2 Cor 1. 3-4). când întunecat. 1131 Cf. Aceste două simboluri sunt inseparabile în manifestările Duhului Sfânt. 35. 1134 Cf. zicând: «Acesta este Fiul meu cel ales. „şi glas s-a făcut din nor. Fapte 1. 4. Ef 1. 14. Ioan al Crucii. 10-12. învăluind transcendenţa slavei sale: cu Moise pe Muntele Sinai1130. 17-19. 13. 19. de El să ascultaţi»” (Lc 9. 1139 Cf. Sf. la Cortul Adunării1131 şi în timpul drumului prin pustiu1132. 27. Lc 21. El vine în norul carei umbreşte pe Isus. 1 Rg 8. Ex 40. 698 Pecetea este un simbol înrudit cu cel al ungerii. 5. pe Moise şi Ilie. 27) şi în El Tatăl ne pecetluieşte şi pe noi1137. 8. 1136 Cf. Norul. 1141 Cf. Llama. 49). 22. al Mirului şi al Preoţiei. 9-10. 1-2. 9. Ex 24. Mc 6. 19). 16). Tradiţia spirituală va reţine acest simbolism al focului ca unul dintre cele mai expresive pentru acţiunea Duhului Sfânt1129: „Nu stingeţi Duhul” (1 Tes 5. în numele lui 1140. imaginea peceţii (sphragis) a fost folosită în unele tradiţii teologice pentru a exprima „caracterul” de neşters imprimat de aceste trei sacramente care nu pot fi repetate. Iar aceste figuri sunt duse la împlinire de Cristos în Duhul Sfânt. 1135 Cf. Duhul Sfânt este dăruit prin impunerea mâinilor de către apostoli 1141. 23. Duh despre care Isus va spune: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie de pe acum aprins” (Lc 12. 1132 Cf. 12. Încă de la teofaniile Vechiului Testament. Scrisoarea către evrei aşază Cf. Iacob şi Ioan. 697 Norul şi lumina. Ex 33. Pe muntele Schimbării la Faţă. 6. 36-38. Isus îi vindecă pe bolnavi 1138 şi-i binecuvântează pe copii1139 prin impunerea mâinilor. 1138 Cf. cu Solomon cu ocazia sfinţirii Templului1133. Mc 10. Apostolii vor face la fel. Duhul Sfânt se coboară asupra ucenicilor sub formă de „limbi de foc” în dimineaţa Rusaliilor şi îi umple de El (Fapte 2. 1140 Cf. Lc 1. Mc 16. 34-35). 16. 1137 Cf. Fapte 5. 3. 1129 1130 . 13. În sfârşit. „Dumnezeu Tatăl la pecetluit” pe Cristos (In 6. îl revelează pe Dumnezeul viu şi mântuitor. 15-18.care „va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Lc 3. Mai mult. Într-adevăr. 1 Cor 10. 18. 30. Deoarece arată efectul indelebil al ungerii Duhului Sfânt în sacramentul Botezului. 3. 699 Mâna. pe Petru. acelaşi Nor „l-a luat pe Isus din faţa ochilor” ucenicilor în ziua Înălţării1135 şi îl va revela pe Fiul Omului în slavă în Ziua Venirii sale1136. Cf. când luminos.

8-12. . şi celălalt. Isus „scoate demonii cu degetul lui Dumnezeu” (Lc 11. 14. Biserica a păstrat acest semn al revărsării atotputernice a Duhului Sfânt în epiclezele sale sacramentale. 16 par. 20). Evr 6. Duhul şi Cuvântul lui Dumnezeu în timpul făgăduinţelor 702 De la început şi până la „plinirea timpului” (Gal 4. nu pe table de piatră. „scrisoarea lui Cristos” dată în grija apostolilor „este scrisă cu Duhul Dumnezeului celui viu. Lc 24. credinţa Bisericii îi înţelege aici pe toţi aceia pe care Duhul Sfânt i-a inspirat în redactarea cărţilor sfinte. 1142 1143 Cf. Imnul Veni. Duhul se coboară şi se odihneşte în inima purificată a celor botezaţi. Creator Spiritus îl invocă pe Duhul Sfânt ca pe digitus paternae dexterae ─ „degetul dreptei Tatălui”. III. 4). 1146 Cf. 1145 Cf. La sfârşitul potopului (al cărui simbolism se referă la Botez). 1147 Cf. 700 Degetul. Duhul Sfânt. sunt deja făgăduiţi spre a fi aşteptaţi şi primiţi la vremea arătării lor. Profeţii (cărţile pe care noi le numim istorice şi cele profetice) şi Scrierile (mai ales sapienţiale. 3). în special Psalmii)1147. 2 Cor 3. semn că pământul poate fi locuit din nou1143. se coboară peste El şi rămâne acolo 1144. Mt 3. Cf. când Biserica citeşte Vechiul Testament1145. ci pe tablele de carne ale inimilor” (2 Cor 3. In 5. atât ale Vechiului. 44. şi unul. dar este în acţiune. Duhul lui Dumnezeu pregăteşte timpul lui Mesia. 701 Porumbelul. 39. fără a fi încă pe deplin revelaţi. Prin „prooroci”. Când Cristos iese din apa botezului. sfânta Rezervă euharistică se păstrează într-un receptacol de metal în formă de porumbel (columbarium) atârnat deasupra altarului. 18). cât şi ale Noului Testament. De aceea. În unele biserici. porumbelul lăsat să zboare de către Noe se întoarce cu o ramură fragedă de măslin în cioc. Gen 8. Dacă Legea lui Dumnezeu a fost scrisă pe table de piatră „cu degetul lui Dumnezeu” (Ex 31. scrutează în el1146 ceea ce Duhul „care a grăit prin prooroci” vrea să ne spună despre Cristos. 2. 46. 1144 Cf. Simbolul porumbelului pentru a-l sugera pe Duhul Sfânt este tradiţional în iconografia creştină. sub chipul unui porumbel. Tradiţia iudaică distinge Legea (primele cinci cărţi sau Pentateuhul). misiunea conjugată a Cuvântului şi a Duhului Tatălui rămâne ascunsă.impunerea mâinilor printre „articolele fundamentale” ale învăţăturii sale 1142.

omul rămâne „după chipul lui Dumnezeu”. 1156 Cf. 30. 11. să sfinţească şi să însufleţească creaţia. Rom 8. ca rod al credinţei şi al puterii Duhului Sfânt1152. . Ps 33. Qoh 3. la capătul căreia Fiul însuşi îşi va asuma „chipul” 1151 şi îl va restabili în „asemănarea” cu Tatăl. Dumnezeu făgăduieşte deja dăruirea Fiului său preaiubit 1157 şi dăruirea „Duhului Sfânt al Făgăduinţei. 52. Gal 3. Duhul „care dă viaţa”. 1154 Cf. 1158 Cf. care erau risipiţi” 1155. după chipul Fiului. 54-55.) şi pe trupul modelat a desenat propria sa formă. Făgăduinţa făcută lui Abraham inaugurează economia mântuirii. 1157 Cf. 16. Acest urmaş va fi Cristos1154. Dem. 3. căci El este Dumnezeu de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. Rom 4. Ez 37. 1151 Cf. In 11. astfel încât şi ceea ce este vizibil să poarte forma divină”1150. 1150 Sf... 73. 26-38. 704 „Cât despre om. In 1. (. întru care revărsarea Duhului Sfânt va realiza unitatea „fiilor lui Dumnezeu.. Liturgia bizantină. 2. Troparul utreniei de duminică pe glasul al doilea. fiind Dumnezeu. 14. Fil 2. 2. 23). Gen 12.. 1155 Cf. Gen 22. 16. Lc 1.În creaţie 703 Cuvântul lui Dumnezeu şi Suflarea lui se află la originea existenţei şi vieţii oricărei făpturi1148: Se cuvine ca Duhul Sfânt să domnească. 6. In 1. Gen 18. Gal 3. 32. 17-19. dar este „lipsit de slava lui Dumnezeu” (Rom 3. In 3. Irineu. Dumnezeu îi făgăduieşte lui Abraham un urmaş.. El păstrează creaţia în Tatăl prin Fiul1149.. 706 Împotriva oricărei speranţe umane. Lc 1.) care pregăteşte răscumpărarea Poporului pe care Dumnezeu şi l-a dobândit” (Ef 1. Dumnezeu l-a plăsmuit cu mâinile sale [adică Fiul şi Duhul Sfânt] (. 1152 Cf. 13-14)1158. căci. 1153 Cf. 10. Gen 1. 1-15. (. 1148 1149 Cf. 7. 7.) A lui este puterea asupra vieţii. lipsit de „asemănare”. redându-i slava. 12-13. 104. 14. Duhul făgăduinţei 705 Desfigurat de păcat şi de moarte. 16-21. În acesta vor fi binecuvântate toate neamurile pământului1153. 20-21. Făgăduind cu jurământ1156.

Tradiţia creştină a recunoscut întotdeauna că în aceste teofanii se lăsa văzut şi ascultat Cuvântul lui Dumnezeu. 708 Această pedagogie a lui Dumnezeu apare. Ps 89. 2 Sam 7. iar „Rămăşiţa” săracilor care se întorc din Exil este una dintre prefigurările cele mai transparente ale Bisericii. 1163 Cf. Totuşi. Israel cedează ispitei de a deveni un regat ca celelalte neamuri. aparent un eşec al făgăduinţelor. 24). iar cealaltă spre vestirea unui Duh nou. va fi lucrarea Duhului Sfânt. de la patriarhi la Moise şi de la Iosua până la viziunile care inaugurează misiunea marilor profeţi. 710 Uitarea Legii şi infidelitatea faţă de Legământ duc la moarte: Exilul. una îndreptându-se spre aşteptarea lui Mesia. precum şi cunoştinţa sporită a păcatului care derivă din ea 1160 trezesc dorul după Duhul Sfânt. neputinţa ei de a-l mântui pe omul lipsit de „asemănarea” divină. Însă Împărăţia. 26. 1 Pt 2. În Împărăţie şi în Exil 709 Legea. 32-33. Eu fac un lucru nou” (Is 43. în special. Litera Legii a fost dată ca un „pedagog”. îmi veţi fi Împărăţie de preoţi şi neam sfânt” (Ex 19. în dăruirea Legii1159. Aşteptarea lui Mesia şi a Duhului său 711 „Iată. Lc 24. Dar. după David. Dt 1─11. obiect al făgăduinţei făcute lui David 1162. Exilul aduce deja umbra Crucii în planul lui Dumnezeu. semn al făgăduinţei şi al legământului. Cf. dar întru Duhul. pentru a călăuzi Poporul spre Cristos (Gal 3. 19): încep să se contureze două linii profetice. Ex 19─20. 5-6)1161. ea va aparţine celor săraci întru Duhul. de fapt. 9. Era necesar ca Poporul lui Dumnezeu să sufere această purificare1163. fidelitatea tainică a lui Dumnezeu care mântuieşte precum şi începutul renaşterii făgăduite. Rom 3. 29─30. „De veţi asculta glasul meu şi veţi păzi legământul meu. revelat şi în acelaşi timp „umbrit” în Norul Duhului Sfânt. 1162 Cf. ar fi trebuit să domnească asupra inimii şi asupra instituţiilor Poporului născut din credinţa lui Abraham. . este. ele 1159 1160 Cf. Gemetele psalmilor dau mărturie. Lc 1. 1161 Cf. 20.În Teofanii şi în Lege 707 Teofaniile (manifestări ale lui Dumnezeu) luminează calea făgăduinţei.

Lc 2. 3. căci Domnul m-a uns. 1169 Cf. 32-34. 25. Mt 12. 19. 1-9. 1-5. 17. Ez 11. 32. 25-28. ci îmbrăţişând „firea noastră de sclavi” (Fil 2. mai ales. cf. poporul celor săraci1164. 1167 Is 42. ăi Ioel 3. Luând asupra sa moartea noastră. 37. însuşindu-şi acest pasaj din Isaia (Lc 4. în sfârşit Is 50. Is 6─12. El m-a trimis să duc Vestea cea Bună săracilor.12. Lc 2. . cu accentele „iubirii şi fidelităţii”1169. 715 Textele profetice care privesc direct trimiterea Duhului Sfânt sunt oracole în care Dumnezeu vorbeşte inimii Poporului său în limbajul făgăduinţei. 31-34. 41).13─53. duhul sfatului şi al tăriei. Am văzut deja modul în care Isus împlineşte profeţiile care se referă la El. relaţia dintre Mesia şi Duhul său. să-i vindec pe cei cu inima zdrobită. Ier 31. Is 61. Cristos inaugurează vestirea Evangheliei. 38. să vestesc robilor răscumpărarea şi celor închişi eliberarea. 713 Trăsăturile lui Mesia sunt revelate. 18-19)1168: Duhul Domnului este asupra mea. Sof 2. Aceste cântări vestesc sensul pătimirii lui Isus şi arată astfel modul în care El îl va revărsa pe Duhul Sfânt pentru a da viaţă mulţimilor: nu din exterior. Cf. 1-14. Ne limităm aici la cele în care apare. 712 Trăsăturile chipului lui Mesia cel aşteptat încep să apară în cartea lui Emanuel1166 („când Isaia a văzut Slava” lui Cristos: In 12. în primul rând. 1─2: O mlădiţă va ieşi din Iesse şi un vlăstar din rădăcina lui va odrăsli şi se va odihni asupra lui Duhul Domnului: duhul înţelepciunii şi al înţelegerii. cf. 36. în cântările Slujitorului1167. care aşteaptă în speranţă „mângâierea lui Israel” şi „eliberarea Ierusalimului”1165. El ne poate comunica propriul său Duh de viaţă. 18-21. 1166 Cf. duhul ştiinţei şi al fricii de Dumnezeu. In 1. şi să vestesc un an de bunăvoinţă al Domnului. Mt 3. 1168 Cf. a căror împlinire o va proclama Sfântul Petru în dimineaţa 1164 1165 Cf. 1-6. apoi Is 49. îndeosebi în Is 11.converg în mica Rămăşiţă. 714 De aceea. 7). 1-2. 410 ăi Is 52.

716 Poporul „săracilor”1171. Şi eu am văzut şi am dat mărturie că acesta este Fiul lui Dumnezeu. 33-36). iar Dumnezeu va locui acolo împreună cu oamenii. Duhul Sfânt inaugurează. 68). Profet şi Botezător 717 „A fost un om trimis de Dumnezeu şi numele lui era Ioan” (In 1. pentru a pregăti venirea lui Cristos. 3. IV. 719 Ioan este „mai mult decât un profet” (Lc 7. Ioan încheie ciclul profeţilor inaugurat de Ilie 1172. va transforma creaţia cea dintâi. el este „glasul” Mângâietorului care vine (In 1. Inima lor. Fapte 2. Duhul Domnului va înnoi inimile oamenilor. 10-12): „Cel peste care vei vedea Duhul coborând şi rămânând peste El. Is 40. Duhul Sfânt desăvârşeşte „dobândirea pentru Domnul a unui popor bine pregătit” (Lc 1. acela este cel ce botează cu Duh.. 61. ci a lui Mesia. etc. „el a venit spre mărturie. o dată cu Ioan Botezătorul. 7)1174. Ioan este „plin de Duhul Sfânt încă din sânul mamei sale” (Lc 1. 5. 3. Conform acestor făgăduinţe.. 41) prin lucrarea aceluiaşi Cristos pe care Fecioara Maria îl zămislise de la Duhul Sfânt. 718 Ioan este „Ilie care trebuie să vină” (Mt 17. Cf.. În el. purificată şi luminată de Duhul. 17). (. După cum va face Duhul Adevărului. În aceşti săraci. ceea ce El va realiza cu/şi în Cristos: să redea omului „asemănarea” divină. 720 În sfârşit. Duhul îi dobândeşte Domnului „un popor pregătit” (Cf. 26. În Ioan. Lc 1. Sof 2. 1-3.) Iată Mielul lui Dumnezeu” (In 1. care se încredinţează cu totul planurilor tainice ale Dumnezeului lor. 10-13): focul Duhului sălăşluieşte în el şi îl face să „meargă înaintea” Domnului care vine. Duhul lui Cristos la plinirea timpului Ioan. 23) 1173. 17). 13-14. 13. (. scriind în ele o Lege nouă. Duhul împlineşte astfel „căutările profeţilor” şi „dorinţa” îngerilor (1 Pt 1. 27. este cea care se exprimă în Psalmi. „Vizita” Mariei la Elisabeta a devenit astfel „vizita lui Dumnezeu la poporul său” (Lc 1.). nu a oamenilor. El vesteşte apropiata mângâiere a lui Israel. 26). în pace. 1172 Cf. este în final marea lucrare a misiunii ascunse a Duhului Sfânt în vremea făgăduinţelor. 1173 Cf. ca să mărturisească despre Lumină” (In 1. 34. 33. în „vremurile din urmă”. În Ioan Înainte-mergătorul. al celor umili şi blânzi.. . Ps 22.Rusaliilor1170. Duhul Sfânt încheie „grăirea prin prooroci”. In 15. 6). Mt 11. 1. cei care aşteaptă dreptatea. Înainte-mergător. El va aduna laolaltă popoarele risipite şi dezbinate şi le va împăca. 1174 Cf. Is 49. 17-21. prefigurând. 15. Botezul lui 1170 1171 Cf.

este capodopera misiunii Fiului şi a Duhului la plinirea timpului. prin Maria. Preasfânta Maică a lui Dumnezeu. Duhul Sfânt realizează planul binevoitor al Tatălui. 26-28. La capătul acestei misiuni a Duhului. în Duhul Sfânt. pururea Fecioara. Gal 4. cea plină de har” 721 Maria. Tradiţia Bisericii a citit adesea în relaţie cu Maria cele mai frumoase texte despre Înţelepciune1176: Maria este cântată şi reprezentată în liturgie ca „Scaunul Înţelepciunii”. 14. Duhul Sfânt începe să-i pună în comuniune cu Cristos pe oameni. ea înalţă spre Tatăl. Duhul Sfânt îl arată pe Fiul Tatălui devenit Fiul Fecioarei. . cea mai vrednică de a primi Darul nespus al Atotputernicului. Sof 3. 724 În Maria. 5. Prov. 14. 8.6.1─9. iar cei smeriţi sunt întotdeauna cei dintâi care o primesc: păstorii. Lc 2. Sir 24. Fecioara îl zămisleşte şi îl naşte pe Fiul lui Dumnezeu cu/şi prin Duhul Sfânt. 1175 1176 Cf. Pe bună dreptate. Pentru prima dată în planul mântuirii şi pentru că Duhul său a pregătit-o. Tatăl îşi găseşte Locuinţa unde Fiul său şi Duhul său pot locui printre oameni. „obiectele iubirii binevoitoare a lui Dumnezeu” 1182. Rom 4. Numai prin har ea a fost concepută fără păcat ca cea mai smerită dintre făpturi. ea arată Cuvântul în smerenia trupului său şi îl face cunoscut pentru cei Săraci1180 şi pentru Pârga neamurilor1181. Fecioria ei devine rodnicie unică prin puterea Duhului şi a credinţei1179. „Bucură-te. Îngerul Gabriel o salută ca „Fiică a Sionului”: „Bucură-te”1177. Atunci când îl poartă în sine pe Fiul veşnic. 723 În Maria. Simeon şi Ana. 1179 Cf. în cântarea ei 1178. 1178 Cf. În ea încep să se arate „faptele minunate ale lui Dumnezeu”. magii. 1182 Cf. 725 În sfârşit. 1180 Cf. 11. 9). În acest sens. Lc 1. Cf. Lc 1. Maria devine „Femeia”. 46-55. 15-19. mirii din Cana şi primii ucenici. noua Evă. Zah 2. 14. 1181 Cf.Ioan era pentru pocăinţă. cel în apă şi în Duh va fi o nouă naştere1175. 26-38. Lc 1. Se cuvenea să fie „plină de har” Maica Celui în care „locuieşte în trup toată Plinătatea Dumnezeirii” (Col 2. pe care Duhul le va împlini în Cristos şi în Biserică: 722 Duhul Sfânt a pregătit-o pe Maria prin harul său. 18-21. In 3. rugăciunea de mulţumire a întregului Popor al lui Dumnezeu şi deci a Bisericii. Mt 2. Ea este Rugul aprins al Teofaniei definitive: plină de Duhul Sfânt. 1177 Cf.

ea este prezentă împreună cu cei Doisprezece. Cf. Ucenicilor săi. îl sugerează lui Nicodim 1185. 17. 1190 Cf. Totuşi. 1186 Cf. 1185 Cf. 23-24. de dreptate şi de judecată. 15. 14. samaritencei1186 şi celor care participă la sărbătoarea Corturilor1187. 1189 Cf. Duhul Sfânt va veni. Maica lui „Cristos total”1183. în zorii „vremurilor din urmă” pe care Duhul le inaugurează în dimineaţa Rusaliilor. 1183 1184 . In 14. 27. El va fi trimis de Tatăl în numele lui Isus. El va fi cu noi pentru totdeauna şi va locui împreună cu noi. Cf. 37-39. 26. 16-17. Cristos Isus 727 Întreaga Misiune a Fiului şi a Duhului Sfânt la plinirea timpului este conţinută în faptul că Fiul este unsul Duhului Tatălui încă de la Întruparea sa: Isus este Cristos. 25-27. În ce priveşte lumea. 7-15.„mama celor vii”. 10. pentru că El este născut din Tatăl. El ne va învăţa totul şi ne va aminti tot ceea ce Cristos ne-a spus şi Îi va da mărturie. 14). In 19. El ne va călăuzi spre tot adevărul şi îl va preamări pe Cristos. In 3. 62-63. El o va vădi în materie de păcat. 728 Isus îl revelează pe deplin pe Duhul Sfânt numai după ce El însuşi a fost glorificat prin Moartea şi Învierea sa. Aici se va menţiona numai ceea ce priveşte făgăduinţa Duhului Sfânt din partea lui Isus şi dăruirea lui de către Domnul glorificat. 51. 19-20. De asemenea. 1188 Cf. deoarece Moartea şi Învierea sa vor fi împlinirea făgăduinţei făcute Părinţilor1190: Duhul Adevărului. chiar în învăţătura sa adresată mulţimilor. In 7. 1187 Cf. 5-8. scoţând la lumină Biserica. celălalt Paraclet. va fi dăruit de Tatăl la rugăciunea lui Isus. „stăruind într-un cuget în rugăciune” (Fapte 1. 729 Numai când a sosit Ceasul în care va fi preamărit. El îl sugerează treptat. Isus făgăduieşte venirea Duhului Sfânt. Ca atare. 26. Întregul capitol al doilea al Simbolului credinţei trebuie citit în această lumină. 16. Întreaga lucrare a lui Cristos este o misiune conjugată a Fiului şi a Duhului Sfânt. El le vorbeşte deschis despre Duhul în legătură cu rugăciunea1188 şi în legătură cu mărturia pe care va trebui să o aducă1189. noi îl vom cunoaşte. atunci când revelează că Trupul său va fi hrană pentru viaţa lumii1184. Isus îl va trimite când va fi la Tatăl. Mesia. 13. Mt 10. 26. In 4. In 6. Lc 11.

1195 Cf. luat-am Spirit ceresc. care este manifestat. 17. „Dumnezeu a revărsat-o în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit” (Rom 5. Începând din această zi. Lc 23. Duhul Sfânt ─ Darul lui Dumnezeu 733 „Dumnezeu este Iubire” (1 In 4. 1. Paştele lui Cristos se împlineşte în revărsarea Duhului Sfânt. 1191 1192 . Împărăţia deja moştenită. misiunea lui Cristos şi a Duhului devine misiunea Bisericii: „Aşa cum m-a trimis pe mine Tatăl. care nu are sfârşit. primul efect al darului Iubirii este iertarea păcatelor noastre. 19. 1. „înviat din morţi prin slava Tatălui” (Rom 6. In 20. Împărtăşirea Duhului Sfânt (2 Cor 13. „suflând” asupra ucenicilor1193. Fapte 2. vine Ceasul lui Isus1191: Isus îşi încredinţează sufletul în mâinile Tatălui1192 în momentul în care prin moartea sa este învingător al morţii. 732 În această zi. 21)1194. Duhul Sfânt face lumea să intre în „vremurile din urmă”. Mt 28. 4). Cristos Domnul revarsă din belşug Duhul1195. în Biserică.730 În sfârşit. 22. reluat în liturgiile euharistice. răniţi prin păcat. 46. 734 Pentru că noi suntem morţi sau. dăruit şi comunicat ca Persoană divină: din plinătatea sa. Cf. redă celor botezaţi asemănarea divină pierdută prin păcat. 30. Lc 24. căci ea ne-a mântuit pe noi1196. Împărăţia vestită de Cristos este deschisă celor care cred în El: în smerenia trupului şi în credinţă. care le conţine pe toate celelalte. 1196 Liturgia bizantină. Fapte 1. 1194 Cf. nedespărţitei Treimi închinându-ne. Prin venirea sa. aflat-am credinţa cea adevărată. 13) este cea care. dar încă nu desăvârşită: Văzut-am Lumina cea adevărată. Începând din acest Ceas. îl dăruieşte de îndată pe Duhul Sfânt. timpul Bisericii. 8. Troparul vecerniei de Rusalii. 5). 8. 16) şi Iubirea este primul dar. astfel încât. Duhul ăi Biserica în vremurile din urmă Rusaliile 731 În ziua Rusaliilor (la încheierea celor şapte săptămâni pascale). Sfânta Treime este pe deplin revelată. vă trimit şi eu pe voi” (In 20. 1193 Cf. 33-36. după împărtăşanie. Cf. In 19. V. ei participă deja la comuniunea Sfintei Treimi. 47-48. Această Iubire. In 13. cel puţin.

735 Atunci, El dăruieşte „arvuna” sau „pârga” moştenirii noastre 1197; însăşi viaţa Sfintei Treimi care constă în a iubi „aşa cum ne-a iubit El” 1198. Această iubire (cea din 1 Cor 13) este principiul vieţii noi în Cristos, care a devenit posibilă deoarece noi „am primit puterea de la Duhul Sfânt” (Fapte 1, 8). 736 Fiii lui Dumnezeu pot aduce roade prin această putere a Duhului. Cel care ne-a altoit în Viţa cea adevărată ne va face să aducem „roadele Duhului, care sunt: iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, înfrânarea” (Gal 5, 22-23). „În Duhul trăim”; cu cât renunţăm mai mult la noi înşine 1199, cu atât mai mult „umblăm în Duhul” (Gal 5, 25): Prin comuniunea cu El, Duhul Sfânt ne face spirituali, ne readuce în Paradis, ne întoarce în Împărăţia cerurilor şi în adopţiunea filială, ne dă îndrăzneala de a-l numi pe Dumnezeu Tată şi de a participa la harul lui Cristos, de a fi numiţi fii ai luminii şi de a avea parte de slava cea veşnică1200. Duhul Sfânt şi Biserica 737 Misiunea lui Cristos şi a Duhului Sfânt se împlineşte în Biserică, Trupul lui Cristos şi Templul Duhului Sfânt. Această misiune conjugată îi asociază de acum înainte pe credincioşii lui Cristos la comuniunea lui cu Tatăl în Duhul Sfânt: Duhul îi pregăteşte pe oameni, le iese în întâmpinare cu harul său pentru a-i atrage la Cristos. El le arată pe Domnul înviat, le aminteşte cuvântul său şi le deschide mintea spre înţelegerea Morţii şi Învierii lui. El le face prezent misterul lui Cristos, în cel mai înalt grad în Euharistie, pentru a-i reconcilia, a-i pune în comuniune cu Dumnezeu, pentru a-i face să aducă „multe roade” (In 15, 5. 8. 16). 738 Astfel, misiunea Bisericii nu se adaugă la cea a lui Cristos şi a Duhului Sfânt, ci este sacramentul ei; prin toată fiinţa sa şi în toate mădularele sale, Biserica este trimisă pentru a vesti şi a da mărturie, a actualiza şi a răspândi misterul comuniunii Sfintei Treimi (acesta va fi obiectul articolului următor): Noi toţi, care am primit unul şi acelaşi duh, pe Duhul Sfânt, am fost uniţi între noi şi cu Dumnezeu. Căci deşi, luaţi în parte, suntem numeroşi şi Cristos face ca Duhul Tatălui şi al său să locuiască în fiecare dintre noi, acest Duh unic şi nedespărţit prin El însuşi îi aduce la unire pe cei care sunt diferiţi între ei (...) şi face ca toţi să apară una în El însuşi. Şi după
1197 1198

Cf. Rom 8, 23; 2 Cor 1, 21. Cf. 1 In 4, 11-12. 1199 Cf. Mt 16, 24-26. 1200 Sf. Vasile, Spir. 15, 36.

cum puterea sfintei firi omeneşti a lui Cristos face ca toţi aceştia în care ea se află să formeze un singur trup, socotesc că în acelaşi fel Duhul lui Dumnezeu, care locuieşte în toţi, unic şi nedespărţit, îi aduce pe toţi la unitatea spirituală1201. 739 Pentru că Duhul Sfânt este ungerea lui Cristos, Capul Trupului, este cel care îl revarsă în mădularele sale pentru a le hrăni, a le vindeca, a le organiza în funcţiile lor reciproce, a le da viaţă, a le trimite să dea mărturie, a le asocia la jertfa sa adusă Tatălui şi la mijlocirea sa pentru lumea întreagă. Cristos împărtăşeşte mădularelor Trupului său pe Duhul său Sfânt şi Sfinţitor prin sacramentele Bisericii (acesta va fi obiectul celei de-a doua părţi a Catehismului). 740 Aceste „lucrări minunate ale lui Dumnezeu”, oferite credincioşilor în sacramentele Bisericii, îşi aduc roadele în viaţa nouă, în Cristos, după Duh (acesta va fi obiectul celei de-a treia părţi a Catehismului). 741 „Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre; într-adevăr, noi nu ştim să ne rugăm cum se cuvine, dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine Negrăite” (Rom 8, 26). Duhul Sfânt, înfăptuitor al lucrărilor lui Dumnezeu, este Maestrul rugăciunii (acesta va fi obiectul celei de-a patra părţi a Catehismului). PE SCURT 742 „Dovada că voi sunteţi fii este aceea că Dumnezeu l-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului său, care strigă: Abba, Tată” (Gal 4, 6). 743 De la început până la sfârşitul timpului, când Dumnezeu îl trimite pe Fiul său, El îl trimite şi pe Duhul său: misiunea lor este strâns unită şi inseparabilă. 744 La plinirea timpului, Duhul Sfânt împlineşte în Maria toate pregătirile pentru venirea lui Cristos în Poporul lui Dumnezeu. Prin lucrarea Duhului Sfânt în ea, Tatăl îl dăruieşte lumii pe Emanuel, „Dumnezeu-cu-noi” (Mt 1, 23). 745 Fiul lui Dumnezeu este consacrat Cristos (Mesia) prin ungerea Duhului Sfânt la Întrupare1202. 746 Prin Moartea şi Învierea sa, Isus e constituit Domn şi Cristos în slavă (Fapte 2, 36). Din plinătatea sa, El îl revarsă pe Duhul Sfânt asupra apostolilor şi a Bisericii. 747 Duhul Sfânt, pe care Cristos, Capul, îl revarsă în mădularele sale, construieşte, animă şi sfinţeşte Biserica. Ea este sacramentul comuniunii Sfintei
1201 1202

Sf. Ciril din Alexandria, Io. 12. Cf. Ps 2, 6-7.

Treimi şi a oamenilor.

ARTICOLUL 9 „Cred... Sfânta Biserică catolică”

748 „Cristos este lumina neamurilor; de aceea, Conciliul, întrunit în Duhul Sfânt, doreşte ca, vestind Evanghelia la toată făptura, să-i lumineze pe toţi oamenii cu lumina lui Cristos, care străluceşte pe chipul Bisericii”. Cu aceste cuvinte începe „Constituţia dogmatică despre Biserică” a Conciliului al II-lea din Vatican. Astfel, Conciliul arată că articolul de credinţă despre Biserică depinde în întregime de articolele care se referă la Cristos Isus. Biserica nu are altă lumină în afară de cea a lui Cristos; ea este, după o imagine îndrăgită de Părinţii Bisericii, comparabilă cu Luna, a cărei lumină este în întregime o reflexie a Soarelui. 749 Articolul despre Biserică depinde, de asemenea, în întregime de cel despre Duhul Sfânt, care îl precede. „Într-adevăr, după ce am arătat că Duhul Sfânt este izvorul şi dătătorul oricărei sfinţenii, mărturisim acum că El este cel care i-a dat Bisericii sfinţenia”1203. Biserica este, după expresia Sfinţilor Părinţi, locul „unde înfloreşte Duhul”1204. 750 Credinţa că Biserica este „Sfântă” şi „Catolică” şi că este „Una” şi „Apostolică” (aşa cum adaugă Simbolul niceno-constantinopolitan) este inseparabilă de credinţa în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Simbolul apostolilor formulează Credo [...] Ecclesiam ─ „cred (...) Biserica”, şi nu în Biserică, pentru a nu-l confunda pe Dumnezeu cu lucrările sale şi pentru a atribui în mod clar bunătăţii lui Dumnezeu toate darurile pe care El le-a pus în Biserica sa1205.

1203 1204

CR 1, 10, 1. Sf. Hipolit, Trad. ap. 35. 1205 Cf. CR 1, 10, 22.

PARAGRAFUL 1. Biserica în planul lui Dumnezeu

I. Numele şi imaginile Bisericii 751 În greceşte, cuvântul care desemnează „Biserica” (de la ek-kalein – „a chema afară”) înseamnă „convocare”. El desemnează adunările poporului 1206, în general cu caracter religios. Este termenul utilizat frecvent în Vechiul Testament grec pentru adunările poporului ales înaintea lui Dumnezeu, mai ales pentru adunarea de la Sinai, unde Israel a primit Legea şi a fost statornicit de Dumnezeu ca poporul său sfânt 1207. Denumindu-se ekklesia, prima comunitate a celor care cred în Cristos se recunoaşte moştenitoare a acestei adunări. În ea, Dumnezeu îşi „convoacă” Poporul de la toate marginile pământului. Termenul Kyriaké, de unde provin church, Kirche, înseamnă „cea care aparţine Domnului”. Cuvântul românesc Biserică vine din latinescul basilica. 752 În limbajul creştin, cuvântul „Biserică” indică adunarea liturgică 1208, dar şi comunitatea locală1209 sau întreaga comunitate universală a credincioşilor 1210. Aceste trei semnificaţii sunt, de fapt, inseparabile. „Biserica” este Poporul pe care Dumnezeu îl adună din lumea întreagă. Ea există în comunităţi locale şi se realizează ca adunare liturgică, mai ales euharistică. Ea trăieşte din Cuvântul şi din Trupul lui Cristos şi devine astfel ea însăşi Trupul lui Cristos. Simboluri ale Bisericii 753 În Sfânta Scriptură, găsim numeroase imagini şi figuri legate între ele, prin care revelaţia vorbeşte despre misterul inepuizabil al Bisericii. Imaginile luate din Vechiul Testament sunt variaţiuni ale unei idei de fond, cea a „Poporului lui Dumnezeu”. În Noul Testament1211, toate aceste imagini îşi găsesc un nou centru prin faptul că Cristos devine „Capul” acestui popor1212, care este, de aceea, Trupul său. În jurul acestui centru s-au grupat imagini „luate fie din viaţa pastorală sau agricolă, fie din construcţii, din familie şi
1206 1207

Cf. Fapte 19, 39. Cf. Ex 19. 1208 Cf. 1 Cor 11, 18; 14, 19. 28. 34. 35. 1209 Cf. 1 Cor 1, 2; 16, 1. 1210 Cf. 1 Cor 15, 9; Gal 1, 13; Fil 3, 6. 1211 Cf. Ef 1, 22; Col 1, 18. 1212 Cf. LG 9.

nuntă”1213. 754 „Biserica, într-adevăr, este staulul a cărui poartă unică şi necesară este Cristos”1214. Ea este şi turma al cărei păstor – Dumnezeu - a prevestit că va fi El însuşi1215 şi ale cărei oi, chiar dacă au în fruntea lor păstori omeneşti, totuşi sunt necontenit călăuzite şi hrănite de Cristos însuşi, Păstorul cel Bun şi Mai-marele păstorilor1216, care şi-a dat viaţa pentru oile sale1217. 755 Biserica este ogorul lui Dumnezeu1218. Pe acest ogor creşte străvechiul măslin ale cărui rădăcini sfinte au fost patriarhii şi în care s-a petrecut şi se petrece împăcarea între iudei şi păgâni1219. Ea a fost sădită de Viticultorul ceresc ca o viţă aleasă1220. Viţa cea adevărată este Cristos, care dă viaţă şi rodnicie mlădiţelor, adică nouă, celor care rămânem în El prin Biserică şi care fără El nu putem face nimic1221. 756 Mai adesea, Biserica este numită zidirea lui Dumnezeu1222. Domnul însuşi s-a asemănat cu piatra aruncată de zidari şi care a devenit piatra unghiulară 1223. Pe această temelie, Biserica este construită de apostoli1224 şi din această temelie ea primeşte trăinicie şi coeziune. Această zidire primeşte diferite denumiri: casa lui Dumnezeu 1225, în care locuieşte familia sa, locuinţa lui Dumnezeu în Duh1226, „cortul lui Dumnezeu printre oameni” (Ap 21, 3) şi, mai ales, templul sfânt, care, reprezentat de sanctuarele de piatră, este obiectul laudei Sfinţilor Părinţi şi comparat pe bună dreptate în liturgie cu Cetatea sfântă, noul Ierusalim. Într-adevăr, în ea alcătuim pe acest pământ, ca pietre vii, un templu spiritual1227. Această Cetate sfântă, Ioan o contemplă coborând din cer de la Dumnezeu, la reînnoirea finală a lumii, „gătită ca o mireasă împodobită pentru mirele ei” (Ap 21, 1-2). 757 Biserica se mai numeşte „Ierusalimul de sus” şi „maica noastră” (Gal 4, 26) 1228;
1213 1214

LG 6. Cf. In 10, 1-10. 1215 Cf. Is 40, 11; Ez 34, 11-31. 1216 Cf. In 10, 11; 1 Pt 5, 4. 1217 Cf. In 10, 11-15. 1218 Cf.1 Cor 3, 9. 1219 Cf. Rom 11, 13-26. 1220 Cf. Mt 21, 33-43 par.; Is 5, 1-7. 1221 In 15, 1-5. 1222 Cf. 1 Cor 3, 9. 1223 Cf. Mt 21, 42 par.; Fapte 4, 11; 1 Pt 2, 7; Ps 118, 22. 1224 Cf. 1 Cor 3, 11. 1225 Cf. 1 Tim 3, 15. 1226 Cf. Ef 2, 19-22. 1227 Cf. 1 Pt 2, 5. 1228 Cf. Ap 12, 17.

ea este descrisă ca mireasa neprihănită a Mielului fără pată 1229, pe care Cristos „a iubit-o şi s-a dat pe sine pentru ea ca să o sfinţească” (Ef 5, 25-26), pe care şi-a unit-o printr-un legământ indisolubil şi pe care nu încetează să o „hrănească şi să o îngrijească” (Ef 5, 29)1230 ». II. Originea, întemeierea şi misiunea Bisericii 758 Pentru a scruta misterul Bisericii, trebuie să medităm mai întâi originea ei în planul Preasfintei Treimi şi realizarea ei progresivă în istorie. Un plan născut în inima Tatălui 759 „Tatăl veşnic, în planul total liber şi tainic al înţelepciunii şi bunătăţii sale, a creat Universul, a hotărât să-i ridice pe oameni la împărtăşirea vieţii divine”, la care i-a chemat pe toţi în Fiul său: „Pe cei care cred în Cristos, Tatăl a hotărât să-i adune în Sfânta Biserică”. Această „familie a lui Dumnezeu” se constituie şi se realizează treptat de-a lungul etapelor istoriei umane, după dispoziţiile Tatălui: într-adevăr, Biserica a fost „prefigurată încă de la începutul lumii; pregătită în mod minunat în istoria poporului lui Israel şi în vechiul Legământ şi instituită în timpurile din urmă; a fost manifestată prin revărsarea Duhului Sfânt şi va fi împlinită în glorie la sfârşitul veacurilor”1231. Biserica ─ prefigurată de la începutul lumii 760 „Lumea a fost creată în vederea Bisericii”, spuneau creştinii vremurilor dintâi1232. Dumnezeu a creat lumea în vederea comuniunii cu viaţa sa divină, comuniune ce se realizează prin „convocarea” oamenilor în Cristos, iar această „convocare” este Biserica. Biserica este scopul a toate1233 şi chiar vicisitudinile dureroase, cum ar fi căderea îngerilor şi păcatul oamenilor, nu au fost îngăduite de Dumnezeu decât ca ocazie şi mijloc de a manifesta toată puterea braţului său, toată măsura iubirii pe care voia să o dăruiască lumii: După cum voinţa lui Dumnezeu este un act şi acest act se numeşte lume, tot astfel, intenţia sa este mântuirea oamenilor şi ea se numeşte Biserică1234.
1229 1230

Cf. Ap 19, 7; 21, 2. 9; 22, 17. LG 6. 1231 LG 2. 1232 Hermas, Vis. 2, 4, 1; cf. Aristide, Apol. 16, 6; Sf. Iustin, Apol. 2, 7. 1233 Cf. Sf. Epifan, Haer. 1, 1, 5. 1234 Clement din Alexandria, Paed. 1, 6.

Biserica ─ pregătită în Vechiul Legământ 761 Adunarea Poporului lui Dumnezeu începe în momentul în care păcatul distruge comuniunea oamenilor cu Dumnezeu şi cea a oamenilor între ei. Se poate spune că adunarea Bisericii este reacţia lui Dumnezeu la haosul provocat de păcat. Această reunificare se realizează în mod tainic în sânul tuturor popoarelor: „În orice neam, cel ce se teme de El şi face dreptatea este plăcut lui Dumnezeu” (Fapte 10, 35)1235. 762 Pregătirea îndepărtată a adunării Poporului lui Dumnezeu începe cu chemarea lui Abraham, căruia Dumnezeu îi făgăduieşte că va deveni părintele unui popor mare 1236. Pregătirea imediată începe cu alegerea lui Israel ca Popor al lui Dumnezeu 1237. Prin alegerea sa, Israel trebuie să fie semnul adunării viitoare a tuturor neamurilor 1238. Dar deja profeţii îl acuză pe Israel că a rupt legământul şi că s-a purtat ca o prostituată 1239. Ei vestesc un Legământ nou şi veşnic1240. „Acest Legământ Nou l-a încheiat Cristos”1241. Biserica ─ instituită de Cristos Isus 763 Fiul trebuie să realizeze, la plinirea timpului, planul de mântuire al Tatălui său; acesta este motivul „misiunii”1242 sale. „Domnul Isus a pus început Bisericii sale, proclamând Vestea cea Bună, adică venirea Împărăţiei lui Dumnezeu făgăduită de veacuri în Scriptură”1243. Pentru a împlini voinţa Tatălui, Cristos a inaugurat Împărăţia cerurilor pe pământ. Biserica „este Împărăţia lui Cristos prezentă deja în mister”1244. 764 „Această Împărăţie străluceşte oamenilor în cuvântul, faptele şi prezenţa lui Cristos”1245. A primi cuvântul lui Isus înseamnă „a primi însăşi Împărăţia 1246». Izvorul şi începutul Împărăţiei este „mica turmă” (Lc 12, 32) a celor pe care Isus i-a chemat în

1235 1236

Cf. LG 9; 13; 16. Cf. Gen 12, 2; 15, 5-6. 1237 Cf. Ex 19, 5-6; Dt 7, 6. 1238 Cf. Is 2, 2-5; Mih 4, 1-4. 1239 Cf. Os 1; Is 1, 2-4; Ier 2; etc. 1240 Cf. Ier 31, 31-34; Is 55, 3. 1241 LG 9. 1242 Cf. LG 3; AG 3. 1243 LG 5. 1244 LG 3. 1245 LG 5. 1246 LG 5.

jurul său şi al căror păstor este El însuşi1247. Ei sunt adevărata familie a lui Isus 1248. Pe cei pe care i-a chemat astfel în jurul său, i-a învăţat un nou „mod de a acţiona”, dar şi o rugăciune proprie1249. 765 Domnul Isus şi-a înzestrat comunitatea cu o structură care va rămâne până la desăvârşirea Împărăţiei. Mai întâi i-a ales pe cei Doisprezece cu Petru ca mai-marele lor1250. Reprezentând cele douăsprezece triburi ale lui Israel1251, ei sunt pietrele de temelie ale noului Ierusalim1252. Cei Doisprezece1253 şi ceilalţi ucenici1254 participă la misiunea lui Cristos, la puterea lui, dar şi la soarta lui1255. Prin toate aceste acţiuni, Cristos îşi pregăteşte şi îşi construieşte Biserica. 766 Dar Biserica s-a născut, în primul rând, din dăruirea totală a lui Cristos pentru mântuirea noastră, anticipată în instituirea Euharistiei şi realizată pe Cruce. „Începutul şi creşterea Bisericii sunt semnificate prin sângele şi apa care ies din coasta străpunsă a lui Isus cel răstignit”1256. „Căci din coasta lui Cristos dormind pe Cruce s-a născut sacramentul admirabil al întregii Biserici”1257. După cum Eva a fost creată din coasta lui Adam care dormea, tot astfel, Biserica s-a născut din inima străpunsă a lui Cristos mort pe Cruce1258. Biserica ─ manifestată de Duhul Sfânt 767 „Odată împlinită lucrarea pe care Tatăl a încredinţat-o Fiului pe pământ, în ziua Rusaliilor a fost trimis Duhul Sfânt pentru a sfinţi necontenit Biserica” 1259. Atunci, „Biserica a fost arătată public în faţa mulţimii şi a început, prin propovăduire, răspândirea Evangheliei”1260. Pentru că este „convocarea” tuturor oamenilor la mântuire, Biserica este, prin natura sa, misionară, trimisă de Cristos la toate neamurile pentru a

1247 1248

Cf. Mt 10, 16; 26, 31; In 10, 1-21. Cf. Mt 12, 49. 1249 Cf. Mt 5-6. 1250 Cf. Mc 3, 14-15. 1251 Cf. Mt 19, 28; Lc 22, 30. 1252 Cf. Ap 21, 12-14. 1253 Cf. Mc 6, 7. 1254 Cf. Lc 10, 1-2. 1255 Cf. Mt 10, 25; In 15, 20. 1256 LG 3. 1257 SC 5. 1258 Cf. Sf. Ambrozie, Luc. 2, 85-89. 1259 LG 4. 1260 AG 4.

face în ele ucenici1261. 768 Pentru ca Biserica să-şi poată realiza misiunea, Duhul Sfânt „o înzestrează şi o conduce prin diferite daruri ierarhice şi charismatice” 1262. „De aceea, Biserica, înzestrată cu darurile Întemeietorului său şi păstrând cu fidelitate poruncile dragostei, umilinţei şi abnegaţiei, primeşte misiunea de a vesti şi instaura la toate neamurile Împărăţia lui Cristos şi a lui Dumnezeu şi constituie pe pământ germenul şi începutul acestei Împărăţii”1263. Biserica ─ împlinită în glorie 769 „Biserica (...) nu va ajunge la împlinire decât în gloria cerească” 1264, la întoarcerea glorioasă a lui Cristos. Până în acea zi, „Biserica înaintează peregrinând printre persecuţiile lumii şi mângâierile lui Dumnezeu”1265. Aici, pe pământ, ea se ştie în exil, departe de Domnul1266, şi aspiră la venirea deplină a Împărăţiei, la „ceasul în care va fi unită în slavă cu Regele său”1267. Împlinirea Bisericii şi, prin ea, împlinirea lumii, în slavă, nu se va face fără mari încercări. Numai atunci, „toţi drepţii, începând cu Adam, de la dreptul Abel până la ultimul ales, se vor aduna la Tatăl în Biserica universală”1268. III. Misterul Bisericii 770 Biserica se află în istorie, dar în acelaşi timp o transcende. Numai „cu ochii credinţei”1269 poate fi văzută în realitatea ei vizibilă, realitate în acelaşi timp spirituală, aducătoare de viaţă divină. Biserica ─ în acelaşi timp vizibilă şi spirituală 771 „Unicul Mijlocitor, Cristos, a stabilit pe acest pământ Biserica sa sfântă, comunitate de credinţă, de speranţă şi de iubire, ca organism vizibil; El o susţine fără încetare şi, prin ea, revarsă asupra tuturor harul şi adevărul”. Biserica este în acelaşi timp:
1261 1262

Cf. Mt 28, 19-20; AG 2; 5─6. LG 4. 1263 LG 5. 1264 LG 48. 1265 Sf. Augustin, Civ. 18, 51; cf. LG 8. 1266 Cf. 2 Cor 5, 6; LG 6. 1267 LG 5. 1268 LG 2. 1269 CR 1, 10, 20.

─ „societate organizată ierarhic şi Trup Mistic al lui Cristos; ─ adunare vizibilă şi comunitate spirituală; ─ Biserica de pe pământ şi Biserica plină de bogăţii cereşti”. Aceste dimensiuni constituie împreună „o singură realitate complexă, făcută dintrun element uman şi un element divin”1270: Natura autentică a adevăratei Biserici este caracterizată prin faptul că ea este în acelaşi timp umană şi divină, văzută şi înzestrată cu realităţi nevăzute, ferventă în acţiune şi dăruită contemplaţiei, prezentă în lume, şi totuşi, străină şi călătoare, dar toate acestea în aşa fel încât ceea ce este uman în ea să fie orânduit spre ceea ce e divin şi subordonat lui, ceea ce este vizibil ─ invizibilului, acţiunea ─ contemplaţiei şi realitatea prezentă ─ cetăţii viitoare spre care tindem1271. O, smerenie! O, înălţime! Cortul din Kedar şi sanctuarul lui Dumnezeu; locuinţă pământească şi palat ceresc; casă de lut şi curte regească; trup muritor şi templu al luminii; în sfârşit, lucru de nimic pentru cei trufaşi şi mireasă a lui Cristos! Este neagră, dar frumoasă, fiica Ierusalimului, cea care, palidă de trudă şi de suferinţa unui exil îndelungat, are totuşi ca podoabă găteala cerească1272. Biserica ─ mister al unirii oamenilor cu Dumnezeu 772 În Biserică îşi împlineşte Cristos şi îşi revelează propriul mister ca scop al planului lui Dumnezeu: „să adune (să «recapituleze») totul în Cristos” (Ef 1, 10). Sfântul Paul numeşte „taină mare” (Ef 5, 32) unirea de logodnă a lui Cristos cu Biserica. Întrucât este unită cu Cristos ca şi cu un Mire 1273, Biserica devine, la rândul ei, mister1274. Contemplând în ea misterul, Sfântul Paul scrie: „Cristos cel din voi, nădejdea slavei” (Col 1, 27). 773 În Biserică, această comuniune a oamenilor cu Dumnezeu prin „dragostea care nu trece niciodată” (1 Cor 13, 8) este ţelul spre care este orânduit tot ceea ce este în ea mijloc sacramental legat de această lume care trece1275. „Structura sa este cu totul
1270

LG 8.

1271 1272

SC 2. Sf. Bernard, Cant. 27, 14. 1273 Cf. Ef 5, 25-27. 1274 Cf. Ef 3, 9-11. 1275 Cf. LG 48.

rânduită spre sfinţenia mădularelor lui Cristos. Iar sfinţenia se apreciază în funcţie de «marea taină» în care Mireasa răspunde prin darul iubirii la darul Mirelui” 1276. Maria merge înaintea noastră, a tuturor, „pe calea sfinţeniei”, care este misterul Bisericii, ca „Mireasa fără pată sau zbârcitură” (Ef 5, 27). De aceea, „dimensiunea mariană a Bisericii stă înaintea dimensiunii sale petrine”1277. Biserica ─ sacrament universal al mântuirii 774 Cuvântul grecesc mysterion a fost tradus în latină prin doi termeni: mysterium şi sacramentum. În interpretarea ulterioară, termenul sacramentum exprimă, mai ales, semnul vizibil al realităţii ascunse a mântuirii, indicată prin termenul mysterium. În acest sens, Cristos însuşi e misterul mântuirii: Non est enim aliud Dei mysterium, nisi Christus ─ „Nu există alt mister al lui Dumnezeu în afară de Cristos” 1278. Lucrarea mântuitoare a firii sale omeneşti sfinte şi sfinţitoare este sacramentul mântuirii, care se manifestă şi acţionează în sacramentele Bisericii (pe care Bisericile din Orient le numesc „sfintele taine”). Cele şapte sacramente sunt semnele şi instrumentele prin care Duhul Sfânt revarsă harul lui Cristos, care este Capul, în Biserica ce este Trupul său. Biserica aşadar conţine şi comunică harul nevăzut pe care îl semnifică. În acest sens analogic, ea este numită „sacrament”. 775 „Biserica este în Cristos ca un sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc” 1279. A fi sacramentul unirii intime a oamenilor cu Dumnezeu: acesta este primul scop al Bisericii. Deoarece comuniunea între oameni se înrădăcinează în unirea cu Dumnezeu, Biserica este şi sacramentul unităţii neamului omenesc. În ea, această unitate a şi început, întrucât ea reuneşte oameni „din toate neamurile, rasele, popoarele şi limbile” (Ap 7, 9); în acelaşi timp, Biserica este „semn şi instrument” al deplinei realizări a acestei unităţi care încă trebuie să vină. 776 Ca sacrament, Biserica este instrument al lui Cristos. „Este folosită de El ca instrument al răscumpărării tuturor”1280, „sacramentul universal al mântuirii”1281, prin care Cristos „dezvăluie şi în acelaşi timp înfăptuieşte misterul iubirii lui Dumnezeu faţă

1276 1277

MD 27. Ibid. 1278 Sf. Augustin, Ep. 187, 11, 34. 1279 LG 1. 1280 LG 9. 1281 LG 48.

de om”1282. Ea „este planul vizibil al iubirii lui Dumnezeu pentru omenire” 1283, care doreşte „constituirea întregului neam omenesc în unicul popor al lui Dumnezeu, adunarea lui în unicul Trup al lui Cristos, zidirea lui în unicul Templu al Duhului Sfânt”1284. PE SCURT 777 Cuvântul Ekklesía - „Biserică” - înseamnă „convocare”. El desemnează adunarea celor pe care Cuvântul lui Dumnezeu îi convoacă pentru a forma Poporul lui Dumnezeu şi care, hrăniţi cu Trupul lui Cristos, devin ei înşişi Trupul lui Cristos. 778 Biserica este în acelaşi timp cale şi scop al planului lui Dumnezeu: prefigurată în creaţie, pregătită în Vechiul Legământ, întemeiată de cuvintele şi faptele lui Isus Cristos, realizată prin Crucea lui răscumpărătoare şi prin Învierea lui, ea s-a manifestat ca mister de mântuire prin revărsarea Duhului Sfânt. Ea se va desăvârşi în slava cerului ca adunare a tuturor celor răscumpăraţi de pe pământ1285. 779 Biserica este în acelaşi timp vizibilă şi spirituală, societate ierarhică şi Trup mistic al lui Cristos. Ea este una, formată dintr-un element uman şi unul divin. Aici se află misterul său, pe care numai credinţa îl poate accepta. 780 Biserica este în această lume sacramentul mântuirii, semnul şi instrumentul comuniunii lui Dumnezeu cu oamenii.

PARAGRAFUL 2. Biserica ─ Poporul lui Dumnezeu, Trupul lui Cristos, Templul Duhului Sfânt

I. Biserica ─ Poporul lui Dumnezeu 781 „În orice timp şi în orice neam este plăcut lui Dumnezeu acela care se teme de
1282 1283

GS 45, 1. Paul VI, Cuvântare din 22 iunie 1973. 1284 AG 7; cf. LG 17. 1285 Cf. Ap 14, 4.

El şi săvârşeşte dreptatea. Însă i-a plăcut lui Dumnezeu să-i sfinţească şi să-i mântuiască pe oameni, nu individual şi fără vreo legătură între ei, ci a voit să facă din ei un popor care să-l cunoască în adevăr şi să-l slujească în sfinţenie. Şi-a ales aşadar un neam, din care a făcut poporul său, poporul izraelit, a încheiat cu el un legământ şi l-a educat treptat. (...) Toate acestea însă au fost o pregătire şi o prefigurare a legământului nou şi desăvârşit care avea să fie încheiat în Cristos. (...) Acesta este noul legământ în Sângele său, chemând dintre iudei şi păgâni o mulţime care să se contopească în unitate, nu după trup, ci în duh”1286. Caracteristicile Poporului lui Dumnezeu 782 Poporul lui Dumnezeu are caracteristici care îl disting net de toate grupările religioase, etnice, politice sau culturale ale istoriei: ─ El este Poporul lui Dumnezeu: Dumnezeu nu este proprietatea nici unui popor. Însă El şi-a dobândit un Popor dintre cei care odinioară nu erau un popor: „o seminţie aleasă, o preoţie regească, un popor sfânt” (1 Pt 2, 9). ─ Se devine membru al acestui Popor nu prin naşterea fizică, ci prin „naşterea de sus”, „din apă şi din Duh” (In 3, 3-5), adică prin credinţa în Cristos şi prin Botez. ─ Acest Popor îl are drept Cap pe Isus Cristos (Cel Uns, Mesia): întrucât aceeaşi ungere, Duhul Sfânt, se răspândeşte din Cap în Trup, el este „Poporul mesianic”. ─ „Condiţia acestui Popor este demnitatea libertăţii fiilor lui Dumnezeu: în inimile lor, ca într-un templu, se află Duhul Sfânt”. ─ „Legea sa este porunca nouă de a iubi aşa cum Cristos însuşi ne-a iubit” 1287. Aceasta este legea „nouă” a Duhului Sfânt1288. ─ Misiunea sa este de a fi sarea pământului şi lumina lumii1289. „El este pentru întregul neam omenesc cel mai puternic germen de unitate, speranţă şi mântuire”. ─ Destinul său, în sfârşit, este „Împărăţia lui Dumnezeu începută pe pământ de Dumnezeu însuşi şi care trebuie să se răspândească neîncetat, până când, la sfârşitul veacurilor, va fi desăvârşită de El însuşi”1290. Un popor preoţesc, profetic şi regesc 783 Isus Cristos este cel pe care Tatăl l-a uns cu Duhul Sfânt şi l-a statornicit „Preot, Profet şi Rege”. Întregul Popor al lui Dumnezeu participă la aceste trei funcţii ale lui
1286 1287

LG 9. Cf. In 13, 34. 1288 Cf. Rom 8, 2; Gal 5, 25. 1289 Cf. Mt 5, 13-16. 1290 LG 9.

Cristos şi poartă responsabilităţile misiunii şi slujirii care decurg din ele1291. 784 Cel care intră în Poporul lui Dumnezeu prin credinţă şi Botez devine părtaş la vocaţia unică a acestui Popor: vocaţia sacerdotală: „Cristos Domnul, Preot ales dintre oameni, a făcut din noul popor «o împărăţie de preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl său». Întradevăr, cei botezaţi sunt consacraţi prin regenerarea şi ungerea Duhului Sfânt pentru a fi lăcaş spiritual şi preoţie sfântă”1292. 785 „Poporul sfânt al lui Dumnezeu participă şi la funcţia profetică a lui Cristos”. Aceasta, mai ales, prin simţul supranatural al credinţei, care este cel al Poporului întreg, laici şi ierarhie, atunci când „aderă neclintit la credinţa transmisă sfinţilor o dată pentru totdeauna”1293 şi îi aprofundează înţelegerea şi devine martor al lui Cristos în mijlocul acestei lumi. 786 Poporul lui Dumnezeu participă, în sfârşit, la funcţia regească a lui Cristos. Cristos îşi exercită regalitatea atrăgându-i la sine pe toţi oamenii prin moartea şi Învierea sa1294. Cristos, Regele şi Domnul Universului, s-a făcut slujitorul tuturor, deoarece „nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20, 28). Pentru creştin, „a domni înseamnă a-L sluji” 1295, îndeosebi „în săraci şi suferinzi, în care Biserica recunoaşte chipul Întemeietorului său sărac şi suferind” 1296. Poporul lui Dumnezeu îşi împlineşte „demnitatea regească” trăind conform acestei vocaţii de a sluji împreună cu Cristos. Pe toţi cei renăscuţi în Cristos, semnul Crucii îi face regi, ungerea Duhului Sfânt îi consacră preoţi, pentru ca, exceptând îndatoririle specifice slujirii noastre, toţi creştinii, înveşmântaţi în darul spiritual şi folosindu-se de raţiunea lor, să se recunoască membri ai acestei seminţii regeşti şi părtaşi la funcţia preoţească. Într-adevăr, ce este mai regesc pentru suflet decât să-şi guverneze trupul în supunere faţă de Dumnezeu? Şi ce este mai preoţesc decât a-i închina Domnului o conştiinţă curată şi de a oferi pe altarul inimii jertfele nepătate ale evlaviei?1297 II. Biserica ─ Trupul lui Cristos Biserica este comuniune cu Isus
1291 1292

Cf. RH 18-21. LG 10. 1293 LG 12. 1294 Cf. In 12, 32. 1295 Cf. LG 36. 1296 LG 8. 1297 Sf. Leon cel Mare, Serm. 4, 1.

787 Încă de la început, Isus i-a asociat pe ucenici la viaţa sa1298; El le-a revelat misterul Împărăţiei1299; i-a făcut părtaşi la misiunea sa, la bucuria sa 1300 şi la suferinţele sale1301. Isus vorbeşte despre o comuniune şi mai intimă între El şi cei care îl vor urma: „Rămâneţi în mine şi eu în voi. (...) Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele” (In 15, 4-5). El vesteşte o comuniune tainică şi reală între propriul său trup şi trupul nostru: „Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi Eu în el” (In 6, 56). 788 Când prezenţa sa vizibilă le-a fost luată, Isus nu i-a lăsat orfani pe ucenicii săi1302. El le-a făgăduit că va rămâne cu ei până la sfârşitul veacurilor 1303, le-a trimis pe Duhul său1304. Comuniunea cu Isus a devenit, într-un fel, mai intensă: „Împărtăşindu-le fraţilor săi, adunaţi din toate neamurile, pe Duhul Sfânt, i-a constituit în mod mistic ca Trup al său”1305. 789 Compararea Bisericii cu un trup aruncă o rază de lumină asupra legăturii intime dintre Biserică şi Cristos. Ea nu este numai adunată în jurul lui; ea este unificată în El, în Trupul lui. Trei aspecte ale Bisericii-Trup al lui Cristos trebuie subliniate în mod deosebit: unitatea tuturor membrilor între ei prin unirea lor cu Cristos; Cristos, Capul Trupului; Biserica, Mireasa lui Cristos. „Un singur Trup” 790 Creştinii care răspund Cuvântului lui Dumnezeu şi devin mădulare ale Trupului lui Cristos devin strâns uniţi cu Cristos: „În acest trup, viaţa lui Cristos se revarsă în toţi credincioşii, care, prin sacramente, sunt uniţi în mod tainic, dar real, cu Cristos care a pătimit şi a fost glorificat”1306. Acest lucru este în mod deosebit adevărat despre Botez, prin care noi suntem uniţi cu moartea şi Învierea lui Cristos 1307, şi despre Euharistie, prin care, „făcându-ne realmente părtaşi la Trupul Domnului, suntem ridicaţi la comuniunea cu El şi între noi”1308. 791 Unitatea trupului nu anulează diversitatea mădularelor: „În alcătuirea Trupului lui Cristos există o diversitate de membre şi funcţiuni. Unic este Duhul, care, după
1298 1299

Cf. Mc 1, 16-20; 3, 13-19. Cf. Mt 13, 10-17. 1300 Cf. Lc 10, 17-20. 1301 Cf. Lc 22, 28-30. 1302 Cf. In 14, 18. 1303 Cf. Mt 28, 20. 1304 Cf. In 20, 22; Fapte 2, 33. 1305 LG 7. 1306 LG 7. 1307 Cf. Rom 6, 4-5; 1 Cor 12, 13. 1308 LG 7.

bogăţia sa şi după necesităţile slujirilor, îşi împarte darurile diferite în folosul Bisericii”. Unitatea Trupului mistic produce şi stimulează dragostea între credincioşi: „Dacă un membru suferă, toate membrele suferă cu el; dacă un membru este cinstit, toate membrele se bucură cu el”1309. În sfârşit, unitatea Trupului mistic învinge toate dezbinările umane: „Câţi în Cristos v-aţi botezat, în Cristos v-aţi îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Cristos Isus” (Gal 3, 27-28). „Cristos este Capul acestui Trup” 792 Cristos „este Capul Trupului care este Biserica” (Col 1, 18). El este Începutul creaţiei şi al răscumpărării. Înălţat în slava Tatălui, „El are întâietatea în toate” (Col 1, 18), în primul rând, asupra Bisericii, prin care îşi întinde domnia peste toate: 793 El ne uneşte cu Paştele său: toate mădularele trebuie să se străduiască să i se conformeze „până când Cristos va lua chip în ei” (Gal 4, 19). „De aceea, suntem cuprinşi în misterele vieţii sale, (...) ne asociem patimilor sale ─ ca trupul faţă de cap ─, suferind împreună cu El, pentru a fi preamăriţi împreună cu El”1310. 794 El are grijă de creşterea noastră1311. Pentru a ne face să ne înălţăm spre El, Capul nostru1312, Cristos rânduieşte în Trupul său, Biserica, darurile şi slujirile prin care noi ne ajutăm reciproc pe calea mântuirii. 795 Cristos şi Biserica înseamnă aşadar „Cristos întreg” (Christus totus). Biserica este una cu Cristos. Sfinţii au o conştiinţă foarte vie a acestei unităţi: Deci să ne bucurăm şi să aducem mulţumiri, pentru că am devenit nu numai creştini, ci Cristos însuşi. Înţelegeţi, fraţilor, harul pe care Dumnezeu ni l-a făcut, dăruindu-ni-l pe Cristos drept Cap? Tresăltaţi şi bucuraţi-vă, am devenit Cristos. Într-adevăr, deoarece El este Capul şi noi suntem mădularele, omul întreg înseamnă El şi noi. (...) Plinătatea lui Cristos înseamnă deci Capul şi mădularele; ce înseamnă Capul şi mădularele? Cristos şi Biserica1313. Redemptor noster unam se personam cum sancta Ecclesia, quam assumpsit, exhibuit ─ „Răscumpărătorul nostru s-a înfăţişat pe sine ca una şi aceeaşi persoană cu Biserica pe care şi-a asumat-o”1314.
1309 1310

LG 7. LG 7. 1311 Cf. Col 2, 19. 1312 Cf. Ef 4, 11-16. 1313 Sf. Augustin, Ev. In 21, 8. 1314 Sf. Grigore cel Mare, Mor. praef. 1, 6, 4.

hoc est Spiritus 1315 1316 Sf. 1-13. Biserica este Mireasa lui Cristos 796 Unitatea lui Cristos şi a Bisericii. 17. Mt 22. 1319 Cf. quasi una persona mystica ─ „Capul şi mădularele sunt ca o singură persoană mistică”1315. 2.. Cap şi Trup. Isus Cristos şi Biserica sunt una şi nu trebuie complicate lucrurile”1316. Ea este Mireasa nepătată a Mielului nepătat1320. El vorbeşte în persoana Capului (ex persona capitis) sau în persoana Trupului (ex persona corporis). pentru a fi cu El un singur Duh 1319. 27. Biserica ─ Templul Duhului Sfânt 797 Quod est spiritus noster. ci un singur trup” (Mt 19. Iar Domnul însuşi spune în Evanghelie: „Nu mai sunt doi. 1317 Cf. fie mădularele. III. In 3. 25. Tema lui Cristos-Mire al Bisericii a fost pregătită de profeţi şi vestită de Ioan Botezătorul1317.) În calitate de Cap îşi spune „Mire”.) Fie că vorbeşte Capul. 1322 Sf. 2 Cor 11. 3. Domnul s-a numit el însuşi „Mire” (Mc 2. După cum aţi văzut. 74. 4. 1320 Cf. Un cuvânt al Sfintei Ioana d’Arc către judecătorii săi rezumă credinţa sfinţilor Învăţători şi exprimă bunul-simţ al credincioşilor: „După părerea mea. şi totuşi. . 6). 31-32). 5. pentru care s-a dăruit „spre a o sfinţi” (Ef 5. Cristos este cel care vorbeşte. După cum este scris: „Vor fi amândoi un trup. Augustin. două persoane diferite. 1 Cor 6. în calitate de Trup îşi spune „Mireasă”1322. 29. mădular al acestui Trup. ele alcătuiesc una singură în îmbrăţişarea conjugală.. (. Taina aceasta mare este. Capul şi mădularele Trupului implică şi distingerea lor într-o relaţie personală. pe care şi-a asociat-o printr-un legământ veşnic. de fapt. 1321 Cf. 1318 Cf. 4. Ef 1. ad 1. o spun cu privire la Cristos şi la Biserică” (Ef 5. Apostolul prezintă Biserica şi pe fiecare credincios. id est anima nostra. Proc. există.Caput et membra. şi de care nu încetează a se îngriji ca de propriul său Trup1321: Iată-l pe Cristos întreg. 15-17. Psal. Acest aspect este adesea exprimat prin imaginea mirelui şi a miresei. 48. Ioana d'Arc. S. Ap 22. 1-14. 2. (.. 29. 26). unul singur alcătuit dintr-o mulţime. pe care Cristos a iubit-o. Ef 5. Toma Aq. th. 19)1318. ca pe o Mireasă „logodită” cu Cristos Domnul. ad membra nostra..

1331 LG 12. 267. prin sacramentele care dau sporire şi vindecare mădularelor lui Cristos. Pius XII. 16)1325: Bisericii i s-a încredinţat Darul lui Dumnezeu. ca unui principiu ascuns. El lucrează în multe feluri la zidirea Trupului întreg în iubire1328: prin Cuvântul lui Dumnezeu. 16. Serm. AA 3. o utilitate eclezială. quod est Ecclesia ─ „Ceea ce spiritul nostru.. (. Enc. 1. . Irineu. prin Botezul prin care El alcătuieşte Trupul lui Cristos 1329. Enc. 1 Cor 3. Mystici Corporis: DS 3808. direct sau indirect.. care au. pentru Trupul lui Cristos. 1330 LG 7. prin virtuţile care-l fac pe om să acţioneze conform binelui. „care are puterea de a zidi” (Fapte 20. prin numeroasele haruri speciale (numite „charisme”) prin care îi face pe credincioşi „capabili şi dispuşi să primească diferite activităţi şi slujiri folositoare pentru reînnoirea şi creşterea Bisericii”1331. trebuie să i se atribuie faptul că toate părţile Trupului sunt legate atât între ele. prin „harul apostolilor. 1325 Cf. Augustin. în sfârşit.) În ea a fost aşezată comuniunea cu Cristos. arvuna incoruptibilităţii. 16-17. cât şi cu Capul lor suprem. 1328 Cf. Duhul Sfânt este pentru mădularele lui Cristos. 1326 Sf. acolo este şi Duhul lui Dumnezeu. 3. 1327 Pius XII. adică sufletul nostru.Sanctus ad membra Christi. deoarece El se află în întregime în Cap. Charismele 799 Extraordinare sau simple şi umile. 4. adică Duhul Sfânt. charismele sunt haruri ale Duhului Sfânt. 13. 24. 32). Haer. 21. care deţine întâietatea între daruri” 1330. în întregime în Trup. care este Biserica” 1323.. 4. Mystici Corporis: DS 3808.) Căci unde este Biserica. 800 Charismele trebuie să fie acceptate cu recunoştinţă din partea celui care le primeşte. „Duhului lui Cristos. confirmarea credinţei noastre şi scara înălţării noastre spre Dumnezeu. este pentru mădularele noastre. Ef 2. şi unde este Duhul lui Dumnezeu. Duhul Sfânt face din Biserică „Templul Dumnezeului celui viu” (2 Cor 6. Căci ele sunt o minunată bogăţie a harului 1323 1324 Sf. acolo se află Biserica şi tot harul”1326. cf. (. 1329 Cf. Ef. 1 Cor 12. spre binele oamenilor şi după trebuinţele lumii.. în întregime în fiecare dintre mădulare” 1324. 798 Duhul Sfânt este „principiul oricărei acţiuni dătătoare de viaţă şi cu adevărat mântuitoare în fiecare dintre diferitele părţi ale Trupului”1327. fiind rânduite spre creşterea Bisericii. dar şi de toţi membrii Bisericii. ad corpus Christi.

Cf. 1Cor 13. 801 În acest sens. sunt sărace şi persecutate. 9). mai ales în Euharistie. în special de cele care suferă. pentru ca. A purificat-o prin Sângele său. în El şi pentru El. 807 Biserica este acest Trup al cărui Cap este Cristos: ea trăieşte din El. LG 12. 803 „Voi sunteţi seminţie aleasă. „Toţi oamenii sunt chemaţi să facă parte din Poporul lui Dumnezeu”1335. 14). 1336 AG 1. în diversitatea şi complementaritatea lor. Popor dobândit” (1 Pt 2. 1334 Cf. LG 30. El trăieşte împreună cu ea şi în ea. Cristos mort şi înviat constituie comunitatea credincioşilor ca Trup al său. neam sfânt. adevărata măsură a charismelor1332. 808 Biserica este Mireasa lui Cristos: El a iubit-o şi s-a dat pe sine pentru ea. astfel încât toate charismele să coopereze. „oamenii să constituie o singură familie şi un singur Popor al lui Dumnezeu”1336. ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-şi cureţe un Popor care să-i aparţină” (Tit 2. 805 Biserica este Trupul lui Cristos. A făcut din ea Maica roditoare a tuturor fiilor lui Dumnezeu. există o diversitate de mădulare şi de funcţii. ci de a cerceta totul şi a păstra ce este bun” 1333. 804 În Poporul lui Dumnezeu se intră prin credinţă şi prin Botez. 1332 1333 . 7)1334. preoţie împărătească. adică după iubire.pentru vitalitatea apostolică şi pentru sfinţenia întregului Trup al lui Cristos. Toate mădularele sunt legate unele de altele. Prin Duhul Sfânt şi prin acţiunea sa în sacramente. CL 24. 1335 LG 13. PE SCURT 802 „Cristos Isus s-a dat pe sine pentru noi. la „binele comun” (1 Cor 12. cu condiţia totuşi să fie vorba despre daruri care vin cu adevărat de la Duhul Sfânt şi care să fie exercitate într-un mod pe deplin conform cu impulsurile autentice ale aceluiaşi Duh. 806 În unitatea acestui Trup. Nici o charismă nu dispensează de referirea şi supunerea faţă de Păstorii Bisericii. „Aceştia au o datorie specială de a nu stinge Duhul. e întotdeauna necesară discernerea charismelor. în Cristos.

1340 DS 3013. sfântă. 1339 Cf. catolică şi apostolică şi tot El o cheamă să realizeze fiecare dintre aceste caracteristici. prin Duhul Sfânt. principiul vieţii lui. Biserica universală se înfăţişează ca «un Popor adunat de comuniunea Tatălui. Biserica nu le are de la ea însăşi. inseparabil legate între ele 1339. Aceste patru atribute. Biserica este una „Misterul sacru al Unităţii Bisericii”1341 813 Biserica este una datorită izvorului său: „Supremul model şi principiul acestui mister este unitatea. în Treimea persoanelor. îi dă Bisericii sale harul să fie una. catolică şi apostolică 811 „Aceasta este Biserica unică a lui Cristos. a Fiului şi a Sfântului Duh»”1337. LG 8. „Biserica”. a unităţii sale catolice. Biserica este una. Ciprian. 1341 UR 2. Dar manifestările lor istorice sunt semne ce vorbesc limpede şi raţiunii umane. al unităţii în diversitate şi al bogăţiei darurilor şi charismelor lui. Duhul este ca sufletul Trupului Mistic. sfântă. indică nişte trăsături esenţiale ale Bisericii şi ale misiunii ei. pe care o mărturisim în Crez ca una. . 810 „Astfel. citându-l pe Sf. este ea însăşi un mare şi perpetuu motiv de credibilitate şi o dovadă incontestabilă a misiunii sale divine”1340. I. catolică şi apostolică”1338. PARAGRAFUL 3. a unicului Dumnezeu Tatăl şi Fiul în Duhul 1337 1338 LG 4. aminteşte Conciliul Vatican I.809 Biserica este Templul Duhului Sfânt. 812 Numai credinţa poate recunoaşte că Biserica are aceste proprietăţi din izvorul ei divin. sfântă. a stabilităţii sale neînvinse. „datorită sfinţeniei sale preaînalte. DS 2888. Cristos este cel care.

815 Care sunt aceste legături ale unităţii? „Deasupra tuturor se află dragostea. orânduită şi organizată în această lume ca societate. Clement din Alexandria. 1347 Cf. un singur Logos al Universului şi. Deci faptul de a fi una ţine de însăşi esenţa Bisericii: Ce taină uimitoare! Există un singur Tată al Universului. stări şi moduri de viaţă.Sfânt”1342. 205. 814 De la început. 1344 UR 2. este şi o singură fecioară. a încredinţat-o lui Petru pentru a o păstori. Biserica este una prin Întemeietorul său: „Căci Fiul întrupat i-a împăcat pe toţi oamenii cu Dumnezeu prin Crucea sa şi a restabilit unitatea tuturor într-un singur popor şi într-un singur trup”1343. încât este Principiul unităţii Bisericii”1344. Dar unitatea Bisericii peregrine este asigurată şi prin legăturile vizibile ale comuniunii: ─ mărturisirea unei singure credinţe primite de la apostoli. 6. UR 2. ─ succesiunea apostolică prin sacramentul Preoţiei. care a devenit mamă. CIC. (. dându-i acestuia şi celorlalţi apostoli misiunea de a o răspândi şi călăuzi. Între membrii Bisericii există o diversitate de daruri. Paed. păcatul şi greutatea consecinţelor sale ameninţă fără încetare darul unităţii. De aceea. care este legătura desăvârşirii” (Col 3. 1342 1343 . subzistă în Biserica Catolică. GS 78. Marea bogăţie a acestei diversităţi nu se opune unităţii Bisericii. LG 14. Biserica este una prin „sufletul” său: „Duhul Sfânt. §3. 1346 LG 13. care locuieşte în cei ce cred. care umple şi conduce întreaga Biserică. 1. În unitatea Poporului lui Dumnezeu sunt adunate diversităţile popoarelor şi culturilor. un singur Duh Sfânt. înfăptuieşte acea minunată comuniune a credincioşilor şi îi uneşte atât de intim pe toţi în Cristos. mai ales a sacramentelor. pretutindeni acelaşi. Totuşi. care păstrează buna înţelegere frăţească a familiei lui Dumnezeu1347. 3). 1345 Sf. înzestrate cu tradiţii proprii”1346. şi îmi place să o numesc Biserica1345. „în comuniunea eclezială există în mod legitim Biserici particulare..) Această Biserică. apostolul trebuie să îndemne la a „păstra unitatea Duhului prin legătura păcii” (Ef 4. după învierea sa. can. de asemenea. 816 „Biserica unică a lui Cristos” este aceea pe care „Mântuitorul nostru. cât şi din multitudinea persoanelor care le primesc.. ─ celebrarea comună a cultului divin. această Biserică „una” se prezintă totuşi cu o mare diversitate ce provine atât din varietatea darurilor lui Dumnezeu. funcţii. 14). cârmuită de succesorul lui UR 2.

1. 1354 LG 8. poartă pe drept numele de creştini. sunt încorporaţi lui Cristos şi. uneori nu fără vina unor oameni de ambele părţi”1350. ibi discussiones. . UR 3. ex quo omnium credentium erat cor unum et anima una ─ „Acolo unde sunt păcate. pe care Apostolul le condamnă cu asprime. 1353 UR 3. prin care toţi credincioşii erau un trup şi un suflet”1352. conflicte. 751. 819 În plus. 1350 UR 3. 818 Cei care se nasc astăzi în comunităţi apărute din asemenea rupturi. „în această Biserică unică şi unitară a lui Dumnezeu au apărut încă de la începuturi anumite sciziuni. pentru a constitui pe pământ Trupul unic al lui Cristos. erezii. 1348 1349 LG 8. în secolele următoare s-au ivit dezbinări mai mari. „multe elemente de sfinţire şi de adevăr”1354 există în afara limitelor vizibile ale Bisericii catolice: „cuvântul scris al lui Dumnezeu.) Îndreptăţiţi prin credinţa primită la Botez.. în vreun fel. Credinţa noastră este că Domnul a încredinţat numai Colegiului apostolic în frunte cu Petru toate bogăţiile Noului Legământ. credinţa. Rupturile ce rănesc unitatea Trupului lui Cristos (erezia.Petru şi de episcopii în comuniune cu el”1348: Decretul despre Ecumenism al Conciliului al II-lea din Vatican explicitează: „Numai prin Biserica catolică a lui Cristos. Ubi autem virtus. Hom. can. iar comunităţi considerabile ca număr s-au despărţit de comuniunea deplină a Bisericii catolice. Poporului lui Dumnezeu”1349. ibi singularitas. schisme. iar fiii Bisericii catolice îi recunosc pe bună dreptate ca fraţi în Domnul”1353. 1351 Cf. există şi unitate. ibi unio. există şi multiplicitate. „şi care trăiesc credinţa în Cristos. CIC. de aceea.. in Ezech. ibi haereses. unire. ibi est multitudo. 1352 Origene. poate fi dobândită toată plinătatea mijloacelor de mântuire. iar Biserica catolică îi îmbrăţişează cu respect şi iubire frăţească. Rănile unităţii 817 De fapt. viaţa harului. căruia trebuie să-i fie pe deplin încorporaţi toţi aceia care aparţin deja. nu pot fi acuzaţi de păcatul despărţirii. apostazia şi schisma1351) nu se fac fără păcatele oamenilor: Ubi peccata sunt. (. 9. care este instrumentul general de mântuire. ibi schismata. dar acolo unde este virtute.

Tată. . 821 Pentru a răspunde în mod adecvat la aceasta. UR 10. căci „convertirea inimii şi sfinţenia vieţii. Ca toţi să fie una. UR 3. UR 6. Toate aceste bunuri provin de la Cristos şi conduc la El1356 şi cheamă de la sine „unitatea catolică”1357. pentru ca lumea să creadă că Tu m-ai trimis” (In 17. 1355 1356 UR 3. UR 7. cf. este nevoie de: ─ o înnoire permanentă a Bisericii într-o fidelitate mai mare faţă de vocaţia sa. 1358 UR 4. 1364 Cf. „Noi credem că ea dăinuie în Biserica catolică fără a se putea pierde şi sperăm că va creşte din zi în zi până la sfârşitul veacurilor”1358. alte daruri interioare ale Duhului Sfânt şi alte elemente vizibile” 1355. 1360 Cf. în special. ─ convertirea inimii „pentru a trăi mai curat după Evanghelie”1361.. a întări şi a desăvârşi unitatea pe care Cristos o doreşte pentru ea. şi nu încetează să se roage Tatălui pentru unitatea ucenicilor săi: „. eşti în mine şi Eu în tine.speranţa şi iubirea. ─ cunoaşterea frăţească reciprocă1363. UR 1. 1361 Cf. ─ rugăciunea în comun. 1363 Cf. căci infidelitatea membrilor faţă de darul lui Cristos este cauza dezbinărilor. LG 15. Cristos dăruieşte întotdeauna Bisericii sale darul unităţii. Duhul lui Cristos se foloseşte de aceste Biserici şi comunităţi ecleziale ca mijloace de mântuire a căror forţă vine din plinătatea harului şi adevărului pe care Cristos a încredinţat-o Bisericii catolice.. 1359 Cf. 1362 UR 8. dar Biserica trebuie întotdeauna să se roage şi să lucreze pentru a menţine. 21). a preoţilor1364. şi ei să fie una în Noi. UR 9. Cf. împreună cu rugăciunile individuale şi publice pentru unitatea creştinilor. După cum Tu. Această înnoire este forţa mişcării spre unitate1360. Isus s-a rugat El însuşi în ceasul pătimirii sale. Spre unitate 820 „Cristos a dăruit de la început Bisericii sale” unitatea. trebuie socotite sufletul întregii mişcări ecumenice şi pot fi numite pe drept cuvânt «ecumenism spiritual»”1362. De aceea. ─ formarea ecumenică a credincioşilor şi. 1357 LG 8. Dorinţa de a regăsi unitatea tuturor creştinilor este un dar al lui Cristos şi o chemare a Duhului Sfânt1359.

În Biserică se află „plinătatea mijloacelor de mântuire”1373.─ dialogul între teologi şi întâlnirile între creştinii diferitelor Biserici şi comunităţi1365. 825 „Biserica. Dar trebuie şi să existe conştiinţa faptului „că năzuinţa sfântă de a-i împăca pe toţi creştinii în unitatea Bisericii lui Cristos. 1374 LG 48. 1371 Cf. 1372 SC 10. în mod imuabil. Într-adevăr. „noi dobândim sfinţenia prin harul lui Dumnezeu”1374. chiar dacă nedesăvârşită”1375. 824 Biserica. Fiul lui Dumnezeu.. Biserica este deci „Poporul sfânt al lui Dumnezeu” 1370. depăşeşte puterile şi capacitatea omului”. 1376 LG 11. 822 Grija de a realiza unirea „priveşte întreaga Biserică. a unit-o cu sine ca pe trupul său şi a copleşit-o cu darul Duhului Sfânt. ne punem întreaga speranţă „în rugăciunea lui Cristos pentru Biserică. a iubit Biserica sa ca pe o mireasă şi s-a dat pe sine pentru ea ca să o sfinţească. Fapte 9. sfinţenia desăvârşită trebuie încă să fie dobândită: „Întăriţi cu atâtea mijloace puternice de mântuire. iar membrii ei sunt numiţi „sfinţi”1371. încă de pe pământ. 16. De aceea. UR 4. ─ colaborarea între creştini în diferitele domenii ale slujirii oamenilor1366. este încununată cu sfinţenie adevărată. care împreună cu Tatăl şi cu Duhul este proclamat «unul Sfânt». 13. în iubirea Tatălui faţă de noi şi în puterea Duhului Sfânt”1368. la perfecţiunea sfinţeniei Tatălui”1376. ca spre scopul lor. 1368 UR 24. unită cu Cristos. credincioşi şi păstori” 1367. de orice condiţie şi stare. una şi unică. 1370 LG 12. sunt chemaţi de Domnul. 1366 . În membrii săi. le dă formă şi le duce la scop”1377: 1365 Cf. prin El şi în El. Cristos. În ea. 1375 LG 48. ea devine şi sfinţitoare. 1367 UR 5. UR 12. II. Biserica este sfântă 823 „Noi credem că Biserica (. 1373 UR 3. 1.) este. 1377 LG 42. 1369 LG 39. 1 Cor 6. 11. spre mărirea lui Dumnezeu”1369. fiecare pe calea sa. 1. 826 Iubirea este sufletul sfinţeniei la care toţi sunt chemaţi: ea „guvernează toate mijloacele de sfinţire. este sfinţită de El. Cf. Toate acţiunile Bisericii „se îndreaptă. spre sfinţirea oamenilor şi preamărirea lui Dumnezeu în Cristos”1372. 9. toţi credincioşii. sfântă..

Toţi membrii Bisericii. deopotrivă sfântă şi având mereu nevoie de purificare. LG 40. inclusiv slujitorii ei. 24-30. 1382 SPF 19. autob. LG 8. Ms. 3. Am înţeles că numai Iubirea îi face să acţioneze pe membrii Bisericii. 1381 Cf. apostolii n-ar mai vesti Evanghelia.. dar care au mereu nevoie de sfinţire: Biserica este sfântă chiar cuprinzând în sânul ei păcătoşi. Mt 13. incluzând în sânul ei oameni păcătoşi. 1384 CL 16.Am înţeles că. cel mai necesar. membrii ei se sfinţesc.) Am înţeles că IUBIREA CONŢINE TOATE VOCAŢIILE. sustrăgându-se de la această viaţă. neghina păcatului se află încă amestecată cu grâul Evangheliei până la sfârşitul timpurilor1381. În toţi. 1379 . 6. practică neîncetat pocăinţa şi înnoirea”1379.. CĂ ESTE VEŞNICĂ!1378 827 „În vreme ce Cristos. sfânt. pentru că ea însăşi nu are altă viaţă decât cea a harului: trăind din viaţa ei. „Sfinţii şi sfintele au fost întotdeauna izvor de înnoire în momentele cele mai dificile ale istoriei Bisericii”1384. ci a venit pentru a ispăşi doar păcatele poporului.. că dacă Iubirea s-ar stinge. UR 3. 3. nu a cunoscut păcatul. de care are puterea să-i vindece pe fiii săi prin sângele lui Cristos şi darul Duhului Sfânt1382. B 3v. 828 Canonizându-i pe anumiţi credincioşi. ei cad în păcatele şi dezordinile ce împiedică răspândirea sfinţeniei. De aceea. dacă Biserica are un trup. alcătuit din diferite mădulare. 1383 Cf. CĂ IUBIREA ESTE TOTUL. dându-i pe sfinţi ca modele şi mijlocitori1383. 1385 CL 17. 1378 Sf. trebuie să se recunoască păcătoşi1380. nevinovat şi fără pată. (. 8-10. Tereza a Pruncului Isus. „sfinţenia este izvorul tainic şi măsura infailibilă a activităţii sale apostolice şi a elanului său misionar”1385. Biserica recunoaşte puterea Duhului sfinţeniei care se află în ea şi susţine speranţa credincioşilor.) CU ALTE CUVINTE.. cel mai nobil dintre toate nu-i lipseşte: am înţeles că Biserica are o Inimă şi că această Inimă este APRINSĂ de IUBIRE. Deci Biserica reuneşte păcătoşi la care a ajuns mântuirea lui Cristos. 48-51. adică proclamând în mod solemn că aceşti credincioşi au practicat eroic virtuţile şi au trăit în fidelitate faţă de harul lui Dumnezeu. Biserica. (. 1380 Cf. Într-adevăr. cf. CĂ EA CUPRINDE TOATE TIMPURILE ŞI TOATE LOCURILE. 1 In 1. Biserica suferă şi face pocăinţă pentru aceste greşeli. martirii ar refuza să-şi verse sângele.

Biserica este catolică Ce înseamnă „catolic”? 830 Cuvântul „catolic” înseamnă „universal” în două sensuri: „după totalitate” şi „după integralitate”. 1390 Cf. 1389 AG 6. Sf. (. Smyrn. 1391 Cf. în unitatea Duhului său1392. De aceea. Ignaţiu din Antiohia. în acest sens fundamental. învingând păcatul. Fiecare Biserică particulară este „catolică” 1386 1387 LG 65. III. ceea ce implică faptul că ea primeşte de la El „plinătatea mijloacelor de mântuire”1389 pe care El le-a voit: mărturisire de credinţă dreaptă şi completă. Biserica este deja cea preasfântă. pentru a se împlini planul lui Dumnezeu. credincioşii se străduiesc încă să crească în sfinţenie. ei îşi ridică ochii spre Maria” 1386: în ea. Mt 28. este darul Domnului însuşi. trebuie să se răspândească în toată lumea şi în toate veacurile. acest popor. 1388 Cf.) Acest caracter de universalitate. 2.829 „În timp ce Biserica îşi atinge în Preacurata Fecioară desăvârşirea care o face să fie fără pată şi zbârcitură. 19. prin care Biserica catolică tinde în mod eficace şi perpetuu spre adunarea întregii omeniri cu toate bunurile ei sub conducerea lui Cristos. catolică în ziua Rusaliilor 1390. . de aceea. Biserica este catolică într-un dublu sens: Ea este catolică deoarece în ea este prezent Cristos. acolo este Biserica catolică”1387. care împodobeşte poporul lui Dumnezeu. Biserica era. 831 Ea este catolică pentru că e trimisă în misiune de Cristos către toţi oamenii1391: Toţi oamenii sunt chemaţi în noul Popor al lui Dumnezeu. care la început a creat natura umană unitară şi a voit apoi să-i adune laolaltă pe fiii săi risipiţi. păstrându-şi unitatea şi unicitatea. şi ea va fi astfel întotdeauna până în ziua Parusiei.. AG 4. 1392 LG 13. 8. Ef 1. „Unde este Cristos Isus. viaţă sacramentală integrală şi slujire conferită prin hirotonire în succesiunea apostolică.. În ea subzistă plinătatea Trupului lui Cristos unit cu Capul său1388. 22-23.

(. Cf. este necesar să se armonizeze întreaga Biserică. se înrădăcinează într-o varietate de elemente culturale. 1397 Sf. can. Vatican I: DS 3057. sunt şi ele numite în Noul Testament Biserici. una. 3. care este dieceza (sau eparhia). 1393 1394 . „Într-adevăr.. care. încă de la coborârea la noi a Cuvântului întrupat. Haer. sociale şi umane.. pentru originea ei deosebită. 833 Prin Biserica particulară. după făgăduinţele Mântuitorului. se adună credincioşii şi se celebrează misterul Cinei Domnului. 1398 Sf. 1400 LG 23. sfântă. Ci. şi pentru ea sunt meniţi atât credincioşii LG 26.. 1.832 „Biserica lui Cristos este cu adevărat prezentă în toate comunităţile locale legitime ale credincioşilor. adesea mici. prin convergenţa lor în unitate”1400. (. 1395 LG 23. adună Biserica.. 1399 EN 62. de patrimonii teologice şi spirituale proprii Bisericilor locale „demonstrează şi mai limpede catolicitatea Bisericii nedespărţite. „Căci cu această Biserică. este prezent Cristos. Maxim Mărturisitorul. toate Bisericile creştine de pretutindeni au socotit şi socotesc marea Biserică ce se află aici (la Roma) ca unica bază şi temelie.. 834 Bisericile particulare sunt pe deplin catolice prin comuniunea cu una dintre ele: Biserica Romei „întâi-stătătoare în iubire”1396.) sunt chemaţi toţi oamenii. cu ea se află în relaţie. în ele şi din ele este constituită Biserica catolică. izolate. 835 „Biserica universală nu trebuie să fie înţeleasă ca o simplă însumare sau federaţie de Biserici particulare. prin predicarea Evangheliei lui Cristos. se înţelege o comunitate de credincioşi creştini în comuniune în credinţă şi sacramente cu episcopul lor consacrat în succesiunea apostolică1394. sărace. prin puterea sa. Rom. adică credincioşii de pretutindeni”1397. porţile iadului nu au învins-o niciodată”1398. 1396 Sf. Aceste Biserici particulare sunt formate „după chipul Bisericii universale. Irineu. Cine aparţine Bisericii catolice? 836 „La această unitate catolică a Poporului lui Dumnezeu (. mai degrabă. luând în fiecare parte a lumii aspecte şi forme de exprimare diferite” 1399.. Bogata varietate de discipline ecleziastice. una şi unică”1395. în diferite feluri. Biserica. 2: reluat de Conc.) În aceste comunităţi. 368-369.) În ele. de rituri liturgice. 1. adunate în jurul Păstorilor lor. Opusc. care. CIC. pentru că. 3. Ignaţiu din Antiohia. universală prin vocaţie şi misiune. catolică şi apostolică”1393. CD 11.

1406 LG 16. Spre deosebire de celelalte religii necreştine. deşi imperfectă. având Duhul lui Cristos. a conducerii şi comuniunii bisericeşti ─ cu Cristos. şi legămintele. a sacramentelor. . nu perseverează în dragoste. şi părinţii. cu Biserica catolică”1404. 840 Pe de altă parte. 1408 LR. descoperă. cei care nu au primit încă Evanghelia se raportează în diferite moduri la Poporul lui Dumnezeu”1406: Raporturile Bisericii cu poporul evreu. Biserica se ştie unită din mai multe puncte de vedere” 1403. 1403 LG 15. cf. poartă numele de creştini. dar nu mărturisesc întreaga credinţă sau nu păstrează unitatea comuniunii sub conducerea succesorului lui Petru.catolici. după trup. şi din el s-a născut. chemaţi la mântuire prin harul lui Dumnezeu”1401: 837 „Fac parte pe deplin din comunitatea Bisericii aceia care. căci „darurile şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără întoarcere” (Rom 11. „Aceia care cred în Cristos şi au primit în mod valid Botezul se află într-o anumită comuniune. Biserica şi necreştinii 839 „În sfârşit. 1404 UR 3. dar nu «cu inima»”1402. acceptă întreaga ei structură şi toate mijloacele de mântuire instituite în ea şi sunt uniţi. Cristos” (Rom 9. nu se mântuieşte acela care. Ale poporului evreu „sunt înfierea şi slava. 29). „căruia Dumnezeu i-a vorbit mai întâi”1408. deşi încorporat în Biserică. cât şi ceilalţi care cred în Cristos. 1975. 4-5). rămânând astfel în sânul Bisericii «cu trupul». şi închinarea. discursul din 14 dec. UR 13-18. legătura sa cu poporul evreu 1407. şi făgăduinţele. NA 4. dacă se ia în considerare viitorul. credinţa iudaică este deja un răspuns la revelaţia lui Dumnezeu în Vechiul Legământ. „încât lipseşte foarte puţin ca ea să-şi atingă plenitudinea care să permită o celebrare comună a Euharistiei Domnului”1405. precum şi absolut toţi oamenii. fiind botezaţi. 1407 Cf. poporul lui Dumnezeu în Noul Legământ. 1405 Paul al VI-lea. scrutându-şi propriul mister. în organismul ei vizibil ─ prin legătura mărturisirii de credinţă. această comuniune este atât de profundă. 838 „Cu aceia care. Totuşi. poporul lui Dumnezeu din 1401 1402 LG 13. şi Legea. Cu Bisericile ortodoxe. Biserica. care o conduce prin Suveranul Pontif şi prin episcopi. LG 14. Vinerea Sfântă 13: rugăciunea universală VI.

de asemenea. Tatăl a voit să cheme întreaga omenire în Biserica Fiului său. oamenii arată şi limite şi erori care desfigurează în ei chipul lui Dumnezeu: Dar foarte adesea. un singur scop ultim.. Biserica socoteşte „tot ceea ce este bun şi adevărat” în diferitele religii „drept o pregătire la Evanghelie şi un dar al Aceluia care-l luminează pe tot omul ca să ajungă să aibă viaţă”1411. la sfârşitul timpurilor. declarând că ţin credinţa lui Abraham. 96. amăgiţi de cel rău.. aşteptare însoţită de drama ignorării sau a necunoaşterii lui Cristos Isus. Serm. 844 Însă în comportamentul lor religios. sau. 1412 LG 16. NA 3. NA 2. 841 Relaţiile Bisericii cu musulmanii. „Planul mântuirii îi îmbrăţişează şi pe aceia care îl recunosc pe Creator şi. slujind mai degrabă făpturii decât Creatorului. a cărui providenţă. au rătăcit în gândurile lor şi au schimbat adevărul lui Dumnezeu cu minciuna. carei va judeca pe oameni în ziua de apoi”1409. cea a originii comune şi a scopului comun al neamului omenesc: Într-adevăr. 1410 . 845 Pentru a-i aduna din nou pe toţi fiii săi. EN 53. milostiv. Ea este „lumea reconciliată” 1413. cf. toate popoarele alcătuiesc o singură comunitate. mort şi înviat. s-au expus la disperarea absolută1412. căci Dumnezeu a rânduit neamul omenesc să locuiască pe toată faţa pământului. au. 842 Legătura Bisericii cu religiile necreştine este. trăind şi murind fără Dumnezeu în această lume. oamenii. 1411 LG 16. suflare şi orice lucru şi (. ale cărui dovezi de bunătate şi planuri de mântuire îi îmbrăţişează pe toţi. 843 Biserica recunoaşte în celelalte religii căutarea. 1409 LG 16.) vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi”. NA 1. recunoscut ca Domn şi Fiu al lui Dumnezeu. iar pentru ceilalţi se referă la venirea unui Mesia ale cărui trăsături rămân ascunse. 7.Vechiul Legământ şi noul popor al lui Dumnezeu tind spre ţeluri analoge: aşteptarea venirii (sau a întoarcerii) lui Mesia. pe Dumnezeu. au o singură origine. „deoarece El dăruieşte tuturor viaţă. îl adoră împreună cu noi pe Dumnezeul unic. Dar pentru unii aşteptarea se referă la întoarcerea lui Mesia. pe musulmani. până când cei aleşi se vor aduna în cetatea sfântă”1410. printre ei. în primul rând. 1413 Sf. în primul rând. Biserica este locul unde neamul omenesc trebuie să-şi regăsească unitatea şi mântuirea. pe care păcatul i-a risipit şi rătăcit. care. Astfel. 9. „încă în umbre şi chipuri”. cf. Augustin. a Dumnezeului necunoscut dar apropiat.

îi poate aduce pe oamenii care nu cunosc. necunoscând. 20-21. dreptul ei sacru de a vesti Evanghelia”1419 tuturor oamenilor. 118. să împlinească în fapte voia lui cunoscută prin glasul conştiinţei. îl ignoră pe Cristos şi Biserica lui: Într-adevăr. . 1417 LG 16. 6. Evr 11. 1418 Cf. sub impulsul harului. afirmând în mod explicit necesitatea credinţei şi a Botezului. 848 „Chiar dacă Dumnezeu. în care oamenii intră. nu s-ar putea mântui aceia care. El însuşi. Într-adevăr. Cristos. Ambrozie. Cf. este prezent pentru noi în Trupul său. fără vina lor. în acelaşi timp. a confirmat în acelaşi timp necesitatea Bisericii. Evanghelia lui Cristos şi Biserica lui. 847 Această afirmaţie nu-i vizează pe cei care. 18. 1419 AG 7. DS 3866-3872. care este Biserica. la credinţa fără de care este cu neputinţă să-i fim plăcuţi1418. Evanghelia. nu ar voi să intre în ea sau să rămână în ea1416. fără vina lor. deja 1 Pt 3. Trupul său: Bazat pe Scriptură şi Tradiţie. care este singurul Mijlocitor şi Calea mântuirii. pe căi de El cunoscute. Misiunea ─ o exigenţă a catolicităţii Bisericii 1414 1415 Sf. ea este înfăţişată prin Arca lui Noe. Prin urmare. bine ştiind că Biserica catolică a fost întemeiată de Dumnezeu ca necesară prin Cristos Isus. cf.Ea este acea corabie ce „navighează bine în această lume cu vela Crucii Domnului umflată de suflarea Duhului Sfânt”1414 ─ pleno dominicae crucis velo Sancti Spiritus flatu in hoc bene navigat mundo. prin Botez. îl caută totuşi pe Dumnezeu cu inimă sinceră şi se străduiesc. înseamnă că toată mântuirea vine de la Cristos-Capul prin Biserică. Virg. Conciliul afirmă învăţătura de credinţă că această Biserică peregrină este necesară pentru mântuire. după o altă imagine dragă Părinţilor Bisericii. care singură salvează din potop1415. 1416 LG 14. „În afara Bisericii nu există mântuire” 846 Cum trebuie înţeleasă această afirmaţie deseori repetată de Părinţii Bisericii? Formulată în mod pozitiv. este totuşi datoria imprescriptibilă a Bisericii şi. pot dobândi mântuirea veşnică1417. aceia care. ca pe o poartă. fără vina lor.

14)1423 Într-adevăr. fiindcă ea însăşi îşi are originea în misiunea Fiului şi în misiunea Duhului Sfânt. Porunca misionară a Domnului îşi are izvorul ultim în iubirea veşnică a Preasfintei Treimi: „Biserica peregrină este. 852 Căile misiunii. AG 2. Mântuirea se află în adevăr. Apol. Biserica. „Trimisă de Dumnezeu la popoare pentru a fi «sacrament universal de mântuire». al ascultării. „Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1 Tim 2. Iar scopul ultim al misiunii nu este altul decât a-i face pe oameni să participe la comuniunea care există între Tatăl şi Fiul în Duhul lor de iubire1422. Biserica trebuie să fie misionară. sub influenţa Duhului lui Cristos. RM 23. Cei care ascultă de îndemnul Duhului adevărului sunt deja pe calea mântuirii. şi al Sfântului Duh. 851 Motivul misiunii. şi al Fiului. prin natura sa. Biserica. 850 Originea şi scopul misiunii. al slujirii şi al jertfirii de sine până la moarte. trebuie să meargă pe acelaşi drum pe care a mers Cristos însuşi şi anume drumul sărăciei. Dumnezeu vrea mântuirea tuturor prin cunoaşterea adevărului. mergând. în decursul istoriei. misionară. fiindu-i încredinţat acest adevăr. care a fost trimis să aducă vestea cea bună săracilor.. . se străduieşte să vestească tuturor oamenilor Evanghelia”1420: „Drept aceea. 19-20).849 Porunca misionară. din care El a ieşit învingător prin Învierea sa” 1425. 1426 Tertulian. Întotdeauna Biserica şi-a aflat obligaţia şi forţa elanului său misionar în iubirea lui Dumnezeu pentru toţi oamenii: „Căci iubirea lui Cristos ne zoreşte. în virtutea exigenţelor profunde ale propriei catolicităţi şi ascultând de porunca Întemeietorului ei. El este cel care călăuzeşte Biserica pe căile misiunii. RM 11. botezându-le în numele Tatălui. şi iată. În acest fel. dezvoltă misiunea lui Cristos însuşi. „sângele martirilor este sămânţa creştinilor”1426.” (2 Cor 5. până la sfârşitul lumii” (Mt 28. învăţaţi toate neamurile. „Duhul Sfânt este protagonistul oricărei misiuni ecleziale” 1424. trebuie să meargă în întâmpinarea dorinţei lor şi să li-l aducă. 1422 Ioan Paul al II-lea. 1425 AG 5. 4). 1424 RM 21. Eu sunt cu voi în toate zilele. după planul lui Dumnezeu Tatăl”1421. dar Biserica.. Biserica face şi experienţa „distanţei dintre mesajul pe care ea îl dezvăluie şi slăbiciunea omenească a acelora cărora le este încredinţată 1420 1421 AG 1. învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit. 50. AA 6. Tocmai pentru că crede în planul universal de mântuire. Aceasta „continuă şi. 853 Dar în peregrinarea sa. 1423 Cf.

şi pentru Biserică e mai greu să-şi exprime. RM 42-47. 1438 Cf. RM 52-54. şi Biserica este chemată să urmeze aceeaşi cale. 1432 GS 40.Evanghelia”1427. 1435 Cf. Mai mult. 1434 AG 15. Biserica nu ajunge la ei şi nu îi pătrunde decât treptat. RM 12-20. 1437 AG 6. tot astfel. şi astfel. 1436 Cf. pentru a împărtăşi oamenilor roadele mântuirii”1431. 1429 LG 8. 856 Munca misionară implică un dialog respectuos cu cei care nu acceptă încă Evanghelia1440. „dezbinările dintre creştini împiedică Biserica să realizeze deplina catolicitate. 2. RM 55. Credincioşii pot dobândi ei înşişi un profit din acest dialog. 1439 UR 4. 855 Misiunea Bisericii cere efortul spre unitatea creştinilor1438. ea constituie. el va cunoaşte şi eşecuri. „Cât despre oameni. El începe prin vestirea Evangheliei la popoarele şi grupurile care încă nu cred în Cristos 1433. RM 48-49. 1440 Cf. 1433 Cf. în acei fii ai săi care. continuă prin constituirea unor comunităţi creştine care să fie „semne ale prezenţei lui Dumnezeu în lume”1434 şi prin întemeierea unor Biserici locale 1435. RM 50. îi înglobează în plinătatea catolică”1437. fermentul sau sufletul societăţii omeneşti chemate să se reînnoiască în Cristos şi să se transforme în familia lui Dumnezeu”1432. învăţând să cunoască mai bine „tot ce era har şi adevăr la neamuri printr-un fel de prezenţă tainică a GS 43. cf. sunt despărţiţi de comuniunea deplină cu ea. Într-adevăr. ce-i este proprie. am putea spune. Întradevăr. Aşadar efortul misionar cere răbdare. 6. deşi îi aparţin prin Botez. Poporul lui Dumnezeu poate extinde împărăţia lui Cristos1428 numai înaintând pe calea „pocăinţei şi a înnoirii”1429 şi „prin poarta strâmtă a Crucii”1430. plinătatea catolicităţii în realitatea însăşi a vieţii”1439. sub toate aspectele. 1427 1428 . Cf. 15. „Biserica străbate aceeaşi cale cu omenirea întreagă şi împărtăşeşte soarta pământească a lumii. grupuri şi popoare. angajează un proces de înculturare pentru a întrupa Evanghelia în culturile popoarelor1436. 854 Prin însăşi misiunea sa. 1430 AG 1. 1431 LG 8. „după cum Cristos a realizat opera Răscumpărării în sărăcie şi prigoană.

Gal 1. păstorul suprem al Bisericii”1447: Tu. 1444 Cf. 42. le spune El celor Doisprezece (Mt 10. „spre slava lui Dumnezeu. 20) 1443. 1. tezaurul. pe mine mă primeşte”. a completa şi a înălţa adevărul şi binele pe care Dumnezeu le-a răspândit printre oameni şi popoare şi pentru a le purifica de eroare şi de rău. 1443 Cf. 1445 Cf. Mt 28.lui Dumnezeu”1441. Dacă ei vestesc Evanghelia celor care o ignoră. 1441 1442 . Prefaţa apostolilor I. 1 Cor 9. 14. „asistaţi de preoţi. 2 Tim 1. 18. Misiunea apostolilor 858 Isus este Trimisul Tatălui. Încă de la începutul slujirii sale „i-a chemat la sine pe cei pe care i-a voit şi a rânduit doisprezece ca să fie cu El şi să-i trimită să vestească” (Mc 3. Ap 21. o fac pentru a consolida. ci. ei aveau să fie „trimişii” lui (este sensul cuvântului grecesc apostoloi). AG 9. martori aleşi şi trimişi în misiune de Cristos însuşi1444. 1449 Cf. aşa vă trimit şi Eu pe voi” (In 20. ─ ea păstrează şi transmite. 8. sfinţită şi călăuzită de apostoli prin urmaşii lor în misiunea pastorală: colegiul episcopilor. Fapte 2. IV. cuvintele sănătoase auzite de la apostoli1446. nu părăseşti turma. 20. ea continuă să fie învăţată. 17. cu ajutorul Duhului care locuieşte în ea. 15. 7-8. etc. În ei. Isus îşi continuă misiunea: „Precum m-a trimis pe mine Tatăl. Slujirea lor este deci continuarea propriei lui misiuni: „Cine vă primeşte pe voi. prin sfinţii tăi Apostoli. De atunci. 13-14. în unire cu succesorul lui Petru. deoarece este întemeiată pe apostoli. Biserica este apostolică 857 Biserica este apostolică. 13-14). 1. şi acest lucru are un sens triplu: ─ ea a fost şi rămâne zidită pe „temelia apostolilor” (Ef 2. 1446 Cf. spre ruşinarea diavolului şi spre fericirea omului”1442. Fapte 1. învăţătura 1445. Păstor veşnic. ─ până la întoarcerea lui Cristos. 1447 AG 5. o păzeşti neîncetat cu grijă. In 13. 16-20. ca ea să fie călăuzită de Păstorii pe care Tu i-ai rânduit în fruntea ei ca locţiitori ai Fiului tău1448. AG 9. 21)1449. 1448 LR.

20). „ambasadori ai lui Cristos” (2 Cor 5. 4). 1454 LG 20. în virtutea instituirii divine. 44. poruncindu-le să vegheze asupra întregii turme în care Duhul Sfânt i-a aşezat ca să păstorească Biserica lui Dumnezeu. 42. Ei au orânduit astfel de oameni şi au dispus apoi ca după moartea lor alţi oameni încercaţi să le preia slujirea”1454. 30). primul între apostoli.) au avut grijă să-şi instituie urmaşi”1453. misiune care trebuie să fie exercitată fără întrerupere de către ordinul sacru al episcopilor”. „slujitori ai lui Dumnezeu” (2 Cor 6. Sf. Cf. In 15. pe Cristos îl dispreţuieşte şi pe Acela care l-a trimis pe Cristos”1455. tot astfel. Clement Romanul. urmaşi ai apostolilor 861 „Pentru ca misiunea care le fusese încredinţată să se continue şi după moartea lor.40)1450. 6). dăinuie misiunea apostolilor de a păstori Biserica. dăinuie pentru a fi transmisă şi urmaşilor acestuia. cei pe care-i trimite Isus nu pot face nimic fără El1451. cine îi ascultă.. ca pe un testament. apostolii au lăsat colaboratorilor lor imediaţi. De aceea. Biserica învaţă că „episcopii. 859 Isus îi uneşte la misiunea pe care El a primit-o de la Tatăl: după cum „Fiul nu poate face nimic de la sine” (In 5. Cor. Episcopii. de la care primesc încredinţarea misiunii şi puterea de a o împlini. Apostolatul Cf. Lc 10. iar cine îi dispreţuieşte. Cristos le-a făgăduit să rămână cu ei până la sfârşitul lumii1452. ci primeşte totul de la Tatăl care l-a trimis. misiunea de a desăvârşi şi de a întări lucrarea începută de ei. 5. De aceea. 1450 1451 . Apostolii lui Cristos ştiu deci că sunt înzestraţi de Dumnezeu cu calitatea de „slujitori ai unui legământ nou” (2 Cor 3. deoarece Evanghelia pe care trebuie să o transmită este pentru Biserică. tot astfel. Mt 28. apostolii (. în orice timp. le-au urmat apostolilor ca Păstori ai Bisericii. 16. Dar există şi un aspect permanent al misiunii lor. pe Cristos îl ascultă. 860 În misiunea apostolilor există un aspect ce nu se poate transmite: faptul de a fi martorii aleşi ai Învierii Domnului şi temelia Bisericii. 1452 Cf. „slujitori ai lui Cristos şi administratori ai tainelor lui Dumnezeu” (1 Cor 4. 1455 LG 20. „Misiunea divină încredinţată de Isus apostolilor e menită să continue până la sfârşitul veacurilor. 20. principiul întregii ei vieţi.. 19. cf. 1). 1453 LG 20. 862 „După cum misiunea pe care Domnul a încredinţat-o în mod individual lui Petru.

cel trimis de Tatăl. prin urmaşii Sfântului Petru şi ai apostolilor. pentru că în ea există deja şi va fi împlinită la sfârşitul timpurilor „Împărăţia cerurilor”. 1458 AA 3. în comuniune de credinţă şi de viaţă cu originea ei. depinde de unirea lor vitală cu Cristos 1457. formează un unic corp. 1460 Cf. s-a dat pentru ea spre a o sfinţi. 865 Biserica este una. „este sufletul întregului apostolat”1458. în vederea unei unice speranţe1461. Mirele ei. vor fi adunaţi în unicul popor al lui Dumnezeu. apostolatul ia formele cele mai diferite. În funcţie de vocaţii. „Cetatea Sfântă coborând din cer de la Dumnezeu. Întreaga Biserică este apostolică. întrucât este „trimisă” în lumea întreagă. 14). 6. toţi membrii Bisericii. Cristos. 9). 3-5. mărturiseşte o singură credinţă. „Mireasa Mielului” (Ap 21. Se numeşte „apostolat” „orice activitate a Trupului mistic” care tinde să „extindă Împărăţia lui Cristos la tot pământul”1456. AA 4. e evident că rodnicia apostolatului. Atunci. Ef 4. 4. Dar întotdeauna iubirea. Ef 1. In 15. la capătul căreia vor fi depăşite toate dezbinările. 10-11). până la deplina ei manifestare eshatologică. făcuţi întru El „sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu în iubire”1460.863 Întreaga Biserică este apostolică. „Stăpânirea lui Dumnezeu”1459. Duhul sfinţeniei îi dă viaţă. este izvorul şi originea întregului apostolat al Bisericii”. 1461 Cf. Deşi cuprinde AA 2. 5. atât al celor hirotoniţi. se naşte dintr-un singur botez. în identitatea ei profundă şi ultimă. toţi oamenii răscumpăraţi de El. ale celor doisprezece apostoli ai Mielului” (Ap 21. 1456 1457 . sfântă. şi „zidul cetăţii are douăsprezece pietre de temelie şi pe ele sunt douăsprezece nume. de exigenţele timpurilor. venită în Persoana lui Cristos şi crescând tainic în inima celor care sunt încorporaţi lui. însufleţit de un singur Duh. PE SCURT 866 Biserica este una: are un singur Domn. 867 Biserica este sfântă: Dumnezeul Preasfânt este Autorul ei. sunt părtaşi la această trimitere. deşi în moduri diferite. catolică şi apostolică. Ap 19. având în ea Slava lui Dumnezeu” (Ap 21. 864 „Deoarece Cristos. cât şi al laicilor. „Vocaţia creştină este prin natura ei şi chemare la apostolat”. dobândită mai ales din Euharistie. Cf. de diferitele daruri ale Duhului Sfânt. 1459 Cf. întrucât rămâne.

. LG 31. pe care o mărturisim în Simbolul credinţei ca una. sunt constituiţi aceea. deşi în afara organismului ei vizibil există numeroase elemente de sfinţire şi de adevăr”1464. Credincioşii: ierarhie. catolică şi apostolică. făcuţi părtaşi în modul lor propriu la funcţia a lui Cristos. profetică şi regească condiţiei proprii. ea este ex maculatis immaculata ─ „cea fără-de-păcat alcătuită din păcătoşi”. sunt chemaţi să exercite. 870 „Biserica unică a lui Cristos. se adresează tuturor oamenilor. 868 Biserica este catolică: ea vesteşte totalitatea credinţei. în Maria. 869 Biserica este apostolică: e zidită pe temelii trainice: „cei doisprezece apostoli ai Mielului” (Ap 21. 204. Cf. poartă în sine şi administrează plinătatea mijloacelor de mântuire. cârmuită de urmaşul lui Petru şi de episcopii în comuniune cu el. 1462 1463 . În sfinţi străluceşte sfinţenia ei. viaţă consacrată 871 „Credincioşii sunt aceia Popor al lui Dumnezeu şi. care.păcătoşi. (. 18. cf. încorporaţi lui Cristos prin botez. este indestructibilă 1463. 1464 LG 8. prezenţi în urmaşii lor. fiecare conform care Dumnezeu a încredinţat-o Bisericii ca să o 872 „Între toţi credincioşii. datorită faptului că sunt renăscuţi în Cristos. egalitate în virtutea căreia toţi colaborează AG 2. PARAGRAFUL 4. Mt 16. îmbrăţişează toate timpurile. este păstrată în mod infailibil în adevăr: Cristos o cârmuieşte prin Petru şi ceilalţi apostoli. 1465 CIC. can.. sfântă. §1. „este prin însăşi natura ei misionară”1462. ea este deja cea preasfântă. există o adevărată egalitate în demnitate şi în acţiune. misiunea pe îndeplinească în lume”1465. de preoţească. laici. Papa şi colegiul episcopilor. 14).) subzistă în Biserica catolică. e trimisă la toate popoarele.

(. ci în virtutea autorităţii lui Cristos. Nimeni nu-şi poate conferi sieşi harul. sunt în slujba fraţilor lor. Constituţia ierarhică a Bisericii De ce slujirea bisericească (ministerium)? 874 Cristos este El însuşi izvorul slujirii în Biserică. nici un individ şi nici o comunitate. profetică şi regească a lui Cristos. Această slujire. există „credincioşi care aparţin atât uneia. Slujirea Bisericii este conferită printr-un sacrament specific. 875 „Cum să creadă fără să fi auzit? Şi cum să audă fără propovăduitor? Şi cum să propovăduiască fără a fi mai întâi trimişi?” (Rom 10. „Credinţa vine din auz” (Rom 10. 1468 CIC.. CIC. de a sfinţi şi de a conduce în numele său şi cu puterea sa. De la El primesc misiunea şi facultatea („puterea sacră”) de a acţiona in persona Christi Capitis. Acest lucru presupune slujitori ai harului. cât şi celeilalte categorii [ierarhie şi laici] şi care. prin profesiunea sfaturilor evanghelice.. Însă laicii. cf. can. El a instituit-o. în care trimişii lui Cristos fac şi dau prin darul lui Dumnezeu ceea ce nu pot face şi da de la ei înşişi. nu ca membru al comunităţii. i-a dat autoritate şi misiune.. 873 Înseşi diferenţele pe care Domnul a voit să le stabilească între membrele Trupului său au în vedere unitatea şi misiunea lui. 1466 1467 . nu din autoritate proprie. 17). dar misiunea este unică. pentru a păstori şi a creşte neîncetat Poporul lui Dumnezeu. LG 32.) sunt consacraţi lui Dumnezeu şi contribuie la misiunea mântuitoare a Bisericii în modul lor propriu”1468. care tind spre binele întregului Trup. AA 2. Nimeni nu-şi poate da sieşi mandatul şi misiunea de a vesti Evanghelia. îşi împlinesc în Biserică şi în lume partea lor proprie din misiunea întregului Popor al lui Dumnezeu” 1467.) să ajungă la mântuire1469. înzestraţi cu putere sfântă. ci vorbindu-i în numele lui Cristos. a instituit în Biserica sa felurite slujiri. Într-adevăr. Trimisul Domnului vorbeşte şi acţionează. orientare şi finalitate: Cristos Domnul. În sfârşit. Căci „în Biserică slujirile sunt diferite. 207. 208. făcuţi părtaşi la misiunea preoţească. autorizaţi şi abilitaţi din partea lui Cristos. după condiţia şi funcţia proprie fiecăruia”1466. Cristos a încredinţat apostolilor şi urmaşilor lor îndatorirea de a învăţa. cei care le exercită. 1469 LG 18. I.la zidirea Trupului lui Cristos. §2. nu-şi poate vesti sieşi Evanghelia. 14-15) Nimeni. el trebuie să fie dăruit şi oferit.. can. este numită de tradiţia Bisericii „sacrament”. pentru ca toţi cei care fac parte din Poporul lui Dumnezeu (.

exercitată în numele lui Cristos. 879 Ministeriul sacramental în Biserică este deci o slujire în acelaşi timp colegială şi personală. „Precum. 43.. care a luat de bunăvoie pentru noi „condiţia de rob” (Fil 2. 1474 LG 19. Domnul Isus i-a instituit pe cei Doisprezece ca „seminţe ale Noului Israel şi totodată originea ierarhiei sacre” 1471. Aleşi împreună. urmaşul Sfântului Petru şi capul colegiului.876 Intrinsec legat de natura sacramentală a ministeriului bisericesc este caracterul său de slujire. instituindu-i pe cei Doisprezece. Dacă slujitorii lui Cristos acţionează în comuniune.. 1470 1471 . în Cf. care dă misiune şi autoritate. ea va fi ca un reflex şi o mărturie a comuniunii Persoanelor dumnezeieşti1472. preoţii îşi exercită slujirea în sânul preoţimii din dieceză. sub cârmuirea episcopului lor. 1 Cor 9. încă de la începutul slujirii sale. „le-a dat forma unui colegiu sau grup stabil. Mt 4.. slujitorii sacri (ministri) sunt într-adevăr „robi ai lui Cristos” (Rom 1. din instituirea Domnului. Colegiul episcopal şi capul lui. Acest lucru se verifică atât în legăturile dintre colegiul episcopal şi capul lui. ei acţionează întotdeauna şi în mod personal. purtând personal răspunderea în faţa Celui care dă misiunea. ţine de natura sacramentală a ministeriului bisericesc să aibă un caracter personal. De vreme ce cuvântul şi harul ai căror slujitori sunt nu le aparţin lor. cât şi în raportul între responsabilitatea pastorală a episcopului pentru Biserica lui particulară şi grija comună a colegiului episcopal pentru Biserica universală. Într-adevăr. 7). 1473 Cf. Într-adevăr. pentru a fi. 22)1473. 1). ales dintre ei” 1474. 21. In 1. în fruntea căruia l-a pus pe Petru. martor personal. după chipul lui Cristos. acţionând „în persoana lui” şi pentru persoane: „Eu te botez în numele Tatălui. Papa 880 Cristos. 19. 19. ei vor fi şi trimişi împreună şi unitatea lor frăţească va fi în slujba comuniunii frăţeşti a tuturor credincioşilor. „Eu te dezleg. care li le-a încredinţat pentru ceilalţi. De aceea.”.. Sfântul Petru şi ceilalţi apostoli au format un singur colegiu apostolic. ei se vor face de bunăvoie robi tuturor1470. In 17. 21-23. AG 5. 877 De asemenea. 878 În sfârşit. ci lui Cristos. orice episcop îşi exercită slujirea în sânul colegiului episcopal în comuniune cu Episcopul Romei.”. ţine de natura sacramentală a ministeriului bisericesc să aibă un caracter colegial. 1472 Cf. Fiecare este chemat în mod personal: „Tu urmează-mă” (In 21. în misiunea comună. total dependenţi de Cristos. urmaşul Sfântului Petru.

885 „Acest colegiu. 882 Papa. de asemenea. iar întrucât este adunat sub un singur cap. 1484 LG 22. Ca atare. 337. can. „este principiul şi fundamentul perpetuu şi vizibil al unităţii atât a episcopilor cât şi a mulţimii credincioşilor”1479. 1479 LG 23. 884 „Puterea asupra întregii Biserici de care se bucură colegiul episcopilor este exercitată în mod solemn în Conciliul Ecumenic”1482. 881 Domnul a făcut numai din Simon. cf. 1481 LG 22. care i-a fost dată lui Petru. 1485 LG 23. I-a încredinţat cheile ei1476. 1480 LG 22. are în Biserică puterea deplină. Cf. 18-19. Mt 16. „Dar însărcinarea de a lega şi dezlega. Ea este continuată de episcopi sub primatul Papei. 330. Ca atare. Pontiful roman. 883 „Colegiul sau corpul episcopal nu are autoritate decât împreună cu Pontiful roman în calitate de cap”. CIC. exprimă varietatea şi universalitatea Poporului lui Dumnezeu. urmaşul lui Petru. l-a instituit Păstor al întregii turme1477. Această funcţie pastorală a lui Petru şi a celorlalţi apostoli ţine de fundamentul Bisericii. „Într-adevăr. episcopul Romei şi urmaşul Sfântului Petru. In 21.acelaşi fel sunt uniţi între ei Pontiful roman. cf. 9. can. 15-17. §1. exprimă unitatea turmei lui Cristos”1484.) îşi exercită conducerea LG 22. CIC. supremă şi universală. 1475 1476 . piatra pe care şi-a zidit Biserica.. „fiecare episcop (. întrucât este compus din mulţi. CD 2. „subiectul puterii supreme şi depline asupra întregii Biserici. 1477 Cf. cf. căruia i-a dat numele de Petru. putere ce nu poate fi exercitată decât cu consimţământul Pontifului roman”1481. 1482 CIC. acest colegiu este. se ştie că a fost dată şi colegiului apostolilor unit cu capul său”1478. can. 886 „Episcopii sunt. urmaşii apostolilor”1475. fiecare în parte. şi episcopii. „Nu poate exista Conciliu Ecumenic dacă nu este confirmat ca atare sau cel puţin acceptat de urmaşul lui Petru”1483.. 1478 LG 22. 336. 1483 LG 22. în virtutea funcţiei sale de Vicar al lui Cristos şi Păstor al întregii Biserici. principiul vizibil şi fundamentul unităţii în Biserica lor particulară”1485. pe care o poate exercita întotdeauna în mod liber”1480.

1490 Cf. Cristos a voit să-i confere Bisericii sale o participare la propria sa infailibilitate. pe care o exercită. Această grijă se va extinde în mod deosebit la cei săraci1489.. 1491 LG 23. „cârmuindu-şi bine Biserica proprie. ca pe o parte a Bisericii universale. adevăraţii învăţători” ai credinţei apostolice. Poporul lui Dumnezeu „aderă neclintit la credinţă” sub călăuzirea Magisteriului viu al Bisericii1495. 1489 Cf. Episcopii acestor ansambluri se pot întruni în sinoade sau concilii provinciale. DV 10.) la binele întregului Trup mistic. 10. Canonul Apostolilor. Cf. „În mod similar.pastorală asupra acelei părţi a Poporului lui Dumnezeu care i-a fost încredinţată” 1486. 15. precum şi la misionarii care lucrează pe tot pământul. asistat de preoţi şi de diaconi. 1494 LG 25. Prin „simţul supranatural al credinţei”. Funcţia de a învăţa 888 Episcopii. El. după porunca Domnului1493. contribuind astfel (. 34. la cei prigoniţi pentru credinţă. CD 3. LG 12. el trebuie să-l apere de devieri şi de LG 23. împreună cu preoţii. Dar ca membru al colegiului episcopal. 1488 LG 23. „îmbrăcaţi cu autoritatea lui Cristos”1494. 1486 1487 . 1492 PO 4. Mc 16. 1493 Cf. Gal 2. 1495 Cf.. 887 Bisericile particulare învecinate între ele şi de cultură omogenă formează provincii ecleziastice sau ansambluri mai largi numite patriarhate sau regiuni 1490. colaboratorii lor. care aduc la Cristos noi ucenici. în primul rând. care este şi un Trup format din Biserici” 1488. care este Adevărul. „au ca primă îndatorire să vestească tuturor Evanghelia lui Dumnezeu”1492. 890 Misiunea Magisteriului este legată de caracterul definitiv al Legământului încheiat de Dumnezeu în Cristos cu Poporul său. Ei sunt „crainicii credinţei. fiecare dintre ei e părtaş la grija pentru toate Bisericile1487. pentru ca spiritul colegial să se traducă în realizări concrete”1491. Conferinţele Episcopale pot avea astăzi o contribuţie multiplă şi rodnică. 889 Pentru a păstra Biserica în puritatea credinţei transmise de apostoli.

Vatican I: DS 3074. atunci când. 3). la viaţa veşnică”1502. Episcopului Romei. chiar dacă se deosebeşte de ascultarea credinţei. Exercitarea acestei charisme poate îmbrăca mai multe modalităţi: 891 „De această infailibilitate se bucură Pontiful roman. 1501 LG 26. „pentru a ajunge. în virtutea funcţiei sale. §2. se află totuşi în prelungirea ei. Cristos i-a înzestrat pe Păstori cu charisma infailibilităţii în materie de credinţă şi de moravuri. Funcţia de a sfinţi 893 Episcopul este şi „împărţitorul harului cu care e înzestrată preoţia supremă”1501. Episcopul şi preoţii sfinţesc Biserica prin rugăciunea şi munca lor. §1. prin Magisteriul ei suprem. pe care o oferă el însuşi sau se îngrijeşte să fie oferită de preoţi. care îi întăreşte în credinţă pe fraţii săi. 892 Asistenţa divină este dăruită şi urmaşilor apostolilor când învaţă în comuniune cu urmaşul lui Petru şi. Pentru a împlini această slujire. astfel de definiţii trebuie să fie primite cu ascultarea credinţei 1498. Această infailibilitate are aceeaşi extindere cu însuşi tezaurul Revelaţiei divine1499. LG 25. Sarcina pastorală a Magisteriului este astfel rânduită încât să poată veghea ca Poporul lui Dumnezeu să rămână în adevărul ce eliberează. 1499 Cf. ci făcându-vă pildă pentru turmă” (1 Pt 5. DV 10. proclamă printr-un act definitiv o învăţătură privind credinţa sau moravurile. La o astfel de învăţătură credincioşii trebuie „să adere cu asentimentul religios al minţii” 1500 care. LG 25. împreună cu turma încredinţată.) Infailibilitatea promisă Bisericii rezidă şi în corpul episcopal atunci când exercită magisteriul suprem împreună cu urmaşul lui Petru”. în materie de credinţă şi moravuri. Păstorul întregii Biserici. în calitate de Păstor şi învăţător suprem al tuturor credincioşilor. capul Colegiului episcopilor. „nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste cei ce sunt partea voastră. cf. 1496 1497 . fără a ajunge la o definiţie infailibilă şi fără a se pronunţa „în mod definitiv”. 1500 LG 25. 1498 Cf. Biserica propune „un adevăr de credinţă ca revelat de Dumnezeu” 1497 şi ca învăţătură a lui Cristos. ei propun în exercitarea Magisteriului ordinar o învăţătură care duce la o mai bună înţelegere a Revelaţiei. (.slăbiciuni şi să-i garanteze posibilitatea obiectivă de a mărturisi fără eroare credinţa autentică. într-un mod deosebit.. 1502 LG 26. Când.. prin slujirea Cuvântului şi a sacramentelor. Ei o sfinţesc prin exemplul lor. mai ales într-un Conciliu Ecumenic1496. atunci când. colaboratorii săi. LG 25. Căci Euharistia e centrul vieţii Bisericii particulare. în mod deosebit în Euharistie.

trebuie să fie ataşaţi de episcopul lor precum e Biserica de Isus Cristos şi Isus Cristos de Tatăl”1506: Urmaţi-l cu toţii pe episcop precum Cristos pe Tatăl său. încredinţate lor ca vicari şi delegaţi ai lui Cristos. îşi exercită partea lor din misiunea încredinţată întregului popor creştin în Biserică şi în lume”1508. Ea trebuie să se exercite în comuniune cu întreaga Biserică şi sub conducerea Papei. 895 „Această putere pe care ei o exercită personal în numele lui Cristos este proprie. şi anume credincioşii care. 896 Bunul Păstor va fi modelul şi „forma” funcţiei pastorale a episcopului. Vocaţia laicilor LG 27. deşi exercitarea ei este reglementată în ultimă instanţă de autoritatea supremă a Bisericii”1505.. dimpotrivă. (. dar şi prin autoritatea şi puterea lor sacră” 1503. 1503 1504 . iar pe diaconi respectaţi-i ca pe legea lui Dumnezeu. Lc 22. o întăreşte şi o apără. Să nu refuze să asculte ce vor să-i spună supuşii săi. a cărui autoritate ordinară şi nemijlocită asupra întregii Biserici nu o anulează pe a lor. prin sfaturi.. Dar episcopii nu trebuie să fie consideraţi ca vicari ai Papei. „episcopul poate să fie îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi. 8. ci. II. Ignaţiu de Antiohia. îndemnuri. 1. Smyrn. 1505 LG 27. Credincioşii laici 897 „Prin laici se înţeleg aici toţi credincioşii. în afară de membrii ordinului sacru şi ai stării călugăreşti recunoscute de Biserică. 1506 LG 27.) Credincioşii. de care se îngrijeşte ca de nişte adevăraţi fii. 1507 Sf. pe care trebuie totuşi să o folosească pentru a edifica. 1508 LG 31. legată de consacrare (ordinaria) şi nemijlocită. la rândul lor. şi preoţimea ca pe apostoli. exemplu. profetică şi regească a lui Cristos.Funcţia de a conduce 894 „Episcopii conduc Bisericile locale. în spiritul de slujire al Învăţătorului lor1504. Cf. Conştient de slăbiciunile sale. încorporaţi lui Cristos prin botez. constituiţi Popor al lui Dumnezeu şi făcuţi părtaşi în modul lor propriu la funcţia preoţească. Nimeni să nu facă fără episcop nimic din cele ce privesc Biserica1507. 26-27.

destinderea trupului şi a sufletului. în celebrarea Euharistiei. trebuie să aibă o conştiinţă tot mai clară. acţionând peste tot cu sfinţenie ca adoratori. Pius al XII-lea. dacă sunt trăite în Duhul lui Dumnezeu. sunt oferite cu adâncă evlavie Tatălui împreună cu ofranda Trupului Domnului. în care sunt puternic implicaţi. şi a episcopilor în comuniune cu el. dar că sunt Biserica ─ comunitatea credincioşilor pe pământ. rugăciunile şi iniţiativele lor apostolice. ba chiar şi încercările vieţii. în virtutea botezului şi a mirului. cf. 5). să crească şi să fie spre lauda Creatorului şi Răscumpărătorului”1509. Participarea laicilor la funcţia preoţească a lui Cristos 901. laicii au obligaţia şi se bucură de dreptul de a lucra. însărcinaţi de Dumnezeu cu apostolatul. Într-adevăr. în aşa fel încât ele să fie necontenit realizate în spiritul lui Cristos. îi consacră lui Dumnezeu lumea însăşi”1512. munca zilnică. 899 Iniţiativa creştinilor laici este deosebit de necesară în descoperirea. Biserica este principiul vital al societăţii. ca şi toţi credincioşii. LG 31. 1509 1510 . CL 9. şi laicii. 1512 LG 34. Ei sunt Biserica1510. sub călăuzirea capului unic. sunt chemaţi şi înzestraţi în mod minunat. Această iniţiativă este un element normal al vieţii Bisericii: Credincioşii laici se află în prima linie a vieţii Bisericii. fiind dăruiţi lui Cristos şi unşi de Duhul Sfânt. „Laicii. 1511 Cf. nu numai că aparţin Bisericii.) Ei sunt aceia care au în mod deosebit datoria să lumineze şi să orânduiască toate realităţile vremelnice. pentru ca mesajul divin al mântuirii să fie cunoscut şi primit de toţi oamenii şi pe tot pământul. Cuvântare 20 febr. pentru ca roadele Duhului să crească în ei tot mai bogate. 900 Fiind. dacă sunt suportate cu răbdare.. Papa. individual sau grupaţi în asociaţii. 1946: citat de Ioan Paul al II-lea. ei. Astfel. mai ales. De aceea. această obligaţie este şi mai presantă atunci când numai prin ei pot oamenii să audă Evanghelia şi să-l cunoască pe Cristos.. apostolatul păstorilor nu poate avea efect deplin1511. LG 33. inventarea mijloacelor de a impregna realităţile sociale. politice şi economice cu exigenţele învăţăturii şi vieţii creştine. ocupându-se de cele vremelnice şi orânduindu-le după voinţa lui Dumnezeu.898 „Chemarea specifică laicilor este să caute împărăţia lui Dumnezeu. În comunităţile bisericeşti acţiunea lor este atât de necesară încât fără ea. de cele mai multe ori. LG 10. (. toate lucrările. prin ei. viaţa conjugală şi de familie. care. devin «jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos» (1 Pt 2.

Cf. S. 3. la predarea ştiinţelor sacre1521. AG 15. 1513 1514 . 230. să prezideze rugăciunile liturgice. 835. Th. 4. 71. pot fi admişi în mod stabil la slujirile de lector şi de acolit1514. can. (. §1.) fie celor credincioşi1519. CIC. pe care i-a constituit.. 1515 CIC.. Participarea la funcţia profetică a lui Cristos 904 „Cristos (. 1521 Cf. „Acolo unde nevoia Bisericii o cere. dacă au calităţile cerute. nici acoliţi. §4.. 907 „În funcţie de ştiinţa. ad 3. 1516 LG 35. chiar dacă nu sunt nici lectori. can. Toma Aq. 780. „adică prin vestirea lui Cristos. can.. şi anume pot să exercite slujirea Cuvântului. de asemenea. fie necredincioşilor.. 229.) nu numai prin ierarhie.. §1. §3. 905 Laicii îşi împlinesc misiunea profetică şi prin evanghelizare. 774.) îşi împlineşte misiunea profetică (. 776. şi laicii. adevăratul apostol caută ocazii de a-l vesti pe Cristos prin cuvinte. din lipsă de slujitori. ca martori. conform dispoziţiilor dreptului”1515. 1518 LG 35. CIC. 823. CIC. 906 Credincioşii laici care sunt capabili şi formaţi corespunzător îşi pot da concursul şi la formaţia catehetică1520. can. prin mărturia vieţii şi prin cuvânt”. competenţa şi prestigiul de care se bucură. 1522 Cf. înzestrându-i cu simţul credinţei şi cu harul Cuvântului”1516: A învăţa pe cineva pentru a-l aduce la credinţă este sarcina fiecărui predicator şi chiar a fiecărui credincios1517.. la mijloacele de comunicare socială1522. 1517 Sf.) ci şi prin laici. 1519 AA 6.. can.. ei au dreptul şi uneori chiar datoria de a-şi împărtăşi păstorilor sacri opinia asupra a ceea ce ţine de CIC. 903 Laicii. can. 1520 Cf. 230. cf.902 În mod deosebit părinţii participă la misiunea de a sfinţi „când duc o viaţă conjugală conformă spiritului creştin şi asigură copiilor lor o educaţie creştină”1513. „Această acţiune evanghelizatoare” exercitată de laici „dobândeşte un caracter specific şi o eficacitate deosebită din faptul că este îndeplinită în condiţiile obişnuite ale vieţii”1518: Un astfel de apostolat nu constă numai în mărturia vieţii. CIC. (. pot suplini unele funcţii ale acestora. să administreze Botezul şi să distribuie Sfânta Împărtăşanie.

443. după harul şi charismele cu care Domnul va binevoi să-i dăruiască”1528. exercitând slujiri foarte variate. 536. 1528 EN 73. pentru creşterea şi viaţa acesteia. să învingă în ei înşişi stăpânirea păcatului”1525: Cel care îşi supune trupul şi îşi cârmuieşte sufletul fără a se lăsa copleşit de patimi este propriul său stăpân: poate fi numit rege. Cf. §2. 511. 1532 Can. 1523 1524 . este liber şi independent şi nu se lasă pradă unei robii vinovate1526. laicii trebuie să-şi unească eforturile pentru a însănătoşi instituţiile şi condiţiile de viaţă din lume. 118. vor favoriza practicarea virtuţilor. 536. rămânând neatinse integritatea credinţei şi a moravurilor şi respectul datorat păstorilor şi ţinând seama de folosul comun şi de demnitatea persoanelor”1523. 1526 Sf. can. 14. 1529 CIC. prin prezenţa lor în Conciliile particulare1530. la exercitarea puterii de conducere”1529. conform dreptului. 8-9. dacă acestea conţin elemente ce i-ar îndemna la păcat. §§1. 1527 LG 36. în Consiliile pastorale1532. 909 „Pe lângă aceasta. în Sinoadele diecezane1531. 129. 30: PL 15. Participarea la funcţia regească a lui Cristos 908 Prin ascultarea sa până la moarte1524. §1. §2. în exercitarea in solidum (împreună) a păstoririi unei parohii1533. 1533 Can 517. 910 „Şi laicii se pot simţi chemaţi sau pot fi chemaţi să colaboreze cu păstorii în slujba comunităţii bisericeşti. „laicii pot colabora. §3. 212. Acţionând astfel. prin colaborarea la consiliile cu probleme economice1534. în loc să stânjenească. 492. Psal. §4. 1403A. Cristos a comunicat ucenicilor săi darul libertăţii regale. 1534 Can. Ambrozie. astfel. pentru că este în stare de a-şi guverna propria fiinţă. 463. can. 1531 Can. toate acestea vor ajunge conforme cu normele dreptăţii şi.binele Bisericii şi de a o face cunoscută celorlalţi credincioşi. prin lepădarea de sine şi printr-o viaţă sfântă. „pentru ca. prin CIC. 2. 911 În Biserică. ei vor impregna cu valoare morală cultura şi lucrarea omului”1527. De exemplu. Fil 2. 1530 Can. 1525 LG 36.

Profesiunea acestor sfaturi într-o stare de viaţă stabilă recunoscută de Biserică este ceea ce caracterizează „viaţa consacrată” lui Dumnezeu1539. 1540 Cf. 916 Starea călugărească apare deci ca unul dintre modurile de a cunoaşte o consacrare „mai intimă”. sub acţiunea Duhului Sfânt. este martor şi. urmărind perfecţiunea iubirii în slujba Împărăţiei. creştinii îşi propun. 913 „Astfel. să se dăruiască lui Dumnezeu iubit mai presus de toate şi. 7)”1537. §2. în virtutea darurilor primite. Can. în acelaşi timp. să semnifice şi să vestească în Biserică slava lumii viitoare1541. PC 1. 1537 LG 33. instrument viu al misiunii Bisericii înseşi. CIC. sărăcia şi ascultarea. nici chiar în sfera celor vremelnice. Sfaturi evanghelice. LG 36. amintindu-şi că în orice lucru pământesc trebuie să fie călăuziţi de conştiinţa creştină. în multiplicitatea lor. 1421. 912 Credincioşii trebuie „să distingă corect între drepturile şi îndatoririle ce le revin ca membri ai Bisericii şi acelea care le incumbă ca membri ai societăţii umane. LG 42-43. 1541 Cf. se află totuşi în legătură nezdruncinată cu viaţa şi sfinţenia ei”1538. PC 5. III. orice laic. sunt propuse oricărui ucenic al lui Cristos. 1535 1536 . viaţă consacrată 915 Sfaturile evanghelice. 1538 LG 44. Perfecţiunea iubirii la care sunt chemaţi toţi creştinii comportă pentru cei care-şi asumă în mod liber chemarea la viaţa consacrată obligaţia de a practica curăţia în celibat pentru Împărăţie. chiar dacă nu ţine de structura ierarhică a Bisericii. care se înrădăcinează în botez şi dăruieşte total lui Dumnezeu1540. «după măsura darului lui Cristos» (Ef 4. Să se străduiască să le armonizeze între ele. can. Viaţa consacrată 914 „Starea de viaţă constituită de profesiunea sfaturilor evanghelice. 573. În viaţa consacrată.participarea la tribunalele bisericeşti1535 etc. deoarece nici o activitate umană. să-l urmeze pe Cristos mai îndeaproape. nu poate fi sustrasă stăpânirii lui Dumnezeu”1536. 1539 Cf.

Ascunsă de ochii oamenilor. de a trăi în starea fecioriei „pentru Împărăţia cerurilor” 43. în tăcerea singurătăţii. 919 Episcopii se vor strădui întotdeauna să discearnă noile daruri de viaţă consacrată încredinţate de Duhul Sfânt Bisericii sale. aprobarea a noi forme de viaţă consacrată este rezervată Scaunului apostolic1544. în rugăciune asiduă şi pocăinţă. sub inspiraţia Duhului Sfânt. 918 „Încă de la începuturile Bisericii. 1542 1543 . au existat bărbaţi şi femei care. o viaţă consacrată lui Dumnezeu. fiecare în felul său. 1545 CIC. a trupului şi a spiritului. 605. care este intimitatea personală cu Cristos. 921 Ei arată oricui acel aspect interior al misterului Bisericii. aprobată de Biserică. can. mulţi dintre aceştia. Viaţa eremitică 920 Fără a face întotdeauna profesiunea publică a celor trei sfaturi evanghelice. fecioare creştine. dintr-o sămânţă dată de Dumnezeu. sihaştrii. viaţa pustnicului este propovăduire tăcută a Celui căruia şi-a închinat viaţa. au crescut diferite forme de viaţă solitară sau comună şi diferite familii. „într-o retragere mai strictă din lume. 1544 Cf. cât şi spre binele întregului Trup al lui Cristos”1542. în însăşi lupta spirituală. slava Celui răstignit. 34-36. prin practicarea sfaturilor evanghelice. pe care Biserica le-a primit cu bucurie şi le-a aprobat cu autoritatea ei”1543. 1 Cor 7. odrăsleşte în chip minunat şi îmbelşugat ramuri în ogorul Domnului. au trăit în singurătate sau au întemeiat familii călugăreşti. au căutat să-l urmeze cu mai multă libertate şi să-l imite mai îndeaproape pe Cristos şi au dus. au luat hotărârea. Este o chemare specială de a găsi în pustiu. cu multe ramuri 917 „Ca dintr-un copac care. §1. Fecioarele consacrate 922 Încă din timpurile apostolice. îşi dedică viaţa spre lauda lui Dumnezeu şi mântuirea lumii”1545. 1546 Cf. chemate de Domnul să se ataşeze exclusiv de El1546 într-o mai mare libertate a inimii. pentru că El îi este totul. care se dezvoltă atât spre progresul membrilor lor. CIC. PC 1.Un copac mare. can. 603.

1547 1548 . Praenotanda. can. CIC. semn transcendent al iubirii Bisericii faţă de Cristos. prin viaţa frăţească dusă în comun. în limbajul timpului nostru. Praenotanda. CIC. prin profesiunea publică a sfaturilor evanghelice. pocăinţă. 924 „Asimilat celorlalte forme de viaţă consacrată”1549. 602. Viaţa călugărească este chemată să semnifice. §1. 927 Toţi călugării. 607. 1556 Cf. 1552 Cf. 12). Biserica poate să-l arate pe Cristos şi. ordinul (cinul) fecioarelor o stabileşte pe femeia care trăieşte în lume (sau pe monială) în rugăciune.(Mt 19. Fiul lui Dumnezeu. 1551 Cf. 1. 2. 573. [fecioarele] sunt consacrate lui Dumnezeu de episcopul diecezan după ritul liturgic aprobat. CIC. 1549 CIC. CD 33-35. prin mărturia dată unirii dintre Cristos şi Biserică1554. 604. OCV. slujirea fraţilor şi lucrarea apostolică conform stării şi charismelor respective primite de fiecare1550. sub feluritele ei forme. can. §1. totodată. can. fie că sunt sau nu exempţi 1555. can. can. 1553 Cf. can. să se recunoască Mireasă a Mântuitorului. 591. În felul acesta. şi sunt închinate slujirii Bisericii”1547. Prin acest rit solemn (Consecratio virginum). 1555 Cf. sunt cununate mistic cu Cristos. 604. Fecioarele consacrate pot să se asocieze pentru a-şi păstra cu mai multă fidelitate hotărârea1551. Ea este un dar pe care Biserica îl primeşte de la Domnul şi pe care îl oferă ca pe o stare de viaţă stabilă credinciosului chemat de Dumnezeu la profesiunea sfaturilor. imagine eshatologică a Miresei cereşti şi a vieţii viitoare”1548. 1550 OCV. Viaţa călugărească 925 Născută în Răsărit în primele veacuri ale creştinismului 1552 şi trăită în institutele canonic înfiinţate de Biserică1553. UR 15. se numără printre colaboratorii episcopului diecezan în funcţia lui pastorală1556. însăşi iubirea lui Dumnezeu. §2. 926 Viaţa călugărească ţine de misterul Bisericii. CIC. „fecioara este constituită persoană consacrată. Implantarea şi răspândirea misionară a CIC. 1554 Cf. viaţa călugărească se deosebeşte de celelalte forme de viaţă consacrată prin aspectul de cult. 923 „Exprimându-şi hotărârea sfântă de a-l urma pe Cristos mai îndeaproape.

§§1. can. 1557 1558 . tind. conform propriului mod de viaţă. 929 Printr-o „viaţă desăvârşit şi deplin consacrată sfinţirii”1560. membrii acestor institute participă la funcţia evanghelizatoare a Bisericii. ai căror membri. „Istoria atestă marile merite ale Familiilor călugăreşti în răspândirea credinţei şi în formarea de noi Biserici: de la vechile aşezăminte monastice. unde prezenţa lor lucrează „ca un ferment” 1561. 2. trăind în lume. Consacrare şi misiune: vestirea Regelui care vine 931 Dăruit lui Dumnezeu iubit mai presus de toate. 710. 1559 CIC. ap. „Mărturia lor de viaţă creştină” are drept scop să „rânduiască în funcţie de Dumnezeu realităţile vremelnice şi să pătrundă lumea de puterea Evangheliei”. la perfecţiunea iubirii prin păstrarea constituţiunilor. can. după constituţiunile lor1563.Bisericii necesită prezenţa vieţii călugăreşti sub toate formele ei încă de la începuturile evanghelizării1557. trecând prin Ordinele medievale. Societăţile de viaţă apostolică 930 Diferitelor forme de viaţă consacrată „li se adaugă şi societăţile de viaţă apostolică. tind la perfecţiunea iubirii şi se străduiesc să contribuie. urmăresc scopul apostolic propriu societăţii lor şi. 713. şi până la Congregaţiile moderne”1558. AG 18. Ei se angajează prin legăminte sfinte să urmeze sfaturile evanghelice şi păstrează între ei comuniunea şi fraternitatea proprii „modului de viaţă secular”1562. Provida Mater. Ioan Paul al II-lea. ducând o viaţă frăţească în comun. fără voturi călugăreşti. Institutele seculare 928 „Institutul secular este un institut de viaţă consacrată. mai ales din interior. 731. Printre ele există societăţi ai căror membri se angajează la urmarea sfaturilor evanghelice”. în care credincioşii. „în lume şi din lume”. 1561 PC 11. 1560 Pius XII. acela care-i fusese deja închinat prin botez se găseşte astfel consacrat mai intim dumnezeieştii slujiri şi dedicat binelui Cf. la sfinţirea lumii”1559. 1562 CIC. 1563 CIC. RM 69. can. Const. 40. §2.

. s-au consacrat în mod deosebit lui Dumnezeu şi slujesc astfel misiunea Bisericii1567. atât dintr-una.. în inima lui Cristos. aşa cum e în starea călugărească.. viaţa consacrată apare în ea ca un semn deosebit al misterului Răscumpărării. 2. Cristos îi trimite pe apostolii săi şi pe urmaşii lor. credincioşi.. drept misiune de a-şi trăi consacrarea. Prin starea de consacrare lui Dumnezeu. RM 69. pentru propriii contemporani. ei primesc puterea de a acţiona în persoana lui. care. cei aflaţi pe această cale „mai îngustă” îşi stimulează fraţii prin exemplul lor. dau mărturie luminoasă că „lumea nu poate fi transfigurată şi oferită lui Dumnezeu fără spiritul Fericirilor”1565. 933 Fie că această mărturie e publică. după modul propriu institutului lor”1564. A-l urma şi a-l imita pe Cristos „mai îndeaproape”. §§1.) [această stare] arată tuturor celor care cred prezenţa încă din această lume a bunurilor cereşti. 1566 LG 44. cât şi din cealaltă categorie. cf.Bisericii. 783. prin profesiunea sfaturilor evanghelice. PE SCURT 934 „Din instituire divină. Există. ei sunt obligaţi să lucreze în mod deosebit la opera misionară. adică semnul şi instrumentul vieţii lui Dumnezeu. 935 Pentru a vesti credinţa şi a-şi instaura Împărăţia. sau chiar tainică. Îi face părtaşi la misiunea sa. sau mai discretă. LG 31. 936 Domnul l-a făcut pe Sfântul Petru temelia vizibilă a Bisericii sale. Cei care fac profesiunea sfaturilor evanghelice au deci. 932 Biserica fiind sacramentul.) slujitori sacri care în drept sunt numiţi şi clerici. Într-adevăr. există în Biserică (. (. venirea lui Cristos rămâne pentru toţi cei consacraţi izvorul şi ţinta vieţii lor: Întrucât Poporul lui Dumnezeu nu are aici cetate statornică. ceilalţi credincioşi sunt numiţi laici”. 207. I-a CIC. can. dă o mai puternică mărturie pentru viaţa nouă şi veşnică dobândită prin răscumpărarea lui Cristos şi prevesteşte mai limpede învierea viitoare şi slava Împărăţiei cerurilor1566. De la El. can. în sfârşit. în primul rând. 1564 1565 . 1567 CIC. de vreme ce se dedică slujirii Bisericii prin însăşi consacrarea lor. „Dar. a manifesta „mai limpede” nimicirea lui înseamnă a se afla „mai adânc” prezent. Biserica îl manifestă pe Cristos şi arată cum lucrează în ea în chip minunat Duhul Sfânt.

942 Mulţumită misiunii lor profetice. vicarul lui Cristos şi păstorul Bisericii întregi pe acest pământ”1568. să-şi exercite apostolatul în mijlocul lumii ca un ferment”1571. din orânduire divină. 1571 AA 2. şi de diaconi. De funcţia lor ţine şi grija pentru toate Bisericile împreună cu Papa şi sub conducerea lui. cel care îi fusese deja destinat Lui prin Botez se află. LG 36. 939 Ajutaţi de preoţi. 944 Viaţa consacrată lui Dumnezeu se caracterizează prin profesiunea publică a sfaturilor evanghelice de sărăcie. ei îşi desfăşoară harul botezului şi mirului în toate dimensiunile vieţii personale. „fiecare în parte. prin lepădarea de sine şi prin sfinţenia vieţii1573. mai ales Euharistia. Ei sunt. constituiţi de Duhul Sfânt. episcopii au funcţia de a învăţa în mod autentic credinţa. principiul vizibil şi fundamentul unităţii în Biserica lor particulară”1570. şi de a-şi conduce ca adevăraţi păstori Biserica încredinţată lor. 331. CD 2. de putere supremă. 1572 GS 43. 941 Laicii participă la preoţia lui Cristos: tot mai uniţi cu El. 1570 LG 23. de a celebra cultul divin. can. este „capul colegiului episcopilor. ei sunt chemaţi de Dumnezeu ca. deplină. închinat în mod mai intim slujirii divine şi dedicat binelui întregii Biserici. nemijlocită şi universală în ceea ce priveşte grija pentru mântuirea veşnică a oamenilor”1569. 1573 Cf. sunt urmaşii apostolilor. §4. CIC. 940 „Fiind propriu stării laicilor de a-şi duce viaţa în mijlocul lumii şi a treburilor lumeşti. într-o stare de viaţă stabilă recunoscută de Biserică. urmaşul Sfântului Petru. familiale. sociale şi bisericeşti şi realizează astfel chemarea la sfinţenie adresată tuturor celor botezaţi. laicii au puterea de a învinge stăpânirea păcatului în ei şi în lume. 937 Papa „se bucură. 1568 1569 . 938 Episcopii. 945 Dăruit total lui Dumnezeu iubit mai presus de toate. 943 Mulţumită misiunii lor regeşti. însufleţiţi de spirit creştin. laicii „sunt chemaţi şi să fie martori ai lui Cristos în toate împrejurările în sânul comunităţii umane”1572.încredinţat cheile ei. colaboratorii lor. în starea de viaţă consacrată. de curăţie şi de ascultare. Episcopul Bisericii Romei.

10.sancta”. Credinţa credincioşilor este credinţa Bisericii. tezaur de viaţă care se îmbogăţeşte tocmai prin împărtăşire. „După cum această Biserică este cârmuită de unul şi acelaşi Duh. primită de la apostoli. bunul unora este împărtăşit celorlalţi. 10.) Trebuie aşadar să credem că există o comuniune de bunuri în Biserică. sfinţilor!” („cele sfinte pentru cei sfinţi”) proclamă celebrantul în majoritatea Liturghiilor orientale la ridicarea Sfintelor Daruri înainte de distribuirea împărtăşaniei. Credincioşii (sancti) sunt hrăniţi cu Trupul şi Sângele lui Cristos (sancta) pentru a creşte în comuniunea. comuniune.. 7.PARAGRAFUL 5. Symb. explicitarea precedentului: „Ce este Biserica. 1574 1575 Niceta. 1576 CR 1. bunul lui Cristos este comunicat tuturor mădularelor şi această comunicare se face prin sacramentele Bisericii”1575. Simbolul apostolilor adaugă „împărtăşirea sfinţilor”. într-un fel. toate bunurile pe care ea le-a primit devin în mod necesar un fond comun”1576.. în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte 2. în comuniunea frăţească. (. 10.. Acest articol este. Împărtăşirea bunurilor spirituale 949 În comunitatea primară de la Ierusalim. 24. Sf. 948 Termenul „împărtăşirea sfinţilor” are aşadar două semnificaţii strâns legate: „împărtăşire cu cele sfinte . pentru că e Capul. Toma Aq. Symb. între persoanele sfinte – sancti”. Dar membrul cel mai important este Cristos. 947 „Deoarece toţi credincioşii formează un singur trup. Sancta sanctis! ─ „Sfintele. 42): Comuniunea în credinţă. (. dacă nu adunarea tuturor sfinţilor?”1574 Împărtăşirea sfinţilor este chiar Biserica. şi „împărtăşire. în împărtăşirea Duhului Sfânt (koinonía) şi a o comunica lumii.) Astfel. Împărtăşirea sfinţilor 946 După ce a mărturisit „Sfânta Biserică catolică”. I. ucenicii „stăruiau în învăţătura apostolilor... .

şi mai ales botezul. „Dragostea nu caută ale sale” (1 Cor 13. toate mădularele suferă împreună cu el. în vreme ce alţii. Lc 16. care este poarta prin care oamenii intră în Biserică. Comuniunea sfinţilor este comuniunea sacramentelor. Iar voi sunteţi Trupul lui Cristos şi mădulare unii altora” (1 Cor 12. Cel mai mic act al nostru săvârşit în iubire răsună spre folosul tuturor în acea solidaritate cu toţi oamenii. aşa cum este»”1582: Cu toţii însă. LG 12.. „Până când Domnul va veni în mărirea sa şi toţi îngerii împreună cu El şi.. Comuniunea Bisericii din cer şi de pe pământ 954 Cele trei stări ale Bisericii. 7). „fiecăruia arătarea Duhului îi este dată spre binele comun” (1 Cor 12. deşi în grade şi în feluri diferite. 24. În sanctorum communio („împărtăşirea sfinţilor”). sunt tot atâtea legături sacre ce îi unesc pe toţi şi îi leagă de Isus Cristos.) Dar acest nume se potriveşte cel mai bine Euharistiei. În comuniunea Bisericii. 10. dacă un mădular e în cinste. II. (. intimă şi vitală”1577. 951 Comuniunea charismelor. trecuţi din această viaţă. toate mădularele se bucură împreună cu el.950 Comuniunea sacramentelor. 10. 1581 Cf. ce se întemeiază pe împărtăşirea sfinţilor. 32). Or.. 7). „Dacă un mădular suferă. suntem uniţi în aceeaşi 1577 1578 CR 1.. 1-3. căci fiecare ne uneşte cu Dumnezeu. Orice păcat vatămă această comuniune. unii dintre ucenicii lui sunt călători pe pământ. (. pentru că ea înfăptuieşte în mod cu totul deosebit această comuniune supranaturală. 27. vii sau morţi. 10. Duhul Sfânt „dăruieşte credincioşilor de toate categoriile haruri speciale” pentru edificarea Bisericii 1578. 952 „Ei puneau totul laolaltă” (Fapte 4. Creştinul este un administrator al bunurilor Domnului1580. se află în purificare. 1579 CR 1. 5) 1581. 1582 LG 49.) Numele de împărtăşire se poate aplica fiecăruia dintre ele. 24. toate vor fi supuse lui. „nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine” (Rom 14. moartea fiind nimicită. iar alţii sunt în glorie. „Rodul tuturor sacramentelor aparţine tuturor. 953 Comuniunea iubirii. Căci sacramentele. contemplând «limpede pe Dumnezeu însuşi UnulÎntreit. „Creştinul adevărat trebuie să considere tot ceea ce posedă ca pe un bun care îi este comun cu toţi şi trebuie să fie întotdeauna gata şi sârguincios să vină în ajutorul aproapelui lipsit şi aflat în mizerie” 1579. 1580 Cf. 26-27). .

pe martiri îi iubim ca pe ucenici şi imitatori ai Domnului. după cum comuniunea creştină între cei aflaţi încă pe cale ne apropie de Cristos. tot astfel. 956 Mijlocirea sfinţilor. având Duhul lui. ca de la Izvorul şi Capul său.. pentru că «sfânt şi mântuitor este gândul de a se ruga pentru răposaţi ca să fie dezlegaţi de păcatele lor». este întărită prin comunicarea bunurilor spirituale”1584. Îmi voi petrece cerul făcând bine pe pământ1587.) oferindu-i meritele pe care le-au dobândit pe pământ prin unicul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Căci. vă voi fi mai de folos după moartea mea şi vă voi ajuta mai bine decât în timpul vieţii1586. mai mult. 1585 LG 49. Cristos Isus. Într-adevăr.. a venerat cu mare pietate amintirea celor răposaţi şi.. şi pe drept cuvânt. Dominic. „Conştientă de această comuniune a întregului Corp mistic al lui Isus Cristos. pentru ca unitatea Bisericii în Duhul Sfânt să se întărească prin exercitarea iubirii frăţeşti. (. Tereza a Pruncului Isus.. 17.) Ei nu încetează să mijlocească pentru noi la Tatăl. ci. porneşte orice har şi însăşi viaţa Poporului lui Dumnezeu”1588: Pe Cristos îl adorăm pentru că este Fiul lui Dumnezeu. după credinţa statornică a Bisericii. comuniunea cu sfinţii ne uneşte cu Cristos. ci. 1588 LG 50. . cei din cer întăresc întreaga Biserică în sfinţenie. 1586 Sf. cf. 93. Mart. Jordan de Saxonia. LG 49. Lib. încă din primele timpuri ale creştinismului.. 957 Comuniunea cu sfinţii.. „Datorită unirii lor mai intime cu Cristos. datorită devotamentului lor neasemuit faţă de Regele şi Stăpânul lor: de am putea să fim şi noi tovarăşi şi împreună ucenici cu ei!1589 958 Comuniunea cu cei răposaţi. 1589 Sf. 955 „Unirea dintre cei aflaţi pe cale şi fraţii care au adormit în pacea lui Cristos nu se întrerupe în nici un fel. dimpotrivă. către fraţii săi. 1587 Sf.dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele şi îi cântăm Dumnezeului nostru aceeaşi cântare de slavă. Verba. formează o singură Biserică şi sunt uniţi între ei în Cristos1583. Biserica celor aflaţi pe cale. toţi care sunt ai lui Cristos. de la care. (.) Aşadar slăbiciunea noastră este mult ajutată de grija lor frăţească”1585: Nu plângeţi. (2 1583 1584 LG 49. Policarp. pe patul morţii. (. „Noi nu cinstim amintirea sfinţilor numai pentru pilda pe care ne-o dau.

1593 SPF 30. PARAGRAFUL 6. 1592 LG 3. toţi împreună formând o singură Biserică. PE SCURT 960 Biserica este „împărtăşire a sfinţilor”: această expresie desemnează. . aşa încât ceea ce face sau suferă fiecare în şi pentru Cristos aduce rod pentru toţi. Maica Bisericii 1590 1591 LG 50. LG 51. în primul rând. 45) a oferit şi jertfe pentru ei”1590. mai presus de toate. prin care „este reprezentată şi realizată unitatea credincioşilor care formează un singur trup în Cristos”1592. care „a murit pentru toţi”. atâta vreme cât comunicăm între noi în dragostea reciprocă şi în lauda unică a Preasfintei Treimi. 961 Acest termen desemnează şi comuniunea „persoanelor sfinte” (sancti) în Cristos. a celor care sunt peregrini pe pământ. a răposaţilor care îşi împlinesc purificarea şi a fericiţilor din cer. 959 În unica familie a lui Dumnezeu. dar şi să facă eficientă mijlocirea lor în favoarea noastră. Rugăciunea noastră pentru ei poate nu numai să-i ajute. Maria ─ Maica lui Cristos. corespundem la vocaţia intimă a Bisericii”1591. Euharistia.Mac 12. 962 „Credem în comuniunea tuturor creştinilor. „Noi toţi care suntem fii ai lui Dumnezeu şi alcătuim o singură familie în Cristos. „cele sfinte” (sancta) şi. şi credem că în această comuniune iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu şi a sfinţilor lui ne ascultă necontenit rugăciunile”1593.

. în sfârşit. Fecioara preacurată. 1597 LG 58. Maica Bisericii”1595. Fecioara Maria (. 6. „Într-adevăr. 1596 LG 57. la capătul vieţii sale pământeşti. care sunt mădularele acestui Cap»”1594. Augustin.963 După ce am vorbit despre rolul Fecioarei Maria în misterul lui Cristos şi al Duhului.) Ea este şi «cu adevărat Mamă a mădularelor [lui Cristos]. 21 noiembrie 1964.. „Maria ─ Maica lui Cristos. o vedem pe Maria „implorând şi ea în rugăciunile sale darul Duhului Sfânt.. . 965 După Înălţarea Fiului său. Virg. „Această unire a Mamei cu Fiul său în opera Răscumpărării se manifestă din clipa zămislirii feciorelnice a lui Cristos şi până la moartea lui” 1596. Maria „a sprijinit cu rugăciunile sale începuturile Bisericii”1598. pentru că ea a cooperat prin iubire la naşterea în Biserică a credincioşilor. a fost dată ca mamă ucenicului de către Cristos Isus murind pe Cruce.. 964 Rolul Mariei faţă de Biserică este inseparabil de unirea ei cu Cristos şi decurge direct din ea. Ea se arată în mod deosebit în ceasul pătimirii lui: Preafericita Fecioară a înaintat în peregrinarea credinţei şi a păstrat cu fidelitate unirea cu Fiul său până la picioarele Crucii. Laolaltă cu apostolii şi câteva femei. Paul al VI-lea. 966 „În sfârşit. 26-27)1597. . citându-l pe Sf. care o umbrise încă de la Bunavestire”1599.. iată-l pe fiul tău” (In 19. a stat neclintită. Cuvântare.. păstrată neatinsă de orice prihană a păcatului strămoşesc. consimţind cu iubire la sacrificarea Victimei născute din ea.. a fost ridicată cu trupul şi cu sufletul în 1594 1595 LG 53. nu fără un plan divin.. 1598 LG 69.. se cuvine să considerăm acum locul ei în misterul Bisericii. a suferit adânc împreună cu Fiul ei unul-născut şi sa unit cu suflet de mamă la jertfa lui. I. 1599 LG 59. prin cuvintele: „Femeie. şi în Ridicarea ei la cer. Maternitatea Mariei faţă de Biserică Unită total cu Fiul ei.. unde. (.) e recunoscută şi cinstită ca adevărata Mamă a lui Dumnezeu şi a Răscumpărătorului.

Însă. la lucrarea răscumpărătoare a Fiului ei. Căci orice influenţă mântuitoare a Fericitei Fecioare (. întru adormire lumea nu ai părăsit. ci îi arată puterea. Ridicarea la cer a Sfintei Fecioare este o participare deosebită la Învierea Fiului ei şi o anticipare a învierii celorlalţi creştini: Întru naştere fecioria ai păzit. cf. speranţă şi iubire aprinsă. ea este Mama noastră în ordinea harului 967 Prin aderarea ei totală la voinţa Tatălui. Proclamarea. 969 „Această maternitate a Mariei dăinuie neîncetat în economia harului. Fericita Fecioară este invocată în Biserică sub titlurile de Apărătoare. pentru a reda sufletelor viaţa supranaturală. 1601 Liturgia bizantină. de la consimţământul dat prin credinţă la Bunavestire şi menţinut fără şovăire sub Cruce. (. (typos) Bisericii1603. atât 1600 LG 59. 1603 LG 63. mutatu-te-ai la viaţă. până la încununarea veşnică a tuturor celor aleşi. Ajutătoare. ea ne este Mamă în ordinea harului”1604. nici o făptură nu poate fi vreodată comparată cu Cuvântul Întrupat. . 1604 LG 61.gloria cerească şi a fost înălţată de Domnul ca Regină a Universului pentru a fi mai pe deplin asemenea Fiului ei.. după cum la Preoţia lui Cristos participă.. prin mijlocirea ei multiformă. 1605 LG 62. Fecioara Maria este pentru Biserică modelul credinţei şi al iubirii. 1606 LG 60. Prin aceasta. .. a dogmei Ridicării la cer a Fericitei Fecioare Maria: DS 3903. se întemeiază pe mijlocirea lui. ea nu a părăsit această misiune mântuitoare.. Mijlocitoare”1605. Troparul sărbătorii Adormirii Maicii Domnului (15 August).) decurge din belşugul meritelor lui Cristos. ci. în moduri diferite. De aceea. la orice îndemn al Duhului Sfânt. în 1950. ea este „membru supraeminent şi cu totul deosebit al Bisericii”1602.. „Ea a cooperat într-un mod cu totul deosebit la opera Mântuitorului prin ascultare.) De aceea. prototipul”. depinde în întregime de această mijlocire şi din ea îşi ia toată puterea” 1606. de către Papa Pius al XII-lea. 970 „Rolul de mamă al Mariei faţă de oameni nu umbreşte şi nu micşorează în nici un fel unica mijlocire a lui Cristos. ridicată la cer. fiind Maica Vieţii. Într-adevăr.. 1602 LG 53. şi prin rugăciunile tale mântuieşti din moarte sufletele noastre1601. „Într-adevăr. continuă să ne obţină darurile mântuirii veşnice. Răscumpărătorul. 968 Dar rolul ei în raport cu Biserica şi cu omenirea întreagă merge şi mai departe. Sprijinitoare. şi constituie chiar „prefigurarea. Domnul Domnilor şi învingător asupra păcatului şi a morţii”1600. credinţă. Născătoare de Dumnezeu.

MC 42. „rezumat al întregii Evanghelii”1611. unde o aşteaptă „în slava Preasfintei şi Nedespărţitei Treimi”.) deşi este cu totul aparte. străluceşte ca un semn de speranţă sigură şi de mângâiere pentru Poporul peregrin al lui Dumnezeu. Din cele mai vechi timpuri. 48): „Evlavia Bisericii faţă de Sfânta Fecioară face parte intrinsecă din cultul creştin”1608. (. tot astfel. Cultul Sfintei Fecioare 971 „Mă vor ferici toate neamurile” (Lc 1. şi după cum bunătatea unică a lui Dumnezeu este realmente răspândită în diferite feluri în făpturi. 1611 Cf.preoţii. la capătul drumului ei. 1607 1608 LG 62. el îşi găseşte expresia în sărbătorile liturgice dedicate Născătoarei de Dumnezeu1610 şi în rugăciunea mariană. pe pământ. 1610 Cf. aceea pe care Biserica o venerează ca pe Mama Domnului său şi ca pe propria sa Mamă: Mama lui Isus.. Sfânta Fecioară „este pe bună dreptate cinstită de Biserică printr-un cult deosebit.) Acest cult. 1613 LG 68.. şi unica mijlocire a Răscumpărătorului nu exclude. II. Maria ─ Icoana eshatologică a Bisericii 972 După ce am vorbit despre Biserică. ci suscită în făpturi o cooperare variată ce provine de la unicul Izvor”1607. „în comuniunea tuturor sfinţilor”1612. glorificată deja cu trupul şi sufletul. la fel. misiunea şi destinul ei. sub a cărei ocrotire credincioşii aleargă rugându-se în toate primejdiile şi nevoile. . cât şi poporul credincios. şi ce va fi în Patrie. în „peregrinarea credinţei”.. după cum în ceruri. până când va veni Ziua Domnului1613. MC 56.. nu putem încheia mai bine decât întorcându-ne privirea spre Maria pentru a contempla în ea ce este Biserica în misterul ei. 1612 LG 69. (. cum ar fi Sfântul Rozariu. diferă în mod esenţial de cultul de adoraţie care i se aduce Cuvântului Întrupat deopotrivă ca şi Tatălui şi Duhului Sfânt şi îl favorizează în cel mai înalt grad”1609. despre originea. Sfânta Fecioară e venerată sub titlul de «Născătoare de Dumnezeu». III. este chipul şi pârga Bisericii care va ajunge la plinătate în veacul ce va să vină. SC 103. aici. 1609 LG 66.

noua Evă. Un singur Botez spre iertarea păcatelor 977 Mântuitorul a legat iertarea păcatelor de credinţă şi de Botez: „Mergeţi în lumea întreagă şi vestiţi Evanghelia la toată făptura. 975 „Credem că Preasfânta Maică a lui Dumnezeu. 974 Preasfânta Fecioară Maria. pentru că ne uneşte cu Cristos mort pentru păcatele noastre.) (A doua parte a Catehismului va trata în mod explicit despre iertarea păcatelor prin Botez. vor fi iertate. Cui îi veţi ierta păcatele. Cristos cel înviat le-a conferit propria sa putere divină de a ierta păcatele: „Primiţi-l pe Duhul Sfânt. . Ea este Mamă pretutindeni unde El este Mântuitor şi Cap al Trupului mistic.) I. Maica Bisericii. prin sacramentul Pocăinţei şi prin celelalte sacramente. ARTICOLUL 10 „Cred în iertarea păcatelor” 976 Simbolul apostolilor leagă credinţa în iertarea păcatelor de credinţa în Duhul Sfânt. anticipând învierea tuturor mădularelor Trupului lui. 22-23.PE SCURT 973 Rostind acel „Fiat” de la Bunavestire şi dându-şi consimţământul la misterul Întrupării. 15-16). Cel ce va crede şi se va boteza va fi mântuit” (Mc 16. Botezul este primul şi principalul sacrament al iertării păcatelor. dar şi de credinţa în Biserică şi în împărtăşirea sfinţilor. Dăruindu-l pe Duhul Sfânt apostolilor săi. după ce şi-a împlinit drumul vieţii pământeşti. a fost ridicată cu trupul şi cu sufletul la slava cerească. iar cui i le veţi ţine. Maria colaborează deja la toată lucrarea pe care trebuie să o împlinească Fiul ei. înviat pentru 1614 SPF 15. mai ales prin Euharistie. vor fi ţinute” (In 20. unde este deja părtaşă la slava Învierii Fiului ei. E suficient deci să evocăm aici pe scurt câteva date fundamentale. îşi continuă în cer rolul de mamă faţă de mădularele lui Cristos”1614.

ca „să trăim şi noi în înnoirea vieţii” (Rom 6. ci şi împărtăşindu-le iertarea păcatelor prin Botez şi împăcându-i cu Dumnezeu şi cu Biserica datorită puterii cheilor primite de la Cristos: Biserica a primit cheile Împărăţiei cerurilor ca să se săvârşească în ea iertarea păcatelor prin sângele lui Cristos şi prin lucrarea Duhului Sfânt.. 11. chiar dacă ar fi păcătuit până în ultima clipă a vieţii”1617. 979 În această luptă cu înclinaţia spre rău.. Grigore Naz. trebuia şi ca Botezul să nu fie singurul ei mijloc de a folosi aceste chei ale Împărăţiei cerurilor. care nu încetează să ne îndemne spre rău”1616. iertarea pe care o primim este atât de totală şi de deplină. sufletul. 3. 980 Omul botezat poate fi reconciliat cu Dumnezeu şi cu Biserica prin sacramentul Pocăinţei: Pe bună dreptate au numit Sfinţii Părinţi pocăinţa „un botez trudnic”1618. 18). încât nu ne mai rămâne nimic de şters.îndreptăţirea noastră1615. nici din greşelile săvârşite din voinţă proprie. pe care le primise de la Isus Cristos. 47). 1615 Cf. Or. 17. i-a trimis pe apostoli „să vestească în numele lui pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile” (Lc 24. avem încă de luptat cu înclinaţiile poftei. II. aşa cum e necesar Botezul pentru cei care n-au fost încă renăscuţi1619. nici din păcatul strămoşesc. harul Botezului nu eliberează pe nimeni de toate slăbiciunile firii. 4. 11. Puterea cheilor 981 Cristos. Rom 4. 1618 Sf. 25. 1616 . taina Pocăinţei este necesară pentru mântuire. Această „slujire a împăcării” (2 Cor 5. 1619 Cc. trebuia ca ea să fie capabilă să ierte păcatele oricărui păcătos care se căieşte. 4). şi nu ne mai rămâne nici o pedeapsă de îndurat pentru a le ispăşi. Pentru cei care au căzut după Botez. îşi recapătă viaţa.) Totuşi.: DS 1672. 978 „În clipa când facem prima mărturisire de credinţă primind sfântul Botez care ne purifică. după ce a înviat. Trid. Dimpotrivă. (. apostolii şi urmaşii lor nu o împlinesc numai vestind oamenilor iertarea lui Dumnezeu meritată pentru noi de Cristos şi chemându-i la convertire şi la credinţă. dacă era necesar ca Biserica să aibă puterea de a ierta păcatele. cine poate fi „destul de viteaz şi de vigilent ca să evite orice rană” a păcatului? „Deci. În această Biserică.. 1617 CR 1. CR 1. 39. care era mort prin păcat.

Într-adevăr. 1620 1621 1624 1625 Sf. vrea ca în Biserica sa porţile iertării să fie întotdeauna deschise pentru oricine se întoarce de la păcat1622. 5. (. 1. 8. n-ar exista nici o nădejde. Serm. 1622 Cf. 214. care să nu fie dator să spere cu certitudine iertarea. 982 Nu există nici o greşeală. 11. 11. Preoţii au primit o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor. Mt 18. 3. „Nu există nimeni. 983 Cateheza se va strădui să trezească şi să hrănească la credincioşi credinţa în măreţia neasemuită a darului pe care Cristos cel înviat l-a făcut Bisericii sale: misiunea şi puterea de a ierta cu adevărat păcatele prin slujirea apostolilor şi a urmaşilor lor: Domnul vrea ca ucenicii săi să aibă o putere nemăsurată: El vrea ca sărmanii săi slujitori să împlinească în numele său tot ce făcuse El când era pe pământ1623. în sacramentul Pocăinţei. . Sf. în mod obişnuit. Biserica are puterea de a ierta păcatele celor botezaţi şi o exercită prin episcopi şi preoţi. 21-22. al cărui har ne-a mântuit1620.. Ioan Chrysostom. Augustin..) Ceea ce săvârşesc preoţii pe pământ Dumnezeu întăreşte în ceruri1624. Ambrozie. CR 1. Serm. care i-a făcut Bisericii sale un asemenea dar!1625 PE SCURT 984 Crezul pune în legătură „iertarea păcatelor” cu mărturisirea credinţei în Duhul Sfânt. 1623 Sf. oricât de gravă. 5. oricât de rău şi de vinovat ar fi. Dacă n-ar exista în Biserică iertarea păcatelor. Poenit. care a murit pentru toţi oamenii. Sac.pentru a trăi cu Cristos. Sf. nici o speranţă de viaţă veşnică şi de eliberare veşnică. cu condiţia ca părerea sa de rău să fie sinceră” 1621. 213. pe care Sfânta Biserică să nu o poată ierta. 986 Din voinţa lui Cristos. 34. Să-i aducem mulţumiri lui Dumnezeu. Augustin. Cristos. Cristos cel înviat a încredinţat apostolilor puterea de a ierta păcatele când le-a dăruit pe Duhul Sfânt. 985 Botezul este primul şi principalul sacrament pentru iertarea păcatelor: el ne uneşte cu Cristos mort şi înviat şi ne dă pe Duhul Sfânt. nici arhanghelilor.

5. ci înseşi „trupurile noastre muritoare” (Rom 8. 3. 6. 989 Credem cu tărie. prin această credinţă suntem”1630: 1626 1627 CR 1. şi tot astfel sperăm. 1 Tes 4. 10-11. 11. Is 40. învierea noastră va fi lucrarea Preasfintei Treimi: Dacă Duhul Celui care l-a înviat pe Cristos din morţi locuieşte în voi. Acela care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare. 14. după moartea lor. „Învierea trupului” înseamnă că după moarte nu va exista numai viaţa sufletului nemuritor. 1628 Cf. Fiducia christianorum resurrectio mortuorum. şi în acţiunea lui creatoare. In 39. ARTICOLUL 11 „Cred în învierea morţilor” 988 Crezul creştin ─ mărturisire a credinţei noastre în Dumnezeu Tatăl. 1630 Tertullian. 990 Ceea ce în limba română s-a tradus prin „învierea morţilor” apare în textul original al Simbolului apostolilor ca „învierea cărnii. sumus ─ „O convingere a creştinilor: învierea morţilor. Fil 3. preoţii şi sacramentele sunt pure instrumente de care Domnul nostru Isus Cristos. după cum Cristos a înviat cu adevărat din morţi şi trăieşte pentru totdeauna. mântuitoare şi sfinţitoare ─ culminează în proclamarea învierii morţilor la sfârşitul timpurilor şi în viaţa veşnică. . 40. 14. prin Duhul său. 991 Credinţa în învierea morţilor a fost încă de la început un element esenţial al credinţei creştine. vrea să se slujească pentru a şterge fărădelegile noastre şi a ne dărui harul îndreptăţirii”1626. 1 Cor 6.987 „În iertarea păcatelor. Ca şi a lui. Cuvântul „carne” („trup”) se referă la slăbiciunea şi caracterul muritor al condiţiei umane 1629. 1. 2 Cor 4. 11) vor redobândi viaţă. tot astfel. Ps 56. illam credentes. 11)1628. unicul Autor şi Dăruitor al mântuirii. Res. 14.. 6. a trupului”. Cf. Fiul şi Duhul Sfânt. care locuieşte în voi (Rom 8. Gen 6. că. 1. cei drepţi vor trăi pentru totdeauna cu Cristos cel înviat şi El îi va învia în ziua de apoi 1627. 1629 Cf.

pârga celor adormiţi (1 Cor 15. 29. 1634 Cf. pentru că nu cunoaşteţi Scripturile.Cum spun unii dintre voi că nu este învierea morţilor? Dacă nu este învierea morţilor. Isus o învaţă cu tărie. Dan 12. martirii Macabei mărturisesc: Regele Universului ne va învia pentru o viaţă veşnică pe noi. 7. 19-22. El dă încă de acum un semn şi o chezăşie. În această dublă perspectivă va începe să se exprime credinţa în înviere. Lc 7. nici puterea lui Dumnezeu?” (Mc 12. In 5. 20). 24) Credinţa în înviere se întemeiază pe credinţa în Dumnezeu. 1-13. având de la Dumnezeu speranţa de a fi înviat de El (2 Mac 7. Iar dacă n-a înviat Cristos. zadarnică şi credinţa voastră. ci al celor vii” (Mc 12. Mc 5. nici Cristos nu a înviat. 1637 Cf. zadarnică este vestirea noastră. In 6. 1631 1632 . care „nu este Dumnezeul celor morţi. 6. 994 Mai mult: Isus leagă credinţa în înviere de propria sa persoană: „Eu sunt Învierea şi Viaţa” (In 11. 54. 24-25. 40. 1636 Cf. Învierea lui Cristos şi a noastră Revelarea progresivă a Învierii 992 Învierea morţilor a fost revelată în mod progresiv de Dumnezeu poporului său. 21-42. În încercările lor. 25).. redând viaţa unor morţi 1636. vestind prin aceasta propria sa înviere. Saduceilor care o neagă le răspunde: „Oare nu de aceea rătăciţi. trup şi suflet. care murim pentru legile lui (2 Mac 7. 1635 Cf. In 2. (. 6. I.. 12-14. care va fi totuşi de alt ordin. Mai bine să pieri de mâna oamenilor. Despre acest eveniment unic vorbeşte ca despre „semnul lui Iona” (Mt 12. Fapte 23.) Acum însă Cristos a înviat din morţi. In 11. Speranţa în învierea corporală a morţilor s-a impus ca o consecinţă intrinsecă a credinţei într-un Dumnezeu creator al omului întreg. 14)1631. Creatorul cerului şi al pământului este şi acela care îşi păstrează cu fidelitate legământul cu Abraham şi cu urmaşii lui. Isus însuşi îi va învia în ziua de apoi pe cei care au crezut în El1634 şi care au mâncat Trupul său şi au băut Sângele său 1635. 24. 27). 1633 Cf. In 11. 9). 39). 993 Fariseii1632 şi mulţi contemporani ai Domnului1633 aveau speranţa în înviere. semnul Templului1637: El vesteşte că va învia a treia zi după ce va fi Cf. 11-17. Cf.

4. 34. în El. 35-37. trupul omului cade pradă putrezirii. 21). Vom învia ca El. Fapte 17. dar nu s-a întors la o viaţă pământească. .ucis1638.. 1643 Cc. ci un grăunte gol.. 999 Cum? Cristos a înviat cu trupul său: „Priviţi mâinile şi picioarele mele: Eu sunt” (Lc 24. 12-13. ce semeni tu nu prinde viaţă dacă nu moare şi. 996 Încă de la început. 1640 Cf. 39). în atotputernicia sa. spre învierea vieţii. Lateran IV: DS 801. că după moarte viaţa persoanei umane continuă în mod spiritual.) Se seamănă în stricăciune şi învie în nestricăciune. 5. dar acest trup va fi transfigurat „în trup de slavă” (Fil 3. 995 A fi martor al lui Cristos înseamnă a fi „martor al Învierii sale” (Fapte 1. Mc 10. separarea sufletului de trup. în „trup spiritual” (1 Cor 15. 33. va reda în mod definitiv viaţa incoruptibilă trupurilor noastre. 44): Dar. 1642 Cf.) Trebuie ca această fiinţă stricăcioasă să se îmbrace în nestricăciune şi această fiinţă muritoare să se îmbrace în nemurire (1 Cor 15. Dar cum să crezi că acest trup atât de evident muritor poate învia la viaţa veşnică? Cum învie morţii? 997 Ce înseamnă „a învia”? În moarte. Cf. 41). „a fi mâncat şi băut cu El după Învierea lui din morţi” (Fapte 10.) cei morţi vor învia în nestricăciune. (. Speranţa creştină în înviere este în întregime marcată de întâlnirile cu Cristos cel înviat. cum vor învia cei morţi? Cu ce trup se întorc? Om fără minte. în timp ce sufletul merge înaintea lui Dumnezeu. 29)1642. 32. rămânând totuşi în aşteptarea momentului în care va fi unit iarăşi cu trupul său glorificat. Dumnezeu. când semeni. 1641 Sf. Se acceptă.. La fel. nu semeni trupul ce va veni. credinţa creştină în înviere a avut de înfruntat neînţelegeri şi opoziţii1640. 52-53). de obicei. cu El. 998 Cine va învia? Toţi oamenii care au murit: „Cei care au făptuit cele bune. „În nici un punct credinţa creştină nu întâlneşte mai multă opoziţie decât în privinţa învierii trupurilor”1641. 88. 42. va spune cineva. spre învierea osândei” (In 5. unindu-le cu sufletele noastre prin puterea Învierii lui Isus... Dan 12. (. 2. 22) 1639. 1 Cor 15. prin El. 2. iar cei care au făcut cele rele. 1638 1639 Cf. „toţi vor învia cu trupul pe care îl au acum”1643. Psal. (. Augustin..

Nu ştiţi voi că 1644 1645 Sf. Irineu. „Ne-a înviat împreună cu El şi ne-a aşezat în ceruri. Hrăniţi cu Trupul lui în Euharistie. 13. 39-40. Într-adevăr. Haer. viaţa creştină este. trupul şi sufletul celui credincios se împărtăşesc deja din demnitatea de a fi „ale lui Cristos”. (. dar şi faţă de trupul altuia. 4-5. 4). „în ziua de apoi” (In 6. Înviaţi împreună cu Cristos 1002 Dacă e adevărat că Cristos ne va învia în „ziua de apoi”. nu este accesibil decât în credinţă. unde este Cristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu (Col 2. aţi şi fost înviaţi în El prin credinţa în puterea lui Dumnezeu care l-a înviat pe El din morţi. 6). „la sfârşitul lumii”1645Căci Domnul însuşi. 1003 Uniţi cu Cristos prin Botez.. este adevărat şi că. suntem deja înviaţi cu Cristos. vor învia cei dintâi (1 Tes 4. 1001 Când? În mod definitiv. mulţumită Duhului Sfânt. întrun anume fel. dar această viaţă rămâne „ascunsă cu Cristos în Dumnezeu” (Col 3. 1). noi aparţinem deja Trupului lui Cristos.). Fil 3. 4. „atunci ne vom arăta şi noi împreună cu El în slavă” (Col 3. LG 48. 1646 Cf. 18. de aici. 3. trupurile noastre care se împărtăşesc din Euharistie nu mai sunt stricăcioase. la semnul dat de glasul arhanghelului şi de trâmbiţa lui Dumnezeu. unul pământesc şi celălalt ceresc. Când vom învia în ziua de apoi. tot astfel. o participare la moartea şi învierea lui Cristos: Înmormântaţi împreună cu Cristos în Botez. . după ce se cheamă asupra ei numele lui Dumnezeu.) De vreme ce aţi înviat împreună cu Cristos. 1004 În aşteptarea acelei zile. 24. de vreme ce au sămânţa învierii1644. mai ales când suferă: Trupul este pentru Domnul şi Domnul pentru trup. întru Cristos Isus” (Ef 2. Iar Dumnezeu. 20. căutaţi cele de sus. ne va învia şi pe noi prin puterea sa. 44. nu mai este pâine obişnuită. alcătuită din două lucruri. 16). Dar participarea noastră la Euharistie ne dă încă de pe acum o pregustare a transfigurării trupului nostru de către Cristos: După cum pâinea care vine din pământ. 11. necesitatea respectului faţă de trupul propriu. se va coborî din cer şi cei morţi.. 54.1000 Acest „cum” ne depăşeşte imaginaţia şi înţelegerea. care sunt în Cristos. ci Euharistie. 3). credincioşii participă deja realmente la viaţa cerească a lui Cristos cel înviat1646. care l-a înviat pe Domnul. încă de pe pământ.

moartea trupească este naturală. 1647 1648 Cf. Trebuie „să ieşim din acest trup şi să ne mutăm la Domnul” (2 Cor 5. Într-un sens. 13-15. GS 18. A muri în Cristos Isus 1005 Pentru a învia împreună cu Cristos. de care omul ar fi fost ferit dacă n-ar fi păcătuit”1654.) înainte ca ţărâna să se întoarcă în pământ. Gen 2. 1650 Cf. DS 1511. Gen 2. ne amintim şi că nu avem decât un timp limitat pentru a ne realiza viaţa: Adu-ţi aminte de Creatorul tău în zilele tinereţii tale.) Preamăriţi-l aşadar pe Dumnezeu în trupul vostru (1 Cor 6. 1 Cor 15. Acest aspect al morţii conferă o urgenţă vieţilor noastre: având în minte condiţia noastră muritoare. 12. 3.trupurile voastre sunt mădularele lui Cristos? (.. pentru a putea participa şi la învierea lui1650. 23. II. SPF 28. ca la toate fiinţele vii de pe pământ. dar pentru credinţă ea este. El va fi unit iarăşi cu trupul său în ziua învierii morţilor1647. Înţ.) Nu sunteţi ai voştri. sufletul e despărţit de trup.. . astfel. 1008 Moartea este o consecinţă a păcatului... 10-11. Rom 5. 6. Moartea a fost deci contrară planurilor lui Dumnezeu Creatorul şi a intrat în lume ca urmare a păcatului1653. Înţ 1. 26. „Moartea trupească. 1652 Cf. Ca interpret autentic al afirmaţiilor Sfintei Scripturi1651 şi ale Tradiţiei. 19. trebuie să murim împreună cu Cristos. Vieţile noastre sunt măsurate de timp. 8). este. care e moartea. moartea apare ca sfârşitul normal al vieţii. 23)1649.. 19-20). Rom 6. 1007 Moartea este capătul vieţii pământeşti. ea este o participare la moartea Domnului. îmbătrânim şi. 7). 2. Moartea 1006 „Enigma condiţiei umane îşi atinge culmea în faţa morţii” 1648. Iar pentru cei care mor în harul lui Cristos. (. „ultimul duşman” al omului. 23-24. 1655 Cf. 3-9. 3. care va trebui să fie învins1655. Magisteriul Bisericii învaţă că moartea a intrat în lume din cauza păcatului omului1652. 1651 Cf. 1649 Cf. 23). 1653 Cf. (. 13. Dumnezeu îl destina să nu moară.. 1654 GS 18. în decursul căruia ne schimbăm. 17. 1. după cum era. de fapt. În această „plecare” (Fil 1. Deşi omul avea natură muritoare. iar suflarea să se întoarcă la Dumnezeu. 17. care a dat-o (Qoh 12. Fil 3. „plata păcatului” (Rom 6.

1011 În moarte. a îndurat şi El moartea.. vom şi trăi împreună cu El” (2 Tim 2.1009 Moartea e transformată de Cristos. Nu mor. în ciuda spaimei sale în faţa ei 1656. 7. 1659 Cf. Dar. a trăi este Cristos şi a muri este câştig” (Fil 1. 33-34. Verba. 7-8. De aceea. Vida. Cf. Tereza a Pruncului Isus. Îl caut pe El. . Fiul lui Dumnezeu. în actul lui răscumpărător: Bine îmi este să mor întru (eis) Cristos Isus. Vreau să-l văd pe Dumnezeu. voi fi cu adevărat om1658. El a asumat-o într-un act de supunere totală şi liberă faţă de voinţa Tatălui său. 1. 11). când voi ajunge acolo. 21). Sensul morţii creştine 1010 Datorită lui Cristos. (. mai bine decât să domnesc peste marginile pământului. Naşterea mea se apropie. pentru a trăi o viaţă nouă. după exemplul lui Cristos1659: Dorul meu e răstignit. 1661 Sf. proprie condiţiei umane. creştinul poate simţi faţă de moarte o dorinţă asemănătoare cu a Sfântului Paul: „Doresc să mă desfac de trup şi să fiu cu Cristos” (Fil 1. Mc 14. ci intru în viaţă1662. Ignaţiu de Antiohia.. 19-21. 1-2. (. Rom 5. Evr 5.. 1658 Sf. 2. Ascultarea lui Isus a transformat blestemul morţii în binecuvântare1657. 13-14. 23). şi îşi poate transforma propria moarte într-un act de ascultare şi de iubire faţă de Tatăl.) Lăsaţi-mă să primesc lumina curată. care a înviat pentru noi. creştinul este deja în mod sacramental „mort împreună cu Cristos”. 46. „Vrednic de crezare e cuvântul acesta: dacă murim împreună cu El. Isus. Rom. care a murit pentru noi.. „Pentru mine. 1012 Viziunea creştină asupra morţii1663 este exprimată în mod privilegiat în liturgia Bisericii: 1656 1657 Cf. Aceasta este noutatea esenţială a morţii creştine: prin Botez. Rom. 1660 Sf. 1662 Sf. Lc 23. şi dacă vom muri în harul lui Cristos. Tereza a lui Isus. moartea creştină are un sens pozitiv. Dumnezeu îl cheamă pe om la sine. 6. 1 Tes 4. 1663 Cf. moartea fizică desăvârşeşte această moarte împreună cu Cristos şi încheie astfel încorporarea noastră în El. îl doresc pe El. dar ca să-l vezi trebuie să mori1661.) o apă vie şopteşte în mine şi spune: „Vino la Tatăl”1660. Ignaţiu de Antiohia.

după destrămarea nestatornicei locuinţe pământeşti. Vai de cei ce vor muri în păcate de moarte. Francisc din Assisi. sufletul este despărţit de trup. Nu există „reincarnare” după moarte. s-o rugăm pe Maica Domnului să mijlocească pentru noi „în ceasul morţii noastre” (Rugăciunea Bucură-te. căci moartea cea de a doua nu le va face nici un rău!1667 PE SCURT 1015 „Trupul este pivotul mântuirii”1668. al timpului de har şi de îndurare pe care Dumnezeu i-l oferă pentru a-şi realiza viaţa pământească după planul divin şi pentru a-şi hotărî destinul ultim. 23. Dacă azi nu eşti gata. care este Creatorul trupului. Prefaţa pentru răposaţi I. Doamne!” . LG 48. Marie) şi să ne încredinţăm Sfântului Iosif. vom învia cu toţii în ziua de apoi. 1. 2. nu ne vom mai întoarce la alte vieţi pământeşti. le este pregătit un lăcaş veşnic în ceruri1664. pentru sora noastră Moartea trupească. Res. 1667 Sf. 1016 Prin moarte. „E rânduit ca oamenii să moară o singură dată” (Evr 9. dar în înviere. cum vei fi gata mâine?1666 Fii lăudat. credem în Cuvântul făcut trup pentru a răscumpăra trupul. de care nici un om nu poate să scape. 1. Doamne. După cum Cristos a înviat şi trăieşte pentru totdeauna. 1014 Biserica ne încurajează să ne pregătim pentru ceasul morţii („De moarte neaşteptată. 27). Cant. ferice de cei pe care-i va găsi în voia ta preasfântă. împlinirea definitivă a creării şi a răscumpărării trupului. 1664 1665 LR. Doamne. . Ar fi mai bine să te păzeşti de păcat decât să fugi de moarte. 1666 Imitaţia lui Cristos. Când se va fi sfârşit „unicul drum al vieţii noastre pământeşti1665. credem în învierea trupului. Credem în Dumnezeu.Litania tuturor sfinţilor). se schimbă dar nu se pierde şi. 1668 Tertullian. reunindu-l cu sufletul nostru. nu te-ai teme prea mult de moarte.Viaţa credincioşilor tăi. 8. Dumnezeu va reda viaţa incoruptibilă trupului nostru transformat. 1013 Moartea este sfârşitul peregrinării pământeşti a omului. mântuieşte-ne. Dacă ai avea conştiinţa curată. patronul morţii bune: În toate faptele şi în toate gândurile ar trebui să te porţi ca şi cum ar trebui să mori astăzi.

omul trebuie să îndure „moartea trupească. (. Totuşi. 1 Cor 15. a îndurat de bunăvoie moartea pentru noi. ea îi spune cu mângâietoare certitudine: Pleacă. în numele lui Isus Cristos.. 44). 1671 GS 18. un „trup spiritual” (1 Cor 15. deschizând astfel tuturor oamenilor posibilitatea mântuirii. în numele lui Dumnezeu. Prin moarte. să se grăbească în întâmpinarea ta Fecioara Maria. de care ar fi fost scutit dacă nu ar fi păcătuit”1671. El a învins moartea. După ce Biserica rosteşte pentru ultima dată cuvintele de iertare şi de dezlegare ale lui Cristos asupra creştinului muribund. din această lume. Născătoarea de Dumnezeu. care a fost revărsat peste tine. care a murit pentru tine pe cruce. se seamănă în mormânt un trup pieritor. într-o supunere totală şi liberă faţă de voinţa lui Dumnezeu. merinde de drum. Tatăl său. 42. cu toţi îngerii şi sfinţii. care te-a creat.. 1018 Ca urmare a păcatului strămoşesc. Fiul lui Dumnezeu. Cf. (. care te-a plămădit din pulberea pământului. cu îngerii şi sfinţii. Să fie lăcaşul tău astăzi în pacea Ierusalimului ceresc. 1019 Isus. Fiul Dumnezeului celui viu. Tatăl atotputernicul. îl pecetluieşte pentru ultima dată cu o ungere întăritoare şi i-l dăruieşte pe Cristos în Viatic. cu Fecioara Maria. în numele Duhului Sfânt. Când vei pleca din această viaţă. învie un trup nepieritor 1670.. ARTICOLUL 12 „Cred în viaţa veşnică” 1020 Creştinul care îşi uneşte propria moarte cu aceea a lui Isus vede moartea ca o plecare spre El şi o intrare în viaţa veşnică.1017 „Credem în adevărata înviere a acestui trup pe care îl avem acum” 1669.) Întoarce-te la Creatorul tău. cu sfântul Iosif. suflet creştin. .) Blând şi zâmbitor să ţi se arate chipul lui Cristos şi să-l poţi 1669 1670 DS 854..

. 1682 Cf. Lc 16. în funcţie de faptele şi credinţa lui. În seara vieţii noastre vom fi judecaţi după iubire1681. dacă a existat sau există ceva de purificat. 23. Commendatio animae. 12. II. 2 Cor 5.) şi ale tuturor celorlalţi credincioşi morţi după ce au primit sfântul Botez al lui Cristos şi în care. 64. 26.. 4. Ioan al XXII-lea: DS 990. Ei sunt pentru totdeauna asemănători lui Dumnezeu. în perspectiva întâlnirii finale cu Cristos la cea de a doua venire. Dichos.. 1674 Cf. dar afirmă în repetate rânduri şi răsplătirea.: DS 1820. Cc. 23. Ap 22. I.. după dispoziţia generală a lui Dumnezeu. 1681 Sf. 9-10. 22. Benedict al XII-lea: DS 1000-1001. 1 Cor 13. fie trecând printro purificare1678. Fil 1. imediat după moartea fiecăruia. pentru că îl văd „aşa cum este” (1 In 3.) sau. Judecata particulară 1021 Moartea pune capăt vieţii oamenilor ca timp oferit pentru primirea sau refuzarea harului dumnezeiesc manifestat în Cristos1673. care poate fi deosebit pentru unii şi pentru alţii. în momentul morţii. Ioan al Crucii. nu mai era nimic de purificat. 1677 Cf. Florenţa: DS 1304-1306. 1675 Cf. 1676 Cf. Benedict XII: DS 1002. Cerul 1023 Cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu şi care sunt complet purificaţi trăiesc pentru totdeauna cu Cristos. Parabola lui Lazăr cel sărac1674 şi cuvântul lui Cristos pe cruce către tâlharul cel bun1675. Cf. Cc. Noul Testament vorbeşte despre judecată. 1679 Cf. 27. sufletele tuturor sfinţilor (. Lyon: DS 857-858. 1678 Cf. fie osândindu-se îndată pentru totdeauna1680. Lc 23. (. 2 Tim 1. 43. atunci când după moarte îşi vor fi încheiat această 1672 1673 RR. Cc. Mt 16. 1022 Fiecare om primeşte în sufletul său nemuritor răsplata veşnică îndată după moarte. definim că. precum şi alte texte din Noul Testament 1676 vorbesc despre un destin ultim al sufletului1677. 2). mai ales. fie intrând imediat în fericirea cerului1679. 12. Trid. OEx.contempla în vecii vecilor1672. 8. Evr 9. faţă în faţă1682: Cu autoritatea noastră apostolică. la o judecată particulară care îi pune viaţa în relaţie cu Cristos. 1680 Cf.. .

cu îngerii şi cu toţi fericiţii este numită „cer”. cu Fecioara Maria. 3. 1686 Sf. 1025 A trăi în cer înseamnă „a fi cu Cristos”1684. Ierusalimul ceresc. Cf. 10. Viaţa fericiţilor constă în posedarea deplină a roadelor răscumpărării înfăptuite de Cristos. Această contemplare a lui Dumnezeu în slava lui cerească este numită de Biserică „viziunea beatifică”: Aceasta va fi slava şi fericirea ta: vei fi primit să-l vezi pe Dumnezeu. ibi vita. ele au văzut şi văd esenţa divină cu o viziune intuitivă şi chiar faţă în faţă. dar îşi păstrează sau. lumină. sunt şi vor fi în cer. ceea ce a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc” (1 Cor 2.. vinul Împărăţiei. Ap 2. această comuniune de viaţă şi de iubire cu Preasfânta Treime. Cerul este scopul ultim şi realizarea aspiraţiilor celor mai profunde ale omului. ideo ubi Christus. care-i asociază la glorificarea lui cerească pe cei care au crezut în El şi care au rămas credincioşi voinţei lui. în Împărăţia cerurilor şi în Paradisul ceresc împreună cu Cristos. LG 49. 17. grădina raiului: „Ceea ce ochiul nu a văzut şi urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-a suit. 9). Fil 1. Scriptura ne vorbeşte în imagini: viaţă. primiţi în comunitatea sfinţilor îngeri. 1026 Prin moartea şi învierea sa. numele propriu1685: Vita est enim esse cum Christo. acolo e viaţa. viaţa este a fi cu Cristos: unde e Cristos. 1028 Din cauza transcendenţei sale. 121.. starea de fericire supremă şi definitivă. acolo e Împărăţia”1686. 1027 Acest mister de comuniune fericită cu Dumnezeu şi cu toţi cei care sunt în Cristos depăşeşte orice înţelegere şi orice reprezentare. 23. După patima şi moartea Domnului nostru Isus Cristos. Cei aleşi trăiesc „în El”. . 17. 1024 Această viaţă desăvârşită. îşi găsesc adevărata identitate. vei avea cinstea să fii părtaş la bucuriile mântuirii şi la lumina veşnică 1683 1684 Benedict al XII-lea: DS 1000. (. 1 Tes 4. fără mijlocirea nici unei făpturi1683. casa Tatălui. Dumnezeu nu poate fi văzut aşa cum este decât atunci când îşi deschide misterul El însuşi contemplării nemijlocite din partea omului şi când îi dăruieşte acestuia capacitatea de a-l contempla. 1685 Cf. Isus Cristos ne-a „deschis” cerul. şi aceasta începând cu Înălţarea la ceruri a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos. ibi Regnum ─ „Într-adevăr. pace. Cerul este comunitatea fericită a tuturor celor care sunt desăvârşit încorporaţi lui. cf. In 14. Luc. au fost.purificare. mai bine zis.) chiar înainte de învierea în trup şi de Judecata universală. ospăţ de nuntă. Ambrozie.

Dial. 1692 Sf. Biserica recomandă şi pomana. indulgenţele şi faptele de pocăinţă în favoarea celor răposaţi: Să le dăm ajutor şi să le facem pomenirea. vorbeşte despre un foc purificator: Cu privire la anumite greşeli uşoare. de bucuriile nemuririi dobândite1687. 1690 Cf. după cum afirmă Cel care este Adevărul. DS 1304. DS 1820. Încă din primele timpuri. Biserica a formulat învăţătura de credinţă despre Purgator mai ales la Conciliile din Florenţa1689 şi din Trento1690. 4. îndeosebi Jertfa euharistică1693. în veacul viitor1692. nici în veacul viitor (Mt 12. care este cu totul deosebită de pedeapsa celor osândiţi. 10. în comunitatea drepţilor şi a prietenilor lui Dumnezeu. 7. 5)1688. (. iar altele. Purificarea finală sau Purgatoriul 1030 Cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu. 1580. 1029 În gloria cerului. 56. 1693 Cf. . 39. suferă după moarte o purificare ca să dobândească sfinţenia necesară pentru a intra în bucuria cerului. fericiţii continuă cu bucurie să împlinească voinţa lui Dumnezeu în raport cu ceilalţi oameni şi cu întreaga creaţie. pentru ca. despre care vorbeşte deja Sfânta Scriptură: „De aceea. deşi sunt siguri de mântuirea veşnică.alături de Cristos. Domnul Dumnezeul tău. 31). să poată ajunge la vederea fericitoare a lui Dumnezeu. Tradiţia Bisericii. Ep. făcând referinţă la anumite texte din Scriptură1691. 1 Pt 1. Dacă fiii lui Iob au fost 1687 1688 Sf. dacă cineva a hulit împotriva Duhului Sfânt. (Iuda Macabeul) a pus să se facă pentru cei morţi jertfa de ispăşire. Ciprian. 23. Cf. 1689 Cf.) te vei bucura în Împărăţia cerurilor. 1691 De ex. dar imperfect purificaţi. Grigore cel Mare. 21. III. cu El „vor împărăţi în vecii vecilor” (Ap 22. Mt 25.. 15.. spunând că. 1031 Biserica numeşte Purgator această purificare finală a celor aleşi. 1 Cor 3. Biserica a cinstit amintirea celor morţi şi a oferit sufragii pentru ei. Din această afirmaţie se deduce că anumite greşeli pot fi iertate în veacul acesta. trebuie să credem că există înainte de judecată un foc purificator. ca să fie dezlegaţi de păcat” (2 Mac 12.. Deja ei domnesc împreună cu Cristos. nu i se va ierta nici în veacul acesta. 1032 Această învăţătură se întemeiază şi pe practica rugăciunii pentru cei morţi. 1. 45). purificaţi. DS 856.

„focul veşnic”599. 1699 Cf. 411.. SPF 12. Domnul Isus ne avertizează că vom fi îndepărtaţi de la El dacă vom omite să venim în întâmpinarea nevoilor grave ale celor săraci şi mici.purificaţi de jertfa tatălui lor1694. 801. de ce să ne îndoim că ofrandele noastre pentru cei morţi le aduc mângâiere? Să nu şovăim a-i ajuta pe cei care au plecat şi să oferim rugăciunile noastre pentru ei1695. 1696 Cf. 28. 409. in 1 Cor. 1351. Iob 1. 15).) şi-i vor arunca în cuptorul aprins” (Mt 13. Dar nu-l putem iubi pe Dumnezeu dacă păcătuim grav împotriva lui. singurul în care omul poate avea viaţa şi fericirea pentru care a fost creat şi la care aspiră. (. . 1697 Cf. Oricine îl urăşte pe fratele său este un ucigaş. care îi vor aduna pe toţi cei ce săvârşesc fărădelegea. 41-42) şi că El îi va osândi: „Plecaţi de la mine. Şi această stare de autoexcludere definitivă de la comuniunea cu Dumnezeu şi cu sfinţii săi este desemnată de cuvântul „iad”. 31-46. Mt 5. Pedeapsa principală a iadului constă în despărţirea veşnică de 1699umnezeu. Sf. şi trupul1698. 1002. Mt 25. Isus vesteşte cu gravitate că El îi „va trimite pe îngerii săi. 1575.. 43-48. unde suferă chinurile infernului. în iad. 5. şi unde îşi pot pierde şi sufletul. 5. Iadul 1033 Nu putem fi împreună cu Dumnezeu decât dacă alegem în mod liber să-l iubim. 41) 1035 Învăţătura Bisericii afirmă existenţa iadului şi veşnicia lui. 41. 42. Hom. 22. care sunt fraţii săi1696. Ioan Chrysostom. 1036 Afirmaţiile Sfintei Scripturi şi învăţăturile Bisericii în ce priveşte iadul sunt un apel la responsabilitatea cu care omul trebuie să-şi folosească libertatea având în vedere destinul său veşnic. 13. pregătită celor ce refuză până la sfârşitul vieţii lor să creadă şi să se convertească. şi mulţi sunt cei 1694 1695 Cf. 1034 Isus vorbeşte deseori despre „gheena” în care „focul nu se stinge”1697. iar voi ştiţi că nici un ucigaş nu are viaţa veşnică rămânând în el” (1 In 3. IV. 858. căci largă e poarta şi lată e calea care duce la pieire. Ele sunt în acelaşi timp un apel stăruitor la convertire: „Intraţi pe poarta cea strâmtă. imediat după moarte. A muri în păcat de moarte fără a se fi căit şi fără a primi iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu înseamnă a rămâne despărţit de El pentru totdeauna prin propria alegere liberă. 50. Mt 10. Mc 9. în focul cel veşnic!” (Mt 25. blestemaţilor. DS 76. Sufletele celor care mor în starea păcatului de moarte coboară. 29. împotriva aproapelui sau a noastră înşine: „Cel ce nu iubeşte rămâne în moarte. 1698 Cf.

dar strâmtă e poarta şi îngustă e calea care duce la Viaţă. 28-29). ca nişte servitori răi şi leneşi. Şi va aşeza oile de-a dreapta sa. la sfârşitul unicului drum al vieţii noastre pământeşti. Canonul Roman 88. 49. să ne învrednicim să intrăm cu El la nuntă şi să ne numărăm printre binecuvântaţii săi. În liturgia euharistică şi în rugăciunile zilnice ale credincioşilor. În 1700 1701 LG 48. (. Deci Cristos „va veni în mărirea sa. să primeşti cu bunăvoinţă jertfa slujirii noastre şi a întregii tale familii.care merg pe ea. şi să nu auzim. care vrea „ca nimeni să nu fie osândit. şi puţini sunt cei care o găsesc” (Mt 7. 15). în întunericul cel mai din afară.).. iar cei ce au făcut răul. iar caprele la stânga. Şi se vor aduna în faţa lui toate neamurile. Judecata de pe urmă 1038 Învierea tuturor morţilor. în viaţa veşnică” (Mt 25. va fi descoperit în mod definitiv adevărul despre relaţia fiecărui om cu Dumnezeu1703. ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Pt 3. 31. porunca de a merge în focul veşnic. 1567. după sfatul Domnului. spre învierea osândei” (In 5. unde „va fi plâns şi scrâşnirea dinţilor”1700. iar drepţii.. V. . aceasta este consecinţa unei aversiuni voite faţă de Dumnezeu (un păcat de moarte) şi în care omul persistă până la sfârşit. 9): Te rugăm aşadar. trebuie. 1037 Dumnezeu nu predestinează pe nimeni să meargă în iad1701. „a celor drepţi şi a celor păcătoşi” (Fapte 24. 32. Biserica imploră mila lui Dumnezeu. şi toţi îngerii împreună cu El (. Judecata de pe urmă va revela până în ultimele consecinţe binele pe care fiecare l-a făcut sau a omis să-l facă în timpul vieţii pământeşti: Tot răul pe care-l fac cei răi este pus la socoteală ─ iar ei nu ştiu. 1702 LR. In 12. Doamne.) Şi vor merge aceştia din urmă în chinul veşnic.. Rânduieşte în pace zilele noastre. 13-14): Întrucât nu ştim nici ziua şi nici ceasul. Va fi „ceasul în care cei ce zac în morminte vor auzi glasul [Fiului Omului] şi vor ieşi cei ce au făcut binele spre învierea vieţii. 1039 În faţa lui Cristos. mântuieşte-ne de osânda veşnică şi primeşte-ne în ceata aleşilor tăi1702. va precede Judecata de pe urmă. 46).. DS 397. Cf. care este Adevărul. să veghem cu statornicie. pentru ca. 1703 Cf. şi îi va despărţi pe unii de alţii aşa cum păstorul desparte oile de capre.

13) 1707. 1041 Mesajul Judecăţii de apoi cheamă la convertire cât timp Dumnezeu încă mai dăruieşte oamenilor „timpul potrivit. Prin Fiul său Isus Cristos. care este intim unit cu omul şi prin el îşi atinge scopul. ziua mântuirii” (2 Cor 6. glorificaţi în trup şi suflet..ziua în care „Dumnezeu nu va tăcea” (Ps 50. atunci când. (. Îl angajează pe om pentru dreptatea Împărăţiei lui Dumnezeu. Serm. am făcut din ei comisionarii voştri. care va transforma omenirea şi lumea. 1705 . Când i-am pus pe pământ pe aceşti sărmani ai mei. Va fi realizarea 1704 Sf. 1043 Această misterioasă reînnoire. Tatăl îşi va rosti atunci cuvântul definitiv asupra întregii istorii. Împărăţia lui Dumnezeu va ajunge la plinătatea sa. domneam în cer de-a dreapta Tatălui meu. 1040 Judecata de pe urmă va avea loc la a doua venire în slavă a lui Cristos. 1707 Cf. care să strângă faptele voastre bune în vistieria mea: voi n-aţi pus nimic în mâinile lor. Judecata de pe urmă va arăta că dreptatea lui Dumnezeu e biruitoare asupra tuturor nedreptăţilor săvârşite de creaturile lui şi că iubirea lui e mai puternică decât moartea1705. Universul. 8. Eu. numai El îi hotărăşte venirea.. Vesteşte „speranţa fericită” (Tit 2. ceea ce le-aţi fi dat ar fi ajuns până la Capul lor. drepţii vor domni împreună cu Cristos pentru totdeauna. 2). de aceea. 4. 6. Speranţa unor ceruri noi şi a unui pământ nou 1042 La sfârşitul timpurilor. va fi refăcut cu desăvârşire în Cristos”1706. 1706 LG 48. care „va veni pentru a fi preamărit întru sfinţii săi şi pentru a se arăta minunat în toţi cei care vor fi crezut” (2 Tes 1. 13) a reîntoarcerii Domnului. 3). 1. dar pe pământ mădularele mele flămânzeau. Singur Tatăl îi cunoaşte ziua şi ceasul. Cf. şi Universul însuşi va fi reînnoit: Deci Biserica va „ajunge la împlinire în gloria cerească. Augustin. 18. este numită de Sfânta Scriptură „ceruri noi şi pământ nou” (2 Pt 3. VI. Ap 21.) El se va întoarce către cei răi şi le va spune: „Eu i-am pus pe pământ pe aceşti sărmani ai mei pentru voi. Vom cunoaşte sensul ultim al întregii lucrări a creaţiei şi al întregii economii a mântuirii şi vom înţelege căile minunate pe care Providenţa va fi călăuzit orice lucru spre scopul său final. Cânt. Capul lor. După judecata universală. 10). 4. El inspiră sfânta frică de Dumnezeu. nu aveţi nimic la mine”1704. Dacă voi aţi fi dăruit mădularelor mele. împreună cu neamul omenesc.

1711 Cf. 1. Şi nu numai ea. 1049 „Totuşi.) Căci ştim că toată făptura geme în chinurile naşterii până acum. Ea nu va mai fi rănită de păcat. care distrug sau rănesc comunitatea pământească a oamenilor. care 1708 1709 Cf. Haer. Cei care vor fi uniţi cu Cristos vor forma comunitatea celor răscumpăraţi. 1048 „Nu cunoaştem timpul împlinirii pământului şi a omenirii şi nici nu cunoaştem modul în care va fi transformat Universul. care avem pârga Duhului. această împlinire va fi realizarea definitivă a unităţii neamului omenesc. 5. Cristos. 1713 GS 39.. 1044 În acest „univers nou”1708. suspinăm în noi înşine aşteptând înfierea. Dumnezeu îşi va avea locuinţa printre oameni. Desigur. „El va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moartea nu va mai fi. în slujba celor drepţi”. nu va mai fi nici plânset. ci şi noi. de pace şi de comuniune reciprocă. Revelaţia afirmă profunda comunitate de destin a lumii materiale şi a omului: Căci şi făptura aşteaptă cu mare dor revelarea fiilor lui Dumnezeu (. Ierusalimul ceresc. nici ţipăt şi nici durere. 27. însă ni s-a dezvăluit că Dumnezeu pregăteşte un lăcaş nou şi un pământ nou. chipul lumii acesteia. refăcută în starea de la început. fără nici o piedică. „pentru ca lumea însăşi.. şi cele de pe pământ” (Ef 1. în care Dumnezeu se va manifesta în mod inepuizabil aleşilor săi. 32. aşteptarea unui pământ nou nu trebuie să slăbească.. de prihană1711. 19-23). 1047 Universul vizibil este deci destinat şi el să fie transformat. ci mai degrabă să stimuleze grija de a cultiva acest pământ unde creşte trupul noii familii umane. să fie. Ap 21. 10). trece. voită de Dumnezeu încă de la creare şi al cărei „sacrament” 1710 este Biserica peregrină. (..definitivă a planului lui Dumnezeu de a „aduna totul sub un singur Cap. Ap 21. 1712 Sfântul Irineu. 27. 2). şi cele din ceruri.) cu speranţa de a fi şi ea izbăvită de robia stricăciunii. Viziunea beatifică. în care sălăşluieşte dreptatea şi a cărui fericire va împlini şi va depăşi toate dorinţele de pace care se urcă la inima omului”1713. 1045 Pentru om. „Cetatea Sfântă a lui Dumnezeu” (Ap 21. de amorul propriu. Cf. 5. deformat de păcat. 1. . 9). 1710 LG 1. 4)1709. răscumpărarea trupurilor noastre (Rom 8. 21. participând la glorificarea lor în Isus Cristos cel înviat1712. va fi izvor nesecat de fericire. „Mireasa Mielului” (Ap 21. 1046 Cât despre Cosmos. pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Ap 21.

. unde. şi noi.. pe care le vom răspândi pe pământ în Duhul Domnului şi după porunca lui. Judecătorul celor vii şi al celor morţi. 1717 SPF 28. Dumnezeu va fi atunci „totul în toţi” (1 Cor 15. darurile cereşti. GS 39. suferă după moarte o purificare spre a dobândi sfinţenia necesară pentru a intra în bucuria lui Dumnezeu. dar imperfect purificaţi. pe care Tatăl o dăruieşte prin Fiul şi în Duhul Sfânt. într-o judecată particulară făcută de Cristos.) formează Poporul lui Dumnezeu dincolo de moarte. 2. 1052 „Noi credem că sufletele celor care mor în harul lui Cristos (. le vom regăsi apoi iarăşi. revarsă asupra tuturor. 1714 1715 . însă purificate de orice prihană. oamenii. luminate şi transfigurate atunci când Cristos va oferi Tatălui Împărăţia veşnică şi universală”1715. 18. 29. asociate cu sfinţii îngeri la guvernarea divină exercitată de Cristos în glorie. ce va fi definitiv învinsă în ziua învierii. şi acest progres are o mare importanţă pentru Împărăţia lui Dumnezeu”1714. cf. 1718 SPF 29. Catech. LG 2. am primit făgăduinţa neclintită a vieţii veşnice1716. 1054 Cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu. 3. 1053 „Noi credem că mulţimea sufletelor care sunt adunate în jurul lui Isus şi al Mariei în Paradis formează Biserica din cer. în fericirea veşnică. când aceste suflete vor fi din nou unite cu trupurile lor”1717. în măsura în care poate contribui la o mai bună organizare a societăţii umane.poate oferi de pe acum o schiţare a lumii ce va să vină. Ciril din Ierusalim. deşi sunt siguri de mântuirea lor veşnică. fără excepţie. PE SCURT 1051 Fiecare om îşi primeşte în sufletul său nemuritor răsplata veşnică îndată după moarte. în diferite grade. deşi trebuie făcută atent distincţia între progresul pământesc şi creşterea Împărăţiei lui Cristos. Aşadar. ill. 1050 „Toate roadele bune ale naturii şi ale strădaniei noastre. îl văd pe Dumnezeu aşa cum este şi unde sunt şi ele. GS 39. mijlocind pentru noi şi ajutând slăbiciunea noastră prin grija lor frăţească”1718. 28) în viaţa veşnică: Viaţa subzistentă şi adevărată. 1716 Sf. Datorită milostivirii sale. totuşi.

ca şi ultima carte a Sfintei Scripturi 1721. Ap 22. DS 859. glorificaţi în trup şi în suflet. Dumnezeu va fi atunci „totul în toţi” (1 Cor 15. Dacă e adevărat că nimeni nu se poate mântui pe sine însuşi.1055 În virtutea „împărtăşirii sfinţilor”. nu mă lăsa să mă despart vreodată de tine”. este la fel de adevărat că „Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască” (1 Tim 2. 26). 28). în viaţa veşnică. 1060 La sfârşitul timpurilor. cf. îndeosebi sfânta Jertfă euharistică. cei drepţi vor domni împreună cu Cristos pentru totdeauna. 1056 Urmând exemplul lui Cristos. 1062 În ebraică. „AMIN” 1061 Crezul. . 4) şi că la El „toate sunt cu putinţă” (Mt 19. numită şi „iad”. 1063 În profetul Isaia se găseşte expresia „Dumnezeul adevărului”. Amen are aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul „a crede”. fiabilitatea. 1057 Principala pedeapsă a iadului constă în despărţirea veşnică de Dumnezeu. literalmente 1719 1720 DCG 69. Atunci. se termină cu cuvântul ebraic Amen. 1059 „Preasfânta Biserică romană crede şi mărturiseşte cu tărie că în ziua Judecăţii toţi oamenii se vor înfăţişa cu propriul lor trup înaintea tribunalului lui Cristos pentru a da socoteală de faptele lor”1720. Înţelegem astfel de ce „Amin” se poate spune despre fidelitatea lui Dumnezeu faţă de noi şi despre încrederea noastră în El. Biserica îi încredinţează pe cei răposaţi îndurării lui Dumnezeu şi oferă pentru ei sufragii. DS 1549. şi însuşi Universul material va fi transformat. Această rădăcină exprimă soliditatea. singurul în care omul poate avea viaţa şi fericirea pentru care a fost creat şi la care aspiră. El apare deseori la sfârşitul rugăciunilor din Noul Testament. 1058 Biserica se roagă ca nimeni să nu se piardă: „Doamne. fidelitatea. Împărăţia lui Dumnezeu va ajunge la plinătate. Şi Biserica îşi încheie rugăciunile cu „Amin”. 1721 Cf. 21. Biserica îi avertizează pe credincioşi despre „trista şi dureroasa realitate a morţii veşnice”1719.

Şi bucură-te în fiecare zi de credinţa ta1724. El asumă şi duce la plinătate „Amin”-ul nostru faţă de Tatăl: „Întradevăr. AMIN. poruncilor lui Dumnezeu. toate sunt în El «Da». făgăduinţelor. 13. Mt 6. 5. 11. 58. Tată atotputernic. 2. 1722 1723 Cf. A crede înseamnă a spune „Amin” cuvintelor. Augustin. 1064 „Amin”-ul final al Crezului reia şi întăreşte deci primul cuvânt: „Cred”. Ţie. . câte sunt făgăduinţele lui Dumnezeu. şi de aceea tot prin El spunem «Amin». Priveşte-te în el ca să vezi dacă crezi tot ceea ce afirmi că crezi. adică Dumnezeul credincios făgăduinţelor sale. 19. pentru a sublinia că învăţătura lui e vrednică de toată încrederea. 16). 1724 Sf. Viaţa creştină de fiecare zi va fi atunci un „Amin” faţă de „Cred” al mărturisirii de credinţă de la Botezul nostru: Simbolul să fie pentru tine oglindă. 20): Prin Cristos. 1065 Isus Cristos însuşi este „Amin”-ul (Ap 3. Dumnezeule. în unire cu Duhul Sfânt. înseamnă a se încrede total în Acela care este „Amin”-ul de infinită iubire şi de fidelitate desăvârşită. 16. Domnul Cristos foloseşte adeseori termenul „Amin” 1722. cu Cristos şi în Cristos. spre mărirea lui Dumnezeu” (2 Cor 1. 14). Cf. Este „Amin”-ul definitiv al iubirii Tatălui pentru noi.„Dumnezeul Amin-ului”. toată cinstea şi mărirea în toţi vecii vecilor. „Oricine va voi să fie binecuvântat pe pământ va voi să fie binecuvântat de Dumnezeul Amin-ului” (Is 65. In 5. autoritatea lui este întemeiată pe Adevărul lui Dumnezeu. uneori sub formă reduplicată1723. Serm.

. al IV-lea. o „orânduire înţeleaptă”. Sacramentele Bisericii continuă acum faptele pe care Isus le-a săvârşit în timpul vieţii sale pământeşti (cf. § 1116). Mc 5. Scena reprezintă întâlnirea lui Isus cu femeia bolnavă de curgere de sânge. 9) şi pe care tradiţia patristică o va numi „economia Cuvântului întrupat” sau „economia mântuirii”. Această imagine simbolizează aşadar puterea dumnezeiască şi mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. Acesta este misterul lui Cristos1725. Această femeie. pe care Sfântul Paul o numeşte „economia misterului” (Ef 3. prin intermediul vieţii sacramentale. suferindă de vreme îndelungată. suflet şi trup.Partea a doua Celebrarea misterului creştin Frescă din catacombele Sfinţilor Petru şi Marcelin. care îl mântuieşte pe omul întreg. De ce liturgia? 1066 În Simbolul credinţei. se vindecă atingându-se de haina lui Isus prin „puterea care a ieşit din El” (cf. revelat şi realizat în istorie în forma unui plan. Ef 3. de la începutul sec. dându-i pe Fiul său Preaiubit şi pe Duhul Sfânt pentru mântuirea lumii şi slava numelui său. 25-34). 1725 Cf. § 1115). Biserica mărturiseşte misterul Treimii Sfinte şi „planul bunăvoinţei sale” (Ef 1. Sacramentele sunt asemenea acelor „puteri ce ies” din Trupul lui Cristos pentru a ne vindeca de rănile păcatului şi a ne da viaţa nouă a lui Cristos (cf. 4 . 9) cu privire la întreaga creaţie: Tatăl îndeplineşte „taina voii sale”.

În toate aceste situaţii e vorba de slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Răscumpărătorul şi Marele nostru Preot. cu ea şi prin ea.1067 „Această operă a răscumpărării oamenilor şi a preamăririi desăvârşite a lui Dumnezeu. Fil 2. 6. înviind. „slujire din partea/în favoarea poporului”. prin care Cristos a îndeplinit lucrarea mântuirii noastre. liturgia. 1731 Cf. în liturgie Biserica celebrează în mod deosebit misterul pascal. 27. a fost îndeplinită de Cristos Domnul mai ales prin misterul pascal al fericitei sale Pătimiri. mai ales în jertfa dumnezeiască a Euharistiei. pe bună dreptate. 12. «murind. Fapte 13. se aduce cultul public integral de către Trupul mistic al lui Cristos ─ de către Cap şi mădularele sale. Biserica este slujitoare. ne-a redobândit viaţa». după chipul Domnului său. Rom 15. Rom 15. îi ajută în cel mai înalt grad pe credincioşi să exprime în viaţa lor şi să arate şi altora misterul lui Cristos şi natura autentică a adevăratei Biserici1727. În celebrarea liturgică. liturgia este considerată ca exercitarea misiunii sacerdotale a lui Cristos. Evr 8. . Prin liturgie. este profetică (vestire) şi regească (slujirea iubirii): Aşadar. In 17. continuă în Biserica sa. săvârşite cu poporul Vechiului Testament. lucrarea răscumpărării noastre. 1728 Cf. pentru ca credincioşii să-l trăiască şi să-i dea mărturie în lume. a nimicit moartea noastră şi. căci din coasta lui Cristos «dormind pe Cruce» s-a născut «sacramentul admirabil al întregii Biserici»” 1726. Ce înseamnă cuvântul „liturgie”? 1069 Cuvântul „liturgie” înseamnă la origine „lucrare publică”. 4. în acelaşi timp. 2. 30. 1068 Biserica vesteşte şi celebrează în liturgia sa acest mister al lui Cristos. mister prin care. 14-17. prin care. Prin 1726 1727 SC 5. participând la preoţia lui (cult). 2 Cor 9. SC 2. 2. Fil 2. 1070 Termenul „liturgie” în Noul Testament este folosit pentru a desemna nu numai celebrarea cultului divin1729. Cristos. 16. al Învierii şi al Înălţării glorioase. Într-adevăr. el vrea să arate că Poporul lui Dumnezeu ia parte la „lucrarea lui Dumnezeu”1728. prin care sfinţirea omului este reprezentată prin semne văzute şi este realizată într-un mod propriu fiecăruia şi. 1729 Cf. unicul „Liturg” 1732. 1732 Cf. prefigurată în faptele măreţe ale Domnului. 23. ci şi vestirea Evangheliei1730 şi caritatea în faptă1731. 25. Lc 1. În tradiţia creştină. De aceea. 1730 Cf. „se actualizează opera răscumpărării noastre”.

a cărei eficacitate nu o poate atinge cu acelaşi titlu şi în acelaşi grad nici o altă acţiune a Bisericii1733.) Cateheză şi liturgie 1074 „Liturgia e culmea spre care tinde acţiunea Bisericii şi totodată izvorul din care emană toată puterea ei”1737. „în toată vremea. Ea realizează şi manifestă Biserica drept semn vizibil al comuniunii lui Dumnezeu şi a oamenilor în Cristos. În ea orice rugăciune creştină îşi găseşte izvorul şi ţinta. care este trăită şi interiorizată prin orice rugăciune. 1737 SC 10. 1738 Ioan Paul II. 1735 SC 9. 1072 „Liturgia nu epuizează toată acţiunea Bisericii” 1735: trebuie să fie precedată de evanghelizare. Ef 3. 1733 1734 SC 7. acţionează Cristos Isus în plinătate pentru transformarea oamenilor”1738. întrucât este opera lui Cristos-Preotul şi a Trupului său. 16-17. . Prin liturgie. 18. atunci poate ea să aducă roade în viaţa credincioşilor: viaţa nouă în Duh. şi mai ales în Euharistie. liturgia este şi o acţiune a Bisericii sale. activă şi rodnică” a tuturor1734. SC 11. Este aceeaşi „lucrare minunată a lui Dumnezeu”. CT 23. 1736 Cf. Liturgia ca izvor de Viaţă 1071 Lucrare a lui Cristos. Ea este deci locul privilegiat al catehezei Poporului lui Dumnezeu. angajarea în misiunea Bisericii şi slujirea unităţii ei. Ea implică o participare „conştientă. „Cateheza este intrinsec legată de toată acţiunea liturgică şi sacramentală. Rugăciune şi liturgie 1073 Liturgia este şi participare la rugăciunea lui Cristos îndreptată spre Tatăl în Duhul Sfânt. Ea îi angajează pe credincioşi în Viaţa nouă a comunităţii. orice celebrare liturgică. căci în sacramente. care este Biserica. de credinţă şi de convertire. omul lăuntric este înrădăcinat şi întemeiat1736 în „marea iubire cu care ne-a iubit Tatăl” (Ef 2. în Duhul” (Ef 6.urmare. 4) în Fiul lui preaiubit. este acţiune sacră prin excelenţă.

iar apoi. trecând de la vizibil la invizibil. de la „sacramente” la „mistere”. în diversitatea riturilor şi culturilor ei1739. de la semnificant la semnificat. Prezentul Catehism.1075 Cateheza liturgică are drept scop să introducă în misterul lui Cristos (este „mistagogie”). SC 3-4. care vrea să fie în slujba întregii Biserici. va prezenta ceea ce este fundamental şi comun întregii Biserici privitor la liturgie ca mister şi ca celebrare (secţiunea întâi). O astfel de cateheză ţine de resortul catehismelor locale şi regionale. cele şapte sacramente şi sacramentaliile (secţiunea a doua). 1739 Cf. .

. izvorul şi scopul liturgiei 1077 „Binecuvântat să fie Dumnezeu. 26). întru Cristos. acest lucru e numit de Tradiţia comună a Răsăritului şi a Apusului „economia sacramentală”. vor apărea mai limpede natura şi aspectele esenţiale ale celebrării liturgice (capitolul al doilea). Acţionează prin sacramente. prin revărsarea Duhului Sfânt. Darul Duhului inaugurează un timp nou în „împărtăşirea misterului”: timpul Bisericii. CAPITOLUL ÎNTÂI Misterul pascal în timpul Bisericii ARTICOLUL 1 Liturgia ─ lucrare a Sfintei Treimi I.SECŢIUNEA ÎNTÂI Economia sacramentală 1076 În ziua Rusaliilor. propriu acestui timp nou. În felul acesta. îşi face prezentă şi îşi transmite lucrarea de mântuire prin liturgia Bisericii sale. În acest timp al Bisericii. SC 6. e important să fie pusă mai întâi în lumină această „împărtăşire sacramentală” (capitolul întâi). Tatăl. El ne-a ales în 1740 Cf. LG 2. care ne-a binecuvântat cu toată binecuvântarea spirituală în ceruri. „până când va veni” (1 Cor 11. Cristos trăieşte şi acţionează în Biserica sa şi împreună cu ea într-un mod nou. De aceea. Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. ea constă în comunicarea (sau „împărtăşirea”) roadelor misterului pascal al lui Cristos în celebrarea liturgiei „sacramentale” a Bisericii. în care Cristos îşi manifestă. Biserica a apărut în lume 1740.

cu care ne-a dăruit pe noi în Fiul său iubit” (Ef 1. 1081 Binecuvântările dumnezeieşti se manifestă în evenimente uimitoare şi mântuitoare: naşterea lui Isaac. care s-a deschis pentru binecuvântare. Legământul cu Noe şi cu toate fiinţele însufleţite reînnoieşte această binecuvântare de rodnicie. Pe de o parte. Binecuvântarea lui este totodată cuvânt şi dar (bene-dictio. în ciuda păcatului omului. exilul purificator şi întoarcerea „Rămăşiţei”. 1078 A binecuvânta este o acţiune divină dătătoare de viaţă şi al cărei izvor este Tatăl. spre lauda gloriei harului său. eu-logia). Prezenţa lui Dumnezeu în templu. în Cuvântul său. bărbatul şi femeia. Dumnezeu a binecuvântat fiinţele vii şi. binecuvântarea dumnezeiască pătrunde istoria oamenilor. 15) prin adoraţie. spre izvor: prin credinţa „părintelui celor ce cred”. alegerea lui David. după bunul plac al voinţei sale. Dar. laudă şi aducere de mulţumire. Aplicat omului. dinainte rânduindu-ne spre înfiere prin Isus Cristos. 1080 De la început. autorii inspiraţi vestesc planul de mântuire ca pe o imensă binecuvântare dumnezeiască. în iubire. Profeţii şi Psalmii. ieşirea din Egipt (Paştele şi Exodul). 21). îl binecuvântează pe Tatăl „pentru Darul lui negrăit” (2 Cor 9. prin care pământul este „blestemat”. 1082 În liturgia Bisericii. Legea.Cristos mai înainte de întemeierea lumii. din care este ţesută liturgia poporului ales. pentru a o îndrepta spre viaţă. amintesc binecuvântările divine şi totodată le răspund prin binecuvântări de laudă şi de mulţumire. mai ales. 1083 Înţelegem astfel dubla dimensiune a liturgiei creştine ca răspuns de credinţă şi de iubire la „toată binecuvântarea spirituală” cu care ne dăruieşte Tatăl. Biserica nu încetează să ofere Tatălui „prinosul propriilor ei daruri” şi să-l . De la poemul liturgic al celei dintâi creaţii şi până la cântările Ierusalimului ceresc. care mergea spre moarte. întrupat. unită cu Domnul său şi „sub lucrarea Duhului Sfânt” (Lc 10. binecuvântarea divină este pe deplin revelată şi împărtăşită: Tatăl este recunoscut şi adorat ca izvorul şi scopul tuturor binecuvântărilor creaţiei şi ale mântuirii. 1079 De la început şi până la sfârşitul timpurilor. a fost inaugurată istoria mântuirii. ne copleşeşte cu binecuvântările sale şi prin El revarsă în inimile noastre Darul ce cuprinde toate darurile: Duhul Sfânt. dăruirea Pământului făgăduinţei. 36). Biserica. mort şi înviat pentru noi. întreaga lucrare a lui Dumnezeu este binecuvântare. acest termen semnifică adoraţie şi încredinţare în mâinile Creatorului în aducere de mulţumire. începând cu Abraham. ca să fim sfinţi şi neprihăniţi în faţa sa. Pe de altă parte şi până la desăvârşita împlinire a planului lui Dumnezeu.

şi astfel.. Ele realizează în mod eficace harul pe care-l semnifică în virtutea acţiunii lui Cristos şi prin puterea Duhului Sfânt. asupra credincioşilor şi asupra lumii întregi. se situează deasupra tuturor timpurilor şi se face prezent în toate timpurile. fiindcă tot ceea ce Cristos este şi tot ceea ce a făcut şi a suferit pentru toţi oamenii se împărtăşeşte din veşnicia dumnezeiască. 1. În timpul vieţii sale pământeşti.. la fel. 10. 12). prin împărtăşirea din moartea şi învierea lui CristosPreotul şi prin puterea Duhului. pe care o vesteau. ne-a eliberat de puterea Satanei şi a morţii şi ne-a strămutat în Împărăţia Tatălui. dar este unic: toate celelalte evenimente ale istoriei au loc o dată. nu numai ca. 1084 Din momentul în care. prin Moartea sa. Evenimentul Crucii şi al Învierii rămâne şi atrage totul spre Viaţă. fiindcă. mai ales. a trăit unicul eveniment din istorie care nu trece: Isus moare. plini de Duhul Sfânt... asupra ei înseşi. 1741 1742 Cf. să proclame că Fiul lui Dumnezeu. Sacramentele sunt semne sensibile (cuvinte şi acţiuni). 17. este îngropat. accesibile firii noastre omeneşti aşa cum este ea astăzi.. 6). apoi trec. SC 6. în liturgia Bisericii. 9. dimpotrivă. . Misterul pascal al lui Cristos. . predicând Evanghelia la toată făptura. 1085 Cristos îşi semnifică şi îşi realizează misterul pascal. prin moartea şi învierea sa. In 13. învie din morţi şi şade de-a dreapta Tatălui „o dată pentru totdeauna” (Rom 6. şi El i-a trimis pe apostolii săi.. 1. pentru ca. Când i-a sosit Ceasul1741. Este un eveniment real. nu poate rămâne numai în trecut. II. a început să-l reverse pe Duhul Sfânt asupra Trupului său. începând din timpurile apostolice ale Bisericii. Cristos acţionează prin sacramentele pe care El le-a instituit pentru a comunica harul său. care este Biserica. El a nimicit moartea şi. aceste binecuvântări divine să aducă roade de viaţă „spre lauda gloriei harului său” (Ef 1. dar şi ca ei să actualizeze lucrarea mântuirii. prin jertfa şi sacramentele în jurul cărora gravitează întreaga viaţă liturgică”1742. 27. survenit în istoria noastră. „şezând de-a dreapta Tatălui”. înghiţite de trecut. 1086 „După cum Cristos a fost trimis de Tatăl.implore să trimită pe Duhul Sfânt asupra lor. Isus vestea prin învăţătura sa şi anticipa prin acţiunile sale misterul pascal. Evr 7. Lucrarea lui Cristos în liturgie Cristos glorificat.

El e prezent în sacramente prin puterea sa. E prezent în cuvântul său. 1088 „Pentru a îndeplini o operă atât de mare” ─ împărtăşirea. . aşa încât. unde Cristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu ca slujitor al Sanctuarului şi al adevăratului Chivot. spre care ne îndreptăm ca nişte călători. nădăjduim să avem parte împreună cu ei şi îl aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul nostru Isus Cristos. şi atunci ne vom arăta împreună cu El în glorie”1746. transmisă prin sacramentul Preoţiei. Prin forţa aceluiaşi Duh Sfânt. atunci când cineva botează. care participă la liturgia cerească 1090 „În liturgia pământească. SC 7. atât în persoana preotului. 1745 SC 7.. „Cristos este mereu prezent în Biserica sa. Viaţa noastră. . acolo sunt şi Eu în mijlocul lor» (Mt 18. 1746 SC 8. până când se va arăta El însuşi. mai ales. prin pregustare.. îi cântăm Domnului imnul de slavă. la liturgia cerească. Cristos îşi asociază întotdeauna Biserica. Cristos însuşi este cel care botează. este ea însăşi sacramentală. care s-a oferit odinioară pe Cruce». Mireasa lui preaiubită. în care se aduce lui Dumnezeu preamărirea desăvârşită şi oamenii sunt sfinţiţi. le încredinţează propria-i putere de sfinţire1743: ei devin semne sacramentale ale lui Cristos. sub speciile euharistice. care se roagă Domnului ei şi prin El aduce cult Tatălui veşnic”1745. este prezent atunci când Biserica se roagă şi aduce laude.. Această „succesiune apostolică” structurează întreaga viaţă liturgică a Bisericii. 21-23. ei încredinţează această putere urmaşilor lor. noi participăm. e prezent în liturgia pământească. căci El este cel care vorbeşte când se citeşte în biserică Sfânta Scriptură. ce se celebrează în cetatea sfântă a Ierusalimului. LG 50.. Cristos cel înviat. El. cf. împreună cu întreaga oştire cerească. 1089 „În această operă atât de mare.1087 Astfel. . El.. «oferindu-se acum prin slujirea acestuia. mai ales în acţiunile liturgice. care a făgăduit: «Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu. Duhul Sfânt şi Biserica în liturgie 1743 1744 Cf. In 20. 20)”1744. amintindu-i cu veneraţie pe sfinţi. În sfârşit. III. E prezent în jertfa Sfintei Liturghii. cât. dăruindu-l pe Duhul Sfânt apostolilor. comunicarea lucrării sale de mântuire ─..

1092 În această împărtăşire sacramentală a misterului lui Cristos. se ia vălul de pe aceste figuri1750. iar apa din stâncă era prefigurarea darurilor spirituale ale 1747 1748 LG 2. Întrucât Biserica lui Cristos a fost „pregătită în chip minunat în istoria poporului lui Israel şi în Vechiul Legământ 1747”. 14-16. în sfârşit. se realizează o adevărată cooperare. îl aminteşte şi-l arată pe Cristos credinţei adunării. Exodul şi Paştele. Lc 24. memorialul evenimentelor mântuitoare şi al realităţilor semnificative ce şi-au aflat împlinirea în misterul lui Cristos (făgăduinţa şi legământul. elemente ale cultului Vechiului Legământ: ─ îndeosebi citirea Vechiului Testament. Prin ea. 1094 Pe această armonie a celor două Testamente1748 se articulează cateheza pascală a Domnului1749.1091 În liturgie. Ea e numită „tipologică”. 2 Cor 3. 1750 Cf. 1 Pt 3. însuşindu-şi-le. Exilul şi Întoarcerea). Duh al comuniunii. Această cateheză dezvăluie ceea ce rămânea ascuns sub litera Vechiului Testament: misterul lui Cristos. 1751 Cf. făuritorul „capodoperelor lui Dumnezeu”. şi Norul şi trecerea Mării Roşii. . DV 14-16. Prin această recitire în Duhul Adevărului pornind de la Cristos. Împărăţia şi Templul. Duhul Sfânt acţionează în acelaşi fel ca şi în celelalte timpuri ale economiei mântuirii: El pregăteşte Biserica să-l întâmpine pe Domnul ei. Dorinţa şi lucrarea Duhului în inima Bisericii arată că noi trebuie să trăim viaţa lui Cristos cel înviat. face prezent şi actualizează misterul lui Cristos prin puterea sa transformatoare. care sunt sacramentele Noului Legământ. liturgia devine lucrarea comună a Duhului Sfânt şi a Bisericii. Cf. la fel. Astfel. 21. 13-49. uneşte Biserica cu viaţa şi misiunea lui Cristos. cuvintele şi simbolurile primului legământ. potopul şi arca lui Noe prefigurau mântuirea prin Botez 1751. ─ rugăciunea Psalmilor. apoi aceea a apostolilor şi a Părinţilor Bisericii. Când întâlneşte în noi răspunsul de credinţă pe care El l-a trezit. liturgia Bisericii păstrează ca parte integrantă şi de neînlocuit. ─ mai presus de toate. Duhul Sfânt este pedagogul credinţei Poporului lui Dumnezeu. 1749 Cf. deoarece revelează noutatea lui Cristos pornind de la „figurile” (tipurile) care îl vesteau în faptele. Duhul Sfânt pregăteşte pentru primirea lui Cristos 1093 Duhul Sfânt duce la împlinire în economia sacramentală prefigurările Vechiului Legământ.

îşi află originea în rugăciunea iudaică. Adunarea liturgică îşi dobândeşte unitatea din „împărtăşirea Duhului Sfânt”. deşi aflat încă în aşteptarea desăvârşirii lui definitive. să fie un „popor gata să-l primească”. Aceste dispoziţii sunt premisele primirii celorlalte haruri oferite în celebrarea propriu-zisă şi ale roadelor de Viaţă veşnică. cum ar fi Paştele: Paştele istoriei. Ea depăşeşte afinităţile umane. în structura sa proprie. 1095 De aceea. Raportul între liturgia ebraică şi cea creştină. 1098 Adunarea trebuie să se pregătească să-l întâlnească pe Domnul său. la creştini. citeşte şi retrăieşte toate aceste mari evenimente ale istoriei mântuirii în prezentul liturgiei sale. 1 Cor 10. O mai bună cunoaştere a credinţei şi a vieţii religioase a poporului evreu. Rugăciunile euharistice se inspiră şi din modele ale tradiţiei ebraice. Biserica. mai ales în timpul Adventului. Harul Duhului Sfânt caută să trezească credinţa. Paştele împlinit în moartea şi Învierea lui Cristos. mai ales celebrarea Euharistiei şi a sacramentelor. 1097 În liturgia Noului Legământ. Dar în acest scop e necesară şi o cateheză care să-i ajute pe credincioşi să se deschidă la această înţelegere „spirituală” a economiei mântuirii aşa cum Biserica ne-o arată şi ne face s-o trăim. în răspunsul la acest Cuvânt. orientat spre viitor. 32). Rugăciunea Orelor şi alte texte şi formulare liturgice îşi află corespondente în ea. poate fi de folos pentru a înţelege mai bine anumite aspecte ale liturgiei creştine. Liturgia Cuvântului. în rugăciunea de laudă şi de mijlocire pentru cei vii şi pentru cei morţi. pe care ea are rolul să le aducă ulterior. Duhul Sfânt aminteşte misterul lui Cristos 1752 Cf. Această pregătire a inimilor e lucrarea comună a Duhului Sfânt şi a adunării. care-i adună pe fiii lui Dumnezeu în unicul Trup al lui Cristos. aşa cum sunt mărturisite şi trăite şi în zilele noastre. mana din pustiu prefigura Euharistia. „adevărata Pâine din Cer” (In 6. fiecare acţiune liturgică. precum şi înseşi formulele rugăciunilor noastre cele mai venerabile.lui Cristos1752. Sfânta Scriptură este o parte esenţială a liturgiilor lor: în proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu. dintre care Tatăl nostru. al Postului Mare şi cu precădere în noaptea de Paşti. 1-6. dar şi diferenţa de conţinut dintre ele. sunt deosebit de vizibile în celebrarea marilor sărbători ale anului liturgic. convertirea inimii şi adeziunea la voinţa Tatălui. mai ales a slujitorilor ei. 1096 Liturgia ebraică şi liturgia creştină. . la evrei. culturale şi sociale. Pentru evrei şi pentru creştini. este o întâlnire între Cristos şi Biserică. în recurgerea la milostivirea divină. rasiale.

. Duhul Sfânt actualizează misterul lui Cristos 1753 1754 Cf In 14.. sub inspiraţia şi din spiritul ei au izvorât rugăciunile şi imnurile liturgice şi din ea îşi primesc semnificaţia acţiunile şi semnele liturgice1754. care trezeşte în felul acesta memoria Bisericii. Duhul Sfânt este memoria vie a Bisericii1753. Cuvântul şi Icoana Tatălui. acţiunile şi simbolurile din care e ţesută o celebrare. în celelalte sacramente. Vestirea Cuvântului lui Dumnezeu nu se limitează la o învăţătură: ea cheamă răspunsul de credinţă. suscită atunci aducerea de mulţumire şi lauda (Doxologia). o întăreşte şi-i dă creştere în comunitate.. ca ei să-şi pătrundă viaţa de sensul celor auzite. 1103 Anamneza.) Cuvintele proclamă lucrările şi luminează misterul conţinut în ele”1756. 1756 DV 2. o celebrare „aminteşte” faptele minunate ale lui Dumnezeu într-o Anamneză mai mult sau mai puţin dezvoltată. Mai ales în Euharistie şi. 26.) este hrănită credinţa în inimile celor credincioşi şi prin credinţă ia naştere şi creşte comunitatea credincioşilor”1755. în vederea legământului dintre Dumnezeu şi Poporul său. care se vesteşte spre a fi primit şi trăit: Sfânta Scriptură are o foarte mare importanţă în celebrarea liturgică. Tot Duhul Sfânt dă şi harul credinţei. Duhul Sfânt „aminteşte” adunării tot ce a făcut Cristos pentru noi. contemplate şi săvârşite în cursul celebrării. liturgia este Memorialul misterului mântuirii. în primul rând.1099 În liturgie. în funcţie de deschiderea inimilor lor.. Prin cuvintele. înţelegerea spirituală a Cuvântului lui Dumnezeu. „Economia Revelaţiei se împlineşte prin fapte şi cuvinte legate strâns între ele. . (. ca asentiment şi angajare. 1100 Cuvântul lui Dumnezeu. comuniune în credinţă. În liturgia Cuvântului. în mod analog. În funcţie de natura acţiunilor liturgice şi a tradiţiilor rituale ale Bisericilor. Duhul Sfânt aminteşte mai întâi adunării liturgice sensul evenimentului mântuirii. Adunarea liturgică este. 1101 Duhul Sfânt este acela care dă lectorilor şi ascultătorilor. din ea se cântă psalmii.. Celebrarea liturgică face mereu referire la intervenţiile mântuitoare ale lui Dumnezeu în istorie. 1102 „Prin cuvântul mântuitor (. SC 24 1755 PO 4. Din ea se citesc lecturile şi se explică în omilie. dând viaţă Cuvântului lui Dumnezeu. Duhul colaborează cu Biserica pentru a-l manifesta pe Cristos şi lucrarea lui de mântuire. Duhul Sfânt. El îi pune pe credincioşi şi pe slujitorii sacri în relaţie vie cu Cristos.

Cf. . Împărtăşirea Duhului Sfânt 1108 Scopul trimiterii Duhului Sfânt în întreaga acţiune liturgică este punerea în comuniune cu Cristos pentru a alcătui Trupul lui.) De ajuns să-ţi fie să auzi că acest lucru se întâmplă prin lucrarea Duhului Sfânt. (. Ef 1. 3-7.. nu repetat. în acelaşi fel în care. 14. Duhul de comuniune. 1-17. El ne dă o reală pregustare a comuniunii depline a Treimii Preasfinte. Epicleza se află în inima fiecărei celebrări sacramentale. îndeosebi a Euharistiei: Întrebi în ce fel pâinea devine Trupul lui Cristos. 1760 Cf. Biserica este marele sacrament al comuniunii divine. În liturgie se realizează colaborarea cea mai intimă dintre Duhul Sfânt şi Biserică. 1106 Alături de Anamneză. care-şi aduce rodul în mlădiţe1759. din Sfânta Fecioară şi de la Duhul Sfânt. de aceea. care ascultă Epicleza Bisericii. F. o. iar vinul (. „arvuna” moştenirii lor1758. Gal 5. Domnul prin sine şi în sine s-a întrupat1757. Trimis de Tatăl. comuniune cu Treimea Sfântă şi comuniune frăţească1760. le face prezente. rămâne de-a pururi în Biserică şi.. 1 In 1. Ioan din Damasc. El. 13. celebrările sunt acelea care se repetă. In 15. 22. 2 Cor 1. În aşteptare şi în speranţă. care actualizează unicul mister. în fiecare dintre ele are loc revărsarea Duhului Sfânt.) Sângele lui Cristos? Îţi spun eu: Duhul Sfânt năvăleşte şi săvârşeşte acest lucru ce întrece orice cuvânt şi orice gând.. Misterul pascal al lui Cristos e celebrat. Duhul dă viaţă celor ce îl primesc şi constituie pentru ei. 4.. 22. primindu-le. 1105 Epicleza („invocarea asupra”) e rugăciunea prin care preotul îl imploră pe Tatăl să-l trimită pe Duhul Sfinţitor pentru ca darurile oferite să devină Trupul şi Sângele lui Cristos şi pentru ca. 1107 Puterea transformatoare a Duhului Sfânt în liturgie grăbeşte venirea Împărăţiei şi desăvârşita împlinire a misterului mântuirii.1104 Liturgia creştină nu doar aminteşte evenimentele care ne-au mântuit. încă de pe acum. Rodul Duhului în liturgie este. ci le şi actualizează. credincioşii să devină şi ei ofrandă vie adusă lui Dumnezeu. 1759 Cf. Duhul Sfânt este seva Viţei Tatălui. în mod inseparabil. care-i adună pe fiii lui Dumnezeu risipiţi. 1109 Epicleza este şi rugăciunea pentru efectul deplin al împărtăşirii adunării din 1757 1758 Sf.

Dumnezeu Tatăl e binecuvântat şi adorat ca izvorul tuturor binecuvântărilor creaţiei şi ale mântuirii. de a face prezentă şi a actualiza lucrarea mântuitoare a lui Cristos prin puterea sa transformatoare şi de a face să rodească darul comuniunii în Biserică. prin grija pentru unitatea Bisericii şi prin participarea la misiunea ei cu mărturia lor şi cu slujirea carităţii. pentru că misterul său de mântuire se face prezent în ea prin puterea Duhului său Sfânt. 1112 Misiunea Duhului Sfânt în liturgia Bisericii este de a pregăti adunarea să-l întâlnească pe Cristos. e. PE SCURT 1110 În liturgia Bisericii. într-un fel. Biserica peregrină ia parte de pe acum.misterul lui Cristos. sacramentul (semnul şi instrumentul) în care Duhul Sfânt împărtăşeşte misterul mântuirii. Biserica îl roagă aşadar pe Tatăl să-l trimită pe Duhul Sfânt ca El să facă din viaţa credincioşilor o ofrandă vie adusă lui Dumnezeu prin transformarea spirituală după chipul lui Cristos. prin acţiunile ei liturgice. de a-l aminti şi manifesta pe Cristos credinţei adunării. pentru a ne dărui Duhul înfierii. 1111 Lucrarea lui Cristos în liturgie este sacramentală. pentru că Trupul său. ca într-o pregustare. cu care ne-a binecuvântat în Fiul său. 13) trebuie să rămână pururea cu noi şi să aducă roade dincolo de celebrarea euharistică. care este Biserica. ARTICOLUL 2 Misterul pascal în sacramentele Bisericii . pentru că. la liturgia cerească. „Harul Domnului nostru Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt” (2 Cor 13.

Serm. aşa cum a 1761 Cf.. 1115 Cuvintele şi faptele lui Isus din timpul vieţii sale ascunse şi al celei publice erau de atunci mântuitoare. 1763 DS 1600-1601. 2. DS 860. Cf. cel pururi viu şi dătător de viaţă. Confirmarea sau Mirul. Euharistia. 13). Ceea ce le este comun sub aspectul celebrării va fi expus în capitolul al II-lea.1113 Întreaga viaţă liturgică a Bisericii gravitează în jurul Jertfei euharistice şi a sacramentelor1761. Pocăinţa. II. 17.) şi gândul unanim al Părinţilor”. Sacramentele Bisericii 1117 Prin Duhul care o călăuzeşte „la tot adevărul” (In 16. 19. Vesteau şi pregăteau ceea ce El avea să dea Bisericii când totul avea să fie împlinit. 1116 „Puteri care ies” din Trupul lui Cristos1765. iar ceea ce-i e propriu fiecăruia va face obiectul secţiunii a doua. Biserica a recunoscut treptat această comoară primită de la Cristos şi i-a precizat „distribuirea”. 1601. tradiţiile apostolice (.. care este Biserica. 6. mărturisim că „sacramentele Legii noi au fost toate instituite de Domnul nostru Isus Cristos”1763. Lc 5. Ungerea bolnavilor. Sacramentele lui Cristos 1114 „Urmând învăţătura Sfintelor Scripturi. Preoţia şi Căsătoria 1762. I. Ele anticipau puterea misterului său pascal. 1310. acţiuni ale Duhului Sfânt ce lucrează în Trupul lui. În Biserică sunt şapte sacramente: Botezul. 74. sacramentele sunt „capodoperele lui Dumnezeu” în Noul şi Veşnicul Legământ. În acest articol e vorba de ceea ce le este comun celor şapte sacramente ale Bisericii din punct de vedere doctrinal. Misterele vieţii lui Cristos constituie fundamentul a ceea ce El. Leon cel Mare. 46. 1765 Cf. căci „ceea ce era vizibil la Mântuitorul a trecut în tainele sale”1764. 1764 Sf. 8. împărtăşeşte acum în sacramente. 1762 . SC 6. prin intermediul slujitorilor Bisericii sale.

Mirul şi Preoţia . mai ales în Euharistie. 47.făcut-o şi cu canonul Sfintelor Scripturi şi cu învăţătura credinţei. 22. rămâne pentru totdeauna în creştin ca dispunere pozitivă pentru har. Mt 28. 1120 Slujirea preoţească sau preoţia ministerială1771 se află în slujba preoţiei baptismale. Cristos este cu adevărat cel care acţionează prin Duhul Sfânt pentru Biserică. 1766 1767 . 1. prin ei. ca făgăduinţă şi garanţie a ocrotirii dumnezeieşti şi ca vocaţie la cultul divin şi la slujirea Bisericii. Enc. 1771 LG 10. Augustin. 1 Cor 4. să discearnă că. este de neşters1773. de ceea ce a spus şi a făcut Cristos. sacramente instituite de Domnul. pe care o realizează Duhul Sfânt.. Şi sunt „pentru Biserică”. fiindcă manifestă şi comunică oamenilor. Unul în trei Persoane. preotul hirotonit e legătura sacramentală ce uneşte acţiunea liturgică de ceea ce au spus şi au făcut apostolii şi. 1121 Trei sacramente . 1772 Cf. Mystici Corporis. 1769 LG 11. Th. 64. în sacramente. 18-20. 52. Poporul sacerdotal e făcut apt să celebreze liturgia. 3. anumiţi credincioşi. Biserica acţionează în sacramente ca o „comunitate preoţească”. Astfel.Botezul. în sensul propriu al cuvântului. Tridentin: DS 1609.conferă. 1773 Cc. «structurată Organic” 1769: prin Botez şi prin Mir. 1119 Alcătuită împreună cu Cristos-Capul. 21-23. In 20. există şapte care sunt. Misiunea de mântuire încredinţată de Tatăl Fiului său întrupat e încredinţată apostolilor şi. 1768 Pius XII. Civ. de-a lungul veacurilor. Toma Aq. un caracter sacramental. urmaşilor lor: ei primesc Duhul lui Isus pentru a acţiona în numele şi în persoana lui 1772. Lc 24. pe lângă har. Ea garantează că. Această configurare lui Cristos şi Bisericii. Sf. Biserica a ajuns. ca o credincioasă administratoare a tainelor lui Dumnezeu1766. Sunt „prin Biserică” deoarece ea e sacramentul lui Cristos care lucrează în ea prin trimiterea Duhului Sfânt. pe de altă parte. 1770 LG 11. cf. o „pecete” prin care creştinul participă la preoţia lui Cristos şi face parte din Biserică în stări şi funcţii diferite. sunt instituiţi în numele lui Cristos pentru a păstori Biserica prin cuvântul şi harul lui Dumnezeu”1770. prin ei. 1118 Sacramentele sunt „ale Bisericii” în sens dublu: ele sunt „prin ea” şi „pentru ea”. 2 ad 3. S. sunt „sacramentele care fac Biserica”1767. izvorul şi temeiul sacramentelor. 17. Astfel. Cf. misterul comuniunii lui Dumnezeu Iubire. printre celebrările liturgice. „pecetluiţi cu caracterul preoţesc. „ca o unică persoană mistică” 1768. Sf. Aceste sacramente nu pot fi aşadar conferite decât o singură dată. Mt 13.

şi al Sfântului Duh” (Mt 28. ele au şi un rol instructiv. 1123 „Sacramentele sunt menite să-i sfinţească pe oameni. IV. Când Biserica celebrează sacramentele. e inclusă în misiunea de a evangheliza.. întrucât sacramentele exprimă şi dezvoltă comuniunea de credinţă în Biserică. 47).) Vestirea Cuvântului este indispensabilă pentru însăşi slujirea sacramentelor. întrucât e vorba de sacramente ale credinţei. 19). după Prosper de Aquitania1776 [sec. (. 217. lex credendi (sau: Legem credendi lex statuat supplicandi. 1126 Pe de altă parte. ea mărturiseşte credinţa primită de la apostoli. 1776 Ep. Biserica crede aşa cum se roagă. De aici. o întăresc şi o exprimă. 1778 Cf. prin cuvintele şi elementele rituale. iar credinţa se naşte şi se hrăneşte din Cuvânt1774. ci numai în ascultarea credinţei şi în respectul religios faţă de misterul liturgiei. sunt numite sacramente ale credinţei”1775. „Faceţi ucenici din toate neamurile. care e invitat să adere la ea. ci. o şi nutresc. să zidească Trupul lui Cristos şi să dea cultul datorat lui Dumnezeu. al V-lea]). deci misiunea sacramentală. Liturgia e un element constitutiv al Tradiţiei sfinte şi vii1777. Nu numai că presupun credinţa. botezându-i în numele Tatălui. Sacramentele mântuirii 1774 1775 PO 4.III. care e consimţire la acest Cuvânt: Poporul lui Dumnezeu este adunat mai întâi de cuvântul Dumnezeului cel viu. SC 59. 1124 Credinţa Bisericii e anterioară credinţei credinciosului. în calitate de semne. UR 2 şi 15. 1777 Cf. nici un rit sacramental nu poate fi modificat sau manipulat după placul slujitorului sacru sau al comunităţii. pentru că sacramentul e pregătit prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin credinţă. lex orandi este unul dintre criteriile esenţiale ale dialogului care caută să refacă unitatea creştinilor1778. Chiar şi autoritatea supremă a Bisericii nu poate schimba liturgia după plac. DV 8. vechiul adagiu: Lex orandi. şi al Fiului.. . Sacramentele credinţei 1122 Cristos i-a trimis pe apostoli pentru ca „în numele său să vestească tuturor neamurilor convertirea spre iertarea păcatelor” (Lc 24. Misiunea de a boteza. Legea rugăciunii e legea credinţei. de aceea. 1125 De aceea.

Th. În sacramentele lui Cristos. săvârşită o dată pentru totdeauna.. 1783 Cf. 22. conformându-i Fiului lui Dumnezeu. care. 3. Mântuitorul. Cc. Duhul îi vindecă şi îi transformă pe cei care îl primesc. „Harul sacramental” este harul Duhului Sfânt dat de Cristos şi propriu fiecărui sacrament.. 15-16). 68. Cc.) până când el va fi împlinit în Împărăţia lui Dumnezeu” (Lc 22. V. unindu-i în mod vital cu Fiul unul-născut. totodată „aşteptând speranţa fericită şi arătarea slavei marelui Cf. Duhul Sfânt transformă în Viaţă divină ceea ce este supus puterii sale. ci de puterea lui Dumnezeu”1781. Ele sunt eficiente pentru că în ele acţionează Cristos însuşi: El botează. 28). îşi exprimă credinţa în puterea Duhului.1127 Celebrate cum se cuvine în credinţă.. 4. Cc. sacramentele conferă harul pe care-l semnifică1779. ea participă deja la viaţa veşnică. 8 1782 Cf. Trid. După cum focul transformă în sine tot ce atinge. liturgia este atrasă spre ţinta ei de suspinul Duhului în Biserică: Marana tha! (1 Cor 16. S. Totuşi.: DS 1605 şi 1606. 1128 Acesta e sensul afirmaţiei Bisericii1780: sacramentele acţionează ex opere operato (literalmente: „prin însuşi faptul împlinirii acţiunii”). Trid. Tatăl ascultă întotdeauna rugăciunea Bisericii Fiului său. 15. Cf. 1129 Biserica afirmă că pentru credincioşi sacramentele Noului Legământ sunt necesare pentru mîntuire1782. Rodul vieţii sacramentale este faptul că Duhul înfierii îi îndumnezeieşte1783 pe credincioşi.) Liturgia participă astfel la dorinţa lui Isus: „Cu mare dor am dorit să mănânc acest Paşte cu voi (. Toma Aq. în epicleza fiecărui sacrament.: DS 1604. Trid. Rezultă că „sacramentul nu este realizat de sfinţenia omului care îl dă sau care îl primeşte. 2 Pt 1. El acţionează în sacramentele sale pentru a comunica harul pe care sacramentul îl semnifică. Biserica primeşte deja arvuna moştenirii sale. 26. 1781 Sf. puterea lui Cristos şi a Duhului său acţionează în el şi prin el independent de sfinţenia personală a slujitorului sacru. roadele sacramentelor depind şi de dispoziţiile celui care le primeşte. 1779 1780 . Încă din perioada apostolică. Atunci când un sacrament este celebrat conform cu intenţia Bisericii. adică în virtutea lucrării mântuitoare a lui Cristos.: DS 1608. Sacramentele vieţii veşnice 1130 Biserica celebrează misterul Domnului său „până când va veni” şi „Dumnezeu va fi totul în toţi” (1 Cor 11.

3. el constituie. este comun celebrării celor şapte sacramente. Th. 60. prin care ne este împărtăşită viaţa dumnezeiască. Ele aduc rod în cei care le primesc cu dispoziţiile cerute.Dumnezeu şi Mântuitor al nostru. o creştere în dragoste şi în misiunea ei de a da mărturie. Această cateheză fundamentală a celebrărilor sacramentale va răspunde la cele dintâi întrebări pe care şi le pun credincioşii 1784 S. 1132 Biserica celebrează sacramentele ca o comunitate preoţească structurată de preoţia baptismală şi de preoţia slujitorilor hirotoniţi. în acest capitol. personal şi eclezial. 20) Sfântul Toma rezumă astfel diferitele dimensiuni ale semnului sacramental: „Sacramentul e semn ce rememorează ceva precedent. viaţa pentru Dumnezeu în Cristos Isus. şi anume harul. Vom vedea ceea ce. şi anume pătimirea lui Cristos. PE SCURT 1131 Sacramentele sunt semne eficiente ale harului. „Duhul şi Mireasa zic: «Vino! (. Atunci. . CAPITOLUL AL DOILEA Celebrarea sacramentală a misterului pascal 1135 Cateheza liturgiei implică mai întâi înţelegerea economiei sacramentale (capitolul întâi). în fiecare credincios.) Vino. În această lumină se dezvăluie noutatea celebrării ei. în acelaşi timp. pe de altă parte. 1133 Duhul Sfânt pregăteşte pentru sacramente prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin credinţa ce primeşte Cuvântul în inimile deschise pentru el. 13). sacramentele întăresc şi exprimă credinţa. Isus Cristos” (Tit 2. 3. Riturile vizibile sub care sunt celebrate sacramentele semnifică şi realizează harurile proprii fiecărui sacrament. 1134 Rodul vieţii sacramentale e. acest rod este. e semn ce pune în evidenţă ceea ce se săvârşeşte în noi prin pătimirea lui Cristos. pentru Biserică. e semn profetic ce prevesteşte Mărirea ce va să vină”1784.. 17. instituite de Cristos şi încredinţate Bisericii. Va fi vorba aşadar.. de celebrarea sacramentelor Bisericii. Pe de o parte. Doamne Isuse!»” (Ap 22. în diversitatea tradiţiilor liturgice. ce-i este propriu fiecăruia dintre ele va fi prezentat în altă parte.

1-8. Ap 4─5. 29. 1787 Cf. Ap 7. 1138 Adunaţi laolaltă în Cristos. 6)1786: Cristos răstignit şi înviat. 1). 1789 Cf. participă la slujba laudei lui Dumnezeu şi la împlinirea planului său: Puterile cereşti 1790. 1)1785. acolo unde celebrarea este în întregime comuniune şi sărbătoare. Is 6. 6. „râul de apă vie ce izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului” (Ap 22. In 1. 10. Ap 21. 2): „Domnul Dumnezeu” (Is 6. slujitorii Vechiului şi ai Noului Legământ (cei douăzeci şi patru de Bătrâni). Ez 1. . care dăruieşte şi care se dăruieşte”1788. 2-3. 1791 Cf. etc. unicul Mare Preot al adevăratului sanctuar 1787. 26-28. 10-14.. 19-21. citit în liturgia Bisericii. şezând” (Ap 4. Apoi Mielul. acelaşi „care aduce şi care se aduce. Celebranţii liturgiei cereşti 1137 Apocalipsul Sfântului Ioan. 14. „înjunghiat.pe această temă: ─ Cine celebrează? ─ Cum se celebrează? ─ Când se celebrează? ─ Unde se celebrează? ARTICOLUL 1 A celebra liturgia Bisericii I. stând în picioare” (Ap 5. Cei care o celebrează acum dincolo de semne se află deja în liturgia cerească.. Ioan Chrysostom. 1790 Cf. In 4. Cf. 1. noul Popor al lui Dumnezeu (cei o sută patruzeci şi patru de mii 1791). Cine celebrează? 1136 Liturgia este „acţiune” a lui Cristos întreg (Christus totus). Evr 4. 14-15. unul dintre cele mai frumoase simboluri ale Duhului Sfânt1789. întreaga creaţie (cele patru Fiinţe). În sfârşit. mai ales martirii „ucişi pentru 1785 1786 Cf. 1788 Liturghia Sf. Anafora. ne revelează mai întâi „un tron înălţat în cer şi pe tron Cineva.

LG 10. „seminţie aleasă. să fie educată la toţi convingerea că. Ap 12. 1794 SC 26. 1799 SC 14. „o mulţime mare. îl manifestă şi se răsfrâng asupra lui. „prin regenerarea şi ungerea Duhului Sfânt. 1798 Cf. sunt consacraţi pentru a fi lăcaş spiritual şi preoţie sfântă. popoarele şi limbile” (Ap 7. „ori de câte ori ceremoniile. Unele mădulare sunt chemate de Dumnezeu. 9. Ap 21. unicul Preot. 1797 Cf. neam sfânt. 1792 1793 . 1 Pt 2. constituie în virtutea Botezului un drept şi o datorie1799. după diversitatea stărilor. din toate neamurile şi seminţiile. celebrează. Cf. 9). „Acţiunile liturgice nu sunt acţiuni private. conştientă şi activă la celebrările liturgice. şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu (Femeia1792. 1139 La această liturgie veşnică. preoţie regească. 34. aceasta este de preferat celebrării individuale şi cvasi-private”1795. Cf. în sfârşit. conform naturii proprii a fiecăreia. comportă o celebrare comunitară caracterizată prin prezenţa şi participarea activă a credincioşilor. în şi prin Biserică. pentru poporul creştin. de care se împărtăşesc toţi membrii ei1797: Maica noastră Biserica doreşte mult ca toţi credincioşii să fie îndemnaţi la acea participare deplină. pentru a oferi jertfe spirituale”1796. în măsura în care e posibil. 9)1798. 1141 Adunarea care celebrează este comunitatea celor botezaţi. la o slujire deosebită a comunităţii. adică poporul sfânt adunat şi organizat sub conducerea episcopilor. 9-11). ci sunt celebrări ale Bisericii. 1142 Însă „nu toate mădularele au aceeaşi lucrare” (Rom 12. a comunităţii. PO 2. Această „preoţie comună” este cea a lui Cristos. Duhul şi Biserica ne fac să participăm şi noi când celebrăm misterul mântuirii în sacramente. care. 1795 SC 27. pe care n-o putea număra nimeni. 1796 LG 10. De aceea.Cuvântul lui Dumnezeu” (Ap 6. popor răscumpărat” (1 Pt 2. a îndatoririlor şi a participării efective”1794. De aceea. care este «sacramentul unităţii». Trupul lui Cristos unit cu Capul său. care e cerută de însăşi natura liturgiei şi care. Mireasa Mielului1793). dar pe fiecare membru îl implică în mod diferit. 4-5. 4). ele aparţin întregului Trup al Bisericii. Celebranţii liturgiei sacramentale 1140 Întreaga Comunitate.

prin gesturi. slujirea episcopului şi. omul are nevoie de semne şi de simboluri ca să comunice cu alţii prin limbaj. va îndeplini numai şi tot ceea ce îi revine conform ritului şi normelor liturgice”1802. Potrivit pedagogiei divine a mântuirii. întreaga adunare „împlineşte liturgia”. 1144 Astfel. se precizează în evenimentele Vechiului Legământ şi se revelează pe deplin în persoana şi opera lui Cristos. prin acţiuni. fiecare. atât preoţii. Cum se celebrează? Semne şi simboluri 1145 O celebrare sacramentală e ţesută din semne şi simboluri. lectorii. în celebrarea sacramentelor. îndeplinindu-şi oficiul propriu. 1146 Semne din lumea oamenilor. aceea a preoţilor şi a diaconilor. De vreme ce sacramentul Bisericii se manifestă pe deplin în Euharistie. comentatorii şi membrii corului îndeplinesc o adevărată slujire liturgică”1801. Ca fiinţă în acelaşi timp trupească şi spirituală. omul exprimă şi percepe realităţile spirituale prin semne şi simboluri materiale. SC 29. „În celebrările liturgice. potrivit tradiţiilor liturgice şi necesităţilor pastorale: „Ministranţii. Ca fiinţă socială. prin care Duhul Sfânt îi face capabili să acţioneze în persoana lui Cristos-Capul pentru slujirea tuturor mădularelor Bisericii1800. În viaţa umană. semnificaţia lor îşi are rădăcinile în lucrarea creaţiei şi în cultura umană. fiecare potrivit funcţiei sale. . este ilustrată. 1802 SC 28. neconsfinţite prin sacramentul Preoţiei şi al căror rol este stabilit de episcopi. semnele şi simbolurile ocupă un loc important. dar „în unitatea Duhului” care lucrează în toţi. 1143 Pentru a îndeplini funcţiile preoţiei comune a credincioşilor. în comuniune cu el. în primul rând. Lumea materială se înfăţişează 1800 1801 Cf.Aceşti slujitori sunt aleşi şi consacraţi prin sacramentul preoţiei. în prezidarea Euharistiei. cât şi credincioşii. Acelaşi lucru este valabil şi pentru relaţia sa cu Dumnezeu. Slujitorul consfinţit prin sacramentul Preoţiei este asemenea „chipului” lui Cristos Preotul. 1147 Dumnezeu îi vorbeşte omului prin creaţia văzută. există şi alte slujiri deosebite. PO 2 şi 15. II.

6. Poporul ales primeşte de la Dumnezeu semne şi simboluri caracteristice. Lc 9. 1805 Cf. ci purifică şi înglobează întreaga bogăţie de semne şi simboluri din Univers şi din viaţa socială. simbolizează în acelaşi timp măreţia şi apropierea lui. şi al acţiunii oamenilor ce aduc cinstire lui Dumnezeu. conferindu-le demnitatea de semne ale harului. In 9. 22-25. 33-35. care îi sfinţeşte pe oameni.inteligenţei omului pentru ca acesta să citească în ea urmele Creatorului său1803. 1806 Cf. La fel. Cf. prefigurează şi prevestesc gloria cerului. 17. Mc 7. adesea în chip impresionant. 31. simboluri ale faptelor măreţe săvârşite de Dumnezeu pentru poporul său. Domnul Isus se foloseşte adesea de semne din creaţie pentru a face cunoscute misterele Împărăţiei lui Dumnezeu 1804. Dă un sens nou faptelor şi semnelor din Vechiul Legământ. îndeosebi Exodului şi Paştelui1806. impunerea mâinilor. 10. Înţ 13. căci sensul tuturor acestor semne este El însuşi. ale noii creaţii în Isus Cristos. Cf. ungerea şi consacrarea regilor şi a preoţilor. 8. despre aceste sensuri cosmice şi simbolice ale riturilor religioase. Lc 8. pomul şi roadele vorbesc despre Dumnezeu. Printre aceste semne liturgice ale Vechiului Legământ putem aminti circumcizia. a frânge pâinea şi a bea din acelaşi pahar pot exprima prezenţa sfinţitoare a lui Dumnezeu şi recunoştinţa omului faţă de Creatorul său. Sacramentele Bisericii nu anulează. Rom 1. 1803 1804 . Paştele. aceste realităţi sensibile pot deveni locul de manifestare a acţiunii lui Dumnezeu. În predica sa. 1. semnifică şi împlinesc mântuirea înfăptuită de Cristos. 1150 Semne ale Legământului. De la Rusalii. ci semne ale Legământului. 1152 Semne sacramentale. şi semnele şi simbolurile din viaţa socială a oamenilor: a spăla şi a unge. Mai mult. Liturgia Bisericii presupune. jertfele şi. înglobează şi sfinţeşte elemente ale creaţiei şi ale culturii umane. 22. Biserica vede în aceste semne o prefigurare a sacramentelor Noului Legământ. care îi marchează viaţa liturgică: nu sunt doar celebrări de cicluri cosmice sau doar gesturi sociale. 19-20. Duhul Sfânt înfăptuieşte lucrarea de sfinţire prin semnele sacramentale ale Bisericii sale. apa şi pământul. Fapte 14. 1151 Semne asumate de Cristos. 7-20. vântul şi focul. mai ales. 1149 Marile religii ale omenirii dau mărturie. 1148 În calitate de creaturi. Lumina şi noaptea. El înfăptuieşte vindecările ori îşi reliefează predica prin semne materiale sau gesturi simbolice1805. ele desăvârşesc tipurile şi figurile din Vechiul Legământ.

1807 1808 SC 112. Col 3. prin acţiuni şi cuvinte. lumină). trebuie să fie puse în valoare semnele Cuvântului lui Dumnezeu: cartea Cuvântului (lecţionar sau evangheliar). răspunsul de credinţă al poporului său. în imnuri şi în cântări duhovniceşti. Augustin. unit cu cuvintele. Duhul Sfânt nu dăruieşte numai înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu prin trezirea credinţei. Cf. Ps 72. 1154 Liturgia Cuvântului este parte integrantă a celebrării sacramentelor. 19)1808 „Cel care cântă se roagă de două ori”1809. cuvântul şi acţiunea liturgică sunt inseparabile şi prin faptul că împlinesc ceea ce semnifică. în Cristos şi în Duhul Sfânt. acţiunile simbolice sunt ele însele deja un limbaj. Acţiunile liturgice semnifică ceea ce exprimă Cuvântul lui Dumnezeu: iniţiativa gratuită a lui Dumnezeu şi.Cuvinte şi acţiuni 1153 O celebrare sacramentală este o întâlnire a fiilor lui Dumnezeu cu Tatăl lor. 1. psalmi de meditaţie. cântul sacru constituie o parte necesară şi integrantă a liturgiei solemne”1807. Compunerea şi cântarea Psalmilor inspiraţi. acompaniate adesea de instrumente muzicale. în acelaşi timp. Biserica duce mai departe şi dezvoltă această tradiţie: „Vorbiţi între voi în psalmi. 1809 Cf. venerarea sa (procesiune. care continuă proclamarea Cuvântului. prin sacramente. Sf. răspunsurile adunării (aclamaţii. mai ales pentru faptul că. locul vestirii (amvon/pupitru). . litanii. Desigur. Pentru a hrăni credinţa credincioşilor. El şi înfăptuieşte „minunile” lui Dumnezeu vestite de Cuvânt: El actualizează şi comunică lucrarea Tatălui împlinită prin Fiul Preaiubit. pentru ca sămânţa Împărăţiei să-şi poarte rodul în pământ bun. tămâie. citirea lui astfel încât să poată fi auzit şi înţeles. Cântul şi muzica 1156 „Tradiţia muzicală a Bisericii universale constituie o comoară de o valoare inestimabilă şi ea are întâietate asupra altor expresii ale artei. însă Cuvântul lui Dumnezeu şi răspunsul de credinţă trebuie să însoţească şi să însufleţească aceste acţiuni. omilia preotului. sunt strâns legate de celebrările liturgice încă din Vechiul Legământ. mărturisire de credinţă). 16-17. cântând Domnului şi lăudându-l în inima voastră” (Ef 5. iar această întâlnire se exprimă sub forma unui dialog. 1155 Inseparabile în calitatea lor de semne şi învăţătură.

. SC 119. Conf. noi contemplăm slava Domnului1816. Imaginea şi cuvântul se clarifică reciproc: Pentru a ne exprima pe scurt mărturisirea de credinţă. Cât am plâns ascultând imnurile. cuvinte. ca şi în acţiunile liturgice înseşi”. care ne-au fost transmise neschimbate. Ea nu-l poate reprezenta pe Dumnezeul nevăzut şi necuprins. din Sfânta Scriptură şi din izvoarele liturgice”1815.1157 Cântul şi muzica îşi îndeplinesc funcţia de semne într-un mod cu atât mai semnificativ cu cât sunt „mai strâns legate de acţiunea liturgică” 1810. nu putea în nici un fel să fie reprezentat printr-o imagine. 1814 SC 118. 1160 Iconografia creştină transcrie prin imagine mesajul evanghelic pe care Sfânta Scriptură îl transmite prin cuvânt. 14. mai mult. . care celebrează1813. 1812 Sf. Un mare avânt de pietate mă înălţa şi lacrimile mi se scurgeau pe obraz. 9. picurând adevărul în inima mea. Imaginile sfinte 1159 Imaginea sacră. care nu are nici trup. suavele accente ce răsunau în Biserica voastră! Ce emoţii am cules din ele! Se prelingeau în urechea mea. Augustin. ba. Dumnezeu. Imag. în devoţiuni. Ioan din Damasc. Cf. noi păstrăm toate tradiţiile scrise sau nescrise . 1158 Armonia semnelor (cânt. acţiuni) este cu mult mai expresivă şi mai rodnică atunci când se exprimă în bogăţia culturală proprie Poporului lui Dumnezeu. Întruparea Fiului lui Dumnezeu e cea care a inaugurat o nouă „economie” a imaginilor: Altădată. „să poată răsuna glasurile credincioşilor”1814. 1. De aceea.. pe Cristos. îmi pot face o imagine despre ceea ce am văzut din Dumnezeu. în principal. „cântul religios popular va fi promovat în mod inteligent aşa încât. muzică. de preferinţă. 1816 Sf. Ele participă astfel la finalitatea cuvintelor şi acţiunilor liturgice: slava lui Dumnezeu şi sfinţirea credincioşilor1811. SC 112. 1815 SC 121. îl reprezintă. însă îmi făceau bine1812. Însă „textele destinate cântului sacru trebuie să fie conforme cu doctrina catolică. în concordanţă cu predicarea mesajului 1810 1811 SC 112. de vreme ce s-a arătat în trup şi a trăit laolaltă cu oamenii. 1813 Cf. după normele Bisericii. Una dintre ele este reprezentarea picturală a imaginilor. să fie luate. participarea unanimă a adunării în momentele stabilite şi caracterul solemn al celebrării. nici chip.ale Bisericii. Icoana liturgică. (. cântările.) Cu faţa descoperită. Însă acum. după trei criterii principale: frumuseţea expresivă a rugăciunii. 6. 16.

pe pereţi şi pe tablouri. Ele îl simbolizează. unită cu meditarea Cuvântului lui Dumnezeu şi cu intonarea imnurilor liturgice. face parte din armonia semnelor celebrării. care continuă să participe la mântuirea lumii şi cu care noi ne unim. ea sărbătoreşte Învierea Domnului. „după asemănarea lui”1818. 1162 „Frumuseţea şi culoarea imaginilor îmi însufleţesc rugăciunea. pe 1817 1818 Cc. Niceea II: DS 600. creat „după chipul lui Dumnezeu”. 1 In 3. 29. a sfinţilor îngeri şi a tuturor sfinţilor şi drepţilor1819. de fapt. şi imaginile sacre ale Sfintei Maici a lui Dumnezeu şi ale sfinţilor. exprimând credinţa că Dumnezeu Cuvântul s-a făcut om în realitate. acest lucru ne este şi nouă de folos. în anumite zile din cursul anului. precum şi imaginea Domnului Isus Cristos. Ilustrează „norul de martori” (Evr 12. Când se celebrează? Timpul liturgic 1163 „Sfânta Maică Biserică socoteşte de datoria ei să celebreze printr-o comemorare sacră. 1820 Sf. Imag. mai ales. astfel încât misterul celebrat să se înrădăcineze în inimă şi să se exprime apoi în viaţa nouă a credincioşilor. despre care ştim că este Tradiţia Duhului Sfânt ce locuieşte în ea. în ziua pe care a numit-o duminică. Ioan din Damasc. şi ei „recapitulaţi” în Cristos: Urmând învăţătura inspirată de Dumnezeu a Sfinţilor Părinţi şi Tradiţia Bisericii catolice. în celebrarea sacramentală. Ele constituie o sărbătoare pentru ochii mei. o semnificaţie reciprocă1817. Prin icoanele lor se revelează credinţei noastre omul. trebuie să fie aşezate în sfintele biserici ale lui Dumnezeu. Dumnezeu şi Mântuitor. cea a Preacuratei şi Sfintei Maici a lui Dumnezeu. 1).evanghelic. opera mântuitoare a Mirelui său divin. ca şi reprezentările cinstitei Cruci aducătoare de viaţă. pe Cristos care este preamărit în ei. precum şi îngerii. căci lucrurile care se clarifică unele pe altele au. 1161 Toate semnele celebrării liturgice se referă la Cristos: la fel. transfigurat. 27. 1. şi nu în aparenţă. III. în sfârşit. 1819 Cc. Niceea II (în 787): COD 111. în case şi pe străzi. fie în alt mod adecvat. 2. fără îndoială. afirmăm cu toată certitudinea şi îndreptăţirea că venerabilele şi sfintele imagini. executate fie în mozaic. aşa cum priveliştea câmpului îmi îndeamnă inima să-l preamărească pe Dumnezeu”1820. Contemplarea sfintelor icoane. În fiecare săptămână. . pe obiectele şi veşmintele sacre. Rom 8.

marele Cristos. pentru ca. astfel. Pasch. în tot decursul timpului. mare.7 ─ 4.11. într-un fel. ca să-i mulţumească pentru ele. care datează încă din ziua Învierii lui Cristos. 1165 Când Biserica celebrează misterul lui Cristos. pentru noi. după „odihna” din ziua marelui Sabat. De aceea. ea deschide credincioşilor comorile virtuţilor şi meritelor Domnului său. „Cina Domnului” este centrul ei. să le perpetueze amintirea şi să înveţe noile generaţii să-şi conformeze purtarea cu ele. Ziua Domnului 1166 „Conform tradiţiei apostolice. Biserica celebrează Misterul Pascal în fiecare a opta zi. 1825 SC 106. 7. inaugurează ziua „pe care a făcut-o Domnul”. 1823 Cf. străluceşte peste toate fiinţele mai puternic decât soarele. veşnică. Ziua Învierii lui Cristos este. „prima zi a săptămânii”. situat între Paştele lui Cristos. Răsăritul răsăriturilor învăluie Universul. în care omul este chemat să intre. . Ps 95. „ziua cea neînserată”1826. Pe lângă aceasta. 1826 Liturgia bizantină. care străbate şi poartă întreaga istorie: Viaţa s-a întins peste toate fiinţele şi toate s-au umplut de o mare lumină. în acelaşi timp. Mt 6. 1164 Încă de la legea mozaică. se statorniceşte o zi de lumină. Cf. o celebrează împreună cu fericita lui pătimire. În timpul Bisericii. nemuritor şi nesfârşit. liturgia celebrată în zile fixate este în întregime impregnată de noutatea misterului lui Cristos.) Celebrând astfel misterele Răscumpărării. prin marea solemnitate a Paştelui. care e numită pe bună dreptate ziua Domnului sau duminica”1825. cei ce credem în El. Poporul lui Dumnezeu a cunoscut sărbători fixe. (.. Acest „astăzi” al Dumnezeului cel viu. există un cuvânt care marchează rugăciunea ei: „Astăzi!”. 1824 Sf.care. ea desfăşoară în ciclul anual întregul mister al lui Cristos. Hipolit. şi desăvârşirea lui în Împărăţia lui Dumnezeu. memorial al primei zile a creaţiei. căci în ea întreaga comunitate a 1821 1822 SC 102. începând cu Paştele. ca să comemoreze faptele minunate ale Dumnezeului Mântuitor. şi „a opta zi” în care Cristos. credincioşii să vină în contact cu ele şi să se umple de harul mântuirii”1821. 1-2. Evr 3. actualizându-le. iar Cel ce era „mai înainte de Luceafăr” şi de aştri.. ca ecou la rugăciunea pe care ea a învăţat-o de la Domnul ei 1822 şi la chemarea Duhului Sfînt1823. e „Ceasul” Paştelui lui Isus. o dată pe an. împlinit deja o dată pentru totdeauna. 11. ce nu se mai stinge: Paştele mistic1824.

. vol. anul este transfigurat prin liturgie. o mărturisim şi noi cu bucurie: căci astăzi a răsărit lumina lumii. când credincioşii se adună pentru ca. 1831 Cf. ziua Învierii. 1829 SC 106. fest.credincioşilor îl întâlneşte pe Domnul cel înviat. Din aproape în aproape.. o sărbătoare printre altele: este „Sărbătoarea sărbătorilor”. Lc 4.. deoarece în ea s-au deschis porţile Raiului.) În ea cerul şi pământul s-au umplut de bucurie şi Universul de lumină. Învierea şi Gloria Domnului Isus şi să-i mulţumească lui Dumnezeu. spunem: Binecuvântată este ziua de duminică. „ascultând cuvântul lui Dumnezeu şi participând la Sfânta Euharistie.. pur şi simplu. 1832 Ep. în Orient. Economia mântuirii se înfăptuieşte în ciclul timpului.) mântuirea lumii. Sf. Paştele nu este. p. să-şi amintească de Patima. „ca pregustare”. Cristoase. (. 329. 1830 Fanqith. Sfântul Atanasie îl numeşte „Duminica cea mare”1832. ca din izvorul său de lumină. Misterul Răscumpărării. Săptămâna Sfântă este numită „Săptămâna Mare”. aşa cum Euharistia este Sacramentul sacramentelor (Marele Sacrament). ziua creştinilor este ziua noastră. Binecuvântată este duminica. In 21. 1827 1828 Cf. Ieronim. de o parte şi de alta a acestui izvor. Dacă păgânii o numesc ziua soarelui. într-adevăr. „anul de îndurare al Domnului”1831. (. fiindcă în ea a început zidirea. însă. El este. 19. care îi invită la ospăţul său1827: Ziua Domnului. 12. Oficiul siriac din Antiohia. după cum. Pasch.) reînnoirea neamului omenesc. 30. Lc 24. sfârşitul istoriei este anticipat. până când toate îi vor fi supuse. pentru ca Adam şi toţi cei izgoniţi să intre fără teamă1830. 1169 De aceea. „Solemnitatea solemnităţilor”. prin care Cristos a zdrobit moartea. noul timp al Învierii străbate întregul an liturgic cu strălucirea sa. astăzi a apărut Soarele dreptăţii.. care «i-a renăscut la o nădejde vie prin Învierea lui Isus Cristos din morţi»”1829: Cugetând la minunile ce s-au împlinit în duminica sfintei tale Învieri.. Partea de vară. 1167 Duminica este prin excelenţă ziua adunării liturgice. pătrunde vechiul nostru timp cu energia sa plină de vigoare. Anul liturgic 1168 Începând cu Triduum-ul Pascal. (. ale cărui raze aduc mîntuirea1828. iar Împărăţia lui Dumnezeu intră în timpul nostru. după împlinirea ei în Paştele lui Isus şi după revărsarea Duhului Sfânt. 193 b. . 6. Tocmai de aceea e numită ziua Domnului: căci în această zi Domnul s-a înălţat glorios la Tatăl.

1837 SC 98. SC 104. de la numele Papei Grigore al XIII-lea. în ciclul anual. Ef 6. în Maria. pe care îl celebrăm în Euharistie.1170 La Conciliul de la Niceea (din 325). în care credincioşii 1833 1834 SC 103. Reforma calendarului din Occident (supranumit „gregorian”. îndeosebi în adunarea duminicală. Crăciun. 1836 SC 8. Ea este „rugăciunea publică a Bisericii”1837. SC 108 şi 111. care este indisolubil unită cu Fiul ei în opera mântuirii. Sfânta Biserică o venerează cu o iubire deosebită pe Fericita Fecioară Maria. pentru a ajunge să celebreze iarăşi la aceeaşi dată Învierea Domnului. această celebrare „este alcătuită în aşa fel încât întreg cursul zilei şi al nopţii să fie consacrat prin lauda lui Dumnezeu”1836. 17. Născătoarea de Dumnezeu. 1171 Anul liturgic înseamnă desfăşurarea diferitelor aspecte ale unicului mister pascal. şi. SC IV. Bisericile occidentale şi orientale caută astăzi o înţelegere. ea dobândeşte binefacerile lui Dumnezeu”1834. 18). „Oficiul divin” 1835. 1173 Când. pentru meritele lor. . ea pune în faţa credincioşilor exemplele acestora. ceea ce ea însăşi doreşte şi speră să fie în întregime”1833. Epifanie) care comemorează începutul mântuirii noastre şi ne împărtăşesc pârga misterului pascal. Acest lucru este valabil în mod cu totul deosebit pentru ciclul de sărbători din jurul misterului Întrupării (Buna-Vestire. 1835 Cf. care îi atrag pe toţi prin Cristos la Tatăl. impregnează şi transfigurează timpul fiecărei zile prin celebrarea Liturgiei Orelor. cf. toate Bisericile au căzut de acord ca Paştele creştin să fie celebrat în prima duminică după luna plină (14 Nisan) de după echinocţiul de primăvară. Sanctoralul în anul liturgic 1172 „În celebrarea acestui ciclu anual al misterelor lui Cristos. Cu fidelitate faţă de îndemnurile apostolilor de „a ne ruga fără încetare” (1 Tes 5. Biserica îi comemorează pe martiri şi pe alţi sfinţi. ca într-o icoană preacurată. Biserica admiră şi preamăreşte rodul cel mai ales al Răscumpărării şi contemplă cu bucurie. Liturgia Orelor 1174 Misterul lui Cristos ─ Întruparea şi Paştele său ─. ea „proclamă Misterul Pascal” în aceia şi acelea „care au suferit cu Cristos şi cu El împreună sunt preamăriţi. din 1582) a introdus un decalaj de mai multe zile faţă de calendarul oriental.

SC 86. în care Cuvântul lui Dumnezeu este citit şi meditat pentru a deveni rugăciune. călugării şi călugăriţele. care vorbeşte Mirelui ei. exprimând simbolismul momentului zilei. al timpului liturgic sau al sărbătorii celebrate. nu exclude. PO 5. fie împreună cu preoţii. 1841 Cf. la anumite Ore. Mai mult. IV Unde se celebrează? SC 84. sau chiar singuri”1842. 1176 Celebrarea Liturgiei Orelor cere nu numai armonizarea glasului cu inima care se roagă. SC 83. să fie celebrate în biserică în comun. în duminici şi în sărbătorile mai solemne. 1838 1839 . o înalţă către Tatăl”1838. 1178 Liturgia Orelor. SC 98. ci atrage în mod complementar diferitele devoţiuni ale Poporului lui Dumnezeu. 96.(preoţi. fie adunaţi între ei. fiecare participă la ea potrivit locului propriu în Biserică şi circumstanţelor vieţii sale: preoţii. toţi credincioşii. călugări şi laici) îşi împlinesc preoţia regească de creştini. 1842 SC 100. Celebrată „în forma aprobată” de Biserică. în virtutea charismei vieţii lor consacrate1841. Lectio divina. care constituie într-un fel o continuare a celebrării euharistice. 1177 Imnurile şi rugăciunea universală din Rugăciunea Orelor inserează rugăciunea psalmilor în timpul Bisericii. mai ales adoraţia şi cultul Preasfântului Sacrament. Cristos însuşi „continuă să-şi exercite funcţia preoţească prin Biserica sa”1839. mai ales Vesperele. este astfel înrădăcinată în celebrarea liturgică. Se recomandă ca şi laicii să recite Oficiul divin. 1175 Liturgia orelor este destinată să devină rugăciunea întregului Popor al lui Dumnezeu. mai ales a Psalmilor”1843. În ea. ajută la înţelegerea psalmilor şi pregătesc pentru rugăciunea în tăcere. după posibilităţile lor: „Păstorii sufleteşti se vor îngriji ca Orele principale. ci şi „însuşirea unei cunoaşteri mai profunde a liturgiei şi a Bibliei. citirea Cuvântului lui Dumnezeu la fiecare Oră (cu responsoriile sau troparele care îi urmează) şi. împreună cu Trupul său. revelează mai profund sensul misterului celebrat. pentru că sunt chemaţi să rămână stăruitori în rugăciune şi în slujirea Cuvântului1840. 1840 Cf. însărcinaţi cu îndatorirea pastorală. lecturile din Sfinţii Părinţi şi din maeştrii spirituali. Liturgia Orelor „este într-adevăr glasul Miresei. 1843 SC 90. ba chiar este rugăciunea pe care Cristos.

DH 4. 1846 Cf. Tot pământul e sfânt şi încredinţat fiilor oamenilor. Trupul lui Cristos înviat este templul spiritual de unde ţâşneşte izvorul de apă vie. 1850 SC 128. Evr 13. strânse laolaltă pentru „zidirea unei case spirituale” (1 Pt 2. 1849 MF. 16). 24) al Noului Legământ nu este legat de un loc anume. 10. cele mai importante sunt „pietrele vii”. simbolul Mormântului (Cristos a murit cu adevărat şi a înviat cu adevărat). ci semnifică şi manifestă Biserica vie în acel loc. Pe altar. la care este invitat Poporul lui Dumnezeu1848.1179 Cultul „în spirit şi adevăr” (In 4. 1180 Atunci când exercitarea libertăţii religioase nu este împiedicată 1844. Încorporaţi în Cristos prin Duhul Sfânt. PO 5. Nobleţea. În această „casă a lui Dumnezeu”. creştinii construiesc edificii destinate cultului divin. 1183 Tabernacolul trebuie să fie aşezat „în biserici într-un loc dintre cele mai demne. adevărul şi armonia semnelor ce o alcătuiesc trebuie să îl arate pe Cristos care este prezent şi lucrează în acel loc1846. de asemenea. oferit pentru noi pe altarul de jertfă este venerată spre ajutorul şi mângâierea credincioşilor. 1181 „Casa de rugăciune. 1182 Altarul Noului Legământ este Crucea Domnului1847. El este şi Masa Domnului. cu cea mai mare cinstire”1849. care este centrul bisericii. în care se adună credincioşii. Atunci când credincioşii se adună într-un anumit loc. Cf. 1847 63. IGMR 259. 1844 1845 . în care prezenţa Fiului lui Dumnezeu. se face prezentă Jertfa Crucii sub speciile sacramentale. SC 7. 1848 Cf. altarul este. trebuie să fie frumoasă şi potrivită pentru rugăciune şi pentru celebrările liturgice” 1845. „noi suntem templul Dumnezeului cel viu” (2 Cor 6. Sfânta crismă (mirul) ─ miruirea fiind semnul sacramental al peceţii darului Duhului Sfânt ─ este prin tradiţie păstrată şi venerată într-un loc sigur al sanctuarului. SC 122-127. Aceste biserici văzute nu sunt simple locuri de adunare. din care curg sacramentele misterului pascal. în care este celebrată şi păstrată Sfânta Euharistie. locuinţă a lui Dumnezeu cu oamenii împăcaţi şi uniţi în Cristos. 4-5). Mântuitorul nostru. În anumite liturgii orientale. cf. amplasarea şi securitatea tabernacolului euharistic1850 trebuie să favorizeze adorarea Domnului prezent realmente în Sfântul Sacrament al altarului. Cf.

Cap al Trupului. Şi. 1185 Strângerea laolaltă a Poporului lui Dumnezeu începe cu Botezul. în timpul liturgiei Cuvântului. întreaga Adunare este „liturg”. De asemenea. 1184 Scaunul (catedra) episcopului sau al preotului „trebuie să exprime funcţia celui care prezidează adunarea şi îndrumă rugăciunea”1851. Preoţia baptismală este a întregului Trup al lui Cristos. ungere. Biserica văzută simbolizează casa părintească. aceste 1851 1852 IGMR 271. Cap şi Trup. 1186 În sfârşit. Biserica trebuie deci să ofere prilejul pentru exprimarea căinţei şi primirea iertării. să se îndrepte în mod spontan atenţia credincioşilor”1852. împreună cu Maica Sfântă a lui Dumnezeu. aşadar biserica trebuie să aibă un loc pentru celebrarea Botezului (baptisteriu) şi să favorizeze reamintirea făgăduinţelor de la Botez (apa sfinţită). Amvonul (pupitrul): „Demnitatea Cuvântului lui Dumnezeu cere ca în Biserică să existe un loc care să favorizeze vestirea acestui cuvânt şi spre care. biserica trebuie să fie un spaţiu care îndeamnă la reculegere şi rugăciune tăcută. larg deschisă şi primitoare. foc). Însă unii credincioşi sunt rânduiţi prin sacramentul Preoţiei să-l reprezinte pe Cristos. cu apostolii. ce continuă şi interiorizează marea rugăciune a Euharistiei. Pentru a intra în casa lui Dumnezeu.Alături de ea se poate aşeza uleiul pentru catehumeni şi cel pentru bolnavi. apă. Reînnoirea vieţii baptismale cere pocăinţa. trebuie să trecem un prag. biserica are o semnificaţie eshatologică. simbol al trecerii din lumea rănită de păcat spre lumea vieţii noi la care toţi oamenii sunt chemaţi. Marele nostru Preot o celebrează fără încetare în liturgia cerească. biserica este casa tuturor fiilor lui Dumnezeu. ceea ce necesită un loc potrivit pentru primirea penitenţilor. . spre care Poporul lui Dumnezeu se află în mers şi în care Tatăl „va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Ap 21. frângerea pâinii) şi la istoria mântuirii (riturile de Paşti). 1188 Într-o celebrare liturgică. cu toţi sfinţii şi cu mulţimea de oameni ce au intrat deja în Împărăţie. PE SCURT 1187 Liturgia este lucrarea lui Cristos întreg. Inserate în lumea credinţei şi asumate de puterea Duhului Sfânt. fiecare potrivit funcţiei sale. 1189 Celebrarea liturgică include semne şi simboluri care se referă la creaţie (lumină. IGMR 272. din acest motiv. 4). la viaţa umană (spălare.

ea îl preamăreşte pe Cristos pentru că şi-a împlinit mântuirea în mădularele lui glorificate. în zile anumite ale anului liturgic. 1193 Duminica. aceste rituri umane. prin meditarea Cuvântului lui Dumnezeu. la ziua Rusaliilor şi până la aşteptarea fericitei speranţe şi a venirii Domnului”1854. aceste gesturi ale amintirii lui Dumnezeu devin purtătoare ale acţiunii mântuitoare şi sfinţitoare a lui Cristos. de la Întrupare şi Naştere până la Înălţare. Sensul celebrării este exprimat de Cuvântul lui Dumnezeu. apoi pe apostoli. prin rugăciunea psalmilor. care este vestit. Marele nostru Preot. pe Sfânta Maică a lui Dumnezeu. participarea unanimă a adunării şi caracterul sacru al celebrării. pe El îl adorăm. Este ziua adunării liturgice prin excelenţă. exemplul lor o însufleţeşte pe drumul către Tatăl. venerăm persoanele pe care acestea le reprezintă. Prin imaginile sfinte ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. în ciclul anual. pentru a fi asociaţi rugăciunii lui necontenite şi universale. care îl preamăreşte pe Tatăl şi imploră darul Duhului Sfânt asupra lumii întregi. 1191 Cântul şi muzica sunt în strânsă conexiune cu acţiunea liturgică. fiindcă ea este ziua Învierii. ziua bucuriei şi a odihnei după muncă. în primul rând. este ziua principală a celebrării Euharistiei. 1192 Imaginile sfinte prezente în bisericile şi în casele noastre au menirea de a trezi şi a hrăni credinţa noastră în misterul lui Cristos. ziua familiei creştine. pe martiri şi pe ceilalţi sfinţi. care îi răspunde. Biserica de pe pământ arată că este unită cu liturgia cerească. întregul mister al lui Cristos. Criteriile bunei lor folosiri sunt: frumuseţea expresivă a rugăciunii. Prin icoana lui Cristos şi a lucrărilor sale de mântuire. Este „fundamentul şi nucleul întregului an liturgic”1853. 1853 1854 SC 106. „Ziua Domnului”. ale îngerilor şi sfinţilor.elemente cosmice. 1190 Liturgia Cuvântului este parte integrantă a celebrării. 1196 Credincioşii care celebrează Liturgia Orelor se unesc cu Cristos. . 1195 Comemorându-i pe sfinţi. şi de angajarea de credinţă. prin cântări şi binecuvântări. 1194 Biserica „desfăşoară. SC 102.

în orice loc. . Misterul celebrat în liturgie este unul singur. Biserica celebrează cultul public spre slava Sfintei Treimi. 1201 Bogăţia de nepătruns a misterului lui Cristos este atât de mare. Aceste biserici sunt totodată locuri de reculegere şi de rugăciune personală. Istoria apariţiei şi dezvoltării acestor rituri constituie mărturia unei uimitoare complementarităţi. Bisericile s-au îmbogăţit reciproc şi cresc în fidelitatea faţă de Tradiţie şi faţă de misiunea comună întregii Biserici1855. ARTICOLUL 2 Diversitate liturgică şi unitate a misterului Tradiţiile liturgice şi catolicitatea Bisericii 1200 De la cea dintâi Comunitate din Ierusalim şi până la Parusie. Biserica are nevoie de locuri în care să se poată aduna comunitatea: bisericile noastre văzute. Bisericile din aceeaşi arie geografică şi culturală au ajuns să celebreze misterul lui Cristos sub forme proprii. Trăind aceste tradiţii liturgice în comuniune de credinţă şi prin sacramentele credinţei. însă formele celebrării sale sunt variate. imagini ale Cetăţii sfinte. Bisericile lui Dumnezeu. 1198 În condiţia sa pământească. legate de specificul culturilor: în tradiţia „tezaurului credinţei” (2 Tim 1. EN 63-64. oferă jertfa lui Cristos. îşi înalţă rugăciunea. în simbolismul liturgic. celebrează acelaşi mister pascal. „locul unde sălăşluieşte slava lui”. Ierusalimul ceresc spre care călătorim ca pelerini. creştinii devin şi ei temple ale Duhului Sfânt. 1202 Diferitele tradiţii liturgice s-au născut în funcţie de misiunea Bisericii. ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi îi cântă laude.1197 Cristos este adevăratul Templu al lui Dumnezeu. fidele credinţei apostolice. 1199 În aceste biserici. în organizarea comuniunii frăţeşti. prezent în chip sacramental în mijlocul adunării. în înţelegerea teologică a 1855 Cf. încât exprimarea ei nu poate fi epuizată de nici o tradiţie liturgică. prin harul lui Dumnezeu. 14). pietre vii din care este zidită Biserica. locuri sfinte.

neînţelegeri reciproce şi chiar schisme. Vicesimus quintus annus 16. dar şi Riturile unor Biserici locale. Cristos. şi părţi ce pot fi schimbate. siriac. pe care ea are dreptul. 1206 „Diversitatea liturgică poate fi izvor de îmbogăţire. a cărei Păstrătoare este Biserica. În acest domeniu e limpede că diversitatea nu trebuie să dăuneze unităţii. Adaptarea la culturi necesită o convertire a inimii şi. LG 23. alexandrin sau copt. celebrat şi trăit în toate culturile. 1203 Tradiţiile liturgice sau Riturile aflate astăzi în uz în Biserică sunt: Ritul latin (îndeosebi Ritul roman. Biserica este catolică: ea poate integra în unitatea sa. anumite rupturi cu obiceiurile străvechi incompatibile cu credinţa catolică”1861. şi uneori chiar datoria. astfel încât ele să nu fie suprimate. de a le adapta la culturile popoarelor nou evanghelizate”1860. 1860 Ioan Paul al II-lea. dacă e nevoie. este manifestat prin viaţa liturgică a unei Biserici poporului şi culturii la care acea Biserică este trimisă şi în care e înrădăcinată. Mulţimea fiilor lui Dumnezeu poate ajunge la Tatăl ca să-l preamărească într-un singur Duh. Scris. Astfel. UR 4. 1858 Cf. toate bogăţiile adevărate ale feluritelor culturi1856. cum ar fi Ritul ambrozian sau cel al anumitor ordine călugăreşti) şi Riturile: bizantin. SC 21. Pentru ca misterul lui Cristos să fie „cunoscut de toate neamurile spre ascultarea credinţei” (Rom 16. există o parte neschimbătoare ─ fiindcă este de instituire divină ─. faţă de semnele sacramentale pe care Biserica le-a primit de la Cristos şi faţă de comuniunea ierarhică. Liturgie şi culturi 1204 Aşadar celebrarea liturgică trebuie să fie în concordanţă cu spiritul şi cultura diferitelor popoare1858. ci recuperate şi desăvârşite prin el 1859. SC 37-40. cu şi prin propria lor cultură umană. SC 4. 1859 Cf.misterelor şi în tipurile de sfinţenie. dar totodată ea poate da naştere la tensiuni. Cf. mai ales în aceea a sacramentelor. 1856 1857 . maronit şi caldeean. armean. el trebuie vestit. 26). Cf. CT 53. ap. asumată şi transfigurată de Cristos. Conciliul declară că Sfânta Maică Biserică socoteşte egale în drepturi şi în demnitate toate Riturile legitim recunoscute şi vrea ca în viitor să fie păstrate şi cultivate în toate modurile”1857. Lumina şi Mântuirea tuturor popoarelor. purificându-le. 1861 Ibid. „Fidel tradiţiei. Ea se poate exprima doar prin fidelitatea faţă de credinţa comună. 1205 „În liturgie.

fără a se supune acesteia. diferitele tradiţii liturgice sau Rituri legitim recunoscute manifestă catolicitatea Bisericii. comuniune semnificată şi garantată de succesiunea apostolică. . Pe de altă parte. 1208 Întrucât semnifică şi comunică acelaşi mister al lui Cristos. 1209 Criteriul ce asigură unitatea în multitudinea de tradiţii liturgice este fidelitatea faţă de Tradiţia apostolică: comuniunea în credinţă şi în sacramentele primite de la apostoli. liturgia însăşi dă naştere unor culturi şi le plămădeşte.PE SCURT 1207 Se cuvine ca celebrarea liturgiei să aspire la exprimare în cultura poporului în care se află Biserica.

între etapele vieţii naturale şi etapele vieţii spirituale există o anumită asemănare1862. dar ea ne îngăduie să vedem că sacramentele formează un organism în care fiecare sacrament în parte îşi are locul său vital. 65. Mirul şi Euharistia ─ sunt puse temeliile oricărei vieţi creştine. 1862 1863 . 3. Cele şapte sacramente sunt legate de toate etapele şi toate momentele importante ale vieţii creştinului: ele dau naştere şi creştere. Astfel. ap. Desigur. Sf. comportă o anumită analogie cu originea. CAPITOLUL ÎNTÂI Sacramentele iniţierii creştine 1212 Prin sacramentele iniţierii creştine ─ Botezul. Divinae consortium naturae. În aceasta. ca „sacrament al sacramentelor”: „Toate celelalte sacramente sunt rânduite în vederea acestuia ca scop al lor”1863. dăruită oamenilor prin harul lui Cristos. apoi sacramentele de vindecare (capitolul al doilea). S. Toma Aq. în sfârşit. 1864 Paul VI. prin aceste sacramente ale iniţierii creştine. Cf. Euharistia. 1211 Urmând această analogie. Pocăinţa.. credincioşii sunt întăriţi prin sacramentul Mirului şi primesc în Euharistie pâinea vieţii veşnice. născuţi la o viaţă nouă prin Botez. ei primesc tot mai mult bogăţiile vieţii divine şi înaintează spre desăvârşirea iubirii”1864. vom expune mai întâi cele trei sacramente ale iniţierii creştine (capitolul întâi). Const.. Toma Aq. Preoţia şi Căsătoria. Ungerea bolnavilor. această ordine nu este singura posibilă. vindecare şi misiune vieţii de credinţă a creştinilor. Th. sacramentele aflate în slujba comuniunii şi misiunii credincioşilor (capitolul al treilea). 65. În acest organism. 1. creşterea şi susţinerea vieţii naturale. Euharistia ocupă un loc unic. cf. OICA Praenotanda 1-2. Sf. Mirul. „Participarea la natura divină.SECŢIUNEA A DOUA Cele şapte sacramente ale Bisericii 1210 Sacramentele Legii noi sunt instituite de Cristos şi sunt în număr de şapte: Botezul. S. Th. 3. 3. Într-adevăr.

1868 Sf. I. 204. 5. 1865 1866 . 12. „Botezul este sacramentul renaşterii prin apă şi în cuvânt”1866. fiindcă acoperă ocara noastră. fără de care „nimeni nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu” (In 3. Este dar. Iustin. poarta vieţii în Duh (vitae spiritualis ianua). 3-4. baie a renaşterii. CR 2. can. CIC can. ce deschide calea spre celelalte sacramente. a scufunda”. § 1. creştinul. a devenit „Fiu al luminii” (1 Tes 5. 8): Botezul este cel mai frumos şi cel mai minunat dintre darurile lui Dumnezeu.. „lumina cea adevărată. 15). fiindcă este dăruit chiar şi celor păcătoşi. pentru că este oferit celor care nu aduc nimic. fiindcă este lumină strălucitoare. care luminează pe tot omul” (In 1.. 2. 17. „cufundarea” în apă simbolizează înmormântarea catehumenului în moartea lui Cristos. haină. este har. 1. de unde iese prin învierea împreună cu El1867 ca „făptură nouă” (2 Cor 5. Cc. Gal 6. 1869 Sf.ARTICOLUL 1 Sacramentul Botezului 1213 Sfântul Botez este fundamentul întregii vieţi creştine. luminare. devenim mădulare ale lui Cristos. suntem eliberaţi de păcat şi renăscuţi ca fii ai lui Dumnezeu. har. Prin botez. 675. pentru că cei care primesc această învăţătură [catehetică] au cugetul luminat…” 1868 Primind prin Botez Cuvântul. pentru că este sfânt şi regesc (aşa sunt cei care sunt unşi). 5) şi el însuşi „lumină” (Ef 5. 61. Col 2. 1215 Acest sacrament mai este numit „baia renaşterii şi înnoirii în Duhul Sfânt” (Tit 3. pentru că păcatul este îngropat în apă. 1867 Cf. 3-4. ungere.) Îl numim dar. haină de nestricăciune. 1216 „Această baie este numită iluminare. fiindcă simbolizează şi înfăptuieşte acea naştere din apă şi din Duh. Rom 6. 5). pentru că spală. 40. Grigore de Nazianz. 849. Or. pecete şi tot ce poate fi mai scump. Cum este numit acest sacrament? 1214 Este numit Botez după ritul central prin care se săvârşeşte: a boteza (în greacă baptízein) înseamnă „a cufunda. pecete. § 1. suntem încorporaţi în Biserică şi făcuţi părtaşi la misiunea ei 1865: Baptismus est sacramentum regenerationis per aquam in verbo. CCEO. (. botez. Apol. 5). Cf. fiindcă ne ocroteşte şi fiindcă este semnul puterii lui Dumnezeu1869. 32). luminare. baie. 12. ungere. 9). „după ce a fost luminat” (Evr 10. Florenţa: DS 1314.

la binecuvântarea apei de Botez. 1872 Ibid. făptura ta. căci una şi aceeaşi apă a însemnat în mod tainic şi sfârşitul păcatului şi începutul sfinţeniei1873. prin ea.II. Întradevăr. Dumnezeule. cu putere nevăzută Tu săvârşeşti lucruri minunate prin semnele sfintelor Taine şi de-a lungul timpului ai pregătit în multe chipuri apa. adevărată izbăvire a lui Israel din sclavia Egiptului: Dumnezeule. Botezul semnifică împărtăşirea din moartea lui Cristos. prin însăşi revărsarea potopului. 1222 În sfârşit. 1219 În Arca lui Noe. mai ales. prin care Poporul lui Dumnezeu primeşte darul ţării făgăduite urmaşilor lui Abraham. 1220 Dacă apa de izvor simbolizează viaţa. 1218 De la începutul lumii. ca să dezvălui harul Botezului1870. 1873 Ibid. 1874 Ibid. Duhul tău încă de la facerea lumii se purta deasupra apelor. care prefigurau misterul Botezului: Dumnezeule. să prefigureze poporul celor botezaţi1874. 20): Dumnezeule. pentru ca mulţimea. Gen 1-2. Biserica a văzut o prefigurare a mântuirii prin Botez. dându-le de pe atunci sămânţa puterii de sfinţire1872. Botezul în economia mântuirii Prefigurările Botezului în Vechiul Legământ 1217 În liturgia din Noaptea de Paşti. apa mării este un simbol al morţii. Botezul este prefigurat în trecerea Iordanului. . Tu i-ai făcut pe fiii lui Abraham să treacă Marea Roşie pe cărare uscată. ai arătat chipul renaşterii spirituale. Prin acest simbolism. putea să prefigureze misterul Crucii. s-au mântuit prin apă” (1 Pt 3. „puţine suflete. adică opt. Biserica comemorează solemn marile evenimente din istoria mântuirii. 1221 Eliberarea înfăptuită prin Botez este vestită. această creatură smerită şi minunată este izvorul vieţii şi al rodniciei. De aceea. eliberată din robia faraonului. Cf. Vigilia Pascală 42: binecuvântarea apei de Botez. Sfânta Scriptură o vede sub aripile Duhului lui Dumnezeu1871. de trecerea Mării Roşii. imagine a vieţii 1870 1871 LR.

50. 8. Întradevăr. 12-13. 16. 1224 Domnul s-a supus de bunăvoie Botezului Sfântului Ioan. temători de Dumnezeu. care au curs din coasta străpunsă a lui Isus cel răstignit (In 19. 15. Cf. ca preludiu al noii creaţii. Fapte 2. Întradevăr.veşnice. dacă nu din Crucea lui Cristos. Sfântul Petru spune mulţimii răscolite de predica sa: „Convertiţi-vă şi fiecare dintre voi să se boteze în numele lui Isus Cristos spre iertarea păcatelor voastre şi veţi primi darul Duhului Sfânt” (Fapte 2. 1225 Cristos a deschis tuturor oamenilor izvoarele Botezului prin Paştele său. şi al Fiului. sunt semne ale Botezului şi ale Euharistiei. din moartea lui Cristos. botezându-i în numele Tatălui. Mt 3. iar după Înviere le încredinţează apostolilor această misiune: „Mergeţi aşadar şi faceţi ucenici în toate neamurile. 41. Mc 16. 19-20)1876. Apostolii şi colaboratorii lor oferă Botezul oricui crede în Isus: iudei. rânduit pentru păcătoşi. Biserica a celebrat şi a administrat Sfântul Botez. Botezul în Biserică 1226 Din ziua de Rusalii. Acolo e tot misterul: El a suferit pentru tine. 1 In 5. Sângele şi apa. 16-17). 1878 Cf. El îşi începe viaţa publică după ce a primit botezul de la Ioan în Iordan 1875. iar Tatăl îl arată pe Isus drept „Fiul său preaiubit” (Mt 3. Lc 12. Vezi unde ai fost botezat. 15). 10. El vorbise deja despre suferinţa prin care avea să treacă la Ierusalim ca despre un „Botez” cu care trebuia să fie botezat (Mc 10. 5). şi al Sfântului Duh şi învăţându-i să păzească toate câte vi le-am poruncit” (Mt 28. 1880 Cf. 38) 1877. Botezul lui Cristos 1223 Toate prefigurările din Vechiul Legământ îşi găsesc împlinirea în Isus Cristos. 15-16. Făgăduinţa acestei fericite moşteniri se împlineşte în Noul Legământ. de unde vine Botezul. Sacr. ca să „împlinească toată dreptatea” (Mt 3. Ambrozie. 48. 1877 Cf. 7). Acest gest al lui Isus este o manifestare a „nimicirii” de sine (Fil 2. . În El ai fost răscumpărat. 13. Duhul care se purta peste apele celei dintâi creaţii coboară atunci asupra lui Cristos. 6-8. 1879 Sf. Botezul apare întotdeauna 1875 1876 Cf. în El ai fost mântuit1879. 2. 6. 34). 38). sacramente ale vieţii noi1878: de atunci ne putem naşte din „apă şi Duh Sfânt” ca să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu (In 3. păgâni 1880.

întru moartea lui am fost botezaţi. Botezul. Sfântul Augustin va spune despre Botez: Accedit verbum ad elementum. cu o lungă perioadă de catehumenat şi o înlănţuire de ritualuri pregătitoare. care jalonau liturgic drumul pregătirii catehumenale pentru a se încheia cu celebrarea sacramentelor iniţierii creştine. Prin Duhul Sfânt. 3-4)1881. prin Botez. Cei botezaţi s-au „îmbrăcat în Cristos” (Gal 3.legat de credinţă: „Crede în Domnul Isus şi te vei mântui. sfinţeşte şi îndreptăţeşte1882 1228 Botezul este aşadar o baie de apă. Ev. să umblăm şi noi în înnoirea vieţii (Rom 6. profesiunea de credinţă. În primele secole ale Bisericii. 27). Io. III. . 11. în care „sămânţa nestricăcioasă” a Cuvântului lui Dumnezeu îşi dă rodul dătător de viaţă. pentru ca. Cum se celebrează sacramentul Botezului? Iniţierea creştină 1229 Încă din vremea apostolilor. cine vrea să devină creştin trebuie să parcurgă un drum şi o iniţiere în mai multe etape. 3. accesul la Comuniunea euharistică. revărsarea Duhului Sfânt. tot astfel. credinciosul este părtaş la moartea lui Cristos. Povestirea continuă: „Temnicerul a primit îndată Botezul. după cum Cristos a înviat din morţi prin mărirea Tatălui. este înmormântat şi învie împreună cu El: Toţi câţi am fost botezaţi în Cristos Isus. 1227 După Sfântul Apostol Paul. Col 2. et fit Sacramentum („Cuvântul se uneşte cu elementul material şi se face sacrament”)1883. iniţierea creştină a cunoscut o mare dezvoltare. 1231 Acolo unde Botezul copiilor a devenit în mare măsură forma obişnuită de 1881 1882 Cf. Întradevăr. 1230 Această iniţiere a îmbrăcat forme foarte variate de-a lungul veacurilor şi în funcţie de împrejurări. Acest drum poate fi străbătut repede sau lent. El va trebui să cuprindă întotdeauna câteva elemente esenţiale: vestirea Cuvântului. care să provoace convertirea. Cf. îi spune Sfântul Paul temnicerului de la Filipi. 13. 1883 Cf. tu şi casa ta”. am fost înmormântaţi împreună cu El prin Botez în moarte. Botezul este o baie care curăţă. 1 Cor 6. 80. 12. 31-33). primirea Evangheliei. 12. el şi toţi ai săi” (Fapte 16.

Nu e vorba doar de necesitatea unei instruiri ulterioare Botezului. Ritualurile acestuia se găsesc în Ordo initiationis christianae adultorum (1972). iniţierea creştină a copiilor începe la Botez. iniţierea creştină a adulţilor începe de la intrarea în catehumenat.celebrare a acestui sacrament. 1887 Cf. Pe lângă aceasta. SC 65. pe care Cristos ni l-a dobândit prin Crucea sa. Mistagogia celebrării 1234 Semnificaţia şi harul sacramentului Botezului apar limpede în riturile celebrării sale. Conciliul a îngăduit ca. împărţit în mai multe etape” 1884. CIC. culme a iniţierii lor creştine1887. Numai urmărind. cf. la începutul celebrării. în măsura în care se pot adapta cultului creştin”1885. 865. 1235 Semnul Crucii. ea s-a transformat într-un act unic ce înglobează în chip foarte redus etapele pregătitoare ale iniţierii creştine. astăzi. can. Mirul şi Euharistia1886. 866. Prin însăşi natura sa. atingând punctul culminant într-o celebrare unitară a celor trei sacramente ─ Botezul. credincioşii sunt iniţiaţi în bogăţiile pe care acest sacrament le semnifică şi le înfăptuieşte în fiecare nou botezat. ci de dezvoltarea necesară a harului baptismal în creşterea persoanei. „în afară de elementele cuprinse în tradiţia creştină”. urmat imediat de Mir şi de Euharistie. CIC. în toate riturile latine şi orientale. desăvârşindu-se mai târziu cu Mirul şi Euharistia. gesturile şi cuvintele acestei celebrări. În riturile orientale. Botezul copiilor necesită un catehumenat postbaptismal. care nu poate fi separată de Botez. 1884 1885 . 851. Acesta este spaţiul specific al catehismului. „catehumenatul adulţilor. 1886 Cf. SC 37-40. 2°. Într-adevăr. în teritoriile de misiune „să fie admise şi elemente de iniţiere aflate în uz la respectivul popor. 1233 Aşadar. 851. pentru Biserica latină. în timp ce în ritul roman ea continuă timp de câţiva ani în cateheză. Botezul este în chip deosebit „sacramentul credinţei”. 1236 Vestirea Cuvântului lui Dumnezeu îi luminează cu adevărul revelat pe candidaţi şi adunarea credincioşilor şi trezeşte răspunsul credinţei. 868. printr-o participare atentă. 1232 Conciliul al II-lea din Vatican a restabilit. SC 64. can. marchează pecetea lui Cristos asupra celui care îi va aparţine şi semnifică harul răscumpărării. AG 14.

17. Botezul se săvârşeşte prin scufundarea de trei ori în apa baptismală. 1241 Ungerea cu sfânta crismă. această triplă turnare este însoţită de cuvintele oficiantului: „N. eu te botez în numele Tatălui.. căreia îi va fi „încredinţat” prin Botez1888.fiindcă el este intrarea sacramentală în viaţa de credinţă. 1238 Apa de Botez este sfinţită printr-o rugăciune de epicleză (fie atunci pe loc. 1239 Urmează ritul esenţial al sacramentului: Botezul propriu-zis. 1242 În liturgia Bisericilor orientale. semnifică darul Duhului Sfânt făcut noului botezat. el poate mărturisi credinţa Bisericii. ungerea postbaptismală constituie sacramentul Mirului. 1237 Deoarece Botezul semnifică eliberarea de păcat şi de cel care l-a instigat ─ diavolul ─. Lumânarea. îl cufundă în apă şi îl ridică. Cf. OBP 62. El a devenit creştin. pe care o va da episcopul: sacramentul Confirmării. La invocarea fiecăreia dintre cele trei persoane ale Sfintei Treimi. 1240 În Biserica latină. şi al Sfântului Duh”. în numele Tatălui. Este uns cu uleiul catehumenilor sau celebrantul îşi impune mâna asupra lui şi candidatul se leapădă în chip explicit de Satana. Însă. N. şi al Sfântului Duh”. adică „uns” cu Duhul Sfânt. În liturgiile orientale. . prin Fiul lui. catehumenul fiind întors spre Răsărit. aprinsă de la lumânarea pascală. 5). încă din antichitate. fie în noaptea de Paşti). 1243 Veşmântul alb simbolizează faptul că cel botezat „s-a îmbrăcat în Cristos” (Gal 3. profet şi rege1889. încorporat lui Cristos. În modul cel mai semnificativ. care este uns preot. Biserica îi cere lui Dumnezeu ca.. care „confirmă” ─ ca să spunem aşa ─ şi desăvârşeşte ungerea baptismală. pentru ca cei care vor fi botezaţi în ea „să se nască din apă şi din Duh” (In 3. Rom 6. care semnifică şi înfăptuieşte moartea faţă de păcat şi intrarea în viaţa Preasfintei Treimi prin configurarea cu misterul pascal al lui Cristos. 1888 1889 Cf. şi al Fiului. ulei parfumat sfinţit de episcop. puterea Duhului Sfânt să coboare în această apă. ea vesteşte o a doua ungere cu sfânta crismă. asupra candidatului se rosteşte un exorcism (sau mai multe). Astfel pregătit. preotul spune: „Botează-se robul lui Dumnezeu. şi al Fiului. În liturgia romană. 27): a înviat împreună cu Cristos. el poate fi conferit şi turnând apă de trei ori pe capul candidatului.

Iniţiere în credinţa şi în viaţa creştină. Fil 2. Învăţătorul lor. cei botezaţi reprezintă „lumina lumii” (Mt 5. Catehumenatul (pregătirea pentru Botez) ocupă în acest caz un loc important. 1248 Catehumenatul sau formarea catehumenilor are ca scop să le îngăduie ca. să-şi ducă la maturitate convertirea şi credinţa. CCEO. can. amintindu-şi de cuvintele Domnului: „Lăsaţi copiii să vină la mine şi nu-i opriţi” (Mc 10. Mir şi Euharistie. Trupul şi Sângele lui Cristos.. răspunzând la iniţiativa divină şi în unire cu o comunitate eclezială. 679. exprimă deschiderea Botezului spre Euharistie apropiind de altar copilul nou botezat. Noul botezat este acum fiu al lui Dumnezeu în Fiul Unul-născut. 864. în trăirea Evangheliei şi. şi numai ea. Aşadar catehumenii să fie iniţiaţi (.semnifică luminarea neofitului de către Cristos. Botezul adulţilor este situaţia cea mai normală acolo unde vestirea Evangheliei este încă recentă. care rezervă accesul la Sfânta Împărtăşanie celor care au atins vârsta priceperii.) în misterul mântuirii. Devenit fiu al lui Dumnezeu. îmbrăcat în haina de nuntă. să fie introduşi în viaţa de credinţă. . 1245 Binecuvântarea solemnă încheie celebrarea Botezului. (. Biserica latină. Cine poate să primească Botezul? 1246 „Orice fiinţă umană încă nebotezată. El poate spune rugăciunea fiilor lui Dumnezeu: Tatăl nostru.. CIC. binecuvântarea mamei ocupă un loc aparte.) prin care ucenicii se ataşează de Cristos. E vorba de o „formare la viaţa creştină integrală. prin rituri sacre celebrate în mod succesiv. neofitul este primit „la ospăţul de nuntă al Mielului” şi primeşte hrana vieţii noi. dând Sfânta Împărtăşanie tuturor celor care au primit Botezul şi Mirul. în viaţa liturgică şi în dragostea 1890 1891 Cf. 14). La Botezul nounăscuţilor.. Botezul adulţilor 1247 Încă de la începuturile Bisericii. IV. este capabilă să primească botezul”1891. can. Bisericile orientale păstrează o conştiinţă vie a unităţii iniţierii creştine. 14)1890. el trebuie să pregătească pentru primirea darului lui Dumnezeu în Botez. 15. chiar şi pruncilor. În Cristos.. 1244 Prima împărtăşanie euharistică. pentru rugăciunea Tatăl Nostru.

16. Pastoralis actio. 1. 33. 1901 Cf. 1894 LG 14. LG 11. CIC. 41. can.Poporului lui Dumnezeu”1892. CCEO. Însă credinţa are nevoie de comunitatea credincioşilor. Catehumenului ori naşului său i se pune întrebarea: „Ce ceri de la Biserica lui Dumnezeu?” Şi el răspunde: „Credinţa!” AG 14. 1898 Cf. 1892 1893 . 1249 Catehumenii „sunt deja uniţi cu Biserica. 1900 Cf. 18. 1896 Cf. Botezul copiilor 1250 Născându-se cu o natură umană decăzută şi întinată de păcatul strămoşesc. la care toţi oamenii sunt chemaţi. Pura gratuitate a harului mântuirii se arată în chip deosebit în Botezul copiilor. can. DS 1514. AG 14. 1251 Părinţii creştini vor recunoaşte că această practică este în concordanţă şi cu rolul de hrănitori ai vieţii. 1252 Practica botezării pruncilor este o tradiţie imemorială a Bisericii. 686. 1 Cor 1. pe care Dumnezeu le-a încredinţat-o1898. Totuşi. 1899 Cf. Fapte 16. de speranţă şi de iubire” 1893. Credinţă şi Botez 1253 Botezul este sacramentul credinţei1901. 868. can. cu iubire şi grijă”1894. Este atestată explicit din secolul al II-lea. 8. încă de la începutul propovăduirii apostolice. 15. 867. 206. Mc 16. 1895 Cf. cf. când „familii” întregi au primit Botezul1899. GS 48. dacă nu i-ar conferi Botezul la puţin timp după naştere 1897. 16. cf. CDF. CIC. 1897 Cf. Instr. Biserica şi părinţii l-ar priva pe copil de harul inestimabil de a deveni fiu al lui Dumnezeu. OICA 19 şi 98. Fiecare dintre credincioşi poate creşte numai prin credinţa Bisericii. 788. 681. aparţin deja familiei lui Cristos şi adesea trăiesc deja o viaţă de credinţă. este probabil că. copiii au şi ei nevoie de naşterea cea nouă prin Botez 1895. ci un început chemat să se dezvolte. can. § 3. 12-14. „Maica Biserică îi îmbrăţişează ca pe fiii săi. ca să fie eliberaţi de puterea întunericului şi să fie strămutaţi în Împărăţia libertăţii fiilor lui Dumnezeu 1896. Col 1. Credinţa cerută pentru Botez nu este o credinţă perfectă şi matură. au fost botezaţi şi copiii1900. CIC.

De asemenea. Mt 28. can. can. 20. CCEO. V. 1909 Cf. CIC. Biserica nu cunoaşte altă cale de a asigura intrarea în fericirea veşnică. Cine poate boteza? 1256 Celebranţii obişnuiţi ai Botezului sunt episcopul şi preotul. 1255 Pentru ca harul baptismal să se poată dezvolta. în noaptea de Paşti. El le-a poruncit ucenicilor să vestească Evanghelia şi să boteze toate neamurile 1908. Necesitatea Botezului 1257 Domnul însuşi arată că Botezul este necesar pentru mîntuire 1907. credinţa trebuie să crească după Botez. LG 14. capabili şi pregătiţi să-l ajute pe noul botezat. 1 Tim 2. Dumnezeu a legat mântuirea de Cf. Biserica vede motivul acestei posibilităţi în voinţa mântuitoare universală a lui Dumnezeu 1905 şi în necesitatea Botezului pentru mântuire1906. Botezul este izvorul vieţii noi în Cristos. poate boteza. chiar nebotezată. DS 1618. 1905 Cf. în afară de Botez. 16. can. 1907 Cf. care trebuie să fie credincioşi statornici. De aceea. având intenţia cerută. pe drumul său în viaţa creştină1902. 1908 Cf. şi diaconul1904. are grijă să nu neglijeze misiunea pe care a primit-o de la Domnul. din care curge întreaga viaţă creştină. VI. orice persoană. 5. Biserica celebrează reînnoirea făgăduinţelor de la Botez. În caz de necesitate. SC 67. 1904 Cf. De aceea. rolul naşului sau al naşei. Mc 16. ajutorul părinţilor este important. CIC. 16. de a-i face să renască „din apă şi din Duhul Sfânt” pe toţi cei care pot fi botezaţi. 861 § 1. AG 5. iar în Biserica latină. în fiecare an. 1906 Cf. Intenţia cerută este să vrea să facă ceea ce face Biserica atunci când botează şi să folosească formula baptismală trinitară. In 3. Cf. Botezul este necesar pentru mântuirea celor cărora le-a fost vestită Evanghelia şi care au avut posibilitatea să ceară acest sacrament 1909. copil sau adult. 1902 1903 . 872-874. 677 § 1. Mc 16. de aceea. copii sau adulţi. 4. Pregătirea pentru Botez aduce doar până în pragul vieţii noi.1254 La toţi cei botezaţi. cf. Întreaga comunitate eclezială are o parte de responsabilitate în dezvoltarea şi păstrarea harului primit la Botez. Sarcina lor este o adevărată funcţie eclezială 1903.

Întradevăr. fără a fi sacrament. şi iubirea lui Isus faţă de copii. 38. Harul Botezului 1262 Diferitele efecte ale Botezului sunt semnificate de elementele sensibile ale ritului sacramental. Fapte 2. Acest Botez al sângelui. fără să fi primit Botezul. In 3. dacă ar fi cunoscut necesitatea lui. . care voieşte ca toţi oamenii să fie mîntuiţi1911. care l-a făcut să spună: „Lăsaţi copiii să vină la mine şi nu-i opriţi” (Mc 10. cf. VII. AG 7. trebuie să susţinem că Duhul Sfânt oferă tuturor posibilitatea ca. 4. 1261 În ceea ce îi priveşte pe copiii morţi fără Botez. le asigură mântuirea pe care nu au putut-o dobândi prin sacrament. dar El însuşi nu este legat de sacramentele sale. poate fi mântuit. deşi nu cunoaşte Evanghelia lui Cristos şi Biserica lui. Cf. caută adevărul şi face voinţa lui Dumnezeu după cum o cunoaşte. marea milostivire a lui Dumnezeu. 1259 Catehumenilor care mor înainte de Botez. 1258 Dintotdeauna Biserica păstrează convingerea fermă că cei care suferă moartea în numele credinţei. ne permit să sperăm că există o cale de mântuire pentru copiii morţi fără Botez. dorinţa explicită de a-l primi. 14). 1260 „De vreme ce Cristos a murit pentru toţi. 1912 Cf. LG 16. ca şi dorinţa Botezului aduc roadele Botezului. aşa cum o face în funeraliile pentru ei. unită cu căinţa pentru păcate şi cu iubirea. 1 Tim 2. Cu atât mai stăruitor este totuşi apelul Bisericii de a nu-i împiedica pe prunci să vină la Cristos prin darul sfântului Botez. Biserica nu poate decât să-i încredinţeze îndurării lui Dumnezeu. Cufundarea în apă face apel la simbolismul morţii şi al purificării. sunt botezaţi prin însăşi moartea lor pentru şi cu Cristos. Putem presupune că asemenea persoane ar fi dorit explicit Botezul. într-un mod cunoscut de Dumnezeu. şi anume divină. să fie asociaţi acestui Mister pascal”1910. iar chemarea ultimă a omului este în mod efectiv una. Orice om care. 1910 1911 GS 22. dar şi al renaşterii şi al reînnoirii. Cele două efecte principale sunt aşadar curăţarea de păcate şi naşterea cea nouă în Duhul Sfînt1912. 5.sacramentul Botezului.

ca suferinţele. 4).. rezistă cu curaj prin harul lui Cristos. precum şi o înclinaţie spre păcat. 27. «cel care va lupta după legile jocului va primi coroana»” (2 Tim 2. întregul organism al vieţii supranaturale a creştinului îşi are rădăcina în Sfântul Botez.. DS 1316. 12. moartea ori fragilităţile inerente vieţii. 1915 Cf. concupiscenţa nu poate dăuna celor care. Gal 4. dintre care cea mai gravă este despărţirea de Dumnezeu. metaforic. 1 Cor 6. nici păcatul lui Adam. Astfel. harul îndreptăţirii. 1916 Cf 1 Cor 6. prin virtuţile teologale. Într-adevăr. „focarul păcatului” (fomes pecati): „Lăsată pentru încercarea noastră. Mai mult. dar face din neofit „o făptură nouă” (2 Cor 5. ca şi toate pedepsele pentru păcat1913. care: ─ îl face capabil să creadă în Dumnezeu. Cc. ─ îi dă puterea de a trăi şi de a acţiona sub impulsul Duhului Sfânt.Pentru iertarea păcatelor. 1263 Prin Botez sunt iertate toate păcatele. 1264 În cel botezat dăinuie totuşi anumite consecinţe ale păcatului. un fiu adoptiv al lui Dumnezeu 1915. 1917 Cf. 1913 1914 Cf. pe care Tradiţia o numeşte concupiscenţă sau. nici urmările păcatului. în cei care au fost renăscuţi nu rămâne nimic care să-i împiedice să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. . ─ îi dă posibilitatea să crească în bine prin virtuţile morale. neconsimţind la ea. 5)1914. nici păcatul personal.. păcatul strămoşesc şi toate păcatele personale. 1266 Preasfânta Treime dăruieşte celui botezat harul sfinţitor. 17). 15. „O făptură nouă” 1265 Nu numai că Botezul curăţă de toate păcatele. să nădăjduiască în El şi să-l iubească. 17). „părtaş la firea dumnezeiască” (2 Pt 1. cum ar fi slăbiciunile de caracter etc. boala. prin darurile Duhului Sfânt. Trid. mădular al lui Cristos 1916 şi moştenitor împreună cu El (Rom 8. 19. DS 1515. templu al Duhului Sfânt1917. 5-7.

1 Tes 5. preoţie împărătească. 15. „Atunci (. can. cel botezat nu-şi mai aparţine sieşi (1 Cor 6. ca să fim un singur trup” (1 Cor 12. 1268 Cei botezaţi au devenit „pietre vii” spre zidirea unei „case duhovniceşti”. 25) Botezul încorporează în Biserică. 1920 Cf. AG 7. Din apa Botezului se naşte unicul Popor al lui Dumnezeu. Legătura sacramentală a unităţii creştinilor 1271 Botezul constituie fundamentul comuniunii între toţi creştinii. 1923 LG 11. 1921 Cf. Cf. 1269 Devenit membru al Bisericii. 12-13. al Noului Legământ. Trupul lui Cristos 1267 Botezul face din noi mădulare ale Trupului lui Cristos. De acum. chiar şi cu aceia care nu sunt încă în deplină comuniune cu Biserica catolică: „Într-adevăr. el este chemat să se supună celorlalţi1919. 2 Cor 5. la misiunea lui profetică şi regească. In 13. 1 Cor 16. 1922 Cf. 9). Ef 5. 675. LG 37. rase şi sexe: „Pentru că întrun Duh ne-am botezat noi toţi. 2. popor dobândit ca să vestească în lume faptele măreţe ale Aceluia care i-a chemat din întuneric la minunata sa lumină” (1 Pt 2. Botezul îl face pe om părtaş la preoţia comună a credincioşilor. culturi.Încorporaţi în Biserică. 19). 208-223. care depăşeşte toate graniţele naturale sau umane dintre popoare. neam sfânt.. cei care cred 1918 1919 Cf. 23. [cei botezaţi] trebuie să mărturisească înaintea oamenilor credinţa pe care au primit-o de la Dumnezeu prin Biserică1923” şi să participe la activitatea apostolică şi misionară a Poporului lui Dumnezeu1924. „preoţie sfântă” (1 Pt 2. să-i slujească1920 în comuniunea Bisericii şi să fie „smeriţi şi ascultători” faţă de conducătorii Bisericii (Evr 13. CCEO. can. În aceeaşi măsură în care Botezul este izvorul responsabilităţilor şi al îndatoririlor. 17) şi să se poarte faţă de ei cu respect şi afecţiune1921. 13). 15-16. LG 17. sunt „seminţie aleasă. 12-15. ei participă la preoţia lui Cristos.. de a se hrăni cu cuvântul lui Dumnezeu şi de a fi susţinut de celelalte ajutoare spirituale ale Bisericii1922. 5). 1924 Cf. . 21. ci Aceluia care a murit şi a înviat pentru noi 1918. Prin Botez. CIC. cel botezat se bucură şi de drepturi în sânul Bisericii: de a primi sacramentele.) nu suntem oare mădulare unii altora?” (Ef 4. 1270 „Renăscuţi ca fii ai lui Dumnezeu printr-o nouă naştere [baptismală].

1273 Încorporaţi în Biserică prin Botez. „Într-adevăr. . 1272 Încorporat lui Cristos prin Botez. Rom 8. Pecetea baptismală îi face apţi şi îi angajează pe creştini să-i slujească lui Dumnezeu printr-o participare vie la liturgia sacră a Bisericii şi să-şi exercite preoţia baptismală prin mărturia unei vieţi sfinte şi a unei iubiri rodnice1930. adică va fi rămas fidel cerinţelor Botezului său. 5. PE SCURT 1925 1926 UR 3. sunt încorporaţi lui Cristos şi. 1928 Cf. Augustin. 1931 Sf. O pecete spirituală de neşters. cu credinţa Botezului său. Botezul îl pecetluieşte pe creştin cu un sigiliu spiritual de neşters (caracter) al apartenenţei sale la Cristos. (. DS 1609-1619. de aceea. Ef 1.. Ep... 1934 LR. deşi imperfectă. cu Biserica catolică. 30) 1932. LG 10. 1930 Cf. Dem. va putea să meargă însemnat „cu semnul credinţei”1934. 13-14. Canonul Roman 97. 29. Botezul nu poate fi repetat. în aşteptarea vederii fericite a lui Dumnezeu ─ împlinire a credinţei ─ şi în speranţa Învierii. credincioşii au primit caracterul sacramental care îi consacră pentru cultul religiei creştine 1929. LG 11. 98. 1932 Cf. Irineu. 3.. UR 22. 1929 Cf. Această pecete nu este ştearsă de nici un păcat. Creştinul care „va fi păstrat pecetea” până la sfârşit. 1274 „Pecetea Domnului” (Dominicus character1931) este pecetea cu care Duhul Sfânt ne-a însemnat „pentru ziua răscumpărării” (Ef 4. 21-22. 2 Cor 1. cel botezat este făcut asemenea chipului lui Cristos1927. 1927 Cf. „Aşadar Botezul constituie legătura sacramentală a unităţii existente între toţi aceia care au fost regeneraţi prin el”1926. chiar dacă păcatul împiedică Botezul să aducă roade de mîntuire 1928.) Îndreptăţiţi prin credinţa primită la Botez. poartă pe drept numele de creştini şi sunt recunoscuţi pe bună dreptate ca fraţi în Domnul de către fiii Bisericii catolice” 1925.în Cristos şi au primit în mod valid Botezul se află într-o anumită comuniune. Oferit o dată pentru totdeauna. 1933 Sf. Botezul este pecetea vieţii veşnice”1933.

şi al Sfântului Duh. Intrarea în viaţa creştină deschide calea spre adevărata libertate. fiindcă el este un har şi un dar al lui Dumnezeu. sunt mântuiţi. îl caută totuşi pe Dumnezeu cu inimă sinceră şi se străduiesc să împlinească voinţa lui. LG 16. a Fiului şi a Duhului Sfânt. copiii sunt botezaţi în credinţa Bisericii. Datorită caracterului pe care îl imprimă. . chiar dacă nu au primit Botezul1936. care nu presupune merite omeneşti. Potrivit voinţei Domnului. catehumenii şi toţi oamenii care. 1278 Ritul esenţial al Botezului constă în cufundarea candidatului în apă sau în turnarea de apă pe capul lui. liturgia Bisericii ne îndeamnă să avem 1935 1936 Cf. adică a Tatălui. deşi nu cunosc Biserica. templu al Duhului Sfânt. botezându-i în numele Tatălui. 1277 Botezul constituie naşterea la viaţa nouă în Cristos. 1282 Încă din cele mai vechi timpuri. 1283 În privinţa copiilor ce mor nebotezaţi. în care Botezul ne introduce. care constituie întărirea acesteia. naşterea la viaţa cea nouă. şi făcut părtaş la preoţia lui Cristos. învăţându-i să păzească toate câte vi le-am poruncit Eu” (Mt 28. Trupul lui Cristos.1275 Iniţierea creştină se împlineşte prin ansamblul celor trei sacramente: Botezul. DS 1609 şi 1624. 1279 Rodul Botezului sau harul baptismal este o realitate bogată. Botezul este administrat copiilor. Botezul nu poate fi repetat1935. care îl consacră pe cel botezat cultului religiei creştine. prin care omul devine fiu adoptiv al Tatălui. mădular al lui Cristos. cel botezat este încorporat în Biserică. faceţi ucenici din toate neamurile. 19-20). Mirul. Tocmai prin aceasta. caracterul. Euharistia. şi al Fiului. care este începutul vieţii noi. 1276 ”Mergând deci. el este necesar pentru mântuire ca şi Biserica însăşi. 1281 Cei care mor pentru credinţă. rostind invocarea Preasfintei Treimi. care îl hrăneşte pe ucenic cu Trupul şi Sângele lui Cristos în vederea transformării în El. care comportă: iertarea păcatului strămoşesc şi a tuturor păcatelor personale. 1280 Botezul imprimă în suflet un semn spiritual de neşters. sub impulsul harului.

1937 1938 . 1942 Cf. Fiul lui Dumnezeu1941. ARTICOLUL 2 Sacramentul Mirului 1285 Împreună cu Botezul şi Euharistia. şi al Fiului. sacramentul Mirului formează ansamblul „sacramentelor iniţierii creştine”.încredere în milostivirea divină şi să ne rugăm pentru mântuirea lor. 25-27. 2. Aşadar trebuie să li se explice credincioşilor că primirea acestui sacrament este necesară pentru desăvârşirea harului baptismal1937. Is 11. profeţii au vestit că Duhul Domnului se va odihni peste Mesia cel aşteptat1939. 1939 Cf. au obligaţia mai strictă de a răspândi şi de a apăra. 1941 Cf. 16-22. Ioel 3. 1. 1287 Dar această plinătate a Duhului Sfânt nu trebuia să rămână doar a lui Mesia. întreaga sa viaţă şi întreaga sa misiune se înfăptuiesc într-o comuniune totală cu Duhul Sfânt. a căror unitate trebuie păstrată. Lc 4. 1940 Cf. Mesia. 1-2. Ez 36. Coborârea Duhului Sfânt peste Isus în momentul în care era botezat de Ioan a fost semnul că El era cel ce avea să vină. Is 61. sunt întăriţi cu o putere specială a Duhului Sfânt şi. şi al Sfântului Duh”. Zămislit de la Duhul Sfânt. prin cuvânt şi faptă. Mirul în economia mântuirii 1286 În Vechiul Testament. 1284 La nevoie. în vederea misiunii sale mântuitoare 1940. Cristos a făgăduit în mai multe Cf. prin aceasta. pe care Tatăl i-l dăruieşte „fără măsură” (In 3. Într-adevăr. OCf Praenotanda 1. LG 11. 13-17. credinţa. 34). 33-34. OCf Praenotanda 2. „prin sacramentul Mirului sunt legaţi mai desăvârşit de Biserică. In 1. orice persoană poate boteza. I. ca adevăraţi martori ai lui Cristos”1938. Mt 3. spunând: „Eu te botez în numele Tatălui. cu condiţia să aibă intenţia de a face ceea ce face Biserica şi să toarne apă pe capul candidatului. ci trebuia să fie împărtăşită întregului popor mesianic1942.

pentru a împlini voinţa lui Cristos. de asemeni. Confirmaţiunea constituie. într-un fel. în general. În Occident. făgăduinţă pe care a împlinit-o prima dată în ziua de Paşti. deoarece se dorea ca desăvârşirea Botezului să fie rezervată episcopului. El nu poate face însă aceasta decât cu „mirul” 1943 Cf. sau mir. Fapte 2. Acest rit al ungerii există până în zilele noastre. 1949 Paul VI. la rândul lor.rânduri această revărsare a Duhului Sfânt 1943. pe care „Dumnezeu l-a uns cu Duhul Sfânt” (Fapte 10. 7-15. 15-17. Orientul a păstrat unite cele două sacramente. De aceea. 8. care perpetuează. Plini de Duhul Sfânt. 1947 Cf. în Scrisoarea către Evrei. 38. 1948 Cf. toate roade ale Duhului Sfânt. În Occident. şi întărirea harului baptismal. creşterea numărului de Botezuri de copii ─ în tot timpul anului ─ şi creşterea numărului parohiilor (rurale). atât în Orient. chiar dacă mirul este conferit de preotul care botează. Fapte 2. darul Duhului Sfânt. în chip mult mai strălucitor. 19. care duce la desăvârşire harul Botezului1947. respectiv. 12. despre impunerea mîinilor 1948. iar Petru afirmă că această revărsare a Duhului Sfânt este semnul timpurilor mesianice 1945. 2. Evr 6. la impunerea mâinilor s-a adăugat ungerea cu ulei parfumat (crismă). Cf. printre elementele primei instruiri creştine se află învăţătura despre Botezuri şi. darul Duhului Sfînt1946. In 20. după expresia Sfântului Ciprian. care înseamnă „crismă”. Divinae consortium naturae. Printre alte motive. 1289 Foarte curând. în ziua de Rusalii 1944. Const. harul Rusaliilor”1949. şi apoi. Lc 12. Fapte 2. 5-6. formând cu acesta. în Orient acest sacrament se numeşte miruire. Două tradiţii: Orientul şi Occidentul 1290 În primele secole. ap. apostolii le-au împărtăşit neofiţilor. Cei care au crezut atunci în propovăduirea apostolilor şi s-au botezat au primit. se instituie separarea în timp a acestor două sacramente. care completează iniţierea creştină. cât şi în Occident. Impunerea mâinilor este pe bună dreptate recunoscută de tradiţia catolică drept originea sacramentului Mirului. apostolii încep să proclame „faptele minunate ale lui Dumnezeu” (Fapte 2. In 3. 11). 22 şi. 1-4. 5-8. denumirea de Confirmaţiune sugerează în acelaşi timp confirmarea Botezului. 1946 Cf. ungerea cu crismă. De aceea. 37-39. Această ungere ilustrează numele de „creştin”. care extind diecezele. 38). un „sacrament dublu”. pentru a semnifica mai bine darul Duhului Sfânt. o unică celebrare împreună cu Botezul. Fapte 8. Fapte 1. prin impunerea mâinilor. 7. 17-18. 16. 1945 Cf. 1288 „De atunci. în Biserică. nu mai îngăduie prezenţa episcopului la toate celebrările baptismale. 1944 . care înseamnă „uns” şi care îşi trage originea din numele lui Cristos însuşi.

prin urmare. 1954 Cf. Ungerea cu sfânta crismă după Botez. preoţească şi regească a lui Cristos. pecetea Duhului Sfânt. 1955 Cf. Cea a Bisericii latine exprimă mai clar comuniunea noului creştin cu episcopul său. adică cei unşi. . 1295 Prin această ungere. 1294 Toate aceste semnificaţii ale ungerii cu ulei se regăsesc în viaţa sacramentală. este semn de vindecare. pentru ca toată viaţa lor să răspândească „buna mireasmă a lui Cristos”1955. de care El este plin. este desăvârşită printr-o a doua ungere făcută de episcop pe fruntea fiecăruia dintre noii botezaţi1951. 34. Is 1. 21. Sf. Prin Mir. Prima ungere. 1952 Cf. CCEO. el curăţă (ungerea înainte şi după baie) şi dă supleţe (ungerea atleţilor şi a luptătorilor). cel miruit primeşte „însemnul”. 15. al catolicităţii şi al apostolicităţii ei. Lc 10. 1953 Cf. 104. Dacă Botezul este conferit unui adult. 15. de sănătate şi de forţă. şi. Semnele şi ritualul Mirului 1293 În ritualul acestui sacrament se cuvine să luăm în considerare semnul ungerii şi ceea ce ungerea desemnează şi imprimă: pecetea spirituală. 14 etc. 6. garant şi slujitor al unităţii Bisericii sale. este semnul unei consacrări. aceea pe care o dă preotul. II. 1291 Un obicei al Bisericii Romei a facilitat dezvoltarea practicii occidentale: dubla ungere cu sfânta crismă după Botez. ungerea bolnavilor exprimă vindecarea şi alinarea. Cf. Hippolit. Ps 23. exprimă legătura cu originile apostolice ale Bisericii lui Cristos. 2 Cor 2. ap. 695. ungerea este bogată în semnificaţii: uleiul este semnul abundenţei1952 şi al bucuriei1953. 1950 1951 Cf. În simbolismul biblic şi antic. 1. înfăptuită de preot asupra neofitului la ieşirea din baia baptismală. participă în mai mare măsură la misiunea lui Isus Cristos şi la plinătatea Duhului Sfânt. 5. fiindcă alină loviturile şi rănile1954 şi te face strălucitor de frumuseţe. există o singură ungere postbaptismală: aceea a Confirmaţiunii. Prima ungere cu sfânta crismă. cann. Dt 11. a rămas legată de ritul Botezului: ea semnifică participarea celui botezat la funcţia profetică.consacrat de un episcop1950. 696. Trad. 1. 1292 Practica Bisericilor orientale subliniază mai mult unitatea iniţierii creştine. la Mir şi la Preoţie. creştinii. Ungerea înainte de Botez cu uleiul catehumenilor înseamnă purificare şi întărire.

13. 4-6. Episcopul este acela care. făcându-l. mir regesc. liturgia sacramentului începe cu reînnoirea făgăduinţelor de la Botez şi cu profesiunea de credinţă a celor ce vor primi Mirul. 18. eventual. care ne-a şi pecetluit şi a dat zălogul Duhului în inimile noastre” (2 Cor 1. 1964 Cf. precum şi sclavii cu acela al stăpânului lor. 22)1962. dar care. Gen 41. 11.) trimite-l pe Duhul Sfânt] asupra noastră şi asupra acestui ulei care se află în faţa noastră şi consacră-l. Ez 9. 4. face parte din ea. care precede celebrarea Mirului. Apare astfel evident faptul că Mirul este continuarea Botezului1964. Creştinul este însemnat şi el cu o pecete: „Cel care ne întăreşte pe noi împreună cu voi în Cristos şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu. consacră sfânta crismă pentru întreaga dieceză. darul spiritual. 27. ca să fie pentru toţi cei ce vor fi unşi şi însemnaţi cu el: mir sfânt. 10. i se conferă imediat şi Mirul şi participă la Cf. semnul autorităţii ei1957. In 6. 1959 Cf. ca în ritul roman.Pecetea este simbolul persoanei1956. Ap 7. 1956 1957 . Cânt 8. 6. 2-3. Ier 32. sfinţirea sufletelor şi a trupurilor. al proprietăţii asupra unui obiect1958 ─ aşa erau însemnaţi soldaţii cu sigiliul comandantului lor. Celebrarea Mirului 1297 Un moment important. SC 71. 34. veşmântul luminii. 1296 Isus însuşi spune despre El că este însemnat cu pecetea Tatălui său1961. mir al bucuriei. pecetea neştearsă. Cf. mir preoţesc. 30. fericirea nepieritoare. scutul credinţei şi coiful înfricoşător împotriva tuturor uneltirilor Celui Potrivnic”. Gen 38. 1298 Când Mirul este celebrat separat de Botez. 1 Rg 21. într-un fel. 1963 Cf. 8. 1960 Cf. 9. 4.. punerea pentru totdeauna în slujba lui. haina mântuirii. în timpul Liturghiei crismale. Ef 1. 1962 Cf.. În Bisericile orientale această consacrare este rezervată chiar patriarhului: Liturgia siriacă din Antiohia exprimă astfel epicleza consacrării sfintei crisme (mirului): „[Părinte. Dt 32. Când un adult primeşte Botezul. Is 29. (. secret1960. dar şi făgăduinţa ocrotirii divine în marea încercare eshatologică1963. 1961 Cf. 1958 Cf. în Joia Sfântă. ea legalizează un act juridic 1959 sau un document. Această pecete a Duhului Sfânt marchează apartenenţa totală la Cristos. este consacrarea sfintei crisme. 42.

─ ne dăruieşte o putere specială a Duhului Sfânt pentru a răspândi şi a apăra credinţa prin cuvânt şi faptă. ─ ne leagă mai desăvârşit de Biserică1968. Dăruieşte-le lor Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii. III. ─ ne uneşte mai strâns cu Cristos. şi umple-i de Duhul temerii de Dumnezeu. eliberându-i de sub jugul păcatului. încă din vremea apostolilor. Episcopul este cel care invocă revărsarea Duhului: „Dumnezeule atotputernic. care din apă şi Duh Sfânt i-ai renăscut pe aceşti fii ai tăi. 866. 15). 1299 În ritul roman. 1967 Cf. ─ sporeşte în noi darurile Duhului Sfânt. Sf. semnifică şi arată comuniunea eclezială cu Episcopul şi cu toţi credincioşii1967. fiecare ungere fiind însoţită de formula: „Pecetea darului Duhului Sfânt”. Const. pentru a mărturisi cu curaj numele 1965 1966 Cf. spatele. 1300 Urmează ritul esenţial al sacramentului. semnifică darul Duhului Sfânt. pieptul. can. Duhul sfatului şi al tăriei. În ritul latin. Tu însuţi trimite-l asupra lor pe Duhul Sfânt. 1301 Semnul păcii. Mângâietorul. CIC. Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. ap. 1968 Cf. „sacramentul Mirului este conferit prin ungerea cu sfânta crismă pe frunte. ungerea cu mir se face. Duhul ştiinţei şi al pietăţii. 21. Prin Cristos. care încheie ritualul sacramentului. aşa cum le-a fost dăruită şi apostolilor în ziua de Rusalii. făcută cu impunerea mâinii şi însoţită de cuvintele: «Primeşte pecetea darului Duhului Sfânt»”1966. după o rugăciune de epicleză. nasul. ochii. 1303 Prin aceasta. mâinile şi picioarele. asupra părţilor celor mai importante ale corpului: fruntea. gest care. Roadele Mirului 1302 Din celebrare rezultă că rodul sacramentului Mirului este revărsarea deplină a Duhului Sfânt. Trad. Domnul nostru”. Mirul aduce creşterea şi aprofundarea harului baptismal: ─ ne înrădăcinează mai adânc în filiaţia divină. prin care spunem « Abba.Euharistie1965. Tată» (Rom 8. LG 11. În Bisericile orientale. Episcopul întinde mâinile asupra grupului celor ce vor primi Mirul. . ca adevăraţi martori ai lui Cristos. buzele. Ap. Doamne. Paul VI. Hippolit. urechile. Divinae consortium naturae.

48-49. Duhul fricii sfinte. nici să uităm că harul baptismal este un har de alegere gratuită şi nemeritată. Totuşi. copiii trebuie să fie miruiţi. Lc 24. 1304 Ca şi Botezul. 7. Cine poate primi acest sacrament? 1306 Oricine a fost botezat şi nu a fost încă miruit poate şi trebuie să primească sacramentul Mirului1974. care este semnul că Isus Cristos l-a marcat pe creştin cu pecetea Duhului său. desigur. 1969 1970 Cf. în pericol de moarte. 1972 Cf. 1973 Cf. 1308 Dacă vorbim uneori despre Mir ca despre „sacramentul maturităţii creştine”. 1307 Tradiţia latină stabileşte ca punct de referinţă pentru primirea Mirului „vârsta puterii de discernământ”. Duhul sfatului şi al tăriei.lui Cristos şi pentru a nu ne ruşina niciodată de crucea lui1969: Aminteşte-ţi că ai primit pecetea spirituală. Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii. CIC. DS 1609. „caracterul”1971. Cristos Domnul te-a întărit şi a pus în inima ta zălogul Duhului1970. 889. Mirul şi Euharistia formează o unitate. Toma Aq. Sfântul Toma aminteşte acest lucru: Vârsta trupului nu condiţionează sufletul. Th. cann. § 1. can. fără Mir şi Euharistie. care nu are nevoie de o „ratificare” ca să devină efectiv. însă iniţierea creştină rămâne neterminată. Sf. CIC. chiar dacă nu au ajuns la acea vîrstă1976. 1975 CIC. Ambrozie. iar „cel miruit primeşte puterea de a mărturisi public credinţa creştină. LG 11. Astfel. 1971 Cf. a cărui împlinire este. Dumnezeu Tatăl te-a însemnat cu pecetea sa. şi păstrează ceea ce ai primit. chiar în copilărie. Duhul ştiinţei şi al pietăţii. dobândită prin Botez. 890. Într-adevăr. 1305 „Caracterul” desăvârşeşte preoţia comună a credincioşilor. ad 2. 42. Mirul se dă o singură dată. 1976 Cf. IV. DS 1319. sacramentul Botezului este. 12. Deoarece Botezul. 3. 72.. nu trebuie totuşi să confundăm vârsta adultă a credinţei cu vârsta adultă a creşterii naturale. Sf. 3. îmbrăcându-l cu puterea de sus. S. fiindcă. 5. 883. can. . „credincioşii au obligaţia de a primi acest sacrament la timpul potrivit” 1975. ca să-i fie martor1972. 891. Myst. valid şi eficient. Mirul imprimă în suflet o pecete spirituală de neşters. 1974 Cf. ca o misiune (quasi ex officio)”1973.

883. Fapte 1. mulţi copii. cât şi la comunitatea parohială. 8. nici nu le măsori după numărul anilor”. 893. ale cărei legături sunt întărite prin sacramentul Confirmării. în una şi aceeaşi celebrare. prin puterea Duhului Sfânt pe care l-au primit. 72. CIC. De aceea. atât la Biserica universală. V. Cf. Toma Aq. can. 14. 8): „Bătrâneţile cinstite nu sunt cele aduse de o viaţă lungă. făcând parte dintr-o altă comunitate creştină. se cuvine să se recurgă la sacramentul Pocăinţei. Aceasta o face totuşi cu Sfântul Mir consacrat de patriarh sau episcop. 1310 Pentru a primi Confirmarea este necesară starea de har. § 1. De aceea. Primirea puterii şi a harurilor Duhului Sfânt cu docilitate şi disponibilitate trebuie pregătită printr-o rugăciune mai intensă1979. cu darurile şi chemările lui. cateheza pentru Mir se va strădui să trezească simţul apartenenţei la Biserica lui Isus Cristos. § 2. . S. 1977 1978 Sf. ad 2. CIC. 1980 Cf. despre care vorbeşte Înţelepciunea (4. can. 1311 Pentru Mir. ca să-şi poată asuma mai bine responsabilităţile apostolice ale vieţii creştine. 1979 Cf. OCf praenotanda 5. Se recomandă să fie aceeaşi persoană ca şi la Botez. În Orient se obişnuieşte ca preotul ce botează să dea imediat şi Mirul. care nu are sacramentul Confirmării valid. 1981 LG 26. este admisă la comuniunea deplină cu Biserica1982. au luptat curajos şi până la sânge pentru Cristos1977. OCf Praenotanda 3. ca şi pentru Botez. 3. cu acţiunea lui. spre o familiaritate mai vie cu Duhul Sfânt. 1982 Cf. candidaţii se cuvine să caute ajutorul spiritual al unui naş sau al unei naşe. Th. 2. 1309 Pregătirea pentru Mir trebuie să aibă ca scop îndrumarea creştinului spre o unire mai intimă cu Cristos. pentru a sublinia mai bine unitatea dintre cele două sacramente1980. Oficiantul Confirmării 1312 Oficiantul originar al Confirmării este episcopul1981.omul poate primi desăvârşirea vârstei spirituale. În Biserica de rit latin se aplică aceeaşi disciplină la Botezul adulţilor sau când o persoană botezată. Aceasta din urmă are o responsabilitate deosebită în pregătirea celor ce vor primi Mirul1978. ceea ce exprimă unitatea apostolică a Bisericii.. Pentru purificarea în vederea primirii darului Duhului Sfânt. 6.

acest sacrament este administrat imediat după Botez. Biserica doreşte ca toţi fiii ei. Administrarea acestui sacrament de către ei marchează faptul că el are drept efect unirea mai strânsă a celor ce îl primesc cu Biserica. 884. acest sacrament se administrează o dată cu atingerea vârstei raţiunii şi celebrarea lui este rezervată în mod obişnuit episcopului. oricare preot trebuie să-i dea Mirul1985. pentru a ne încorpora mai ferm lui Cristos. de aceea. să nu plece din lumea aceasta fără să fi fost desăvârşiţi de Duhul Sfânt prin darul plinătăţii lui Cristos. apostolii care erau la Ierusalim i-au trimis acolo pe Petru şi pe Ioan. Episcopii sunt urmaşii apostolilor. aducându-şi aminte că tocmai pentru acest motiv celebrarea Confirmării a fost despărţită în timp de cea a Botezului. 883. Într-adevăr. episcopul poate da unor preoţi facultatea de a administra Mirul 1984. 1985 Cf. Petru şi Ioan au pus mâinile peste ei şi ei l-au primit pe Duhul Sfânt” (Fapte 8. ei au primit plinătatea sacramentului Preoţiei. pentru a face mai temeinică legătura noastră cu Biserica. Căci nu se coborâse încă peste nici unul dintre ei. PE SCURT 1315”Aflând că Samaria primise cuvântul lui Dumnezeu. 882. ei fuseseră numai botezaţi în numele Domnului Isus. 1318 În Orient. 1983 1984 Cf. oricât de mici ar fi. ca şi Botezul. 1317 Mirul. să-l confere el însuşi. tradiţie ce pune în relief unitatea celor trei sacramente ale iniţierii creştine. 1314 Dacă un creştin se află în pericol de moarte.1313 În ritul latin. imprimă în sufletul creştinului un semn spiritual sau un caracter de neşters. semnificând astfel că acest sacrament întăreşte legătura bisericească. este sacramentul ce îl dă pe Duhul Sfânt pentru a ne înrădăcina mai adânc în filiaţia divină. § 2. Atunci. cu originile ei apostolice şi cu misiunea ei de a-l mărturisi pe Cristos. 1316Mirul desăvârşeşte harul baptismal. CIC. Chiar dacă. este urmat de participarea la Euharistie. 14-17). § 3. can. acest sacrament nu poate fi primit decât o singură dată în viaţă. CIC. . can. pentru a ne asocia mai mult misiunii ei şi pentru a ne ajuta să mărturisim credinţa creştină prin cuvânt însoţit de fapte. CIC. can. oficiantul Confirmării este de drept episcopul 1983. se cuvine. Aceştia au coborât deci la samariteni şi s-au rugat pentru ei ca să li se dea Duhul Sfânt. În Biserica latină. pentru motive grave. pentru însăşi semnificaţia sacramentului.

ospăţ pascal în care îl primim pe Cristos. în ritul roman. în noaptea în care era vândut. prin intermediul Euharistiei. la însăşi Jertfa Domnului. prin reînnoirea făgăduinţelor de la Botez. să fie în stare de har. şi pe alte părţi ale corpului). să dorească să primească sacramentul şi să fie pregătit să-şi asume rolul de ucenic şi martor al lui Cristos în comunitatea bisericească şi în treburile temporale. 1320 Ritul esenţial al Confirmării constă în ungerea cu sfântul mir pe fruntea celui botezat (în Orient. trebuie să mărturisească credinţa. . I. 1321 Când Confirmarea se celebrează separat de Botez. printre altele. Euharistia ─ izvor şi culme a vieţii bisericeşti 1986 SC 47. Biserica. semn al unităţii. care a atins vârsta raţiunii. Celebrarea Mirului în timpul Sfintei Liturghii contribuie la sublinierea unităţii dintre sacramentele iniţierii creştine. ARTICOLUL 3 Sacramentul Euharistiei 1322 Sfânta Euharistie completează iniţierea creştină. legătura ei cu Botezul este exprimată. sufletul este copleşit de har şi ne este dată chezăşia gloriei viitoare”1986. însoţită de impunerea mâinii oficiantului şi de cuvintele: „Primeşte pecetea darului Duhului Sfânt”. memorialul morţii şi al învierii sale: sacrament al pietăţii. împreună cu întreaga comunitate. legătură a carităţii. Cei care au fost înălţaţi la demnitatea preoţiei împărăteşti prin Botez şi configuraţi mai profund lui Cristos prin Confirmare participă. „pecetea darului Duhului Sfânt”. în ritul bizantin.1319 Un candidat la Mir. Mântuitorul nostru a instituit Jertfa euharistică a Trupului şi Sângelui său pentru a perpetua de-a lungul veacurilor Jertfa Crucii până la a doua sa venire şi pentru a încredinţa astfel Miresei sale preaiubite. 1323 „La Cina cea de Taină.

1 Cor 15. pe care Domnul a luat-o cu ucenicii în ajunul pătimirii sale. 19. şi a cultului pe care în Duhul Sfânt oamenii îl aduc lui Cristos şi. pentru că acest rit. PO 5. Căci în Sfânta Euharistie este cuprins tot binele spiritual al Bisericii. 20. Cristos însuşi. Euharistia rezumă totalitatea credinţei noastre: „Modul nostru de a gândi concordă cu Euharistia. 1327 Pe scurt. 1991 Sf. 4. . Mc 14. 6. pentru că este aducere de mulţumire lui Dumnezeu. prin care Biserica este ea însăşi. răscumpărarea şi sfinţirea. confirmă modul nostru de a gândi”1991. 1 Cor 11. instr. Irineu. care proclamă ─ îndeosebi în timpul mesei ─ lucrările lui Dumnezeu: creaţia. 19. 18. şi de anticiparea cinei nunţii Mielului1993 în Ierusalimul ceresc. II. 1992 Cf. 1329 Cina Domnului1992. 15. Dumnezeu sfinţeşte lumea. Cuvintele euharistein (Lc 22. noi ne unim deja cu liturgia din cer şi anticipăm viaţa veşnică. a fost folosit de Isus când binecuvânta şi împărţea pâinea ca mai-marele ospăţului 1994. 22) reamintesc binecuvântările ebraice. 1989 CRit. în Cristos. prin celebrarea euharistică. Haer. iar Euharistia. Paştele nostru”1988. Frângerea Pâinii.1324 Euharistia este „izvor şi culme a întregii vieţi creştine” 1987. Mc 8. Tatălui”1989. 1993 Cf. 1994 Cf. 1990 Cf. 26. Ap 19. propriu cinei ebraice. 24) şi eulogein (Mt 26. 5. 1325 „Euharistia semnifică şi realizează comuniunea de viaţă cu Dumnezeu şi unitatea Poporului lui Dumnezeu. Fiecare dintre aceste nume evocă anumite aspecte ale lui. 19. În Euharistie se află totodată culmea acţiunii prin care. la rându-i. 9. 1326 În sfârşit. 1 Cor 11. Este numită: Euharistie. mai cu seamă în timpul 1987 1988 LG 11. Eucharisticum mysterium 6. Cum este numit acest sacrament? 1328 Bogăţia inepuizabilă a acestui sacrament se exprimă în diferitele nume ce i se dau. prin El. 28. Mt 14. precum şi toate slujirile bisericeşti şi operele de apostolat sunt strâns legate de Euharistie şi rânduite în vederea ei. pentru că este vorba de Cina cea de Taină. atunci când Dumnezeu va fi totul în toţi1990. „Toate sacramentele. 36.

Ap. 26. 9. 6. 13.. Cu acest nume sunt desemnate speciile euharistice păstrate în tabernacol. jertfa spirituală2001. 1332 Sfânta Misă. Sfânta Jertfă a Liturghiei. care ne face părtaşi la Trupul şi Sângele său ca să formăm un singur trup 2003. 16-17. medicamentul nemuririi2005. Cf. Prin aceasta ei înţeleg că toţi aceia care se hrănesc din unica pâine frântă. 17-34. 13. despre care vorbeşte Simbolul apostolilor ─. Se mai spune şi Preasfântul Sacrament. 8. 20. 1330 Memorialul pătimirii şi învierii Domnului. Ps 116. Mt 26. pâinea îngerilor. 1 Cor 10. intră în împărtăşire cu El şi formează în El un singur trup1998. 2. 11. 13-35. iar primii creştini vor desemna adunările lor euharistice cu această expresie 1997. deoarece desăvârşeşte şi întrece toate jertfele Vechiului Legământ. 2002 Cf. 5. pâinea cerească. cu acelaşi sens este numită şi celebrarea Sfintelor Taine. 1331 Împărtăşanie. Ignaţiu din Antiohia. 46. 1 Cor 10. 2000 Cf. pentru că este sacramentul sacramentelor. 11. 1 Pt 2. 1995 1996 Cf.Cinei cea de Taină1995. 2003 Cf. . pentru că actualizează jertfa unică a lui Cristos Mântuitorul şi pentru că include şi ofranda Bisericii. Eph. 24. se mai numeşte cele sfinte: ta hagia. 42. Mal 1. 2005 Sf. Didahé. 1998 Cf. 12. 20. 13. Cristos. pentru că întreaga liturgie a Bisericii îşi găseşte punctul central şi expresia cea mai densă în celebrarea acestui sacrament. Adunare euharistică (synaxis). 1 Cor 11. 7. expresie vizibilă a Bisericii1999. 5. Din acest gest ucenicii îl vor recunoaşte după învierea sa 1996. 11. 16-17. jertfa curată2002 şi sfântă. 1997 Cf. pentru că Euharistia se celebrează în adunarea credincioşilor. 15)2000. 2001 Cf. 1 Cor. pentru că prin acest sacrament ne unim cu Cristos. 10.. 1999 Cf. sancta2004 ─ acesta este sensul primar al „împărtăşirii sfinţilor”. Lc 24. pentru că liturgia în care s-a săvârşit misterul mântuirii se sfârşeşte prin trimiterea credincioşilor (missio) să împlinească voia lui Dumnezeu în viaţa lor de zi cu zi. Fapte 2. 2004 Const. Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Sfânta Jertfă. viatic . „jertfa de laudă” (Evr. 17.

în semn de recunoştinţă faţă de Creator. până la întoarcerea lui în slavă. Cf. El arată desăvârşirea ospăţului de nuntă în Împărăţia Tatălui. LR Canonul roman 95: Supra quae. unde credincioşii vor bea vinul cel nou2011 devenit Sângele lui Cristos. dar mai întâi „rod al pământului” şi «al viţei-de-vie». pâinea şi vinul sunt oferite ca jertfă printre cele dintâi roade ale pământului. 13-15. ceea ce a făcut El în ajunul pătimirii: „A luat pâinea. 15. Dt 8. Euharistia în economia mântuirii Semnul pâinii şi al vinului 1333 În centrul celebrării Euharistiei se află pâinea şi vinul.” „A luat potirul cu vin. care. 25. Biserica face în continuare. Mt 14. când Domnul a binecuvântat.. 2009 Cf. Dar ele primesc şi o nouă semnificaţie în contextul Exodului: azimele pe care le mănâncă Israel în fiecare an la Paşte comemorează graba plecării eliberatoare din Egipt. 2006 2007 Cf. 11.. care „a adus pâine şi vin” (Gen 14. în amintirea lui. 2011 Cf. amintirea manei din pustiu va reaminti mereu lui Israel că trăieşte cu pâinea Cuvântului lui Dumnezeu 2008. Mc 14. In 2. 2010 Cf. devin Trupul şi Sângele lui Cristos. prin cuvintele lui Cristos şi prin invocarea Duhului Sfânt. a frânt şi a împărţit pâinile prin ucenicii săi ca să hrănească mulţimea. chezăşia fidelităţii lui Dumnezeu faţă de făgăduinţele sale. rege şi preot. la Ofertoriu. 2008 Cf. Astfel. semnul pâinii şi al vinului continuă să semnifice şi bunătatea creaţiei. Credincioasă poruncii Domnului. Biserica vede în gestul lui Melchisedec. În sfârşit.III.. aducem mulţumire Creatorului pentru pâine şi pentru vin2006. „rod al muncii oamenilor”. 1334 În Vechiul Legământ. daruri ale Creatorului. Ps 104. . 32-39. 3. 13-21. prefigurează belşugul pâinii unice a Euharistiei lui2009. aceea a aşteptării mesianice a refacerii Ierusalimului.” Devenind în mod tainic Trupul şi Sângele lui Cristos.. 18) o prefigurare a propriei sale ofrande2007. pâinea de fiecare zi este rodul Pământului făgăduinţei. 1335 Minunile înmulţirii pâinilor. Isus şi-a instituit Euharistia dând un sens nou şi definitiv binecuvântării pâinii şi a potirului. „Potirul binecuvântării” (1 Cor 10. Semnul apei preschimbate în vin la Cana 2010 vesteşte deja Ceasul preamăririi lui Isus. 16) de la sfârşitul ospăţului pascal al evreilor adaugă bucuriei festive a vinului o dimensiune eshatologică.

a frânt-o şi le-a dat lor. 60) Euharistia şi Crucea sunt pietre de încercare. Este acelaşi mister şi nu încetează să fie prilej de scindare. iubindu-i pe ai săi. In 13. pe când erau la cină. faceţi aceasta în amintirea mea”.) Şi. în Sângele meu. 17-29. 2014 Cf. luând pâinea. Cc.. 68) şi că a primi în credinţă darul Euharistiei sale înseamnă a-l primi pe El însuşi.... Isus a 2012 Cf. zicând: „Acest potir este Legea cea nouă. până când nu va fi desăvârşit în Împărăţia lui Dumnezeu”. ducându-se. Asemenea şi potirul. mulţumind. care se dă pentru voi. şi apostolii împreună cu El. (.) Iar ei. Isus i-a trimis pe Petru şi pe Ioan. (. El a instituit Euharistia ca memorial al morţii şi învierii sale şi a poruncit apostolilor s-o celebreze până la venirea sa. pentru a nu fi niciodată departe de ai săi şi pentru a-i face părtaşi la Paştele său. coborâtă din cer2014. 67): această întrebare a Domnului răsună de-a lungul vremurilor.) au pregătit Paştele. Şi când a venit ceasul. zicând: „Acesta este Trupul meu. Şi a zis către ei: „Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşte. Tridentin: DS 1740. Pentru a le lăsa o chezăşie a iubirii. aşa cum vestirea pătimirii i-a scandalizat: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” (In 6. mai înainte de pătimirea mea. 2013 . ca să mâncăm”. până la sfârşit i-a iubit. (. 12-25. 1-17. 1338 Cele trei Evanghelii sinoptice şi Sfântul Paul ne-au transmis relatarea instituirii Euharistiei. 23-26. invitaţie a iubirii sale de a descoperi că El este singurul care are „cuvintele vieţii veşnice” (In 6.1336 Cea dintâi vestire a Euharistiei i-a divizat pe ucenici. Mt 26. 1340 Celebrând Cina cea de Taină cu apostolii săi în cadrul ospăţului pascal. s-a aşezat la masă. Mc 14.. 7-20) 2015. le-a spălat picioarele şi le-a dat porunca iubirii 2012. Sfântul Ioan relatează cuvintele lui Isus în sinagoga din Cafarnaum. „Oare şi voi vreţi să plecaţi?” (In 6. 1 Cor 11. cuvinte ce pregătesc instituirea Euharistiei: Cristos se numeşte pe sine Pâinea vieţii. la rândul său. In 6. care se varsă pentru voi” (Lc 22. după cină. 2015 Cf. Instituirea Euharistiei 1337 Domnul. zicând: „Mergeţi şi ne pregătiţi Paştele. în care trebuia să se jertfească Paştele. „instituindu-i atunci preoţi ai Noului Testament” 2013. Ştiind că sosise ceasul să plece din lumea aceasta pentru a se întoarce la Tatăl său. 1339 Isus a ales timpul Paştelui ca să împlinească ceea ce vestise la Cafarnaum: să dea ucenicilor Trupul şi Sângele său: Şi a sosit ziua Azimelor.. Căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca.

frângând pâinea prin case. trecerea lui Isus la Tatăl prin moartea şi învierea sa. avem mărturia Sfântului Iustin Martirul cu privire la liniile majore ale desfăşurării celebrării euharistice. prin apostoli şi urmaşii lor. 26) nu cere doar să ne aducem aminte de Isus şi de ceea ce a făcut. a memorialului lui Cristos. în frângerea pâinii şi în rugăciuni.. . adică în ziua de duminică.. din celebrare în celebrare. „în prima zi a săptămânii”. De atunci şi până în zilele noastre. vestind misterul pascal al lui Isus „până când va veni” (1 Cor 11. Ele au rămas aceleaşi până în zilele noastre în toate marile familii liturgice. Celebrarea liturgică a Euharistiei Liturghia tuturor veacurilor 1345 Încă din secolul al doilea. pentru a-i 2016 AG 1. „Faceţi aceasta în amintirea mea” 1341 Porunca lui Isus de a repeta gesturile şi cuvintele sale „până când va veni” (1 Cor 11. Ea rămâne punctul central al vieţii Bisericii.dat Paştelui ebraic sensul lui definitiv. al morţii. 46). pe la 155.) Şi în fiecare zi stăruiau într-un cuget în templu şi. Poporul lui Dumnezeu în peregrinare „înaintează pe calea cea strâmtă a Crucii”2016 spre ospăţul ceresc. IV. ziua învierii lui Isus (Fapte 20. este anticipată în Cina cea de Taină şi celebrată în Euharistie. 1344 Astfel. Noul Paşte. 42. când toţi cei aleşi se vor aşeza la masa Împărăţiei. 26). 7). Despre Biserica de la Ierusalim se spune: Ei stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire. al învierii şi al mijlocirii sale la Tatăl. 1342 Biserica a fost credincioasă de la început poruncii Domnului. luau împreună hrana în bucurie şi în curăţia inimii (Fapte 2. care desăvârşeşte Paştele ebraic şi anticipează Paştele final al Bisericii în slava Împărăţiei. Ea are în vedere celebrarea liturgică. 1343 Creştinii se adunau „pentru frângerea pâinii”. Iată ce scrie el. al vieţii. mai ales. (. celebrarea Euharistiei s-a perpetuat astfel încât o întâlnim acum pretutindeni în Biserică cu aceeaşi structură fundamentală. Într-adevăr.

) şi pentru ceilalţi. 2019 Cf. Lc 24. DV 21. cât şi a Trupului Domnului2019.. pentru a povăţui şi a îndemna la imitarea acestor lucruri frumoase.explica împăratului păgân Antoninus Pius (138-161) ce fac creştinii: În ziua numită a soarelui. spre a dobândi astfel mântuirea veşnică. cu lecturile. masa pregătită pentru noi în Euharistie este atât a Cuvântului lui Dumnezeu. După terminarea rugăciunilor. a binecuvântat-o. Când acesta termină rugăciunile şi aducerile de mulţumire. ca să fim aflaţi drepţi prin viaţa şi faptele noastre şi fideli poruncilor. care formează o unitate originară: ─ adunarea. Se citeşte din amintirile apostolilor şi din scrierile profeţilor. aducerea de mulţumire consacratoare şi împărtăşania. în numele Fiului şi al Duhului Sfânt. 2017 2018 . Liturgia Cuvântului şi liturgia euharistică alcătuiesc „un singur act de cult” 2018. a frânt-o şi le-a dat-o”2020. Ea se desfăşoară în două momente mari. liturgia Cuvântului. cu prezentarea pâinii şi a vinului. Iustin. ne dăm unii altora o sărutare. cei care la noi sunt numiţi diaconi împart tuturor celor de faţă pâinea. ─ liturgia euharistică. şezând la masă cu ei. SC 56. vinul şi apa „euharistizate” şi le duc celor care n-au fost de faţă2017. 1. Apol. Apoi i se aduc aceluia care prezidează pâine şi un potir cu apă amestecată cu vin. se adună în acelaşi loc toţi cei care locuiesc într-un oraş sau într-un sat. Acesta le ia şi înalţă laudă şi slavă către Părintele Universului. apoi. 13-35.. 65 [textul între paranteze drepte este din capitolul 67]. După aceea ne ridicăm în picioare cu toţii şi ne rugăm] pentru noi înşine (. 1346 Liturgia Euharistiei se desfăşoară conform unei structuri fundamentale care s-a păstrat de-a lungul veacurilor până la noi. ia cuvântul cel care prezidează. atât cât îngăduie timpul. tot poporul de faţă aclamă zicând: Amin. într-adevăr. După ce acela care prezidează a adus mulţumire şi poporul a răspuns. După terminarea lecturii. şi aduce mulţumire (în greceşte: euharistian) îndelung pentru faptul că am fost socotiţi vrednici de aceste daruri. oriunde ar fi. El le-a explicat Scripturile. Sf. omilia şi rugăciunea universală. 2020 Cf. 1347 Oare nu aşa s-a desfăşurat şi cina pascală a lui Isus cel Înviat cu ucenicii săi? Mergând pe drum. „a luat pâinea.

4. şi „amintirile apostolilor”. şi la punerea lui în practică. Haer. 11. ia cuvântul după lecturi. pe cei închişi şi pe străinii care se află printre 2021 Cf. Mal 1. rugăciuni. 2024 Cf. să aduceţi cereri. El este marele preot al Noului Legământ. episcopul. creştinii aduc. fiecare în felul lui: cei care citesc lecturile. În jertfa sa. ceea ce s-a strâns se predă celui care prezidează. împreună cu pâinea şi vinul pentru Euharistie. iar acesta îi ajută pe orfani şi văduve. cei care aduc ofrandele. uneori în procesiune. Sf. Obiceiul colectei 2023. 9. 1 Tes 2. Este însuşi gestul lui Cristos la Cina cea de Taină „luând pâinea şi potirul”. Cei avuţi şi cei care vor dau ceea ce şi-a impus fiecare.Desfăşurarea celebrării 1348 Se adună cu toţii. în numele lui Cristos. „Numai Biserica poate aduce Creatorului acest prinos curat. El însuşi prezidează nevăzut orice celebrare euharistică. 2 Cor 8. 1351 De la început. Toţi iau parte activă la celebrare. 2023 Cf. 1350 Aducerea darurilor (ofertoriul): se aduc la altar. Cuvântul lui Dumnezeu 2021. cf. 1349 Liturgia Cuvântului conţine „scrierile profeţilor”. mereu actual. Irineu. urmează rugăciunile de mijlocire pentru toţi oamenii. în care vor deveni Trupul şi Sângele Lui. (acţionând in persona Christi Capitis ─ „în persoana lui Cristos-Capul”) prezidează adunarea. 13. El duce la desăvârşire toate încercările umane de a oferi jertfe. care s-a făcut sărac pentru a ne îmbogăţi pe noi2024. 1 Cor 16. în jertfa euharistică. oferindu-i cu aducere de mulţumire ceea ce vine din creaţia lui” 2022. mijlociri. protagonistul Euharistiei. cei care distribuie Împărtăşania şi tot poporul care îşi arată participarea rostind răspunsul: „Amin”. 2022 . 18. pâinea şi vinul care vor fi oferite de preot. după omilia care îndeamnă la primirea acestui Cuvânt drept ceea ce este într-adevăr. sau preotul. după cuvântul Apostolului: „Vă îndemn deci. primeşte ofrandele şi rosteşte rugăciunea euharistică. Creştinii vin în acelaşi loc pentru adunarea euharistică. se inspiră din exemplul lui Cristos. În fruntea ei este Cristos însuşi. pentru regi şi pentru toţi cei care sunt în dregătorii înalte” (1 Tim 2. darurile lor pentru a fi împărţite celor lipsiţi. Prezentarea darurilor la altar preia gestul lui Melchisedec şi aşază darurile Creatorului în mâinile lui Cristos. 4. 1. 1-2). adică Vechiul Testament. pe aceia pe care boala sau orice cauză îi lipseşte de mijloace de trai. înainte de toate. Reprezentându-l pe El. adică scrisorile lor şi Evangheliile. mulţumiri pentru toţi oamenii.

ea înfăţişează Tatălui jertfa Fiului său. 1353 la epicleză. pentru toate lucrările lui. în relatarea instituirii. Trupul şi Sângele lui Cristos. Apol. care s-a dat „pentru viaţa lumii” (In 6. credincioşii primesc „pâinea din cer” şi „potirul mântuirii”. Trupul şi Sângele lui. Iustin. 2027 Sf. conform expresiei vechi.noi: cu alte cuvinte. Cu rugăciunea euharistică. Biserica exprimă faptul că Euharistia este celebrată în comuniune cu Biserica întreagă. 66. 1. 1. în rugăciunile de mijlocire. sub chipul pâinii şi vinului. îngerii şi toţi sfinţii. ajungem în momentul central şi culminant al celebrării: În Prefaţă. Biserica reaminteşte patima. Cf.”noi numim această hrană Euharistie şi nimeni nu poate să se împărtăşească din ea dacă nu crede în adevărul celor care sunt învăţate la noi. rugăciune de aducere de mulţumire şi de consacrare. precedată de Rugăciunea Domnească şi de frângerea pâinii. el vine în ajutorul tuturor celor nevoiaşi2025. Iustin. . memorial. 1354 în anamneza care urmează. 1-2. LR. Biserica aduce mulţumiri Tatălui. prezenţă 2025 2026 Sf. Întreaga comunitate se uneşte acum cu lauda neîncetată pe care Biserica cerească. ea cere Tatălui să trimită Duhul său Sfânt (sau puterea binecuvântării sale2026) asupra pâinii şi vinului. Apol. prin puterea lui. „euharistizate”. răscumpărare şi sfinţire. ca să devină. V. învierea şi întoarcerea în slavă a lui Cristos Isus. care ne împacă cu El. Canonul roman 90. dacă nu a primit baia pentru iertarea păcatelor şi noua viaţă şi dacă nu trăieşte conform învăţăturilor lui Cristos”2027. Episcopul diecezei. puterea cuvintelor şi a acţiunii lui Cristos şi puterea Duhului Sfânt fac prezente sacramental. Trupul şi Sângele lui Isus Cristos şi pentru ca cei care iau parte la Euharistie să fie un singur trup şi un singur duh (unele tradiţii liturgice aşază epicleza după anamneză). preoţii şi diaconii lui ─ şi cu toţi episcopii din lume împreună cu Bisericile lor. jertfa lui oferită pe Cruce o dată pentru totdeauna. şi în comuniune cu Păstorii Bisericii ─ Papa. în Duhul Sfânt. pentru creaţie. 1352 Anafora. 67. 51): Deoarece această pâine şi acest vin au fost. prin Cristos. o cântă Dumnezeului de trei ori sfânt. 1355 În împărtăşanie. 6. din cer şi de pe pământ. Jertfa sacramentală: aducere de mulţumire. a celor vii şi a celor morţi.

în primul rând. „aducere de mulţumire”. în numele întregii creaţii. Biserica poate să ofere jertfa de laudă întru aducere de mulţumire pentru toate lucrurile bune. Prin Cristos. pentru tot ceea ce El a săvârşit prin creaţie. este şi o jertfă de laudă întru aducere de mulţumire pentru opera creaţiei. 1357 Împlinim această poruncă a Domnului prin celebrarea memorialului jertfei sale. Memorialul de jertfă al lui Cristos şi al Trupului său. Cristos se face prezent în mod real şi tainic. astfel încât jertfa de laudă adusă Tatălui este oferită prin Cristos şi cu El pentru a fi primită în El. cu lauda şi mijlocirea sa. Biserica 1362 Euharistia este memorialul Paştelui lui Cristos. 1361 Euharistia este şi jertfa de laudă prin care Biserica. în liturgia Bisericii. datorită faptului că ne socotim legaţi de porunca Domnului. cântă slava lui Dumnezeu. Făcând aceasta. Euharistie înseamnă.1356 Creştinii celebrează Euharistia încă de la începuturi şi într-o formă care în substanţă nu s-a schimbat de-a lungul marii diversităţi a timpurilor şi a liturgiilor. actualizarea şi oferirea sacramentală a jertfei lui unice. 1360 Euharistia este o jertfă de mulţumire Tatălui. oferim Tatălui ceea ce El însuşi ne-a dat: darurile creaţiei. pâinea şi vinul. răscumpărare şi sfinţire. pe care a dat-o în ajunul pătimirii sale: „Faceţi aceasta în amintirea mea” (1 Cor 11. întreaga creaţie iubită de Dumnezeu este adusă prinos Tatălui prin moartea şi învierea lui Cristos. sacramentul mântuirii noastre împlinite de Cristos pe Cruce. 1358 Trebuie deci să considerăm Euharistia ca: ─ aducere de mulţumire şi de laudă Tatălui. care este Trupul lui. În toate . Această jertfă de laudă nu este posibilă decât prin Cristos: El îi uneşte pe credincioşi cu persoana sa. 24-25). ─ memorialul de jertfă al lui Cristos şi al Trupului său. prin puterea Duhului Sfânt şi prin cuvintele lui Cristos. devenite. ─ prezenţa lui Cristos prin puterea Cuvântului şi a Duhului său. Trupul şi Sângele lui Cristos: în felul acesta. Aducerea de mulţumire şi de laudă Tatălui 1359 Euharistia. frumoase şi drepte pe care le-a făcut Dumnezeu în creaţie şi în omenire. În jertfa euharistică. o binecuvântare prin care Biserica îşi exprimă recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru toate binefacerile lui.

murind ca mijlocitor pe altarul Crucii. Evr 7. 24. ci şi proclamarea faptelor minunate pe care Dumnezeu le-a săvârşit pentru oameni2028. s-a oferit pe sine însuşi lui Dumnezeu Tatăl o dată pentru totdeauna. „în noaptea în care era vândut” (1 Cor 11. Ex 13. Aşa îşi înţelege Israel eliberarea din Egipt. 23). deoarece moartea sa nu trebuia să pună capăt preoţiei sale (Evr 7. se împlineşte opera răscumpărării noastre”2030. Cristos dăruieşte acelaşi trup pe care l-a dat pentru noi pe Cruce. ori de câte ori se celebrează Paştele. Caracterul sacrificial al Euharistiei se manifestă în înseşi cuvintele instituirii: „Acesta este Trupul meu. În celebrarea liturgică a acestor evenimente. 23) şi a cărei putere mântuitoare să se aplice pentru iertarea păcatelor pe care le săvârşim în fiecare zi2031. prezente şi actuale. 1363 În accepţia Sfintei Scripturi. 25-27. a cărei amintire să se perpetueze până la sfârşitul veacurilor (1 Cor 11. 2031 Cc. ca ei să-şi conformeze viaţa după ele. 2028 2029 Cf. 1366 Euharistia este deci o jertfă. pentru că re-prezintă (face prezentă) jertfa Crucii. Euharistia este şi o jertfă. ele devin. o jertfă vizibilă (cum cere natura umană). Paştele nostru. Cu toate acestea. . jertfa pe care Cristos a oferit-o pe Cruce o dată pentru totdeauna rămâne mereu actuală 2029: „Ori de câte ori se celebrează pe altar jertfa Crucii. după cuvintele instituirii. El a vrut să lase Bisericii. care se dă pentru voi”. o rugăciune numită anamneză sau memorial. care se varsă pentru voi” (Lc 22. mireasa sa preaiubită. ca să înfăptuiască pentru ei (oamenii) o răscumpărare veşnică. la Cina cea de Taină. 1364 Memorialul primeşte o semnificaţie nouă în Noul Testament. 19-20). întrun anume fel. pentru că este memorialul acestei jertfe şi pentru că îi aplică rodul. memorialul nu este numai amintirea evenimentelor din trecut. 28). 2030 LG 3. în care Cristos. Tridentin: DS 1740. 3. evenimentele Exodului sunt făcute prezente memoriei credincioşilor. a fost jertfit. Când Biserica celebrează Euharistia. în care să fie reprezentată jertfa sângeroasă ce urma să se împlinească o singură dată pe Cruce. acelaşi sânge pe care l-a „vărsat pentru mulţi spre iertarea păcatelor” (Mt 26. [Cristos. Cf.] Dumnezeul şi Domnul nostru. În Euharistie.rugăciunile euharistice găsim. şi acesta devine prezent. 1365 Deoarece este memorial al Paştelui lui Cristos. 27). ea reaminteşte Paştele lui Cristos. şi „Acest potir este Legământul cel nou întru Sângele meu.

Biserica oferă Jertfa euharistică în unire cu Preasfânta Fecioară Maria şi amintind-o. de asemenea. 2032 2033 Cc. numele lui este rostit pentru a semnifica faptul că el prezidează Biserica particulară. cu El şi în El. chiar şi atunci când ea este prezidată de un preot. suferinţa. rugăciunea. şi Ea se oferă şi mijloceşte pentru toţi oamenii. Papa este asociat oricărei celebrări a Euharistiei. şi ea însăşi e oferită în întregime. Biserica este reprezentată adesea ca o femeie aflată în rugăciune. oferă Jertfa euharistică: Să fie considerată legitimă numai acea Euharistie care se face sub prezidarea episcopului sau a aceluia pe care el l-a numit2033. până când va veni însuşi Domnul2034. în mijlocul preoţimii sale şi cu asistenţa diaconilor. Viaţa credincioşilor. prin El. 1370 La ofranda lui Cristos se asociază nu numai membrii ce sunt încă pe pământ. În catacombe. Împreună cu El. 1. Tridentin: DS 1743. 2034 PO 2. Comunitatea mijloceşte. jertfa lui Cristos devine şi jertfa mădularelor Trupului lui. Sf. în care este numit ca semn şi slujitor al unităţii Bisericii Universale. precum şi pe toţi sfinţii şi sfintele. Jertfa lui Cristos prezentă pe altar oferă tuturor generaţiilor de creştini posibilitatea de a se uni cu jertfa lui. 8. fiind Trupul lui Cristos. În Euharistie. 1369 Întreaga Biserică este unită cu jertfa şi mijlocirea lui Cristos. Episcopul locului este întotdeauna responsabil de Euharistie. munca lor se unesc cu acelea ale lui Cristos şi cu jertfa lui totală şi dobândesc astfel o valoare nouă. Numai modul de a oferi este diferit”: „În jertfa dumnezeiască ce se împlineşte la Liturghie este cuprins şi jertfit în mod nesângeros acelaşi Cristos care s-a dat pe sine însuşi o dată în mod sângeros pe altarul Crucii”2032. Biserica. oferită prin mâinile preoţilor în numele întregii Biserici în mod sacramental şi nesângeros în Euharistie. pentru toţi slujitorii. lauda. Ignaţiu de Antiohia.1367 Jertfa lui Cristos şi jertfa Euharistiei sunt o unică jertfă: „Este una şi aceeaşi victimă şi Cel care o oferă acum prin slujirea preoţilor este acelaşi care s-a oferit pe sine atunci pe Cruce. Slujirea preoţească este aceea prin care se săvârşeşte jertfa spirituală a credincioşilor în unire cu jertfa lui Cristos. cu braţele larg deschise în atitudine de orantă. participă la ofranda Capului său. care. Învestit cu slujirea lui Petru în Biserică. unicul Mijlocitor. . ci şi aceia care se află deja în slava cerească: într-adevăr. pentru ea şi cu ea. Ea se uneşte cu mijlocirea lui la Tatăl pentru toţi oamenii. Smyrn. După cum Cristos şi-a întins braţele pe cruce. 1368 Euharistia este şi jertfa Bisericii.

Monica. în care se arată că. 9. în cei săraci. 2037 Sfântul Ciril de Ierusalim. în cei bolnavi. care mijloceşte pentru noi” (Rom 8. 27. unită cu ofranda şi mijlocirea lui Cristos. în rugăciunea Bisericii sale. 6. myst. 20). în cei robiţi (Mt 25. [în anaforă] ne rugăm pentru sfinţii părinţi şi episcopi adormiţi. Apoi. crezând cu tărie că va fi de foarte mare folos sufletelor în favoarea cărora este oferită implorarea în timp ce e prezentă Victima sfântă şi înfricoşătoare. şi în general pentru toţi cei care au adormit înaintea noastră. este ca la picioarele Crucii. care. (. Sf. 2038 Civ. Catech. este prezent în multe feluri în Biserica sa2039: în Cuvântul său. împreună cu Maria.. în jertfa Liturghiei şi în persoana Cc. 2039 Cf.. care şi este de-a dreapta lui Dumnezeu. 1372 Sfântul Augustin a rezumat admirabil această învăţătură. pentru ei şi pentru noi. pe care o celebrăm în Euharistie: Această cetate răscumpărată în întregime. 9. în sacramentele al căror autor este. (. 1371 Jertfa euharistică este oferită şi pentru credincioşii răposaţi. binecunoscut credincioşilor. 5).. şi mai ales cel care a înviat. ca să dobândim.) Aceasta este jertfa creştinilor: „Noi.. 5. luând chip de rob. 34).În Euharistie. 31-46). suntem un singur trup în Cristos” (Rom 12. ea se oferă pe sine2038. 10. 11. Augustin şi fratele lui: Conf. Tridentin: DS 1743. cei mulţi. chiar dacă au fost păcătoşi. Biserica.. (. s-a oferit chiar şi pe sine însuşi pentru noi în pătimirea sa. „unde sunt doi sau trei adunaţi în numele” său (Mt 18. „care au murit în Cristos şi nu sunt încă purificaţi pe deplin” 2035. care ne îndeamnă la o participare tot mai deplină la jertfa Răscumpărătorului nostru. Biserica nu încetează să reînnoiască această jertfă în Sacramentul altarului. în ceea ce oferă.) îl înfăţişăm pe Cristos cel jertfit pentru păcatele noastre. înainte de moarte. ca să poată intra în lumina şi pacea lui Cristos: Îngropaţi acest trup oriunde! Nu vă faceţi griji pentru el! Tot ce vă cer este să vă aduceţi aminte de mine la altarul Domnului oriunde aţi fi2036.) Înfăţişând lui Dumnezeu implorările noastre pentru cei care au adormit. LG 48. 2035 2036 . 10. cel care a murit.. este oferită lui Dumnezeu ca jertfă universală de către Marele Preot. Prezenţa lui Cristos înfăptuită prin puterea Cuvântului său şi a Duhului Sfânt 1373 „Cristos Isus. către Sf. bunăvoinţa Dumnezeului iubitor de oameni2037. pentru a face din noi trupul unei Cap atât de însemnat. adică adunarea şi societatea sfinţilor.

S. (. ci prin excelenţă. prin consacrarea pâinii şi a vinului. Dar „El este prezent în cel mai înalt grad sub speciile euharistice” 2040.. 2044 Prod. dar puterea lor şi harul sunt de la Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Nu omul este acela care face ca cele oferite să devină Trupul şi Sângele lui Cristos.: DS 1651. nu ar putea oare să schimbe cele existente în ceea ce nu sunt încă? Căci nu este mai puţin a da lucrurilor natura lor primară decât a le-o schimba2045. 73. În Preasfântul Sacrament al Euharistiei sunt „conţinute cu adevărat. care a putut crea din nimic ceea ce nu exista. Toma Aq. nu cu titlu exclusiv. Trid. 9. 2043 MF 39. Sf. . spune El. prin binecuvântare. 50. 1. Trupul şi Sângele împreună cu sufletul şi dumnezeirea Domnului nostru Isus Cristos şi deci Cristos întreg” 2042. ci de ceea ce a consacrat binecuvântarea şi că puterea binecuvântării o depăşeşte pe cea a naturii. declarând: „Deoarece Cristos. 2042 Cc. rosteşte cuvintele. El aşază Euharistia mai presus de toate sacramentele şi face din ea „încununarea vieţii spirituale şi ţinta spre care tind toate sacramentele”2041.. 52. Iud. „Această prezenţă o numim «reală». „Acesta este Trupul meu”. Răscumpărătorul nostru. Preotul. Părinţii Bisericii au afirmat cu tărie credinţa Bisericii în eficacitatea Cuvântului lui Cristos şi a acţiunii Duhului Sfânt pentru a săvârşi această preschimbare. se înfăptuieşte preschimbarea întregii substanţe a pâinii în substanţa Trupului lui Cristos Domnul nostru şi a întregii substanţe a vinului în substanţa Sângelui lui. care a fost răstignit pentru noi. Iar sfântul Ambrozie spune referitor la această preschimbare: Să fim ferm convinşi că nu e vorba de ceea ce a făcut natura. a spus că ceea ce oferă sub chipul pâinii este cu adevărat Trupul său. th. a existat în Biserică întotdeauna convingerea. se face prezent în întregime”2043. 1375 Cristos devine prezent în acest sacrament prin preschimbarea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele său. Dumnezeu şi om.) Cuvântul lui Cristos. 1376 Conciliul Tridentin rezumă credinţa catolică.. Cristos. pentru că este substanţială şi pentru că. chip al lui Cristos.celebrantului. 6. 3. ca şi cum celelalte prezenţe nar fi «reale». ci însuşi Cristos. că. 3. pe care sfântul Conciliu o declară din nou. această preschimbare. Biserica catolică a 2040 2041 SC 7. se schimbă însăşi natura. 2045 Myst. 1374 Modul prezenţei lui Cristos sub speciile euharistice este unic. Astfel. prin ea. deoarece. în mod real şi substanţial. Acest cuvânt transformă cele oferite2044.

Aprofundând credinţa în prezenţa reală a lui Cristos în Euharistie. în mod just şi adecvat. printre altele. El a vrut ca noi să avem memorialul iubirii cu care ne-a iubit „până la sfârşit” (In 13. ci şi în afara celebrării ei. „Biserica catolică a dat şi continuă să dea acest cult de adoraţie care se cuvine sacramentului Euharistiei. nu numai în timpul Liturghiei. . deoarece urma să se ofere pe Cruce pentru a ne mântui. în prezenţa sa euharistică El rămâne în chip tainic în mijlocul nostru ca cel care ne-a iubit şi s-a dat pentru noi 2049 şi rămâne sub semnele ce exprimă şi comunică această iubire: Biserica şi lumea au mare nevoie de cultul euharistic. plecând genunchii sau înclinându-ne profund în semn de adorare a Domnului. El a vrut să ne dăruiască prezenţa sa sacramentală. De aceea. tabernacolul trebuie să fie aşezat într-un loc cu deosebire demn din biserică şi trebuie construit astfel încât să sublinieze şi să arate adevărul prezenţei reale a lui Cristos în Sfântul Sacrament. Întradevăr. Isus ne aşteaptă în acest Sacrament al iubirii. 20. păstrând cu cea mai mare grijă ostiile consacrate. 1379 Sfânta rezervă (tabernacolul) era iniţial destinată păstrării în mod corespunzător a Euharistiei ca să poată fi dusă bolnavilor şi celor absenţi în afara Liturghiei. purtându-le în procesiune”2048. 2048 MF 56. până la dăruirea propriei vieţi. Trid. Cf.numit-o. 1377 Prezenţa euharistică a lui Cristos începe în momentul consacrării şi durează atât timp cât subzistă speciile euharistice. În Sfânta Liturghie ne exprimăm credinţa în prezenţa reală a lui Cristos sub speciile pâinii şi vinului. Să 2046 2047 DS 1642. Deoarece Cristos urma să-i părăsească pe ai săi sub înfăţişarea sa vizibilă. 2049 Cf. astfel încât frângerea pâinii nu-l divide pe Cristos2047.: DS 1641. Cristos este prezent în întregime în fiecare dintre specii şi în întregime în fiecare dintre părţile lor. Gal 2. în contemplarea plină de credinţă şi gata să repare vinovăţiile grave şi greşelile lumii. Biserica a devenit conştientă de semnificaţia adoraţiei tăcute a Domnului prezent sub speciile euharistice. 1380 Este cât se poate de potrivit faptul că Cristos a voit să rămână prezent în Biserica sa în acest fel unic. transsubstanţiere”2046. Cc. 1378 Cultul Euharistiei. Să nu cruţăm timpul în a merge să-l întâlnim în adoraţie. înfăţişându-le credincioşilor ca să le venereze cu solemnitate. 1).

prezent în mijlocul adunării credincioşilor săi. De aceea. cred tot ce ai spus Tu. 3. citându-l pe Sf. latens Deitas. 19: «Acesta este Trupul meu.. Adoro te devote. 2052 Sacr. pentru că El. Isuse. S. şi aceasta. MF 1. A ne împărtăşi înseamnă a-l primi pe Cristos însuşi. şi tot el adaugă: „Altarul reprezintă Trupul 2050 2051 Ioan Paul al II-lea. Dar celebrarea jertfei euharistice este orientată în întregime spre unirea intimă a credincioşilor cu Cristos prin împărtăşanie. „Te ador. 1. în jurul căruia se adună Biserica în celebrarea Euharistiei. 5. atât ca victimă oferită pentru reconcilierea noastră. . 7.. cât şi ca hrană cerească ce ni se dă. Ospăţul pascal 1382 Liturghia este în acelaşi timp şi în mod inseparabil memorialul de jertfă în care se perpetuează jertfa Crucii şi ospăţul sacru al împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului. Sfântul Ciril declară: «Nu te întreba dacă acest lucru este adevărat. 1383 Altarul. care este Adevărul. VI. Luc. Fiule-ntrupat. nu-i cuvânt pe lume mai adevărat”. Simţurile mele nu te pot afla: numai prin credinţă văd prezenţa ta. recunosc ce-adâncă-i neputinţa mea. care se dă pentru voi». 75.. 22. Paul VI. şi. „Ce este deci altarul lui Cristos. Toma Aq. th.nu înceteze niciodată adoraţia noastră2050. Ciril de Alexandria. cf. nu minte»”2051. spune Sfântul Ambrozie2052. spune Sfântul Toma. în această Taină nouă nepătruns. 1381 „Prezenţa adevăratului Trup al lui Cristos şi a adevăratului Sânge al lui Cristos în acest sacrament «nu se poate cunoaşte prin simţuri». reprezintă cele două aspecte ale aceluiaşi mister: altarul jertfei şi masa Domnului. «ci numai prin credinţă. cu atât mai mult cu cât altarul creştin este simbolul lui Cristos însuşi. Sf. Dominicae cenae. 3. ci primeşte mai degrabă cu credinţă cuvintele Domnului. 22. care s-a oferit pentru noi. Scris. Dumnezeu ascuns. care se întemeiază pe autoritatea lui Dumnezeu». dacă nu imaginea Trupului lui Cristos?”. 19. comentând textul din Sfântul Luca. plecând genunchii înaintea ta..

credincioşii 2053 2054 Sacr. dar spune numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu”). pe altarul tău ceresc. nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu. Biserica de la Roma se roagă în anafora sa astfel: Te rugăm cu umilinţă. Cel care este conştient de a fi comis un păcat grav trebuie să primească sacramentul Reconcilierii înainte de a se apropia de împărtăşanie. De pildă. nesocotind Trupul Domnului” (1 Cor 11. Mt 8. 8. când vei veni întru împărăţia ta! 1387 Spre a se pregăti cum se cuvine pentru primirea acestui sacrament. Liturgia exprimă această unitate a jertfei şi a împărtăşirii în numeroase rugăciuni. Doamne. Că nu voi spune duşmanilor tăi taina ta. 4. Dumnezeule Atotputernic. nu veţi avea viaţă în voi” (In 6. Cf. 1385 Pentru a răspunde acestei chemări. Fiindcă acela care mănâncă şi bea cu nevrednicie îşi mănâncă şi îşi bea propria osândă. pentru ca noi toţi. 53). credinciosul nu poate să facă altceva decât să reia cu umilinţă şi credinţă fierbinte cuvintele centurionului 2054: Domine. non sum dignus ut intres sub tectum meum. trebuie să ne pregătim pentru acest moment atât de mare şi sfânt. Sfântul Paul îndeamnă la un examen de conştiinţă: „Oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea potirul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat faţă de Trupul şi de Sângele Domnului. adevăr zic vouă: dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele lui. . părtaş mă primeşte. Şi în dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur. în faţa maiestăţii tale dumnezeieşti.[lui Cristos]. să porunceşti ca jertfa aceasta să fie adusă prin mâinile sfântului tău înger. nici sărutare îţi voi da ca Iuda. Fiule al lui Dumnezeu. 7. „Luaţi şi mâncaţi din aceasta toţi”: împărtăşania 1384 Domnul ne adresează o chemare stăruitoare de a-l primi în sacramentul Euharistiei: „Adevăr. sed tantum dic verbo. ci ca tâlharul mărturisindu-mă. et sanabi-tur anima mea („Doamne. să ne umplem de toată binecuvântarea cerească şi de tot harul. strig ţie: Pomeneşte-mă. credincioşii se roagă în acelaşi spirit: Cinei tale cele de Taină astăzi. 27-29). Să se cerceteze aşadar pe sine omul şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din potir. iar Trupul lui Cristos este pe altar” 2053. 1386 În faţa măreţiei acestui sacrament. care vom primi prin împărtăşire din acest altar preasfântul Trup şi Sânge al Fiului tău.

2057 SC 55. după împărtăşirea preotului. can. sau şi mai des. în timpul pascal 2059. CIC. bucuria acestui moment în care Cristos devine oaspetele nostru. 1390 Datorită prezenţei sacramentale a lui Cristos în fiecare dintre specii. 1388 Este conform cu însăşi semnificaţia Euharistiei ca credincioşii. şi cel care mă mănâncă pe 2055 2056 Cf. împărtăşirea numai cu specia pâinii permite primirea întregului rod de har al Euharistiei. 2060 IGLR 240. Aceasta este forma obişnuită de împărtăşire în riturile orientale. 2058 OE 15. CIC. CIC. Domnul spune: „Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi Eu în el” (In 6. îmbrăcăminte) va exprima respectul. „Sfânta împărtăşanie îşi realizează mai deplin forma de semn când se dă sub ambele specii. can. Roadele împărtăşaniei 1391 Împărtăşania sporeşte unirea noastră cu Cristos. Atitudinea corporală (gesturi. chiar în fiecare zi. Căci sub această formă semnul ospăţului euharistic este pus în lumină mai deplin” 2060. 919. dacă au dispoziţia cuvenită. 920. Viaţa în Cristos îşi are fundamentul în ospăţul euharistic: „Precum m-a trimis pe mine Tatăl cel viu şi Eu trăiesc prin Tatăl. . Într-adevăr. pregătindu-se prin sacramentul Reconcilierii. can. Din motive pastorale. Totuşi. solemnitatea. Dar Biserica recomandă cu stăruinţă credincioşilor să primească sfânta Euharistie în duminici şi sărbători. în duminici şi sărbători. acest mod de a se împărtăşi a fost stabilit în mod legitim drept cel mai obişnuit în ritul latin. 917. 1389 Biserica stabileşte ca obligaţie credincioşilor „să participe. pe cât posibil. 2059 Cf. Cf. Primirea Euharistiei în împărtăşanie aduce ca rod principal unirea intimă cu Cristos Isus. la dumnezeiasca Liturghie”2058 şi să primească Euharistia cel puţin o dată pe an.vor respecta postul prescris în Biserica lor 2055. primesc la aceeaşi jertfă Trupul Domnului”2057. 56). prin care credincioşii. să se împărtăşească ori de câte ori participă la Liturghie 2056: „Se recomandă mult acea participare mai desăvârşită la Sfânta Liturghie.

iubirea astfel însufleţită şterge păcatele lesne-iertătoare2064. trebuie să am mereu un remediu 2063. pe care îl primim în împărtăşanie. invocăm venirea Duhului Sfânt ca dar de iubire. Împărtăşania realizează în chip minunat în viaţa noastră spirituală. Trupul lui Cristos. 2061 2062 Fanqith. Sacr. ei îşi proclamă unii altora Vestea cea Bună că s-a dăruit chezăşia vieţii. Fulgenţiu de Ruspe. se varsă pentru iertarea păcatelor. să considerăm lumea ca răstignită pentru noi şi să fim noi înşine răstigniţi pentru lume.) Primind darul iubirii. 28. Dacă vestim moartea Domnului. 1393 Împărtăşania ne desparte de păcat. 2065 Sf. până în clipa morţii. Cristos însufleţeşte iubirea noastră şi ne face capabili să rupem legăturile dezordonate cu creaturile şi să ne înrădăcinăm în El: Deoarece Cristos a murit pentru noi din iubire. 4. trebuie să-l primesc mereu. Oficiul siriac din Antiohia. în virtutea iubirii prin care Cristos a voit să moară pentru noi. Cc. PO 5. Dându-ni-se. păstrează. Dacă Sângele lui. sporeşte şi reînnoieşte viaţa de har primită la Botez. în acelaşi timp. 28. Împărtăşirea cu Trupul lui Cristos înviat. tinde să slăbească. tot astfel. Această dezvoltare a vieţii creştine are nevoie să fie întreţinută prin împărtăşania euharistică. 26). să putem şi noi. Euharistia întăreşte iubirea care. „este dat pentru noi” şi Sângele pe care îl bem „este vărsat pentru mulţi spre iertarea păcatelor”. 237 a-b. „însufleţit de Duhul Sfânt şi dătător de viaţă” 2062.. Fab. pâinea peregrinării noastre. Ca unul care păcătuieşte mereu. murim pentru păcatul şi trăim pentru Dumnezeu2065. de păcatele săvârşite şi a ne apăra de păcatele viitoare: „Ori de câte ori îl primim. vestim iertarea păcatelor. când ni se va da ca viatic. 1. ca atunci când îngerul i-a spus Mariei Magdalena: „Cristos a înviat!” Iată că acum şi viaţa şi învierea sunt date celui care îl primeşte pe Cristos2061. în viaţa zilnică. pentru ca mereu să-mi ierte păcatele. . vestim moartea Domnului” (1 Cor 11. Ambrozie.mine va trăi prin mine” (In 6. De aceea. 1394 Aşa cum hrana trupească serveşte la refacerea puterilor pierdute. (. 2063 Sf. vol. 57): Când credincioşii primesc Trupul Fiului la sărbătorile Domnului. 1392 Ceea ce produce hrana materială în viaţa noastră trupească.: DS 1638. primind harul Duhului Sfânt. ne rugăm cu umilinţă ca. Euharistia nu ne poate uni cu Cristos fără a ne purifica. 16-19.. ori de câte ori se varsă. Trid. Propriu. 2064 Cf. atunci când săvârşim amintirea morţii lui în timpul Jertfei.

1 Cor 12. voi primiţi Taina voastră. oare.1395 Prin însăşi iubirea pe care o aprinde în noi. 1396 Unitatea Trupului mistic: Euharistia face Biserica. 1398 Euharistia şi unitatea creştinilor. Serm. 2070 Ev. Io. Mt 25. sacrament al pietăţii! O. Euharistia ne apără de păcatele de moarte viitoare. 26. trebuie să-l recunoaştem pe Cristos în cei mai săraci. 4. 13. oare. semn al unităţii! O. Cei care primesc Euharistia sunt uniţi mai strâns cu Cristos. Auzi cuvântul: „Trupul lui Cristos” şi răspunzi: „Amin”. pe care-l binecuvântăm. întăreşte. 2068 Cf. adânceşte această încorporare în Biserică. Euharistia nu este orânduită în vederea iertării păcatelor de moarte. Taina voastră este aşezată pe masa Domnului. În Botez noi am fost chemaţi să fim un singur trup2066. care s-au dat pentru noi. înfăptuită deja prin Botez. . 1397 Euharistia angajează faţă de cei săraci: Pentru a primi în adevăr Trupul şi Sângele lui Cristos. Augustin. Cu cât participăm mai mult la viaţa lui Cristos şi cu cât înaintăm mai mult în prietenia lui. 272. 13. in 1 Cor 27. de vreme ce îl socoteşti nevrednic de a avea parte de hrana ta pe acela care a fost socotit vrednic să participe la această masă. SC 47. legătură a carităţii!”) 2070 Cu cât mai 2066 2067 Cf. şi consimţiţi la aceasta prin răspunsul vostru. Fii deci un mădular al lui Cristos ca „Amin”-ul tău să fie adevărat2067. împărtăşirea cu Sângele lui Cristos? Pâinea pe care o frângem nu este. împărtăşirea cu Trupul lui Cristos? Fiindcă e o singură Pâine. 1617. Ioan Chrysostom. Sf. Cristos îi uneşte pe toţi credincioşii într-un singur trup: Biserica. fraţii lui2068: Ai gustat din Sângele Domnului şi nici nu-l recunoşti pe fratele tău. Însăşi masa aceasta o necinsteşti. Dumnezeu te-a eliberat de toate păcatele tale şi te-a invitat la acest ospăţ.): Dacă voi sunteţi Trupul lui Cristos şi mădularele sale. cei mulţi. un trup suntem şi noi. 2069 Sf. Hom. 40. căci toţi ne împărtăşim din unica Pâine” (1 Cor 10. este adevărat!”) la ceea ce primiţi. 6. Răspundeţi „Amin!” („Da. Împărtăşania reînnoieşte. cu atât ne este mai greu să ne despărţim de El prin păcatul de moarte. În faţa măreţiei acestui mister. Iar tu nici măcar acum nu te-ai făcut mai îndurător2069. Cf. Specificul Euharistiei este de a fi sacramentul celor ce sunt în deplină comuniune cu Biserica. În acest fel. Aceasta o realizează sacramentul Reconcilierii. Euharistia înfăptuieşte această chemare: „Potirul binecuvântării. Sfântul Augustin exclamă: O sacramentum pietatis! O signum unitatis! O vinculum caritatis! („O. nu este.

211. Canonul Roman 96: Supplices te rogamus. UR 15. şi deci în Euharistie. dacă prin împărtăşirea noastră din altar suntem copleşiţi „de toată binecuvântarea cerească şi de tot harul” 2076. „amintind la Cina Sfântă moartea şi învierea Domnului. mai ales. CIC. ce împiedică participarea comună la masa Domnului.dureros se fac resimţite dezbinările din Biserică. „este nu numai posibilă. mens impletur gratia et futurae gloriae nobis pignus datur („Ospăţ sfânt. atunci când există împrejurări favorabile. VII. nu este posibilă intercomuniunea euharistică a Bisericii catolice cu aceste comunităţi. nu au păstrat substanţa autentică şi integrală a Misterului euharistic”2073. deşi despărţite. în care ne hrănim cu Cristos! Celebrează amintirea pătimirii lui. Biserica aclamă misterul Euharistiei: O sacrum convivium in quo Christus sumitur! Recolitur memoria passionis eius. care nu se află în comuniune deplină cu Biserica catolică. „Aceste Biserici. . 1399 Bisericile orientale. 2071 2072 UR 15. 2074 UR 22. celebrează Euharistia cu mare dragoste. cu permisiunea ordinariului locului. §3 2073 UR 22. mintea se umple de har şi primim chezăşia slavei viitoare”). au sacramente adevărate şi. Ungerea bolnavilor) altor creştini ce nu sunt în deplină comuniune cu Biserica catolică. 1400 Comunităţile bisericeşti născute din Reformă. despărţite de Biserica catolică. ci chiar de dorit. can. Cf. 1401 Când apare o nevoie urgentă. slujitorii sacri catolici pot da sacramentele (Euharistia. prin care rămân foarte strâns unite cu noi”2071. au Preoţia şi Euharistia. 2076 LR. . Dacă Euharistia este memorialul Paştelui Domnului. Totuşi. 844. UR 22. „O anumită comunicare în cele sfinte”. Din acest motiv. can. 844. aceste comunităţi bisericeşti. Euharistia ─ „chezăşia slavei viitoare” 1402 Într-o veche rugăciune. mărturisesc că astfel este semnificată viaţa de comuniune cu Cristos şi aşteaptă venirea lui în slavă”2074. 2075 Cf. cu atât mai stăruitoare sunt rugăciunile către Domnul ca să se întoarcă zilele unităţii depline a tuturor acelora care cred în El. „mai ales din cauza lipsei sacramentului Preoţiei. Pocăinţa. şi cu aprobarea autorităţii bisericeşti”2072. în puterea succesiunii apostolice. dar care le cer de bunăvoie: e însă necesar ca ei să mărturisească credinţa catolică cu privire la aceste sacramente şi să se afle în dispoziţia cuvenită2075. § 4. CIC.

în care va locui dreptatea 2081. 2083 Sf. 1405 Nu avem o chezăşie mai sigură şi nici un semn mai evident pentru această mare speranţă. 51.. Într-adevăr. aminteşte această făgăduinţă şi privirea ei se îndreaptă către „Cel ce vine” (Ap. nou. PE SCURT 1406 Isus spune: „Eu sunt pâinea cea vie. 54. atunci când vei şterge toată lacrima din ochii noştri şi. Doamne Isuse!” (Ap 22. antidot împotriva morţii. „Vino. Domnul însuşi a îndreptat privirea ucenicilor săi către împlinirea Paştelui în împărăţia lui Dumnezeu: „Vă spun că nu voi mai bea de acum din acest rod al viţei până în ziua când îl voi bea cu voi. Cf. 2081 Cf. 2079 Embolismul după Tatăl Nostru. 56). Dumnezeul nostru. 20). Tit 2.. 2082 LG 3. 20. 6. Eph. Rugăciunea euharistică III. 13. decât Euharistia. văzându-te pe tine. care s-a coborât din cer. 4). 1403 La Cina cea de Taină. 13. hrană a vieţii veşnice în Isus Cristos”2083. 1. 2 Pt 3.. celebrăm Euharistia exspectantes beatam spem et adventum Salvatoris nostri Iesu Christi („aşteptând speranţa fericită şi venirea Mântuitorului nostru Isus Cristos”) 2079. Ori de câte ori Biserica celebrează Euharistia. 1404 Biserica ştie că încă de pe acum Domnul vine în Euharistia lui şi că El este aici. prin Cristos. 25. Lc 22. Mc 14. 2080 LR. 2. În rugăciune. 1407 Euharistia este inima şi culmea vieţii Bisericii. în împărăţia Tatălui meu” ( Mt 26. 116: rugăciunea pentru răposaţi. (. care este leac de nemurire. Ignaţiu de Antiohia. Domnul nostru” 2080. cerând „să ne bucurăm şi noi de-a pururi împreună de mărirea ta. „se împlineşte lucrarea răscumpărării noastre”2082 şi noi „frângem aceeaşi Pâine. 18. în mijlocul nostru. căci în ea Isus îşi asociază Biserica şi pe toţi membrii ei la jertfa sa de laudă şi aducere de mulţumire oferită o dată 2077 2078 Cf.) El rămâne în mine şi Eu în el” (In 6. ea cheamă venirea lui: Marana tha (1 Cor 16. De aceea. Totuşi. 22). ori de câte ori se celebrează acest mister. (.Euharistia este şi chezăşia slavei vieţii viitoare. această prezenţă este ascunsă. „Să vină harul tău şi să treacă această lume2078!”. aşa precum eşti.. Didahé 10.) Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică. 29)2077. a cerurilor noi şi a pământului nou. . Cine mănâncă din pâinea aceasta va trăi în veci. vom fi pe veci asemenea ţie şi te vom lăuda fără încetare.

” 1413 Prin consacrare are loc transsubstanţierea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Cristos. Cristos însuşi. şi a vinului şi participarea la Domnului. asupra cărora este invocată binecuvântarea Duhului Sfânt şi preotul rosteşte cuvintele consacrării spuse de Isus la Cina cea de Taină: „Acesta este Trupul meu dat pentru voi. 1410 Însuşi Cristos. pentru repararea păcatelor celor vii şi ale celor răposaţi. proclamarea Cuvântului lui pentru toate binefacerile sale. 1408 Celebrarea euharistică cuprinde întotdeauna: Dumnezeu. Cc. real şi substanţial. este prezent în mod adevărat. oferă Jertfa euharistică. El revarsă harurile mântuirii asupra Trupului său. care este Biserica. prin această jertfă. moartea şi învierea lui Cristos. Dacă cineva este conştient că a făcut un păcat de moarte. 1651. este acela care. aducerea de mulţumire lui Dumnezeu Tatăl mai ales pentru dăruirea Fiului său. Trupul şi Sângele său.: DS 1640. Euharistia este oferită. adică al lucrării de mântuire împlinite prin viaţa. cu sufletul şi dumnezeirea sa2084. consacrarea pâinii ospăţul liturgic prin primirea Trupului şi Sângelui constituie unul şi acelaşi act de cult. viu şi glorios. şi pentru a primi de la Dumnezeu binefaceri spirituale sau temporale. de asemenea. Trid.pentru totdeauna pe Cruce Tatălui.. nu trebuie să se apropie de Euharistie fără să fi primit mai înainte iertarea prin sacramentul 2084 Cf. lucrare făcută prezentă prin acţiunea liturgică.) Acesta este potirul Sângelui meu. acţionând prin slujirea preoţilor.... . Sub speciile consacrate ale pâinii şi vinului. 1411 Numai preoţii hirotoniţi valid pot să prezideze Euharistia şi să consacre pâinea şi vinul pentru ca ele să devină Trupul şi Sângele Domnului. 1415 Cel care doreşte să-l primească pe Cristos în împărtăşania euharistică trebuie să fie în stare de har. 1414 În calitate de jertfă. Aceste elemente 1409 Euharistia este memorialul Paştelui lui Cristos. 1412 Semnele esenţiale ale sacramentului euharistic sunt pâinea de grâu şi vinul din struguri. prezent cu adevărat sub speciile pâinii şi vinului. Mare Preot veşnic al Noului Legământ. (. este ofranda Jertfei euharistice. Şi tot Cristos.

Trupul mistic al lui Cristos. cu Sfânta Fecioară Maria şi cu toţi Sfinţii.Pocăinţei. 1417 Biserica recomandă cu stăruinţă credincioşilor să primească sfânta împărtăşanie ori de câte ori participă la celebrarea Euharistiei. 1). ea este încă „ascunsă cu Cristos în Dumnezeu” (Col 3. El trebuie să fie cinstit cu un cult de adoraţie. primirea acestui sacrament întăreşte unitatea Bisericii. ea afirmă ca obligatorie primirea împărtăşaniei cel puţin o dată pe an. Cristos ne dă în Euharistie chezăşia slavei viitoare alături de El: participarea la Sfânta Jertfă ne identifică cu Inima lui. 3). supusă suferinţei. susţine puterile noastre de-a lungul peregrinării acestei vieţi. 1419 De vreme ce a trecut din lumea aceasta la Tatăl. omul primeşte viaţa nouă a lui Cristos. bolii şi morţii. noi purtăm viaţa aceasta „în vase de lut” (2 Cor 4. Domnul nostru”2085. Deoarece legăturile de iubire dintre cel care se împărtăşeşte şi Cristos devin mai puternice. Acum. Această viaţă nouă de fii ai lui Dumnezeu poate să fie slăbită şi chiar pierdută prin păcat. CAPITOLUL AL DOILEA Sacramentele de vindecare 1420 Prin sacramentele iniţierii creştine. Or. 1418 Deoarece Cristos însuşi este prezent în Sacramentul altarului. un semn de iubire şi o datorie de adoraţie faţă de Cristos. . „Vizita la Preasfântul Sacrament este o dovadă de recunoştinţă. 1416 Sfînta împărtăşanie cu Trupul şi Sângele lui Cristos sporeşte unirea celui care se împărtăşeşte cu Domnul. îi iartă păcatele lesne-iertătoare şi îl fereşte de păcatele grave. 2085 MF. ne face să dorim viaţa veşnică şi ne uneşte deja cu Biserica din Cer. 7). Suntem încă în „locuinţa noastră pământească” (2 Cor 5.

Mc 1. Lc 15. exemplul şi rugăciunea ei. I. prin puterea Duhului Sfânt. este un element esenţial al acestui sacrament. . acest sacrament este şi o „mărturisire”. lucrarea de vindecare şi mântuire chiar printre propriii ei membri. deoarece consacră o încercare personală şi eclezială de convertire. de căinţă şi de îndestulare din partea creştinului păcătos. sunt reconciliaţi cu Biserica. LG 11. Cel care trăieşte din iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu este pregătit să răspundă chemării 2086 2087 Cf. în acelaşi timp. Este numit sacramentul Iertării. Acesta este scopul celor două sacramente de vindecare: sacramentul Pocăinţei şi Ungerea bolnavilor. 2090 OP. pentru că mărturisirea. Mc 2.1421 Domnul nostru Isus Cristos. Cf. pentru că. deoarece îi dăruieşte păcătosului iubirea lui Dumnezeu ce reconciliază: „Lăsaţi-vă împăcaţi cu Dumnezeu!” (2 Cor 5. o recunoaştere şi o laudă a sfinţeniei lui Dumnezeu şi a milostivirii lui faţă de omul păcătos. spovedirea păcatelor în faţa preotului. cel care a iertat păcatele paraliticului şi i-a redat sănătatea trupului 2086. Dumnezeu acordă penitentului „iertarea şi pacea”2090. Este numit sacramentul Pocăinţei. 15. 1-12. 2089 Cf. Formula dezlegării. Este numit sacramentul Reconcilierii. 20). tămăduitorul sufletelor şi al trupurilor. 18. ARTICOLUL 4 Sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii 1422 „Cei care se apropie de sacramentul Pocăinţei dobândesc de la mila lui Dumnezeu iertare pentru ofensa adusă şi. 1424 Este numit sacramentul Spovezii (Mărturisirii). colaborează la convertirea lor”2087. 2088 Cf. drumul de întoarcere la Tatăl2089. pe care au rănit-o prin păcat şi care. prin dezlegarea sacramentală a preotului. de care ne-am îndepărtat prin păcat. Întro semnificaţie adâncă. pentru că realizează sacramental chemarea lui Isus la convertire2088. a vrut ca Biserica sa să continue. prin dragostea. Cum este numit acest sacrament? 1423 Este numit sacramentul convertirii.

nici înclinaţia spre păcat. Pe de altă parte. ajutaţi de harul lui Cristos 2091. Botezul este locul principal al convertirii prime şi fundamentale. noua naştere a Botezului. legând iertarea noastră reciprocă de greşeli de iertarea pe care Dumnezeu o va acorda păcatelor noastre. sfântul apostol Ioan zice: „Dacă spunem că nu avem păcat. se renunţă la rău şi se dobândeşte mântuirea. adică iertarea tuturor păcatelor şi darul vieţii noi. De ce un sacrament al Pocăinţei după Botez? 1425 „Dar v-aţi spălat. Trebuie să ne dăm seama de măreţia darului lui Dumnezeu. 15). DS 1515. LG 40. 27). III. În propovăduirea Bisericii. este „sfântă şi fără de prihană” (Ef 5. dar aţi fost sfinţiţi. 1426 Convertirea la Cristos. 2091 2092 . 4). pe care tradiţia o numeşte concupiscenţă. 8). viaţa nouă primită în iniţierea creştină n-a suprimat fragilitatea şi slăbiciunea naturii umane. Convertirea celor botezaţi 1427 Isus cheamă la convertire. II. Această chemare este o parte esenţială a vestirii Împărăţiei: „S-a împlinit timpul şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. 24). deopotrivă sfântă şi având mereu nevoie de Cf. DS 1545. 2093 Cf. Fapte 2. 11). Şi Domnul însuşi ne-a învăţat să ne rugăm: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre” (Lc 11. aşa cum Biserica însăşi. care ni se dă în sacramentele iniţierii creştine pentru a pricepe în ce măsură păcatul este un lucru incompatibil cu cel care „s-a îmbrăcat în Cristos” (Gal 3. Tocmai de aceea. Cea de-a doua convertire este o îndatorire neîntreruptă pentru întreaga Biserică: ea. ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi” (1 In 1. Trupul şi Sângele lui Cristos primite ca hrană ne-au făcut „sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui” (Ef 1. 27). mireasa lui Cristos. Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Mc 1. 1428 Dar chemarea lui Cristos la convertire continuă să răsune în viaţa creştinilor. dar aţi fost îndreptăţiţi în numele Domnului Isus Cristos şi în Duhul Dumnezeului nostru” (1 Cor 6.Domnului: „Mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău” (Mt 5. această chemare se adresează mai întâi celor care nu-l cunosc încă pe Cristos şi Evanghelia lui. 4). Prin credinţa în Vestea cea Bună şi prin Botez 2093. „incluzând în sânul ei oameni păcătoşi. Această luptă este cea a convertirii în vederea sfinţeniei şi a vieţii veşnice la care Domnul neîncetat ne cheamă2092. Cf. ce rămâne în cei botezaţi pentru ca ei să-şi dea seama de ce sunt în stare în lupta vieţii creştine. Cu toate acestea. darul Duhului Sfânt. 38.

2096 Cf. Sfântul Ambrozie spune referitor la cele două convertiri: în Biserică „există apa şi lacrimile: apa Botezului şi lacrimile Pocăinţei”2098. 26-27. Ioel 2. dimpotrivă. Trid.: DS 1676-1678. o aversiune faţă de rău. şi ne vom întoarce” (Lam 5. o lucrare a harului lui Dumnezeu. 2098 Ep. în primul rând. Cea de-a doua convertire are şi o dimensiune comunitară. Cf. 16-17. care face ca inimile noastre să se întoarcă la El: „Întoarce-ne la tine. Pocăinţa interioară 1430 Ca odinioară la profeţi. 1705. 21). Doamne. cu speranţa îndurării divine şi cu încrederea în ajutorul harului ei. „sacul şi cenuşa”. Cc. 5. 32. înainte de toate. In 6. chemarea lui Isus la convertire şi pocăinţă nu are în vedere. 10. 41. E nevoie ca Dumnezeu să-i dea omului o inimă nouă2101. 5. 16). 1 In 4. 15-17. ca să răspundă iubirii îndurătoare a lui Dumnezeu. 2100 Cf. atrasă şi pusă în mişcare de har2095. .purificare. convertirea interioară îndeamnă la exprimarea acestei atitudini în semne vizibile. pe care Părinţii Bisericii le-au numit animi cruciatus („mâhnirea sufletului”). ea comportă dorinţa şi hotărârea de a ne schimba viaţa. Convertirea inimii este însoţită de o durere şi o tristeţe mântuitoare. 2099 Cf. 1-6. 61) şi. Dumnezeu ne dă puterea să o luăm de la capăt. Privirea de o nemărginită îndurare a lui Isus îi aduce lacrimile căinţei (Lc 22. Convertirea este. 2101 Cf. postul şi mortificările. 1431 Pocăinţa interioară este o reorientare radicală a întregii vieţi. pocăinţa interioară. împreună cu repulsia faţă de faptele rele săvârşite. o întoarcere. C. În acelaşi timp. 4. faptele de pocăinţă rămân sterile şi mincinoase. Acest efort de convertire nu este doar o lucrare omenească. 16-18. faptele exterioare. 12. Prin descoperirea 2094 2095 LG 8. după învierea Domnului. o convertire la Dumnezeu din toată inima. 12.R. Mt 6. 19). 2097 Cf. 12-13: Is 1. In 21. 2. ci convertirea inimii. Fără ea. Este dinamismul „inimii smerite” (Ps 51. o ruptură cu păcatul. 1429 Despre aceasta dă mărturie convertirea Sfântului Petru după tripla renegare a Învăţătorului său. compunctio cordis („căinţa inimii”)2100. 1432 Inima omului este greoaie şi împietrită. care ne-a iubit cel dintâi2096. gesturi şi fapte de pocăinţă2099. Aceasta se arată în chemarea Domnului adresată unei întregi Biserici: „Converteşte-te!” (Ap 2. Ez 36. IV. tripla mărturisire a iubirii faţă de El 2097. practică neîncetat pocăinţa şi înnoirea” 2094. 44.

4. ca mijloc de obţinere a iertării păcatelor. prin grija faţă de săraci. . Sf. prin îndreptarea frăţească. Dar acelaşi Duh care dezvăluie păcatul este şi Mângâietorul2104 care dă inimii omului harul căinţei şi al convertirii2105. 8-9). Cor. 23. DV 27-48. 2107 Cf. adică de faptul că lumea nu a crezut în Cel pe care l-a trimis Tatăl. Tob 12. direcţia spirituală. In 19. asupra a trei forme: postul. mijlocirea sfinţilor şi practicarea iubirii. 8). Să avem ochii aţintiţi asupra Sângelui lui Cristos şi să ne dăm seama cât de preţios este pentru Tatăl lui. 2105 Cf. inima noastră este zguduită de grozăvia şi greutatea păcatului şi începe să se teamă să-l ofenseze pe Dumnezeu prin păcat şi să fie despărţită de El. 2106 Cf. Convertirea şi pocăinţa zilnică îşi găsesc izvorul şi hrana în Euharistie. Zah 12. răbdarea în prigoniri pentru dreptate. 1435 Convertirea se realizează în viaţa de zi cu zi prin gesturi de împăcare. eforturile făcute pentru împăcarea cu aproapele. 26. rugăciunea. vărsat pentru mântuirea noastră. pomana 2106. căci. 10. Clement Romanul. Alături de purificarea radicală înfăptuită de Botez sau de martiriu. ei citează. Inima omului se converteşte privind la Acela pe care l-au străpuns păcatele noastre2102. căci în ea devine prezentă jertfa lui Cristos care ne-a împăcat cu 2102 2103 Cf. 24. A-ţi lua în fiecare zi crucea şi a-l urma pe Isus este cea mai sigură cale a pocăinţei2109. examenul de conştiinţă. Duhul Sfânt este acela care „vădeşte lumea de păcat” (In 16. Cf. acceptarea suferinţelor. 17. exercitarea şi apărarea dreptăţii şi a dreptului 2108. Is 1.măreţiei iubirii lui Dumnezeu. Fapte 2. Scriptura şi Părinţii Bisericii insistă. care exprimă convertirea în raport cu sine. Am 5. Mt 6. Iac 5. Ioan Paul II. Lc 9. „care acoperă o mulţime de păcate” (1 Pt 4. în raport cu Dumnezeu şi în raport cu ceilalţi. prin mărturisirea greşelilor către fraţi. 1-18. 2109 Cf. 2104 Cf. Multiplele forme ale pocăinţei în viaţa creştină 1434 Pocăinţa interioară a creştinului poate avea expresii foarte variate. 2108 Cf. grija pentru mântuirea aproapelui2107. lacrimile de căinţă. 1433 După Paşti. mai ales. 8. 7. a dobândit lumii întregi harul căinţei2103. 20. 37. revizuirea vieţii. V. 1436 Euharistia şi Pocăinţa. 36-38. In 15.

. înainte de toate. aşa cum este viaţa omului ce se întoarce la Dumnezeu şi în sânul familiei lui. can. ruperea comuniunii cu El. ba chiar de a dori să mănânce din roşcovele pe care le mâncau porcii. prin ea sunt hrăniţi şi întăriţi cei care trăiesc viaţa lui Cristos. 11-24): fascinaţia unei libertăţi iluzorii. iertarea lui Dumnezeu şi reconcilierea cu Biserica. Haina frumoasă. în acelaşi timp. CIC. împărtăşirea frăţească a bunurilor (opere caritative şi misionare). Timpurile şi zilele de pocăinţă din cursul anului liturgic (Postul Mare. care este Biserica. SC 109-110. al cărei centru este „tatăl milostiv” (Lc 15. Numai inima lui Cristos. 1437 Citirea Sfintei Scripturi. primirea generoasă din partea tatălui. Trid. pline de bucurie. mizeria extremă în care se află fiul după ce şi-a risipit averea. LG 11. VI. prejudiciază comuniunea cu Biserica. 1249-1253. privaţiunile de bunăvoie ca postul şi pomana. reflecţia asupra bunurilor pierdute. înjosirea profundă de a se vedea obligat să pască porcii. CCEO. Sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii 1440 Păcatul este. drumul de întoarcere. convertirea aduce cu sine. can. curate. 1439 Dinamismul convertirii şi al pocăinţei a fost minunat descris de Isus în parabola numită „a fiului risipitor”. SC 109-110. care cunoaşte profunzimile iubirii Tatălui. inelul şi ospăţul de sărbătoare sunt simboluri ale vieţii noi. pelerinajele în semn de pocăinţă. 880-883. vinerile ─ în amintirea morţii Domnului) sunt momente forte ale practicii penitenţiale a Bisericii 2111. liturgiile penitenţiale. În acelaşi timp.: DS 1638. Cf. a putut să ne reveleze atât de simplu şi frumos adâncul îndurării lui.26. „ea este antidotul ce ne eliberează de greşelile zilnice şi ne fereşte de păcatele de moarte”2110. părăsirea casei părinteşti. CCEO. Cf. pe care le exprimă şi le realizează liturgic sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii2112. bucuria tatălui: sunt câteva trăsături proprii procesului de convertire. can. orice act sincer de cult sau de pietate însufleţesc în noi spiritul de convertire şi de pocăinţă şi contribuie la iertarea păcatelor noastre. 880-883.Dumnezeu. 1249-1253. o ofensă adusă lui Dumnezeu. căinţa şi hotărârea de a se declara vinovat înaintea tatălui său. rugăciunea Liturgiei Orelor şi Tatăl Nostru. CIC. demne. De aceea. can. 2112 Cf. Numai Dumnezeu iartă păcatul 2110 2111 Cc. Aceste momente sunt deosebit de favorabile pentru exerciţiile spirituale.

21-23. 1445 Cuvintele a lega şi a dezlega înseamnă: cel pe care îl veţi exclude din comuniunea voastră va fi exclus de la comuniunea cu Dumnezeu. In 20. să fie în întregime semnul şi instrumentul iertării şi al reconcilierii pe care El ni le-a dobândit cu preţul sângelui său. Un semn vădit al acestui lucru este faptul că Isus îi primeşte pe păcătoşi la masa sa. 10) şi îşi exercită această putere dumnezeiască: „Îţi sunt iertate păcatele!” (Mc 2. El spune despre sine: „Fiul Omului are putere de a ierta păcatele pe pământ” (Mc 2. 7. 16-20)2117. a fost dată şi colegiului Apostolilor unit cu Capul lui” (Mt 18. Ei i-a fost încredinţată „slujirea împăcării” (2 Cor 5. Reconcilierea cu Biserica este inseparabilă de reconcilierea cu Dumnezeu. Mc 2. . Isus nu s-a mulţumit să ierte păcatele. Reconcilierea cu Biserica 1443 În timpul vieţii sale publice. şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Mt 16. se aşază El însuşi la masa lor. cât şi întoarcerea în sânul Poporului lui Dumnezeu2116. El dă această putere oamenilor 2114 ca s-o exercite în numele său. 18. mai mult. 2113 2114 Cf. 2117 LG 22. 19). şi Dumnezeu îl va primi în a sa. Pentru că Isus este Fiul lui Dumnezeu. ci a arătat şi efectul acestei iertări: El i-a reintegrat pe păcătoşii pe care i-a iertat în comunitatea Poporului lui Dumnezeu. prin el. Lc 19. Mai mult: în virtutea autorităţii sale dumnezeieşti. care i-a fost dată lui Petru. Apostolul este trimis „în numele lui Cristos” şi. gest care exprimă în mod emoţionant atât iertarea lui Dumnezeu2115. 9. 1442 Cristos a vrut ca Biserica sa. 1444 Făcându-i pe apostoli părtaşi la propria sa putere de a ierta păcatele. Cf. „Dumnezeu însuşi” îndeamnă şi roagă: „Lăsaţi-vă împăcaţi cu Dumnezeu!” (2 Cor 5. Lc 7. viaţa şi acţiunea ei. din care păcatul îi îndepărtase sau chiar îi exclusese. 28. pe cel pe care îl veţi primi din nou în comuniunea voastră. „Dar însărcinarea de a lega şi dezlega. Această dimensiune eclezială a slujirii lor este exprimată în mod deosebit în cuvintele solemne ale lui Cristos către Simon Petru: „Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri. în rugăciunea.1441 Numai Dumnezeu iartă păcatele2113. 20). 2115 Cf. 18). 5. Domnul le dă şi autoritatea de a-i reconcilia pe păcătoşi cu Biserica. El a încredinţat totuşi slujirii apostolice exercitarea puterii de ierta păcatele. 2116 Cf. 48). Lc 15.

acordă în numele lui Isus Cristos iertarea păcatelor şi stabileşte modalitatea îndestulării şi totodată se roagă pentru păcătos şi face pocăinţă împreună cu el. acţiunea lui Dumnezeu prin intervenţia Bisericii. iar în unele regiuni. reconcilierea creştinilor care săvârşiseră păcate deosebit de grave după Botez (de exemplu. inspirându-se din tradiţia monastică a Orientului. În secolul al VII-lea. Ea comportă două elemente la fel de esenţiale: pe de o parte. faptele omului care se converteşte sub acţiunea Duhului Sfânt: căinţa. pierzând astfel harul baptismal şi rănind comuniunea eclezială. pe de altă parte. În linii mari.: DS 1542. pentru cei care. Ea permitea integrarea într-o singură celebrare sacramentală a iertării păcatelor grave şi a păcatelor lesne-iertătoare. 4. este forma Pocăinţei pe care o practică Biserica până în zilele noastre. Trid. sacramentul se realizează într-un mod mai tainic. Cf. care nu pretinde înfăptuirea publică şi prelungită a unor fapte de pocăinţă înainte de a primi reconcilierea cu Biserica. 1447 În decursul veacurilor. . Paen. Această nouă practică prevedea posibilitatea repetării şi deschidea astfel drumul unei frecventări regulate a acestui sacrament. Începând de atunci. Cc. înainte de toate. omucidere sau adulter) era legată de o disciplină foarte riguroasă.Sacramentul iertării 1446 Cristos a instituit sacramentul Pocăinţei pentru toţi membrii păcătoşi ai Bisericii sale. 2. după Botez. Părinţii Bisericii prezintă acest sacrament ca pe „a doua plută [de salvare] după naufragiul care este pierderea harului”2118. forma concretă în care Biserica a exercitat această putere primită de la Domnul a cunoscut multe variaţii. adesea timp de mulţi ani. păcătosul este vindecat şi restabilit în comuniunea eclezială. În acest „ordin al penitenţilor” (care privea numai anumite păcate grave) nu se putea intra decât rar. o singură dată în viaţă. Biserica. misionarii irlandezi. mărturisirea şi îndestularea. prin episcop şi preoţii lui. Sacramentul Pocăinţei le oferă acestora o nouă posibilitate de a se converti şi de a redobândi harul îndreptăţirii. au căzut în păcat grav. În primele secole. au adus în Europa continentală practica „privată” a penitenţei. se observă aceeaşi structură fundamentală. 1449 Formula de dezlegare folosită în Biserica latină exprimă elementele esenţiale ale 2118 Tertulian. idolatrie. înainte de a primi reconcilierea. 1448 Prin toate variaţiile pe care disciplina şi celebrarea acestui sacrament le-au cunoscut de-a lungul secolelor. Astfel. conform căreia penitenţii trebuia să facă pocăinţă publică pentru păcatele lor. între penitent şi preot.

în purtare. Cf. VII. pe buze. prin puterea încredinţată Bisericii. umilinţă deplină sau îndestulare rodnică”2119. 2121 Cf. Cu toate acestea. căinţa este numită „desăvârşită” (căinţă din iubire). Iar eu te dezleg de păcatele tale. 1454 Se cuvine ca primirea acestui sacrament să fie pregătită printr-un examen de C. El realizează reconcilierea păcătoşilor prin Paştele Fiului şi prin darul Duhului său. la spovada sacramentală. dacă ea cuprinde şi hotărârea fermă de a recurge. căinţa ocupă primul loc. 2. 5. 2122 Cf. mărturisirea. Trid. 21. să-şi dăruiască iertarea şi pacea. O astfel de căinţă dobândeşte iertarea păcatelor lesne-iertătoare. Părintele îndurărilor. Cc. unită cu hotărârea de a nu mai păcătui pe viitor”2120. Cc. în numele Tatălui. dar dispune la primirea ei în sacramentul Pocăinţei2122. 1453 Căinţa numită „nedesăvârşită” (attritio) este tot un dar al lui Dumnezeu. îndată ce este posibil. 2119 2120 .: DS 1673. prin dezlegarea sacramentală. sub acţiunea harului.R. şi al Fiului şi al Sfântului Duh.: DS 1677. 1452 Când izvorăşte din dragostea faţă de Dumnezeu iubit mai presus de toate. căinţa.: DS 1678. Căinţa 1451 Între actele penitentului. Se naşte din considerarea urâţeniei păcatului sau din teama de osânda veşnică şi de celelalte pedepse care îl ameninţă pe cel păcătos (căinţa din frică). Actele penitentului 1450 „Pocăinţa îl obligă pe cel păcătos să-i accepte de bunăvoie toate elementele: în inimă. Trid. Ea este „o durere a sufletului şi o detestare a păcatului săvârşit. un impuls al Duhului Sfânt.: DS 1676. 1705. căinţa nedesăvârşită nu obţine prin ea însăşi iertarea păcatelor grave. Trid. dobândeşte şi iertarea păcatelor de moarte2121.acestui sacrament: Părintele îndurărilor este izvorul oricărei iertări. Cc. O astfel de zguduire a conştiinţei poate să determine o evoluţie interioară ce se va desăvârşi. care a împăcat lumea cu sine prin moartea şi învierea Fiului său şi a trimis pe Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor. Cc. Trid. prin rugăciunea şi slujirea Bisericii: Dumnezeu.

Trid. 916. chiar dacă aceste păcate sunt foarte ascunse şi chiar dacă privesc numai ultimele două porunci ale Decalogului 2124. păcatele grave de care este conştient”2127. 1456 Spovada în faţa preotului constituie o parte esenţială a sacramentului Pocăinţei: „În spovadă.: DS 1647. 11. Ex 20. can. ne eliberează şi ne uşurează reconcilierea cu ceilalţi. 2126 Sf. în faţa îndurării divine spre a fi iertate. Trid. DS 1683. se deschide din nou lui Dumnezeu şi comuniunii Bisericii pentru a face posibil un nou viitor. 711. CCEO. Cf. învăţăturile apostolilor2123. 2125 Cc. medicina nu îngrijeşte ceea ce nu cunoaşte”2126.: DS 1680. Cc. Ieronim. 2124 . omul priveşte în faţă păcatele de care s-a făcut vinovat: îşi asumă responsabilitatea pentru ele şi. ei le pun pe toate. can. Mărturisirea păcatelor 1455 Mărturisirea păcatelor (spovada).: DS 1680. 10. Trid. 17. Cei care procedează altfel şi care ascund cu bună-ştiinţă unele păcate nu pun în faţa bunătăţii divine nimic din ceea ce ea ar putea ierta prin mijlocirea preotului. CIC. chiar dacă simte o mare căinţă. 1457 Conform poruncii Bisericii. can. căci uneori aceste păcate rănesc mai grav sufletul şi sunt mai periculoase decât cele care au fost săvârşite în văzul tuturor”2125: Când creştinii se străduiesc să-şi mărturisească toate păcatele de care îşi aduc aminte. 989. cel puţin o dată pe an.conştiinţă făcut în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Cel care are conştiinţa de a fi săvârşit un păcat de moarte nu trebuie să primească Sfânta Împărtăşanie. Gal 5. Rom 12─15. prin aceasta. „orice credincios ajuns la vârsta priceperii e dator să-şi mărturisească. 28. 1661. 2129 Cf. Eccl. 2127 CIC. 2128 Cf. Copiii trebuie să se apropie de sacramentul Pocăinţei înainte de a primi pentru prima dată sfânta 2123 Cf. fără a fi primit în prealabil dezlegarea sacramentală2128. fără îndoială. Prin spovadă. 1708. chiar dintr-un punct de vedere pur omenesc. penitenţii trebuie să enumere toate păcatele de moarte de care sunt conştienţi după un examen de conştiinţă serios. Textele cele mai potrivite pentru acest scop trebuie să fie căutate în cateheza morală a Evangheliilor şi a scrisorilor apostolilor: Cuvântarea de pe munte. 1 Cor 12─13. Ef 4─6. Mt 5. Cf. Căci „dacă bolnavul se ruşinează să-şi arate medicului rana. cu excepţia cazului că ar avea un motiv grav să se împărtăşească şi nu are posibilitatea să recurgă la un duhovnic 2129. Cc.

(. Cc.Împărtăşanie2130. în slujirea aproapelui. 1 In 2. atunci încep faptele tale bune. . Aşadar. dacă ţi le acuzi şi tu însuţi. can. păcatele noastre2135. într-o ofrandă. 1458 Fără a fi strict necesară. păcătosul e lucrarea ta. Simpla dreptate cere acest lucru. în acest sacrament. Trid. § 2. 2133 Sf. Rom 3. mai ales. can.: DS 1712. Ev. păcătosul trebuie să-şi redobândească deplina sănătate spirituală. Ridicat din păcat. Astfel de pocăinţe ne ajută să devenim asemenea chipului lui Cristos. Lc 6. 2132 Cf. 1-2. 988. Primind mai des. Nimiceşte ceea ce ai făcut tu. pe cât posibil. Trid. Cel care îşi mărturiseşte păcatele lucrează deja împreună cu Dumnezeu. Dar mai mult. Omul şi păcătosul sunt ─ ca să spunem aşa ─ două realităţi: omul e lucrarea lui Dumnezeu. Trebuie să corespundă. 13. 914. Dumnezeu îşi acuză păcatele. pentru a-şi îndrepta greşelile. precum şi relaţiile lui cu Dumnezeu şi cu aproapele. jertfe şi. Într-adevăr. Trebuie să facem tot posibilul ca să le îndreptăm (de exemplu.. Cc. să ne lăsăm tămăduiţi de Cristos. omule. suntem îndemnaţi să fim îndurători ca şi El2132. să progresăm în viaţa Spiritului. păcatul îl răneşte şi îl istoveşte pe păcătosul însuşi. o dată pentru totdeauna. mărturisirea greşelilor zilnice (păcate veniale) este totuşi recomandată cu tărie de Biserică2131. în renunţări de bunăvoie. să restabilim reputaţia celui pe care l-am calomniat. Ea poate consta în rugăciune.) Când începi să urăşti ceea ce ai făcut. să luptăm împotriva înclinaţiilor rele. Cf. pentru ca Dumnezeu să mântuiască ceea ce a făcut El. Îndestularea 1459 Multe păcate provoacă suferinţă aproapelui. Io. însă nu repară toate dezordinile pe care păcatul le-a provocat2134. CIC. să înapoiem lucrurile furate. 12. 1460 Pocăinţa impusă de duhovnic trebuie să ţină seama de situaţia personală a penitentului şi să caute binele lui spiritual. CIC. să compensăm rănile pricinuite). fiindcă îţi acuzi faptele rele. el are ceva mai mult de făcut: trebuie să „îndestuleze” cum se cuvine.: DS 1680. darul îndurării Tatălui. Începutul faptelor bune este mărturisirea faptelor rele. în acceptarea cu răbdare a crucii pe care o avem de purtat. singurul care a ispăşit. 2135Cf. 36. te uneşti cu Dumnezeu. Ele ne îngăduie să devenim împreună-moştenitori cu Cristos cel 2130 2131 Cf. mărturisirea regulată a păcatelor lesneiertătoare ne ajută să ne formăm conştiinţa.. gravităţii şi naturii păcatelor săvârşite. Înfăptuieşti adevărul şi vii la Lumină2133. „să ispăşească” păcatele proprii. Dezlegarea ridică păcatul. Această îndestulare se mai numeşte şi „pocăinţă”. 2134 Cf. în fapte de milostenie. Augustin. 25.

episcopii şi preoţii sunt aceia care au. pe drept cuvânt. orice preot. încă din cele mai vechi timpuri. şi al Fiului. 23. 1434. . exercită această putere în măsura în care au primit mandatul fie de la episcopul lor (sau de la un superior religios). Episcopul. cea mai severă pedeapsă ecleziastică. 1431. CCEO. Preoţii. § 3-4. „putem face totul prin Cel care ne întăreşte” (Fil 4. 972. can. LG 26. puterea de a ierta toate păcatele „în numele Tatălui. can. dar şi cu Biserica. 967-969. 2138 Cf. 844. Întradevăr. 1420. „fiindcă luăm parte la suferinţele lui” (Rom 8. 1462 Iertarea păcatelor aduce împăcarea cu Dumnezeu. colaboratorii episcopilor. 1464 Preoţii trebuie să-i încurajeze pe credincioşi să se apropie de sacramentul Pocăinţei şi trebuie să se arate disponibili pentru a celebra acest sacrament ori de câte ori 2136 2137 Cf. şi al Sfântului Duh”. 722. can. cel dintâi care deţine puterea şi slujirea împăcării: el este cel care reglementează disciplina penitenţială2139. conform dreptului bisericesc2140. 725.. CCEO. nu suntem în stare de nimic. Cc.. În caz de pericol de moarte. Astfel. can. 13). 1354-1357. omul nu are cu ce să se laude. care din El îşi sorb puterea. poate dezlega de orice păcat2142 şi de orice excomunicare. 1463 Anumite păcate deosebit de grave sunt lovite de excomunicare. CCEO. este deci. capul văzut al Bisericii locale. 2139 Cf. chiar dacă e lipsit de facultatea de a asculta spovezi. 1331. 2140 Cf. de Episcopul locului sau de preoţii autorizaţi de ei 2141. ci toată „slava” noastră este în Cristos (. Trid. 2141 Cf. fie de la Papa. Dar îndestularea pe care o aducem pentru păcatele noastre nu există decât prin Isus Cristos: noi care. 18. ce opreşte de la primirea sacramentelor şi de la exercitarea anumitor acte ecleziastice şi deci a cărei dezlegare. Celebrantul acestui sacrament 1461 Deoarece Cristos le-a încredinţat apostolilor slujirea împăcării 2138. can.: DS 1690. episcopii. CIC.) întru care aducem îndestulare. 976. urmaşii lor. Trid.înviat.: DS 1691. 8). în virtutea sacramentului Preoţiei. 2 Cor 5. can. „aducând roade vrednice de pocăinţă” (Lc 3. CIC. 2142 Cf. continuă să exercite această slujire. In 20. considerat. CIC. prin noi înşine. de El sunt oferite Tatălui şi datorită lui sunt primite de Tatăl2137. colaboratorii lui. Cc. VIII. potrivit dreptului bisericesc. şi preoţii. nu poate fi acordată decât de Papa. 17)2136.

a Tatălui. 1388. 1465 Celebrând sacramentul Pocăinţei. . 986. sacramentul împăcării cu Dumnezeu aduce o adevărată „înviere spirituală”. 1466 Duhovnicul nu este stăpânul. redă demnitatea şi bunurile vieţii de fii ai lui Dumnezeu. care caută oaia pierdută. CCEO. însoţite de o puternică mângâiere spirituală”2147. 1467 Date fiind delicateţea şi măreţia acestei slujiri şi respectul cuvenit persoanelor.61. experienţa realităţilor omeneşti. preotul împlineşte slujirea Bunului Păstor. CCEO.le este cerut în mod rezonabil de credincioşi2143. Trebuie să se roage şi să facă pocăinţă pentru el. bunuri dintre care cel mai preţios este prietenia lui Dumnezeu (Lc 15. Roadele acestui sacrament 1468 „Toată valoarea Pocăinţei constă în reaşezarea noastră în harul lui Dumnezeu şi în unirea noastră cu El într-o mare şi intimă prietenie”2146. CIC. care oblojeşte rănile. Nu-i este îngăduit nici să folosească în vreun fel cele cunoscute din spovadă despre viaţa penitenţilor. La cei care primesc sacramentul Pocăinţei cu inimă căită şi într-o dispoziţie de credinţă. Celebrantul acestui sacrament are datoria de a se uni cu intenţia şi cu iubirea lui Cristos 2144. 2147 Cc. să fie fidel Magisteriului Bisericii şi să-l călăuzească pe penitent cu răbdare spre vindecare şi spre maturitate deplină. să păstreze secretul absolut în legătură cu păcatele mărturisite de penitenţii lui 2145. Biserica afirmă că orice preot care ascultă spovezile este obligat. care nu caută la faţa omului şi a cărui judecată este în acelaşi timp dreaptă şi milostivă. care nu admite excepţii. 18. a dreptului judecător. Scopul şi rodul acestui sacrament îl constituie deci reconcilierea cu Dumnezeu. 1456. 5. 5. CR 2.: DS 1674. Pe scurt. PO 13. can. 18. respect şi delicateţe faţă de cel care a căzut. încredinţându-l îndurării Domnului. a Bunului Samaritean. Cf. Acest secret. să iubească adevărul. se numeşte „sigiliul sacramental”. ci slujitorul iertării lui Dumnezeu. Trid. 2145 CIC. can. fiindcă ceea ce penitentul i-a dezvăluit preotului rămâne „sigilat” de sacrament. Trebuie să aibă o cunoaştere verificată a comportamentului creştin. sub pedepse foarte aspre. „el este urmat de pacea şi de liniştea conştiinţei. preotul este semnul şi instrumentul iubirii îndurătoare a lui Dumnezeu faţă de cel păcătos. 2143 2144 Cf. can. . can. care îl aşteaptă pe Fiul risipitor şi îl primeşte când se întoarce. PO 13. 2146 CR 2. IX. 735. Într-adevăr. § 1. 32).

1469 Acest sacrament ne aduce împăcarea cu Biserica. Păcatul ştirbeşte sau rupe comuniunea frăţească. Sacramentul Pocăinţei o repară sau o reface. În acest sens, el nu îl însănătoşeşte doar pe cel care a fost reaşezat în comuniunea bisericească, ci are un efect de înviorare şi asupra vieţii Bisericii, care a suferit din cauza păcatului unuia dintre mădularele sale2148. Reaşezat sau întărit în împărtăşirea sfinţilor, păcătosul este fortificat prin schimbul de bunuri spirituale dintre toate mădularele vii ale Trupului lui Cristos, fie că sunt încă în peregrinare, fie că se află deja în patria cerească2149. Trebuie amintit că împăcarea cu Dumnezeu are drept consecinţă, ca să spunem aşa, alte împăcări ce vor aduce leac pentru alte rupturi provocate de păcat: penitentul iertat se împacă cu sine în adâncul fiinţei sale, unde îşi recuperează propriul adevăr interior; se împacă cu fraţii pe care i-a jignit şi i-a rănit în vreun fel; se împacă cu Biserica; se împacă cu întreaga creaţie2150. 1470 În acest sacrament, încredinţându-se judecăţii îndurătoare a lui Dumnezeu, păcătosul anticipă într-un anume fel judecata la care va fi supus la sfârşitul acestei vieţi pământeşti. Căci acum, în viaţa de aici, ne este oferită posibilitatea de a alege între viaţă şi moarte şi numai pe calea convertirii putem intra în Împărăţia din care păcatul grav exclude2151. Convertindu-se la Cristos prin pocăinţă şi credinţă, păcătosul trece de la moarte la viaţă „şi la judecată nu va veni” (In 5, 24). X. Indulgenţele 1471 Doctrina şi practica indulgenţelor în Biserică sunt strâns legate de roadele sacramentului Pocăinţei. Ce este indulgenţa? „Indulgenţa înseamnă iertarea în faţa lui Dumnezeu a pedepsei vremelnice datorate păcatelor a căror vină este ştearsă deja, iertare pe care credinciosul bine-dispus sufleteşte o obţine în condiţii determinate, prin acţiunea Bisericii, care, în calitate de distribuitoare a răscumpărării, împarte şi aplică, prin autoritatea ei, tezaurul îndestulărilor aduse de Cristos şi de sfinţi”. „Indulgenţa este parţială sau plenară, după cum eliberează în parte sau în totalitate
2148 2149

Cf. 1 Cor 12, 26. Cf. LG 48-50. 2150 RP 31. 2151 Cf. 1 Cor 5, 11; Gal 5, 19-21; Ap 22, 15.

de pedeapsa vremelnică datorată păcatului”2152. Indulgenţele pot fi aplicate celor vii sau celor răposaţi. Pedepsele păcatului 1472 Pentru a înţelege această învăţătură şi această practică a Bisericii, trebuie să vedem că păcatul are o dublă consecinţă. Păcatul grav ne privează de comuniunea cu Dumnezeu şi, prin aceasta, ne face incapabili de viaţa veşnică, privarea de aceasta numindu-se „pedeapsa veşnică” a păcatului. Pe de altă parte, orice păcat, chiar venial, antrenează un ataşament nesănătos faţă de făpturi, ce are nevoie de purificare, fie aici, pe pământ, fie după moarte, în starea numită Purgatoriu. Această purificare eliberează de ceea ce se numeşte „pedeapsa vremelnică” a păcatului. Aceste două pedepse nu trebuie să fie concepute ca un fel de răzbunare, aplicată de Dumnezeu din exterior, ci ca decurgând din însăşi natura păcatului. O convertire ce porneşte dintr-o iubire ferventă poate ajunge la totala purificare a păcătosului, astfel încât să nu mai subziste nici o pedeapsă2153. 1473 Iertarea păcatului şi refacerea comuniunii cu Dumnezeu atrag ştergerea pedepselor veşnice ale păcatului. Însă unele pedepse vremelnice ale păcatului rămân. Creştinul trebuie să se străduiască, suportând cu răbdare suferinţele şi încercările de orice fel, şi, când va veni ziua, întâmpinând cu seninătate moartea, să primească aceste pedepse vremelnice ale păcatului ca pe un har; să-şi dea osteneala ca, prin fapte de milostenie şi de iubire, precum şi prin rugăciune şi prin diferite fapte de pocăinţă, să se dezbrace în întregime de „omul cel vechi” şi să se îmbrace în „omul cel nou”2154. În comuniunea sfinţilor 1474 Creştinul care caută să se purifice de păcat şi să se sfinţească ajutat de harul lui Dumnezeu nu e singur. „Viaţa fiecăruia dintre fiii lui Dumnezeu este în chip admirabil legată, în Cristos şi prin Cristos, de viaţa tuturor celorlalţi fraţi creştini, în unitatea supranaturală a Trupului mistic al lui Cristos, ca într-o unică persoană mistică”2155. 1475 În comuniunea sfinţilor „există deci, între credincioşii care au ajuns deja în patria cerească, cei care au fost primiţi să ispăşească în Purgatoriu sau cei care se află
2152 2153

Paul VI, Const. ap. Indulgentiarum doctrina, Normae 1-3. Cf. Cc. Tridentin: DS 1712-1713; 1820. 2154 Cf. Ef 4, 24. 2155 Paul VI, Const. ap. Indulgentiarum doctrina 5.

încă peregrini pe pământ, o permanentă legătură de iubire şi un schimb bogat de bunuri”2156. În acest schimb minunat, sfinţenia unuia le foloseşte celorlalţi, mult mai mult decât a putut păcatul unuia să dăuneze celorlalţi. Astfel, recurgerea la împărtăşirea sfinţilor îi dă păcătosului căit posibilitatea de a se purifica mai devreme şi mai eficient de pedepsele păcatului. 1476 Aceste bunuri spirituale ale comuniunii sfinţilor se numesc şi tezaurul Bisericii, „care nu este o însumare de bunuri, cum ar fi bogăţiile materiale, adunate în decursul veacurilor, ci este valoarea infinită şi nesecată pe care o au la Dumnezeu ispăşirile şi meritele lui Cristos, Domnul nostru, oferite pentru ca omenirea să fie eliberată de păcat şi să ajungă la comuniunea cu Tatăl; este însuşi Cristos, Răscumpărătorul, în care se află vii îndestulările şi meritele răscumpărării2157. 1477 Acestui tezaur îi aparţine deopotrivă preţul cu adevărat imens, incomensurabil şi mereu nou pe care îl au la Dumnezeu rugăciunile şi faptele bune ale Preafericitei Fecioare Maria şi ale tuturor sfinţilor, care, mergând pe urmele lui Cristos Domnul, prin harul lui s-au sfinţit şi şi-au împlinit lucrarea încredinţată de Tatăl; astfel, lucrând la propria mântuire, au conlucrat deopotrivă la mântuirea fraţilor lor în unitatea Trupului mistic”2158. Obţinerea indulgenţei de la Dumnezeu prin Biserică 1478 Indulgenţa se obţine prin Biserică; în virtutea puterii de a lega şi a dezlega, acordată ei de Isus Cristos, Biserica intervine pentru un creştin şi îi deschide tezaurul meritelor lui Cristos şi ale sfinţilor, ca să dobândească de la Părintele îndurărilor ştergerea pedepselor vremelnice datorate păcatelor. Astfel, Biserica nu vrea numai să-i vină în ajutor acelui creştin, ci şi să-l îndemne la fapte de pietate, de pocăinţă şi de iubire2159. 1479 Deoarece credincioşii răposaţi aflaţi în purificare sunt şi ei membri ai aceleiaşi comuniuni a sfinţilor, îi putem ajuta, printre altele, obţinând indulgenţe pentru ei, astfel încât să fie scutiţi de pedepsele vremelnice pentru păcate. XI. Celebrarea sacramentului Pocăinţei

2156 2157

Ibid. Ibid. 2158 Paul VI, Const. ap. Indulgentiarum doctrina 5. 2159 Cf. Paul VI, loc. cit. 8; Cc. Trid.: DS 1835.

1480 Ca toate sacramentele, Pocăinţa este o acţiune liturgică. În mod obişnuit, elementele celebrării sunt următoarele: salutul şi binecuvântarea preotului, citirea Cuvântului lui Dumnezeu pentru a lumina conştiinţa şi a trezi căinţa şi îndemnul la pocăinţă; mărturisirea, prin care păcatele sunt recunoscute şi descoperite preotului; impunerea şi acceptarea pocăinţei; dezlegarea dată de preot; lauda şi aducerea de mulţumire şi trimiterea însoţită de binecuvântarea preotului. 1481 Liturgia bizantină cunoaşte mai multe formule de dezlegare, sub formă de cerere, care exprimă în chip admirabil misterul iertării: „Dumnezeu, care prin proorocul Natan l-a iertat pe David când şi-a mărturisit păcatele, pe Petru când a plâns amar, pe desfrânată când i-a spălat picioarele cu lacrimi, pe vameş şi pe fiul risipitor, acelaşi Dumnezeu, prin mine, păcătosul, să te ierte pe tine, în viaţa aceasta şi în cea viitoare, şi fără de osândă să te aducă înaintea înfricoşatei sale judecăţi, El, care este binecuvântat în vecii vecilor. Amin”. 1482 Sacramentul Pocăinţei poate avea loc şi în cadrul unei celebrări comunitare, în care se face în comun pregătirea pentru spovadă şi se aduce în comun mulţumire pentru iertarea primită. Aici, mărturisirea personală a păcatelor şi dezlegarea individuală sunt inserate într-o liturgie a Cuvântului lui Dumnezeu, cu lecturi şi omilie, examinarea conştiinţei făcută în comun, cerere de iertare comunitară, rugăciunea Tatăl Nostru şi aducerea de mulţumire în comun. Această celebrare comunitară exprimă mai clar caracterul eclezial al pocăinţei. Totuşi, oricare ar fi modalitatea de celebrare, sacramentul Pocăinţei este întotdeauna, prin natura sa, o acţiune liturgică, deci eclezială şi publică2160. 1483 În cazuri de gravă necesitate, se poate recurge la celebrarea comunitară a Reconcilierii cu spovadă şi dezlegare generală. O asemenea necesitate gravă poate apărea atunci când există un pericol de moarte iminent, preotul sau preoţii neavând destul timp pentru a asculta spovada fiecărui penitent. Se poate vorbi de necesitate gravă şi atunci când, din cauza numărului penitenţilor, nu sunt destui preoţi care să asculte cum se cuvine spovezile individuale într-un timp rezonabil, astfel încât penitenţii ar rămâne, fără vina lor, lipsiţi multă vreme de harul sacramental sau de sfânta Împărtăşanie. În acest caz, pentru validitatea dezlegării, credincioşii trebuie să aibă hotărârea de a-şi mărturisi individual păcatele, la vremea cuvenită2161. Episcopul diecezan are datoria de a aprecia dacă există condiţiile cerute pentru dezlegarea generală 2162. O afluenţă considerabilă de credincioşi cu prilejul unor mari sărbători sau al pelerinajelor nu
2160

Cf. SC 26-27. Cf. CIC can. 962, § 1. 2162 Cf. CIC, can. 961, § 2.
2161

constituie un caz de necesitate gravă2163. 1484 „Spovada individuală şi integrală, urmată de dezlegare, rămâne singura cale obişnuită prin care credincioşii sunt reconciliaţi cu Dumnezeu şi cu Biserica, în afară de situaţia în care o imposibilitate fizică sau morală îi dispensează de o astfel de spovadă”2164. Acest lucru nu e lipsit de raţiuni profunde. Cristos lucrează în fiecare sacrament. Se adresează personal fiecărui păcătos: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate” (Mc 2, 5); este medicul ce se apleacă asupra fiecăruia dintre bolnavii care au nevoie de El 2165 ca să-i vindece; îl ridică şi îl integrează din nou în comunitatea frăţească. Spovada personală este aşadar forma cea mai semnificativă a împăcării cu Dumnezeu şi cu Biserica. PE SCURT 1485 În seara zilei de Paşti, Domnul Isus s-a arătat ucenicilor săi şi le-a zis: „Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, le vor fi ţinute” (In 20, 22-23). 1486 Iertarea păcatelor săvârşite după Botez este acordată printr-un sacrament propriu numit sacramentul Convertirii, al Spovezii, al Pocăinţei sau al Reconcilierii. 1487 Cel care păcătuieşte răneşte onoarea lui Dumnezeu şi iubirea lui, propria demnitate de om chemat să fie fiul lui Dumnezeu şi bunăstarea spirituală a Bisericii, unde fiecare creştin trebuie să fie o piatră vie. 1488 În ochii credinţei, nici un rău nu e mai grav decât păcatul şi nimic nu are consecinţe mai rele pentru păcătoşii înşişi, pentru Biserică şi pentru lumea întreagă. 1489 Întoarcerea la comuniunea cu Dumnezeu, pierdută prin păcat, este o mişcare născută din harul lui Dumnezeu cel bogat în îndurare şi plin de grijă pentru mântuirea oamenilor. Se cuvine să cerem acest dar de preţ pentru noi înşine şi pentru ceilalţi. 1490 Drumul de întoarcere la Dumnezeu, numit convertire şi căinţă, implică o durere şi o repulsie faţă de păcatele comise, precum şi hotărârea fermă de a nu mai păcătui în viitor. Convertirea vizează aşadar trecutul şi viitorul; ea se hrăneşte din speranţa în îndurarea divină.
2163 2164

Cf. CIC can. 961, § 1. OP 31. 2165 Cf. Mc 2, 17.

1491 Sacramentul Pocăinţei este alcătuit din ansamblul celor trei acte săvârşite de penitent şi din dezlegarea dată de preot. Actele penitentului sunt: căinţa, spovada sau mărturisirea păcatelor în faţa preotului şi hotărârea de a împlini repararea şi faptele de reparare. 1492 Căinţa (contritio) trebuie să fie inspirată de motive ce izvorăsc din credinţă. Căinţa născută din iubirea faţă de Dumnezeu se numeşte „desăvârşită”; dacă se întemeiază pe alte motive, se numeşte „nedesăvârşită”. 1493 Cel care vrea să dobândească împăcarea cu Dumnezeu şi cu Biserica trebuie să mărturisească preotului toate păcatele grave pe care nu le-a spovedit încă şi pe care şi le aminteşte după ce şi-a examinat cu grijă conştiinţa. Fără a fi în sine necesară, mărturisirea păcatelor lesne-iertătoare este totuşi recomandată cu tărie de Biserică. 1494 Preotul îi propune penitentului împlinirea anumitor acte de „îndestulare” sau de „pocăinţă” pentru a repara răul pricinuit de păcat şi pentru a restabili deprinderile proprii unui ucenic al lui Cristos. 1495 Numai preoţii care au primit de la autoritatea Bisericii facultatea de a dezlega pot ierta păcatele în numele lui Cristos. 1496 Efectele spirituale ale sacramentului Pocăinţei sunt: ─ împăcarea cu Dumnezeu, prin care penitentul redobândeşte harul; ─ împăcarea cu Biserica; ─ iertarea pedepsei veşnice meritate din cauza păcatelor de moarte; ─ iertarea, cel puţin în parte, a pedepselor vremelnice, care sunt urmări ale păcatului; ─ pacea şi seninătatea conştiinţei şi mângâierea spirituală; ─ sporirea forţelor spirituale pentru lupta creştină. 1497 Mărturisirea individuală şi integrală a păcatelor grave, urmată de dezlegare, rămâne singurul mijloc obişnuit pentru împăcarea cu Dumnezeu şi cu Biserica. 1498 Prin indulgenţe, credincioşii pot dobândi pentru ei înşişi, ca şi pentru sufletele din Purgator, iertarea pedepselor vremelnice, care sunt urmări ale păcatelor.

ARTICOLUL 5 Ungerea bolnavilor 1499 Prin sfânta Ungere a bolnavilor şi prin rugăciunea preoţilor, Biserica întreagă îi încredinţează pe bolnavi Domnului răstignit şi glorificat, pentru a-i alina şi a-i mântui; mai mult, ea îi îndeamnă să se asocieze de bunăvoie pătimirii şi morţii lui Cristos pentru a contribui astfel la binele Poporului lui Dumnezeu”2166. I. Temeiurile sale în economia mântuirii Boala în viaţa omului 1500 Boala şi suferinţa s-au aflat întotdeauna printre problemele cele mai grave care încearcă viaţa omului. Prin boală, omul face experienţa propriei neputinţe, a limitelor şi a condiţiei sale muritoare. Orice boală ne poate face să întrezărim moartea. 1501 Boala poate duce la angoasă, la închiderea în sine, uneori chiar la disperare şi la revoltă împotriva lui Dumnezeu. Dar ea poate şi să maturizeze persoana, o poate ajuta să discearnă în propria-i viaţă ceea ce nu este esenţial, pentru a se îndrepta spre ceea ce este esenţial. Foarte adesea, boala determină o căutare a lui Dumnezeu, o întoarcere la El. Bolnavul în faţa lui Dumnezeu 1502 În Vechiul Testament, omul îşi trăieşte boala în faţa lui Dumnezeu. Înaintea lui îşi revarsă plângerea pentru boala sa 2167 şi de la El, Stăpânul vieţii şi al morţii, imploră vindecarea2168. Boala devine cale de convertire 2169 şi iertarea lui Dumnezeu constituie începutul vindecării2170. Israel experimentează faptul că boala este, într-un chip misterios, legată de păcat şi de rău, iar fidelitatea faţă de Dumnezeu, după legea lui, redă viaţa: „Căci eu, Domnul, sunt vindecătorul tău” (Ex 15, 26). Profetul întrezăreşte faptul că suferinţa poate avea şi un sens de răscumpărare pentru păcatele celorlalţi 2171. În sfârşit,
2166 2167

LG 11. Cf. Ps 38. 2168 Cf. Ps 6, 3; Is 38. 2169 Cf. Ps 38, 5; 39, 9. 12. 2170 Cf. Ps 32, 5; 107, 20; Mc 2, 5-12. 2171 Cf. Is 53, 11.

Isaia vesteşte că Dumnezeu va aduce pentru Sion un timp în care El va ierta toată greşeala şi va vindeca toată boala2172. Cristos-tămăduitorul 1503 Compătimirea lui Cristos faţă de bolnavi şi numeroasele vindecări ale suferinzilor de tot felul2173 constituie un semn evident că „Dumnezeu a vizitat poporul său” (Lc 7, 16) şi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Isus nu are doar puterea de a vindeca, ci şi pe aceea de a ierta păcatele2174: El a venit să-l vindece pe om în întregime, suflet şi trup; este medicul de care au nevoie bolnavii2175. Compătimirea sa faţă de toţi cei care suferă merge atât de departe, încât El ajunge să se identifice cu ei: „Am fost bolnav şi m-aţi vizitat” (Mt 25, 36). Iubirea sa de predilecţie faţă de cei neputincioşi nu a încetat, de-a lungul veacurilor, să trezească atenţia deosebită a creştinilor faţă de toţi aceia care suferă în trupul şi în sufletul lor. Ea se află la originea eforturilor neobosite pentru a-i alina. 1504 Isus le cere adesea celor bolnavi să creadă2176. Pentru vindecare, El se foloseşte de semne: salivă şi impunerea mâinilor 2177, tină şi spălare2178. Bolnavii caută să-l atingă2179, „căci o putere ieşea din El, care îi vindeca pe toţi” (Lc 6, 19). Astfel, în sacramente, Cristos continuă să ne „atingă” pentru a ne vindeca. 1505 Mişcat de atâtea suferinţe, Cristos nu numai că se lasă atins de cei bolnavi, dar îşi însuşeşte durerile lor: „El a luat asupra sa slăbiciunile noastre şi bolile noastre le-a purtat” (Mt 8, 17)2180. Însă El nu i-a vindecat pe toţi bolnavii. Vindecările sale erau semne ale venirii Împărăţiei lui Dumnezeu. Ele vesteau o vindecare mai radicală: victoria asupra păcatului şi a morţii prin Paştele său. Pe Cruce, Cristos a luat asupra sa toată greutatea răului2181 şi a ridicat „păcatul lumii” (In 1, 29), boala nefiind decât o consecinţă a acestuia. Prin pătimirea şi moartea sa pe Cruce, Cristos a dat un sens nou suferinţei: de acum, ea ne poate face asemenea chipului său şi ne poate uni cu pătimirea
2172 2173

Cf. Is 33, 24. Cf. Mt 4, 24. 2174 Cf. Mc 2, 5-12. 2175 Cf. Mc 2, 17. 2176 Cf. Mc 5, 34. 36; 9, 23. 2177 Cf. Mc 7, 32-36; 8, 22-25. 2178 Cf. In 9, 6s. 2179 Cf. Mc 1, 41; 3, 10; 6, 56. 2180 Cf. Is 53, 4. 2181 Cf. Is 53, 4-6.

sa răscumpărătoare. „Vindecaţi-i pe cei bolnavi...” 1506 Cristos îi cheamă pe ucenicii săi să-l urmeze, luându-şi şi ei crucea2182. Urmându-l, ei au dobândit un nou mod de a privi boala şi pe cei bolnavi. Isus îi asociază la viaţa sa de sărăcie şi de slujire. Îi face părtaşi la misiunea sa de compătimire şi de vindecare: „Şi, ieşind, ei propovăduiau să se pocăiască. Scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn mulţi bolnavi şi-i vindecau” (Mc 6, 12-13). 1507 Domnul înviat reînnoieşte această trimitere („În numele meu [...] îşi vor pune mâinile peste cei bolnavi şi ei se vor vindeca”: Mc 16, 17-18) şi o întăreşte prin semnele pe care Biserica le săvârşeşte, invocând numele lui2183. Aceste semne arată în chip deosebit că Isus este cu adevărat „Dumnezeu care mântuieşte”2184. 1508 Duhul Sfânt dăruieşte unora o charismă specială de vindecare 2185, pentru a manifesta puterea harului Celui Înviat. Totuşi, nici rugăciunile cele mai puternice nu obţin vindecarea tuturor bolilor. Astfel, Sfântul Paul trebuie să înveţe de la Domnul că „îţi este de ajuns harul meu: căci puterea mea se împlineşte în slăbiciune” (2 Cor 12, 9), şi că suferinţele pe care le are de îndurat pot avea drept sens „ca eu să desăvârşesc în trupul meu ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos pentru Trupul său, care este Biserica” (Col 1, 24). 1509 „Vindecaţi-i pe cei bolnavi” (Mt 10, 8). Biserica a primit această misiune de la Domnul şi se străduieşte să o împlinească atât prin îngrijirile pe care le acordă celor bolnavi, cât şi prin rugăciunea de mijlocire cu care îi însoţeşte. Ea crede în prezenţa dătătoare de viaţă a lui Cristos, medic al sufletelor şi al trupurilor. Această prezenţă lucrează în chip deosebit prin sacramente şi în mod cu totul aparte prin Euharistie, Pâinea dătătoare de viaţă veşnică2186, la a cărei legătură cu sănătatea trupească face aluzie Sfântul Paul2187. 1510 Încă din Biserica apostolică se cunoaşte un ritual propriu pentru bolnavi, atestat de Sfântul Iacob: „Este cineva bolnav între voi? Să-i cheme pe preoţii Bisericii şi aceştia
2182 2183

Cf. Mt 10, 38. Cf. Fapte 9, 34; 14, 3. 2184 Cf. Mt 1, 21; Fapte 4, 12. 2185 Cf. 1 Cor 12, 9. 28. 30. 2186 Cf. In 6, 54. 58. 2187 Cf. 1 Cor 11, 30.

să se roage asupra lui, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Rugăciunea credinţei îl va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica. Dacă a săvârşit păcate, acestea îi vor fi iertate” (Iac 5, 14-15). În acest ritual, Tradiţia a recunoscut unul dintre cele şapte sacramente ale Bisericii2188. Sacrament al bolnavilor 1511 Biserica crede şi mărturiseşte că între cele şapte sacramente există unul destinat în mod special alinării celor încercaţi de boală: Ungerea bolnavilor. Această sfântă Ungere a bolnavilor a fost instituită ca sacrament adevărat şi propriu al Noului Testament, de către Domnul nostru Isus Cristos, sacrament la care Marcu face aluzie2189, şi care este recomandat credincioşilor şi promulgat de Iacob, apostol şi frate al Domnului2190. 1512 În tradiţia liturgică, atât în Orient, cât şi în Occident, avem încă din antichitate mărturii despre ungeri ale bolnavilor făcute cu untdelemn sfinţit. În decursul veacurilor, Ungerea bolnavilor a fost conferită în mod din ce în ce mai exclusiv celor care erau în pragul morţii. Din această cauză, ea a fost numită „Ungerea de pe urmă”. În ciuda acestei evoluţii, liturgia nu a omis niciodată să se roage Domnului pentru ca cel bolnav să-şi redobândească sănătatea, dacă acest lucru este de folos pentru mântuirea lui2191. 1513 Constituţia apostolică Sacram unctionem infirmorum din 30 noiembrie 1972, în linia Conciliului al II-lea din Vatican2192, a stabilit ca pe viitor să fie observate, în Ritul roman, următoarele: Sacramentul Ungerii bolnavilor este conferit persoanelor grav bolnave, ungându-le pe frunte şi pe mâini cu untdelemn sfinţit aşa cum se cuvine ─ ulei de măsline sau alt ulei vegetal ─, spunându-se o singură dată: „Prin această Ungere sfântă şi prin mila sa preaîndurătoare, să te ajute Domnul cu harul Duhului Sfânt, pentru ca, iertându-ţi păcatele, să te mântuiască şi să te aline”2193. II. Cine primeşte şi cine administrează acest sacrament? În caz de boală gravă...
2188 2189

Cf. DS 216; 1324-1325; 1695-1696; 1716-1717. Cf. Mc 6, 13. 2190 Cf. Iac 5, 14-15; Cc. Trid. DS 1695. 2191 Cf. DS 1696. 2192 Cf. SC 73. 2193 Cf. CIC, can. 847, § 1.

1514 Ungerea bolnavilor „nu este numai sacramentul acelora care se află în momentul critic al sfârşitului vieţii. De aceea, timpul potrivit pentru a-l primi este cu siguranţă atunci când credinciosul începe să fie în pericol de moarte din cauza bolii sau a bătrâneţii”2194. 1515 Dacă un bolnav care a primit Ungerea îşi redobândeşte sănătatea, în cazul unei noi boli grave, el poate primi iarăşi acest sacrament. În timpul aceleiaşi boli, acest sacrament poate fi repetat dacă boala se agravează. Este oportună primirea Ungerii bolnavilor înainte de o intervenţie chirurgicală importantă. Acelaşi lucru este valabil pentru persoanele în vârstă, a căror slăbiciune se accentuează. „... să-i cheme pe preoţii Bisericii” 1516 Oficianţii Ungerii bolnavilor sunt numai preoţii (episcopii şi prezbiterii) 2195. Păstorii sufleteşti au datoria de a-i instrui pe credincioşi despre binefacerile acestui sacrament. Credincioşii să-i încurajeze pe bolnavi să recurgă la preot pentru a primi acest sacrament. Bolnavii să se pregătească pentru a-l primi cu o bună-dispoziţie sufletească, ajutaţi de păstorul lor şi de întreaga comunitate eclezială, care este chemată să-i înconjoare în chip cu totul deosebit pe cei bolnavi prin rugăciuni şi grijă frăţească. III. Cum se celebrează acest sacrament? 1517 Ca toate sacramentele, Ungerea bolnavilor este o celebrare liturgică şi comunitară2196, fie că are loc în familie, la spital sau la biserică, pentru un singur bolnav sau pentru un grup de suferinzi. Este foarte potrivit ca ea să fie celebrată în cadrul Euharistiei, memorial al Paştelui Domnului. Dacă împrejurările o sugerează, celebrarea sacramentului poate fi precedată de sacramentul Pocăinţei şi urmată de sacramentul Euharistiei. Ca sacrament al Paştelui lui Cristos, Euharistia ar trebui să fie întotdeauna ultimul sacrament al peregrinării pământeşti, „viaticul, merindea” pentru „trecerea” spre viaţa veşnică. 1518 Cuvântul şi sacramentul alcătuiesc un tot inseparabil. Liturgia Cuvântului, precedată de un act penitenţial, deschide celebrarea. Cuvintele lui Cristos, mărturia apostolilor trezesc credinţa bolnavului şi a comunităţii pentru a-i cere Domnului puterea Duhului său.

2194 2195

SC 73; cf. CIC, can. 1004, § 1; 1005; 1007; CCEO, can. 738. Cf. Cc. Trid.: DS 1697; 1719; CIC, can. 1003; CCEO, can. 739, § 1. 2196 Cf. SC 27.

1519 Celebrarea sacramentului cuprinde, în principal, următoarele elemente: „preoţii Bisericii” (Iac 5, 14) impun ─ în tăcere ─ mâinile asupra bolnavilor; se roagă asupra bolnavilor în credinţa Bisericii2197: este epicleza proprie acestui sacrament; le dau apoi ungerea cu ulei, care a fost sfinţit, pe cât se poate, de episcop. Aceste acţiuni liturgice arată ce har le conferă bolnavilor respectivul sacrament. IV. Roadele celebrării acestui sacrament 1520 Un dar special al Duhului Sfânt. Harul fundamental al acestui sacrament este un har de mângâiere, de pace şi de curaj pentru a învinge greutăţile specifice stării de boală gravă sau neputinţei bătrâneţii. Acest har este un dar al Duhului Sfânt, ce reînnoieşte încrederea şi credinţa în Dumnezeu şi întăreşte împotriva ispitelor celui rău, adică împotriva ispitei de descurajare şi de angoasă în faţa morţii 2198. Această asistenţă a Domnului prin puterea Duhului său vrea să-l ducă pe bolnav la vindecarea sufletului, dar şi la aceea a trupului, dacă aceasta este voinţa lui Dumnezeu 2199. Mai mult, „dacă a făcut păcate, acestea îi vor fi iertate” (Iac 5, 15)2200. 1521 Unirea cu Patima lui Cristos. Prin harul acestui sacrament, bolnavul primeşte puterea şi darul de a se uni mai intim cu Patima lui Cristos: el este, într-un fel, consacrat ca să aducă roade prin configurarea cu patima răscumpărătoare a Mântuitorului. Suferinţa, sechelă a păcatului strămoşesc, dobândeşte un sens nou: ea devine participare la lucrarea mântuitoare a lui Isus. 1522 Un har eclezial. „Asociindu-se de bunăvoie pătimirii şi morţii lui Cristos”, bolnavii care primesc acest sacrament „contribuie la binele Poporului lui Dumnezeu” 2201. Celebrând acest sacrament, Biserica, în împărtăşirea sfinţilor, mijloceşte pentru binele bolnavului. Iar bolnavul, la rândul său, prin harul acestui sacrament, contribuie la sfinţirea Bisericii şi la binele tuturor oamenilor pentru care Biserica suferă şi se oferă, prin Cristos, lui Dumnezeu Tatăl. 1523 O pregătire pentru trecerea cea din urmă. Dacă sacramentul Ungerii bolnavilor este conferit tuturor celor ce suferă de boli şi infirmităţi grave, el este cu atât mai mult destinat celor aflaţi pe punctul de a ieşi din această viaţă 2202, astfel încât a fost numit şi
Cf. Iac 5, 15. Cf. Evr. 2, 15. 2199 Cf. Cc. Florenţa: DS 1325. 2200 Cf. Cc. Trid.: DS 1717. 2201 LG 11. 2202 In exitu vitae constituti: Cc. Trid.: DS 1698.
2197
2198

sacramentum exeuntium („sacramentul celor ce pleacă”)2203. Ungerea bolnavilor desăvârşeşte conformarea noastră cu moartea şi Învierea lui Cristos, începută de Botez. Ea completează ungerile sfinte, care jalonează întreaga viaţă creştină; cea a Botezului pecetluise în noi viaţa nouă; cea a Mirului ne întărise pentru lupta acestei vieţi. Această ultimă ungere înconjoară sfârşitul vieţii noastre pământeşti cu un zid puternic de întărire, în vederea celor din urmă lupte înainte de intrarea în Casa Tatălui2204. V. Viaticul, ultimul sacrament al creştinului 1524 Celor care sunt pe punctul de a părăsi această viaţă, pe lângă Ungerea bolnavilor, Biserica le oferă Euharistia ca viatic. Primită în acest moment al trecerii spre Tatăl, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Cristos are o semnificaţie şi o însemnătate deosebită. Este sămânţă de viaţă veşnică şi putere de înviere, aşa cum spune Domnul: „Cine mănâncă Trupul meu şi bea Sângele meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (In 6, 54). Sacrament al lui Cristos mort şi înviat, Euharistia este aici sacramentul trecerii de la moarte la viaţă, din lumea aceasta la Tatăl2205. 1525 După cum sacramentul Botezului, al Mirului şi al Euharistiei alcătuiesc o unitate numită „sacramentele iniţierii creştine”, se poate spune deci şi că Pocăinţa, Sfânta Ungere şi Euharistia dată ca viatic constituie, atunci când viaţa creştină îşi atinge ţinta, „sacramentele care pregătesc pentru Patrie” ori „sacramentele care încheie peregrinarea”. PE SCURT 1526 ”Este cineva bolnav între voi? Să-i cheme pe preoţii Bisericii şi aceştia să se roage asupra lui, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Rugăciunea credinţei îl va mântui pe bolnav şi Domnul îl va ridica. Dacă a săvârşit păcate, acestea îi vor fi iertate” (Iac 5, 14-15). 1527 Sacramentul Ungerii bolnavilor are drept scop să confere un har special creştinului încercat de greutăţile inerente stării de boală gravă sau bătrâneţii. 1528 Timpul potrivit pentru primirea Sfintei Ungeri este, cu siguranţă, momentul în care credinciosul începe să se afle în pericol de moarte din cauza bolii sau a bătrâneţii.

2203 2204

Ibid. Ibid.: DS 1694. 2205 Cf. In 13, 1.

1529 Ori de câte ori un creştin este grav bolnav, el poate primi sacramentul Ungerii, precum şi atunci când, după ce l-a primit deja, are loc o agravare a bolii. 1530 Numai preoţii (prezbiteri şi episcopi) pot administra sacramentul Ungerii bolnavilor; pentru a-l conferi, ei folosesc untdelemn sfinţit de episcop sau, la nevoie, de însuşi prezbiterul celebrant. 1531 Esenţialul celebrării acestui sacrament constă în ungerea bolnavului pe frunte şi pe mâini (în Ritul roman) sau pe alte părţi ale corpului (în Orient), ungere însoţită de rugăciunea liturgică a preotului celebrant, care cere harul special al acestui sacrament. 1532 Harul special al sacramentului Ungerii bolnavilor are ca roade: ─ unirea bolnavului cu Patima lui Cristos, spre binele propriu şi al întregii Biserici; ─ mângâierea, pacea şi curajul pentru a suporta creştineşte suferinţele bolii sau ale bătrâneţii; ─ iertarea păcatelor, dacă bolnavul nu a putut-o obţine prin sacramentul Pocăinţei; ─ refacerea sănătăţii, dacă acest lucru este spre mântuirea spirituală; ─ pregătirea pentru trecerea în viaţa veşnică.

CAPITOLUL AL TREILEA Sacramentele de slujire a comuniunii

1533 Botezul, Mirul şi Euharistia sunt sacramentele iniţierii creştine. Ele constituie temelia vocaţiei comune a tuturor ucenicilor lui Cristos, vocaţia la sfinţenie şi la misiunea de evanghelizare a lumii. Conferă harurile necesare pentru a trăi după Duh în această viaţă de peregrini aflaţi în drum spre Patrie. 1534 Alte două sacramente ─ Preoţia şi Căsătoria ─ sunt rânduite spre mântuirea aproapelui. Dacă ele contribuie deopotrivă la mântuirea personală, acest lucru are loc prin slujirea celorlalţi. Conferă o misiune specială în Biserică şi slujesc la edificarea Poporului lui Dumnezeu. 1535 În aceste sacramente, cei care au fost deja consacraţi prin Botez şi Mir2206 pentru preoţia comună a tuturor credincioşilor pot primi consacrări speciale. Cei care primesc sacramentul Preoţiei sunt consacraţi pentru a fi, în numele lui Cristos, „prin cuvântul şi harul lui Dumnezeu, păstorii Bisericii”2207. La rândul lor, „soţii creştini, pentru a-şi îndeplini în mod demn îndatoririle stării lor, sunt întăriţi şi cumva consacraţi printr-un sacrament special”2208.

ARTICOLUL 6 Sacramentul Preoţiei

1536 Preoţia este sacramentul prin care misiunea încredinţată de Cristos apostolilor continuă să se exercite în Biserică până la sfârşitul veacurilor: este deci sacramentul slujirii apostolice. Cuprinde trei grade: episcopatul, prezbiteratul şi diaconatul. [În legătură cu instituirea şi conferirea misiunii slujirii apostolice de către Cristos,
2206 2207

Cf. LG 10. LG 11 2208 GS 48, 2.

vezi § 871 şi urm. Aici e vorba numai de calea sacramentală prin care este transmisă această slujire]. I. De ce denumirea de Sacramentum Ordinis? 1537 În antichitatea romană, cuvântul Ordin desemna corpuri constituite în sens civil, mai ales corpul guvernanţilor. Ordinatio desemnează integrarea într-un ordo ─ ordin. În Biserică există anumite corpuri constituite, pe care, încă din timpurile vechi, Tradiţia, nu fără fundament scripturistic2209, le numeşte în greacă táxeis, în latină ordines: astfel, liturgia vorbeşte despre ordo episcoporum, ordo presbyterorum şi ordo diaconorum. Şi alte grupuri sunt numite ordo: catehumenii, fecioarele, soţii, văduvele... 1538 Integrarea într-unul dintre aceste corpuri ale Bisericii se făcea printr-un ritual numit ordinatio, act religios şi liturgic, care era o consacrare, o binecuvântare sau un sacrament. Astăzi, cuvântul ordinatio este rezervat actului sacramental ca integrează în ordinul episcopilor, al prezbiterilor şi al diaconilor şi care e mai mult decât o simplă alegere, desemnare, delegare sau instituire de către comunitate, fiindcă ea conferă un dar al Duhului Sfânt ce permite exercitarea unei puteri sacre ( sacra potestas)2210, care nu poate veni decât de la Cristos însuşi, prin Biserica lui. Ordinatio (hirotonirea) este numită şi consecratio, deoarece ea înseamnă o punere deoparte şi o învestitură făcută de Cristos însuşi pentru Biserica lui. Impunerea mâinilor de către episcop, împreună cu rugăciunea de consacrare, constituie semnul vizibil al acestei consacrări. II. Sacramentul Preoţiei în economia mântuirii Preoţia în Vechiul Legământ 1539 Poporul ales a fost constituit de Dumnezeu ca „împărăţie de preoţi şi neam sfânt” (Ex 19, 6)2211. Însă, din sânul poporului lui Israel, Dumnezeu a ales unul dintre cele douăsprezece triburi, acela al lui Levi, pus deoparte pentru slujirea liturgică 2212; Dumnezeu însuşi este partea lui de moştenire2213. Un ritual specific a consacrat originile preoţiei din Vechiul Legământ2214. Aici, preoţii sunt „rânduiţi ca să mijlocească pentru
2209 2210

Cf. Evr. 5, 6; 7, 11; Ps. 110, 4. Cf. LG 10. 2211 Cf. Is 61, 6. 2212 Cf. Num 1, 48-53. 2213 Cf. Ios 13, 33. 2214 Cf. Ex 29, 1-30; Lev 8.

1. (. în rugăciunea de consacrare la hirotonirea episcopilor. Biserica spune: Dumnezeule. pentru a sluji la cortul tău.. însărcinaţi cu toţii să te slujească. Evr 5. prevestind parcă sacramentele viitoare. Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. preoţii şi diaconii ─.) de-a lungul Vechiului Legământ. Biserica mărturiseşte: Părinte preasfânt. Tu ai rânduit poporul ieşit din Abraham să devină un popor sfânt. 1-4.. 7. această preoţie rămâne totuşi incapabilă să înfăptuiască mântuirea. Tu ai rânduit în fruntea poporului mari preoţi însărcinaţi să-l călăuzească.. (. 27. plini de înţelepciune. în Ritul latin. 3. 7-9. Evr. Părinte preasfânt.. 1542 La hirotonirea preoţilor.. Mal 2. duhul pe care i-l dăruiseşi lui Moise şi i-ai făcut pe fiii lui Aaron părtaşi la consacrarea pe care o primise tatăl lor. 2217 Cf. 10. Tu ai rânduit slujitori din trei ordine diferite ─ episcopii. ca şi în instituirea celor şaptezeci de „Bătrâni”2218. aşa cum altădată. 1543 Iar în rugăciunea de consacrare pentru hirotonirea diaconilor. . Astfel.) încă din Vechiul Legământ. i-ai pus deoparte pe fiii tribului lui Levi şi Tu le erai lor moştenire. 5. 1541 Liturgia Bisericii vede totuşi în preoţia lui Aaron şi în slujba leviţilor.. (. Tu ai început să dai chip Bisericii tale. pe care numai jertfa lui Cristos avea să o înfăptuiască. Astfel. încă de la origine. Preoţia unică a lui Cristos 2215 2216 Cf. Cf.. Biserica se roagă: Doamne. 1540 Instituită pentru a vesti cuvântul lui Dumnezeu2216 şi pentru a restabili comuniunea cu Dumnezeu prin jertfe şi rugăciune..) pentru zidirea acestui templu nou (Biserica). ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate”2215. în Vechiul Legământ. Tu le-ai împărtăşit celor şaptezeci de bărbaţi. 2218 Cf. ai instituit conducători şi preoţi şi te-ai îngrijit mereu de slujirea sanctuarului tău.oameni în cele către Dumnezeu. având nevoie să repete neîncetat aceste jertfe şi neputând să ajungă la o sfinţire definitivă 2217. 24-25. Num 11. prefigurări ale slujirii preoţeşti din Noul Legământ. dar ai ales şi alţi oameni. pe care i-ai unit cu ei în slujire şi care i-au ajutat în misiunea lor.

. În ce sens? În timp ce preoţia comună a credincioşilor se realizează în creşterea harului baptismal ─ viaţă de credinţă.1544 Toate prefigurările preoţiei din Vechiul Legământ îşi găsesc împlinire în Cristos Isus. ea este transmisă printr-un sacrament propriu. preoţia ministerială este în slujba preoţiei comune. 4. la misiunea lui Cristos. Credincioşii sunt „consacraţi pentru a fi (. „i-a dus pentru totdeauna la desăvârşire pe cei care se sfinţesc” (Evr 10. care. 14). Din acest motiv. chiar dacă ele sunt „rânduite una pentru alta”2223. „unicul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni” (1 Tim 2. prin sacramentele Botezului şi Mirului. ceilalţi nefiind decât slujitorii lui”2219. Toma Aq. fără ca unicitatea preoţiei lui Cristos să fie ştirbită: „Într-adevăr. Hebr. 26). „preot al Dumnezeului Preaînalt” (Gen 14. „printr-o singură jertfă”. şi totuşi.. şi preoţia unică a lui Cristos: se face prezentă prin preoţia ministerială. Este unul dintre mijloacele prin care Cristos zideşte şi călăuzeşte neîncetat Biserica. 1547 Preoţia ministerială sau ierarhică a episcopilor şi a preoţilor şi preoţia comună a tuturor credincioşilor. Credincioşii îşi exercită preoţia baptismală prin participarea. spre dezvoltarea harului baptismal al tuturor creştinilor. cu toate că „şi una. 2223 LG 10. Cf. 20). 10. astfel. de speranţă şi de iubire. În persoana lui Cristos-Capul. 6) 2220. adică prin jertfa unică a Crucii sale. nevinovat. Două participări la preoţia unică a lui Cristos 1546 Cristos. 2221 LG 10. . Marele Preot şi Unicul Mijlocitor. 9. nepătat” (Evr 7. sacramentul Preoţiei. ea se face prezentă în Jertfa euharistică a Bisericii.) preoţie sfântă”2221.. 5. Întreaga comunitate a credincioşilor este. Melchisedec. viaţă după Duh ─. împlinită o dată pentru totdeauna. a făcut din Biserică „Împărăţie de preoţi pentru Dumnezeu Tatăl” (Ap 1. Preot. sacerdotală. 6. La fel. 1545 Jertfa răscumpărătoare a lui Cristos este unică. 2219 2220 Sf. 9-10. fiecare potrivit vocaţiei proprii. 2222 LG 10.. 1 Pt 2. este considerat de Tradiţia creştină o prefigurare a preoţiei lui Cristos. 7. singurul „Mare Preot după rânduiala lui Melchisedec” (Evr 5. 18). şi alta participă în modul lor specific la preoţia unică a lui Cristos”2222. Cristos este singurul preot adevărat. „sfânt. Ap. diferă totuşi una de alta în esenţă. 5. 5). Profet şi Rege..

1551 Această preoţie este ministerială. 1549 Prin slujirea celui hirotonit. S. 28. pe care Domnul a încredinţat-o Păstorilor Poporului său. În timp ce în administrarea Sacramentelor această garanţie este dată astfel încât nici chiar păcatul slujitorului sacru nu poate împiedica rodul harului. Pius XII. în virtutea sacramentului Preoţiei. există multe alte acte în care amprenta omenească a preotului lasă urme ce nu arată întotdeauna semnul fidelităţii faţă de Evanghelie şi care pot dăuna aşadar rodniciei apostolice a Bisericii. în calitate de Cap al Trupului său. Păstor al turmei sale. Cristos însuşi este prezent în Biserica sa. LG 10. Dacă acesta este cu adevărat asimilat Marelui Preot datorită consacrării sacerdotale pe care a primit-o. 4.. 1. episcopul este typos tou Patros. 3. Mare Preot al jertfei răscumpărătoare. Toma Aq. prezenţa lui Cristos în calitate de Cap al Bisericii se face văzută în mijlocul comunităţii credincioşilor2227. 1. 2228 Trall. . imaginea vie a lui Dumnezeu Tatăl2228. 3. Th. Mediator Dei. 2229 LG 24. al cărui rol îl îndeplineşte cu adevărat slujitorul sacru. iar preotul din legea nouă acţionează în persoana lui Cristos2226. este o adevărată slujire”2229. cf. Sacramentul Preoţiei împărtăşeşte „o putere sacră”.1548 În slujirea bisericească a celui hirotonit. enc. „Această misiune. Cristos Isus. CD 11. 2226 Sf. LG 21. Cristos este izvorul oricărei preoţii: căci preotul din legea veche era figura lui Cristos. chiar a păcatului. 1550 Prezenţa lui Cristos în slujitorul sacru nu trebuie înţeleasă ca şi cum acesta ar fi apărat împotriva tuturor slăbiciunilor omeneşti. 22. 6. După frumoasa expresie a Sfântului Ignaţiu din Antiohia. Magn. Învăţător al Adevărului. a spiritului de dominare. SC 33. care nu este alta decât aceea a lui Cristos. pe care îl reprezintă (virtute ac persona ipsius Christi)2225. Ea se raportează în întregime la Cristos şi la oameni. acţionează in persona Christi Capitis2224: Este acelaşi Preot. a greşelilor. PO 2. 6. Puterea Duhului Sfânt nu garantează toate actele preoţilor în acelaşi fel. Exercitarea 2224 2225 f. îndeosebi aceea a episcopilor şi a preoţilor. Depinde în întregime de Cristos şi de preoţia lui unică şi a fost instituită pentru oameni şi pentru comunitatea Bisericii. el se bucură de capacitatea de a acţiona prin puterea lui Cristos însuşi. 2227 Cf. Acest lucru îl exprimă Biserica atunci când spune că preotul.

De aceea. 1553 „În numele întregii Biserici” nu înseamnă că preoţii sunt delegaţii comunităţii. nu şi pe diaconi. adică prin sacramentul Preoţiei: Se cuvine ca toţi să-i respecte pe diaconi ca pe Isus Cristos însuşi. Întreaga Biserică. E întotdeauna cultul lui Cristos în şi prin Biserica sa. cei ce în cadrul Trupului sunt în sens propriu slujitorii lui sunt numiţi nu numai slujitori ai lui Cristos.acestei autorităţi trebuie să se măsoare aşadar după modelul lui Cristos. termenul sacerdos îi desemnează pe episcopi şi pe preoţi. Trupul lui Cristos. LG 10. în utilizarea actuală. Diaconi” 2234. se roagă şi se jertfeşte şi. Rugăciunea şi jertfa Bisericii sunt inseparabile de rugăciunea şi jertfa lui Cristos. SC 33. .. 2232 Cf. şi pe preoţi. de cei care încă din antichitate au fost numiţi Episcopi. Ioan Chrysostom. Tocmai pentru că preoţia ministerială îl reprezintă pe Cristos. . doctrina catolică învaţă că treptele de participare sacerdotală (episcopat şi prezbiterat) şi treapta de slujire (diaconat) sunt toate trei conferite printr-un act sacramental numit „hirotonire”. pe episcopi. cu Cristos şi în Cristos”). Cele trei trepte ale sacramentului Preoţiei 1554 „Slujirea bisericească instituită de Dumnezeu este exercitată. care. mai ales. exprimată în liturgie. atunci când oferă Jertfa euharistică2233. 4. Întregul Trup. 3. Diaconatul are menirea de a le ajuta şi a le sluji. Sac. 2233 Cf. lui Dumnezeu Tatăl. recunoaşte că există două grade de participare ministerială la preoţia lui Cristos: episcopatul şi prezbiteratul. în unire cu Duhul Sfânt. 2234 LG 28. 2. în diferite ordine. ca senatul lui Dumnezeu şi 2230 2231 Cf. în Magisteriu şi în practica statornică a Bisericii. Învăţătura catolică. ea acţionează şi în numele întregii Biserici atunci când îi înfăţişează lui Dumnezeu rugăciunea Bisericii 2232 şi. ci şi ai Bisericii. 10. In 21. de aceea. Totuşi. se roagă şi se jertfeşte per ipsum et cum ipso et in ipso („prin Cristos. s-a făcut cel din urmă dintre toţi şi slujitorul tuturor 2230. 15-17. 43-45. din iubire. Preoţi. ca pe chipul Tatălui. Mc. III. cf. „În numele întregii Biserici” 1552 Preoţia ministerială nu are doar datoria de a-l reprezenta pe Cristos ─ Capul Bisericii ─ în faţa adunării credincioşilor. „Domnul a spus limpede că grija acordată turmei sale e o dovadă de iubire pentru El”2231. cap şi membre.. ea poate reprezenta Biserica. Capul ei. 1 Pt 5. Sf.

Iar ei înşişi au conferit colaboratorilor lor. „Aşadar episcopii. ca vicar al lui Cristos. 1556 Pentru a-şi îndeplini înalta misiune.. 2238 LG 21. (. Trall. le conferă şi pe acelea de a învăţa şi a conduce. are misiunea de a păstori Biserica 2235 2236 Sf. 1560 Orice episcop. 2237 LG 21. Pentru hirotonirea legitimă a unui episcop. 2239 LG 21. .. 2242 Cf. Pontifi şi Păstori”2240. 1557 Conciliul al II-lea din Vatican „afirmă învăţătura de credinţă că prin consacrarea episcopală este conferită plinătatea sacramentului Preoţiei. 2240 CD 2. pe care uzanţa liturgică a Bisericii şi glasul Sfinţilor Părinţi o numesc Preoţie supremă. prin Duhul Sfânt ce le-a fost dat. culmea ( summa) slujirii sacre”2238.. darul spiritual ce s-a transmis până la noi prin consacrarea episcopală”2237. Caracterul şi natura colegială a ordinului episcopal se manifestă. au fost constituiţi adevăraţii şi autenticii învăţători ai credinţei. LG 22. este astăzi necesară o intervenţie specială a Episcopului Romei. (. după mărturia Tradiţiei. 2241 LG 22.. 1. Ignaţiu de Antiohia. care a coborât asupra lor. Păstor şi Mare Preot şi acţionează în persoana lui (in Eius persona agant)”2239. o dată cu funcţia de a sfinţi. printre altele. în virtutea calităţii lui de supremă legătură văzută a comuniunii Bisericilor particulare în unica Biserică şi de garant al libertăţii lor. LG 20. prin impunerea mâinilor. astfel încât episcopii. 1558 „Consacrarea episcopală. „Apostolii au fost dăruiţi de Cristos cu o specială revărsare a Duhului Sfânt. Hirotonirea episcopală ─ plinătatea sacramentului Preoţiei 1555 „Printre diferitele slujiri care se exercită în Biserică încă din primele timpuri. în mod eminent şi vizibil. 1559 „Membru al colegiului episcopal se devine prin puterea consacrării sacramentale şi prin comuniunea ierarhică cu Capul Colegiului şi cu membrii lui” 2241. în obiceiul stabilit încă din antichitate de a chema mai mulţi episcopi să participe la consacrarea unui nou episcop2242.) Într-adevăr.adunarea apostolilor: fără ei nu există Biserică2235. 3.) impunerea mâinilor şi cuvintele consacrării conferă harul Duhului Sfânt şi imprimă un caracter sacru. ţin locul lui Cristos Învăţător. pe primul loc se află misiunea acelora care. sunt vlăstare din trunchiul apostolic”2236. stabiliţi în episcopat printr-o succesiune neîntreruptă de la origini.

enc. i-a făcut părtaşi la consacrarea şi misiunea sa pe Apostoli şi. 2249 LG 28. 2245 LG 28. 11-28. sfinţeşte şi cârmuieşte Trupul său. fiind strâns unită cu aceea a episcopilor. calitatea lui de legitim urmaş al apostolilor prin instituire divină îl face în chip solidar răspunzător de misiunea apostolică a Bisericii”2243. participă la autoritatea cu care Cristos însuşi zideşte. preoţii participă la dimensiunile universale ale misiunii încredinţate de Cristos Apostolilor. Evr. pentru ca aceştia. pe urmaşii lor.particulară ce i-a fost încredinţată. în virtutea ungerii Duhului Sfânt. Fidei donum. pentru a-i păstori pe credincioşi şi a celebra cultul divin. ca adevăraţi preoţi ai Noului Legământ”2249. este totuşi conferită printr-un sacrament deosebit. 2246 PO 2. 6. sfinţit şi trimis în lume de Tatăl. după chipul lui Cristos. să fie colaboratorii Ordinului episcopal pentru a împlini cum se cuvine misiunea apostolică încredinţată de Cristos”2246. la rândul lor. ei sunt consacraţi pentru a propovădui Evanghelia. în acelaşi timp. LG 26. şi astfel. 2248 Cf. au transmis în mod legitim în Biserică îndatorirea slujbei lor în grade diferite şi la diferite persoane”2245. preoţia ministerială. SC 41. aşa încât să poată acţiona în persoana lui Cristos Capul”2247. 1563 „Funcţia preoţilor. sunt însemnaţi cu un caracter special. 1-10. 38. 1565 În virtutea sacramentului Preoţiei. nu pentru o misiune limitată şi restrânsă. AG 5. 5. Marele Preot veşnic2248. „Funcţia lor de slujire a fost transmisă în grad subordonat preoţilor. în virtutea sacramentului Preoţiei. îi pregăteşte. sunt făcuţi asemenea chipului lui Cristos Preotul. Hirotonirea preoţilor ─ colaboratorii episcopilor 1562 „Cristos. 9. episcopii. Darul spiritual. 2247 PO 2. 1561 Toate cele spuse explică de ce Euharistia celebrată de Episcop are o semnificaţie cu totul specială ca expresie a Bisericii adunate în jurul altarului sub conducerea aceluia care îl reprezintă în chip vizibil pe Cristos. 7. poartă în mod colegial grija tuturor Bisericilor: „Dacă fiecare episcop este păstor doar al părţii de turmă încredinţate grijii sale. prin care preoţii. 1564 „Preoţii. „ci pentru o misiune de 2243 2244 Pius al XII-lea. . 37. CD 4. LG 23. De aceea. cf. aceştia. Cf. prin ei. 24. împreună cu confraţii în episcopat. deşi presupune sacramentele iniţierii creştine. sunt totuşi uniţi cu aceştia în demnitatea sacerdotală. deşi nu deţin plinătatea preoţiei şi depind de episcopi în exercitarea puterii lor. constituiţi în Ordinul preoţesc. Bunul Păstor şi Capul Bisericii sale2244. 36. dar. pe care l-au primit la hirotonire.

CD 15. Hirotonirea diaconilor ─ „pentru slujire” 1569 „Pe treapta inferioară a ierarhiei se află diaconii. cea a lui Cristos care se oferă. Pentru hirotonirea la diaconat. împreună cu Episcopul lor. Făgăduinţa de ascultare făcută Episcopului în momentul hirotonirii şi sărutul de pace al Episcopului la sfârşitul liturgiei hirotonirii semnifică faptul că Episcopul îi consideră colaboratorii. chemaţi să slujească Poporului lui Dumnezeu. distribuită. 2252 LG 28. PO 2. numai episcopul impune mâinile. pe sine Tatălui ca Victimă nepătată” 2252. ci pentru slujire»” 2256. 2254 LG 28. fiii. 2255 PO 8. unesc rugăciunile credincioşilor cu jertfa Capului lor şi. după episcop. în jertfa Liturghiei. preoţii alcătuiesc. la rândul lor. „pregătiţi sufleteşte să predice oriunde Evanghelia”2251. «până la marginile pământului»” 2250. cf. Întreaga lor slujire preoţească îşi trage puterea din această jertfă unică2253. o unică preoţime. actualizează şi aplică până la venirea Domnului Jertfa unică a Noului Testament. luându-şi asupra lor partea ce le revine din îndatoririle şi preocupările acestuia şi îndeplinindu-le zilnic cu toată grija” 2254. 1566 „Ei îşi exercită în cel mai înalt grad funcţia sacră în cultul sau adunarea euharistică. 2256 LG 29. Unitatea preoţiei îşi găseşte o expresie liturgică în practica prin care. 1568 „Preoţii. 2253 Cf. Preoţii nu-şi pot exercita slujirea decât în dependenţă de Episcop şi în comuniune cu el. constituiţi prin hirotonire în starea preoţească. «nu pentru preoţie. 2251 . sunt toţi uniţi între ei printr-o strânsă fraternitate sacramentală. îi datorează iubire şi ascultare. OT 20. care au primit impunerea mâinilor. mâinile. semnificând astfel că diaconul este în mod deosebit unit cu 2250 PO 10. În fiecare comunitate locală de credincioşi ei îl fac. la rândul lor. desigur. prezent pe Episcop. ajutoare şi instrumente ale acestuia.mântuire de dimensiune universală. sub ascultarea Episcopului propriu”2255. în timpul ritualului hirotonirii. într-un fel. dar în mod deosebit ei formează o unică preoţime în dieceza pentru a cărei slujire sunt numiţi. o dată pentru totdeauna. 1567 „Înţelepţi colaboratori ai ordinului episcopal. căruia i se asociază cu suflet fidel şi generos. în care. fraţii şi prietenii săi şi că ei. acţionând in persona Christi şi proclamând misterul Lui. pentru îndeplinirea a diferite îndatoriri. preoţii impun.

IV. Foarte variate în diferitele tradiţii liturgice. Hirotonirea îi marchează cu o pecete („caracter”) pe care nimic nu o poate şterge şi care îi face asemenea chipului lui Cristos care s-a făcut „diacon”. ap. să proclame Evanghelia şi să predice. „să fie întăriţi prin impunerea mâinilor transmisă de la Apostoli şi să fie mai strâns ataşaţi de altar pentru a-şi putea desfăşura slujirea cu mai mult rod prin harul sacramental al diaconatului”2262.episcopul în îndatoririle „diaconiei” sale2257. 1573 Ritul esenţial al sacramentului Preoţiei ─ pentru cele trei grade ─ îl constituie impunerea mâinilor de către episcop pe capul candidatului la hirotonire. Locul lor este în cadrul Sfintei Liturghii. precum şi rugăciunea specifică de consacrare. Pius XII. 2263 Cf. Trad. cu solemnitatea cuvenită împrejurării. 5. Într-adevăr. prin care se cere de la Dumnezeu revărsarea Duhului Sfânt şi a darurilor sale potrivite cu slujirea pentru care este hirotonit candidatul2263. Mc 10. care poate fi conferit unor bărbaţi căsătoriţi. constituie o îmbogăţire importantă pentru misiunea Bisericii. ele au în comun exprimarea multiplelor aspecte ale 2257 2258 Cf. fie în viaţa liturgică şi pastorală. SC 35. 2261 LG 29. Celebrarea acestui sacrament 1572 Celebrarea hirotonirii unui episcop. mai ales a Euharistiei. Policarp. § 4. Hipolit. 2262 AG 16. să săvârşească ceremoniile funeraliilor şi să se dăruiască diferitelor opere de caritate2260. a preoţilor sau a diaconilor. Diaconatul permanent. 2259 Cf. 8. 1571 După Conciliul al II-lea din Vatican. necesită participarea unui număr cât mai mare de credincioşi. între altele: să-i asiste pe episcop şi pe preoţi la celebrarea misterelor divine. a preotului şi a diaconului ─ urmează aceeaşi desfăşurare. Ea va avea loc. de preferinţă. fie în opere sociale şi caritative. ap. AG 16. duminica şi în catedrală. adică slujitorul tuturor 2259. să o distribuie. 45. 1574 Ca în toate sacramentele. celebrarea e însoţită de câteva rituri anexe. 2260 Cf. AA 16. să asiste la Căsătorie şi să o binecuvânteze. Ep. Lc 22. Cf. Îndatoririle diaconilor sunt. 27. LG 41. Sacramentum Ordinis: DS 3858. . Const. LG 29. Sf. dată fiind importanţa ei pentru viaţa Bisericii particulare. e bine şi util ca aceia care îndeplinesc în Biserică o slujire realmente diaconală. în timp ce Bisericile din Orient îl menţinuseră tot timpul. Biserica latină a restabilit diaconatul „ca treaptă proprie şi permanentă a ierarhiei” 2261. Cele trei hirotoniri ─ a episcopului. Sf. 2. 1570 Diaconii participă într-un mod deosebit la misiunea şi la harul lui Cristos 2258.

ca semn al misiunii lui apostolice de vestire a Cuvântului lui Dumnezeu. omilia episcopului. ci. punerea în mâinile episcopului a Evangheliarului. LG 21. care face rodnică slujirea lor. au misiunea de a transmite „darul spiritual” 2267. „ofranda poporului sfânt”. can. Mc 3. 1024. Lc 6. Ef 4. mireasa lui Cristos. în Ritul latin ─ prezentarea şi alegerea candidatului la hirotonire. 744. CIC. Înălţat de-a dreapta Tatălui. 2267 LG 21. „sămânţa apostolică”2268. El nu îşi părăseşte turma. al misiunii lui de păstor al turmei Domnului.harului sacramental. . Domnul Isus a ales bărbaţi pentru a forma colegiul celor doisprezece Apostoli 2271. episcopii. Aşadar Cristos este cel care le-a dat unora să fie apostoli. pe care este chemat să o înfăţişeze lui Dumnezeu. V. semn al ungerii speciale a Duhului Sfânt. a mitrei şi a crucii. prin Apostoli. punerea în mâinile diaconului a Evangheliarului pentru a arăta că a primit misiunea de a vesti Evanghelia lui Cristos. ca ea să fie călăuzită de păstorii pe care El i-a rânduit să-i continue lucrarea2264. întrebările puse candidatului. ca urmaşi ai Apostolilor. punerea în mâinile preotului a patenei şi a potirului. 1012. 14-19. iar 2264 2265 Cf. 12-16. Cf. can. 11. conferă în mod valid cele trei grade ale sacramentului Preoţiei2269. El continuă să acţioneze prin episcopi2266. al fidelităţii lui faţă de Biserică. 2268 LG 20. Episcopii care sunt hirotoniţi în mod valid. Prefaţa Sfinţilor Apostoli I. CCEO. altora să fie păstori2265. LR. Cine poate primi acest sacrament? 1577 „Numai un bărbat botezat poate primi în mod valid hirotonirea sacră” 2270. DS 794 şi 802. litania sfinţilor ─ atestă că alegerea candidatului s-a făcut în conformitate cu practica Bisericii şi pregătesc actul solemn al consacrării. 2266 Cf. VI. 1576 Deoarece sacramentul Preoţiei este sacramentul slujirii apostolice. 747. după care mai multe rituri vin să exprime şi să completeze în chip simbolic misterul ce s-a săvârşit: pentru episcop şi pentru preot. 2271 Cf. riturile de început. 2269 Cf. can. Cine poate conferi acest sacrament? 1575 Cristos însuşi i-a ales pe Apostoli şi i-a făcut părtaşi la misiunea şi la puterea sa. o păzeşte neîncetat cu grijă. a inelului. ungerea cu sfânta crismă. Astfel. 2270 CIC. adică sunt pe linia succesiunii apostolice.

1580 În Bisericile orientale. Tit 1. 3. cel care a primit o treaptă a sacramentului Preoţiei nu se mai poate căsători. 32. 5-9. celibatul preoţilor este la mare cinste în Bisericile orientale şi mulţi preoţi l-au ales în mod liber. 1 Tim 3. În Orient. Sf. Este chemat de Dumnezeu 2275. sunt aleşi în mod normal dintre bărbaţii credincioşi care trăiesc necăsătoriţi şi care vor să-şi păstreze celibatul „pentru Împărăţia cerurilor” (Mt 19. nimeni nu-şi arogă de la sine această misiune. Clement romanul. Cel care crede că recunoaşte semnele chemării lui Dumnezeu la preoţia ministerială trebuie să-şi supună cu umilinţă dorinţa autorităţii Bisericii. face prezent şi actualizează. cu excepţia diaconilor permanenţi. pentru care este consacrat slujitorul Bisericii. Chemaţi să se consacre cu inimă neîmpărţită Domnului şi „celor ale sale” 2276.). De aceea. Colegiul episcopilor. acest sacrament nu poate fi primit decât ca un dar nemeritat. ca şi în Occident. . ei se dăruiesc cu totul lui Dumnezeu şi oamenilor. 2274 Cf. căreia îi revine responsabilitatea şi dreptul de a chema pe cineva să primească Ordinele sacre. CDF. 2278 Cf. Efectele sacramentului Preoţiei Caracterul de neşters 2272 2273 Cf. 1578 Nimeni nu are vreun drept la primirea sacramentului Preoţiei. colegiul celor Doisprezece. Evr 5. pentru Împărăţia lui Dumnezeu. îmbrăţişat cu bucurie. 44. hirotonirea femeilor nu este posibilă2274. este de secole în vigoare o disciplină diferită: în timp ce episcopii sunt aleşi numai dintre celibatari. 4. 2277 Cf. PO 16. 1579 Toţi slujitorii hirotoniţi din Biserica latină. 2276 Cf. Biserica se recunoaşte obligată prin această alegere făcută de Domnul însuşi. până la a doua venire a lui Cristos. Această practică este de multă vreme considerată legitimă. PO 16. 42. Cor. 1-13. 12. 1 Cor 7. Decl. De altfel.Apostolii au făcut acelaşi lucru atunci când şi-au ales colaboratorii 2272 ce aveau să le urmeze în slujire2273. 2275 Cf. 6. cu care preoţii sunt uniţi în preoţie. MD 26-27. VII. Inter insigniores. Într-adevăr. 2 Tim 1. 4. Celibatul este un semn al acestei vieţi noi. el vesteşte în chip strălucit Împărăţia lui Dumnezeu2277. Ca orice har. aceşti preoţi exercită o slujire rodnică în sânul comunităţilor lor2278. bărbaţi căsătoriţi pot fi hirotoniţi diaconi şi preoţi.

§ 2. Sacramentul Preoţiei conferă şi el un caracter spiritual de neşters şi nu poate fi repetat. care cârmuieşte şi călăuzeşte”: rugăciunea de consacrare a episcopului în ritul latin): harul de a-şi călăuzi şi a-şi apăra cu tărie şi cu prudenţă Biserica în calitate de părinte şi păstor. . (. Prin hirotonire. însă nu mai poate redeveni laic în sens strict2281. Cristos este cel care acţionează şi înfăptuieşte mântuirea prin slujitorul hirotonit. 15. nevrednicia acestuia nu-l împiedică pe Cristos să acţioneze2282. Cc.: DS 1612. dispensat de obligaţiile şi funcţiile legate de hirotonire ori i se poate interzice exercitarea lor2280. 290-293. printr-un har special al Duhului Sfânt. 2281 Cf.1581 Acest sacrament îl configurează pe cel care îl primeşte lui Cristos. Trid. CIC. dându-i rodnicie.: DS 1774. această participare la funcţia lui Cristos este acordată o dată pentru totdeauna. care continuă să curgă prin El la fel de curat şi prin el ajunge limpede în pământ. în definitiv. va fi pus laolaltă cu diavolul. § 1. 5°. nici dacă trece prin fiinţe întinate. desigur. ca să slujească drept instrument al lui Cristos pentru Biserica lui. 2282 Cf. cu o iubire gratuită faţă de toţi şi cu predilecţie pentru cei săraci. 29. Sfântul Augustin o spune cu tărie: Dacă e trufaş slujitorul altarului. Dar pentru aceasta nu e profanat darul lui Cristos. LG 21. 3°.. constă în a configura lui Cristos Preotul. Io. 1583 Un subiect hirotonit în mod valid poate fi. profet şi rege. 28. Învăţătorul şi Păstorul. nici conferit temporar2279. 5. 1584 De vreme ce. într-adevăr. Constanţa: DS 1154. el devine capabil să acţioneze ca reprezentant al lui Cristos. 1338.. asemenea luminii: ajunge curată la cei care trebuie să fie luminaţi şi. ea nu se întinează2283. Trid. Cc. în primul rând. Cc. un har de tărie („Duhul tău. Cap al Bisericii. 2283 Ev. Trid. 1336. Vocaţia şi misiunea primite în ziua hirotonirii îl marchează pe vecie. pentru bolnavi şi pentru cei 2279 2280 Cf. din motive întemeiate. în tripla lui funcţie de preot. este.: DS 1767. 1582 Ca şi în cazul Botezului şi al Mirului. PO 2. Cf. can. deoarece caracterul imprimat prin hirotonire rămâne pentru totdeauna. Harul Duhului Sfânt 1585 Harul Duhului Sfânt. al cărui slujitor este rânduit cel care primeşte hirotonirea. 1586 Pentru episcop. specific acestui sacrament. Conc.) Puterea spirituală a sacramentului este.

care cunoşti inimile. trebuie să începi prin a te purifica pe tine însuţi. Sfântul Grigore din Nazianz. Doamne. exclama: Înainte de a-i purifica pe alţii. a cuvântului şi a iubirii. să meargă în fruntea ei pe drumul sfinţeniei şi să se identifice în Euharistie cu Cristos-Preot şi Victimă. CD 13 şi 16. săţi fie bineplăcut prin blândeţea şi curăţia inimii. ca să poţi învăţa.. de a îndeplini slujirea cuvântului adevărului tău. de a reînnoi poporul tău prin baia naşterii celei de a doua. puterea de a ierta păcatele după porunca ta. Acest har îl îndeamnă să vestească tuturor Evanghelia. de a-ţi aduce daruri şi jertfe spirituale. impunând mâinile. să exercite în chip desăvârşit şi spre cinstea ta preoţia supremă. în comuniune cu Episcopul şi cu preoţimea lui”2287. după voinţa ta. sfinţii Învăţători au simţit chemarea grabnică la convertire. fără a se teme să-şi dea viaţa pentru oile sale: Părinte. trebuie să fii tu însuţi învăţat. şi să dezlege de orice legătură prin puterea pe care ai dat-o apostolilor. şi să primească din nesfârşita-ţi bunătate răsplata pentru credincioasa împlinire a preoţiei sale2286. Fiul tău Unul-născut. în virtutea spiritului preoţiei supreme. spune. 3. să aibă. slujindu-te zi şi noapte. pe care Tu lai ales pentru episcopat. printre altele: Umple-l.. Fiul tău.nevoiaşi2284. să fie modelul turmei sale. 1588 Diaconilor. Hipolit. Episcopul. pentru a corespunde. să devii 2284 2285 Cf.2285 1587 Darul spiritual. este exprimat prin această rugăciune proprie ritului bizantin. în ziua celei de-a doua veniri. „harul sacramental le dă forţa necesară pentru a sluji Poporul lui Dumnezeu prin diaconia liturgiei. ca să fie vrednic de a sta fără prihană înaintea altarului tău. de a vesti Evanghelia Împărăţiei tale. Trad. 2287 LG 29. 2286 Euhologion. Astfel. de darul Duhului Sfânt pe cel pe care ai binevoit să-l ridici la cinstea preoţiei. Aceluia ai cărui slujitori au fost rânduiţi prin Sacrament. pentru tine. ap. Sf. 1589 În faţa măreţiei harului şi a misiunii preoţeşti. dă-i acestui slujitor al tău. să păstorească turma ta sfântă şi. . oferindu-ţi plăcută mireasmă. să împartă îndatoririle. pe când era tânăr preot. să îmblânzească neîncetat faţa ta şi să-şi ofere darurile sfintei tale Biserici. prin întreaga lor viaţă. pe care îl conferă hirotonirea prezbiterală. astfel încât el însuşi să meargă în întâmpinarea marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Cristos. prin Isus Cristos.

există o altă participare la misiunea lui Cristos: slujirea conferită prin sacramentul Preoţiei. cine este preotul? Este] apărătorul adevărului.. ridică pe altarul din ceruri jertfele. Dacă am înţelege bine ce este preotul pe pământ. cultul divin (munus liturgicum) şi prin conducerea pastorală (munus regendi). Această participare se numeşte „preoţia comună a credincioşilor”. 1). dar şi puterea lui2289. 1592 Preoţia ministerială e diferită în esenţă de preoţia comună a credincioşilor. care este în tine prin impunerea mâinilor mele” (2 Tim 1.. 2290 Ibid. 6) Şi. plămădeşte din nou făptura. Ibid. ca să sfinţeşti. am muri. ci de iubire.. 1591 Întreaga Biserică este popor preoţesc. Cunosc măreţia lui Dumnezeu şi slăbiciunea omului. preamăreşte laolaltă cu arhanghelii. [Aşadar. să fii sfinţit. Întemeiată pe aceasta şi în slujba ei. 73. 5). PE SCURT 1590 Sfîntul Paul îi spune ucenicului său. aleasă lucrare doreşte” (1 Tim 3. ca să îndrepţi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi. deoarece ea conferă o putere sacră pentru slujirea credincioşilor. nu de spaimă. să duci de mână şi să sfătuieşti cu înţelepciune2288. toţi credincioşii participă la preoţia lui Cristos. 71. slujirea conferită prin hirotonire a fost dată şi 2288 2289 Or. reface [în ea] chipul [lui Dumnezeu]. a cărei sarcină este să slujească în numele şi în persoana lui Cristos-Capul în mijlocul comunităţii. Prin Botez. Slujitorii hirotoniţi îşi exercită slujirea faţă de Poporul lui Dumnezeu prin învăţătură (munus docendi). Ştiu ai cui slujitori suntem.ca să luminezi. Iar Sfântul Paroh din Ars spune: Preotul continuă pe pământ lucrarea de răscumpărare. să te apropii de Dumnezeu. „dacă doreşte cineva episcopat. aşa cum ţi-am rânduit” (Tit 1. este părtaş la preoţia lui Cristos. 74. la ce înălţime ne aflăm şi cum este Acela spre care ne îndreptăm. este îndumnezeit şi îndumnezeieşte2290. ca să-i poţi apropia de El pe ceilalţi. se înalţă împreună cu îngerii. 2. Timotei: „Îţi amintesc să ţii aprins darul lui Dumnezeu. lucrul cel mai însemnat. o zideşte din nou pentru lumea de sus şi.. Jean-Marie Vianney 100. 2291 Nodet. Iar lui Tit îi spunea: „Pentru aceasta te-am lăsat în Creta.. 1593 De la începuturi. .lumină. Preoţia este iubirea Inimii lui Isus2291.

Episcopii. 1598 Biserica conferă sacramentul Preoţiei numai unor bărbaţi botezaţi. preoţi şi diaconi. nu putem vorbi de Biserică2292. Responsabilitatea şi dreptul de a chema pe cineva să primească ordinele sacre revin autorităţii Bisericii. harurile Duhului Sfânt necesare slujirii sale. 1599 În Biserica latină. Hirotonirea imprimă un caracter sacramental de neşters. a cultului divin. . 1596 Diaconii sunt slujitori hirotoniţi pentru îndatoririle de slujire a Bisericii. urmaşul lui Petru. 1. Ignaţiu de Antiohia.exercitată în trei trepte: episcopi. Trall. Ei primesc de la Episcop răspunderea unei comunităţi parohiale sau a unei anumite funcţii bisericeşti. iau parte la responsabilitatea apostolică şi la misiunea întregii Biserici sub autoritatea Papei. ale căror aptitudini pentru exercitarea slujirii au fost recunoscute cum se cuvine. pentru candidatul la preoţie. 1597 Sacramentul Preoţiei este conferit prin impunerea mâinilor. dar hirotonirea le conferă funcţii importante în slujirea Cuvântului. 2292 Sf. preoţi şi diaconi. Slujirile conferite prin hirotonire sunt de neînlocuit pentru structura organică a Bisericii: fără episcop. ca urmaşi ai apostolilor şi membri ai Colegiului. ei sunt chemaţi să fie înţelepţi colaboratori ai episcopilor. ei formează preoţimea (presbyterium). care îl introduce în Colegiul episcopal şi îl face capul văzut al Bisericii particulare ce îi este încredinţată. a conducerii pastorale şi a carităţii. sacramentul Preoţiei pentru prezbiterat este conferit în mod normal numai candidaţilor care sunt dispuşi să îmbrăţişeze de bunăvoie celibatul şi care îşi manifestă public hotărârea de a-l păstra de dragul Împărăţiei lui Dumnezeu şi pentru slujirea oamenilor. care poartă împreună cu el responsabilitatea Bisericii particulare. 3. urmată de o rugăciune solemnă de consacrare. 1600 Conferirea sacramentului Preoţiei în cele trei trepte revine episcopilor. ei nu primesc preoţia ministerială. adunaţi în jurul Episcopului lor. îndatoriri pe care trebuie să le îndeplinească sub autoritatea pastorală a Episcopului lor. 1595 Preoţii sunt uniţi cu episcopii în demnitatea sacerdotală şi totodată depind de ei în exercitarea funcţiilor pastorale. 159 Episcopul primeşte plinătatea sacramentului Preoţiei. prin care se cer de la Dumnezeu.

26-27. I. 2296 GS 48. în noul legământ dintre Cristos şi Biserică2295. prin care un bărbat şi o femeie formează împreună o comunitate pe viaţă. 7. despre diferitele sale realizări pe tot parcursul istoriei mântuirii. 9). GS 47. a fost ridicat de Cristos Domnul. De la un capăt la altul. precum şi spre naşterea şi educarea copiilor.ARTICOLUL 7 Sacramentul Căsătoriei 1601 „Legământul căsătoriei. 2297 Cf. printre cei botezaţi. rânduit prin însăşi natura sa spre binele soţilor. § 1. 1. 2295 Cf. Căsătoria nu este o instituţie pur omenească. . Căsătoria în ordinea creaţiei 1603 „Comunitatea intimă de viaţă şi de iubire conjugală a fost întemeiată de Creator şi înzestrată de El cu legi proprii. despre întemeierea ei şi despre sensul pe care Dumnezeu i l-a dat. în toate culturile există totuşi un anumit simţ al măreţiei unirii dintre soţi. despre originea şi despre scopul ei. § 2. 39). despre greutăţile izvorâte din păcat şi despre reînnoirea sa „în Domnul” (1 Cor 7. Aceste diversităţi nu trebuie să ne facă să uităm trăsăturile comune şi permanente. Cf. Ef. 31-32. 19. Vocaţia la căsătorie este înscrisă în însăşi natura bărbatului şi a femeii. la demnitatea de sacrament”2293. Gen. Scriptura vorbeşte despre căsătorie şi despre „misterul” ei. 2293 2294 CIC. § 1. can. aşa cum au ieşit din mâna Creatorului. în diferite culturi. Căsătoria în planul lui Dumnezeu 1602 Sfânta Scriptură se deschide cu episodul creării bărbatului şi femeii după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu2294 şi se încheie cu viziunea „nunţii Mielului” (Ap. Cu toate că demnitatea acestei instituţii nu se bucură pretutindeni de aceeaşi strălucire2297. 1055. structuri sociale şi atitudini spirituale. Dumnezeu însuşi este Autorul căsătoriei 2296”. în ciuda numeroaselor variaţii pe care le-a putut suferi în cursul veacurilor. 5.

însă pare a avea un caracter universal. 6). de gelozie şi de conflicte ce pot ajunge până la ură şi despărţire. care l-a creat pe om din iubire. 16. Femeia. 2. pe care noi o constatăm cu durere. 31. Cf. „De aceea va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi amândoi vor fi un singur trup”2303. Relaţiile lor sunt deformate de învinovăţiri 2298 2299 GS 47. 8. de epoci. 27. unirea dintre ei a fost ameninţată de discordie. ci din păcat. de infidelitate. Ps 121. 2302 Cf. reprezentându-l astfel pe „Dumnezeu. fiinţa aflată faţă în faţă cu el. Această dezordine se poate manifesta mai mult sau mai puţin acut şi poate fi mai mult sau mai puţin depăşită. ci un singur trup” (Mt 19. Dintotdeauna. această dezordine. Gen 1. care este El însuşi Iubire2300. îi este dăruită de Dumnezeu ca un „ajutor”. e menită să fie rodnică şi să se împlinească în lucrarea comună de păstrare a creaţiei: „Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a zis: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi»” (Gen 1. reamintind care a fost „la început” planul Creatorului: „Astfel. Este bună. 1604 Dumnezeu. 18-25. 2300 Cf. Această experienţă se face simţită şi în relaţiile dintre bărbat şi femeie. în care este ajutorul nostru” 2302.pentru că „binele persoanei şi al societăţii umane şi creştine este strâns legat de bunul mers al comunităţii conjugale şi familiale”2298. Deoarece Dumnezeu l-a creat pe om bărbat şi femeie. nici din natura relaţiilor dintre ei. iubirea lor reciprocă devine o imagine a iubirii absolute şi nestrămutate cu care Dumnezeu îl iubeşte pe om. Căsătoria sub regimul păcatului 1606 Orice om face experienţa răului. cea mai apropiată de el. Iar această iubire. Fiind ruptură cu Dumnezeu. foarte bună în ochii Creatorului2301. § 1. 1605 Faptul că bărbatul şi femeia sunt creaţi unul pentru celălalt este afirmat chiar de Sfânta Scriptură: „Nu e bine ca omul să fie singur”. Gen 1. în funcţie de culturi. „carne din carnea lui”. 2303 Gen. l-a şi chemat la iubire. ei nu mai sunt doi. Căci omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu2299. 1607 Potrivit credinţei. primul păcat are drept primă consecinţă ruperea comuniunii de la început dintre bărbat şi femeie. în jurul său şi în sine însuşi. egala lui. 2301 Cf. . 1 In 4. 28). pe care Dumnezeu o binecuvântează. nu provine din natura bărbatului şi a femeii. Domnul însuşi arată că aceasta înseamnă o unitate nestrămutată a vieţilor celor doi. vocaţia fundamentală şi înnăscută a oricărei fiinţe umane. de spiritul de dominare. de indivizi. 2.

munca „în sudoarea frunţii” (Gen. darul Creatorului2305. despre fidelitatea şi tandreţea dintre soţi. Cf. 2311 Cf. Os. Mt 19. se schimbă în raporturi de dominare şi de poftă2306. pe care „apele cele mari nu o pot stinge” (Cânt 8. 2310 Cf. După cădere. Mal 2. Gen. 21. 1608 Ordinea creaţiei dăinuie totuşi. 1610 Conştiinţa morală privind unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei s-a dezvoltat sub pedagogia legii vechi. chiar dacă este grav tulburată. a căutării propriei plăceri şi la deschidere spre celălalt. legea dată lui Moise urmăreşte ocrotirea femeii împotriva arbitrariului dominării de către bărbat. Gen 1. a egoismului. Ez 16. bărbatul şi femeia nu pot ajunge să realizeze unirea vieţilor lor. profeţii au pregătit conştiinţa Poporului ales pentru o înţelegere aprofundată a unicităţii şi a indisolubilităţii căsătoriei2312. 3. Gen. Gen 3. frumoasa vocaţie a bărbatului şi a femeii de a fi rodnici. din cauza căreia Moise a îngăduit repudierea femeii2310. Cartea lui Rut şi cea a lui Tobia oferă mărturii impresionante despre un înalt simţ al căsătoriei. atracţia lor reciprocă.reciproce2304. bărbatul şi femeia au nevoie de ajutorul harului. 8. Dumnezeu nu l-a părăsit pe omul păcătos. în nesfârşita sa bunătate. Poligamia patriarhilor şi a regilor nu este încă în mod explicit respinsă. 3. oglindire curată a iubirii lui Dumnezeu. spre ajutorul reciproc. 62. 2309 Cf. Ier 2─3. de a se înmulţi şi de a supune pămîntul2307 este împovărată de suferinţele naşterii şi osteneala câştigării pâinii2308. căsătoria ajută la învingerea închistării în sine. 12. aşa cum spune Domnul. 1─3. chiar dacă. 16). 1611 Privind legământul lui Dumnezeu cu Israel sub chipul unei iubiri conjugale exclusive şi fidele2311. 31. pe care Dumnezeu. 22. spre dăruirea de sine. 6-7). Totuşi. 13-17. 16b. Tradiţia a văzut întotdeauna o expresie unică a iubirii omeneşti. unire pentru care Dumnezeu i-a creat „la început”. Fără acest ajutor. 23. 2307 Cf. Dt 24. 2312 Cf. . iubire „tare ca moartea”. 2306 Cf. „durerile naşterii” (Gen. 19) constituie şi remedii ce atenuează daunele păcatului. nu li l-a refuzat niciodată 2309. 1. această lege poartă încă urmele „învârtoşării inimii” omului. 3. 16-19. Suferinţele ce decurg din păcat. Gen 2. În Cântarea Cântărilor. 2308 Cf. Căsătoria sub pedagogia Legii 1609 În milostivirea sa. 3. 28. Gen 3. 2304 2305 Cf. Is 54. Ca să vindece rănile păcatului.

Isus nu i-a încărcat totuşi pe soţi cu o povară imposibil de purtat şi prea apăsătoare2317.Căsătoria în Domnul 1612 Legământul nupţial dintre Dumnezeu şi poporul său. Venind să restabilească ordinea iniţială a creaţiei. luându-şi fiecare crucea 2318. 8. Mt 19. 2317 Cf. 25-26). Mt 11. 6). 1-11. ca bărbatul să-şi lase femeia. oferă El însuşi tăria şi harul pentru a trăi căsătoria în noua dimensiune a Împărăţiei lui Dumnezeu. adăugând imediat: „«De aceea va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un singur trup». 29-30. 2316 Cf. Numai urmându-l pe Cristos. Biserica acordă o mare importanţă prezenţei lui Isus la nunta din Cana. Isus înfăptuieşte primul său semn ─ la cererea Mamei sale ─ la o petrecere de nuntă2314. aşa cum Cristos a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea. Cf. 11. 31-32) 1617 Întreaga viaţă creştină poartă amprenta iubirii de logodnă dintre Cristos şi 2313 2314 Cf. GS 22. Isus a arătat fără echivoc sensul originar al unirii dintre bărbat şi femeie. cu întreaga omenire mântuită de El 2313. într-un fel. prin care Fiul lui Dumnezeu. Mt 9. Israel. ca să o sfinţească” (Ef 5. întrupându-se şi dându-şi viaţa. 34. 1616 Acest lucru vrea să ne facă să-l înţelegem apostolul Paul atunci când spune: „Bărbaţi. Vede în ea confirmarea bunătăţii căsătoriei şi vestirea că de acum încolo căsătoria va fi un semn eficient al prezenţei lui Cristos. soţii vor putea „înţelege”2319 sensul originar al căsătoriei şi o vor putea trăi cu ajutorul lui Cristos. 2318 Cf. Mt 19. legătura conjugală dintre bărbat şi femeie este indisolubilă: Dumnezeu însuşi a încheiat-o: „Ceea ce Dumnezeu a unit. omul să nu despartă” (Mt 19. iubiţi-le pe femeile voastre. era o cedare în faţa învârtoşării inimii 2315. Mc 8. 19. tulburată de păcat. Taina aceasta mare este: o spun cu privire la Cristos şi la Biserică!” (Ef 5. 2315 Cf. Acest har al Căsătoriei creştine este un rod al Crucii lui Cristos. dată de Moise. 2319 Cf. pregătind astfel „nunta Mielului” (Ap. 7. 1613 La începutul vieţii sale publice. s-a unit. pregătise noul şi veşnicul Legământ. In 2. mai grea decât Legea lui Moise. . izvor al oricărei vieţi creştine. 10. 9). 1614 În predica sa. aşa cum a voit-o Creatorul la început: permisiunea. renunţând la ei înşişi. 1615 Această insistenţă fără echivoc asupra indisolubilităţii legăturii conjugale a putut crea nedumerire şi apărea ca o cerinţă irealizabilă 2316.

Euharistia. Mc 10. 2327 Cf. . § 2. (. Lc 14. un semn ce aminteşte şi felul în care căsătoria este o realitate a acestei lumi care trece2326. Legătura cu El ocupă primul loc înaintea oricăror altor legături. Încă de la începuturile Bisericii. al aşteptării înflăcărate a întoarcerii lui. 1619 Fecioria pentru Împărăţia cerurilor este o desfăşurare a harului baptismal. CIC. can. OT 10. Mt 19. au existat bărbaţi şi femei ce au renunţat la marele bine al căsătoriei pentru a-l urma pe Miel oriunde merge2323. ca să caute a-i fi bineplăcuţi2324. 1 Cor 7. un semn puternic al preeminenţei legăturii cu Cristos. 32. Cf. Căsătoria creştină devine. 2320 2321 Cf. 3-12. 1055. 2323 Cf. 2326 Cf. familiale ori sociale2322. care introduce în Poporul lui Dumnezeu. este un mister nupţial: este ─ ca să spunem aşa ─ baia nunţii2320. semn eficient.. 1620 Atât sacramentul Căsătoriei. ca să iasă în întâmpinarea Mirelui care vine 2325. al cărui model rămâne El însuşi: Sunt eunuci care s-au născut aşa din pântecele mamei lor. DS 1800. 25. şi sunt alţii care s-au făcut ei înşişi eunuci pentru Împărăţia cerurilor. 2322 Cf. 1 Cor 7. Cristos însuşi i-a îndemnat pe unii să-l urmeze în acest mod de viaţă. cine o laudă sporeşte şi admiraţia cuvenită fecioriei. căsătoria dintre creştini este un adevărat sacrament al Noului Legământ2321. 4.) Căci ceea ce nu pare un bine decât prin comparaţie cu un rău nu poate fi cu adevărat un bine. 2324 Cf. 6. 2325 Cf. Preţuirea fecioriei pentru Împărăţie2328 şi sensul creştin al căsătoriei sunt inseparabile şi se sprijină reciproc: Cine defăimează căsătoria ştirbeşte totodată şi slava fecioriei. ca să se îngrijească de cele ale Domnului.Biserică.. El este cel care le dă sens şi dăruieşte harul necesar pentru a fi trăite potrivit voinţei sale2327. care precedă ospăţul de nuntă. sacrament al legământului dintre Cristos şi Biserică. să înţeleagă (Mt 19. Deoarece semnifică şi împărtăşeşte harul acestui legământ. LG 42. 12). PC 12. 26. 26-27. 31. Mc 12. 2328 Cf. Cine poate înţelege. Deja Botezul. Fecioria de dragul Împărăţiei 1618 Cristos este centrul oricărei vieţi creştine. 28-31. la rândul ei. Ef 5. Mt 25. cât şi fecioria pentru Împărăţia lui Dumnezeu vin de la Domnul însuşi. Ap 14. sunt eunuci făcuţi de mâinile oamenilor.

Mireasa lui preaiubită. celebrarea liturgică a Căsătoriei (. Ioan Chrysostom. Consimţământul matrimonial 2329 2330 Cf. 1624 Diferitele liturgii sunt bogate în rugăciuni de binecuvântare şi de epicleză. 10. 1622 „Ca gest sacramental de sfinţire. SC 61. celebrarea căsătoriei între doi credincioşi catolici are loc. să „formeze un singur trup” în Cristos2332. care. 17. care se face prezentă în Jertfa euharistică. se consideră în mod obişnuit că mirii sunt aceia care. 2332 Cf. exprimânduşi consimţământul în faţa Bisericii. ca semn al legământului matrimonial. În epicleza acestui sacrament. după ce a primit consimţământul reciproc al mirilor. III. pentru ca. cf. slujitorul sacramentului (numit „Cununie”) este preotul sau episcopul. 32. Ef 5. mirii îl primesc pe Duhul Sfânt drept comuniune de iubire dintre Cristos şi Biserică2334. Sf. ca slujitori ai harului lui Cristos. Virg. unind-o cu ofranda lui Cristos pentru Biserica sa. FC 16. Se cuvine aşadar ca soţii să-şi pecetluiască consimţământul de a se dărui unul altuia prin ofranda propriei lor vieţi. împărtăşindu-se din acelaşi Trup şi din acelaşi Sânge al lui Cristos. 2334 Cf. puterea în care se va reînnoi fidelitatea lor.. 1 Cor 10. II. 1623 În Biserica latină. în mod normal. În Euharistie se realizează memorialul Noului Legământ. îndeosebi asupra miresei. îi încununează pe mire şi pe mireasă. Cf. prin care se cere de la Dumnezeu binecuvântarea asupra noului cuplu.. LG 6. 2333 FC 67. În liturgiile orientale. prin care Cristos s-a unit pentru totdeauna cu Biserica. Se cuvine deci ca viitorii soţi să se pregătească sufleteşte pentru celebrarea Căsătoriei lor primind sacramentul Pocăinţei. pentru care s-a dăruit pe sine însuşi2331. 1. îşi conferă unul altuia sacramentul Căsătoriei. El este pecetea legământului lor. Celebrarea căsătoriei 1621 În ritul latin. datorită legăturii tuturor sacramentelor cu Misterul Pascal al lui Cristos2330. demnă şi rodnică”2333. şi primind Euharistia. în cadrul Sfintei Liturgii. 2331 Cf.dar ceea ce este mai bun decât cele socotite bune este binele prin excelenţă2329.) trebuie să fie prin ea însăşi validă. izvorul mereu oferit al iubirii lor. .

1057. Biserica poate declara „nulitatea Căsătoriei”. 1628 Consimţământul trebuie să fie un act voluntar al fiecăreia dintre părţile contractante. 2337 OcM 1145. În acest caz. îşi găseşte împlinirea în faptul că cei doi „devin un singur trup”2338. 1626 Biserica socoteşte exprimarea consimţământului reciproc al mirilor drept elementul indispensabil „ce constituie Căsătoria”2335. 1071. cf. can. CIC. Prezenţa slujitorului Bisericii (precum şi a martorilor) exprimă în mod vizibil caracterul de realitate eclezială al căsătoriei. § 1. Dacă această libertate lipseşte. 2343 Cf. 2342 Cf. liberi de a încheia Căsătoria şi care îşi exprimă în mod liber consimţământul. CIC. botezaţi. chiar dacă rămân datori să respecte obligaţiile naturale ale unei legături anterioare2342. după examinarea situaţiei de către tribunalul bisericesc competent. CIC. ─ a nu fi împiedicat de o lege naturală sau bisericească. 2340 CIC. § 2. 1057. se cuvine ca ea să fie celebrată 2335 2336 CIC. 31. 8. 1095-1107. Trid. liber de violenţă sau teamă gravă din exterior 2339. can. § 1. 1627 Consimţământul constă într-un „act uman. „A fi liber” înseamnă: ─ a nu fi supus constrângerii. 24. căsătoria este invalidă. 1630 Preotul (sau diaconul) care asistă la celebrarea Căsătoriei primeşte consimţământul mirilor în numele Bisericii şi dă binecuvântarea Bisericii. Ef 5. CIC. 2339 Cf. can. De aceea. can. La explicarea acestei hotărâri concură mai multe motive: ─ căsătoria sacramentală este un act liturgic. § 1. Mc 10.: DS 1813-1816. 1057. Acest consimţământ. care îi leagă pe soţi între ei. GS 48. nu există Căsătorie. Nici o putere omenească nu se poate substitui acestui consimţământ 2340. adică faptul că aceasta nu a existat niciodată. contractanţii sunt liberi să se căsătorească.1625 Protagoniştii legământului matrimonial sunt un bărbat şi o femeie. Gen 2. can. eu te iau de soţ” 2337. Dacă lipseşte consimţământul. CIC. Cc. 1103. prin care soţii se dăruiesc şi se primesc reciproc”2336: „Eu te iau de soţie. can. 2341 Cf. Biserica cere în mod normal pentru credincioşii ei forma ecleziastică a celebrării căsătoriei2343. 2338 Cf. 1629 Din acest motiv (sau din alte cauze care fac Căsătoria nulă şi neavenită2341. can. 1108. . 1631 De aceea.

Soţii riscă să resimtă drama dezbinării creştinilor chiar în sânul căminului lor. ─ căsătoria introduce într-o „ordine” (ordo) eclezială. Ea cere o atenţie deosebită din partea soţilor şi a păstorilor. Însă dificultăţile căsătoriilor mixte nu trebuie nici să fie subestimate. Rolul păstorilor şi al comunităţii creştine ca „familie a lui Dumnezeu” este de neînlocuit pentru transmiterea valorilor umane şi creştine ale căsătoriei şi ale familiei 2344. pregătirea pentru căsătorie este de primă importanţă: Exemplul şi învăţătura date de părinţi şi de familie rămân calea privilegiată a acestei pregătiri. obligaţia de a avea martori). Divergenţele cu privire la credinţă. Căsătoriile mixte şi disparitatea de cult 1633 În numeroase ţări apare destul de frecvent situaţia căsătoriei mixte (între o persoană catolică şi una botezată necatolic). ─ caracterul public al consimţământului ocroteşte „Da”-ul o dată dat şi ajută la păstrarea lui cu fidelitate. însăşi concepţia despre căsătorie. GS 49. chiar în sânul familiei. Disparitatea de cult poate cauza dificultăţi şi mai grave. ─ deoarece căsătoria este o stare de viaţă în Biserică. 1632 Pentru ca „Da”-ul soţilor să fie un act liber şi responsabil şi pentru ca legământul matrimonial să aibă temelii omeneşti şi creştine solide şi trainice. . în primul rând. la timpul potrivit să poată trece de la o logodnă demnă la căsătorie2345. între soţi şi faţă de copii. 1063. § 3. care nu mai asigură în mod suficient această iniţiere: Tinerii trebuie să fie instruiţi în mod corespunzător şi la timp. formaţi întru curăţie. funcţiei şi exprimării iubirii conjugale. CIC. e necesar să existe certitudinea asupra căsătoriei (de unde. atunci când aceştia reuşesc să pună în comun ceea ce fiecare dintre ei a primit în comunitatea proprie şi să înveţe unul de la celălalt modul în care fiecare îşi trăieşte fidelitatea faţă de Cristos. dar şi mentalităţile religioase diferite pot 2344 2345 Cf. creează drepturi şi datorii în Biserică.în liturgia publică a Bisericii. cu atât mai mult cu cât în vremea noastră mulţi tineri cunosc experienţa căminelor distruse. 1634 Diferenţa de confesiune între soţi nu constituie un obstacol de netrecut pentru căsătorie. Ele se datorează faptului că separarea dintre creştini încă nu a fost depăşită. Cazul căsătoriilor cu disparitate de cult (între o persoană catolică şi una nebotezată) cere o circumspecţie şi mai mare. pentru ca. în privinţa demnităţii. can.

prin natura ei. într-un fel. CIC. consacraţi printr-un sacrament special pentru îndatoririle şi demnitatea stării lor”2350. 2348 Cf. 2349 Cf. partea catolică are o obligaţie deosebită: „Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios” (1 Cor 7. IV. soţii sunt întăriţi şi. comunităţile creştine implicate au putut să iniţieze o pastorală comună pentru căsătoriile mixte. can. o dispensă expresă de la acest impediment2347. presupune că ambele părţi cunosc şi nu exclud scopurile şi proprietăţile esenţiale ale căsătoriei. Ea trebuie să încurajeze dezvoltarea a ceea ce au în comun în credinţă şi respectul faţă de ceea ce îi separă. Legătura matrimonială 1639 Consimţământul prin care mirii se dăruiesc şi se primesc reciproc este pecetluit 2346 2347 Cf. 16. sau această dispensă. Misiunea ei este să ajute aceste cupluri să-şi trăiască situaţia lor deosebită în lumina credinţei. în special. ca şi obligaţiile contractate de partea catolică în ceea ce priveşte botezul şi educarea copiilor în Biserica catolică2348. 1125. 1086. 1124. Această permisiune. de asemenea. 1134. Cf. pentru validitatea căsătoriei. 14). 1636 În multe locuri. pentru liceitate. Atunci poate apărea o tentaţie: indiferenţa religioasă. practicarea virtuţilor familiale cu smerenie şi răbdare şi rugăciunea perseverentă îl pot pregăti pe soţul necredincios să primească harul convertirii. Ea trebuie să-i ajute. în legătură cu educaţia copiilor. CIC. să depăşească tensiunile între obligaţiile soţilor unul faţă de celălalt şi faţă de comunităţile lor bisericeşti. În cazul disparităţii de cult. Iubirea conjugală sinceră. este cerută. can. Efectele sacramentului Căsătoriei 1638 „Din căsătoria validă se naşte între soţi o legătură care. datorită dialogului ecumenic. mai mult. 1637 În căsătoriile cu disparitate de cult. de permisiunea expresă a autorităţii bisericeşti2346. CIC. în căsătoria creştină.constitui o sursă de tensiune în căsnicie. Este o mare bucurie pentru soţul creştin şi pentru Biserică dacă această „sfinţire” duce la convertirea liberă a celuilalt soţ la credinţa creştină2349. can. . este veşnică şi exclusivă. 2350 CIC. 1 Cor 7. 1635 După dreptul în vigoare în Biserica latină. o căsătorie mixtă are nevoie. can.

Nu stă în puterea Bisericii să se pronunţe împotriva acestei orânduieli a înţelepciunii divine2354. luânduşi crucea. [soţii creştini] au un dar propriu în sânul Poporului lui Dumnezeu”2355. 1642 Cristos este izvorul acestui har. 2355 LG 11. § 1. chiar şi în faţa societăţii. LG 41. să întărească unitatea indisolubilă dintre ei. care izvorăşte din actul uman liber al mirilor şi din consumarea căsătoriei. Această legătură. o pregustare a ospăţului de nuntă al Mielului: Cum aş putea să descriu mulţumitor fericirea căsătoriei pe care Biserica o uneşte. tot astfel. în acceptarea şi educarea copiilor”2356. 2358 Cf. Jertfa euharistică o întăreşte. Prin acest har. Acest har propriu al sacramentului Căsătoriei este menit să desăvârşească iubirea soţilor. 2357 GS 48. este o realitate irevocabilă şi care dă naştere la un legământ garantat de fidelitatea lui Dumnezeu. 2354 Cf. În bucuriile iubirii lor şi în viaţa lor familială. acum. delicată şi rodnică.de Dumnezeu însuşi2351. 9. § 2. 2. § 2. ei „se ajută reciproc să ajungă la sfinţenie în viaţa conjugală. 1141. să fie „supuşi unul altuia. Harul sacramentului Căsătoriei 1641 „În starea şi în ordinea lor de viaţă. o instituţie stabilă. El le dăruieşte. Legământul mirilor este integrat în legământul lui Dumnezeu cu oamenii: „Autentica iubire conjugală este asumată în iubirea dumnezeiască”2353. îngerii o vestesc şi Tatăl ceresc o confirmă? (. CIC. 2353 GS 48. Din legământul lor „se naşte. „După cum Dumnezeu a ieşit odinioară în întâmpinarea poporului său cu un legământ de iubire şi fidelitate. să se ierte reciproc. Mântuitorul oamenilor şi Mirele Bisericii iese în întâmpinarea soţilor creştini prin sacramentul Căsătoriei”2357. can. întru frica lui Cristos” (Ef 5. 21) şi să se iubească cu o iubire supranaturală. .. Cf. să se ridice din nou după căderile lor.) Ce cuplu 2351 2352 Cf. 1640 Aşadar legătura matrimonială este întemeiată de Dumnezeu Însuşi. din orânduire divină”2352. 2356 LG 11. binecuvântarea o pecetluieşte. Mc 10. astfel încât căsătoria încheiată şi consumată între botezaţi nu poate fi desfăcută niciodată. să poarte fiecare povara celuilalt2358.. încă de pe pământ. le dă puterea să-l urmeze. Gal 6. El rămâne împreună cu ei. GS 48.

sunt cu adevărat doi într-un singur trup. ci le şi înalţă la starea care le face să devină expresia unor valori în exclusivitate creştine”2360. de o singură dorinţă. 2. care le cuprinde întreaga viaţă: „Astfel. Această comuniune umană este întărită. FC 19. cf. Poligamia este contrară acestei demnităţi egale şi iubirii conjugale ce este unică şi exclusivă2364. Gen 2. Ea se aprofundează prin viaţa comună de credinţă şi prin Euharistia primită în comun. ce trebuie recunoscută bărbatului şi femeii în afecţiunea lor reciprocă şi deplină. 2362 FC 19. 6)2361.este acela a doi creştini. 2361 Cf. 9. de aceeaşi slujire! Amândoi sunt fii ai aceluiaşi Tată. § 2. Binefacerile şi exigenţele iubirii conjugale 1643 „Iubirea conjugală comportă o totalitate în care intră toate componentele persoanei ─ impulsul trupului şi al instinctului. nici în spirit. „Ei sunt chemaţi să înainteze fără încetare în comuniunea lor prin intermediul fidelităţii de zi cu zi faţă de făgăduinţa de dăruire reciprocă şi totală pe care o comportă căsătoria”2362. V. face să apară limpede unitatea căsătoriei confirmate de Domnul”2363. năzuinţa spiritului şi a voinţei. nu mai sunt doi. nici în trup. ea pretinde indisolubilitatea şi fidelitatea în dăruirea reciprocă definitivă şi se deschide spre rodnicie. ea are în vedere o unitate profund personală. FC 13. duce la înfăptuirea unei singure inimi şi a unui singur suflet. Ux. Fidelitatea iubirii conjugale 2359 2360 Tertullian. unitatea şi indisolubilitatea comunităţii lor de persoane. purificată şi desăvârşită de comuniunea în Isus Cristos dăruită de sacramentul Căsătoriei. dincolo de unirea într-un singur trup. însă cu o semnificaţie nouă. 24. Acolo unde trupul este unul singur. dimpotrivă. e vorba de însuşirile normale ale oricărei iubiri conjugale. slujitori ai aceluiaşi Stăpân: nimic nu-i desparte. cea care. ci un singur trup” (Mt 19. 1645 „Demnitatea personală egală. FC 13. prin însăşi natura sa. Unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei 1644 Iubirea soţilor pretinde. de o singură rânduială. 2363 GS 49. care nu numai că le purifică şi le consolidează. uniţi de o singură nădejde. 2364 Cf. Cu alte cuvinte. forţa sentimentului şi a afectivităţii. . unul este şi spiritul2359.

1649 Există totuşi situaţii în care coabitarea matrimonială devine practic imposibilă din motive foarte felurite. că nu poate recunoaşte ca validă o nouă unire. 1650 În zilele noastre. prin însăşi natura sa. 1647 Temeiul cel mai profund se află în fidelitatea lui Dumnezeu faţă de legământul său. Cf. săvârşeşte adulter”: Mc 10. Iubirea cere să fie definitivă. „Această unire intimă. precum şi binele copiilor pretind fidelitatea deplină a soţilor şi unitatea indisolubilă dintre ei”2365. este mai necesar ca oricând a proclama Vestea cea Bună că Dumnezeu ne iubeşte cu o iubire definitivă şi irevocabilă. 11-12). Ea nu poate fi „până la noi ordine”. împăcarea. Prin sacramentul Căsătoriei. ei nu sunt liberi să se angajeze într-o nouă unire. a lui Cristos faţă de Biserica sa. 2367 Cf. dau această mărturie. o nouă unire. 1151-1155. o fidelitate inviolabilă. Biserica admite separarea fizică a soţilor şi sfârşitul coabitării. În asemenea cazuri. de-şi va lăsa bărbatul şi se va mărita cu altul. De aceea. În această situaţie dificilă. se află într-o situaţie ce contravine obiectiv legii lui Dumnezeu. FC 20. există numeroşi catolici ce recurg la divorţ după legile civile şi care contractează. indisolubilitatea căsătoriei primeşte un sens nou şi mai profund. ei nu pot avea acces la comuniunea euharistică. cu harul lui Dumnezeu. dăruire reciprocă dintre două persoane. din fidelitate faţă de cuvântul lui Isus Cristos („Oricine va lăsa pe femeia sa şi va lua o alta săvârşeşte adulter cu ea. pe cât posibil. soţii primesc dreptul să reprezinte această fidelitate şi să dea mărturie despre ea. Din sacrament. Iar femeia. că soţii sunt părtaşi la această iubire. Soţii nu încetează să fie soţ şi soţie în faţa lui Dumnezeu. ei nu pot exercita anumite responsabilităţi bisericeşti. în multe ţări. Soţii care. că ea îi susţine şi că prin fidelitatea lor ei pot fi martorii iubirii fidele a lui Dumnezeu. Comunitatea creştină este chemată să ajute aceste persoane să-şi trăiască situaţia creştineşte. CIC. în fidelitate faţă de legătura căsătoriei lor.1646 Iubirea conjugală pretinde soţilor. 1648 Poate părea dificil sau chiar imposibil a te lega pentru toată viaţa de o fiinţă umană. adesea în condiţii foarte grele. De aceea. care rămâne indisolubilă2367. din punct de vedere civil. Dacă cei divorţaţi s-au căsătorit civil. Biserica susţine. can. . soluţia cea mai bună ar fi. § 1. dacă prima căsătorie era validă. Reconcilierea prin sacramentul Pocăinţei nu poate fi acordată decât celor care s-au căit că au încălcat semnul legământului şi al fidelităţii faţă 2365 2366 GS 48. FC 83. atâta timp cât persistă această situaţie. merită recunoştinţa şi sprijinul comunităţii bisericeşti2366. Din acelaşi motiv. Aceasta este consecinţa dăruirii de sine reciproce a soţilor.

trăirea autentică a dragostei conjugale. 18) şi care „l-a făcut pe om de la început bărbat şi femeie” (Mt 19. i-a binecuvântat pe bărbat şi pe femeie. să stăruie în rugăciune. ca botezaţi: Vor fi îndemnaţi să asculte Cuvântul lui Dumnezeu. voind să-i comunice o anume participare deosebită la lucrarea sa creatoare. § 2. zicând: „Creşteţi şi înmulţiţi-vă” (Gen 1. care a spus: „Nu este bine ca omul să fie singur” (Gen 2. Dumnezeu. să contribuie la faptele de caritate şi la iniţiativele comunităţii în folosul dreptăţii. pentru ca ei să nu se considere separaţi de Biserică. GS 48. să-i dispună pe soţi să colaboreze cu tărie sufletească la iubirea Creatorului şi a Mântuitorului. În acest sens. să asiste la Jertfa Liturghiei. spirituale şi supranaturale. Căsnicia lor poate străluci prin rodnicia carităţii. preoţii şi întreaga comunitate trebuie să manifeste o grijă atentă. zi de zi. 2371 Cf. să cultive spiritul şi faptele de pocăinţă. 2368 2369 FC 84. şi prin aceasta îşi află încununarea”2369: Copiii sunt darul cel mai preţios al căsătoriei şi contribuie în cea mai mare măsură la binele părinţilor înşişi. instituţia căsătoriei şi iubirea conjugală sunt orânduite în vederea procreării şi educării copiilor. 28). întrajutorării şi sacrificiului. 4). 1651 Faţă de creştinii ce trăiesc în această situaţie şi care adesea îşi păstrează credinţa şi doresc să-şi educe creştineşte copiii. care. FC 28. prin ei. la viaţa căreia pot şi trebuie să participe. 2372 Cf. Prin urmare. precum şi întreaga structură a vieţii de familie. 1653 Rodnicia dragostei conjugale se extinde la roadele vieţii morale. . misiunea fundamentală a căsătoriei şi a familiei este să fie în slujba vieţii2372. Deschiderea faţă de rodnicie 1652 „Prin însăşi natura lor. fără a subestima celelalte scopuri ale căsătoriei. care izvorăşte din ea. îşi sporeşte şi îşi îmbogăţeşte neîncetat familia2370. 1654 Soţii cărora Dumnezeu nu le-a dat să aibă copii pot totuşi să aibă o viaţă conjugală plină de sens din punct de vedere uman şi creştin. harul lui Dumnezeu2368. GE 3. pentru a implora astfel. tind. 2370 GS 50 § 1.de Cristos şi care s-au angajat să trăiască în continenţă completă. să-şi educe copiii în credinţa creştină. Părinţii sunt principalii şi cei dintâi educatori ai copiilor lor 2371. pe care părinţii le transmit copiilor lor prin educaţie.

Încă de la începuturile sale. unii îşi trăiesc situaţia în spiritul Fericirilor. 28)”2379. prin cuvânt şi exemplu. 2375 LG 11. 2378 GS 52. Biserica familială 1655 Cristos a voit să se nască şi să crească în sânul Sfintei Familii a lui Iosif şi a Mariei. de multe ori din cauza stării de sărăcie. 1657 Aici se exercită în mod privilegiat preoţia baptismală a tatălui familiei. Atunci când se converteau. Cf. l4. Aici se învaţă răbdarea şi bucuria muncii. care este Biserica. slujindu-l pe Dumnezeu şi pe aproapele în mod exemplar. după o veche expresie. familiile credincioase sunt de primă importanţă. nucleul Bisericii era adesea alcătuit din cei care. FC 21. Printre ei. 31 şi 11.VI. Multe dintre ele rămân fără familie umană. Cf. Fapte 18. iertarea generoasă. a Păstorilor: numărul mare al persoanelor celibatare. Fapte 16. „împreună cu toată casa lor”. „Nimeni nu este fără familie în această lume: Biserica este casa şi familia tuturor. şi mai ales cultul divin prin rugăciune şi oferirea vieţii. din cauza condiţiilor concrete în care trebuie să trăiască ─ şi de multe ori fără să vrea ─ sunt în mod deosebit apropiate inimii lui Isus şi merită deci afecţiunea şi grija atentă a Bisericii şi. Ecclesia domestica2375. în special. cf. fiind focare de credinţă vie şi strălucitoare. prin mărturia unei vieţi sfinte. într-o lume de multe ori străină şi chiar ostilă credinţei. 1658 Mai trebuie amintite anumite persoane care. deveniseră credincioşi2373. prin rugăciune şi mulţumire. şi ale marii familii. a copiilor. Conciliul al II-lea din Vatican numeşte familia. „prin primirea sacramentelor. a tuturor membrilor familiei. 2376 LG 11. prin abnegaţie şi dragoste activă”2377. 1656 În zilele noastre. § 1. Biserica nu este altceva decât „familia lui Dumnezeu”. 8. 2373 2374 . În sânul familiei. părinţii sunt. iubirea frăţească. De aceea. mereu repetată. doreau ca şi „toată casa lor” să fie mântuită2374. „pentru copiii lor. Tuturor acestora trebuie să li se deschidă uşile căminelor. „Bisericile familiale”. 2379 FC 85. a mamei. 2377 LG 10. în special a celor «osteniţi şi împovăraţi» (Mt 11. Căminul este astfel prima şcoală de viaţă creştină şi „o şcoală de dezvoltare umană”2378. Aceste familii devenite credincioase erau insule de viaţă creştină într-o lume necredincioasă. primii vestitori ai credinţei” şi veghează „la vocaţia proprie a fiecăruia. acordând atenţie specială vocaţiei sacre”2376.

este rânduit spre binele soţilor şi spre procrearea şi educarea copiilor. Între cei botezaţi. CIC. GS 48. .PE SCURT 1659 Sfîntul Paul spune: „Bărbaţilor. § 1. contravine planului şi Legii lui Dumnezeu învăţate de Cristos. cât timp e încă în viaţă soţul legitim. după cum şi Cristos a iubit Biserica.: DS 1799. o spun cu privire la Cristos şi la Biserică” (Ef 5. Cc. Iată de ce casa familială este numită pe bună dreptate „Biserica familială”. în faţa preotului (sau a reprezentantului calificat al Bisericii). Ei nu sunt separaţi de Biserică. fiind o comunitate a harului şi a rugăciunii. divorţul separă ceea ce Dumnezeu a unit. Poligamia este incompatibilă cu unitatea căsătoriei. 25. prin care un bărbat şi o femeie constituie între ei o comuniune intimă de viaţă şi de iubire. § 1. dar nu pot avea acces la comuniunea euharistică. Ei îşi vor desfăşura viaţa creştină în mod deosebit educându-şi copiii în credinţă. 1663 Deoarece căsătoria îi stabileşte pe soţi într-o stare publică de viaţă în Biserică. 1660 Legămîntul matrimonial. adică pe voinţa de a se dărui reciproc şi definitiv cu scopul de a trăi un legământ de iubire fidel şi rodnic. 1666 Căminul creştin este locul în care copiii primesc prima vestire a credinţei. 1662 Căsătoria se întemeiază pe consimţământul contractanţilor. se cuvine ca celebrarea ei să fie publică. o şcoală a virtuţilor 2380 2381 Cf. El dăruieşte soţilor harul de a se iubi cu iubirea cu care Cristos şi-a iubit Biserica. § 1. GS 50. le consolidează unitatea indisolubilă şi îi sfinţeşte pe calea vieţii veşnice2381.. Prin natura sa. 32). copilul2382. el a fost înălţat de Cristos Domnul la demnitatea de sacrament2380. (. Cf.) Taina aceasta mare este. refuzul rodniciei lipseşte viaţa conjugală de „darul cel mai minunat”. harul sacramentului desăvârşeşte astfel iubirea umană a soţilor. 2382 Cf. can. a martorilor şi a adunării credincioşilor. Trid. 1665 Recăsătorirea celor divorţaţi. 1055. indisolubilitatea şi deschiderea spre rodnicie sunt esenţiale căsătoriei. iubiţi-le pe femeile voastre. 1661 Sacramentul Căsătoriei semnifică unirea dintre Cristos şi Biserică.. 1664 Unitatea. a fost întemeiat şi înzestrat cu legile sale proprii de către Creator. în cadrul unei celebrări liturgice.

SC 79. prin care. Cf. şi laicii pot prezida anumite binecuvântări2386. culturii şi istoriei proprii poporului creştin dintr-o anumită regiune sau epocă. adesea însoţită de un anumit semn. sunt semnificate şi. spirituale. ele pot şi să răspundă necesităţilor.umane şi a carităţii creştine.. 1168. cu cât o binecuvântare priveşte mai mult viaţa bisericească şi sacramentală. 1 Pt 3. mai ales. 9. cf. CAPITOLUL AL PATRULEA Celelalte celebrări liturgice ARTICOLUL 1 Sacramentaliile 1667 „Sfânta Maică Biserică a înfiinţat şi sacramentaliile. datorită unei asemănări cu sacramentele. Gen 12. În funcţie de hotărârile pastorale ale episcopilor. 14. CCEO. CIC. De aceea. Ele comportă întotdeauna o rugăciune. a anumitor stări de viaţă. precum şi a lucrurilor folositoare omului. oamenii sunt pregătiţi să primească efectul principal al sacramentelor şi sunt sfinţite diferitele împrejurări ale vieţii”2383. semnul Crucii. ca impunerea mâinii. Prin ele. Trăsăturile caracteristice ale sacramentaliilor 1668 Ele sunt instituite de Biserică în vederea sfinţirii anumitor slujiri ale Bisericii. can. 1669 Ele izvorăsc din preoţia baptismală: toţi cei botezaţi sunt chemaţi să fie o „binecuvântare”2384 şi să binecuvânteze2385. 867. Lc 6. 2385 Cf. Acestea sunt semne sacre. can. sunt obţinute efecte. cu atât prezidarea sa este rezervată mai degrabă slujitorilor sacri 2383 2384 SC 60. 1166. a feluritelor împrejurări ale vieţii creştine. stropirea cu apă sfinţită (care aminteşte Botezul). CIC. . 28. 2. prin puterea de mijlocire a Bisericii. Rom 12. can. 2386 Cf.

semnul sfânt al Crucii lui Cristos. Orice binecuvântare este o laudă adusă lui Dumnezeu şi o rugăciune pentru a obţine darurile lui. Şi astfel. binecuvântarea uleiurilor sfinte. acoliţi. exorcismul se face în 2387 2388 Cf. În Cristos.(episcopi. a clopotelor etc. în numele lui Isus Cristos. a mesei. Mc 3. 1673 Când Biserica cere în mod public şi cu autoritate. 15. Biserica dă binecuvântarea invocând numele lui Isus şi făcând. care izvorăşte din Misterul Pascal al Patimii.). „Pentru credincioşii cu dispoziţii sufleteşti bune. preoţi sau diaconi)2387. 3). 7. 2389 Cf Mc 1. creştinii sunt binecuvântaţi de Dumnezeu Tatăl „cu toată binecuvântarea spirituală” (Ef 1. ritul profesiunii călugăreşti şi binecuvântările pentru anumite slujiri în Biserică (lectori. 1672 Anumite binecuvântări au o valoare de durată: ele au ca efect consacrarea unor persoane lui Dumnezeu şi rezervarea pentru uz liturgic a unor obiecte şi locuri. Isus l-a practicat 2389. de obicei. 17. iar Biserica are de la El puterea şi însărcinarea de a exorciza2390. ca o persoană sau un obiect să fie apărate împotriva influenţei celui rău şi eliberate de sub stăpânirea lui. 1670 Sacramentaliile nu acordă harul Duhului Sfânt în felul sacramentelor. 13. se vorbeşte despre exorcism. Diferitele forme de sacramentalii 1671 Printre sacramentalii figurează mai întâi binecuvântările (a unor persoane. 2390 Cf. SC 61. Ca exemplu de binecuvântări de obiecte se pot menţiona sfinţirea sau binecuvântarea unei biserici sau a unui altar. De aceea. Ben 16. 18. consacrarea fecioarelor. cateheţi etc. aproape toate evenimentele vieţii sunt sfinţite prin harul divin. Sub o formă simplă. 6. 25s. . mister din care îşi trag puterea toate sacramentele şi sacramentaliile. Printre cele destinate persoanelor ─ a nu se confunda cu hirotonirea sacramentală ─ figurează binecuvântarea abatelui sau a superioarei unei mănăstiri. Morţii şi Învierii lui Cristos. dar prin rugăciunea Bisericii pregătesc la primirea harului şi dispun la cooperarea cu el. 16. nu există nici o folosire dreaptă a lucrurilor materiale care să nu poată fi îndreptată spre sfinţirea omului şi preamărirea lui Dumnezeu”2388. a unor obiecte sau locuri). a vaselor şi veşmintelor sfinte.

înainte de a celebra exorcismul. Cf. că este vorba de o prezenţă a celui rău. calea Crucii. dar nu o înlocuiesc: ele „trebuie să fie orânduite ţinând seama de timpul liturgic. care. vizitarea sanctuarelor. inteligenţa şi sentimentul. spiritul şi trupul. Religiozitatea populară în esenţă este un ansamblu de valori. rozariul. procesiunile. răspunde la marile întrebări ale existenţei. Religiozitatea populară 1674 În afară de liturgia sacramentelor şi a sacramentaliilor. şi aceasta. 603. 2394 Cf. CT 54. pelerinajele. dacă e cazul. CIC. împreună cu înţelepciunea creştină. medaliile2392 etc. în aşa fel încât să se potrivească cu liturgia sacră. cum ar fi venerarea relicvelor. Cc. e cu mult superioară oricăror exerciţii”2393. Aşadar este important să se stabilească. 2393 Cf. 1675 Aceste forme de exprimare sunt o prelungire a vieţii liturgice a Bisericii. Exercitarea lor este supusă atenţiei şi judecăţii episcopilor şi normelor generale ale Bisericii2394. prin natura sa. numit „exorcismul mare”. Simţul religios al poporului creştin şi-a găsit întotdeauna expresia în diferitele forme de pietate care însoţesc viaţa sacramentală a Bisericii. can. prin autoritatea spirituală pe care Isus a încredinţat-o Bisericii sale. nu poate fi făcut decât de către un preot şi cu permisiunea Episcopului. persoana şi comunitatea. a căror îngrijire este de domeniul ştiinţelor medicale. credinţa şi patria. pentru că ea. Trid. Cc. cateheza trebuie să ţină seama de formele de pietate a credincioşilor şi de religiozitatea populară. Această 2391 2392 Cf. Bunul-simţ popular catolic este alcătuit din capacitate de sinteză pentru existenţă. Niceea II: DS 601. Foarte diferit este cazul maladiilor. respectând cu stricteţe normele stabilite de Biserică. mai ales psihice. 1172. SC 13.cadrul celebrării Botezului. 1676 Este necesar un discernământ pastoral pentru a susţine şi a favoriza religiozitatea populară şi. Exorcismul are drept scop alungarea demonilor sau eliberarea de sub influenţa demonică. În aceasta trebuie să se procedeze cu prudenţă. şi nu de o boală 2391. comuniunea şi instituţia. .: DS 1822. Exorcismul solemn. Astfel. el alătură în mod creativ divinul şi umanul. să se inspire din ea într-un fel sau altul şi la ea să-l ducă pe poporul creştin. dansurile religioase. pe Cristos şi pe Maria. pentru a purifica şi corecta simţul religios care stă la baza acestor devoţiuni şi pentru a-l face să înainteze în cunoaşterea misterului lui Cristos.

ARTICOLUL 2 Înmormântarea creştină 1680 Toate sacramentele. Ele comportă. 1679 Pe lângă liturgie. binecuvântările ocupă un loc însemnat. Biserica favorizează formele de religiozitate populară. care afirmă în mod radical demnitatea oricărei fiinţe. EN 48. care exprimă un instinct evanghelic şi o înţelepciune umană şi care îmbogăţesc viaţa creştină. al căror scop este de a-i pregăti pe oameni să primească rodul sacramentelor şi să sfinţească diferitele împrejurări ale vieţii. în primul rând. în acelaşi timp. viaţa creştină se hrăneşte din forme variate de pietate populară. învaţă armonizarea cu natura şi înţelegerea muncii şi oferă motivaţii de a trăi în bucurie şi seninătate chiar în mijlocul greutăţilor existenţei. ca fiu al lui Dumnezeu. Având grijă să le lumineze cu lumina credinţei. aveau ca scop 2395 Documentul de la Puebla. 1678 Între sacramentalii. PE SCURT 1677 Se numesc sacramentalii semnele sacre instituite de Biserică.înţelepciune este un umanism creştin. instaurează o frăţie fundamentală. cele ale iniţierii creştine. un instinct evanghelic care îl face să perceapă spontan când este Evanghelia cea dintâi slujită în Biserică şi când este golită de conţinut şi sufocată de alte interese2395. înrădăcinată în diferitele culturi. Pentru popor. . şi. Cf. preamărirea lui Dumnezeu pentru lucrările şi darurile lui şi mijlocirea Bisericii. această înţelepciune este şi un principiu de discernământ. pentru ca oamenii să poată folosi darurile lui Dumnezeu în spiritul Evangheliei.

precum şi să facă să participe la ea comunitatea adunată pentru funeralii şi să-i vestească viaţa cea veşnică. Creştinul care moare în Cristos Isus „pleacă din trup şi se sălăşluieşte la Domnul” (2 Cor 5. 1682 Ziua morţii inaugurează pentru creştin. chiar în ceea ce priveşte culoarea liturgică2399. pe fiul harului lui şi încredinţează pământului. chiar dacă pentru a îmbrăca haina de nuntă mai are nevoie încă de unele purificări. 1 Cor 15. 1683 Ca Mamă. nici sacramentaliu. 42-44. ea îl însoţeşte la capătul drumului pentru a-l încredinţa „în mâinile Tatălui”. . 2398 Cf. la capătul vieţii sale sacramentale. Celebrarea înmormântării 1684 Înmormântarea creştină nu-i acordă defunctului nici sacrament. SC 81-82. „asemănarea” definitivă cu „chipul Fiului”. Slujirea Bisericii are aici drept scop să exprime comuniunea eficace cu defunctul. întru speranţă. Atunci se împlineşte ceea ce mărturisea în credinţă şi speranţă: „Aştept Învierea morţilor şi Viaţa veacului ce va veni”2396. binecuvântările care o preced şi care o urmează sunt sacramentalii. desăvârşirea naşterii din nou începute la Botez. SC 81. II. Această ofrandă este pe deplin celebrată la Jertfa euharistică.cel din urmă Paşte al fiului lui Dumnezeu. 2399 Cf. ea este o celebrare liturgică a Bisericii 2398. deoarece el a „trecut” dincolo de economia sacramentală. Biserica l-a purtat în mod sacramental în sânul său pe creştin în timpul peregrinării lui pământeşti. Cel din urmă Paşte al creştinului 1681 Sensul creştin al morţii se manifestă în lumina Misterului pascal al morţii şi învierii lui Cristos. Ea oferă Tatălui. în Cristos. I. 8). în care se află singura noastră speranţă. prin moarte. Cu toate acestea. şi anume acela care. Cf. îl introduce în Viaţa Împărăţiei. sămânţa trupului care va învia în slavă 2397. 2396 2397 Simbolul Niceno-constantinopolitan. 1685 Diferitele rituri ale înmormântării exprimă caracterul pascal al morţii creştine şi răspund situaţiilor şi tradiţiilor fiecărei regiuni. conferită de ungerea Duhului Sfânt şi participarea la Ospăţul Împărăţiei anticipat în Euharistie.

Este „cel din urmă salut pe care comunitatea creştină îl adresează unuia dintre membrii săi. comună tuturor tradiţiilor liturgice şi cuprinde patru momente principale: 1687 Primirea din partea comunităţii.1686 Rânduiala înmormântării (Ordo exsequiarum: OEx) din liturgia romană propune trei tipuri de celebrare a înmormântării. învaţă să trăiască în comuniune cu acela care „a adormit în Domnul”. biserica. ea îi cere ca acest fiu al său să fie purificat de păcate şi de consecinţele lor şi să fie primit în plinătatea pascală a ospăţului Împărăţiei 2403. trebuie „să evite genul literar al elogiului funebru” şi să lumineze misterul morţii creştine în lumina lui 2401Cristos cel înviat. corespunzând la trei locuri ale desfăşurării ei (casa. Euharistia este inima realităţii pascale a morţii creştine 2402. Prin Euharistia celebrată astfel. înainte ca trupul lui să fie aşezat în mormânt” 2404. Atunci când celebrarea are loc în biserică. cimitirul) şi în funcţie de importanţa pe care i-o dau familia. 2403 Cf. Tradiţia bizantină exprimă acest lucru prin sărutarea de rămas-bun dată defunctului: 2400 2401 Cf. 1690 Rămasul-bun adresat defunctului şi „recomandarea sa lui Dumnezeu” de către Biserică. OEx 57. OEx 1. sau a şaptea ori a patruzecea zi) este un eveniment ce trebuie să determine depăşirea perspectivelor „acestei lumi” şi săi atragă pe credincioşi în perspectivele autentice ale credinţei în Cristos cel înviat. 1688 Liturgia Cuvântului din cadrul înmormântării cere o pregătire cu atât mai atentă. 2402 Cf. în special. în special familia defunctului. Atunci Biserica îşi exprimă comuniunea eficace cu defunctul: oferindu-i Tatălui. împărtăşindu-se cu Trupul lui Cristos. OEx 41.ei. Moartea unui membru al comunităţii (sau aniversarea – comemorarea – nota corector . Comunitatea care se adună pentru rugăciune aşteaptă şi „cuvintele vieţii veşnice”. 1 Tes 4. în Duhul Sfânt. 2404 OEx 10. . şi apoi rugându-se pentru el şi împreună cu el. al cărui mădular viu este şi acela. Omilia. precum şi prieteni necreştini ai defunctului. 18. Această desfăşurare este. obiceiurile locale. cultura şi pietatea populară. de altfel. Un salut de credinţă deschide celebrarea. jertfa morţii şi învierii lui Cristos. Cei apropiaţi defunctului sunt primiţi cu un cuvânt de „mângâiere” (în sensul Noului Testament: puterea Duhului Sfânt în speranţă 2400). cu cât adunarea prezentă în acel moment poate cuprinde credincioşi mai puţin asidui la liturgie. comunitatea credincioşilor. 1689 Jertfa euharistică.

spre care stau cu faţa. dar şi pentru că există o comuniune şi o unire. „se cântă pentru plecarea lui din această viaţă şi pentru despărţirea lui. El vine ca să împlinească în noi ceea ce a poruncit pentru binele nostru (cf. . Cristos în slavă. 12. cu picioarele pe zeul păgân al cerului. chiar când murim. creştinii au devenit „fiii lui Dumnezeu” (In 1. nu suntem nicidecum despărţiţi unii de alţii. prin răscumpărare şi sfinţire. creştinii sunt chemaţi să ducă de acum înainte o „viaţă vrednică de Evanghelia lui Cristos” (Fil 1.. Cristos este cel care dă puterea de a trăi după «viaţa cea nouă» (§ 1697). care primesc de la Cristos. Uranus. Sf. Aminteşte-ţi cărui Cap îi aparţii şi cărui Trup îi eşti mădular. Nu vom fi niciodată despărţiţi.) vom fi cu toţii împreună în Cristos”2405. recunoaşte-ţi demnitatea. sacramentele comunică: prin „sacramentele care i-au renăscut”. După cum Moise primise Legea veche de la Dumnezeu pe Muntele Sinai. Într-adevăr. reprezentaţi prin mai-marii lor. Este însoţit de Apostolii Petru şi Paul. Aminteşte-ţi că ai fost smuls din puterea întunericului ca să fii strămutat în lumina şi Împărăţia lui Dumnezeu”2406. se află aşezat pe tronul ceresc. căci toţi străbatem acelaşi drum şi ne vom regăsi în acelaşi loc. nu voi să te întorci la decăderea vieţii tale trecute. Partea a treia Viaţa în Cristos Partea centrală a sarcofagului lui Iunius Bassus.Prin acest salut final. 1691 „Creştinule. găsit sub altarul „mărturisirii” din Bazilica „Sfântul Petru” din Roma şi datat în anul 359. Fiindcă eşti părtaş acum la firea dumnezeiască. care nu mai este scrisă pe table de piatră. mai mult. 1692 Simbolul credinţei a proclamat măreţia darurilor lui Dumnezeu făcute omului în lucrarea creaţiei şi. 1 In 3. 2-3. căci trăim pentru Cristos şi acum suntem uniţi cu Cristos. mergându-i în întâmpinare. Leon cel Mare. (. Sep. 1). Simeon din Tesalonic. ci întipărită de Duhul Sfânt în inimile credincioşilor. Recunoscându-şi în credinţă noua demnitate. Domnul cerului şi al pământului. 27). 21. Ceea ce credinţa mărturiseşte. două suluri: Legea cea nouă. „părtaşi la firea dumnezeiască” (2 Pt 1. 4). Apostolii. primesc de la Cristos. Fiul lui Dumnezeu. Legea cea nouă. reprezentat tânăr (semnul divinităţii sale). § 2074). acum.. Prin sacramente şi 2405 2406 Sf. Serm.

ei primesc harul lui Cristos şi darurile Duhului lui. „Există două căi. Duhul Sfânt ne „înnoieşte lăuntric printr-o transformare spirituală” (Ef 4. 4) în Cristos va fi: 2407 2408 Cf. Col 2. dar între ele este o mare deosebire”2417. dreptatea şi adevărul” (Ef 5. 1693 Cristos Isus a făcut întotdeauna ceea ce-i era plăcut Tatălui2407. 25. Gal 4. aşa cum Tatăl ceresc este desăvârşit” (Mt 5. 1697 În cateheză este important să se arate cu toată claritatea bucuria şi exigenţele căii lui Cristos2418. la viaţa celui Înviat2410. „care vede în ascuns”2408. 2). ca nişte fii iubiţi. 12-16. „sfinţiţi şi chemaţi să fie sfinţi” (1 Cor 1. Parabola evanghelică a celor două căi rămâne întotdeauna prezentă în cateheza Bisericii. Vindecând rănile păcatului. Acest „Duh al Fiului” îi învaţă să se roage Tatălui 2414 şi. 1. ca să devină „desăvârşiţi. creştinii pot să fie „imitatori ai lui Dumnezeu. dar vii pentru Dumnezeu în Cristos Isus” (Rom 6. 47). 13) 2416. Dt 30. Cateheza „vieţii noi” (Rom 6. 2416 Cf. 1695 „Îndreptăţiţi prin numele Domnului Isus Cristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru” (1 Cor 6. şi ucenicii săi sunt chemaţi să trăiască sub privirea Tatălui. 8) prin „toată bunătatea. 2412 Cf. 12. 19. care îi fac capabili de ea. 1696 Calea lui Cristos „duce la viaţă”. 2415 Cf.rugăciune. astfel. 5. A trăit întotdeauna în comuniune desăvârşită cu El. 5. cuvintele şi faptele „simţămintelor care sunt în Cristos Isus” (Fil 2. devenind viaţa lor. şi să umble întru iubire” (Ef 5. 1 Cor 6. 11). 2410 Cf. creştinii sunt „morţi pentru păcat. 6. 1694 Încorporaţi în Cristos prin Botez2409. Cf. 9). In 15. CT 29. Mt 6.14. 2409 Cf. ne luminează şi ne întăreşte ca să trăim ca „fii ai luminii” (Ef 5. 2413 Cf. 2418 Cf. îi face să lucreze 2415 în aşa fel încât să „aducă roadele Duhului” (Gal 5. La fel. 6. Rom 6. In 8. . 1). creştinii au devenit „Templul Duhului Sfînt”2413. 23). Gal 5. fiind părtaşi. 11). 5) şi urmându-i exemplele2412. una a vieţii. Ea e menită să arate importanţa deciziilor morale pentru mântuirea noastră. 2417 Didahé 1. 2411 Cf. Urmându-l pe Cristos şi fiind în comuniune cu El 2411. conformându-şi gândurile. 2414 Cf. 22) printr-o iubire arătată în fapte. o cale opusă „duce la pierzare” (Mt 7. . cealaltă a morţii. 29. 15-20. In 13.

Ioan Eudes. este adevăratul vostru Cap şi că voi sunteţi mădularele sale. aşa cum capul este al mădularelor sale. Pentru mine. iubindu-l cu iubirea cu care El i-a iubit. ca de nişte lucruri care sunt ale lui2419. îndreaptă şi întăreşte această viaţă. Sufletul lui şi toate facultăţile lui. a trăi este Cristos (Fil 1. 21). şi. ─ o cateheză a virtuţilor creştine a credinţei. Voi sunteţi ai lui. pot face faptele care corespund demnităţii lor: Vă rog să ţineţi seama că Isus Cristos. ─ o cateheză a harului. care-l fac pe om să-şi dea seama de frumuseţea şi puterea de atracţie a dispoziţiilor drepte pentru bine. Maestrul interior al vieţii după Cristos. căci prin har am fost mântuiţi şi tot prin har faptele noastre pot aduce roade pentru viaţa veşnică. a speranţei şi a iubirii. ─ o cateheză eclezială. să-l iubiţi şi să-l preamăriţi pe Dumnezeu. creştinii pot nădăjdui că El însuşi îşi va înfăptui în ei făgăduinţele şi. dezvoltată în Decalog. căci calea lui Cristos este rezumată în Fericiri. Domnul nostru. 1. care este „calea. să se dezvolte şi să fie împărtăşită în multiplele schimburi de „bunuri spirituale” în „împărtăşirea sfinţilor”. ─ o cateheză a Fericirilor. ─ o cateheză a virtuţilor umane. tot ceea ce este al lui este al vostru: Spiritul lui. care se inspiră din exemplul minunat al sfinţilor. fără să se recunoască păcătos. ca să-l slujiţi. căci viaţa creştină poate să crească.─ o cateheză a Duhului Sfânt. Şi El doreşte fierbinte să se folosească de tot ceea ce este în voi. 5. să-l lăudaţi. ─ o cateheză a dublei porunci a dragostei. adevărul şi viaţa” (In 14. singurul drum spre fericirea veşnică la care aspiră inima omului. El este al vostru. Inima lui. călăuzeşte. condiţie a purtării drepte. omul nu poate să cunoască adevărul despre sine. el n-ar putea suporta acest adevăr. 6). Cord. aşa cum mădularele sunt ale capului lor. 1698 Referinţa cea dintâi şi cea din urmă a acestei cateheze va fi întotdeauna Isus Cristos Însuşi. Trupul lui. . căci. SECŢIUNEA ÎNTÂI Vocaţia omului: viaţa în Duh 2419 Sf. ─ o cateheză a păcatului şi a iertării. iar voi trebuie să le folosiţi ca pe nişte lucruri care sunt ale voastre. fără oferirea iertării. pentru slujirea şi slava Tatălui. oaspete blând şi prieten care inspiră. Privindu-l în credinţă.

dacă l-au comis... GS 22. E propriu fiinţei umane să tindă în mod liber la această desăvârşire (articolul 3). 15)2422. Cu ajutorul harului. 2422 Cf. ARTICOLUL 1 Omul ─ chip al lui Dumnezeu 1701 „Cristos. ea se împlineşte în vocaţia la fericirea divină (articolul 2). omul a fost creat după „chipul şi asemănarea” Creatorului. Întru Cristos. ocolesc păcatul şi. Este acordată în dar ca o Mântuire (capitolul al treilea). chipul divin. Astfel. se încredinţează. ei ajung la desăvârşirea iubirii. CAPITOLUL ÎNTÂI Demnitatea persoanei umane 1700 Demnitatea persoanei umane se înrădăcinează în crearea ei după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (articolul 1). sau nu. 2 Cor 4. Lc 15. Prin actele sale deliberate (articolul 4). În Cristos. Răscumpărătorul şi Mântuitorul. Oamenii se edifică pe ei înşişi şi cresc din interior: ei fac din întreaga lor viaţă sensibilă şi spirituală o materie primă pentru creşterea lor ( articolul 6). 2421 .1699 Viaţa în Duhul Sfânt împlineşte vocaţia omului ( capitolul întâi). desfigurat în om de cel dintâi păcat. 11-31. asemenea fiului risipitor2420. Ea este alcătuită din iubire divină şi solidaritate umană (capitolul al doilea). ei înaintează în virtute (articolul 7). „chipul nevăzutului Dumnezeu” (Col 1. a fost refăcut în frumuseţea sa de la început şi 2420 Cf.) prin însăşi revelarea misterului Tatălui şi al iubirii Acestuia. binelui făgăduit de Dumnezeu şi atestat de conştiinţa morală ( articolul 5). îndurării Tatălui nostru din ceruri ( articolul 8). 4. (. îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării Proprii” 2421. persoana umană se conformează.

§ 2. dar firea sa poartă rana păcatului strămoşesc. Această adopţiune filială îl transformă. Prin voinţa sa. El străluceşte în comuniunea dintre persoane. GS 22. după asemănarea unirii persoanelor divine între ele (cf. întreaga viaţă a oamenilor. capitolul al doilea). 1708 Prin pătimirea sa. o luptă dramatică între bine şi rău. 2426 Cf. 1706 Prin raţiune. De aceea. omul recunoaşte glasul lui Dumnezeu. ea este capabilă să înţeleagă ordinea lucrurilor rânduită de Creator. la sfinţenie. . 2425 GS 24. § 2. Prin raţiune. între lumină şi întuneric2430. 2428 GS 16. e capabilă să se îndrepte singură spre adevăratul său bine. 1703 Înzestrată cu un suflet „spiritual şi nemuritor” 2424.înnobilat de harul lui Dumnezeu2423. Încă de la zămislirea ei. El a meritat pentru noi viaţa nouă în Duhul Sfânt. GS 14. 1705 În virtutea sufletului său şi a puterilor spirituale ale inteligenţei şi voinţei. Maturizată în har. viaţa morală înfloreşte în viaţă 2423 2424 Cf. Cristos ne-a eliberat de Satana şi de păcat. Harul său reface ceea ce păcatul stricase în noi. dându-i capacitatea să urmeze exemplul lui Cristos. persoana umană este „singura făptură de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăşi” 2425. El a căzut în ispită şi a săvârşit răul. În unire cu Mântuitorul său. El păstrează dorinţa binelui. fie colectivă. 1707 „Împins de cel rău încă de la începutul istoriei. 1702 Chipul divin este prezent în fiecare om. GS 15. 2430 GS 13. este menită fericirii veşnice. care îl îndeamnă neîncetat „să facă binele şi să fugă de rău” 2428. fie individuală. apare ca o luptă. 2429 GS 13. 1704 Persoana umană este părtaşă la lumina şi la puterea Duhului dumnezeiesc. omul a abuzat de libertatea sa”2429. Îşi află desăvârşirea în căutarea şi iubirea adevărului şi a binelui2426. A devenit predispus la rău şi supus greşelii: Omul este împărţit în sine însuşi. Exercitarea vieţii morale atestă demnitatea persoanei. Ea îl face în stare să acţioneze corect şi să facă binele. § 3. ucenicul ajunge la desăvârşirea dragostei. omul este înzestrat cu libertate. § 1. Fiecare trebuie să urmeze această lege care răsună în conştiinţă şi care îşi află împlinirea în iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. 2427 GS 17. „semn privilegiat al chipului lui Dumnezeu”2427. 1709 Cel care crede în Cristos devine fiu al lui Dumnezeu.

. 1714 Omul rănit în firea sa de păcatul originar este supus greşelii şi predispus la rău în exercitarea libertăţii sale. căci ei vor moşteni pământul. 1711 Înzestrată cu suflet spiritual. Fericiţi cei înfometaţi şi însetaţi de dreptate. căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu. Viaţa morală. Proclamarea lor reia făgăduinţele făcute poporului ales. § 1. 1715 Cel care crede în Cristos are viaţa nouă în Duhul Sfânt. căci ei se vor sătura. Fericiţi cei blânzi. crescută şi maturizată în har. începând de la Abraham. § 2. Fericiţi cei milostivi. 2433 GS 17. GS 15. PE SCURT 1710 ”Cristos (. ci spre Împărăţia cerurilor: Fericiţi cei săraci în spirit. . căci ei vor afla milă. Ea se îndreaptă spre desăvârşire în căutarea şi iubirea adevărului şi a binelui2432. 2431 2432 GS 22. căci a lor este Împărăţia cerurilor. cu inteligenţă şi voinţă. Fericiţi cei ce plâng. persoana umană este încă de la zămislirea sa orânduită spre Dumnezeu şi menită fericirii veşnice. 2434 GS 16. Fericiţi cei cu inima curată. ARTICOLUL 2 Chemarea noastră la fericire I. Această lege răsună în conştiinţa lui.veşnică. 1713 Omul trebuie să urmeze legea morală care îl îndeamnă „să facă binele şi să evite răul”2434. căci ei vor fi mângâiaţi.) îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii”2431. îndreptându-le nu numai spre simpla stăpânire a unui pământ. în gloria cerului. Fericirile 1716 Fericirile sunt în centrul predicii lui Isus. 1712 Adevărata libertate este în om „semnul privilegiat al chipului lui Dumnezeu”2433. e menită să se împlinească în gloria cerului. Ea le duce la desăvârşire.

din pricina mea. Augustin. vestesc binecuvântările şi răsplăţile anticipate deja în chip tainic ucenicilor. sunt făgăduinţele paradoxale care susţin speranţa în încercări. Fericiţi veţi fi când vă vor ocări şi vă vor prigoni şi. Numai Dumnezeu satură2437. căci ei fiii lui Dumnezeu se vor chema. fiindcă trupul meu trăieşte din sufletul meu. 1719 Fericirile dezvăluie scopul existenţei umane. căci răsplata voastră va fi mare în ceruri. căutându-te. dar şi întregii Biserici. Toma Aq. 3.. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate. cum se face că te caut. Mor. . 1. Mt 4. sunt inaugurate în viaţa Fecioarei Maria şi a tuturor sfinţilor.Fericiţi făcătorii de pace. căci a lor este Împărăţia cerurilor. fă-mă să te caut ca sufletul meu să trăiască. iar sufletul meu trăieşte din tine2436. eccl. 4. Conf. Aşadar. Această dorinţă este de obârşie divină. vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. 1. Doamne? De vreme ce. 2437 Sf. Sf. II. Dorinţa de fericire 1718 Fericirile răspund dorinţei naturale de fericire. 3-12) 1717 Fericirile zugrăvesc chipul lui Isus Cristos şi descriu iubirea lui. Symb. noul popor al celor care au primit făgăduinţa şi trăiesc din ea în credinţă. chiar înainte să fie pe deplin formulată2435. Fericirea creştină 1720 Noul Testament foloseşte mai multe expresii pentru a caracteriza fericirea la care Dumnezeu îl cheamă pe om: venirea Împărăţiei lui Dumnezeu 2438. 2438 Cf. 29. III. minţind. Augustin. caut viaţa fericită. Dumnezeu a pus-o în inima omului ca să-l atragă la El. (Mt 5. vederea lui 2435 2436 Sf. luminează faptele şi atitudinile caracteristice ale vieţii creştine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi. singurul care-l poate satisface: Desigur că noi toţi vrem să trăim fericiţi şi în neamul omenesc nu este nimeni care să nu fie de acord cu această afirmaţie. ele exprimă chemarea credincioşilor asociaţi la slava pătimirii şi Învierii lui. 17. ţelul ultim al actelor umane: Dumnezeu ne cheamă la propria sa fericire. 10. Dumnezeul meu. Această chemare se adresează fiecăruia personal.

vom iubi şi vom lăuda. 18. (. Ea este rodul unui dar gratuit al lui Dumnezeu. Aşadar. Haer. 20. 4. ca ştiinţa. intrarea în odihna lui Dumnezeu (Evr 4. să-l slujim şi să-l iubim. nici în vreo făptură. nici în slava omenească sau în putere. Ei măsoară fericirea după avere. ci numai în Dumnezeu. In 17. 22. 4) şi la Viaţa veşnică2442. în măreţia şi slava sa negrăită. Irineu. omul intră în slava lui Cristos 2443 şi în bucuria vieţii Sfintei Treimi. 2443 Cf.) „căci ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu”2444. 5. a fost numită supranaturală. Desigur.. 12. Dumnezeu ne-a adus pe lume ca să-l cunoaştem.. nici în vreo lucrare omenească.) Faima. 3. (. Cf. 30. Iată ce va fi la sfârşitul fără de sfârşit... şi astfel. căci Tatăl e de necuprins. 1 In 3.) Toate acestea vin din convingerea că bogăţia poate face totul. şi după avere măsoară şi onorabilitatea. oricât de folositoare ar fi. în bunătatea sa faţă de oameni şi în atotputernicia sa. Şi ce alt sfârşit avem. îi aduce un omagiu instinctiv. 1722 O asemenea fericire depăşeşte inteligenţa şi puterile omeneşti. să ajungem în Paradis. „Fericiţi cei curaţi cu inima.. 2. Prin ea. vom vedea şi vom iubi. izvorul oricărui bine şi a toată iubirea: Bogăţia este marea zeitate a zilei. Augustin. căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu”. 21. tehnica şi arta. unul dintre idolii zilei este bogăţia.Dumnezeu: „Fericiţi cei curaţi cu inima. Rom 8. . De aceea. căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5. intrarea în bucuria Domnului2440. 2444 Sf. Civ. Mt 25.. (. întreaga masă de oameni. 1723 Fericirea făgăduită ne pune în faţa alegerilor morale hotărâtoare. El merge până la a dărui celor care-l iubesc privilegiul de a-l vedea pe Dumnezeu. Ne învaţă că adevărata fericire nu se află nici în bogăţie sau bunăstare. ca şi harul care îl pregăteşte pe om să intre în bucuria divină. 2442 Cf. 8) 2439. iar altul este faima. dar în iubirea sa. 23. Ea ne îndeamnă să ne purificăm inima de instinctele ei rele şi să căutăm iubirea lui Dumnezeu mai presus de toate. dacă nu să ajungem în împărăţia care nu va avea sfârşit?2441 1721 Într-adevăr. 1 Cor 13. faptul de a fi cunoscut şi de a face zgomot în lume (ceea ce s-ar putea numi o 2439 2440 Cf. „nimeni nu poate să-l vadă pe Dumnezeu şi să rămână viu”. 2441 Sf. 7-11): Acolo ne vom odihni şi vom vedea. Fericirea ne face „părtaşi la firea dumnezeiască” (2 Pt 1. ea este cea căreia mulţimea.

1729 Fericirea cerească determină criteriile de discernământ în folosirea bunurilor pământeşti în conformitate cu Legea lui Dumnezeu. ea este supranaturală. ca şi harul care duce la ea. încetul cu încetul. ARTICOLUL 3 Libertatea omului 1730 Dumnezeu l-a creat pe om raţional. 1727 Fericirea vieţii veşnice este un dar gratuit al lui Dumnezeu. a început să fie considerată ca un bine în sine. conferindu-i demnitatea unei persoane înzestrate cu iniţiativă şi stăpânire asupra faptelor sale. 5. 14). un bine suprem. Ele răspund dorinţei de fericire pe care Dumnezeu a aşezat-o în inimile oamenilor. . Mix. susţinuţi de harul Duhului Sfânt.reputaţie de presă). 1728 Fericirile ne pun în faţa unor alegeri hotărâtoare în ceea ce priveşte bunurile pământeşti. ele ne purifică inimile ca să învăţăm să-l iubim pe Dumnezeu mai presus de toate. despre sfinţenie. „Dumnezeu a voit «să-l lase pe om în mâna sfatului lui» (Sir 15. Făcuţi rodnici de Cuvântul lui Cristos. 1724 Decalogul. viaţa veşnică. înfierea. orânduindu-le spre Împărăţia cerurilor. 1726 Fericirile ne învaţă scopul ultim la care ne cheamă Dumnezeu: Împărăţia. participarea la firea dumnezeiască. aducem roade în Biserică pentru Slava lui Dumnezeu2446. odihna în Dumnezeu. Cf. vederea lui Dumnezeu. 3-23. PE SCURT 1725 Fericirile reiau şi desăvârşesc făgăduinţele lui Dumnezeu. prin faptele de zi cu zi. cuvântarea de pe Munte şi cateheza apostolică ne descriu căile ce duc la Împărăţia cerurilor. astfel ca omul să-l caute spontan pe Creatorul său 2445 2446 Newman. şi ea. un obiect de adevărată veneraţie2445. parabola semănătorului: Mt 13. începând de la Abraham. Noi ne îndreptăm spre ea pas cu pas.

creat liber şi stăpân pe faptele sale2448.şi. 2449 Cf. de a acţiona sau a nu acţiona. 4. Ea caracterizează actele propriu-zis umane. 10. şi pe Cain2450. cu atât devenim mai liberi. 2450 . teamă. Domnul îl întreabă pe Adam după păcat. Rom 6. Ea devine izvor de laudă sau de dezaprobare. de exemplu. Libertate şi responsabilitate 1731 Libertatea este puterea. 2447 2448 GS 17. 2 Sam 12. 7-15. de la sine. neatenţie. ataşându-se de El. Irineu. Cf. 1736 Orice act voit în mod direct este imputabil autorului său: Astfel. . afecţiuni fără măsură şi de alţi factori psihici sau sociali. de a face ceva sau altceva. 3. asemănător lui Dumnezeu. de a săvârşi astfel. I. Gen 4. 1735 Imputabilitatea unei fapte şi răspunderea pentru ea pot fi micşorate sau suprimate de neştiinţă. un accident rezultat din necunoaşterea Codului Rutier. să ajungă în mod liber la perfecţiunea deplină şi fericită”2447: Omul este raţional şi. Libertatea este în om o forţă de creştere şi de maturizare în adevăr şi bunătate. Haer. fapte deliberate. şi deci de a creşte în desăvârşire sau de a slăbi şi a păcătui. 2451 Cf. prin aceasta. obiceiuri. de merit sau de pierdere a meritului. 1732 Atâta vreme cât ea nu este statornicită definitiv în binele său ultim care este Dumnezeu. La fel face şi profetul Natan cu regele David. Prin liberul arbitru. fiecare dispune de sine. Înaintarea în virtute. Alegerea neascultării şi a răului este un abuz de libertate şi duce la „robia păcatului”2449. Nu există libertate adevărată decât în slujirea binelui şi a dreptăţii. 1733 Cu cât facem mai mult binele. înrădăcinată în raţiune şi voinţă. violenţă. libertatea implică posibilitatea de a alege între bine şi rău. Libertatea îşi atinge desăvârşirea atunci când este orientată spre Dumnezeu. 1734 Libertatea îl face pe om răspunzător de faptele sale în măsura în care ele sunt voluntare. fericirea noastră. 13). La fel. după adulterul cu femeia lui Urie şi uciderea acestuia2451. Sf. cunoaşterea binelui şi asceza sporesc stăpânirea voinţei asupra actelor sale. 17. O faptă poate fi indirect voită atunci când rezultă dintr-o neglijenţă faţă de ceea ce ar fi trebuit să se cunoască sau să se facă. 4. în grădină: „Ce ai făcut?” (Gen 3.

1741 Eliberare ăi mântuire. În El.1737 O consecinţă poate fi tolerată fără să fie voită de cel care acţionează. creată după chipul lui Dumnezeu. A păcătuit în mod liber. Duhul Sfânt ne-a fost dăruit şi. de exemplu. rupe frăţia cu semenii săi şi se răzvrăteşte împotriva voinţei divine. Aceste situaţii de orbire şi nedreptate apasă asupra vieţii morale şi îi aduc atât pe cei puternici. . De fapt. cum ar fi moartea survenită dând ajutor unei persoane în pericol. are dreptul natural să fie recunoscută ca fiinţă liberă şi responsabilă. „Pentru libertate ne-a făcut Cristos liberi” (Gal 5. de exemplu. Îndepărtându-se de legea morală. Prin Crucea sa glorioasă. 1740 Ameninţări pentru libertate. având ca scop satisfacerea propriului său interes în folosirea bunurilor pămînteşti”2454. dă mărturie despre nenorocirile şi asupririle născute din inima omului. 17). Istoria omenirii. DH 2. 1738 Libertatea se exercită în relaţiile dintre oameni. Libertatis conscientia 13. cât şi pe cei slabi în ispita de a păcătui împotriva carităţii. acolo este libertatea” (2 Cor 3. condiţiile de ordin economic şi social. Exercitarea libertăţii nu implică dreptul de a spune orice şi a face orice. Refuzând planul de iubire al lui Dumnezeu. Este fals a pretinde că „omul. Această primă alienare a dat naştere la multe altele. Efectul rău nu este imputabil dacă nu a fost voit nici ca scop. nici ca mijloc de acţiune. De altfel. Dreptul la exercitarea libertăţii este o exigenţă inseparabilă de demnitatea persoanei umane. politic şi cultural cerute pentru o dreaptă exercitare a libertăţii sunt prea des ignorate şi încălcate. instr. omul a greşit. II. Libertatea umană în economia mântuirii 1739 Libertate şi păcat. iar cel care acţionează să aibă posibilitatea să-l evite. 32). în domeniul moral şi religios2452. Încă de pe acum ne mândrim cu 2452 2453 Cf. după cum învaţă apostolul. DH 7. se face rob sieşi. încă de la începuturile sale. istovirea unei mame la căpătâiul copilului ei bolnav. îşi este suficient sieşi. Toţi datorează fiecăruia acest respect. trebuie să poată fi prevăzut. Libertatea omului este limitată şi supusă greşelii. Fiecare persoană umană. ca urmare a unei folosiri rele a libertăţii. s-a înşelat singur. subiect al libertăţii. a devenit rob al păcatului. în cazul unei omucideri comise de un şofer în stare de ebrietate. Cristos a dobândit mântuirea tuturor oamenilor. 1). „unde este Duhul. noi avem împărtăşire cu „adevărul” care ne „face liberi” (In 8. Acest drept trebuie să fie recunoscut pe plan civil şi apărat în limitele binelui comun şi al ordinii publice2453. El i-a răscumpărat din păcatul care îi ţinea în robie. Cf. în special. Pentru ca efectul rău să fie imputabil. omul aduce prejudicii propriei libertăţi. 2454 CDF.

în special în rugăciune. înlătură. 14). în domeniul religios şi moral. 1747 Dreptul la exercitarea libertăţii este o exigenţă inseparabilă de demnitatea omului. 1745 Libertatea caracterizează actele propriu-zis umane. 21). GS 17. Ea îl face pe om răspunzător de faptele săvârşite voit. ARTICOLUL 4 Moralitatea actelor umane 2455 2456 MR. Dar exercitarea libertăţii nu implică dreptul presupus de a spune şi de a face orice. Binele suprem. Dimpotrivă. PE SCURT 1743 ”Dumnezeu l-a lăsat pe om în mâna sfatului lui” (Sir 15. 1). teamă şi de alţi factori psihici sau sociali. 1748 „Pentru libertate ne-a făcut Cristos liberi” (Gal 5. Duhul Sfânt ne educă la libertate spirituală pentru a face din noi colaboratori liberi la lucrarea sa în Biserică şi în lume: Dumnezeule atotputernic şi îndurător. 1746 Imputabilitatea unei fapte sau răspunderea pentru ea poate fi micşorată sau anulată de neştiinţă. în special. tot ce ne stă împotrivă. izbăviţi de orice povară trupească şi sufletească. Acţiunea sa deliberată îi aparţine ca proprie. ca. să te putem sluji cu toată libertatea2455.„libertatea fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8. Cf. fapte libere. § 1. . Libertatea îşi atinge desăvârşirea atunci când este orientată spre Dumnezeu. ca el să se poată uni liber cu Creatorul său şi să ajungă astfel la desăvârşirea fericită2456. Harul lui Cristos nu este nicidecum în concurenţă cu libertatea noastră. 1742 Libertate şi har. după cum dă mărturie experienţa creştină. atunci când aceasta e în armonie cu simţul adevărului şi al binelui pe care Dumnezeu l-a aşezat în inima omului. cu bunătate. Prin lucrarea harului. 1744 Libertatea este puterea de a acţiona sau a nu acţiona şi de a săvârşi astfel. ca şi în faţa presiunilor şi constrângerilor lumii exterioare. violenţă. cu cât suntem mai supuşi îndemnurilor harului. rugăciunea zilei din duminica a 32-a. cu atât cresc libertatea noastră lăuntrică şi siguranţa în încercări. de la sine.

Scopul este termenul prim al intenţiei şi desemnează ţelul urmărit în acţiune. poate fi bun (cum ar fi pomana)2457. Mt 6. după cum raţiunea îl recunoaşte şi îl consideră conform sau nu cu adevăratul bine. ale moralităţii actelor umane. ea poate orienta întreaga viaţă spre scopul ultim. El este materia actului uman. Astfel. ci poate orândui spre acelaşi scop acţiuni multiple.1749 Libertatea face din om un subiect moral. Ea nu se limitează la direcţia acţiunilor noastre personale. Obiectul. ─ de împrejurările acţiunii. adică liber alese ca urmare a unei judecăţi a conştiinţei. De exemplu. intenţia este un element esenţial în calificarea morală a acţiunii. dar poate fi inspirat. ─ de scopul urmărit sau de intenţie. Scopul nu scuză mijloacele. de iubirea lui Dumnezeu ca scop ultim al tuturor faptelor noastre. un serviciu făcut are ca scop ajutorarea aproapelui. Izvoarele moralităţii 1750 Moralitatea actelor umane depinde: ─ de obiectul ales. I. 1752 Faţă de obiect. în mod deliberat. 2-4. Intenţia este o mişcare a voinţei spre scop. Pentru că ea este izvorul voluntar al acţiunii şi o determină prin scop. sau elementele constitutive. în sine. nu se poate justifica osândirea unui nevinovat ca mijloc legitim de a salva poporul. . în acelaşi timp. Normele obiective ale moralităţii enunţă ordinea raţională a binelui şi răului. intenţia este pusă de către subiectul care acţionează. atestată de conştiinţă. intenţia şi împrejurările alcătuiesc „izvoarele”. Dimpotrivă. se poate spune că omul este părintele faptelor sale. 1753 O intenţie bună (de exemplu. Când se comportă în mod liber. Obiectul ales specifică din punct de vedere moral actul voinţei. sunt calificabile din punct de vedere moral. Aceeaşi acţiune poate fi inspirată şi de mai multe intenţii. Ele sunt bune sau rele. 1751 Obiectul ales este un bine spre care se îndreaptă voinţa. ea priveşte capătul acţiunii. Ea este orientarea spre binele aşteptat de la acţiunea întreprinsă. 2457 Cf. prezenţa unei intenţii rele (cum ar fi slava deşartă) face să fie rău un act care. ca aceea de a face un serviciu pentru a obţine o favoare sau pentru a se făli cu el. ajutorarea aproapelui) nu face bun şi nici drept un comportament în sine incorect (ca minciuna şi bârfa). Actele umane.

a scopului şi a împrejurărilor. nici dreaptă o acţiune rea în sine. 1758 Obiectul ales specifică din punct de vedere moral actul voinţei. după cum raţiunea îl recunoaşte şi îl consideră bun sau rău. Scopul nu scuză mijloacele. cuantumul unui furt). 6. Împrejurările nu pot în sine să modifice calitatea morală a actelor înseşi. pentru că această alegere a lor presupune o dezordine a voinţei. Ele pot şi să scadă sau să sporească răspunderea autorului (comportarea într-un anumit fel de frica morţii). intenţia şi împrejurările sunt cele trei „izvoare” ale moralităţii actelor umane. chiar dacă obiectul ei este bun în sine (cum ar fi rugăciunea şi postul „pentru a fi văzuţi de oameni”: Mt 6. adică un rău moral. Toma Aq. a scopului şi a împrejurărilor. sunt elementele secundare ale unui act moral. praec.1754 Împrejurările. II. 5). presiune socială. ele nu pot face nici bună. constrângere sau necesitatea de a acţiona etc. 1756 Aşadar este greşit să se judece moralitatea actelor umane luând în considerare numai intenţia care le inspiră. Nu este permis să se facă răul ca să rezulte un bine. Dec. Obiectul alegerii poate singur să vicieze o întreagă acţiune. PE SCURT 1757 Obiectul. Un scop rău alterează acţiunea. Există comportamente concrete ─ cum ar fi desfrânarea ─. Ele contribuie la sporirea sau la micşorarea bunătăţii sau răutăţii morale a actelor umane (de exemplu. Actele bune şi actele rele 1755 Actul bun din punct de vedere moral presupune simultan bunătatea obiectului. independent de împrejurări şi intenţii. adică un rău moral. omuciderea şi adulterul. 1760 Actul moral bun presupune simultan bunătatea obiectului. 1759 ”Nu se poate justifica o faptă rea făcută cu o intenţie bună” 2458. pentru că această alegere a lor presupune o dezordine a voinţei.. inclusiv urmările lor. Există acte care. sunt întotdeauna nepermise din cauza obiectului lor: astfel sunt blasfemia şi sperjurul. sau împrejurările (mediu. . 1761 Există comportamente concrete. a căror alegere este întotdeauna greşită. prin sine şi în sine. Nu 2458 Sf. a căror alegere este întotdeauna greşită.) care constituie cadrul lor.

Acestă mişcare se încheie în tristeţea răului prezent sau în mânia care i se opune. Pasiunile 1763 Termenul de „pasiuni” aparţine patrimoniului creştin. ARTICOLUL 5 Moralitatea pasiunilor 1762 Persoana umană se îndreaptă spre fericire prin actele sale deliberate: pasiunile sau sentimentele pe care le încearcă pot să predispună sau să contribuie la aceasta. Ele nu primesc o calitate morală decât în măsura în care depind efectiv de raţiune şi de voinţă. Cristos Domnul desemnează inima omului ca izvorul din care se naşte mişcarea pasiunilor2459. nici rele. Th. 2462 Sf. 4. Toma Aq. 1-2. 21. Trin. Pasiunile sunt numite 2459 2460 Cf. Această mişcare se încheie în plăcerea şi în bucuria binelui posedat. 2461 Cf. Teama de rău cauzează ura. 3. Iubirea determină dorinţa binelui absent şi speranţa de a-l obţine. II. care înclină spre a acţiona sau a nu acţiona ţinând seama de ceea ce este simţit sau imaginat ca bun sau ca rău. Prin sentimente sau pasiuni se înţeleg emoţiile sau mişcările sensibilităţii. 1764 Pasiunile sunt componente naturale ale psihicului uman. 4. Augustin. I. dacă iubirea este rea. 7. Sf. pasiunile nu sunt nici bune. dacă iubirea este bună”2462. Nu este iubit decât binele 2461. aversiunea şi frica faţă de răul care vine. Sf. Pasiunile şi viaţa morală 1767 În sine. 26. „Pasiunile sunt rele. 8. 1765 Pasiunile sunt numeroase. 1766 „A iubi înseamnă a vrea binele cuiva” 2460. S. Toate celelalte afecţiuni îşi au izvorul în această mişcare originară a inimii omului către bine.este permis să se facă răul ca să rezulte un bine.. Pasiunea fundamentală este iubirea provocată de atracţia binelui. . ele constituie locul de trecere şi asigură legătura între viaţa sensibilă şi viaţa spiritului. 14. Mc 7. şi bune. Civ. Augustin.

bucuria. 1768 Nu marile sentimente hotărăsc moralitatea sau sfinţenia persoanelor.voluntare „fie pentru că sunt comandate de voinţă. Cf. voinţa rea cedează pasiunilor dezordonate şi le intensifică. Th. Emoţiile şi sentimentele pot fi asumate în virtuţi sau pervertite în vicii. Dar după cum depind sau nu de raţiune şi voinţă. 24. ca mişcări ale sensibilităţii. 1769 În viaţa creştină. după cum spune psalmul: „Inima mea şi trupul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeul cel viu” (Ps 84. . 1. 1-2. Toma Aq. aşa cum se vede în Agonia şi Pătimirea Domnului. Th. Toma Aq. În Cristos. 1770 Desăvârşirea morală este ca omul să nu fie îndemnat spre bine numai de voinţă. există în ele bine sau rău moral. 3). 1775 Desăvîrşirea binelui moral este ca omul să nu fie mişcat spre bine numai de voinţă. Voinţa dreaptă orientează spre bine şi spre fericire mişcările sensibile pe care şi le asumă. 1772 Pasiunile principale sunt iubirea şi ura.. ci şi de apetitul său sensibil. Pasiunile sunt bune din punct de vedere moral când contribuie la o acţiune bună şi rele în caz contrar. 24. 1774 Emoţiile şi sentimentele pot fi asumate în virtuţi sau pervertite în vicii. S. temerile şi tristeţile ei. Sf. nu există nici bine. Duhul Sfânt însuşi îşi împlineşte lucrarea mobilizând întreaga fiinţă împreună cu durerile. Prin emoţiile sale. PE SCURT 1771 Termenul de „pasiuni” desemnează afectele sau sentimentele. S. dorinţa şi frica. tristeţea şi mânia. sentimentele umane îşi pot dobândi desăvârşirea în iubirea şi fericirea divină. Reglarea pasiunilor de către raţiune e proprie perfecţiunii binelui moral sau uman2464. ele sunt rezervorul inepuizabil de imagini şi afecte în care se exprimă viaţa morală. 1-2. nici rău moral. fie pentru că voinţa nu li se opune”2463. 2463 2464 Sf. 1773 În pasiuni.. 3. ci şi de „inima” sa. omul presimte binele şi bănuieşte răul.

(. prin referinţă la Binele suprem: persoana umană simte atracţia acestui bine şi îi acceptă poruncile.ARTICOLUL 6 Conştiinţa morală 1776 „În adâncul conştiinţei. 14-16. care ne dă porunci. al cărui glas îi răsună în străfunduri”2465. încuviinţându-le pe cele care sunt bune. Ea judecă şi alegerile concrete.. ne vorbeşte prin văl. I. (. prin care persoana umană recunoaşte calitatea morală a unui act concret pe care intenţionează să-l facă. Cf.. unde omul se află singur cu Dumnezeu. 32. Când ascultă de conştiinţa morală. denunţându-le pe cele care sunt rele 2467.. dar căreia trebuie să i se supună şi al cărei glas.) Căci omul are în inimă o lege scrisă de Dumnezeu. omul trebuie să urmeze cu fidelitate ceea ce ştie că este just şi drept. Rom 2. la momentul potrivit. omul prudent îl poate auzi pe Dumnezeu care vorbeşte. . care semnifică răspundere şi datorie. omul descoperă o lege pe care nu şi-o dă el însuşi. 2468 Newman. Această cerinţă de interioritate este cu atât mai necesară cu cât viaţa ne expune adesea la sustragerea de la orice reflecţie. dar care îl depăşeşte. 1779 Este important pentru fiecare să-şi fie destul de prezent sieşi ca să-şi înţeleagă şi să-şi urmeze glasul conştiinţei. (. omul percepe şi recunoaşte prescripţiile legii divine: Conştiinţa este o lege a spiritului nostru. scrisoare către ducele de Norfolk 5. ne învaţă şi ne conduce. Ea confirmă autoritatea adevărului. în lumea naturală ca şi în cea a harului. este pe cale să-l ducă la îndeplinire sau l-a împlinit. Judecata de conştiinţă 1777 Prezentă în conştiinţa persoanei. răsună la momentul potrivit în urechea inimii. 1778 Conştiinţa morală este o judecată a raţiunii. examinare sau 2465 2466 GS 16. Prin judecata conştiinţei sale. teamă şi speranţă.. conştiinţa morală2466 îi porunceşte. să împlinească binele şi să evite răul. 2467 Cf..) Ea este mesagera Aceluia care.. Rom 1. Conştiinţa este cea dintâi între toţi vicarii lui Cristos2468. În tot ceea ce spune şi face.) Conştiinţa este nucleul cel mai tainic şi sanctuarul omului. chemându-l neîncetat să iubească şi să facă binele şi să evite răul.

declarat în legea raţiunii. Augustin. în concluzie. pentru a lua personal decizii morale. conform adevăratului bine voit de înţelepciunea Creatorului. ea îl trezeşte pe copil la cunoaşterea şi practicarea legii interioare recunoscute de conştiinţa 2469 2470 Sf. în acelaşi timp. Verdictul judecăţii conştiinţei rămâne un zălog al speranţei şi al îndurării. Dacă omul comite răul. DH 3. Conştiinţa morală cuprinde perceperea principiilor moralităţii ( synderesis). dacă ne osândeşte inima noastră. 19-20). fraţilor. aplicarea lor în împrejurările date printr-o discernere practică a motivelor şi a bunurilor şi. Adevărul despre binele moral. II. Încă din primii ani. judecata asupra actelor concrete care trebuie să fie săvârşite sau au fost săvârşite. este recunoscut practic şi concret de judecata prudentă a conştiinţei. Educaţia conştiinţei este indispensabilă unor oameni supuşi influenţelor negative şi ispitiţi de păcatul de a-şi prefera judecata proprie şi de a respinge învăţăturile autorizate. priviţi-l pe Martor. 1784 Educarea conştiinţei este o obligaţie pentru întreaga viaţă.) Întoarceţi-vă. 9. binele care trebuie să fie încă făcut şi virtutea ce trebuie să fie cultivată fără încetare cu harul lui Dumnezeu: În faţa lui Dumnezeu se va linişti inima noastră. (. nici nu trebuie să fie împiedicat să acţioneze conform conştiinţei sale. înlăuntrul vostru şi. judecata dreaptă a conştiinţei poate rămâne în el ca martoră a adevărului universal al binelui şi. Io. 1782 Omul are dreptul să acţioneze în conştiinţă şi libertate. . „Omul nu trebuie să fie silit să acţioneze împotriva conştiinţei sale. 8. pe Dumnezeu2469. întreab-o. el aminteşte iertarea care trebuie să fie cerută. Ea îşi formulează judecăţile urmând raţiunea. fiindcă. Se numeşte prudent omul care alege conform acestei judecăţi.. a răutăţii alegerii sale personale. Formarea conştiinţei 1783 Conştiinţa trebuie să fie informată şi judecata morală să fie luminată. 1780 Demnitatea persoanei umane implică şi pretinde rectitudinea conştiinţei morale.introspecţie: Întoarce-te la conştiinţa ta. Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi le ştie pe toate (1 In 3. Dovedind greşeala comisă.. mai ales în domeniul religios”2470. 1781 Conştiinţa permite asumarea răspunderii pentru actele săvârşite. O conştiinţă bine formată este dreaptă şi veridică. Ep. în tot ceea ce faceţi.

omul se străduieşte să interpreteze datele experienţei şi semnele timpului mulţumită virtuţii prudenţei. (. care se îndepărtează de acestea. conştiinţa poate emite fie o judecată dreaptă în acord cu raţiunea şi cu legea divină. 31. A alege după conştiinţă 1786 Aflată în faţa unei alegeri morale. ajutaţi de mărturia sau de sfaturile altuia şi călăuziţi de învăţătura autorizată a Bisericii2471. se sminteşte sau slăbeşte” (Rom 14. Mai trebuie şi să ne examinăm conştiinţa raportându-ne la Crucea Domnului. faceţi-le şi voi lor” (Mt 7. Cuvântul lui Dumnezeu este lumină pentru calea noastră. Cf. Dar se poate întâmpla ca această conştiinţă morală să se afle în neştiinţă şi să emită 2471 2472 Cf. Dacă ar acţiona deliberat împotriva acesteia din urmă. 1788 În acest scop.) păcătuiţi faţă de Cristos” (1 Cor 8. Suntem sprijiniţi de darurile Duhului Sfânt. IV. născute din slăbiciune şi din greşelile omeneşti. . III. 15. trebuie să-l asimilăm în credinţă şi rugăciune şi să-l punem în aplicare.. 1785 În formarea conştiinţei. 21).) faci ceva de care fratele tău se poticneşte.morală. DH 14. sfaturilor persoanelor cu experienţă şi ajutorului Duhului Sfânt şi al darurilor lui... ─ Caritatea trece întotdeauna prin respectul faţă de aproapele şi de conştiinţa lui: „Păcătuind împotriva fraţilor şi lovind conştiinţa lor. o judecată greşită. Judecata eronată 1790 Omul trebuie să se supună întotdeauna judecăţii sigure a conştiinţei sale. „Bine este să nu (. 12). dimpotrivă. s-ar osândi singur. ─ „Regula de aur”: „Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii. Educaţia conştiinţei garantează libertatea şi dă naştere la pacea inimii. 1789 În orice caz se pot aplica unele reguli: ─ Niciodată nu este permis să se facă rău ca să urmeze un bine.. Însă el trebuie să caute întotdeauna ceea ce este drept şi bun şi să descopere voinţa lui Dumnezeu exprimată în legea divină. Lc 6. O educaţie prudentă învaţă virtutea. fie. 1787 Omul se confruntă uneori cu situaţii care fac judecata morală mai puţin sigură şi hotărârea dificilă. ea apără sau vindecă de teamă. de resentimentele vinovăţiei şi de atitudinile de complezenţă. de egoism şi de orgoliu. Tob 4. 12)2472.

În acest caz. Aşadar trebuie lucrat pentru corectarea erorilor conştiinţei morale. robia pasiunilor. sau judecata eronată este fără răspundere din partea subiectului moral. 16. pretenţia unei autonomii prost înţelese a conştiinţei. 3. Ea îşi formulează judecăţile urmând raţiunea. 2476 GS 16. 9. unde omul se află singur cu Dumnezeu. 1791 Această neştiinţă poate fi adesea imputabilă răspunderii personale. 2473 GS 16. 5)2474: Cu cât prevalează conştiinţa dreaptă. 2474 . 2 Tim 1. o dezordine. 1793 Dacă. 1 Tim 3. Căci dragostea provine în acelaşi timp „din inimă curată. 1797 Pentru omul care a săvârşit răul. Aceasta se întâmplă „când omul se îngrijeşte prea puţin să caute adevărul şi binele şi când conştiinţa este orbită treptat de obişnuinţa păcatului”2473. 1794 Conştiinţa bună şi curată este luminată de credinţa sinceră. Fapte 24. exemplul rău dat de alţii. 1792 Necunoaşterea lui Cristos şi a Evangheliei lui. ignoranţa este invincibilă.judecăţi eronate cu privire la acte viitoare sau deja comise. Cf. 1 Pt 3. persoana este vinovată de răul pe care-l comite. al cărui glas îi răsună în străfunduri”2476. răul comis de persoană nu i se poate imputa. PE SCURT 1795 ”Conştiinţa este nucleul cel mai tainic şi sanctuarul omului. 1796 Conştiinăa morală este o judecată a raţiunii prin care omul recunoaşte calitatea morală a unui act concret. din cuget bun şi din credinţă nefăţarnică” (1 Tim 1. lipsa convertirii şi a dragostei pot fi la originea deviaţiilor de judecată în conduita morală. Însă nu rămâne în mai mică măsură un rău. refuzarea autorităţii Bisericii şi a învăţăturii ei. Fiecare trebuie să-şi dobândească mijloacele de formare a conştiinţei proprii. conform adevăratului bine voit de înţelepciunea Creatorului. o lipsă. 2475 GS 16. 21. cu atât persoanele şi grupurile evită arbitrariul şi caută să se conformeze normelor obiective ale moralităţii2475. 1798 O conştiinţă bine formată este dreaptă şi veridică. verdictul conştiinţei sale rămâne un zălog al convertirii şi speranţei. dimpotrivă.

Omul virtuos este acela care practică în mod liber binele. Ele dobândesc uşurinţă. care se îndepărtează de ele. câte curate. 1801 Conştiinţa morală poate rămâne în ignoranţă sau poate emite judecăţi eronate. Ea permite persoanei nu numai să facă fapte bune. Beat. ci şi să dea ce are mai bun din sine. dispoziţii stabile. Trebuie să ni-l însuşim în credinţă şi rugăciune şi să-l punem în practică. conştiinţa poate să emită fie o judecată dreaptă. Persoana virtuoasă tinde spre bine cu toate forţele ei sensibile şi spirituale. orice virtute şi orice laudă. 1. ordonându-ne pasiunile şi conducându-ne comportamentul după raţiune şi credinţă. câte sunt drepte. câte sunt vrednice de iubit. Această ignoranţă sau aceste erori nu sunt întotdeauna lipsite de vină. o judecată eronată. . în acord cu raţiunea şi cu legea divină. fie. la acestea să vă fie gândul” (Fil 4. dimpotrivă. câte sunt cu nume bun. care ne orânduiesc faptele. I. Grigore de Nyssa.1799 Pusă în faţa unei alegeri morale. Virtutea este o dispoziţie firească şi fermă de a face binele. Ea urmăreşte şi alege binele prin acţiuni concrete. câte sunt de cinste. 8). 1800 Fiinţa umană trebuie întotdeauna să asculte de judecata sigură a conştiinţei sale. stăpânire de sine şi bucurie pentru a duce o viaţă bună din punct de vedere moral. 1802 Cuvântul lui Dumnezeu este lumină pentru paşii noştri. perfecţiuni devenite obişnuinţe ale inteligenţei şi ale voinţei. Virtuţile morale sunt 2477 Sf. Virtuţile umane 1804 Virtuţile umane sunt atitudini ferme. Aşa se formează conştiinţa morală. ARTICOLUL 7 Virtuţile 1803 „Câte sunt adevărate. Scopul unei vieţi virtuoase este de a deveni asemenea lui Dumnezeu2477.

„Stăpânilor. dreptatea. Ea întăreşte hotărârea de a rezista ispitelor şi de a depăşi obstacolele vieţii morale. aceste virtuţi sunt lăudate în numeroase pasaje din Scriptură. Virtutea tăriei ne face în stare să învingem teama. Th. nici cu făţărnicia sau cu disimularea. Este numită auriga virtutum. „Nici să nu-l părtineşti pe cel sărac şi nici de cel puternic să nu te sfieşti. tăria şi cumpătarea. căci ea îl învaţă cumpătarea şi prudenţa. Acestea sunt: prudenţa. cardo). 1806 Prudenţa este virtutea care dispune raţiunea practică să discearnă în orice împrejurare adevăratul nostru bine şi să aleagă mijloacele potrivite pentru a-l înfăptui. Faţă de oameni. „De iubeşte cineva dreptatea. ea dispune la respectarea drepturilor fiecăruia şi la stabilirea în cadrul relaţiilor dintre oameni a armoniei care promovează echitatea faţă de persoane şi de binele comun. scrie Sfântul Toma 2478 după Aristotel. Caracterul deosebit al virtuţilor cardinale 1805 Patru virtuţi joacă un rol de pivot (lat. De aceea. Ea nu trebuie să se confunde nici cu timiditatea sau cu frica. 1). ştiind că şi voi aveţi un Stăpân în cer” (Col 4. ele dispun toate capacităţile fiinţei umane pentru a intra în comuniune cu iubirea divină. chiar şi teama de moarte. dreptatea şi tăria” (Înţ 8. 15). 47. se numesc „cardinale”: toate celelalte se grupează în jurul lor. 15). „vizitiul virtuţilor”: ea conduce celelalte virtuţi. indicându-le norma şi măsura. 7). se distinge prin dreptatea constantă a gândurilor sale şi prin corectitudinea comportamentului său faţă de aproapele. Dreptatea faţă de Dumnezeu este numită „virtutea religiei”. ostenelile înţelepciunii rodesc sfinte virtuţi. Prudenţa este „dreapta regulă a acţiunii”. evocat adesea în Sfânta Scriptură. 1808 Tăria este virtutea morală care în dificultăţi asigură fermitate şi statornicie în urmarea binelui. daţi slugilor voastre ce este drept şi potrivit. . „Omul înţelept îşi veghează paşii” (Prov 14. ci cu dreptate să-l judeci pe aproapele tău” (Lev 19. pentru rugăciuni” (1 Pt 4. Omul drept. 7). 2-2. Ele sunt fructele şi germenii actelor morale bune.dobândite în mod uman. „Tăria mea şi lauda mea e Domnul” 2478 S. 1807 Dreptatea este virtutea morală ce constă în voinţa neschimbătoare şi fermă de a da lui Dumnezeu şi aproapelui ceea ce li se cuvine. Ea ne dispune să mergem până la renunţare şi la jertfirea vieţii pentru apărarea unei cauze drepte. Datorită acestei virtuţi aplicăm fără eroare principiile morale la cazurile particulare şi înlăturăm îndoielile cu privire la binele pe care trebuie să-l facem şi la răul pe care trebuie să-l evităm. şi să înfruntăm încercarea şi persecuţiile. Prudenţa este aceea care călăuzeşte în mod nemijlocit judecata de conştiinţă. Omul prudent decide şi îşi orânduieşte comportamentul după această judecată. 2. „Fiţi cumpătaţi şi treji. Sub alte nume.

33). Darul mântuirii prin Cristos ne dă harul necesar pentru a persevera în căutarea virtuţilor. Eu am biruit lumea” (In 16. Mor. care fac apte facultăţile omului să participe la natura divină2481. Trebuie să „trăim în cumpătare. sunt purificate şi înălţate de harul divin. 12). Ele au drept 2479 2480 Cf. 14). dobândite prin educaţie. 27-31. Cumpătarea este adesea lăudată în Vechiul Testament: „Nu te lăsa să mergi pe calea poftelor tale şi înfrânează-ţi dorinţele” (Sir 18. Să trăieşti bine nu este altceva decât să-l iubeşti pe Dumnezeu cu toată inima ta. de teama de nu te lăsa luat prin surprindere de viclenie şi de minciună (şi aceasta este prudenţa)2480. 25. prin acte deliberate şi printr-o perseverenţă mereu reînnoită prin efort. păstrează o discreţie sănătoasă şi „nu se lasă ispitit să urmeze pornirile inimii sale” (Sir 5. Ea asigură stăpânirea voinţei asupra instinctelor şi menţine dorinţele în limitele bunei-cuviinţe. 30). să-i urmeze chemările de a iubi binele şi de a se feri de rău. dar îndrăzniţi. să coopereze cu Duhul Sfânt. nu este uşor să-şi păstreze echilibrul moral.(Ps 118. 2)2479. dreptate şi evlavie în lumea aceasta” (Tit 2. care nu ascultă decât de El (şi aceasta este dreptatea). 2 Pt 1. 4. În Noul Testament ea este numită „măsură” ori „sobrietate”. Omul virtuos este fericit să le practice. 1. eccl. Ele îl dispun pe creştin să trăiască în relaţie cu Sfânta Treime. Omul cumpătat îşi orientează spre bine apetiturile sensibile. Augustin. 46. „În lume veţi avea necazuri. Căci virtuţile teologale se referă în mod direct la Dumnezeu. 37. pe care nici o nenorocire nu o poate zdruncina (ceea ce ţine de tărie). Fiecare trebuie să ceară mereu acest har de lumină şi de tărie. ele plăsmuiesc caracterul şi dau uşurinţă în practicarea binelui. Sf. 1809 Cumpătarea este virtutea morală ce moderează atracţiile plăcerilor şi dă echilibru în folosirea bunurilor create. Îi arăţi (prin cumpătare) o iubire desăvârşită. Virtuţile teologale 1812 Virtuţile umane îşi au rădăcina în virtuţile teologale. cu tot sufletul tău şi cu toată lucrarea ta. II. . care veghează pentru a discerne toate. 1811 Pentru omul rănit de păcat. trebuie să recurgă la sacramente. Virtuţile şi harul 1810 Virtuţile omeneşti. Cu ajutorul lui Dumnezeu. 2481 Cf.

17). însufleţesc şi caracterizează comportamentul moral al creştinului. care este în ceruri” (Mt 10.: DS 1545. „Să ţinem mărturisirea speranţei neclintită.origine. căci credincios este Cel care a făgăduit” (Evr 10. 1813 Virtuţile teologale întemeiază. credinciosul se străduieşte să cunoască şi să facă voinţa lui Dumnezeu. lui Dumnezeu”2483. şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui meu. Prin credinţă. 1815 Darul credinţei dăinuie în acela care n-a păcătuit împotriva ei 2484. şi Eu voi da mărturie pentru el înaintea Tatălui meu. Trid. speranţa şi iubirea2482. Ele sunt chezăşia prezenţei şi a acţiunii Duhului Sfânt în facultăţile fiinţei omeneşti. 6). Speranţa 1817 Speranţa este virtutea teologală prin care noi dorim drept fericire a noastră Împărăţia cerurilor şi viaţa veşnică. Ele dau formă şi viaţă tuturor virtuţilor morale. „omul se încredinţează total. DV 5. care este în ceruri. Slujirea şi mărturisirea credinţei sunt necesare pentru mântuire: „Oricine va da mărturie pentru mine înaintea oamenilor. „Cel drept prin credinţă va trăi” (Rom 1. 2482 2483 Cf. în mod liber. 2485 LG 42. Credinţa vie „lucrează prin iubire” (Gal 5. ci pe ajutorul harului Duhului Sfânt. 13. cf. ci să o şi profeseze. De aceea. căci El este însuşi Adevărul. 32-33). Există trei virtuţi teologale: credinţa. cauză şi scop pe Dumnezeu Unul-Întreit. credinţa nu-l uneşte în totalitate pe credincios cu Cristos şi nu-l face un membru viu al Trupului său. Dar „credinţa fără fapte este moartă” (Iac 2. 23). DH 14. punându-ne încrederea în făgăduinţele lui Cristos şi sprijinindu-ne nu pe puterile noastre. 1816 Ucenicul lui Cristos nu trebuie numai să păstreze credinţa şi să o trăiască. Sunt vărsate de Dumnezeu în sufletele credincioşilor pentru a-i face capabili să se comporte ca fii ai săi şi să merite viaţa veşnică. în prigonirile care nu lipsesc niciodată Bisericii” 2485. 26): lipsită de speranţă şi de iubire. Cc. să-i dea mărturie cu îndrăzneală şi să o răspândească: „Toţi trebuie să fie pregătiţi să-l mărturisească pe Cristos în faţa oamenilor şi să-l urmeze pe drumul crucii. şi ceea ce Biserica ne-a propus să credem. dar de se va lepăda cineva de mine înaintea oamenilor. 2484 Cf. 1 Cor 13. Credinţa 1814 Credinţa este virtutea teologală prin care noi credem în Dumnezeu şi credem tot ceea ce El ne-a spus şi ne-a revelat. .

Fericirile înalţă speranţa noastră spre cer ca spre noul Pământ al făgăduinţei. speră! Nu cunoşti ziua şi ceasul. 21. 22. sigură şi tare. 12). Mt 7. 8). îndelung-răbdători în strâmtorare” (Rom 12. 2489 Cf. care îşi găseşte izvorul şi modelul în speranţa lui Abraham. pentru noi. prin Isus Cristos. Trid. 4). Isus” (Evr 6. „Sperând împotriva oricărei speranţe. 4-8. îndreptăţiţi prin harul lui Cristos. Mirele său. 1818 Virtutea speranţei răspunde aspiraţiei către fericire. în Isaac. Biserica se roagă ca „toţi oamenii să fie mântuiţi” (1 Tim 2. Dar prin meritele lui Isus Cristos şi ale pătimirii lui. Gen 17. 2488 Cf. cel care fusese copleşit. în gloria cerului: Speră. 18). Ea se exprimă şi se hrăneşte în rugăciune. 6-7). 1820 Speranţa creştină se desfăşoară. ele croiesc drum printre încercările care îi aşteaptă pe