2.

CONSTITUŢIILE ROMÂNIEI DIN PERSPECTIVĂ
DIACRONICĂ ŞI SINCRONICĂ










Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
• să compari constituţiile române spre a evidenţia adoptarea lor la
spiritul timpului;
• să relaţionezi textele constituţiilor cu regimul politic;
• să elaborezi un text de comentariu al constituţiei actuale.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 8 ore







Teoria Constituţiei 24
Constituţia în perspectiva dezvoltării istorice 32
Constituţiile române
Revizuirea Constituţiei din 1991
38
66
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat 67
Teste de autoevaluare 68
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 68
Lucrarea de verificare 68
Bibliografie minimală

69

Benone Puşcă Constituţiile României din perspectivă diacronică şi sincronică
Drept constituţional şi instituţii politice 24
2.1. Teoria Constituţiei
2.1.1. Ce este Constituţia? Forţa juridică a Constituţiei
Termenul de constituţie îşi are sorgintea în cuvântul latin „constitutio” care în
limba română se poate traduce prin „aşezare cu temei” sau „organizare” şi a
fost întrebuinţat din perioada antică a istoriei. Astfel este cunoscută din
perioada Romei antice denumirea de „constituţii imperiale” (Drăganu, 1972, p.
45), legi prin care împăratul stabilea anumite reguli obligatorii de la care nu se
putea deroga, sau se mai poate vorbi tot din perioada antichităţii de constituţiile
lui Solon şi Licurg care însă la vremea aceea nu au fost constituţii propriu-zise
ci reprezentau, fiecare în parte, seturi de legi care priveau unele aspecte ale
organizării statelor atenian şi spartan.
În Evul Mediu, unele state au inclus în documente scrise anumite reguli
fundamentale privind raporturile între guvernanţi şi guvernaţi care urmau să
prevaleze faţă de cutumele existente, precum şi faţă de comportamentul ulterior
semnării acestora al monarhilor. În Evul Mediu, cuvântul „constituţie” era
folosit în unele state pentru a o delimita de simple legi sau statute. În lucrările
politice sau juridice inspirate de principiile dreptului natural, a fost preferat
termenul de „lege fundamentală”, în loc de constituţie, termen folosit cu
predilecţie pentru a desemna acte ale puterii statale cu o forţă juridică
superioară.
Termenul de constituţie cu sensul de lege fundamentală a intrat în vocabularul
juridic în perioada revoluţiilor economico-sociale de la mijlocul secolului al
XVIII-lea, prin acesta desemnându-se o lege fundamentală în care sunt
înmănuncheate normele de bază ale organizării statului şi în plus o serie de
drepturi şi libertăţi.
Noţiunea de constituţie în accepţiunea apropiată de aceea de azi a fost folosită
mai întâi în Statele Unite ale Americii la 1787 şi mai apoi în Franţa în 1791,
precedată la 1789 de Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului în care se
preciza:
„Orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor
stabilită, nu are constituţie”.
În România, profesorul Constantin Dissescu, care în 1915 a încetăţenit dreptul
constituţional la Facultatea de Drept din Bucureşti, a definit constituţia ca fiind
organizarea exerciţiului suveranităţii. Dezvoltând această noţiune, profesorul
Paul Negulescu a definit constituţia ca fiind o normă care cuprinde principiile
referitoare la organizarea statului şi la raporturile de echilibru în diferitele
puteri ale statului, precum şi drepturile omului. Sensul pe care-l avea în acea
perioadă noţiunea de constituţie nu diferă în mod esenţial de cel actual, prin
constituţie înţelegându-se o culegere de norme scrise care stabilesc şi
reglementează principiile guvernării, în primul rând separaţia puterilor şi
un număr de drepturi şi libertăţi individuale.
Pentru a căpăta însuşirile unei legi fundamentale, Constituţia trebuie să
întrunească anumite condiţii de fond şi de formă.
În ceea ce priveşte condiţiile de fond ale legii fundamentale, trebuie ţinut
seama că dispoziţiile constituţionale reglementează în primul rând raporturile
Benone Puşcă Constituţiile României din perspectivă diacronică şi sincronică
Drept constituţional şi instituţii politice 25
politice, indiferent care ar fi obiectul acestora şi domeniul vieţii politice. Cu
alte cuvinte, dispoziţiile constituţionale concretizate în acte de natură
legislativă, executivă, diplomatică, financiară ş.a. (referitoare la organizarea şi
exercitarea puterii) au un preponderent caracter politic. Caracterul politic al
dispoziţiilor constituţionale este obiectivat în norme juridice care le conferă
obligativitate generală, căpătând astfel caracter normativ. Caracterul
normativ al dispoziţiilor constituţionale reprezintă o altă condiţie de fond a
Constituţiei care decurge din necesitatea de a conferi caracter general –
obligatoriu normelor politice, precum şi de a asigura respectarea acestora sub
sancţiunea legii. Trebuie reţinut faptul că legea fundamentală nu este un simplu
act politico-juridic cu caracter normativ, ci ea are şi un caracter juridic
suprem ceea ce, desigur, o deosebeşte de o lege ordinară.
Ideea primordială care s-a impus a fost aceea că o constituţie trebuie să fie o
lege scrisă şi sistematică, adoptată cu o procedură deosebită, mai rigidă decât
cea urmată în cazul adoptării legilor ordinare.
Sursa autorităţii constituţiei şi preponderenţei sale faţă de legile ordinare, ar
trebui să fie în mod necesar voinţa întregului electorat al unui stat, dar de
regulă ea este opera unui grup restrâns de persoane (deputaţi, senatori,
congresmeni) alese de electorat, care se constituie într-o adunare (putere)
constituantă, menită să adopte sau să modifice constituţia.
În literatura juridică românească, profesorii Tudor Drăgan şi Ion Deleanu
definesc constituţia ca fiind acea lege care, având forţă juridică superioară
celorlalte legi (Deleanu, 2006), reglementează în mod sistematic atât principiile
social economice, cât şi ale organizării şi funcţionării statului bazat pe aceasta,
garantează material drepturile fundamentale cetăţeneşti şi stabileşte obligaţiile
corespunzătoare acestor drepturi (Drăganu, 1972).
În stabilirea conceptului de constituţie s-au conturat în timp o serie de elemente
definitorii, de conţinut, de procedură şi forţă juridică.
Constituţia nu se deosebeşte din punct de vedere al formei ei de celelalte legi,
toate legile fiind emanaţia organului legislativ, după o procedură dinainte
stabilită în acest scop.
Există însă între constituţie şi celelalte legi, suficiente şi esenţiale deosebiri
care conduc la clasificarea legilor în două categorii:
a) legi fundamentale sau constituţionale şi
b) legi ordinare.
În primul rând, constituţia se deosebeşte de celelalte legi din punctul de vedere
al conţinutului său, deoarece ea cuprinde reglementările fundamentale ale
organizării şi funcţionării statului precum şi reglementarea drepturilor,
libertăţilor şi a îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor. Cu alte cuvinte
reglementează relaţiile sociale fundamentale şi care sunt esenţiale pentru
instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii. Legile ordinare, chiar dacă au ca
obiect de reglementare problemele mai sus arătate, nu fac decât să detalieze şi
să concretizeze în spiritul lor principiile constituţionale.
În al doilea rând, legile constituţionale se deosebesc de cele ordinare din
punctul de vedere al procedurii urmate pentru adoptarea sau modificarea lor.
Benone Puşcă Constituţiile României din perspectivă diacronică şi sincronică
Drept constituţional şi instituţii politice 26
În al treilea rând, legile constituţionale se deosebesc de cele ordinare din
punctul de vedere al forţei lor juridice. Această distincţie poate fi privită într-
un dublu sens: pe de o parte, ea semnifică faptul că adoptarea sau modificarea
constituţiei conduce în mod implicit la adoptarea, modificarea sau chiar
abrogarea unor legi ordinare în concordanţă cu principiile stabilite sau
modificate, iar pe de altă parte, o lege ordinară nu poate modifica sau abroga o
lege constituţională.
În unele definiţii nu lipseşte ideea stabilităţii constituţiei ca trăsătură ce o
distinge de alte legi şi care justifică întreaga clasificare a constituţiilor în
constituţii rigide şi constituţii suple sau flexibile.
Şi în sfârşit, o altă deosebire ce există între constituţie şi celelalte legi este cea
privind momentul intrării în vigoare şi anume după ce a fost aprobată de
popor prin referendum, în timp ce, celelalte legi intră în vigoare la data
publicării lor sau la o dată prevăzută expres în text.

Unul din aspectele esenţiale ale forţei juridice superioare pe care constituţia o
are faţă de celelalte legi îl reprezintă instituirea „controlului constituţionalităţii
legilor”, în baza căruia se organizează verificarea conformităţii cu constituţia,
atât a fiecărei legi, în totalitatea ei, cât şi a fiecărei prevederi dintr-o lege, şi
drept consecinţă înlăturarea legii sau a dispoziţiei dintr-o lege, a căror
neconformitate cu constituţia a fost constatată.
Controlul constituţionalităţii legilor apare, astfel, ca o garanţie juridică a
respectării constituţiei, ca unul din mijloacele cele mai eficiente de asigurare a
aplicării legii fundamentale a statului în conducerea întregii vieţi a societăţii,
precum şi de verificare a măsurii în care conducerea generală a societăţii, ce se
înfăptuieşte prin legi, este conformă cu normele înscrise în constituţie.
Definim constituţia ca fiind legea fundamentală a unui stat, constituită
din norme juridice, investite cu forţă juridică supremă, şi care
reglementează relaţiile sociale esenţiale pentru instaurarea, menţinerea
şi exercitarea puterii politice a poporului.

Sarcina de lucru 1
Formulează trei argumente prin care demonstrezi că legea supremă,
Constituţia, este cupola întregii legislaţii a unui stat.








De
reţinut!
Benone Puşcă Constituţiile României din perspectivă diacronică şi sincronică
Drept constituţional şi instituţii politice 27
2.1.2. Constituţia. De la cutumă la elaborare
În practica constituţională a lumii contemporane există două forme principale
ale constituţiei: constituţii cutumiare şi constituţii scrise.
Conţinutul constituţiilor cutumiare este format din obiceiuri, tradiţii, practici
care au ca trăsătură comună faptul că sunt nescrise
.
Constituţiile cutumiare
reglementează modul de organizare şi funcţionare a organismelor de guvernare,
raporturile dintre aceste organisme şi dintre ele şi cetăţeni (Ionescu, 2008, p.
177). Până în secolul al XVIII-lea, când s-a cristalizat noţiunea de constituţie şi
s-a impus necesitatea materializării ei, organizarea politică a diferitelor state s-
a realizat prin cutume, aproape în exclusivitate.
Pe măsura consolidării procesului de organizare politică, obiceiurile şi tradiţiile
constituţionale, transmise din generaţie în generaţie, acceptate de guvernanţi şi
popor au fost adaptate noilor condiţii istorice şi codificate. Codificarea a fost
generată de trei factori: 1) centralizarea politică; 2) afirmarea unităţii naţionale;
3) dezvoltarea procesului de instituţionalizare într-o formă modernă
corespunzătoare principiului suveranităţii poporului şi al principiului separaţiei
puterilor în stat.
Centralizarea puterii în mâinile monarhului presupunea, pe de o parte, reguli
mai stricte şi mai clare decât cutuma, mai ales în raporturile între şeful statului
şi nobili. Pe de altă parte, atât nobilimea cât şi alte pături sociale invocau
dreptul de a lua parte sau de a fi reprezentate la luarea deciziilor în organele
centrale. Aceste schimbări nu puteau fi introduse în condiţiile păstrării cutumei
constituţionale iar puterea centrală nu putea aştepta formarea unei noi cutume.
În afară de aceasta, noile relaţii sociale şi politice nu erau nici ele consolidate.
În acest context a apărut necesitatea stabilirii unor norme constituţionale,
administrative, financiare scrise.
Începând cu secolul al XVIII-lea, regimul constituţional cutumiar a fost
considerat necorespunzător deoarece, aşa cum precizează doctrina juridică,
regulile cutumiare nu erau clar definite, erau incerte, incomplete şi în continuă
mişcare (Muraru, 2008, p. 49).
Cerinţa unei constituţii scrise a fost puternic resimţită pe considerentul că ea
oferă certitudine, claritate, precizie, stabilitate şi securitate instituţiilor politice.
Apariţia constituţiei scrise a fost şi un rezultat al luptei burgheziei aflată în
ascensiune economică şi politică împotriva absolutismului feudal. Or, o
constituţie scrisă nu putea să apară decât pe fondul înlăturării relaţiilor de
producţie feudale, deci al unei revoluţii. Dacă aceasta este regula constatată în
majoritatea statelor lumii, practica constituţională engleză este diferită pentru
că evoluţia feudalităţii engleze este deosebită de cea din Europa continentală.
Astfel, feudalii din Anglia, slabi faţă de rege, au trebuit să se unească cu
burghezia, urmărind ca, prin limitarea puterilor regale, să asigure libertăţile
cetăţeneşti. Toate cuceririle dobândite în această privinţă s-au făcut prin
contracte încheiate între rege şi baroni, aşa cum găsim în Magna Charta
Libertatum, între Ion fără Ţară şi reprezentanţii nobilimii. În Europa
continentală însă, cum ar fi de exemplu în Franţa, regele era slab faţă de marii
feudali ca ducii de Burgundia, de Normandia, de Aquitania, de Bretania etc.
Din această cauză regele Franţei a trebuit să se unească cu burghezia ca să
poată lupta cu succes contra feudalilor care erau prea puternici.
Important!
Înainte de a fi
codicele, a
existat „legea
pământului”.

Benone Puşcă Constituţiile României din perspectivă diacronică şi sincronică
Drept constituţional şi instituţii politice 28
În Europa, prima constituţie scrisă este cea adoptată în Franţa în anul 1791.
Desigur pot fi avute în vedere şi alte afirmaţii potrivit cărora Suedia posedă o
constituţie elaborată în 1634, iar Polonia din 3 mai 1791, după care a urmat cea
a Franţei în noiembrie 1791. După victoria revoluţiei franceze de la 1789 au
fost adoptate constituţii în mai multe state europene, iar constituţia scrisă a
devenit nu numai legea fundamentală a unui stat, ci şi documentul politic-
juridic care asigură o mai mare stabilitate şi securitate instituţiilor politice
precum şi o garanţie împotriva arbitrariului guvernanţilor. În constituţie au fost
înscrise drepturile şi îndatoririle cetăţeneşti, garanţiile împotriva tiraniei şi
abuzului de putere.
În Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului, adoptată de revoluţionarii
francezi la 26 august 1789, în art.16 se arată că:
„Orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor
stabilită, nu are Constituţie”.
Practica şi doctrina constituţională consideră că este aproape imposibil ca o
constituţie scrisă să stabilească toate regulile care cârmuiesc organizarea
politică a societăţii, raporturile între organismele guvernante.
În această situaţie apar probleme de interpretare şi se recurge la cutume. Deşi
cutuma are un caracter istoric, în prezent, în domeniul practicii parlamentare
sunt întrunite condiţiile apariţiei unor cutume constituţionale
.
Dacă constituţia
scrisă nu reglementează suficient de clar o instituţie politică se apelează la
cutume pentru a se completa lacuna sau pentru a clarifica conţinutul unei
dispoziţii constituţionale, fără a contraveni însă textului constituţional pe care îl
dezvoltă.

Sarcina de lucru 2
Identifică şi rezumă în trei fraze diferenţele dintre cutumă şi
constituţia scrisă.






2.1.3. Modurile de adoptare a Constituţiei

Constituţiile se deosebesc de legile ordinare prin modul lor de adoptare care
poate fi diferit de la un stat la altul, ori de la o perioadă la alta în cadrul
aceluiaşi stat în funcţie de stadiul dezvoltării economice, sociale şi politice şi
de ideologia dominantă în momentul adoptării constituţiei, de raporturile
sociale. Sociologul român Dimitrie Gusti scria că scopul unei constituţii este:

Benone Puşcă Constituţiile României din perspectivă diacronică şi sincronică
Drept constituţional şi instituţii politice 29
„de a formula politic şi juridic în mod solemn psihologia socială, starea economică,
dezideratele dreptăţii sociale şi aspiraţiile etnice ale naţiunii”.

În dreptul constituţional clasic, după modul lor de adoptare, constituţiile sunt
de mai multe feluri şi anume: a) constituţia acordată, b) statutul plebiscitar, c)
pactul sau constituţia pact, d) constituţia convenţie şi e) constituţia referendum
.

Să le analizăm pe rând.
a) Constituţia acordată este o constituţie pe care monarhul o acordă supuşilor
săi în virtutea tezei că regele deţine plenitudinea puterilor iar autoritatea regală
reprezentă o „delegare acordată de Providenţă”. Este o emanaţie a puterii
absolute a monarhului care recunoaşte anumite drepturi fundamentale
cetăţenilor sau unor categorii sociale şi stabileşte modul de exercitare a puterii
de stat. Pe plan politic constituţia acordată stabileşte un sistem intermediar între
monarhia limitată şi regimul parlamentar.
b) Statutul plebiscitar se întocmeşte de către şeful statului şi se supune spre
aprobare poporului în mod global. Prin plebiscit, cetăţenii cu drept de vot nu
pot spune decât „da” sau „nu” cu privire la întregul proiect de constituţie. Prin
acest procedeu „suveranitatea populară nu este activă ci pasivă”, ea nu
decide, ea acceptă, în condiţiile în care este dificil de a face altfel

(Muraru,
2008, p. 53). Exemple de asemenea constituţii sunt: Constituţia anului al VIII-
lea din Franţa, Constituţia Italiei de la 1848, Statutul lui Cuza şi Constituţia de
la 1938 din România.
c) Pactul sau constituţia pact este rezultatul acordului ce se realizează între
monarh şi parlament. Pactul s-a folosit atunci când, profitându-se de o
conjunctură favorabilă, s-au putut impune şefului statului anumite condiţii.
Asemenea constituţii au fost Constituţia franceză de la 1830 şi cele române de
la 1866 şi 1923.
d) Constituţia convenţie se întocmeşte de către o adunare special aleasă în acest
scop, denumită la început convenţie, iar mai târziu adunare constituantă care
este formată din deputaţi aleşi de către cetăţenii cu drept de vot, constituţia
rezultată apărând ca o convenţie între toţi membrii societăţii. Convenţia

avea
dreptul de a stabili puterile delegate în stat şi competenţa puterii constituante.
Exemple de asemenea constituţii sunt: cele franceze de la 1791, 1848 şi 1875 şi
Constituţia germană de la 1919 (Puşcă, 2007, p. 137).
e) Constituţia referendum constă în elaborarea şi adoptarea proiectului de
constituţie de către o adunare constituantă şi supunerea proiectului spre
ratificare alegătorilor, care pot prin „da” sau „nu” să hotărască adoptarea sau
respingerea proiectului. Exemple de asemenea constituţii sunt cele franceze din
1793, 1795 (a anului III), de la 1946 şi cea a României din 1991.
Acest tip de constituţie a fost considerat un mijloc pentru manifestarea
suveranităţii naţionale, că poporul singur poate decide şi că el este deasupra
Parlamentului.
Extinderea referendumului, ca modalitate directă de participare a cetăţenilor la
guvernare, a determinat folosirea şi considerarea sa ca cel mai democratic
mijloc de adoptare a unei constituţii sau legi.
După războiul al doilea mondial, adoptarea constituţiilor s-a realizat de către
parlamente, mai ales în ţările din estul Europei după discutarea publică a
proiectului. În acest mod au fost adoptate constituţiile ţării noastre din 1948,
1952, 1965, 1991 şi 2003.
Benone Puşcă Constituţiile României din perspectivă diacronică şi sincronică
Drept constituţional şi instituţii politice 30
În ceea ce priveşte Constituţia actuală a României facem precizarea că aceasta
a fost adoptată de Adunarea Constituantă şi aprobată prin referendum.

2.1.4. Revizuirea Constituţiei. Constituţiile rigide şi constituţiile suple
Constituţiile reflectă nevoile specifice momentului adoptării, dar şi puterea de
previziune a adunării constituante care trebuie să ţină seama de posibila
evoluţie a relaţiilor sociale, de necesitatea unei direcţionări a vieţii politice.
Oricât de mare ar fi puterea de previziune a celor care contribuie la elaborarea
proiectului şi a celor care adoptă conţinutul normativ al constituţiei, este posibil
ca această constituţie să nu mai corespundă exigenţelor societăţii la un anumit
moment istoric, datorită problemelor noi care apar şi care cer alte soluţii.
Această circumstanţă de fapt conduce indubitabil fie la revizuirea sau
abrogarea unor articole ale constituţiei, fie la completarea constituţiei cu noi
articole (Deleanu, 2006, p. 225). Uneori, nu este vorba de adaptarea constituţiei
la nevoile create de evoluţia relaţiilor sociale şi nici de găsirea unor noi soluţii
juridice de rezolvare a problemelor existente, ci doar de perfecţionarea
reglementărilor privind organizarea autorităţilor publice, garantarea drepturilor
şi libertăţilor cetăţenilor etc.


Ţinând seama de importanţa politică şi juridică a constituţiei, de locul ce îl
ocupă în sistemul dreptului, este imperios necesar de a şti cine are iniţiativa
revizuirii sale, precum şi care este procedura ce trebuie s-o urmeze cel care are
acest drept. În acest context se impun unele precizări.
Mai întâi, trebuie să reţinem că dreptul de a revizui constituţia aparţine
aceluiaşi organ care a adoptat-o. În al doilea rând, autoritatea competentă să
revizuiască constituţia diferă după felul constituţiei. În al treilea rând,
procedura de revizuire a constituţiei este de principiu asemănătoare celei de
adoptare
.


Din punct de vedere al revizuirii, constituţiile se pot împărţi în două mari
categorii: constituţii rigide şi constituţii suple.
Constituţiile rigide se caracterizează prin aceea că stabilesc o procedură
greoaie care complică formele în care li se pot efectua modificări pe parcursul
timpului cât se află în vigoare, în scopul păstrării cât mai neschimbate a acelor
norme şi principii stabilite iniţial.
Constituţia franceză din anul 1791 prevedea o procedură potrivit căreia nu
putea fi modificată timp de 10 ani, iar constituţia Statelor Unite ale Americii
hotăra că nu poate fi adusă nici o modificare anumitor prevederi decât după
scurgerea unui termen de 21 de ani de la data adoptării ei
.

O procedură extrem de greoaie era prevăzută şi pentru modificarea Constituţiei
României de la 1866 care consta din următoarele etape:
- puterea legiuitoare trebuia să declare că este absolut necesară modificarea
anumitor prevederi ale constituţiei, precis nominalizate;
- declaraţia trebuia să fie citită şi aprobată în şedinţa publică a adunării
legiuitoare de 3 ori, din 15 în 15 zile, după care adunările legiuitoare se
dizolvau de drept;

Benone Puşcă Constituţiile României din perspectivă diacronică şi sincronică
Drept constituţional şi instituţii politice 31
- urmau să fie făcute noi alegeri cu toată procedura electorală, iar adunările nou
constituite în prezenţa a cel puţin 2/3 din totalul deputaţilor şi 2/3 din totalul
deputaţilor prezenţi la şedinţă, puteau să efectueze modificările textelor
anterior precizate, dar numai cu acordul expres al regelui.
Aceste prevederi urmăreau să realizeze stabilitatea constituţiei, pentru că o
constituţie este prin ea însăşi o reformă profundă. De aceea, actuala Constituţie
a României stabileşte unele domenii în care nici o iniţiativă de revizuire nu
poate fi primită, iar rezultatele sale se produc în timp şi deci trebuie să se
asigure o asemenea stabilitate. Potrivit art. 152 al Constituţiei nu pot forma
obiectul revizuirii caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al
statului, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului,
independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială. De asemenea, nu
pot să fie primite iniţiativele de revizuire care urmăresc suprimarea drepturilor
şi libertăţilor publice sau a garanţiilor lor.
Faptul că actuala Constituţie a României este o constituţie rigidă rezultă şi din
condiţiile de revizuire a ei care sunt destul de complicate. Astfel, potrivit
art.150 revizuirea poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea
Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau senatorilor,
precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot
.
Cetăţenii care
iniţiază revizuirea să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în
fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti să fie înregistrate cel puţin
20.000 de semnături în sprijinul iniţiativei de revizuire. Odată iniţiativa luată,
revizuirea se face potrivit unei proceduri speciale, reglementate de art. 151 al
Constituţiei.
Astfel, proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera
Deputaţilor şi de Senat cu o majoritate absolută de două treimi. Dacă textul
adoptat de cele două camere este diferit, se ajunge la procedura de mediere. În
cazul în care prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, acestea, în
şedinţă comună hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul
membrilor lor. În sfârşit, revizuirea trebuie aprobată prin referendum, organizat
în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau propunerii de
revizuire.
Spre deosebire de constituţiile rigide care, aşa cum am arătat, instituie o
procedură severă în vederea unor eventuale şi ulterioare modificări,
constituţiile suple pot fi modificate şi prin legi ordinare, deci fără a necesita
o procedură deosebită. Exemple de asemenea constituţii sunt: Constituţia
nescrisă engleză, care dă dreptul coroanei şi celor două camere de a modifica
sau de a abroga orice lege inclusiv legile cu caracter constituţional

;
Constituţiile franceze de la 1814 şi 1830 prin care puterea legislativă era
încredinţată regelui, cele două camere (Camera Pairilor şi Camera Deputaţilor)
rezumându-se la rolul de a prezenta regelui propuneri în vederea elaborării sau
modificării legilor inclusiv a acelora cu caracter constituţional.
Unul din aspectele privind uşurinţa sau lipsa de uşurinţă cu care o prevedere
constituţională poate fi modificată este quorumul cerut pentru adoptarea acestei
măsuri. În unele situaţii se cere o majoritate calificată de 2/3 din numărul total
de membri, alteori 2/3 din numărul deputaţilor prezenţi la dezbaterea
Benone Puşcă Constituţiile României din perspectivă diacronică şi sincronică
Drept constituţional şi instituţii politice 32
modificării propuse şi în fine, mai rar, votul majorităţii simple de o jumătate
plus unu din numărul total al membrilor.

Sarcina de lucru 3
Corelează principiile de redactare ale constituţiilor rigide cu
regulile democraţiei şi enumeră 3-5 avantaje ale acestor două tipuri.






2.2. Constituţia în perspectiva dezvoltării istorice
2.2.1. Apariţia Constituţiei
În perioadele istorice anterioare, respectiv în cea sclavagistă şi cea feudală, au
existat unele legi cu caracter constituţional sau legi de organizare a statului, dar
ele nu au fost constituţii în înţelesul propriu al cuvântului, deoarece nu
conţineau un sistem închegat de norme esenţiale care să stea la baza organizării
de stat şi sociale ci erau legi organice, legi obişnuite de organizare, aşa cum au
fost în Grecia şi Roma Antică.
Constituţia apare din necesitatea afirmării şi protejării puterii instaurate printr-
un ansamblu de norme cu putere juridică supremă. Constituţia marchează
apariţia statului de drept.
În aprecierea momentului apariţiei constituţiei, doctrina juridică nu este
unitară. Astfel, cei care iau în considerare numai constituţiile scrise pornesc de
la Constituţia S.U.A. din 1787 şi cea franceză din 1791, în timp ce doctrinarii
care au în vedere şi constituţiile cutumiare sau semi-cutumiare, pornesc de la
Constituţia Marii Britanii
.
Aşa după cum am mai amintit, apariţia constituţiei
constituie un proces care s-a conturat mai clar odată cu crearea constituţiilor
scrise.
Prima încercare de elaborare a unei constituţii scrise a fost făcută în Anglia de
către aripa stângă a grupării politice a lui O. Cromwell, de către aşa zişii
levelers (egalitaristi) care au propus încheierea unei „înţelegeri populare”,
încercare care însă a eşuat odată cu înfrângerea acestora. Anglia nu are nici în
zilele noastre o constituţie în înţelesul ştiinţific de act fundamental unic, care să
cuprindă normele ce reglementează organizarea ei social-politică. Conform
doctrinei juridice engleze, Constituţia Marii Britanii este formată din mai multe
categorii de norme juridice. Ele sunt cuprinse în dreptul statutar şi în dreptul
judiciar, în obiceiul constituţional precum şi în aşa numitele norme
consultative
.

Dreptul judiciar sau al precedentelor, cum mai este denumit de către
teoreticienii dreptului din Anglia, este un ansamblu format din totalitatea
Benone Puşcă Constituţiile României din perspectivă diacronică şi sincronică
Drept constituţional şi instituţii politice 33
hotărârilor pronunţate de către instanţele judecătoreşti care împreună formează
aşa numitul drept comun, un drept cu totul nou şi în permanentă înnoire,
comun pentru întreaga Anglie.
Dreptul comun a împrumutat unele trăsături şi elemente de la cutumele locale,
realizând dintre acestea o sinteză pe bază de selecţie. Acest drept comun se
prezintă ca fiind construit în exclusivitate de către practica judiciară a
tribunalelor, oferind numeroase surse constituţionale, în special cu privire la
prerogativele coroanei, în materie de procedură judiciară, apărarea persoanei
etc. Cutuma sau obiceiul, apare în doctrina engleză ca un izvor deosebit de
important al Constituţiei engleze.
Spre deosebire însă de dreptul statutar, cutuma este nescrisă şi reprezintă
„totalitatea normelor şi obiceiurilor după care trebuie să se conducă aceia care dirijează
activitatea aparatului administrativ”.
Regimul constituţional cutumiar însă a fost considerat ca necorespunzător,
motivat de faptul că regulile cutumiare nu sunt clar definite, sunt incerte şi
incomplete. În locul regulilor constituţionale cutumiare, doctrina juridică a
reclamat reguli scrise, care să fie clare, permanente şi intangibile atâta timp cât
nu va interveni o procedură de revizuire (Puşcă, 2007, p. 150).
Până la Revoluţia din Franţa din 1789 şi la proclamarea independenţei statelor
nord-americane, organizarea politică a diferitelor state era stabilită pe baza
dreptului cutumiar, aproape în exclusivitate. Odată însă cu revoluţiile burgheze
se conturează tot mai clar ideile unor constituţii scrise. Aceste idei şi-au găsit
reflectarea în primele constituţii scrise, a căror bază ideologică a fost pusă de
către marii gânditori burghezi ai sec. XVII şi XVIII. La loc de frunte se află
ideea contractului social a lui J.J.Rousseau, teoria separaţiei puterilor în stat
fundamentată de Montesquieu, precum şi ideile referitoare la drepturile
naturale ale omului, aşa cum au fost fundamentate de Grotius, Puffendorf,
Wolf, Locke etc.
De menţionat este faptul că primele constituţii scrise au fost precedate de
„declaraţii de drepturi” aşa cum au fost „Declaraţia de independenţă a
statelor nord-americane” din 1776 şi „Declaraţia Drepturilor Omului şi ale
Cetăţeanului” din Franţa în 1789. Aceste acte au constituit baza viitoarelor legi
fundamentale, în textul cărora au fost cuprinse integral.

2.2.2. Constituţia Statelor Unite ale Americii
Prima constituţie scrisă a fost adoptată în Statele Unite ale Americii, în
urma Convenţiei de la Philadelphia care a avut loc la 17 septembrie 1787,
dată la care proiectul de constituţie a fost semnat, mai apoi a fost ratificat
de către statele federale în cursul anului 1788 şi a intrat în vigoare la 1
ianuarie 1789. Fondatorii Constituţiei americane au transpus în practică,
printr-o îmbinare armonioasă şi echilibrată a instituţiilor guvernante,
principiul separaţiei celor trei puteri formulat precis şi clar de
Montesquieu, dar fundamentat anterior de o seamă de gânditori ai
Renaşterii
.


Benone Puşcă Constituţiile României din perspectivă diacronică şi sincronică
Drept constituţional şi instituţii politice 34
Senatul, creat formal ca organ de reprezentare a statelor federale, îndeplinea
funcţii de cameră superioară cu rol de ponderare în cadrul Congresului. În
prima perioadă, Senatul era compus din câte doi senatori pentru fiecare stat,
numiţi pentru o perioadă de 6 ani de către adunările legislative ale statelor.
După 1913 printr-un amendament la constituţie, s-a stabilit alegerea senatorilor
de către electoratul fiecărui stat în mod direct. Constituţia stabileşte pentru
senatori anumite restricţii cum ar fi: vârsta de 30 de ani minimă, să fie cetăţean
al Statelor Unite de cel puţin nouă ani şi în fine, să locuiască în momentul
alegerii în statul în care şi-a depus candidatura.
Camera reprezentanţilor este formată din deputaţi al căror număr a fost
iniţial de 435 iar mai apoi, în urma primirii în rândul Statelor Unite de noi state
membre (Alaska în 1958, insulele Hawai în 1959) numărul mandatelor a
crescut la 437. Membrii Camerei Reprezentanţilor sunt aleşi din doi în doi ani
prin vot universal, egal, secret şi direct potrivit legilor electorale ale fiecărui
stat. Şi pentru aceştia există reglementate anumite restricţii, astfel: trebuie să
aibă cel puţin vârsta de 25 ani, să fie cetăţean al S.U.A. de cel puţin 7 ani şi să
locuiască în momentul alegerilor în statul în care şi-a depus candidatura.
Constituţia stabileşte competenţa Congresului, enumerând atribuţiile sale
principale: de a stabili şi a percepe diferite taxe, impozite directe şi indirecte;
de a contacta împrumuturi în numele S.U.A.; de a reglementa comerţul exterior
şi dintre statele federale, de a bate monedă, de a stabili reguli generale privind
cetăţenia S.U.A., de a declara război altor state, de a pune sub acuzaţie şi de a-i
judeca pe înalţii funcţionari, inclusiv pe Preşedintele Statelor Unite etc.
În afara competenţei generale, constituţia americană conferă unele atribuţii în
competenţa specială a uneia sau alteia din cele două camere. Astfel Camera
Reprezentanţilor are atribuţii exclusive de iniţiativă legislativă în materie
de legi financiare, dreptul de a alege, în baza amendamentului XII al
Constituţiei, pe Preşedintele S.U.A. La rândul său Senatul, în mod exclusiv, are
atribuţiuni privind ratificarea tratatelor încheiate cu alte state, numirea unor
funcţionari publici etc. Procedura după care Congresul deliberează şi votează
este reglementată de fiecare cameră în parte prin regulamente speciale. Pentru
ca un proiect să devină lege, el trebuie votat de fiecare cameră în mod separat,
după care se semnează de către Preşedintele S.U.A.
În ce priveşte puterea executivă, în S.U.A. aceasta este realizată prin instituţia
Preşedintelui. Articolul 2, Paragraful 1 prevede într-o formulare clară, lipsită
de orice ambiguitate, că „puterea executivă va fi exercitată de Preşedintele
Statelor Unite ale Americii”. Prin urmare, textul menţionat atribuie de la
început o putere de decizie executivă Preşedintelui, conferindu-i astfel locul de
frunte în ierarhia constituţională americană.
Asociată la instituţia preşedinţială, „puterea executivă” înseamnă puterea de a
influenţa celelalte ramuri constituţionale (Congresul şi Curtea Supremă),
propria Administraţie, opinia publică şi poporul american. Realităţile vieţii
politice contemporane dovedesc faptul că Preşedintele Statelor Unite
„influenţează”, însă, diplomatic, economic, politic, militar şi umanitar şi alte
state şi popoare ale lumii. Dar largile puteri executive încredinţate preşedintelui
nu înseamnă că el poate acţiona cu totul discreţionar sau că ar putea încălca
prerogativele celorlalte organisme.
Benone Puşcă Constituţiile României din perspectivă diacronică şi sincronică
Drept constituţional şi instituţii politice 35
Potrivit prevederilor constituţiei, Preşedintele şi Vicepreşedintele sunt aleşi
de către naţiune pe un termen de patru ani, prin intermediul unui sistem
electoral complex, care funcţionează pe două planuri: al desemnării
candidaţilor de către partidele politice şi acela al alegerii dintre candidaţii
celor două partide principale – republican şi democrat.

Preşedintele S.U.A. trebuie să fie cetăţean american
,
să aibă cel puţin 35 de ani
şi 14 ani de domiciliere în S.U.A.

Preşedintele este şeful executivului, fiind
totodată şeful statului şi al guvernului.
Deoarece Constituţia americană nu cuprinde dispoziţii cu privire la guvern, i-a
revenit practicii să stabilească existenţa cabinetului (guvernului) şi a Biroului
Preşedintelui ca organe principale ale executivului. Astfel cabinetul este format
din secretari ai unor departamente (miniştri secretari de stat), numiţi de
Preşedintele S.U.A. cu acordul Senatului. Aceştia răspund pentru activitatea pe
care o desfăşoară doar în faţa Preşedintelui. Cabinetul (guvernul) execută
dispoziţiile preşedintelui şi este consultat în diferite probleme, fără însă a putea
lua hotărâri.
Puterea judecătorească, potrivit art. 3 paragraful 1 din Constituţie, este
încredinţată unei Curţi Supreme şi unor curţi cu grad inferior acesteia, a căror
jurisdicţie a fost fixată la nivel federal. Constituţia prevede, în acelaşi text,
prerogativele Congresului Statelor Unite de a crea curţile respective. Această
atribuţie este prevăzută expres şi de art. 1 paragraful 8, punctul 9 din
Constituţie care stabileşte, de altfel, competenţa Congresului „de a înfiinţa
judecătorii de grad inferior Curţii Supreme”.
În afara curţilor federale, Congresul deţine prerogative de a înfiinţa şi alte curţi
cărora le conferă o jurisdicţie specializată pentru anumite cauze sau domenii de
activitate. Motivul înfiinţării unor asemenea instanţe este că soluţionarea
cauzelor ce le revin, să fie asigurată de judecători având o pregătire de
specialitate în domeniul respectiv
.
În ceea ce priveşte gradele de jurisdicţie,
Curtea Supremă este competentă să judece plângerile formulate împotriva
sentinţelor pronunţate de judecătoriile înfiinţate de Congres. Trebuie menţionat
că în sistemul de drept al Statelor Unite instanţele federale au prerogativa de a
interpreta şi întări forţa Constituţiei ca lege. Tot Curţii Supreme îi revine
prerogativa de a decide în ceea ce priveşte constituţionalitatea legilor. Temeiul
acestei prerogative constă în principiul separaţiei puterilor.
Cu privire la independenţa judecătorilor, Constituţia prevede că:
„atât judecătorii de la Curtea Supremă cât şi cei de la Judecătorii, îşi vor menţine posturile
în caz de bună comportare şi, la date fixe, vor primi pentru serviciile lor o compensaţie care
nu va putea fi micşorată atâta timp cât îşi exercită funcţia”.
Judecătorii sunt numiţi de Preşedinte şi confirmaţi în funcţie de Senat. În
prezent sistemul instanţelor judecătoreşti este format din: a) Curtea Supremă;
b) Curţi de Apel; c) Curţile de district; d) Curţi cu jurisdicţie specială.
Curtea Supremă este instanţa de vârf şi este formată din 9 judecători propuşi
dintre juriştii cu un stagiu de cel puţin 10 ani. Deşi este, prin definiţie o instanţă
de recurs, Curtea Supremă judecă în primă instanţă toate cazurile privitoare la
Benone Puşcă Constituţiile României din perspectivă diacronică şi sincronică
Drept constituţional şi instituţii politice 36
ambasadori, miniştri şi consuli şi în toate cazurile în care este implicat un stat
al Uniunii. Doctrina americană susţine că puterea judiciară este elementul cel
mai stabil al separaţiei puterilor şi că aceasta este cel mai puţin politică,
acesteia revenindu-i şi controlul asupra constituţionalităţii legilor.

2.2.3. Constituţia franceză
La aproape doi ani şi jumătate de la căderea Bastiliei a fost adoptată la 3
septembrie 1791 prima constituţie scrisă a Franţei şi a doua în Europa (prima
constituţie scrisă a fost adoptată de Polonia în luna mai 1791). Constituţia a pus
bazele unei monarhii constituţionale în care Regele „domnea dar nu guverna”.
Constituţia consacra principiul suveranităţii naţionale având ca rezultat
delegarea acesteia de către naţiune unor reprezentanţi ai săi, prin scrutin
electoral, care vor exercita puterea în numele ei. Exerciţiul puterii a fost
conferit unor organisme constituţionale diferite: Adunarea Naţională (puterea
legislativă); Regele (puterea executivă); tribunalele (puterea judecătorească).
Poporul francez nemulţumit că monarhia păstrase unele prerogative însemnate,
printre care dreptul de veto, a decis convocarea unei Convenţii care să adopte
noi reglementări constituţionale. În anul 1792 Convenţia s-a reunit şi a adoptat
o serie de acte normative cu valoare constituţională, printre altele, abolirea
monarhiei şi înlocuirea acesteia cu forma de guvernământ republicană. La 24
iunie 1793 se adoptă o nouă Constituţie care consacră prima Republică în
istoria constituţională a Franţei (Duculescu, 1999, p. 161).
În sistemul constituţional din Franţa se poate remarca o intensă preocupare
privind permanenta actualizare a prevederilor constituţionale, de regulă prin
adoptarea de noi constituţii şi nu pe calea modificărilor sau amendamentelor
cum s-a procedat în S.U.A. Astfel în Franţa de la 1791 până în anul 1875 au
fost elaborate 13 constituţii deşi multe dintre ele nu au fost decât reeditarea
unora dintre cele preexistente, cu mici ajustări în cadrul unor principii în
general identice. Regimul constituţional instituit în 1875 s-a menţinut până la
sfârşitul celui de-al doilea război mondial. După al doilea război mondial în
Franţa domnea o atmosferă apăsătoare marcată, îndeosebi de culpa
colaboraţionismului de care se făcuseră vinovaţi miniştrii guvernului de la
Vichy. În această circumstanţă poporul francez a fost chemat la urne să se
pronunţe în cadrul unui Referendum în favoarea sau împotriva regimului
politic existent la acea dată.
La 21 octombrie 1945, ca urmare a Referendumului, s-a renunţat la principiile
şi instituţiile Constituţiei din 1875 şi s-a propus adoptarea unei noi legi
fundamentale.
Constituţia a fost adoptată şi apoi aprobată prin Referendumul din 13
octombrie 1946, consacrând astfel cea de-a patra Republică care va dura 12
ani.
Regimul politic nou înfăptuit a exprimat, de fapt, lupta pentru putere între
partidele politice, ceea ce a dus, printre altele, la instabilitate ministerială.
Numărul mare şi mai ales diversitatea politică şi ideologică a partidelor
reprezentate în Parlament constituiau un obstacol pentru reconstrucţia politică a
ţării.
Benone Puşcă Constituţiile României din perspectivă diacronică şi sincronică
Drept constituţional şi instituţii politice 37
Potrivit dispoziţiilor constituţionale, Parlamentul era organizat în două camere
legislative (Camera Deputaţilor şi Consiliul Revoluţiei) şi deţinea puteri mult
sporite faţă de cele ale Guvernului. Preşedintele Republicii avea un rol politic
redus fiind lipsit de puteri constituţionale care să-i confere un rol important de
decizie. Primul-ministru deţinea însă atribuţii sporite faţă de Preşedinte,
devenind astfel personajul politic cu cea mai mare influenţă.
La începutul lunii iunie 1958, Generalul De Gaulle acceptând să preia
conducerea guvernului, manevrează cu abilitate instrumentele constituţionale
de care dispunea şi le-a folosit în favoarea întăririi puterii executive. La 4
octombrie 1958 a fost promulgată o nouă constituţie a Franţei, denumită şi
Constituţia Republicii a V-a, care este în vigoare şi astăzi.
Din dispoziţiile constituţionale rezultă: o separaţie aproape strictă a celor trei
puteri; o preponderenţă a puterii executive faţă de cea legislativă; concentrarea
puterii de decizie statală la nivelul Preşedintelui Republicii; alegerea
Preşedintelui prin vot universal direct; iresponsabilitatea politică a şefului
statului; numirea membrilor Guvernului de şeful statului la propunerea
primului-ministru ş.a.
În lumina Constituţiei din 1958, poziţia Preşedintelui Franţei este determinată
de art. 5 care îl defineşte ca:
„organul care veghează la respectarea Constituţiei. El asigură, prin arbitrajul său,
funcţionarea regulată a puterilor publice precum şi continuarea statului. Preşedintele este
garantul independenţei naţionale, al integrităţii teritoriului, al respectării acordurilor
Comunităţii şi al tratatelor”.
Alegerea Preşedintelui se face din 7 în 7 ani prin sufragiu universal direct.
Preşedintele Republicii numeşte pe primul-ministru şi pune capăt activităţii
sale prin acceptarea demisiei acestuia, numeşte şi schimbă la propunerea
primului ministru pe membrii guvernului, fără a mai cere aprobarea specială a
Parlamentului. Constituţia prevede în art. 11 situaţia în care Preşedintele are
posibilitatea de a evita parlamentul în activitatea legislativă prin recurgerea la
referendum.
Comparativ cu prevederile constituţiilor anterioare, potrivit Constituţiei din
1958, puterea guvernamentală – executivă a sporit în detrimentul puterii
legiuitoare – parlamentul. Astfel, guvernul poate lua prin „ordonanţe”, măsuri
care, în mod normal ţin de domeniul puterii legislative.
Activitatea guvernului, în baza prevederilor constituţionale este condusă de
primul ministru care asigură executarea legilor, este responsabil de apărarea
naţională, are dreptul de iniţiativă legislativă şi dreptul de a emite ordonanţe şi
regulamente, are dreptul de avizare şi de propunere pentru posturile în care
numirea se face de către Preşedintele Republicii, având, totodată, dreptul de
numire în toate celelalte posturi militare şi civile.
Primul-ministru are calitatea de a angaja responsabilitatea guvernului în faţa
Parlamentului în legătură cu un program de politică generală, cerând în acest
scop Senatului aprobarea unei declaraţii de politică generală sau ca şi
Preşedintele Republicii sau al uneia dintre Camere, primul ministru poate
sesiza Consiliul Constituţional, când consideră că o lege votată de către
Parlament nu este conformă Constituţiei
.

Benone Puşcă
Drept constituţional şi instituţii politice
Parlamentul are principalul rol de a adopta dispozi
pentru organizarea vie
ar fi declaraţia de r
Membrii Adunării Na
legislative, concomitent cu cea a guvernului.
Un rol important în activitatea legis
care cuprinde membri de drept
pe o perioadă de nou
preşedintele Adună
Consiliul Constitu
neconstituţionale în proiecte de legi sau în cazul ivirii unor divergen
Guvern şi Adunare cu privire la legalitatea unei m
decide fără drept de apel asupra divergen
Puterea judecătoreasc
concepută încât să
în special şi nici pentru cea legislativ
puterea de a judeca, nu a fost considerat
autonom egal ca importan
În Franţa există o pluralitate de organe de judecat
cărei competenţă se li
Preşedintele Republicii
judecă constituţ
constituţionalitatea legilor organice înainte de a fi promu
şi regulamentele celor dou
Curtea de conturi care judec
Tribunalele administrative care sunt sub autoritatea Consiliului de Stat
judecă în principiu litigiile între particulari
Puterea judiciară în sens strict cuprinde numai instan
Curţii de Casaţie cum sunt: juriul în materie criminal
în materie de muncă

2.3. Constituţiile române
2.3.1. Apariţia Constituţiei în România
În Ţările Române datorit
în ce priveau relaţiile comerciale, dezvoltarea economic
fost mult întârziate fa
Italia, fapt care a condus la o prelungire în timp a rela
detrimentul celor de tip capitalist.
1774, în urma căreia privilegiile turcilor au fost mult sl
oarecare avânt luat în dezvoltarea activit
import, iar mai apoi când prin pacea de la Adrianopol din 1829 monopolul
turcesc a fost integral de
în ce mai mult devansându
O primă încercare de elaborare a unei constitu
deziderat, a fost Proiectul de constitu
Constituţiile României din perspectivă diacronică
ii politice
are principalul rol de a adopta dispoziţiile cele mai importante
pentru organizarea vieţii sociale şi de stat, de a decide în anumite domenii cum
ţia de război, prelungirea peste 12 zile a stării de asediu etc.
ării Naţionale şi ai Senatului au posibilitatea ini
legislative, concomitent cu cea a guvernului.
Un rol important în activitatea legislativă, revine Consiliului Constitu
care cuprinde membri de drept şi membri numiţi, în număr de nouă
ă de nouă ani, trei de Preşedintele republicii, trei de c
edintele Adunării Naţionale şi trei de către preşedintele Se
Consiliul Constituţional, când este sesizat cu existenţa unor prevederi
ionale în proiecte de legi sau în cazul ivirii unor divergen
i Adunare cu privire la legalitatea unei măsuri ce urmeaz
de apel asupra divergenţei în termen de opt zile.
ătorească, în sistemul constituţional francez a fost astfel
încât să nu poată constitui o contrapondere pentru puterea executiv
i nici pentru cea legislativă. Ansamblul organelor cărora le revine
puterea de a judeca, nu a fost considerată în Franţa ca formând un corp
autonom egal ca importanţă cu Parlamentul şi Guvernul.
ă o pluralitate de organe de judecată: Înalta Curte de Justi
ţă se limitează la soluţionarea unor litigii referitoare la
edintele Republicii şi la membrii guvernului; Consiliul Constitu
constituţionalitatea alegerilor parlamentare ş
ionalitatea legilor organice înainte de a fi promulgate de ş
i regulamentele celor două Camere legislative înainte de a fi puse în aplicare
Curtea de conturi care judecă regularitatea conturilor publice; în fine,
Tribunalele administrative care sunt sub autoritatea Consiliului de Stat
în principiu litigiile între particulari şi administraţia publică
ă în sens strict cuprinde numai instanţele plasate sub controlul
ţie cum sunt: juriul în materie criminală, Consiliile de conciliere
în materie de muncă, Tribunalele de comerţ, Tribunalele militare etc.
iile române
iei în România
rile Române datorită dominaţiei turceşti şi în special a monopolului impus
în ce priveau relaţiile comerciale, dezvoltarea economică, socială ş
fost mult întârziate faţă de alte state europene precum Olanda, Anglia, Fran
Italia, fapt care a condus la o prelungire în timp a relaţiilor de tip feudal în
detrimentul celor de tip capitalist. Abia după pacea de la Kuciuc-Kainargi de la
ăreia privilegiile turcilor au fost mult slăbite, se poate vorbi de
oarecare avânt luat în dezvoltarea activităţilor comerciale de export
import, iar mai apoi când prin pacea de la Adrianopol din 1829 monopolul
turcesc a fost integral desfiinţat, economia de tip capitalist s-a dezvoltat din ce
în ce mai mult devansându-le oarecum pe cele de tip feudal.
încercare de elaborare a unei constituţii, rămasă, e drept, în faza de
deziderat, a fost Proiectul de constituţie al Moldovei din anul 1822 în care s
diacronică şi sincronică
38
iile cele mai importante
n anumite domenii cum
rii de asediu etc.


i ai Senatului au posibilitatea iniţiativei
, revine Consiliului Constituţional
r de nouă, desemnaţi
edintele republicii, trei de către
edintele Senatului.
a unor prevederi
ionale în proiecte de legi sau în cazul ivirii unor divergenţe între
suri ce urmează a se lua,

ional francez a fost astfel
constitui o contrapondere pentru puterea executivă
rganelor cărora le revine
a ca formând un corp
: Înalta Curte de Justiţie a
ionarea unor litigii referitoare la
i la membrii guvernului; Consiliul Constituţional, care
şi verifică
lgate de şeful statului
Camere legislative înainte de a fi puse în aplicare

;
regularitatea conturilor publice; în fine,
Tribunalele administrative care sunt sub autoritatea Consiliului de Stat şi
ia publică.
ele plasate sub controlul
, Consiliile de conciliere
, Tribunalele militare etc.
i în special a monopolului impus
, socială şi politică au
de alte state europene precum Olanda, Anglia, Franţa,
iilor de tip feudal în
Kainargi de la
bite, se poate vorbi de
ilor comerciale de export şi de
import, iar mai apoi când prin pacea de la Adrianopol din 1829 monopolul
a dezvoltat din ce
, e drept, în faza de
anul 1822 în care s-a
Benone Puşcă Constituţiile României din perspectivă diacronică şi sincronică
Drept constituţional şi instituţii politice 39
încercat organizarea puterilor în stat şi chiar separaţia funcţiilor constituţionale
realizată într-o formă embrionară.
Acest proiect de Constituţie al Moldovei, fără să fi ajuns în faza de promulgare,
rămâne în istoria dreptului românesc ca un act constituţional care reflectă
preocuparea oamenilor de cultură şi a politicienilor de a pune bazele juridice de
organizare, înfăptuire şi realizare a unui ansamblu de norme care să
reglementeze aspectele esenţiale ale dezvoltării democratice a Ţărilor Române
în contextul european al vremii.
Prin Regulamentele organice din Moldova şi Ţara Românească s-au creat
instituţii tipice de natură constituţională cum sunt de exemplu Parlamentele
unicamerale denumite Obicinuite Obşteşti Adunări, în care însă nu aveau acces
decât persoanele din clasele privilegiate şi care aveau atribuţii de legiferare.
Potrivit Regulamentelor se stabileşte că domnii Moldovei şi Ţării Româneşti
„se vor alege de către boierii întruniţi în Adunarea Obştească Extraordinară care se va
aduna în oraşul de căpetenie al Principatului”,
domnul urmând a se alege pe toată viaţa lui (art. 26 din Regulamentul Ţării
Româneşti şi art. 27 din Regulamentul Moldovei).
Domnul, potrivit ambelor regulamente, era deţinătorul puterii executive cu
atribuţii de şef de stat. El guverna în baza vechilor pravile şi a obiceiurilor dacă
acestea nu contraveneau normelor stabilite în Regulamentele Organice, numea
şi revoca membrii „consiliului administrativ” compus din ministrul de interne,
ministrul de finanţe şi marele Postelnic.
Împreună cu Obicinuita Obştească Adunare, Domnul exercita şi puterea
legislativă, Regulamentele Organice stabilind că legile puteau fi adoptate
numai în baza acordului comun al acestora. Iniţiativa legislativă putea porni de
la miniştri sau de la Domnitor. Adunarea lua decizii cu majoritate absolută dar
Domnul avea un drept de veto, putând să trimită legile înapoi Adunării cu
amendamentele sale care dacă nu erau acceptate făceau inoperantă decizia
Adunării, Domnul având întotdeauna ultimul cuvânt.

Sarcina de lucru 4
Explică într-un paragraf de 10-15 rânduri specificitatea legislaţiei
din Principate înainte de Unirea din 1859.







Benone Puşcă Constituţiile României din perspectivă diacronică şi sincronică
Drept constituţional şi instituţii politice 40
Actul Unirii celor două Principate, Moldova şi Ţara Românească de la 24
ianuarie 1859 sub domnia unică a lui Alexandru I. Cuza a creat premisele unei
şi mai rapide şi profunde transformări în cadrul societăţii româneşti, înlocuirea
anacronicelor relaţii feudale cu cele capitaliste, în special prin intermediul
reformelor iniţiate de către Domnitor cu ajutorul primului său ministru, M.
Kogălniceanu, precum reforma agrară, reforme politico-administrative şi
culturale şi alte măsuri însemnate care au contribuit la dezvoltarea economico-
socială a ţării. Pe lângă aceste reforme în perioada de domnie a lui Alexandru
Ioan Cuza au fost adoptate o serie de acte normative de o foarte mare
importanţă cum este Codul civil de la 1865, în vigoare în cea mai mare parte şi
în zilele noastre, precum şi Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, act
constituţional de care ne vom ocupa în continuare.
Problemele organizării statale şi guvernării celor două Ţări Române care, de
altfel, au creat premisele formării statului Român unitar, au fost reglementate
prin două documente deosebit de importante.
Tratatul de la Paris din 18/30 martie 1856 încheiat de cele şapte mari puteri
ale Europei prin care Principatele Române erau puse sub protecţia statelor
semnatare, dar rămâneau în continuare sub suzeranitatea Porţii Otomane,
stabilea că nici una din aceste puteri nu avea dreptul de a se amesteca în
treburile interne ale Principatelor. Prevederi mai amănunţite privind
organizarea şi atribuţiile organelor de stat s-au adus prin Convenţia de la Paris
din 7/19 august 1858 potrivit căreia în fiecare Principat puterile publice se
realizau de către un Domnitor şi o Adunare Electivă, iar pentru problemele de
interes comun celor două Principate se înfiinţa o Comisie Centrală cu sediul la
Focşani.
Convenţia pentru organizarea definitivă a Principatelor Române, semnată
la Paris la 7/19 august 1858, prevedea în art. 1 că:
„Principatele Moldovei şi Valahiei constituite de acum sub denumirea de Principatele Unite
Moldavia şi Valahia, rămân puse sub suzeranitatea M.S. Sultanului”.
După înfăptuirea Unirii principatelor, s-a constatat că sistemul de administraţie
impus de Convenţia de la Paris creează probleme deosebit de mari pentru
conducerea ţării, introducerea reformelor şi pentru stabilitatea guvernamentală,
toate acestea datorate în special prevederilor electorale cuprinse în Anexa la
Convenţie, care dădea drept de vot unui număr foarte mic de cetăţeni în funcţie
de avere.
În scopul îmbunătăţirii şi adaptării legislaţiei la condiţiile concrete economice
şi sociale ale statului, deja numit în interior România, Alexandru Ioan Cuza a
trecut la întocmirea unui proiect de constituţie care la 17 septembrie 1863 a
fost înaintat guvernului francez după ce în prealabil fusese prezentat
reprezentanţilor puterilor garante la Constantinopol. Proiectul de constituţie
cuprindea 58 de articole în 6 titluri, iar în altă variantă 67 articole, redactat în
parte după Constituţia Franceză din 1852. Proiectul de constituţie nu a fost însă
agreat de puterile garante care au tergiversat întrunirea Conferinţei care ar fi
putut să se pronunţe asupra sa.


Benone Puşcă
Drept constituţional şi instituţii politice
Statutul dezvoltător al Conven
În primăvara anului 1864, o disput
de o parte, şi puterea legislativ
provocat o criză politic
Guvernul condus de Mihail Ko
însă de împotrivirea Adun
a dat vot de blam guvernului. În asemenea situa
demisioneze sau să
de noi alegeri pe baza aceleia
nu a demisionat şi nici Adunarea nu a fost dizolvat
constituţională, deoarece colaborarea dintre puterea executiv
legislativă a fost blocat
Sub pretextul sărbă
lucrările Adunării Generale pân
Adunării, aceasta a fost îns
domnitorul a supus aprob
7/19 august 1958, pe care istoria l
Cuza”. Statutul nu a intrat îns
plebiscit, deoarece el trebuia s
elaboraseră Conven
convingă puterile garante, care, cu unele rezerve,
Protocolul Conferin
Statutul lui Cuza era o dezvoltare a Conven
modificări importante acestei Conven
străine. Odată cu Statutul au fost supuse plebiscitului o nou
legea rurală, toate aprobate de c
(Muraru, 2008, p. 84).
Trebuie să reţinem c
fapt prima Constitu
relaţii sociale fundamentale, esen
exercitarea puterii.
Prin Statut s-au dezvoltat unele prevederi ale Conven
totodată s-au făcut
crearea unui cadru constitu
Prin Statutul dezvolt
puterea executivă cap
exercită în colectiv de c
Camera Ponderatoare cum s
legislativă aparţinând Domnului care preg
Consiliului de Stat.
Elective şi Senatului, dup
avea dreptul de a refuza sanc
O deosebire clară între prevederile Statutului dezvolt
se referă la reglementarea dreptului pentru puterea executiv
principal de către Domnitor, de a legifera pe calea Decretelor
perioadele de timp cât Se
Reţine
deosebirea!
Constituţiile României din perspectivă diacronică
ii politice
tatutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris
vara anului 1864, o dispută între puterea executivă, domn ş
şi puterea legislativă, Adunarea Generală, pe de alt
ă politică.
Guvernul condus de Mihail Kogălniceanu a propus o lege agrară care s
de împotrivirea Adunării Generale. La 10 aprilie 1864, Adunarea General
a dat vot de blam guvernului. În asemenea situaţie guvernul trebuia s
demisioneze sau să propună domnitorului dizolvarea Adunării ş
de noi alegeri pe baza aceleiaşi legi electorale. Guvernul, susţinut de domnitor,
nu a demisionat şi nici Adunarea nu a fost dizolvată, ceea ce a declan
ă, deoarece colaborarea dintre puterea executivă
a fost blocată.
ărbătoririi Paştelui, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a amânat
ării Generale până la 2 mai 1864. La redeschiderea lucr
rii, aceasta a fost însă dizolvată prin Decretul nr. 517. Prin acela
domnitorul a supus aprobării poporului Statutul dezvoltător al Conven
7/19 august 1958, pe care istoria l-a consacrat sub denumirea de
Statutul nu a intrat însă automat în vigoare odată cu aprobarea lui prin
plebiscit, deoarece el trebuia să fie aprobat şi de puterile garante care
Convenţia din 7/19 august 1858. Alexandru Ioan Cuza a reu
rile garante, care, cu unele rezerve, şi-au dat acordul prin
Protocolul Conferinţei de la Paris din 16/28 iunie 1864.
Statutul lui Cuza era o dezvoltare a Convenţiei de la Paris din 1858
ri importante acestei Convenţii care era un act impus de c
cu Statutul au fost supuse plebiscitului o nouă lege electoral
, toate aprobate de către electorat cu majoritate indiscutabil
(Muraru, 2008, p. 84).
ţinem că „Statutul lui Cuza” şi Legea electorală au constituit de
fapt prima Constituţie a României, deoarece cuprind reglementă
ii sociale fundamentale, esenţiale pentru instaurarea, men
exercitarea puterii.
au dezvoltat unele prevederi ale Convenţiei de
ăcut şi schimbări importante ale acesteia, conducând astfel la
crearea unui cadru constituţional al dezvoltării Principatelor Române.
Prin Statutul dezvoltător, deşi se menţine principiul separaţiei puterilor în stat,
ecutivă capătă o mai mare arie de atribuţii. Puterea legislativ
în colectiv de către cele două camere
,
respectiv Adunarea Electiv
Camera Ponderatoare cum s-a numit iniţial, iar mai apoi Senat, ini
ţinând Domnului care pregătea proiectele legilor cu ajutorul
Consiliului de Stat. Proiectele de legi erau supuse dezbaterilor Adun
i Senatului, după aprobare se supuneau sancţiunii Domnului care
avea dreptul de a refuza sancţionarea.
O deosebire clară între prevederile Statutului dezvoltător şi cele ale Conven
la reglementarea dreptului pentru puterea executivă, realizat
ătre Domnitor, de a legifera pe calea Decretelor
perioadele de timp cât Senatul şi Adunarea Electivă nu se aflau în sesiune de
diacronică şi sincronică
41
, domn şi guvern, pe
, pe de altă parte, a
lniceanu a propus o lege agrară care s-a lovit
rii Generale. La 10 aprilie 1864, Adunarea Generală
ie guvernul trebuia să
i şi organizarea
ţinut de domnitor,
, ceea ce a declanşat criza
, deoarece colaborarea dintre puterea executivă şi puterea
telui, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a amânat
La redeschiderea lucrărilor
prin Decretul nr. 517. Prin acelaşi decret,
tor al Convenţiei din
a consacrat sub denumirea de „Statutul lui
cu aprobarea lui prin
i de puterile garante care
Alexandru Ioan Cuza a reuşit să
au dat acordul prin
iei de la Paris din 1858 şi aducea
us de către puterile
lege electorală şi
tre electorat cu majoritate indiscutabilă
ă au constituit de
ie a României, deoarece cuprind reglementări ale unor
iale pentru instaurarea, menţinerea şi
iei de la Paris dar
ri importante ale acesteia, conducând astfel la
rii Principatelor Române.
iei puterilor în stat,
Puterea legislativă se
respectiv Adunarea Electivă şi
ial, iar mai apoi Senat, iniţiativa
tea proiectele legilor cu ajutorul
Proiectele de legi erau supuse dezbaterilor Adunării
iunii Domnului care
i cele ale Convenţiei
la reglementarea dreptului pentru puterea executivă, realizată în
tre Domnitor, de a legifera pe calea Decretelor - Legi în
nu se aflau în sesiune de
Benone Puşcă Constituţiile României din perspectivă diacronică şi sincronică
Drept constituţional şi instituţii politice 42
lucru, urmând ca la reluarea activităţii acestora, actele normative astfel emise
să fie supuse ratificării
.

În ce priveşte Adunarea Electivă, ea era formată din deputaţi aleşi în baza noii
legi electorale care a fost aprobată prin plebiscit odată cu Statutul dezvoltător,
preşedintele adunării fiind numit anual de către Domn dintre deputaţii aleşi, iar
vicepreşedinţii şi chestorii erau aleşi de Adunare.
Durata unei legislaturi era de 7 ani, Domnul fiind acela care convoca Adunarea
şi tot el putea să-i prelungească sesiunile, ori să convoace Adunarea în sesiuni
extraordinare.
Rolul Senatului a crescut considerabil în raport cu Adunarea Electivă, în
principal, prin faptul că dacă un proiect de lege era votat în Senat fără a suferi
modificări era automat supus sancţionării de către Domnitor, dacă însă
proiectul era amendat de Senat el era restituit Adunării Elective.
În fine, cu privire la Statutul lui Cuza în literatura de specialitate există opinii
diferite în a aprecia dacă acesta a fost sau nu o constituţie în sensul ştiinţific al
dreptului sau numai un act cu caracter constituţional.
O primă teorie este aceea potrivit căreia Statutul dezvoltător împreună cu
Legea electorală reprezintă o constituţie, pe considerentul că împreună
stabilesc norme care reglementează raporturile fundamentale referitoare la
organizarea statală, separaţia puterilor în stat precum şi unele drepturi politice.
Autorii

care au aderat la această părere îşi continuă argumentarea cu faptul că
ulterior adoptării acestor acte normative, care, de bună seamă, au fost deosebit
de importante, au fost emise în baza lor şi alte acte normative de esenţă
constituţională care le-au întărit caracterul de constituţie. Unul din punctele de
reazem fiind acela că în art. 17 al Statutului se foloseşte cuvântul constituţie
atunci când se face referire la obligaţia funcţionarilor publici de a depune
jurământul
.

Punctul de vedere al altor autori

diferă esenţial de al celor dintâi în sensul că
Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris nu poate fi tratat ca o constituţie
„ci numai ca un act cu caracter constituţional” deoarece nu are în cuprinsul
său întreg ansamblul de reguli şi principii esenţiale care să-i confere
caracteristicile unei constituţii în sens ştiinţific. Părerea noastră este că cele
două acte normative luate (fie şi) separat reglementează aşa cum am mai arătat
relaţii sociale fundamentale, esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi
exercitarea puterii, deci se poate reţine că „Statutul lui Cuza” şi Legea
electorală au constituit de fapt prima Constituţie a României
.

În argumentarea acestui punct de vedere putem menţiona că prima constituţie
din lume, Constituţia Statelor Unite ale Americii din 1787 nu conţinea în textul
iniţial dispoziţii cu privire la drepturile şi libertăţilor cetăţeneşti. Aceste
dispoziţii au fost introduse începând cu cele zece amendamente aduse
constituţiei în 1791
.
Mai mult, Constituţia franceză adoptată în 1958, cât
priveşte drepturile cetăţenilor, face trimitere la Declaraţia drepturilor omului şi
cetăţeanului adoptată în 1789, confirmate şi completate prin preambulul
Constituţiei din 1945 şi Declaraţia Universală a drepturilor omului din 1948.
Benone Puşcă
Drept constituţional şi instituţii politice
Selectează din curs 5 argumente pentru care Statutul lui Cuza este în
mod evident prima Constitu





Constituţia României din 29 iunie 1866
În urma loviturii de stat din 11/23 februarie 1866, Cuza a fost obligat s
şi să plece în exil
domnească care a reluat vechea dolean
tron un prinţ străin dintr
Decretul nr. 569 din 30 martie 1866, locotenen
principele Carol-Ludovic de Hohenzollern
adeziunea printr-un plebiscit
La 8 mai 1866, prin
jurământul în faţa Parlamentului.
La mai puţin de dou
Adunarea Constituant
inspirată din Constitu
Europa, adaptată la realit
Domnitorul Carol I la 30 iunie 1866
publicării ei în Monitorul oficial
Constituţia cuprindea 133 articole grupate în 8 titlu
României; II. Despre drepturile românilor
Despre finanţe; V.
Despre revizuirea constitu
În constituţie se proclam
ale revoluţiei de la 1789 din Fran
drepturile fundamentale ale cet
guvernământ, respectiv, separa
unicitatea şi indivizibilitatea statului etc.”
consacră că „Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil
sub denumirea de România”
Unele principii deş
aplicare practică deplin
deşi se consacră principiul egalit
electorale cuprinse î
la 28 iulie 1866, înc
organizării alegerilor de deputa
după origine socială
Din colegiul I făceau parte cei care aveau un venit de peste 300 galbeni; din
colegiul al II-lea fă
Constituţiile României din perspectivă diacronică
ii politice
Sarcina de lucru 5
ă din curs 5 argumente pentru care Statutul lui Cuza este în
mod evident prima Constituţie a României.
ia României din 29 iunie 1866
În urma loviturii de stat din 11/23 februarie 1866, Cuza a fost obligat s
în exil
.
După abdicarea lui Cuza, s-a constituit o locotenen
care a reluat vechea doleanţă a Adunărilor Ad-Hoc de a aduce pe
străin dintr-o dinastie domnitoare din Europa apusean
Decretul nr. 569 din 30 martie 1866, locotenenţa domnească l
Ludovic de Hohenzollern şi a chemat naţiunea să
un plebiscit
.

La 8 mai 1866, prinţul Carol a sosit în ţară şi la 10/12 mai 1866 a de
ţa Parlamentului.
in de două luni de la depunerea jurământului noului domn,
Adunarea Constituantă a votat şi adoptat o nouă constituţie la 29 iunie 1866,
din Constituţia belgiană din 1831, una din cele mai liberale d
ă la realităţile vieţii româneşti. Constituţia a fost promulgat
Domnitorul Carol I la 30 iunie 1866 şi a intrat în vigoare la 1 iulie 1866, data
rii ei în Monitorul oficial
.

ia cuprindea 133 articole grupate în 8 titluri astfel: I. Despre teritoriul
Despre drepturile românilor; III. Despre puterile statului
; V. Despre puterea armată; VI. Dispoziţii generale
Despre revizuirea constituţiei

; VIII. Dispoziţii tranzitorii şi supliment
ie se proclamă o serie de principii inspirate de actele constitu
iei de la 1789 din Franţa, principii referitoare la „libert
drepturile fundamentale ale cetăţeanului, la suveranitatea na
espectiv, separaţia puterilor, responsabilitatea ministerial
i indivizibilitatea statului etc.”. Chiar în primul articol Constitu
„Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil
sub denumirea de România”
.

principii deşi cuprinse în textul constituţiei de la 1866 nu ş
ă deplină, rămânând într-o fază declarativă. Aşa de exemplu,
ă principiul egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii, normele
electorale cuprinse în titlul III şi dezvoltate pe larg în legea electoral
la 28 iulie 1866, încălcau acest principiu în mod vădit, prin faptul c
rii alegerilor de deputaţi, corpul electoral era împărţit în patru colegii
origine socială şi avere (Puşcă, 2007, p. 181).
ăceau parte cei care aveau un venit de peste 300 galbeni; din
lea făceau parte proprietarii rurali cu venit între 100
diacronică şi sincronică
43
din curs 5 argumente pentru care Statutul lui Cuza este în
În urma loviturii de stat din 11/23 februarie 1866, Cuza a fost obligat să abdice
a constituit o locotenenţă
Hoc de a aduce pe
o dinastie domnitoare din Europa apuseană.

Prin
ă l-a propus pe
iunea să-şi exprime
i la 10/12 mai 1866 a depus
mântului noului domn,
ie la 29 iunie 1866,
din 1831, una din cele mai liberale din
ia a fost promulgată de
i a intrat în vigoare la 1 iulie 1866, data
Despre teritoriul
Despre puterile statului; IV.
ii generale; VII.
i suplimentare.
o serie de principii inspirate de actele constituţionale
„libertăţile şi
eanului, la suveranitatea naţională, la
ia puterilor, responsabilitatea ministerială,
. Chiar în primul articol Constituţia
„Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil
iei de la 1866 nu şi-au găsit o
şa de exemplu,
ţa legii, normele
i dezvoltate pe larg în legea electorală adoptată
dit, prin faptul că în vederea
ţit în patru colegii,
ceau parte cei care aveau un venit de peste 300 galbeni; din
ceau parte proprietarii rurali cu venit între 100-300 galbeni;
Benone Puşcă Constituţiile României din perspectivă diacronică şi sincronică
Drept constituţional şi instituţii politice 44
din colegiul al III-lea făceau parte comercianţii şi industriaşii, ofiţerii în
retragere, profesorii şi pensionarii; din colegiul IV care era cel mai numeros,
făceau parte toţi cei care nu puteau dovedi veniturile care aveau dar „plăteau o
dare oricât de mică”; aceştia, pătura săracă a ţării, participau în mod indirect la
alegerea deputaţilor în sensul că 50 de alegători desemnau un delegat, iar toţi
delegaţii dintr-un judeţ, adunaţi la oraşul reşedinţă de judeţ alegeau câte un
deputat al colegiului IV.
Pentru alegerea senatorilor, electoratul din fiecare judeţ al ţării era organizat în
numai două colegii: colegiul I compus din proprietarii de fonduri funciare cu
un venit anual de cel puţin 300 galbeni şi colegiul al II-lea format din
proprietarii de imobile din judeţ cu un venit mai mic de 300 galbeni.
Deputaţii erau aleşi pe patru ani, iar senatorii pe opt ani, însă jumătate din
senatori se reînnoiau la patru ani.
În lumina Constituţiei puterile în stat erau organizate pe baza principiului
separaţiei în legislativă, executivă şi judecătorească.
Puterea legislativă se exercita, potrivit art. 32, în colectiv de către Domnitor şi
Reprezentanţa Naţională care se compunea din Senat şi Adunarea Deputaţilor;
orice lege trebuia adoptată cu acordul tuturor celor trei ramuri ale puterii
legiuitoare. Constituţia recunoştea Domnitorului dreptul de a sancţiona şi
promulga legile, precum şi dreptul de a refuza sancţionarea acestora temporar,
până când Adunarea existentă sau cea nou aleasă după dizolvarea celei dintâi
se va pronunţa. În cazul în care Adunarea nouă păstrează opinia celei vechi,
Domnitorul era obligat să sancţioneze şi să promulge legea respectivă. Până la
modificarea din martie 1900, dreptul la iniţiativă legislativă aparţinea mai
multor instituţii (Guvern, Senat, Adunarea Deputaţilor) inclusiv unui grup de
cel puţin şapte deputaţi.
Puterea executivă era încredinţată Domnitorului care participa şi la
exercitarea puterii legislative. În ce privea Consiliul de Miniştri, acesta în
întregul său şi fiecare ministru în parte, nu erau titulari ai puterii executive
decât în situaţia de excepţie a morţii Domnitorului până la depunerea
jurământului de către succesorul acestuia. Potrivit principiilor monarhice,
persoana Domnitorului era inviolabilă, iar miniştrii erau răspunzători. Ei
contrasemnau actele emise de Domnitor şi erau deplin responsabili pentru
legalitatea şi oportunitatea acestora. Capitolul al II-lea din titlul II al
Constituţiei reglementa puterea judecătorească, în condiţiile în care fusese
desfiinţat Consiliul de Stat prin legea din 12 iulie 1866, atribuţiile acestuia
fiind împărţite altor organe printre care şi celor judecătoreşti.
Puterea judecătorească se exercita de curţi şi tribunale. Hotărârile şi
sentinţele lor se pronunţau în virtutea legii şi se executau în numele
Domnitorului (art. 36). Se poate concluziona că în constituţia de la 1866 era
reglementat în principal modul de organizare şi funcţionare a puterii legislative
şi a celei executive, rezumându-se cu privire la puterea judecătorească să-i
stabilească câteva principii ale independenţei sale. Trebuie menţionate
dispoziţiile art. 110 care stabilea că până la adoptarea legii cerute de articolul
102, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are puterea de a caracteriza delictul şi de
a determina pedeapsa; deci prin această dispoziţie s-au dat atribuţii legislative
organelor judecătoreşti. Administraţia publică locală s-a reglementat enunţiativ
Benone Puşcă Constituţiile României din perspectivă diacronică şi sincronică
Drept constituţional şi instituţii politice 45
în art. 106 şi 107 ale Constituţiei din 1866, iar mai apoi, prin legile speciale din
1882 şi 1884 s-au pus bazele unui aparat administrativ cu scopul de a realiza
activitatea executivă în toate unităţile teritoriale. Aparatul de stat local se
compunea din prefecţi, subprefecţi şi primari care se aflau sub conducerea
Ministerului de Interne. Prefectul era numit prin decret regal, la propunerea
ministrului de interne, subprefectul era numit de ministrul de interne, iar
ceilalţi funcţionari locali erau numiţi de prefect.
În mecanismul sistemului administraţiei locale, un rol deosebit îi revenea
primarului, care potrivit legii din 31 martie 1864 privind organizarea
comunelor rurale, se alegea odată cu membrii consiliului comunal. După
adoptarea constituţiei de la 1866, prin legea din 5 aprilie 1874 s-a stabilit ca
primarul să fie numit de către prefect (art. 81), iar prin legea din 1882 s-a
schimbat încă odată modalitatea de desemnare a primarului, în sensul că, acesta
se alegea de către consiliul comunal, dar se confirma de către prefect.
Sarcina de lucru 6
Explică raţiunile pentru care Constituţia din 1866 a împărţit
alegătorii în cele patru colegii.







Constituţia României din 29 martie 1923
Unirea tuturor românilor proclamată la Alba Iulia la 1 decembrie 1918,
alcătuirea noului stat pe baze cu totul noi, făceau ca vechiul cadru al
Constituţiei din 1866 să nu mai corespundă împrejurărilor existente. Pe de altă
parte, se cerea ca în legea fundamentală să se introducă toate angajamentele pe
care şi le luase statul român prin convenţii internaţionale şi tratate de pace,
angajamente care aveau valoarea unor norme constituţionale. De asemenea, era
necesar să se procedeze la alcătuirea noilor legi de unificare, dar acest lucru nu
se putea realiza atâta vreme cât nu exista o lege fundamentală care să fixeze
cadrul general în limitele căruia să fie adoptate noile reglementări ce se
impuneau. Prin urmare, transformările care s-au produs în viaţa social-
economică şi politică a României au necesitat şi consfinţirea acestora pe plan
juridic, realizat prin adoptarea noii Constituţii
.

S-au alcătuit astfel, încă de la începutul anului 1922, patru proiecte de
constituţii

dintre care însă a fost promulgat cel întocmit de partidul liberal care
a preluat puterea în acel an.
Proiectul de constituţie a fost votat de Camera Deputaţilor la 26 martie şi de
Senat la 27 martie şi publicat în Monitorul Oficial nr. 282 din 29 martie 1923.
Benone Puşcă Constituţiile României din perspectivă diacronică şi sincronică
Drept constituţional şi instituţii politice 46
Această constituţie este modificarea şi completarea vechii Constituţii de la
1866
.

Referitor la constituţia din 1923, unii autori au considerat că metoda de
adoptare a ei a fost neconstituţională deoarece s-a încălcat procedura stabilită
în Titlul VII, art. 128, în care pentru revizuirea constituţiei se cereau îndeplinite
mai multe operaţiuni cum ar fi: precizarea articolelor ce urmează a se revizui
sau modifica, dezbaterea în cele două camere a propunerilor, întocmirea unui
raport la propunerile acceptate, citirea acestora în fiecare adunare de două ori
în intervalul de 15 zile şi altele
.

Se poate observa cu uşurinţă că din punctul de vedere al condiţiilor de
modificare, constituţiile din 1866 şi 1923 au fost constituţii rigide, cuprinzând
reguli deosebit de complicate, după a căror îndeplinire se puteau aproba
schimbări ale acestora.
Constituţia din 1923 a adus modificări constituţiei din 1866, atât structural, în
sensul că a îmbogăţit-o cu 10 articole, cât şi din punctul de vedere al
conţinutului, prin aceea că s-au adăugat şapte articole noi, 20 articole au fost
modificate radical sau înlocuite, altele 25 au fost reformulate sau au primit
adăugiri, iar 76 articole au rămas în întregime neschimbate şi preluate integral
în noua constituţie.
Constituţia din 1923 a fost şi este considerată ca fiind cea mai democratică
constituţie, datorită în special drepturilor şi libertăţilor largi recunoscute
cetăţenilor, introducerea votului universal şi a altor norme cu caracter de
principii constituţionale, care o aşezau alături de cele mai democratice
constituţii în vigoare la acea dată.
Ca şi Constituţia precedentă, Constituţia din 1923 avea 8 titluri: I. Despre
teritoriul României; II. Despre drepturile românilor; III. Despre puterile
statului; IV. Despre finanţe; V. Despre puterea armată; VI. Dispoziţii
generale; VII. Despre revizuirea constituţiei; VIII. Dispoziţii tranzitorii şi
suplimentare
.

Din conţinutul acestor titluri pot fi extrase principiile care au stat la baza
elaborării constituţiei, principii al căror democratism nu mai trebuie dovedit,
simpla enumerare a acestora fiind suficientă: declaraţia libertăţilor şi
drepturilor românilor
,
fără deosebire de originea etnică, de limbă sau de religie;
egalitatea în societate şi în faţa legii a tuturor românilor, fără deosebire de
naştere sau de clasă socială; garantarea proprietăţii de orice natură şi a
carenţelor asupra statului; naţionalizarea zăcămintelor miniere; principiul
legalităţii; principiul descentralizării administraţiei.
O omisiune a Constituţiei din 1923 este aceea că nu se declară în nici un text al
său principiul independenţei şi suveranităţii statului Român, ci numai că
„Regatul României este un Stat naţional unitar şi indivizibil” (art. 1).
Explicaţia ar putea fi dată de faptul că la 1866 când s-a adoptat constituţia, deja
studiată, România nu era încă independentă, evenimentul însă s-a realizat în
1877, iar mai târziu prin Tratatul de la Berlin s-a recunoscut pe plan
internaţional această independenţă.

Benone Puşcă Constituţiile României din perspectivă diacronică şi sincronică
Drept constituţional şi instituţii politice 47
Organizarea puterilor în stat nu diferă cu mult de cea statuată în Constituţia din
1866, cu unele modificări ori adăugiri cu privire la atribuţiile Regelui, a vârstei
minime a deputaţilor şi senatorilor etc.
Potrivit art. 34, „Puterea legislativă se exercită în colectiv de către rege şi
Reprezentanţa naţională”. La rândul său Reprezentanţa naţională se compunea
din două camere, respectiv Senatul şi Adunarea Deputaţilor. Legile propuse a fi
adoptate trebuiau să întrunească sufragiul acestor 3 ramuri ale puterii.
Puterea executivă potrivit art. 39 era încredinţată Regelui „care o exercită
prin Constituţiune”.
Rolul Regelui ca sferă de atribuţiuni a sporit substanţial, el putând să numească
miniştri, dar şi să-i revoce din funcţii, sancţiona sau refuza să sancţioneze legile
votate în cele două Camere, avea conducerea armatei, exercita dreptul de a
încheia cu statele străine convenţii şi tratate referitoare la comerţ, navigaţie şi
„altele asemenea” (art. 88). Constituţia, în art. 98 consacră principiul
responsabilităţii ministeriale, potrivit căruia miniştrii puteau fi urmăriţi pentru
actele lor, la cererea Regelui, sau a celor două Camere.
Puterea judecătorească se exercita de către organele ei specifice, hotărârile se
pronunţau în baza legii şi se enunţau în numele Regelui
.
Organul suprem al
justiţiei era Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi numai aceasta, în plenul său
avea dreptul de a judeca constituţionalitatea legilor şi a declara inaplicabile pe
acelea care cuprindeau dispoziţii contrare Constituţiei
.

O noutate a Constituţiei din 1923 faţă de cea din 1866 a fost înfiinţarea unui
Consiliu Legislativ care avea ca atribuţii: de a ajuta în mod consultativ
întocmirea şi coordonarea legilor, emanate fie de la puterea executivă, fie din
iniţiativă parlamentară şi participa la întocmirea regulamentelor generale în
vederea punerii în aplicare a legilor
.

Consiliul Legislativ trebuia în mod obligatoriu consultat la întocmirea
proiectelor de legi, cu excepţia acelora referitoare la creditele bugetare. Avizul
Consiliului Legislativ era însă consultativ, deoarece dacă în termenul fixat nu
îşi dădea avizul, potrivit art. 76, alineatul 2, adunările puteau trece la
dezbaterea şi aprobarea proiectelor de legi respective. Organizarea şi
funcţionarea Consiliului Legislativ s-a concretizat în baza dispoziţiei
constituţionale, printr-o lege specială la 26 februarie 1925 (Puşcă, 2007, p.
190).
Deşi se aseamănă mult cu Constituţia din 1866 nu numai în conţinut ci şi
prin modul de formulare a textelor, Constituţia din 1923 este mai
democratică. Astfel, Constituţia din 1923 acordă drepturi şi libertăţi mai
largi, înlocuieşte sistemul electoral cenzitar cu un sistem electoral
democratic, drepturi civile femeilor stabilite pe baza deplinei egalităţi a
celor două sexe, drepturi egale fără deosebire de credinţe religioase, de
origine etnică şi de limbă etc. Caracterul democratic al Constituţiei din
1923 a determinat, de altfel, repunerea sa în vigoare după 23 august 1944.


Benone Puşcă
Drept constituţional şi instituţii politice
Enumeră şi descrie cinci elemente de noutate aduse de Constitu
din 1923.







Constituţia României din 28 februarie 1938
Luptele dintre numeroasele partide politice pentru cucerirea puterii, pe de o
parte, modul cum partidele ajunse la putere au în
misiunea, pe de alt
putea îndrepta cu mijloacele con
În acest context, în cursul anului 1938, Regele Carol al II
dictatură personală
al aceluiaşi an.
Proiectul de Constitu
februarie 1938 plebiscitului popular. A
din 24 februarie 1938, nu a putut reprezenta aprobarea na
organizat în mod nedemocratic, sub stare de asediu, cu vot deschis, or
listă separată pentru opozan
populară era viciată
faptului că iau la cuno
din textul art. 100 al Constitu
care nu permiteau manifestarea voin
secretului votului (se f
contra), Constituţia
Oficial în 28 februarie 1938.
Această Constituţie care se compunea din 8 titluri cu numai 100 de articole,
poate fi caracterizat
până la acea dată, datorit
votul universal, restrângerea drepturilor
În art. 29 se păstreaz
dar, care nu le poate
era proclamat ca fiind
politice şi deci singurul organ prin care na
efect al delegaţiunii.
Puterea legislativă
compus din două camere.
revizuirii Constituţ
condiţia de validare a
Constituţiile României din perspectivă diacronică
ii politice
Sarcina de lucru 7
şi descrie cinci elemente de noutate aduse de Constitu
ia României din 28 februarie 1938
dintre numeroasele partide politice pentru cucerirea puterii, pe de o
parte, modul cum partidele ajunse la putere au înţeles să-şi îndeplineasc
misiunea, pe de altă parte, au determinat o stare de spirit în ţară
putea îndrepta cu mijloacele constituţionale existente
.

În acest context, în cursul anului 1938, Regele Carol al II-lea a instaurat o
personală, consacrată pe plan juridic prin Constituţia din 28 februarie
Proiectul de Constituţie, redactat de către Istrate Micescu a fost supus la 24
februarie 1938 plebiscitului popular. Aşa-zisa consultare populară
din 24 februarie 1938, nu a putut reprezenta aprobarea naţiunii, pentru c
organizat în mod nedemocratic, sub stare de asediu, cu vot deschis, or
pentru opozanţi, care se expuneau la repercusiuni ş
era viciată. Alegătorii au fost solicitaţi să se pronunţe numai asupra
iau la cunoştinţă şi că sunt de acord cu proiectul, aşa cum rezult
tul art. 100 al Constituţiei
.
După plebiscit, desfăşurat în condi
care nu permiteau manifestarea voinţei efective a alegătorilor şi fă
secretului votului (se făcea pe liste separate, după cum se vota pentru sau
contra), Constituţia a fost promulgată la 27 februarie şi publicată în Monitorul
Oficial în 28 februarie 1938.
Constituţie care se compunea din 8 titluri cu numai 100 de articole,
poate fi caracterizată ca fiind cea mai nedemocratică Constituţie din România,
acea dată, datorită mai multor considerente, cum ar fi: renun
votul universal, restrângerea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi altele.
ăstrează formula declarativă că toate puterile emană de la na
dar, care nu le poate exercita decât prin ”delegaţiune”. Regele, potrivit art. 30,
era proclamat ca fiind „capul statului”, calitate în care el exercita toate puterile
i deci singurul organ prin care naţiunea îşi exercita puterile sale ca
ţiunii.
Puterea legislativă aparţinea Regelui care o exercita împreună cu parlamentul
compus din două camere. Regele avea iniţiativă legislativă, avea ini
revizuirii Constituţiei, sancţiona şi promulga legile, sancţiunea regal
ia de validare a legii. Totodată, regele putea emite decrete cu putere de
diacronică şi sincronică
48
i descrie cinci elemente de noutate aduse de Constituţia
dintre numeroasele partide politice pentru cucerirea puterii, pe de o
şi îndeplinească
parte, au determinat o stare de spirit în ţară care nu se
lea a instaurat o
ia din 28 februarie
escu a fost supus la 24
zisa consultare populară, plebiscitul
iunii, pentru că a fost
organizat în mod nedemocratic, sub stare de asediu, cu vot deschis, oral şi cu
i, care se expuneau la repercusiuni şi deci voinţa
ţe numai asupra
sunt de acord cu proiectul, aşa cum rezultă
urat în condiţii speciale
şi fără asigurarea
cum se vota pentru sau
i publicată în Monitorul
ie care se compunea din 8 titluri cu numai 100 de articole,
ţie din România,
mai multor considerente, cum ar fi: renunţarea la
şti şi altele.
toate puterile emană de la naţiune,
Regele, potrivit art. 30,
, calitate în care el exercita toate puterile
i exercita puterile sale ca
ă cu parlamentul
ă, avea iniţiativa
iunea regală fiind
, regele putea emite decrete cu putere de
Benone Puşcă Constituţiile României din perspectivă diacronică şi sincronică
Drept constituţional şi instituţii politice 49
lege în orice domeniu, în timpul cât adunările erau dizolvate sau nu erau în
sesiune, putea dizolva adunările, putea declara războiul şi încheia pacea.
Senatul cuprindea senatori numiţi de rege, din senatori de drept (moştenitorul
tronului de la 18 ani, patriarhul, şefii celorlalte confesiuni recunoscute) precum
şi din senatori aleşi. Camera deputaţilor se compunea din deputaţi aleşi prin
scrutin uninominal.
Cum am mai arătat, votul universal a fost înlăturat şi înlocuit cu dreptul de a
vota acordat numai cetăţenilor care trebuiau să îndeplinească următoarele
condiţii: să aibă vârsta de 30 de ani împliniţi şi să facă parte din una din
ramurile de activitate prevăzute de art. 61 (agricultura şi munca manuală;
comerţul şi industria; ocupaţii intelectuale).
În ce priveşte validarea alegerilor şi verificarea titlurilor membrilor celor două
camere, acestea nu se mai făceau de însăşi aceste adunări ci de către Înalta
Curte de Casaţie conform art. 50, fapt care denotă încă o dată marginalizarea
instituţiei parlamentare în raport cu puterile asumate de rege.
În virtutea art. 32 din Constituţie, regele era singurul deţinător al puterii
executive pe care o exercita personal şi prin intermediul guvernului său.
Miniştrii erau numiţi de către rege şi erau răspunzători numai faţă de el din
punct de vedere politic. Miniştrii răspundeau, de asemenea, pentru actele emise
de rege şi pe care fiecare, în domeniul său de activitate, le contrasemna pe
considerentul că regele era declarat inviolabil. Tot regele în sistemul
Constituţiei de la 1938 era în mod real şi deţinătorul puterii judecătoreşti,
deoarece judecătorii erau numiţi de el, iar hotărârile se executau în numele său.
În ce priveşte principiul separaţiei puterilor în stat, deşi declarativ erau
menţionate cele trei puteri, se poate vorbi de o adevărată „confuziune”

a
acestora, în persoana regelui care era titularul tuturora în calitate de „cap al
statului”. Constituţia de la 1938 a avut o perioadă de existenţă foarte scurtă,
până la 5 septembrie 1940, când a fost suspendată, trecându-se la guvernarea
ţării printr-o serie de decrete sau acte cu caracter constituţional.

Suspendarea Constituţiei din 1938
Nota ultimativă din 26 iunie 1940, prin care guvernul sovietic cerea României
„să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia” şi „să transmită
Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei cu hotarele sale potrivit hărţii
alăturate”, a produs un dezastru naţional.
Întrucât agresiunea Uniunii Sovietice provocase reacţia în lanţ a vecinilor
revizionişti ai României, Ungaria şi Bulgaria care aveau pretenţii teritoriale
asupra ţării noastre, pentru a evita un posibil război pe două fronturi, s-au
iniţiat tratative la Craiova cu Bulgaria, spre a asigura astfel frontiera de sud a
ţării, cedându-i Cadrilaterul, care fusese încorporat României prin pacea de la
Bucureşti din 28 iulie 1913. La tratativele de la Turnu Severin cu Ungaria s-a
propus un schimb de populaţii pentru soluţionarea diferendului. Eşecul
tratativelor a provocat intervenţia Germaniei şi Italiei, care, prin Dictatul de la
Viena din 30 august 1940, au obligat România să cedeze Ungariei partea de
nord a Transilvaniei.
Reţine!
Benone Puşcă Constituţiile României din perspectivă diacronică şi sincronică
Drept constituţional şi instituţii politice 50
Fiind convins că dezastrul ţării se datorează în principal politicii personale
iresponsabile a lui Carol al II-lea, Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional
Ţărănesc, se întâlneşte la 1 septembrie 1940 la Ploieşti cu generalul Ion
Antonescu care evadase, cu ajutorul prinţesei Alice Sturza de la mânăstirea
Bistriţa, unde fusese internat din ordinul lui Carol al II-lea. Cei doi, Iuliu
Maniu şi Ion Antonescu, au stabilit ca peste patru zile să se prezinte împreună
la rege şi să-i ceară abdicarea, după care să formeze un guvern de uniune
naţională, compus din membri ai Partidului Naţional Ţărănesc şi ai Partidului
Naţional Liberal, cu generalul Ion Antonescu la ministerele de interne şi de
război. Tulburările provocate de mişcarea legionară şi presiunile Legaţiei
germane, care avertizează că de instabilitatea politică din ţară se pot folosi
anumite state vecine, avertisment ce implica şi o ameninţare, determină o
turnură neprevăzută a evenimentelor.
Regele Carol al II-lea, cuprins de panică, îl convoacă pe generalul Ion
Antonescu la Palat la 4 septembrie 1940 şi-i încredinţează mandatul de formare
a unui nou guvern prin Decretul-lege nr. 3051 din 4 septembrie 1940. A doua
zi, prin Decretul-lege nr. 3052 din 5 septembrie 1940, Regele suspendă propria
sa Constituţie din 27 februarie 1938 şi dizolvă Corpurile legiuitoare. În aceeaşi
zi, prin Decretul-lege nr. 3053 investeşte pe Preşedintele Consiliului de
Miniştri, generalul Ion Antonescu, cu depline puteri în conducerea statului. Tot
prin acest decret se reduc în mod substanţial prerogativele regale. Astfel, regele
exercită doar următoarele prerogative: a) este capul oştirii; b) are dreptul de a
bate monedă; c) conferă decoraţiunile române; d) are dreptul de graţiere,
amnistie şi reduceri de pedepse; e) primeşte şi acreditează ambasadorii şi
miniştrii plenipotenţiari; f) încheie tratate; g) modificarea legilor organice,
numirea miniştrilor şi subsecretarilor de stat, se va face prin decrete-regale
contrasemnate de Preşedintele Consiliului de Miniştri.
Generalul Ion Antonescu continuă, în aceeaşi zi, consultările, în vederea
alcătuirii noului guvern, cu şefii celor două partide tradiţionale, pe de o parte, şi
cu şefii mişcării legionare, pe de altă parte. Toţi cereau abdicarea lui Carol al
II-lea. În urma cererii celor trei formaţiuni politice, generalul Ion Antonescu îl
somează printr-o scrisoare pe Carol al II-lea să abdice, iar acesta cedează şi
semnează actul de abdicare la 6 septembrie 1940.
Prin Decretul nr. 3064 din 6 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu
constată succesiunea la Tronul României a Marelui Voievod de Alba-Iulia, fiul
lui Carol al II-lea care devine pentru a doua oară rege al României, sub numele
de Mihai I, acelaşi pe care îl purtase şi între anii 1927-1930. Suspendarea
Constituţiei din 1938, ca şi toate actele de natură fundamentală care au urmat
de la acea dată au dobândit o consacrare fundamentală prin faptul că ele au fost
supuse ratificării plebiscitare din 2 martie 1941.
Despre perioada 1940-1944, în care România a fost angrenată din plin în
desfăşurarea celui de al II-lea război mondial, mai întâi alături de puterile
Aliate, se poate concluziona că nu a funcţionat un sistem constituţional,
organele legislative au fost dizolvate, s-a abandonat principiul separaţiei
puterilor aşa cum, de regulă, se realizează guvernarea în regimurile dictatoriale,
însă nu trebuie trecute cu vederea condiţiile istorice cu care se confrunta la
acea dată ţara noastră.
Benone Puşcă Constituţiile României din perspectivă diacronică şi sincronică
Drept constituţional şi instituţii politice 51

2.3.2. Dezvoltarea constituţională a României în perioada 1944-1948
Decretul constituţional nr. 1626 din 2 septembrie 1944
Pentru că înfrângerea Germaniei devenise evidentă, regele Mihai I, cu sprijinul
şefilor partidelor istorice, Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional
Ţărănesc, Constantin I.C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal,
cooptându-l şi pe Constantin Titel Petrescu, preşedintele Partidului Social
Democrat, iar ulterior, la cererea expresă a puterilor aliate, asociindu-l şi pe
Lucreţiu Pătrăşcanu, reprezentantul minusculului Partid Comunist din
România, formând împreună Blocul Naţional Democrat, realizează actul de la
23 August 1944, prin care mareşalul Ion Antonescu a fost înlăturat şi se revine
la regimul constituţional dinainte de 27 februarie 1938
.

De asemenea, în vederea reaşezării vieţii politice, sociale şi juridice în
coordonate legale, elaborarea unei noi constituţii fiind imposibilă, s-a recurs la
elaborarea şi adoptarea unor acte cu caracter constituţional, caracterizate astfel,
deoarece acestea, aşa cum vom arăta în continuare, conţineau
„reglementări fundamentale ale unor raporturi privitoare la instaurarea, menţinerea şi
exercitarea puterii de stat”

(Muraru, 2008, p. 90).

Decretul constituţional nr. 1626 din 2 septembrie 1944 privind „Fixarea
drepturilor Românilor în cadrul Constituţiunii din 1866 şi cu modificările
Constituţiunii din 29 martie 1923”.
Guvernul Sănătescu aflat la cârma executivului în acea perioadă a optat pentru
o soluţie de tranziţie în vederea reinstaurării unui regim de guvernare
democratic, apelând la repunerea în vigoare, cu unele excepţii, a Constituţiei
din 1923, recunoscută ca fiind cea mai democratică. Acest fapt s-a realizat prin
Decretul nr. 1626 din 2 septembrie 1944 prin care s-au abrogat toate decretele
din cursul anului 1940 referitoare la prerogativele regelui şi instaurarea
Preşedintelui Consiliului de Miniştri cu puteri depline.
Prevederile cuprinse în acest decret, care au caracter constituţional, pot fi
grupate în trei principale categorii:
- norme referitoare la drepturile şi libertăţile individuale, cuprinse în art. 1 care
prevede că:
„Drepturile românilor sunt cele recunoscute de Constituţia din 29 martie 1923”;
- norme privind organizarea de stat, precizându-se că puterile statului vor fi
exercitate după regulile Constituţiei din 1923 (titlul III) însă cu prevederea
excepţiilor din art. 3 prin care Consiliul de Miniştri era împuternicit să
organizeze printr-un decret special reprezentanţa naţională precum şi aceea că
până la convocarea noii reprezentanţe naţionale puterea legislativă să fie
exercitată de către rege, prin decrete, la propunerile Consiliului de Miniştri.
De aici se poate trage concluzia că singurul organ care putea avea iniţiativă
legislativă era Consiliul de Miniştri, atribut care, alături de cele privind puterea
executivă şi chiar judecătorească (inamovabilitatea magistraţilor urma să se
Benone Puşcă Constituţiile României din perspectivă diacronică şi sincronică
Drept constituţional şi instituţii politice 52
stabilească prin decret al Consiliului de Miniştri) făceau din acesta organul
suprem al puterii de stat;
- normele referitoare la puterea judecătorească cuprinse în art. 4 din decret,
menţin desfiinţarea juriului şi stabilesc ca printr-un viitor act normativ să se
precizeze condiţiile în care magistraţii beneficiază de principiul
inamovibilităţii.
Prevederile Decretului –lege nr. 1626/1944 au fost completate prin prevederile
Decretului nr. 1849 din 11 octombrie 1944
.
Acest Decret pentru „Adăugire de
alineat nou la finele art. 4 din Înaltul Decret Regal nr. 1626 din 31 august
1944” statorniceşte că „Legile speciale vor prevedea condiţiile în care vor
putea fi urmăriţi şi sancţionaţi toţi acei care în orice calitate şi sub orice
formă, au contribuit la dezastrul ţării, în special în legătură cu războiul purtat
împotriva Naţiunilor Unite”.
Emiterea acestui decret a răspuns, pe de o parte din punct de vedere politic
clauzei stipulate în Convenţia de armistiţiu cu Naţiunile Unite, semnată la
Moscova la data de 11 septembrie 1944 potrivit căreia trebuiau judecate şi
pedepsite persoanele care se făceau vinovate de crime de război şi de dezastrul
economic al ţării, iar pe de altă parte, unor raţiuni de ordin juridic, în sensul că
trebuiau înlăturate prevederile din Constituţia din 1923 care interziceau
pedeapsa cu moartea, confiscarea averilor şi înfiinţarea de tribunale
extraordinare.
Ori, acest decret, fiind numai un act de „adăogire” al Decretului nr. 1626/1944,
a fost considerat ca intrat în vigoare retroactiv, la data de 31 august 1944, odată
cu Decretul 1626, prin care s-a repus în vigoare Constituţia din 1923,
adăugându-i-se şi excepţia referitoare la neaplicabilitatea prevederilor mai sus
arătate.

Legea pentru Statutul Naţionalităţilor Minoritare
La 6 februarie 1945, guvernul Rădescu, ca efect al Convenţiei de armistiţiu şi
al existenţei pe teritoriul ţării al mai multor minorităţi naţionale, a adoptat
Legea nr. 86 pentru „Statutul Naţionalităţilor Minoritare”

denumit de alţi
autori „Statutul naţionalităţilor”
.

Prin această lege se stabileşte principial egalitatea în faţa legii a tuturor
cetăţenilor români indiferent de rasă, naţionalitate, religie şi limbă, care se
bucură în mod egal de aceleaşi drepturi politice şi civile.
Legea interzicea în mod expres cercetarea originii etnice a cetăţenilor, stabilind
că toţi cetăţenii pot accede la funcţii publice sau exercita orice profesiuni,
admiţându-se folosirea limbii materne, publicaţii în limbile minorităţilor
naţionale şi învăţământ de toate gradele în limba maternă.
Se proclamă libertatea deplină a practicării cultelor religioase recunoscute de
stat, fără a se face nici o distincţie între cetăţeni din acest punct de vedere
(Puşcă, 2007, p. 201).


Benone Puşcă Constituţiile României din perspectivă diacronică şi sincronică
Drept constituţional şi instituţii politice 53
Legea nr. 187 din 23 martie 1945
Constituţia din 1923 în art. 131 preciza că:
„Sunt şi rămân cu caracter constituţional, dispoziţiile din legile agrare privitoare la
pământurile cultivabile, pădurile… şi ca atare nu se pot modifica decât cu formele pentru
revizuirea Constituţiei”.
De aici rezultă că orice acte normative emise sub imperiul acestei Constituţii
reprezintă acte cu caracter constituţional, ca atare şi Legea nr. 187 din 23
martie 1945 privind înfăptuirea reformei agrare, ca act cu caracter
constituţional. Mai mult, legea reformei agrare traducea în practică principiul
constituţional al existenţei şi protejării proprietăţii private.
Legea privind reforma agrară a stabilit trecerea imediată în proprietatea
statului, în scopul de a fi împărţite ţăranilor, a pământurilor şi proprietăţilor
agrare ale celor fugiţi în străinătate, precum şi a oricăror alte proprietăţi agrare
care depăşeau 50 hectare cu tot inventarul, fără nici o despăgubire. Legea
stabilea, de asemenea, excepţiile de la exproprieri, procedura exproprierii şi
împroprietăririi, înfiinţarea comitetelor locale de împroprietărire şi a comisiilor
de plasă; interzicea împărţirea, vinderea, darea în arendă, ipotecarea totală sau
parţială a proprietăţilor create în baza acestei legi.
Decretul nr. 2218 din 15 iulie 1946 privind exercitarea puterii legislative
Am arătat mai înainte că prin Decretul nr. 1626 din 2 septembrie 1944 se
stabilea obligaţia Consiliului de Miniştri ca printr-un decret să se organizeze
Reprezentanţa naţională. În vederea punerii în aplicare a acestei dispoziţii, a
fost adoptat Decretul cu caracter constituţional nr. 2218/1946

ale cărei
principale dispoziţii au fost:
- exercitarea puterii legislative se face în colectiv de către rege şi Reprezentanţa
naţională;
- Reprezentanţa naţională este formată dintr-o singură cameră, denumită
Adunarea Deputaţilor.
Se remarcă deci, renunţarea la cea de a doua cameră, respectiv la Senat, ceea ce
reprezenta o derogare de la prevederile Constituţiei din 1923;
- se stabilea că alegerile pentru Adunarea Deputaţilor urmau să se facă prin vot
universal, acordat tuturor cetăţenilor care au împlinit vârsta de 21 de ani,
inclusiv femeilor care potrivit art. 2 alin. final aveau totodată şi dreptul de a fi
„alese în Adunarea Deputaţilor în aceleaşi condiţiuni ca şi bărbaţii”;
- un alt principiu consacrat în Decretul nr. 2218/1946 era şi acela al votului
universal, egal, direct şi secret.
Din modul cum reglementează exercitarea puterii legiuitoare, rezultă că
Decretul nr. 2218/1946 menţine principiul separaţiei puterilor în stat.
Deşi acest decret este un decret de organizare a Reprezentanţei Naţionale, el
delimitează totuşi competenţa acesteia, atunci când prin art.17 stabileşte că
Adunarea Deputaţilor nu poate revizui Constituţia. Acest lucru se putea face
numai conform regulilor de revizuire stabilite de Constituţia din 1923 şi
„numai de către o Adunare Legiuitoare extraordinară, aleasă special în acest
scop”.
Benone Puşcă Constituţiile României din perspectivă diacronică şi sincronică
Drept constituţional şi instituţii politice 54
Legea nr. 560 din 15 iulie 1946 privind alegerile pentru Adunarea Deputaţilor
În aceeaşi zi cu Decretul nr. 2218 a fost adoptată şi Legea nr. 560 din 15 iulie
1946, privind alegerile pentru Adunarea Deputaţilor.
Legea prevedea dreptul de a alege şi a fi ales pentru toţi cetăţenii cu precizarea
că pentru a alege trebuia să fi împlinit 21 de ani, iar pentru a fi ales 25 de ani.
Ea a stabilit procedura alegerilor, modul de repartizare a mandatelor pe baza
reprezentării proporţionale, precum şi cazurile de incapacitate,
incompatibilitate şi nedemnitate.
Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947, privind constituirea Statului Român în
Republica Populară Română
Prin acest act normativ, e drept de natură constituţională, s-a marcat un
moment deosebit din punct de vedere istoric, dar mai ales politic, prin aceea că
a început în mod efectiv instaurarea regimului socialist în ţara noastră, regim
inspirat şi impus din afară, care, după cum se cunoaşte, a durat până în
decembrie 1989.
Legea nr. 363 din 1947 grupează mai multe categorii de dispoziţii menite să
înlăture principiul separaţiei puterilor în stat, netezind astfel calea pentru
instaurarea unui regim de dictatură de tip socialist. Astfel în art. 1 al Legii se
declară că Adunarea Deputaţilor ia act de abdicarea regelui pentru el şi urmaşii
săi. Se poate interpreta

că prin aceasta a încetat nu domnia unui monarh ci a
instituţiei monarhiei. Prin art. 2 al legii se abrogă Constituţia din 1866 cu
modificările din 1923 precum şi acelea aduse prin Decretul nr. 1626 din 1944;
ceea ce în mod firesc a dus şi la desfiinţarea tuturor dispoziţiilor privitoare la
organizarea puterilor în stat. Legea proclamă în art. 3 că România este
republică populară şi astfel denumirea statului a devenit Republica Populară
Română. Referitor la puterea legislativă, în art. 4 se stabileşte că aceasta
„va fi exercitată de Adunarea Deputaţilor până la dizolvarea ei şi până la constituirea unei
adunări legislative constituante, care se va face la data care se va fixa de Adunarea
Deputaţilor”.
În mod expres Legea defineşte Adunarea Deputaţilor ca fiind organul suprem
al puterii de stat, ei subordonându-i-se toate celelalte organe ale statului. Din
analiza textului art. 4 reiese în mod evident renunţarea la principiul separaţiei
puterilor în stat, cu atât mai mult cu cât în art. 6 se vorbeşte şi de „exercitarea
puterii executive” pe care însă o subordonează total Adunării Deputaţilor,
executivului revenindu-i mai corect termenul de „activitate” şi nu de „putere”.
Pentru perioada de timp dintre dizolvarea Adunării Deputaţilor până la intrarea
în vigoare a constituţiei adoptate de Marea Adunare Constituantă, Legea
363/1947 a înfiinţat ca organ de exercitare a puterii executive un prezidiu al
Republicii Populare Române format din cinci membri. Tot la 30 decembrie
1947, Adunarea Deputaţilor a votat şi Legea nr. 364, prin care a numit membrii
Prezidiului Republicii Populare Române, care urmau să deţină puterea
executivă până la adaptarea noii constituţii. Atribuţiile Prezidiului au fost
stabilite prin Decretul nr. 3 din 8 ianuarie 1948 şi erau oarecum similare
acelora ale unui şef de stat. Astfel, Prezidiul convoca Adunarea Deputaţilor în
sesiuni ordinare sau extraordinare, semna legile şi dispunea publicarea lor în
Monitorul Oficial, exercita dreptul de graţiere, numea şi revoca membrii
Benone Puşcă Constituţiile României din perspectivă diacronică şi sincronică
Drept constituţional şi instituţii politice 55
guvernului. Unele atribuţii de natură executivă sunt exercitate de Consiliul de
Miniştri, care devine organ subordonat Prezidiului. De asemenea, Decretul nr.
3/1948 stabilea stema, steagul şi capitala.

Sarcina de lucru 9
Identifică elementele nedemocratice din legislaţia anilor 1944 -1947
şi explică-le din prisma statutului de ţară ocupată de către trupele
sovietice (15-20 rânduri).





Constituţia Republicii Populare Române din 13 aprilie 1948
Elaborarea Constituţiei din 1948 se realizează în condiţiile în care în urma
abolirii monarhiei se proclamase republica populară. În baza art. 4 din Legea
nr. 363 din 1947, Adunarea Deputaţilor a adoptat Legea nr. 32 din 24 februarie
1948 prin care s-a autodizolvat, stabilindu-se în acelaşi timp organizarea de
alegeri pentru o nouă adunare legislativă constituantă. Data alegerilor s-a fixat
pentru ziua de 28 martie 1948 iar convocarea Marii Adunări Naţionale pentru 6
aprilie 1948 (Muraru, 2008, p. 95)..
În perioada dintre dizolvarea Adunării Deputaţilor şi alegerea şi constituirea
Marii Adunări Naţionale, activitatea legislativă s-a exercitat de către Consiliul
de Miniştri, ale cărui acte urmau a fi supuse ratificării. Proiectul de constituţie
elaborat de către Consiliul Frontului Democraţiei Populare a fost supus
dezbaterii Marii Adunări Naţionale la 8 aprilie
,
iar la 13 aprilie a fost aprobat,
devenind astfel, prima constituţie de tip socialist a României.
Constituţia avea 105 articole în zece titluri.
În titlul I al Constituţiei se stabileşte forma de stat, respectiv Republică
Populară, esenţa puterii care „emană de la popor”, poziţia pe plan
internaţional, prin declaraţia unităţii, independenţei şi suveranităţii statului.
Al doilea titlu denumit „Structura social-economică” conţinea dispoziţii cu
privire la dreptul de proprietate şi la formele de proprietate menţionând expres
că mijloacele de producţie aparţin statului. Se recunoştea şi garanta
proprietatea particulară, acordând o protecţie specială proprietăţii agonisite prin
muncă şi economisire
.
Principiul inviolabilităţii şi sacralităţii proprietăţii
private era total suprimat şi se pregătea limitarea până la dispariţie a
proprietăţii private. Cea mai mare importanţă se acorda însă creării şi
dezvoltării proprietăţii socialiste, îndeosebi în industrie şi agricultură.
Se consacra principiul naţionalizării, precizându-se şi principalele categorii de
bunuri care urmau să treacă în proprietatea statului (bogăţii de orice natură ale
subsolului, pădurile, căile de comunicaţie, poşta, radioul, telefoanele, telegraful
etc.). S-a prevăzut şi posibilitatea exproprierii pentru cauză de utilitate publică.
Benone Puşcă Constituţiile României din perspectivă diacronică şi sincronică
Drept constituţional şi instituţii politice 56
Titlul al doilea al constituţiei a statuat la nivel de principiu economic
„planificarea economiei naţionale”.
În baza acestor prevederi constituţionale s-a trecut la realizarea lor în practică,
prin legi speciale, cum a fost naţionalizarea din 11 iunie 1948 precum şi
întocmirea planurilor economice şi alte măsuri de expropriere.
În titlul al treilea „Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor” sunt
enumerate în mod declarativ şi garantate formal drepturile şi obligaţiile
cetăţeneşti, acestea din urmă fiind mai riguros urmărite în executarea lor.
Titlurile IV-VII ale constituţiei stabilesc organele puterii de stat. Organul
suprem al puterii de stat a devenit Marea Adunare Naţională, căreia i se
subordonează toate celelalte organe ale statului, renunţându-se la principiul
separaţiei puterilor în stat. Consiliul de Miniştri era format de Marea Adunare
Naţională şi răspundea faţă de aceasta, iar între sesiuni faţă de Prezidiu.
În ce priveşte organele locale, primăriile şi prefecturile au fost înlocuite cu
„consiliile populare locale” alese din patru în patru ani prin vot universal.
În Constituţia din 1948, s-au prevăzut o serie de reguli privind revizuirea de
asemenea manieră încât orice modificare să urmeze o procedură specială.
Ultimul titlu al constituţiei stabilea obligaţia revizuirii tuturor codurilor
existente pentru a le pune de acord cu prevederile constituţionale (art. 105).
Organizarea judecătorească nu a putut fi transformată imediat, păstrându-se
sistemul instanţelor judecătoreşti preexistente, adică curtea supremă, curţile,
tribunalele şi judecătoriile populare. S-a făcut o inovaţie în sensul că în
compunerea instanţelor judecătoreşti, cu excepţia curţii supreme trebuiau să
intre şi asesori populari. Marea Adunare Naţională urma să elaboreze o nouă
lege de organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti prin care să se
prevadă modul de numire şi îndepărtare a judecătorilor de orice grad.
Se poate concluziona că, această primă constituţie socialistă face parte din tipul
de constituţii relativ flexibile, lăsând posibilitatea introducerii de modificări,
oricând puterea considera că este necesar. Şi această constituţie, ca şi cele care
i-au urmat, erau aparent democratice, cuprinzând drepturi cetăţeneşti foarte
largi, dar numai în mod declarativ, practica dovedindu-le ca făcând parte din
categoria de constituţii „fictive” creând o discrepanţă evidentă între conţinutul
legii şi realitate.

Constituţia din 24 septembrie 1952
După intrarea în vigoare a Constituţiei din 1948, s-a trecut la consolidarea noii
puteri prin adoptarea unui nou fundament politic şi economic impus de statele
antihitleriste, state care au neglijat interesele României şi contribuţia sa militară
în cel de-al doilea război mondial.
Astfel, în 1950 s-au adoptat măsuri privind: noua organizare
administrativ-teritorială prin înfiinţarea sfaturilor populare ca organe locale
ale puterii de stat în unităţi administrative raionale şi regionale (după sistemul
sovietic); s-a înfiinţat Arbitrajul de Stat ca instanţă de soluţionarea litigiilor
dintre unităţile de stat; s-a creat Comisia de Stat a Planificării; s-a reorganizat
Benone Puşcă Constituţiile României din perspectivă diacronică şi sincronică
Drept constituţional şi instituţii politice 57
justiţia şi s-a înfiinţat procuratura. Statul a preluat comanda celor mai
importante activităţi din industrie, agricultură, comerţul intern şi extern, dar şi
din sfera organizării sociale, a aparatului de stat, a justiţiei şi procuraturii. În
aceste condiţii ale sporirii rolului statului, pe de o parte, şi a dictaturii politice a
Partidului Comunist Român, pe de altă parte, la numai patru ani de existenţă,
Constituţia din 1948 a fost înlocuită cu o alta, care să reflecte ascendenţa
rolului statului şi a partidului unic în viaţa politico-socială a ţării.
Proiectul de constituţie elaborat la 19 iulie 1952 a fost supus dezbaterii Marii
Adunări Naţionale şi în 24 septembrie 1952 a fost adoptat de către aceasta.
Dacă prin Constituţia din 13 aprilie 1948 se pregătise o transformare totală a
economiei naţionale şi o nivelare la standardul cel mai scăzut a puterii
economice a locuitorilor României, în Constituţia din 24 septembrie 1952,
predomină realizarea intereselor politice ale Partidului Comunist Român,
denumit încă Partidul Muncitoresc Român.
Constituţia are 115 articole sistematizate în 10 capitole şi începe cu un capitol
introductiv, în care se pune la baza existenţei statului român dependenţa de
Uniunea Sovietică. Chiar în cuprinsul articolului 3 este indicată explicit
dependenţa României de Uniunea Sovietică.
În această Constituţie se vorbeşte pentru prima oară despre proprietatea
socialistă (art.6), care a constituit mijlocul economic de aservire a cetăţeanului,
precum şi de „rolul conducător al partidului” (art. 86 alin. IV). Prin urmare, o
analiză a puterilor statului în această Constituţie este inutilă, de vreme ce
întreaga activitate a acestora era subordonată Partidului Muncitoresc Român.
De altfel, în capitolul privitor la drepturile fundamentale consacră desfiinţarea
pluralismului politic şi statorniceşte rolul de forţă politică conducătoare a unui
singur partid politic.
Pe parcursul a 13 ani cât a fost în vigoare, Constituţia din 1952 a suferit mai
multe modificări. O modificare mai amplă se face prin Legea nr. 1 din 25
martie 1961 pentru modificarea Capitolului III, precum şi a art. 43, 44 şi 75 din
Constituţie. Prin ea se modifică întreg Capitolul III al Constituţiei, „Organele
supreme ale puterii de stat” prin introducerea în structura executivă şi
legiuitoare a ţării a Consiliului de Stat, care înlocuieşte Prezidiul Marii Adunări
Naţionale, dar este independent de Marea Adunare Naţională şi are atribuţii
mult mai largi decât fostul Prezidiu.
Prin această modificare, Consiliul de Stat concentrează prerogativele
importante ale puterii executive şi ale puterii legislative, în dauna guvernului şi
a Marii Adunări Naţionale (Puşcă, 2007, p. 210).




Benone Puşcă Constituţiile României din perspectivă diacronică şi sincronică
Drept constituţional şi instituţii politice 58
Sarcina de lucru 10
Cum s-a adaptat textul constituţional la noile realităţi politice?
Rezumă informaţia într-un text de 15-20 rânduri.






Constituţia din 21 august 1965
În cei 13 ani scurşi de la adoptarea Constituţiei din 1952 până în 1965, în ţara
noastră s-au petrecut o serie de mutaţii în ce priveşte conducerea politică, prin
creşterea continuă a rolului conducător unic al tuturor aspectelor vieţii, însuşit
de către partidul comunist şi de conducătorii lui. Măsurile adoptate au condus
la extinderea proprietăţii de stat asupra mijloacelor de producţie, cu mici
excepţii în ce privea gospodăriile ţărăneşti individuale din zonele rămase
necooperativizate şi ale unor mici ateliere meşteşugăreşti.
În agricultură printr-o campanie intensivă şi forţată s-a generalizat
cooperativizarea în primăvara anului 1962. Mai înainte, prin Decretul nr.
115/1959 s-au trecut în proprietatea statului şi alte categorii de terenuri
agricole, urmărindu-se lichidarea categoriei sociale înstărite a satelor –
chiaburii.
În cursul campaniei electorale din 1961 s-a făcut propunerea elaborării unei noi
constituţii care să reflecte schimbările intervenite în viaţa politică, socială şi
economică a ţării, iar Marea Adunare Naţională în sesiunea din martie a hotărât
înfiinţarea unei comisii pentru redactarea proiectului de constituţie. După ce s-a
finalizat într-o primă etapă un anteproiect pe bază de studii şi documentări,
Biroul Marii Adunări Naţionale a ales o comisie alcătuită din 42 deputaţi care
să întocmească proiectul propriu-zis. În această perioadă, între partidul
comunist din Uniunea Sovietică şi partidul comunist din Republica Populară
Chineză, au intervenit grave disensiuni.
La 22 aprilie 1964, plenara lărgită a Comitetului Central al Partidului
Muncitoresc Român a adoptat Declaraţia cu privire la poziţia P.M.R. în
problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, prin care
comuniştii români încearcă să se emancipeze de sub tutela sovietică. Această
nouă atitudine impune şi schimbarea Constituţiei din 1952, care consacra în
textul ei dependenţa României de Uniunea Sovietică
.

Comisia care a definitivat proiectul la 29 iunie 1965 şi care a fost publicat în
presă în vederea dezbaterii publice, a ţinut seama de noua atitudine. Ca urmare,
se renunţă la menţionarea Uniunii Sovietice în corpul Constituţiei şi se revine
la o formă tradiţională a redactării ei, în care drepturile omului sunt tratate la
Titlul II. Se observă o tendinţă spre o formulare mai liberală a dispoziţiilor
sale, dar încărcată de fraze grandilocvente
.

Benone Puşcă
Drept constituţional şi instituţii politice
La 21 august 1965, Marea Adunare Na
adunare constituant
României. Această
constituţiei din 1952 astfel: a schimbat denumirea statului din Republic
Populară în Republic
Partidului Comunist Român ca fiind
societăţi”.
Constituţia din 1965 avea 121 articole sistematizate în 9 titluri: I.
Socialistă România
III. Organele supreme ale puterii de stat
administraţiei de stat
VI. Organele judec
R.S.R.; IX. Dispoziţ
După adoptare Constitu
modificare a avut loc prin Legea nr. 1/1968 pentru modificarea unor articole
din Constituţia Republicii Române. Principala modificare o constituie
reorganizarea administrativ
15), înlocuindu-se regiunile
desfiinţând în mod arbitrar unele jude
desfiinţat şi Regiunea Mure
judeţe, Mureş, Harghita
A doua modificare a avut loc prin Legea nr. 56 din 26 decembrie 1968 pentru
modificarea unor articole din Constitu
referă la reglementarea modului de alegere a judec
de judeţe. O altă modificare important
1 din 28 martie 1974 care a creat func
România ca organ suprem al puterii de stat, fapt care a netezit calea spre
dictatură.
Ceea ce în constitu
modificarea Constitu
Adunări Naţionale: de a adopta
Această asimilare a constitu
să cunoască zece modific
mult decât toate celelalte legi fundamentale ale României din 1866 pân
1965.

Explică în trei fraze caracterul
din 1965.





Constituţiile României din perspectivă diacronică
ii politice
La 21 august 1965, Marea Adunare Naţională, exercitând şi atribu
adunare constituantă a votat cea de a treia şi ultima constituţie de tip socialist a
stă constituţie a adus unele modificări vechilor prevederi ale
iei din 1952 astfel: a schimbat denumirea statului din Republic
în Republică Socialistă; a consfinţit, în art. 3, rolul conduc
Partidului Comunist Român ca fiind „forţa politică conducătoare a întregii
ia din 1965 avea 121 articole sistematizate în 9 titluri: I.
România; II. Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cet
Organele supreme ale puterii de stat; IV. Organele centrale ale
iei de stat; V. Organele locale ale puterii şi administra
Organele judecătoreşti; VII. Organele procuraturii; VIII.
Dispoziţii finale.
adoptare Constituţia din 1965 a suferit unele modific
modificare a avut loc prin Legea nr. 1/1968 pentru modificarea unor articole
ţia Republicii Române. Principala modificare o constituie
reorganizarea administrativă a teritoriului prin reîmpărţirea ţării în jude
se regiunile şi raioanele care copiaseră sistemul sovietic, dar
ând în mod arbitrar unele judeţe tradiţionale. Cu această
i Regiunea Mureş Autonomă Maghiară, care se împarte în trei
, Harghita şi Covasna
.

A doua modificare a avut loc prin Legea nr. 56 din 26 decembrie 1968 pentru
modificarea unor articole din Constituţia Republicii Socialiste România
la reglementarea modului de alegere a judecătorilor şi a procurorilor
ă modificare importantă a Constituţiei a avut loc prin Legea nr.
1 din 28 martie 1974 care a creat funcţia de Preşedinte al Republicii Socialiste
România ca organ suprem al puterii de stat, fapt care a netezit calea spre
Ceea ce în constituţiile precedente reprezenta o dispoziţie special
modificarea Constituţiei, acum devine una din prerogativele obişnuite ale Marii
ionale: de a adopta şi a modifica Constituţia (art. 43 pct. 1).
asimilare a constituţiei cu legile ordinare a făcut ca această
zece modificări şi şase republicări până la 22 decembrie 1989, mai
mult decât toate celelalte legi fundamentale ale României din 1866 pân
Sarcina de lucru 11
în trei fraze caracterul naţionalist – socialist al Constitu
diacronică şi sincronică
59
şi atribuţiile de
ie de tip socialist a
ri vechilor prevederi ale
iei din 1952 astfel: a schimbat denumirea statului din Republică
it, în art. 3, rolul conducător al
ătoare a întregii
ia din 1965 avea 121 articole sistematizate în 9 titluri: I. Republica
i îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor;
Organele centrale ale
i administraţiei de stat;
; VIII. Însemnele
e modificări. Prima
modificare a avut loc prin Legea nr. 1/1968 pentru modificarea unor articole
ia Republicii Române. Principala modificare o constituie
ţării în judeţe (art.
sistemul sovietic, dar şi
ionale. Cu această ocazie s-a
, care se împarte în trei
A doua modificare a avut loc prin Legea nr. 56 din 26 decembrie 1968 pentru
ia Republicii Socialiste România şi se
i a procurorilor şefi
iei a avut loc prin Legea nr.
edinte al Republicii Socialiste
România ca organ suprem al puterii de stat, fapt care a netezit calea spre
ie specială, anume
iei, acum devine una din prerogativele obişnuite ale Marii
ia (art. 43 pct. 1).
cut ca această Constituţie
la 22 decembrie 1989, mai
mult decât toate celelalte legi fundamentale ale României din 1866 până în
socialist al Constituţiei
Benone Puşcă Constituţiile României din perspectivă diacronică şi sincronică
Drept constituţional şi instituţii politice 60
2.3.3. Regimul constituţional din România după Revoluţia din Decembrie 1989
Acte normative tranzitorii cu caracter constituţional
Revoluţia din luna decembrie 1989, prin care regimul comunist dictatorial a
fost înlăturat, a condus la schimbări de esenţă în ceea ce priveşte sistemul
constituţional de organizare şi funcţionare a vieţii politice şi social-economice
din ţara noastră. Încă din primele zile ale revoluţiei s-a luat măsura dizolvării
structurilor politice ale vechiului regim, aşa cum erau ele prevăzute în
Constituţia din 1965, care însă în lipsa unui organ legislativ competent nu a
putut fi abrogată în întregime. Pentru evitarea unui vid legislativ generat de
lipsa unei constituţii, în perioada 22 decembrie 1989 – 21 noiembrie 1991, dată
la care a fost aprobată la Parlament noua constituţie a României, s-a recurs la
acte normative tranzitorii cu caracter constituţional.
Prin Decretul-lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 a fost înfiinţat Consiliul
Frontului Salvării Naţionale ca organ suprem al puterii de stat investit cu
dreptul de a emite acte normative, numirea ori revocarea primului ministru şi
aprobarea membrilor guvernului, numirea şi revocarea preşedintelui Curţii
Supreme de Justiţie şi a procurorului general, numirea comisiei de elaborare a
proiectului noii constituţii, aprobarea bugetului de stat. Consiliul Frontului
Salvării Naţionale se compunea din 145 membri, avea un birou executiv format
din 11 membri – inclusiv preşedintele, vicepreşedinţi şi un secretar, care
exercitau atribuţiile Consiliului între sesiunile acestuia.
Din membrii Consiliului Frontului Salvării Naţionale s-au format şi comisii
de specialitate cum au fost: comisiile pentru reconstrucţie şi dezvoltare
economică, pentru agricultură, constituţională, juridică şi pentru drepturile
omului şi altele în număr total de 11. Preşedintele Consiliului Frontului Salvării
Naţionale îndeplinea şi funcţia de şef de stat.
În unităţile administrativ-teritoriale au fost înfiinţate consiliile teritoriale ale
Frontului Salvării Naţionale cu un număr impar de membri în funcţie de
statutul teritoriului, respectiv comună, oraş, municipiu sau judeţ. Aceste
consilii teritoriale răspundeau pe plan local de principalele activităţi de ordin
economic, cultural, apărarea ordinei de drept, sănătate, învăţământ, luând
hotărâri cu votul majorităţii simple a membrilor.
La baza măsurilor adoptate prin Decretul-lege nr. 2/1989 au stat o serie de
principii, enunţate în expunerea de motive a acestuia cum ar fi: instituirea unui
sistem democratic pluralist de guvernământ; organizarea de alegeri libere;
alegerea conducătorilor politici pentru cel mult două mandate; restructurarea
economiei; libertatea cultelor; respectarea drepturilor tuturor cetăţenilor ţării;
eliminarea metodelor administrativ-birocratice de conducere economică
centralizată; promovarea liberei iniţiative şi a competenţei în conducerea
tuturor sectoarelor economice; restructurarea agriculturii şi sprijinirea micii
producţii ţărăneşti. Cât priveşte administraţia locală, ea îşi continuă activitatea
în structura pe care o avea la data adoptării decretului lege. Prin acest decret-
lege, denumirea de miliţie s-a schimbat în poliţie, iar organele de poliţie şi de
pompieri au fost subordonate direct Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi
consiliilor teritoriale ale acestuia.
Benone Puşcă
Drept constituţional şi instituţii politice
Încă din primul articol al acestui act normativ s
România, iar „forma de guvern
caracter constituţional nu
prevederile Comunicatului din 22 decembrie 1989, care nu stabilise forma de
guvernământ, cât
organizatoric, în special la nivel teritorial.
O altă măsură adoptat
reale în România, a fost
înregistrarea şi func
România, punându
pluripartidismului politic.
partidele politice, respectiv s
250 membri şi un statut
Partidul Naţional
Democrat, iar la 25 ianuarie 1990 Consiliul Frontului Salv
publicat un comunicat prin care a anun
Jiului, a hotărât să
partid politic, încetând s
asemenea, s-au reglementat
politice referitoar
anumitor persoane de a putea face parte dintr
judecătorii, procurorii, personalul Radioteleviziunii, func
administraţia public
Decretul-lege nr. 81 din 10 februarie 1990
Provizoriu de Uniune Na
politice la lucrările acestui organ cu caracter parlamentar, inclusiv a celor a
minorităţilor naţionale.
stabileşte modificarea alc
paritare astfel: jum
Frontului, iar cealalt
formaţiunilor politice
înţelegerea din 1 februarie. Fiecare partid sau forma
desemna câte cel mult 3 reprezentan
Consiliul Provizoriu de Uniune Na
adoptând multe decrete
Uniune Naţională a adoptat la 14 martie 1990
alegerea Parlamentului
principal electorală
reglementeze organizarea structurilor politice
constituirea noului organ legislativ.
92/1990 prevede regula guvern
precum şi principiul separa
Se prevede modul de alc
alcătuire bicamerală
prevede în Decret alegerea deputa
prin vot universal, egal, direct
fapt ce a implicat declara
reprezentarea minorit
Constituţiile României din perspectivă diacronică
ii politice
din primul articol al acestui act normativ s-a precizat că numele
„forma de guvernământ este republica”. Această prevedere cu
ţional nu poate fi emisă de o putere provizorie. Ea dep
prevederile Comunicatului din 22 decembrie 1989, care nu stabilise forma de
mânt, cât şi obiectul decretului-lege care avea un caracter
organizatoric, în special la nivel teritorial.
ă adoptată în această perioadă, în ideea instituirii unei democra
reale în România, a fost Decretul-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989
şi funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor ob
România, punându-se astfel în aplicare principiul pluralismului
pluripartidismului politic. Au fost stabilite şi condiţiile în care pot lua fiin
partidele politice, respectiv să aibă la data cererii de înregistrare un minim de
i un statut-platformă. S-au reconstituit partidele politice istorice,
ţional-Ţărănesc, Partidul Naţional-Liberal, Partidul Social
Democrat, iar la 25 ianuarie 1990 Consiliul Frontului Salvării Na
publicat un comunicat prin care a anunţat că, la cererea minerilor din Valea
rât să participe la alegeri, ceea ce echivala cu transformarea sa în
partid politic, încetând să mai fie un organ reprezentativ al Revolu
au reglementat şi unele interdicţii privind înfiinţarea de partide
politice referitoare la: interzicerea partidelor cu caracter fascist, interdic
anumitor persoane de a putea face parte dintr-un partid politic (militarii,
torii, procurorii, personalul Radioteleviziunii, funcţionarii publici din
ia publică de stat).
lege nr. 81 din 10 februarie 1990 privind constituirea Consiliului
Provizoriu de Uniune Naţională a consfinţit participarea tuturor partidelor
ările acestui organ cu caracter parlamentar, inclusiv a celor a
ţionale. În cele patru articole ale sale, Decretul-lege nr. 81/1990
te modificarea alcătuirii Consiliului, el urmând a fi organizat pe baze
paritare astfel: jumătate din numărul membrilor vor fi membri ai Consiliului
Frontului, iar cealaltă jumătate va fi formată din reprezentanţi ai partidelor,
iunilor politice şi organizaţiilor minorităţilor naţionale participante la
elegerea din 1 februarie. Fiecare partid sau formaţiune politic
a câte cel mult 3 reprezentanţi (Puşcă, 2007, p. 218).
iliul Provizoriu de Uniune Naţională a lucrat ca un veritabil parlament,
adoptând multe decrete-legi, de interes naţional. Astfel, Consiliul Provizoriu de
ională a adoptat la 14 martie 1990 Decretul-lege nr. 92 privind
alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României. Aceast
principal electorală, conţine şi dispoziţii cu caracter constituţional, menite s
reglementeze organizarea structurilor politice şi executive până la alegerea
constituirea noului organ legislativ. Primul capitol al Decretului
92/1990 prevede regula guvernării pe baza sistemului democratic pluralist,
i principiul separaţiei puterilor în stat.
Se prevede modul de alcătuire a Parlamentului ce urmează a fi ales, respectiv o
tuire bicamerală format din Camera Deputaţilor şi Senat. De asemenea, se
prevede în Decret alegerea deputaţilor şi senatorilor precum şi a pre
prin vot universal, egal, direct şi liber exprimat. Este introdus scrutinul de list
fapt ce a implicat declaraţia judeţelor ca circumscripţii electorale.
reprezentarea minorităţilor naţionale în noul parlament, se prevede, fapt
diacronică şi sincronică
61
ă numele ţării este
. Această prevedere cu
de o putere provizorie. Ea depăşea atât
prevederile Comunicatului din 22 decembrie 1989, care nu stabilise forma de
lege care avea un caracter
, în ideea instituirii unei democraţii
lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 privind
ţiilor obşteşti în
n aplicare principiul pluralismului şi
iile în care pot lua fiinţă
la data cererii de înregistrare un minim de
t partidele politice istorice,
Liberal, Partidul Social-
ării Naţionale a
, la cererea minerilor din Valea
participe la alegeri, ceea ce echivala cu transformarea sa în
mai fie un organ reprezentativ al Revoluţiei. De
ţarea de partide
e la: interzicerea partidelor cu caracter fascist, interdicţia
un partid politic (militarii,
ionarii publici din
privind constituirea Consiliului
it participarea tuturor partidelor
rile acestui organ cu caracter parlamentar, inclusiv a celor a
lege nr. 81/1990
tuirii Consiliului, el urmând a fi organizat pe baze
rul membrilor vor fi membri ai Consiliului
ţi ai partidelor,
ionale participante la
iune politică putea
a lucrat ca un veritabil parlament,
Astfel, Consiliul Provizoriu de
lege nr. 92 privind
Această lege, în
ţional, menite să
ă la alegerea şi
al Decretului-lege nr.
rii pe baza sistemului democratic pluralist,
a fi ales, respectiv o
i Senat. De asemenea, se
şi a preşedintelui
i liber exprimat. Este introdus scrutinul de listă,
În ce priveşte
ionale în noul parlament, se prevede, fapt
Benone Puşcă Constituţiile României din perspectivă diacronică şi sincronică
Drept constituţional şi instituţii politice 62
inexistent în alte state, ca în cazul în care nu întrunesc numărul de voturi pentru
a avea cel puţin un mandat în Camera Deputaţilor, să li se atribuie de drept un
asemenea mandat.
În capitolul VI al Decretului-lege nr. 92 se prevede că parlamentul ales pe
sistem bicameral până la adoptarea noii constituţii va funcţiona ca organ
legislativ. Camera Deputaţilor şi Senatul vor lucra în paralel în vederea
dezbaterii şi adoptării legilor şi în plen în calitate de Adunare Constituantă în
vederea elaborării şi adoptării noii Constituţii a României. În capitolul VII se
stabilesc atribuţiile Preşedintelui României, în general restrânse, precum şi
posibilitatea suspendării şi demiterii acestuia.
Trebuie să precizăm că sistemul politic (constituţional) creat la noi după
alegerile de la 20 mai 1990, organizate în baza Decretului-lege nr. 92, se
prezenta ca un sistem al cărui fundament era nou, dar nu în totalitate, deoarece
alături de noile izvoare ale dreptului au continuat să fie în vigoare şi legi de
organizare a instanţelor judecătoreşti, legea de organizare a procuraturii etc.

Constituţia României din 8 decembrie 1991
După revoluţia din Decembrie 1989, care a înlăturat regimul dictatorial,
elaborarea şi adoptarea Constituţiei României a constituit o cerinţă imperioasă,
oglindind o etapă importantă în istoria politică a patriei noastre.
Ca urmare a alegerilor de la 20 mai 1990 a fost constituit noul Parlament al
României, într-o structură bicamerală: Camera Deputaţilor, cuprinzând 396 de
deputaţi şi Senatul, cuprinzând 119 senatori
.
Existenţa unei majorităţi foarte
largi în sprijinul partidului de guvernământ, Frontul Salvării Naţionale, şi a
unei opoziţii parlamentare relativ redusă, a facilitat promovarea concepţiei
partidului de guvernământ în legătură cu noua organizare politică şi
constituţională a ţării. Pe parcursul perioadei de timp ce s-a scurs de la 20 mai
1990 au intervenit unele schimbări în raportul politic din ţara noastră.
La 11 iulie 1990, a fost adoptat, în şedinţă comună, Regulamentul Adunării
Constituante, compus din preşedinţii, vicepreşedinţii şi secretarii celor două
camere. În aceeaşi şedinţă a fost aleasă Comisia de redactare a Proiectului
Constituţiei României, alcătuită din deputaţi, senatori, specialişti în dreptul
constituţional şi alte discipline socio-umane.
Comisia de redactare a Proiectului de Constituţie a prezentat, într-o primă
etapă, principiile şi structura pe capitole a proiectului de Constituţie, după care
a fost redactat textul integral al fiecărui capitol, spre a fi supus dezbaterii şi
aprobării Adunării Constituante. Ca urmare, Comisia a redactat mai întâi
„Tezele pentru elaborarea proiectului Constituţiei”, Adunarea Constituantă
începând dezbaterea acestora la 13 februarie 1991. Dezbaterea în Adunarea
Constituantă a proiectului de Constituţie s-a făcut pe articole, cu respectarea
anumitor reguli.
Activitatea Constituantei nu s-a desfăşurat numai în legătură cu adoptarea noii
Constituţii, ci, în paralel au fost adoptate peste 150 de acte normative de cele
două Camere, care au lucrat separat. Aceste acte normative au reglementat
probleme esenţiale legate de trecerea la economia de piaţă, edificarea statului
de drept, protecţia socială şi ratificarea a numeroase convenţii internaţionale.
Benone Puşcă Constituţiile României din perspectivă diacronică şi sincronică
Drept constituţional şi instituţii politice 63
De asemenea, în această perioadă, au fost adoptate o serie de legi ordinare
importante, cum ar fi, de pildă, legile societăţilor comerciale, legea fondului
funciar, legea privind protecţia socială a şomerilor şi reintegrarea lor
profesională, legea cetăţeniei române, legea siguranţei naţionale, legea
audiovizualului etc., care deşi cuprind unele dispoziţii controversate, s-au
înscris totuşi în cadrul edificării noilor instituţii ale statului nostru democratic
de drept.
Pentru realizarea misiunii sale din prima etapă, Comisia a avut libertate totală
în identificarea, alegerea şi motivarea soluţiilor constituţionale, în stabilirea de
contacte cu personalităţi ale vieţii politice, religioase, culturale, juridice etc.,
atât din ţară cât şi din străinătate. De asemenea, Comisia a lucrat sub regula
discreţiei, până la predarea către Comitetul Adunării Constituante a principiilor
şi structurii proiectului de Constituţie.
Dezbaterea proiectului de Constituţie a început în ziua de 12 septembrie 1991,
textul în întregime fiind votat în ziua de 21 noiembrie 1991. Din cei 510
membri ai Adunării Constituante au răspuns la apelul nominal 476. Un număr
de 20 deputaţi şi 13 senatori şi-au exprimat votul nominal prin corespondenţă.
Votul prin corespondenţă este ilegal şi neconstituţional, deoarece votul trebuie
exprimat în mod direct, în momentul votării, concomitent cu al tuturor, pentru
ca, pe de o parte, să fie în afară de orice îndoială libertatea exprimării lui, iar pe
de altă parte, pentru că parlamentul are dreptul să-şi schimbe opţiunea până în
momentul votării.
Constituţia a fost adoptată cu 414 parlamentari „pentru” şi 95 parlamentari
„contra”. Pentru Constituţie au votat deci mai mult de două treimi din numărul
total al membrilor Adunării Constituante.
După adoptarea de către Adunarea Constituantă, Constituţia a fost supusă
referendumului naţional spre aprobare în ziua de 8 decembrie 1991.
De la data de 8 decembrie 1991, Constituţia din 21 august 1965 este şi rămâne
în întregime abrogată (art. 149).

Sarcina de lucru 12
Stabileşte corelaţii între schimbarea de regim politic din decembrie
1989 şi noua constituţie a României. Enumeră-le în 3-5 idei.






Referendumul organizat pentru aprobarea noii Constituţii
La 22 noiembrie 1991, Adunarea Constituantă a adoptat Legea nr. 67 privind
organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional asupra Constituţiei
Benone Puşcă Constituţiile României din perspectivă diacronică şi sincronică
Drept constituţional şi instituţii politice 64
României
1
În legătură cu acest referendum s-a ridicat problema oportunităţii
lui, dat fiind că Decretul-lege nr. 92/1990 pentru alegerea parlamentului şi a
Preşedintelui României nu prevăzuse cerinţa supunerii Constituţiei unui
referendum. Cu toate acestea, din dorinţa de a se da un surplus de greutate
politică şi juridică Constituţiei, a fost propusă organizarea referendumului.
Legea nr. 67 din 22 noiembrie 1991, a stabilit o serie de operaţiuni practice în
legătură cu modul în care urma să se desfăşoare referendumul. Cu prilejul
dezbaterilor parlamentare, dintre problemele cele mai importante care s-au
ridicat, evocăm în primul rând pe aceea a cvorumului necesar pentru ca noua
Constituţie să fie considerată votată. Articolul 29 din lege prevede că „în
funcţie de majoritatea voturilor exprimate pe întreaga ţară, Biroul Electoral
Central va proclama rezultatul referendumului în şedinţa comună a Adunării
Deputaţilor şi Senatului la care vor participa Preşedintele României, Guvernul
şi Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie”. Această prevedere care legaliza
aprobarea Constituţiei de majoritatea simplă a persoanelor care urmau să se
prezinte la votare, au suscitat controverse, care au sugerat următoarea
redactare: „Constituţia României va fi considerată ca acceptată prin
referendum dacă va obţine votul aprobativ a cel puţin două treimi din numărul
celor înscrişi pe listele electorale întocmite în acest scop”
.
În replică la această
propunere, profesorul Antonie Iorgovan, Preşedintele Comisiei Constituţionale,
senator independent, a învederat că nu este necesară întrunirea unui asemenea
cvorum, deoarece din punct de vedere al dreptului comparat nu există reguli
prestabilite, Constituanta dispunând de puteri depline pentru a soluţiona toate
problemele legate de intrarea în vigoare a noii Constituţii. Desigur, acceptarea
amendamentului cu votul aprobativ a cel puţin două treimi din numărul celor
înscrişi pe listele electorale ar fi fost de natură să confere o mai mare greutate
politică Constituţiei ţinând seama de climatul politic controversat din România
existent la acea dată.
Menţionăm că în dezbaterile Constituantei a existat, la un moment dat, şi
propunerea ca în Anexa nr. 3 a Legii nr. 67/1991 cu privire la referendum să se
prevadă expres numărul persoanelor înscrise în listele electorale şi nu numai a
celor prezentate la vot. Dacă s-ar fi acceptat o asemenea propunere, ar fi
însemnat să fi luat în calcul şi diferenţa de un milion de persoane care ar fi fost
înscrise pe listele electorale dar nu s-ar fi prezentat la vot, ceea ce ar fi rezultat
că circa 30% din populaţia cu drept de vot a ţării nu a acceptat noua
Constituţie. Fără îndoială, nu se pot trage de aici concluzii politice, pentru că
nu toate voturile exprimate împotriva Constituţiei au constituit manifestări ale
unui dezacord de idei cu principiile şi instituţiile pe care le-a consacrat. Trebuie
reţinut însă că neparticiparea la vot a unor persoane poate fi explicată datorită
condiţiilor climatice dificile în unele regiuni ale ţării, dar şi dezinteresului unor
cetăţeni dezamăgiţi de ineficienţa măsurilor de protecţie, nerezolvarea unor
probleme economice şi politice care au condus continuu la scăderea nivelului
de trai.



1
Monitorul Oficial al României, anul II, nr. 236, Partea I din 23 noiembrie 1991.

Benone Puşcă Constituţiile României din perspectivă diacronică şi sincronică
Drept constituţional şi instituţii politice 65
Conţinutul Constituţiei
Noua noastră Constituţie reglementează, pe baza unei concepţii unitare,
ansamblul relaţiilor din domeniul organizării puterii de stat, cuprinzând atât
norme referitoare la autorităţile publice şi raporturile dintre ele, cât şi norme
care consacră drepturile, libertăţile şi îndatoririle cetăţenilor, determinându-le
poziţia faţă de stat. Constituţia este structurată în 152 de articole care sunt
grupate în şapte titluri, unele titluri având capitole şi secţiuni.
Primul titlu, denumit Principii generale, cuprinde norme referitoare la
structura unitară a statului, la forma sa republicană de guvernământ. În articolul
1 alineat 3 al Constituţiei statul român este caracterizat ca un stat de drept,
democratic şi social, în care drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera
dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă
valori supreme şi sunt garantate. Prin Legea de revizuire a Constituţiei
României nr. 429/2003, s-a introdus articolul 1 alin. 4, conform căruia „Statul
se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor –
legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”.
Cu privire la suveranitatea naţională Constituţia arată că aceasta aparţine
poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin
referendum. În legătură cu teritoriul, acesta este organizat, sub aspect
administrativ, în comune, oraşe şi judeţe. Tot în primul titlu sunt dispoziţii prin
care se recunoaşte şi garantează dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice,
culturale, lingvistice şi religioase.
Sunt, de asemenea, dispoziţii prin care este stabilită obligaţia statului de a
sprijini întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor ţării şi de a acţiona
pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale,
lingvistice şi religioase, cu respectarea legislaţiei statului ai căror cetăţeni sunt.
Există în acest titlu dispoziţii privitoare la partidele politice şi sindicate, la
dobândirea şi pierderea cetăţeniei române, la relaţiile internaţionale ale
României, simbolurile naţionale (drapelul României, ziua naţională, imnul
naţional, stema ţării şi sigiliul statului), limba oficială a statului care este limba
română şi capitala ţării, care este municipiul Bucureşti.
Al doilea titlu denumit Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale
stabileşte în capitolele I-III principiile directoare în domeniul instituirii
drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi garantarea lor.
În capitolul IV este reglementată instituţia Avocatul Poporului, o instituţie cu
caracter special, având drept scop apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Titlul III denumit Autorităţile Publice, cuprinde şase capitole, şi este astfel
structurat încât să reflecte concepţia constituantei cu privire la distribuirea
competenţelor între principalele categorii de organe care deţin exerciţiul
puterilor în stat şi raporturile dintre ele. Astfel, primul capitol cuprinde normele
referitoare la Parlament, organizarea, funcţionarea şi sarcinile acestuia.
Capitolul II cuprinde norme ce reglementează instituţia Preşedintelui
României, stabilind rolul acestuia, alegerea, competenţa şi raporturile sale cu
celelalte organe constituţionale. Capitolul III cuprinde norme care
reglementează compoziţia, învestitura, incompatibilitatea şi actele Guvernului.
Un capitol aparte, Capitolul IV, este consacrat raporturilor Parlamentului cu

Benone Puşcă
Drept constituţional şi instituţii politice
Guvernul şi care reglementeaz
administraţiei publice s
Deputaţilor, de Senat sau de comisiile
preşedinţilor acestora. De asemenea, în Capitolul IV este reglementat dreptul
parlamentarilor de a pune întreb
încrederea acordată
delegarea legislativ
obiectul legilor organice.
Capitolul V, Administra
centrală de specialitate
cuprinde norme referitoare la
Instanţele judecătore
Magistraturii.
Un titlul distinct, Titlul IV, denumit
norme referitoare l
public naţional, impozite
Titlul V, Curtea Constitu
legilor. Titlul VI –
rezervat integrării euroatlantice, iar titlul VII,
reglementează iniţ
urmăreşte garanţia ferm
referendum de aprobare a legii fundamentale c
însuşi Parlamentul. Ultimul titlu, Titlul VIII, purtând denumirea
finale şi tranzitorii
Constituţiei, conflictul t
viitoare.

2.4. Revizuirea Constituţiei României din 1991
După cum se ştie, Constitu
rezultă din condiţiile de revizuire a ei, care sunt destul de
presupun acţiunea mai multor factori de ini
Potrivit art. 146(1) a Constitu
Preşedintele României, la propunerea Guvernului; 2) unei p
deputaţilor sau senatorilo
cu condiţia ca cetăţ
puţin jumătate din jude
municipiul Bucureş
sprijinul acestei ini
parlamentarilor (233 de deputa
23/2002 a Camerelor Parlamentului a fost aprobat
propunerii privind revizuirea Constitu
redactat prima variant
propunerilor făcute de Guvern, partidele politice
nepolitice. Aceste propuneri au
prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, a constatat c
respectarea Constitu
Constituţiile României din perspectivă diacronică
ii politice
i care reglementează obligaţia Guvernului şi a celorlalte organe ale
iei publice să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera
ilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul
ilor acestora. De asemenea, în Capitolul IV este reglementat dreptul
parlamentarilor de a pune întrebări şi de a adresa interpelări, de a retrage
încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzur
delegarea legislativă pentru emiterea de ordonanţe în domenii care nu fac
obiectul legilor organice.
Administraţia publică, reglementează administra
de specialitate şi administraţia publică locală, iar
e norme referitoare la Autoritatea judecătorească, reglementând: 1)
ele judecătoreşti; 2) Ministerul Public şi 3) Consiliul Superior al
Un titlul distinct, Titlul IV, denumit Economia şi finanţele publice
norme referitoare la economia de piaţă, proprietate, sistemul financiar, bugetul
ional, impozite şi taxe, Curtea de Conturi.
Curtea Constituţională, reglementează controlul constitu
– Integrarea euroatlantică, nou introdus în Constitu
ării euroatlantice, iar titlul VII, Revizuirea Constitu
ă iniţiativa revizuirii, procedura şi limitele sale prin care se
te garanţia fermă a respectării voinţei poporului exprimat
referendum de aprobare a legii fundamentale căruia trebuie să
i Parlamentul. Ultimul titlu, Titlul VIII, purtând denumirea
i tranzitorii cuprinde reguli referitoare la intrarea în vigoare a
iei, conflictul temporal de legi, instituţiile existente ş
iei României din 1991
ştie, Constituţia României este o constituţie rigidă ş
din condiţiile de revizuire a ei, care sunt destul de complicate
iunea mai multor factori de iniţiativă.
Potrivit art. 146(1) a Constituţiei din 1991, revizuirea poate fi ini
edintele României, la propunerea Guvernului; 2) unei pătrimi din num
ilor sau senatorilor; 3) de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot,
ia ca cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei să provin
tate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste jude
municipiul Bucureşti să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semn
sprijinul acestei iniţiative. Iniţiativa revizuirii Constituţiei a apar
parlamentarilor (233 de deputaţi şi 94 de senatori) şi în baza Hot
23/2002 a Camerelor Parlamentului a fost aprobată Comisia pentru elabor
propunerii privind revizuirea Constituţiei. În luna aprilie 2003, Comisia a
redactat prima variantă de revizuire a Constituţiei din 1991, pe baza
ăcute de Guvern, partidele politice şi diferite organiza
Aceste propuneri au fost verificate de Curtea Constitu
prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, a constatat că au fost ini
respectarea Constituţiei. Avizul consultativ dat de Curtea Constitu
diacronică şi sincronică
66
i a celorlalte organe ale
i documentele cerute de Camera
parlamentare, prin intermediul
ilor acestora. De asemenea, în Capitolul IV este reglementat dreptul
ări, de a retrage
ţiuni de cenzură,
e în domenii care nu fac
administraţia publică
, iar Capitolul VI
, reglementând: 1)
i 3) Consiliul Superior al
ele publice, cuprinde
, proprietate, sistemul financiar, bugetul
controlul constituţionalităţii
, nou introdus în Constituţie este
Revizuirea Constituţiei,
i limitele sale prin care se
ei poporului exprimată prin
ruia trebuie să i se supună
i Parlamentul. Ultimul titlu, Titlul VIII, purtând denumirea Dispoziţii
cuprinde reguli referitoare la intrarea în vigoare a
iile existente şi instituţiile
ă şi acest lucru
complicate şi care
iei din 1991, revizuirea poate fi iniţiată de: 1)
trimi din numărul
eni cu drept de vot,
ă provină din cel
rii, iar în fiecare din aceste judeţe sau în
in 20.000 de semnături în
ţiei a aparţinut
i în baza Hotărârii nr.
Comisia pentru elaborarea
În luna aprilie 2003, Comisia a
iei din 1991, pe baza
i diferite organizaţii
fost verificate de Curtea Constituţională care,
au fost iniţiate cu
iei. Avizul consultativ dat de Curtea Constituţională prin
Benone Puşcă
Drept constituţional şi instituţii politice
Decizia nr. 148/2003 împreun
cele două Camere ale Parlamentului. Legea nr. 375/2003 adoptat
Camere a fost supus
18 septembrie 2003.
Raportul Comisiei de mediere a fost adoptat de cele dou
comună pe data de 18 septembrie 2003 iar Legea nr. 375/2003 a fost supus
referendumului desf
Urmare referendumului din 18
aprobată şi a căpă
după ce, în prealabil, rezultatul referendumului a fost confirmat prin Hot
nr. 3 din 22 octombrie 2003 de Curtea Constitu
Publicarea hotărârii de confirmare a rezultatelor referendumului s
data de 29 octombrie 2003, dat
revizuire a Constitu
Conţinutul revizuirii Constitu
modificări aduse drepturilor
vederea integrării ş
modificări referitoare la organizarea
publice (Iancu, 2007, p. 81).


















Rezumat
În vederea reaşeză
elaborarea unei noi constitu
adoptarea unor acte cu caracter constitu
proclamarea republicii populare, în
1948, 1952 şi 1965 care au consacrat principiul na
dictaturii politice a Partidului Comunist Român
libertăţilor fundamentale a cet
condus la schimbă
organizare şi funcţ
Pentru evitarea unui vid legislativ generat de lipsa unei constitu
22 decembrie 1989
noua constituţie a României, s
caracter constituţional.
Constituţiile României din perspectivă diacronică
ii politice
Decizia nr. 148/2003 împreună cu proiectul de revizuire au fost discutate de
Camere ale Parlamentului. Legea nr. 375/2003 adoptată
Camere a fost supusă procedurii de mediere în perioada 2 septembrie 2003
18 septembrie 2003.
Raportul Comisiei de mediere a fost adoptat de cele două camere în
pe data de 18 septembrie 2003 iar Legea nr. 375/2003 a fost supus
referendumului desfăşurat în perioada 18-19 octombrie 2003.
Urmare referendumului din 18-19 octombrie 2003, Legea de revizuire a fost
ăpătat nr. 429/2003, iar Constituţia revizuită a fost republicat
ce, în prealabil, rezultatul referendumului a fost confirmat prin Hot
nr. 3 din 22 octombrie 2003 de Curtea Constituţională.
ărârii de confirmare a rezultatelor referendumului s
data de 29 octombrie 2003, dată când a intrat în vigoare Legea nr. 429/2003 de
revizuire a Constituţiei din 1991.
inutul revizuirii Constituţiei priveşte trei importante domenii
ri aduse drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor; modifică
ării şi aderării României la structurile europene şi euroatlantice
ri referitoare la organizarea şi funcţionarea unor autorităţ
(Iancu, 2007, p. 81).
ezării vieţii politice, sociale şi juridice în coordonate legale,
elaborarea unei noi constituţii fiind imposibilă, s-a recurs la elaborarea
adoptarea unor acte cu caracter constituţional. După abolirea monarhiei
proclamarea republicii populare, în România au fost adoptate Constitu
şi 1965 care au consacrat principiul naţionalizării exproprierii,
dictaturii politice a Partidului Comunist Român şi limitarea drepturilor
ilor fundamentale a cetăţenilor. Revoluţia din luna decembrie 1989 a
condus la schimbări de esenţă în ceea ce priveşte sistemul constitu
i funcţionare a vieţii politice şi social economice din
Pentru evitarea unui vid legislativ generat de lipsa unei constituţii, în perioa
22 decembrie 1989-21 noiembrie 1991, dată la care Parlamentul a aprobat
ţie a României, s-a recurs la acte normative tranzitorii cu
caracter constituţional.
diacronică şi sincronică
67
zuire au fost discutate de
Camere ale Parlamentului. Legea nr. 375/2003 adoptată de cele două
procedurii de mediere în perioada 2 septembrie 2003 –
camere în şedinţă
pe data de 18 septembrie 2003 iar Legea nr. 375/2003 a fost supusă
19 octombrie 2003, Legea de revizuire a fost
a fost republicată,
ce, în prealabil, rezultatul referendumului a fost confirmat prin Hotărârea
rârii de confirmare a rezultatelor referendumului s-a făcut pe
când a intrat în vigoare Legea nr. 429/2003 de
te trei importante domenii şi anume:
enilor; modificări aduse în
şi euroatlantice şi
ionarea unor autorităţi şi instituţii
i juridice în coordonate legale,
a recurs la elaborarea şi
abolirea monarhiei şi
România au fost adoptate Constituţiile din
ării exproprierii,
i limitarea drepturilor şi
decembrie 1989 a
te sistemul constituţional de
i social economice din ţara noastră.
Pentru evitarea unui vid legislativ generat de lipsa unei constituţii, în perioada
la care Parlamentul a aprobat
a recurs la acte normative tranzitorii cu
Benone Puşcă
Drept constituţional şi instituţii politice
Teste de autoevaluare
1. Termenul de constitu
care în limba român
a. aşezare cu temei;
b. constituant;
c. adunare general

2. Noţiunea de constitu
folosită pentru prima dat
a. în Italia în 1698;
b. în SUA în 1787;
c. în Franţa în 1791.

3. Constituţia cutumiar
a. fixă;
b. precisă;
c. flexibilă.

4. Prin care procedeu se consider
ci pasivă”:
a. prin plebiscit;
b. prin acordarea
c. prin încheierea unui pact între monarh

5. Constituţiile suple pot fi modificate:
a. numai prin legi constitu
b. prin legi ordinare;
c. numai prin referendum.

Răspunsuri la întreb
1.a; 2.b; 3. c; 4.a, 5.b


Lucrare de verificare aferent
1. Identifică în textele Constitu
modificată) articolele care fac referire la:
- forma de guvern
- drepturile şi obliga
- sistemul electoral.

2. Compară şi explic
componentă) care sunt elementele de noutate
suprapus peste noile realit

Constituţiile României din perspectivă diacronică
ii politice
Teste de autoevaluare
Termenul de constituţie îşi are sorgintea în cuvântul latin
care în limba română se poate traduce prin:
ezare cu temei;
adunare generală.
iunea de constituţie – în accepţiunea apropiată de cea de azi
ru prima dată:
în Italia în 1698;
în SUA în 1787;
a în 1791.
ia cutumiară este o constituţie:
Prin care procedeu se consideră că „suveranitatea populară nu este activ
prin plebiscit;
prin acordarea constituţiei de către monarh;
prin încheierea unui pact între monarh şi Parlament.
iile suple pot fi modificate:
numai prin legi constituţionale;
prin legi ordinare;
numai prin referendum.
spunsuri la întrebările din testele de autoevaluare
1.a; 2.b; 3. c; 4.a, 5.b
Lucrare de verificare aferentă capitolelor 1 şi 2

în textele Constituţiilor din 1866, 1965 şi 1991 (revizuit
ă) articolele care fac referire la:
forma de guvernământ a statului;
i obligaţiile cetăţenilor;
sistemul electoral.
i explică apoi prin frazare (câte 5 fraze pentru fiecare
ă) care sunt elementele de noutate şi în ce măsură
suprapus peste noile realităţi sociale şi politice.
diacronică şi sincronică
68
i are sorgintea în cuvântul latin „constitutio”
de cea de azi – a fost
ă nu este activă
rile din testele de autoevaluare
i 1991 (revizuită şi
(câte 5 fraze pentru fiecare
ăsură acestea s-au
Benone Puşcă
Drept constituţional şi instituţii politice
Nota bene. Lucrarea va fi
anunţului de executare a ei, iar rezultatul evalu
acesta sau prin platforma eLearning.


Bibliografie minimal
Deleanu, Ion (2006).
dreptul comparat. Bucure
Drăganu, Tudor (1972).
40-67.
Duculescu, V., Călinoiu, Constan
Lumina Lex.
Iancu, Gheorghe (2007).
completată. Bucureş
Ionescu, Cristian (2008).
Beck, pp. 163-208.
Muraru, Ioan, Tănă
Ediţia 13, vol. I. Bucure
Puşcă, Benone, Puş
Bucureşti: Didactică ş


Constituţiile României din perspectivă diacronică
ii politice
. Lucrarea va fi transmisă tutorelui în termen de 7 zile de la data
ului de executare a ei, iar rezultatul evaluării îţi va fi comunicat prin
acesta sau prin platforma eLearning.
Bibliografie minimală
(2006). Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român
. Bucureşti: C. H. Beck, pp. 208-256.
ganu, Tudor (1972). Drept constituţional. Bucureşti: Didactică şi Pedagogic
ălinoiu, Constanţa (1999). Drept constituţional comparat
Iancu, Gheorghe (2007). Tratat de drept constituţional. Ediţia a IV
şti: Lumina Lex, pp. 42-84.
Ionescu, Cristian (2008). Tratat de drept constituţional. Ediţia a 2-a. Bucure

ănăsescu, Simina (2008). Drept constituţional şi institu
Bucureşti: C. H. Beck, pp. 39-110.
, Benone, Puşcă, Andy (2007). Drept constituţional şi institu
ti: Didactică şi Pedagogică, pp. 120-231.
diacronică şi sincronică
69
tutorelui în termen de 7 zile de la data
i va fi comunicat prin
în dreptul român şi
i Pedagogică, pp.
ional comparat. Bucureşti:
ia a IV-a revizuită şi
a. Bucureşti: C. H.
i instituţii politice.
i instituţii politice.