Termenul de rugăciune în Scriptură Pentru Origen termenul de rugăciune se întâlneşte pentru prima dată în Sfânta Scriptură în momentul în care

Iacov, la sfatul lui Isaac şi al Rebecăi, pleacă în Mesopotamia pentru a scăpa de furia lui Isav. Iată textul: ,,Şi a făcut Iacov făgăduinţă zicând: De va fi Domnul Dumnezeu cu mine, şi mă va povăţui în calea aceasta în care merg eu astăzi, de-mi va da pâine să mănânc şi haine să mă îmbrac. Şi de mă voi întoarce sănătos la casa tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu. Iar piatra aceasta pe care am pus-o stâlp, va fi pentru mine casa lui Dumnezeu şi din toate câte-mi vei da Tu mie, a zecea parte o voi da Ţie” (Fac.28,20-22). Trebuie spus că termenul de rugăciune, care în nenumărate locuri are un înţeles cu totul diferit decât cel de invocaţie, este folosit aici de cineva care face o făgăduinţă, care promite să înfăptuiască un lucru dacă obţine de la Dumnezeu o anumită binefacere. Acelaşi cuvânt este folosit cu sensul său obişnuit în Ieşire, după a doua din cele zece plăgi şi anume cea a broaştelor:,,Atunci a chemat Faraon pe Moise şi pe Aaron şi a zis: Rugaţi-vă pentru mine Domnului să depărteze broaştele de la mine şi de la poporul meu şi voi lăsa poporul lui Israel să jertfească Domnului” (Ieş.8,8)1. Însă dacă cineva crede că termenul ,, rugaţi-vă „ folosit de Faraon ar putea avea pe lângă sensul de făgăduinţă şi pe cel de rugăciune să citească mai departe: ,, Moise însă a zis către Faraon: Soroceşte-mi însuţi când să mă rog pentru tine, pentru slugile tale şi pentru poporul tău ca să piară broaştele de la tine, de la poporul tău şi din casele voastre şi să rămână numai în râu” (Ieş.8,9). De reţinut este că pentru plaga cu ţânţari Faraon nu mai cere rugăciune, iar Moise nu se mai roagă. Însă la cea de-a patra plagă, cea a muştelor, Faraonul spune: Rugaţi-vă Domnului pentru mine!”. Iar puţin mai departe se spune:,, Şi ieşind Moise de la Faraon, s-a rugat lui Dumnezeu” (Ieş.8,29-30). În cele din urmă la a şaptea şi a opta plagă Faraon îi cheamă pe Moise şi pe fratele său şi le zice:,, Acum văd că am păcătuit! Rugaţi-vă Domnului pentru mine să înceteze tunetele,grindina şi focul pe pământ”; şi puţin mai departe:,,Ieşind deci Moise de la Faraon şi din cetate şi întinzându-şi mâinile către Domnul, au încetat tunetele şi grindina şi s-a oprit ploaia”(Ieş.9,33). S-a văzut în mai multe locuri că termenul de rugăciune nu avea înţelesul obişnuit, ci însemna făgăduinţă aşa cum a fost cazul lui Iacov. Cu acelaşi sens îl întâlnim şi în Pildele lui Solomon în următorul pasaj:,,O cursă este pentru om să afierosească Domnului ceva în
1

Cf., ORIGEN, Despre rugăciune, (traducerea:), M.VLADIMIRESCU, Herald, Bucureşti 2006, 29.

grabă şi după ce a făgăduit să-i pară rău” (Pilde 20,25). În Eclesiast se spune:,, Mai bine să nu făgăduieşti decât să nu împlineşti ce ai făgăduit” (Ecl.5,4)2. Folosul rugăciunii (Despre rug., 5,6 şi 6,3-4) Origen este pus în situaţia de a răspunde la întrebările ce i se pun cu privire la folosul rugăciunii. În primul rând dacă Dumnezeu prevede viitorul şi acesta trebuie să se întâmple, atunci rugăciunea nu are nici un rost. În al doilea rând dacă totul este orânduit după voinţa lui Dumnezeu, şi dacă hotărârile sale sunt de nezdruncinat şi de neschimbat atunci din nou rugăciunea nu este de nici un folos3. (…) Trebuie afirmat că odată ce liberul arbitru care ne face să căutăm sau să îndepărtăm viciul sau virtutea, binele sau râul, trebuie admis în mod necesar că Dumnezeu a ştiut mai înainte de facerea lumii, mai înainte de a se putea folosi libertatea, care vor fi alegerile noastre. El a hotărât mai dinainte pentru fiecare faptă a liberului nostru arbitru care este efectul mişcărilor noastre libere sau al intervenţiei purtării sale de grijă, fără ca preştiinţa dumnezeiască să poată fi considerată drept cauza evenimentelor sau faptelor care ilustrează jocul propriei noastre libertăţi. Chiar admiţând că Dumnezeu nu cunoaşte cele viitoare, nici aşa nu am putea să nu acţionăm într-un fel sau altul pentru că omul a fost înzestrat cu libertate. Preştiinţa dumnezeiască face ca faptele noastre libere să se armonizeze în chip folositor cu ansamblul universului. Aşadar dacă Dumnezeu ştie dinainte toate alegerile liberului nostru arbitru, El rânduieşte lucrurile pentru binele fiecăruia, ţinând cont de rugăciunea noastră, de starea noastră, de credinţă noastră, de voinţă noastră, rezolvând toate după cea mai bună rânduială. Astfel El va putea spune: îl voi asculta pe acest om pentru că sa rugat cu multă stăruinţă, dar nu îl voi asculta pe celălalt pentru că nu merită să fie ascultat sau pentru că cere ce nu îi este de nici un folos, dar nici nu ar fi bine pentru Mine să i le împlinesc. După cum va fi rugăciunea fiecăruia Mă voi milostivi de el sau nu4. Din nou zice Domnul: îl voi asculta pe cel care mă va ruga cu umilinţă deoarece el nu se roagă cu indignare şi nu se comportă în mod neglijent când se roagă. Când se va ruga îi voi asculta cerinţele sale într-un mod mult mai mare de cum cere sau gândeşte (Col.3,20). Îmi place să-l copleşesc cu binefacerile mele şi să-i dăruiesc mult mai mult decât mi-a cerut. Unuia ca acesta îi voi trimite un înger ca să-l ajute la lucrarea mântuiri ale şi care să fie

2 3

Ibidem, 31. Cf., G.BOSIO, E.DAL COVOLO, M. MARITANO , Introduzione ai padri della chiesa, secoli II e III, Partea II, Societa editrice internazionale, Torino,1998, 381. 4 Cf.,ORIGEN, op. cit., 39-40.

alături de el de acum înainte. Iar altuia îi voi trimite un înger mult mai puternic, întrucât el va fi mult mai bun decât cel dintâi5. Beneficiile de a te ruga ,,Aşa cum se cuvine” Mai mult nu este nerezonabil să folosim un anumit exemplu care să fie la îndemâna tuturor pentru a-i stimula pe oameni la rugăciune şi pentru a nu o neglija dar pentru a-i face să se roage cu râvnă. Aşa cum nu este posibil ca un bărbat să aibă copii dacă nu are o soţie, şi dacă nu s-a împlinit unirea trupească, tot la fel se întâmplă şi cu rugăciunea: omul nu poate obţine ceva prin rugăciune, dacă nu s-a rugat mai înainte cu o anumită dispoziţie sau cu o anumită credinţă, dacă nu s-a stimulat, nu şi-a trăit într-un fel rugăciunea. Trebuie evitate repetiţiile vorbăria multă, cererile neînsemnate, urmărirea bunurilor pământeşti, dar mai ales trebuie avut grijă ca la rugăciune sufletul să nu fie mânios şi nici tulburat de gânduri necurate. Ba mai mult nu este posibil să avem mare râvnă la rugăciune dacă nu ne-am purificat mai întâi inima, şi nici nu poate dobândi iertarea păcatelor acela care nu iartă din adâncul sufletului pe fratele care l-a supărat6. Cred că beneficiile rugăciunii sunt de parte celui care se roagă aşa cum trebuie şi care depune tot efortul pentru a se ruga cât mai bine cu putinţă. Mai întâi cel care se dăruieşte rugăciunii trebuie să-şi creeze o stare lăuntrică favorabilă rugăciunii, gândindu-se că se află în faţa lui Dumnezeu şi că îi vorbeşte ca Unuia care are privirea asupra lui, este prezent şi îl ascultă. Sunt anumite imagini şi amintiri care tulbură imaginaţia şi sufletul năpădindu-le; dimpotrivă, este liniştitor să ne amintim de Dumnezeu în care credem, care cunoaşte cele mai tainice mişcări ale sufletului nostru, care le vede pe toate şi care încearcă inimile şi cercetează rărunchii fiecăruia. Chiar dacă cel care la rugăciune ar avea o astfel de inimă liniştită şi nu ar dobândi nici un folos, am putea spune că însăşi această stare duhovnicească din timpul rugăciunii este o reală binefacere. Dacă aceasta se întâmplă des atunci numai cei care au experienţa unei rugăciuni permanente pot spune câte greşeli pot fi evitate şi câte fapte bune pot fi făcute atunci când ai o asemenea stare duhovnicească. Dacă pilda şi amintirea unui om vestit şi înţelept ne fac să-l imităm şi să punem frâu alunecării spre râu, cu atât un mai mare folos aduce gândul la Dumnezeu, Tatăl universului când se uneşte cu rugăciunea celor ce se ştiu înaintea unui Dumnezeu Căruia îi vorbesc, înaintea Unuia care îi vede îi ascultă. Ceea ce s-a spus până acum rezultă şi este întărit din Sfânta Scriptură.
5 6

Cf., G.BOSIO, E.DAL COVOLO, M. MARITANO , op., cit., 40. Cf. ORIGENE, AN EXHORTATION TO MARTYRDOM ,PRAYER AND SELECTED WORKS, (TRANSLATION AND INTRODUCTION BY), R. A. GREER, PAULIST PRESS, NEY YORK 1979, 97.

Persoana care se roagă trebuie ,,să ridice mâini sfinte” (1Tim. 2,8) să ierte greşelile tuturor şi să alunge din suflet orice armă de mânie sau de şovăire7. În timp ce se roagă sufletul trebuie să fie eliberat de orice preocupare străină rugăciunii. Ce poate fi mai fericit decât acest lucru? Paul ne învaţă aceasta în prima sa scrisoare către Timotei, când spune:,, Vreau deci ca bărbaţii să se roage în tot locul ridicând mâini sfinte, fără de mânie şi fără şovăire”. La rândul lor, femeile, mai ales când se aşează la rugăciune trebuie să-şi pregătească trupul şi sufletul, să-şi arate într-un anumit mod respectul pentru Dumnezeu,, să înlăture din sufletul lor orice gând nepotrivit şi orice apucături femeieşti, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur sau din mărgăritare şi veşminte de mult preţ, precum se cuvine unor femei cu teamă de Dumnezeu” (1Tim.2, 9-10). Domnul, îngerii, şi sfinţii sunt alături de cei care se roagă Origen presupune că singurul rod al rugăciunii noastre este acela de a ne învăţă cum trebuie să ne rugăm şi cum trebuie să procedăm în consecinţă. E limpede, însă , că cel ce se roagă în acest mod, cât timp încă vorbeşte şi contemplă pe Cel care-l ascultă, acela aude deja cuvântul Primitorului: ,,Iată-mă sunt aici”, dacă, binenţeles, a îndepărtat înainte de rugăciune toate îndoielile cu privire la Providenţă. Cel care acceptă evenimentele aşa cum sunt, acela a devenit deja liber de asuprire şi nu mai ridică mâna împotriva lui Dumnezeu, care rânduieşte totul în vederea mântuiri noastre, nici nu mai murmură în ascuns fără ca să-l audă cineva. Afară de aceasta cel care se roagă participă prin rugăciunea sa şi la rugăciunea Fiului lui Dumnezeu, care stă şi în mijlocul acelora care nu îl cunosc, dar care nu lasă pe nimeni fără ajutor, ascultă orice rugăciune şi Care se roagă împreună cu cei pentru care mijloceşte. El se roagă cu cei care se roagă şi stăruie pentru cei care stăruie. Însă El nu se roagă pentru aceia care nu se roagă necontenit în numele Său8 nici nu va reprezenta înaintea lui Dumnezeu pe cei care nu urmează îndrumările Sale de a se ruga tot timpul: ,,trebuie să se roage totdeauna şi să nu piardă nădejdea” (Lc. 18,1). Cine, dintre cei care cred în cuvântul neînşelător a lui Isus nu ar fi îmboldit spre rugăciune neîncetată, câtă vreme El zice: ,,Cereţi ţi vi se da, căutaţi şi veţi afla,bateţi şi vi se va deschide” ?( Lc. 11,9). Dar nu numai marele preot Cristos se roagă împreună cu cei care se roagă după cum se cuvine, ,,ci şi îngerii care se bucură în cer pentru un păcătos care se căieşte mai mult decât pentru nouăzeci şu nouă de drepţi, care nu au
7 8

Ibidem, 97-98. Cf., ORIGEN, Scrieri Alese, PART II (traducerea:), PR. PROF., T. BODOGAE, N. NEAGA, Z. LAŢCU, editura institutului biblic şi de misiune al bisericii ortodoxe române, BUCUREŞTI, 1982, 220.

nevoie de pocăinţă” (Lc.15,7), şi se roagă chiar şi pentru sufletele sfinţilor care au adormit de curând. Aceasta se lămureşte în parte, prin faptul că Rafael aduce o jertfă de mulţumire lui Dumnezeu pentru Tobia şi Sara9. După ce amândoi s-au rugat atunci, zice Scriptura, a fost auzită rugăciunea lor de mărire a celui Preînalt şi Rafael a fost trimis să-i tămăduiască pe amândoi. Şi însuşi Rafael le descoperă misiunea pe care o are de îndeplinit ca mesager al voinţei dumnezeieşti: ,, Şi când te rugai ti şi cu nora ta Sara, eu aduceam pomenirea rugăciunilor voastre înaintea celui Sfânt” (Tobit, 12,12) şi îndată după aceea:,, Eu sunt Rafael, unul din cei şapte îngeri, care ridică rugăciunile sfinţilor şi le înalţă înaintea slavei Celui Sfânt” (Tobit, 11,13). În momentul rugăciunii îngerii află de la cel care se roagă de ce are nevoie şi duc la îndeplinire misiunea ce le-a fost încredinţată. Pe de altă parte rezultă că, după relatarea din cărţile Macabeilor:,, Ieremia s-a dovedit un om excepţional prin demnitatea vârstei şi prin prestigiu” , iar un alt sfânt care trecuse la Domnul aduce această mărturie: ,,acesta este prorocul lui Dumnezeu Ieremia, care mult se roagă pentru popor şi pentru cetatea sfântă” (II Mac. 15,14). De remarcat este că sfinţii care au trecut la Domnul sunt cu mult superiori celor care încă se mai luptă aici, pe pământ, şi că îi pot ajuta pe cei slabi care se luptă, aşa cum s-au luptat şi ei10. Ce ar trebui să ne rugăm Acum după ce am arătat beneficiile care provin prin intermediul rugăciunii sfinţilor, să medităm puţin la cuvintele: ,,Căutaţi lucrurile mari, iar cele mici vi se vor adăuga”, iar apoi ,, căutaţi lucrurile cele cereşti, iar cele pământeşti vi se vor adăuga”. Însă acum fiecare simbol şi mod prin comparaţie cu ceea ce este adevărat şi spiritual, este ,,mic” şi ,,pământesc”. Spre deosebire de bunurile duhovniceşti şi adevărate, bunurile pământeşti au un preţ neînsemnat. Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă să imităm rugăciunile sfinţilor pentru ca şi noi să obţinem în realitate ceea ce ei au dobândit ca imagine, şi pentru a ne aminti că bunurile pământeşti nu sunt decât nişte simboluri ale bunurilor cereşti. Voi care vreţi să fiţi evlavioşi, dacă vreţi să vă înduhovniciţi, cereţi în rugăciunile voastre bunurile cereşti prin care veţi dobândi împărăţia cerurilor şi vă veţi bucura de bunuri şi mai mari. Cât priveşte bunurile pământeşti necesare trupului, Tatăl vă va da în măsura de care aveţi nevoie11.
9

Ibidem, 221. Cf., ORIGEN, Despre rugăciune,op., cit.,49. 11 Cf. ORIGENE, An Exhortation To Martyrdom,PRAYER AND SELECTED WORKS, op. cit., 109.
10

Cele patru forme de rugăciune întâlnite la Sf. Paul Comentând prima epistolă către Timotei, Apostolul foloseşte patru cuvinte, pentru a ilustra cele patru forme de rugăciune şi anume: rugăciunea de cerere; mijlocire; rugăciunea propriu-zisă; şi de mulţumire . Însă pentru a vedea dacă înţelegem corect cele patru forme de rugăciune, trebuie să citim următorul pasaj: ,,Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni,mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii” (1Tim 2,1). După părerea lui Origen cererea este rugăciunea celui care cere cu multă râvnă ceva ce îi lipseşte în timp ce rugăciunea propriu-zisă izvorăşte dintr-un sentiment mai nobil, acela de a-L preaslăvi pe Dumnezeu. Mijlocirea este o cerere pentru anumite lucruri adresate lui Dumnezeu de către cineva care are mare trebuinţă12iar mulţumirea constă în exprimarea recunoştinţei pentru bunurile primite şi înfăţişează măreţia Celui care face această binefacere. Exemple de cerere – un astfel de exemplu ne este arătat în cuvintele adresate de Gabriel către Zaharia care îi ceruse lui Dumnezeu să-i dăruiască un copil: ,, Nu te teme Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan”(Lc. 1,13). Un alt exemplu reiese din carte Exodului cu privire la făurirea viţelului din aur unde se spune: ,, Moise însă a rugat pe Domnul Dumnezeul său şi a zis: Să nu se aprindă Doamne, mânia Ta asupra poporului Tău pe care l-ai scos din ţara Egiptului cu putere mare” (Exod 32, 11). Următorul exemplu îl găsim Deuteronom:,, Apoi, am îngenuncheat a doua oară înainte Domnului, ca şi întâia oară patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, fără să mănânc pâine şi fără să beau apă; m-am rugat pentru păcatele voastre cu care aţi greşit voi” (Deut. 9, 18). De altfel şi Estera s-a rugat Dumnezeului lui Israel şi a zis :,, Domnul meu regele nostru” ( Est. 4, 17). Exemple de rugăciune – Rugăciune propriu-zisă întâlnim la Daniel: ,,Atunci Azaria a stat şi s-a rugat astfel: în mijlocul focului şi-a deschis gura şi a zis” (Cântarea celor trei tineri 2), iar în Cartea lui Tobia :,, Şi cu sufletul adânc întristat am suspinat, am plâns, şi cu durere m-am rugat zicând: Drept eşti Tu Doamne şi toate căile Tale sunt drepte, iar adevărul şi dreptatea Ta dăinuie în veac” (Tobia 3,1-2). Un alt exemplu grăitor găsim în I Regi :,,Şi Ana s-a rugat Domnului cu sufletul întristat a plâns amarnic şi a dat făgăduinţă zicând: Atotputernice Doamne Dumnezeule Sabaot, de vei privi la întristarea slujitoarei Tale” (I Regi 1, 10-11).

12

Ibidem,109.

Exemple de mijlocire – rugăciunea de mijlocire apostolul o pune în seama Duhului Sfânt13 pentru ca acesta o face mai puternică şi mai plină de încredere în Cel către care o adresează: ,,noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie ci Însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Rom. 8, 26-26). Duhul este Cel care mijloceşte, iar noi cei care ne rugăm. De altfel în cartea Judecătorilor citim că Samson a spus implorând: ,,Mori suflete al meu cu Filistenii! Apoi s-a sprijinit cu toată puterea şi s-a prăbuşit casa peste fruntaşii filistenilor şi peste tot poporul ce era în ea” (Jud. 16, 30). Exemple de mulţumire – un astfel de exemplu îl găsim chiar în cuvintele Mântuitorului când spune: ,,Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit celor mici” (Lc. 10, 21). Totuşi putem adresa cereri, rugăciuni, mijlociri şi mulţumiri nu numai sfinţilor, dar şi oamenilor mai ales cele de mijlocire şi de mulţumire. Însă dacă putem adresa sfinţilor toate aceste tipuri de rugăciune cu atât mai mult trebuie sa-I aducem mulţumiri lui Cristos, care după voia Tatălui ne-a copleşit cu atâtea binefaceri14. Origen observă însă că rugăciunea de adorare nu trebuie să se adreseze decât numai lui Dumnezeu Tatăl, şi niciodată unei făpturi create, poate dar lui Cristos. Însuşi Isus ne-a învăţat adorarea Tatălui. Numai Lui trebuie să ne rugăm în mod simplu şi în numele Lui. Avem datoria sa-l adorăm pe Tatăl prin Fiul, în Duhul Sfânt, dar numai Tatăl are dreptul să fie adorat de noi. Pentru a explica această singură opinie, Origene observă că nu este normal să te rogi unuia care la rândul său se roagă, dacă se vrea să se rămână într-o logică. Isus a refuzat să fie numit ,,bun”, deoarece numai Dumnezeu, în opinia sa, are dreptul la acest titlu15 El a refuzat aşadar în mod cert ca să fie adorat. Şi dacă îi numeşte pe creştini ca fraţi ai săi, cu aceasta vrea să indice în mod clar dorinţa sa de a-L vedea pe Tatăl venerat, ……..fratele lor: ,, Să-l rugăm aşadar pe Dumnezeu ca prin El, ca să vorbim cu toţii în acelaşi mod, fără nici o împărţire în forma rugăciunii. Nu suntem aşadar divizaţi, când unii îţi înalţă rugăciunea către Tatăl în timp ce alţii îşi înalţă către Fiul?Sufletele simple, care în manieră ilogică şi desconsiderată, se roagă Fiului cu Tatăl sau fără Tatăl, săvârşesc un păcat de ignoranţă” ( 16, 1). Partea a II-a

13 14

Cf., ORIGENE, Despre rugiune. Op. Cit. 60. Ibidem, 61. 15 Cf., Johannes Quasten, Patrologia, I primi due secoli, vol I, Marietti, 1992, 340.

În partea a doua a lucrării, metodic structurată şi bine alcătuită, Origen analizează rugăciunea „Tatăl nostru”. El nu este primul şi nici singurul scriitor bisericesc care s-a aplecat asupra acestei rugăciuni, însă consideraţiile sale de ansamblu, care şi-au conservat durabilitatea şi valabilitatea de-a lungul vremii, i-au influenţat pe succesorii săi. Un aspect destul de important este acela că el dă o interpretare alegorică rugăciunii Tatăl Nostru, cu accente polemice la adresa celor care înclinau spre înţelegerea strict literară a textului biblic. Rugăciunea, departe de a îndemna la individualism, descoperă creştinului că face parte dintr-un popor, dintr-un trup: de aceea se şi spune în rugăciunea domnească „Tatăl nostru”. Credinciosul se roagă lui Dumnezeu folosind cuvinte la forma de plural, căci în rugăciunea sa se simte prezenţa tuturor celorlalţi fraţi care se roagă. Origen insistă asupra acestei dimensiuni ecleziale, apreciind în mod deosebit rugăciunea în comuniune, acolo unde se adună credincioşii. Rugăciunea nu înseamnă vorbărie ci dialogul omului cu Dumnezeu. Spunem lucruri zadarnice atunci când nu suntem atenţi la cuvintele pe care le rostim la rugăciune, ci înşirăm fapte, cuvinte, gânduri zadarnice şi care spune la rugăciune multe vorbe în. Se amăgeşte cel ce îşi închipuie că va fi ascultat datorită multor cuvinte rostite la rugăciune. Isus a socotit adesea mărirea lumii o boală aducătoare de moarte. Aceasta o face, condamnând atitudinea făţarnicilor în timpul rugăciunii. Căci stă în firea făţarnicului să se fălească în faţa oamenilor cu evlavia şi cu dărnicia sa: „Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?” (In 5,44). Trebuie dispreţuită orice mărire care vine de la oameni drept răsplată pentru o faptă bună, şi trebuie urmărită numai mărirea adevărată, cea pe care numai Dumnezeu o dăruieşte celor vrednici de ea, cu o bunătate care depăşeşte orice merit. Astfel, o faptă frumoasă şi demnă de toată lauda îşi pierde toată strălucirea în momentul în care o facem pentru a fi văzuţi şi lăudaţi de oameni; în cazul acesta Dumnezeu nu o va răsplăti. Cel care nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu şi lucrurile de care are neapărat nevoie. Adesea unul ca acesta cere numai lucruri pieritoare. Dimpotrivă cel care năzuieşte la valori supreme şi dumnezeieşti le va dobândi de la Cel care este Dumnezeu şi Tatăl, din moment ce El cunoaşte nevoile noastre mai înainte de a I le cere noi prin rugăciune. Tatăl nostru…

În Vechiul Testament nu găsim o rugăciune care să-L numească pe Dumnezeu Tată. Dacă Dumnezeu este numit Tată, iar cei ce s-au născut din El sunt fii Lui pentru că au auzit şi crezut în cuvântul Lui, înseamnă că în nici o altă parte nu se găseşte afirmată mai sigur şi mai ferm această filiaţie decât numai la cei din vechime. Dacă nu suntem cu adevărat fii ai lui Dumnezeu, să ne temem de a-L chema cu acest nume, căci vom putea adăuga la toate celelalte păcate ale noastre şi pe cel al lipsei de evlavie. Însă cei care sunt născuţi din Dumnezeu şi poartă în ei duhul înfierii, nu mai cad în păcate şi au părăsit calea pierzării deoarece sunt zidiţi după chipul Fiului Său. Toate faptele, cuvintele şi gândurile pe care Cuvântul lui Dumnezeu la modelează după chipul Lui, arată imaginea lui Dumnezeu cel nevăzut. Dacă Fiul este icoana lui Dumnezeu, sfinţii sunt chipul icoanei. Ei vor exprima această înfiere, nu printr-o asemănare exterioară ci printr-o asimilare lăuntrică şi se transforma prin această înnoire spirituală, ajungând asemenea Domnului în trupul măririi. Care eşti în ceruri… Trebuie să avem grijă să nu-l închipuim pe Dumnezeu mărginit de o formă trupească şi care ar locui în ceruri; dacă Dumnezeu ar fi mărginit în acest fel, atunci ar însemna că este mai mic decât cerurile care Îl cuprind. Or, dimpotrivă, trebuie să socotim că faţă de puterea de necuprins a lui Dumnezeu, toate celelalte sunt mărginite. Anumite expresii par să afirme că Dumnezeu se găseşte între marginile unui loc, însă aceste expresii trebuie înţelese într-un sens mai larg, respectând natura spirituală a lui Dumnezeu şi făcând deosebire între esenţa lui Dumnezeu şi celelalte făpturi. Dumnezeu locuieşte în cer aşa cum locuieşte în sfinţi, înţelegând prin sfânt orice om care poartă chipul omului ceresc, al lui Cristos, în care toţi cei mântuiţi sunt ca nişte lucrători şi ca nişte stele ale cerului sau ca şi sfinţii care locuiesc în ceruri.Noi nu vom mai fi locuitorii pământului ci ai cerurilor, unde sunt tronurile lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu îşi va face sălaş în toţi cei ce poartă chipul Cuvântului ceresc şi care în felul acesta au devenit şi ei cereşti.

Sfinţească-se numele Tău…

Această formulă poate însemna fie că ceea ce s-a cerut încă nu s-a dobândit, fie că cel care a cerut vrea să păstreze ce a obţinut. Cu toate acestea cuvintele „Sfinţească-se numele Tău” arată că numele Tatălui încă nu s-a sfinţit. Numele desemnează natura proprie şi de necontestat a fiinţei care îl poartă. Pentru Dumnezeu, nu există decât un nume şi anume cel din cartea Ieşirii: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ies 3,14). Cel care se roagă trebuie să ceară sfinţirea numelui lui Dumnezeu după cuvântul Psalmistului: ,, Să înălţăm numele Lui împreună”.A înălţa numele lui Dumnezeu înseamnă a participa la revărsarea dumnezeiască, iar mişcându-ne din El îi stăpânim pe duşmanii care nu se mai pot bucura de căderile noastre. Vie Împărăţia Ta… Cel ce se roagă să vină împărăţia lui Dumnezeu se roagă de fapt ca împărăţia lui Dumnezeu să prindă rădăcini într-însul, să dea roade şi să se desăvârşească. Domnul locuieşte într-o cetate bine orânduită în toţi sfinţii care Îl au pe Dumnezeu drept rege şi care ascultă de poruncile Lui. În sufletul desăvârşit este prezent Tatăl, iar Fiul vine să se sălăşluiască acolo împreună cu Tatăl „vom veni la el şi vom face locaş la el” (In 14,23). Împărăţia lui Dumnezeu înseamnă: starea fericită a unui suflet condus de raţiune şi călăuzit de sfaturi pline de înţelepciune, cuvintele de mântuire adresate ascultătorilor ca şi desăvârşitele fapte ale dreptăţii şi ale celorlalte virtuţi, căci Fiul lui Dumnezeu este cuvânt şi dreptate. În ceea ce priveşte Împărăţia lui Dumnezeu este cu neputinţă să se însoţească dreptatea cu nedreptatea, lumina cu întunericul, şi în acelaşi fel nici lumea păcatului nu poate face parte din împărăţia lui Dumnezeu. Trebuie deci ca ceea ce este stricăcios în noi, să descopere sfinţenia şi nestricăciunea prin înfrânare şi curăţie. Facă-se voia Ta… Este cererea ca şi cu noi, cei de pe pământ, să se împlinească voia lui Dumnezeu, ceea ce se va şi întâmpla dacă nu facem nimic împotriva voii lui. Atunci când se va împlini şi cu noi pe deplin voia lui Dumnezeu, vom fi asemenea locuitorilor cerurilor; noi purtăm ca şi ei chipul Fiinţei cereşti; noi vom moşteni împărăţia cerurilor şi cei care vor urma pe pământ vor cere la rândul lor să devină asemenea nouă care vom fi în ceruri. Omul asumat de Mântuitorul a primit putere asupra celor din cer care aparţin Celui Unul-Născut pentru a se uni cu El şi pentru a-L face părtaş la dumnezeirea Sa. Mântuitorul ne porunceşte să ne rugăm ca cei care locuiesc pe pământ să devină asemenea cu cei care îşi au patria în ceruri. El vrea ca toate fiinţele care sunt pe pământ,

adică şi cele mai înrudite cu pământul, să se asemene cu cele care locuiesc în ceruri şi care au devenit cereşti. Dacă voia Sa se va face pe pământ aşa cum se face şi în cer, noi toţi vom deveni cer iar pământul nu mai rămâne pământ. Numele lui Dumnezeu a fost sfinţit prin locuitorii cerului; împărăţia lui Dumnezeu a venit deja pentru ei şi s-a împlinit voia lui Dumnezeu cu ei. Toate aceste lucruri încă neîmplinite pentru cei de pe pământ se pot realiza, dacă ştim să ne facem vrednici de a fi ascultaţi de Dumnezeu. Pâinea noastră dă-ne-o nouă astăzi… Scriptura numeşte pâine orice hrană. Cuvântul care înseamnă pâine este foarte variat, căci nu toţi pot suporta tăria şi puterea întăritoare a învăţăturilor dumnezeieşti. Adevărata pâine este cea care îl hrăneşte pe omul adevărat creat după chipul lui Dumnezeu şi care îl ridică pe cel ce se hrăneşte cu ea până la asemănarea cu Creatorul său. Hrana cea adevărată este trupul lui Cristos care fiind Cuvântul, s-a făcut trup după cum se spune „Şi Cuvântul s-a făcut trup” (In 1,14).Să-i cerem Tatălui nu pâinea obişnuită, ci pâinea cea vie, temându-ne ca nu cumva sufletul nostru să se îmbolnăvească de foame şi să moară pentru că ne-a lipsit cuvântul Domnului. Cel care primeşte pâinea vieţii îşi întăreşte inima şi devine fiul lui Dumnezeu. Cuvântul epiousios, pentru a explica termenul, necunoscut în limba greacă, după părerea lui Origen, fusese creat de evanghelişti, aminteşte asemănarea cu termenul periousios (ales) şi interpretează pâinea, epiousios ca fiind „ceea ce se transformă în substanţă”. Pentru că nu trebuie să se creadă că Isus ne învaţă că trebuie să se ceară ceva material, trebuie să ajungem la concluzia că cererea se referă la pâinea cerească, Cuvântul lui Dumnezeu care, asemănător naturii omului, procură sufletului sănătate, bune obişnuinţe şi putere, şi comunică propria nemurire celui care îl mănâncă. Cel care primeşte pâinea cea spre fiinţă îşi întăreşte inima şi devine fiul lui Dumnezeu. Pâinea vieţii este numită în Scriptură şi cu alt nume, cel de pom al vieţii, iar cel ce va întinde mâna spre a lua din el va trăi veşnic; Solomon o numeşte înţelepciunea lui Dumnezeu: „ea este pom al vieţii pentru cei ce o stăpânesc, iar cei ce se sprijină pe ea sunt fericiţi”. (Înţ 3,18). Chiar şi îngerii se hrănesc cu înţelepciunea lui Dumnezeu şi îşi iau din ea puterea de a-şi împlini misiunea prin contemplarea adevărului şi a înţelepciunii. În Psalmi se spune că şi îngerii mănâncă, iar oamenii lui Dumnezeu, numiţi evrei, mănâncă împreună cu ei: „pâine îngerească a mâncat omul” (Ps. 77,29). Desigur mintea noastră nu va fi atât de slabă încât să-şi închipuie că este vorba de o pâine materială asemănătoare celei care a căzut

din cer la ieşirea evreilor din Egipt, atunci când se spune că oamenii mănâncă împreună cu îngerii care îl slujesc pe Dumnezeu. Când vorbim despre pâinea vieţii, pomul vieţii, înţelepciunea lui Dumnezeu şi hrana comună îngerilor şi oamenilor, este bine să vorbim şi despre cei trei bărbaţi din Cartea Facerii care au fost primiţi de Abraham. Ei se hrănesc cu pâini coapte, ce sunt făcute din trei măsuri de făină frământată. Nu trebuie să luăm aceste cuvinte în sensul lor propriu ci în sensul figurat. Sfinţii pot uneori să mănânce o hrană spirituală şi raţională nu numai cu oamenii dar şi cu puterile dumnezeieşti, fie spre folosul lor, fie pentru a arăta hrana cu care se satură ei. Ne iartă nouă greşelile noastre… Avem de îndeplinit anumite datorii nu numai dăruind dar şi vorbind cu bunăvoinţă şi împlinind anumite fapte bune. Trebuie să manifestăm anumite dispoziţii faţă de ceilalţi. Noi nu suntem numai datori ci suntem şi cei faţă de care şi alţii au datorii. Putem fi datori chiar şi faţă de noi înşine: trebuie să ne slujim de trupul nostru, să avem grijă de sufletul nostru, să veghem asupra agerimii minţii noastre şi să avem un limbaj plăcut, ziditor şi niciodată deşert. Este bine să arătăm în faţa lumii întregi a îngerilor şi a oamenilor ceea ce am învăţat de la Înţelepciune. Trebuie să iertăm pe cei care spun că se căiesc de greşelile comise împotriva noastră, chiar dacă ei ne vor mai greşi. Nu trebuie să fim neîndurători cu cei ce nu se pocăiesc: ei singuri îşi fac rău. Să încercăm să-i îngrijim cât putem mai bine pe aceşti oameni decăzuţi într-atât încât nu mai sunt în stare să-şi dea seama de mizeria care îi orbeşte; răutatea îi îmbată mai rău decât vinul. Şi nu ne duce pe noi în ispită… Ispita este şi ea bună la ceva. Cum poate Mântuitorul să ne ceară să nu intrăm în ispită dacă Dumnezeu este cel care ne încearcă pe toţi? Dacă nu ştim să ne ridicăm deasupra gândirii obişnuite, în legătură cu această cerere de a nu intra în ispită, ajungem să susţinem că nici Apostolii nu au fost ascultaţi când făceau această rugăciune. Nimeni în afară de Dumnezeu nu cunoaşte calităţile pe care sufletul nostru le-a primit de la Dumnezeu. Ispita este cea care ne arată toate aceste calităţi pentru a ne învăţa să ne cunoaştem şi prin aceasta să descoperim propria mizerie din suflet; în acest fel, ar trebui să fim mulţumitori faţă de ispită pentru binefacerile oferite. În cartea lui Iob şi în Deuteronom, Dumnezeu spune că ispita este menită să descopere simţămintele tainice ale inimii noastre: „Dacă am fost

uşuratic, ce răspuns să-Ţi mai dau? Voi pune mâna mea pe gura mea” (Iov 40,4); „ca să afle ce este în inima ta şi de ai să păzeşti sau nu poruncile Lui, te-a smerit, te-a pedepsit cu foamea şi te-a hrănit cu mana pe care nu o cunoşteai, te-a povăţuit prin pustiul cel mare şi groaznic, unde sunt şerpi veninoşi, scorpioni şi locuri arse de soare şi fără de apă” (Deut 8,2; 3,15). Ne rugăm nu pentru a ne ferii de ispită ci pentru a nu cădea atunci când suntem ispitiţi. Noi nu suntem feriţi de ispite; noi trebuie să luptăm împotriva cărnii ce se ridică şi atacă duhul sau împotriva sufletului oricărei cărni, care este inima sau care are acelaşi nume cu trupul în care se află; aceasta este lupta în care intră oamenii încercaţi de ispite. Trebuie să cerem, nu să scăpăm de ispită, ceea ce este cu neputinţă, ci să nu fim surprinşi de ea, aşa cum se întâmplă cu cei care sunt înşelaţi şi biruiţi de ea. Rugăciunea este mărturisirea puterii lui Dumnezeu şi a slăbiciunii omului. Harul nu ţine locul efortului, ci îl susţine, îl face eficace. Omul este atacat din interior şi din exterior. El nu ajunge la Pământul Făgăduinţei decât dacă a trecut prin încercări, prin purificare. Ne mântuieşte de cel rău… Dumnezeu ne mântuieşte de cel rău nu atunci când duşmanul şi ajutoarele ei ne atacă prin vreun şiretlic, ci atunci când îi ţinem piept printr-o rezistenţă înverşunată. Dumnezeu ne scapă de răutăţile vrăjmaşului nu înlăturându-le, ci prin faptul că face să nu fim striviţi sub ele datorită ajutorului său. Dumnezeu l-a izbăvit pe Iov, nu pentru că a împiedicat diavolul să-l ispitească, ci pentru că Iov niciodată nu a păcătuit înaintea Domnului şi pentru că întotdeauna s-a arătat drept. Dacă suntem ispitiţi, să Îl rugăm să nu cădem, iar dacă suntem atinşi de săgeţile aprinse ale vrăjmaşului să Îl rugăm să nu luăm foc. Sunt victime ale săgeţilor cei care ale căror inimi ard de văpaia focului. Partea a III-a În această parte a lucrării, Origen, analizează unele atitudini care au legătură fie cu sufletul fie cu trupul. Pentru ca apropierea de Dumnezeu să fie posibilă, este necesară purificarea interioară, crearea unui „spaţiu” pentru a da posibilitatea sufletului să nu se distragă, o adecvată poziţie a trupului (aşezaţi, în genunchi, în picioare, cu mâinile ridicate, etc.), orice loc este bun, chiar dacă sunt de preferat locurile sacre. Orientarea preferată este cea spre Orient de unde răsare adevărata lumină, Isus Cristos.

Cred că cel care vine să se roage, trebuie să se reculeagă şi să se pregătească puţin pentru a fi mai cu grijă şi mai atent pe toată durata rugăciunii: de asemenea, trebuie să îndepărteze toată neliniştea şi toate tulburările di mintea sa şi să-şi amintească de măreţia lui Dumnezeu de care se apropie; să se gândească la faptul că este nedemn să se prezinte înaintea lui fără a fi atent, fără să se străduiască şi cu un oarecare dispreţ, va trebui să alunge toate gândurile străine. Venind la rugăciune, trebuie să înfăţişeze sufletul înaintea mâinilor, să ridice cugetul spre Dumnezeu înaintea ochilor şi să-şi desprindă mintea de la cele de jos şi numai după aceea să se înalţe spre a oferi Dumnezeului întregii lumi; în sfârşit, să ierte toate nedreptăţile care i s-au făcut dacă vrea ca Dumnezeu să uite răul săvârşit de el împotriva Lui, împotriva celor din jurul lui sau împotriva bunului simţ. Aduce citate din Sfânta Scriptură pentru a-şi întării cele spuse. „Rugăciunea trebuie făcută fără mânie, fără şovăire, ridicând mâini sfinte spre cer. Vreau ca bărbaţii să se roage în tot locul” (1Tim 2,8). La începutul rugăciunii trebuie, atât cât ne stă în putinţă, să-i aducem slavă lui Dumnezeu prin Isus Cristos în Duhul Sfânt; apoi Să-i mulţumim pentru toate binefacerile pe care le-a făcut cu toţi oamenii şi cu fiecare din noi în parte. După ce i-am adus mulţumire, cred că trebuie să ne învinuim în faţa lui Dumnezeu pentru propriile păcate cu regret profund, să-i cerem să ne vindece înclinarea care ne face să cădem şi să ne rugăm să ne dea iertare pentru greşelile din trecut. Apoi în al patrulea rând, trebuie să-I cerem marile bunuri cereşti pentru noi, părinţii noştri, prietenii noştri şi pentru toţi oamenii. În sfârşit rugăciunea să se termine cu slăvirea lui Dumnezeu, prin Cristos, în Duhul Sfânt. Aşa cum am putut vedea structura rugăciunii este următoarea: adoraţie, mulţumire, recunoaşterea propriei condiţii de creatură, cererea, şi se încheie cu o doxologie care să „preamărească pe Tatăl tuturor lucrurilor prin mijlocirea lui Cristos în Duhul Sfânt”. În concluzia la tratat, Origen îşi exprimă încrederea că Ambrozie şi Tatiana vor fi satisfăcuţi în efortul lor, şi-L vor ruga pe Dumnezeu să le acorde harul de a înţelege mai bine valoarea rugăciunii. Insistenţa lui Origen asupra condiţiilor preliminare ale rugăciunii: separarea de patimi, împăcarea cu aproapele, reculegerea sufletului pentru a intra curat în sfera divinului; baza biblică profundă şi constantă; sistematicitatea unui tratat care pleacă de la primele principii la instrucţiuni concrete pentru a face posibilă rugăciunea, trecând printr-o splendidă

meditaţie, punct cu punct a rugăciunii fundamentale a creştinului; aceste aspecte şi altele explică bine succesul tratatului încât şi în timpurile noastre este de o mare valoare. Origen, subliniind în opera sa trei idei mari: să ne rugăm pentru lucruri mari, să nu uităm că în rugăciunea „Tatăl Nostru” pentru prima dată omul intră în relaţie de fiu şi moştenitor al măririi veşnice şi pilda neîntreruptă a lui Cristos, marele preot, însoţit de îngerii şi sfinţii, ne pot însufleţi să urcăm spre asemănarea cu Dumnezeu şi ne fac să ne convingem singuri de eficacitatea rugăciunilor făcute cu intenţie dreaptă, pentru mântuirea noastră şi a celorlalţi.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful