Trei povestiri de Gustave Flaubert

Traduceri de Lucia Demetrius, Anda Boldur, Mihai Murgu Ediţie critică. Volumul II. Note de istorie literară, comentarii de Irina Mavrodin Coperta şi supracoperta Val Munteanu Bucureşti – 1982 Editura Univers Lector: Angela Cismaş Tehnoredactor: Nicolae Şerbanescu Bun de tipar: 26.01.1982. Coli de tipar: 29. Comanda nr. 10 431 Combinatul Poligrafic „Casa Scânteii" Bucureşti – Piaţa Scânteii nr. 1 Republica Socialistă România

• <-- Atenţie! Textul dintre aceste puncte nu a putut fi verificat cu manuscrisul sau reprezintă erori de tipografie necorectabile (ca
de exemplu rânduri suprascrise) --> •

Note de istorie literară de Irina Mavrodin Cele Trei povestiri au fost scrise de Flaubert în ordinea următoare: 1. Legenda sfântului Iulian cel primitor 2. Un suflet curat 3. Irodiada, ordine care nu coincide cu cea a aşezării lor în volum. Trebuie totodată să precizăm că prima dintre ele (Legenda sfântului Iulian cel primitor) fusese proiectată în marile ei linii cu douăzeci de ani mai înainte de a fi scrisă (procesul acesta de îndelungată elaborare este foarte caracteristic pentru Flaubert, şi aproape toate operele sale au beneficiat de el). Cu privire la împrejurările în care au fost scrise cele Trei povestiri aflăm date foarte exacte în Corespondenţă (date care intră uneori în contradicţie cu cele, ce s-au dovedit a fi false în parte, notate de Maxime du Camp în ale sale Amintiri literare). Când, student încă fiind, Flaubert trebuie să-şi întrerupă studiile în urma crizei nervoase care îl surprinde în timp ce se afla pe drumul către Pont-l'Évêque în tovărăşia fratelui său Achille (în ianuarie 1844), el rămâne un timp la Rouen, la tatăl său, împreună cu Maxime du Camp. Făcând împreună o plimbare în orăşelul Caudebec-en-Caux, Flaubert vede, conform mărturiei lui Du Camp, în biserică, un vitraliu, reprezentând viaţa sfântului Iulian, în faţa căruia scriitorul ar fi avut ideea de a-şi scrie povestirea. Istoricii literari arată însă că nu există în Caudebec-en-Caux o biserică pe ale cărei vitralii să fie zugrăvită legenda acestui sfânt, ci doar o statuetă a acestuia. După toate probabilităţile arată ei, statueta i-a evocat lui Flaubert vitraliul catedralei din Rouen, care constituie adevărata sursă de inspiraţie a lui Flaubert. Mai mult încă: acest vitraliu este descris într-o lucrare a gravorului originar din Rouen Hyacinthe Langlois, Eseu istoric şi descriptiv asupra picturii pe sticlă, în care figurează şi o reproducere. Acest gravor fusese profesorul de desen al lui Flaubert, şi e foarte probabil ca scriitorul să fi cunoscut prin mijlocirea lui Langlois celebrul vitraliu. Fapt este că în momentul când Charpentier vrea să editeze cele Trei povestiri într-o ediţie de lux, Flaubert ajunge aproape să se certe cu editorul său deoarece nu vrea cu nici un chip să renunţe la ideea de a-şi ilustra cartea cu reproducerea executată de Langlois. Textul lui Flaubert reproduce cu fidelitate „subiectul" legendei aşa cum este el „povestit" de pictorul pe sticlă (după un roman anterior secolului al XIII-lea). Totuşi, scriitorul îşi îngăduie o modificare importantă: legenda în versiunea ei originală arată că sfântul o are alături pe soţia lui, şi că ea este cea care încălzeşte cu propriul trup trupul leprosului. În 1856, după ce a terminat Doamna Bovary şi prima versiune a Ispitirii sfântului Anton, Flaubert îşi propune să scrie Legenda sfântului Iulian cel primitor. Într-o scrisoare către Louis Bouilhet (din 1 iunie), el spune: „Citesc cărţi despre viaţa domestică din evul mediu şi despre vânătoare. Găsesc în ele detalii superbe şi cu totul noi [...] Dacă aş avea putere, m-aş întoarce la Paris în luna octombrie cu Sfântul Anton terminat şi cu Sfântul Iulian cel primitor scris. Aş putea, aşadar, în 1857, să public o carte inspirată din viaţa modernă, o alta din evul mediu şi o alta din antichitate". Proiectul rămâne însă încă o dată în suspensie. Flaubert revine la el abia în 1875, într-o perioadă în care este epuizat de lucrul la Bouvard şi Pécuchet. Începe să scrie povestirea în septembrie, şi o termină în luna februarie a anului următor. Pe dată începe să lucreze la Un suflet curat, hotărât să „publice în toamnă o cărticică". Simte însă nevoia să revadă locurile unde a copilărit: Pont-l'Évêque şi Trouville. Exegeza flaubertiană a regăsit în această povestire nenumărate detalii care amintesc de aceste locuri , de rude şi vecini ai scriitorului. Până şi papagalul Loulou din povestire îşi află, după ei, modelul, în doi papagali identificaţi cu mare pedanterie, dintre care unul, împăiat, a stat tot timpul pe masa de lucru a lui Flaubert în perioada în care acesta scrie Un suflet curat. Parcurgând

asemenea corelări, ineficiente în planul specific al analizei textului literar, dar care-şi au interesul lor dintr-un punct de vedere extrinsec literaturii, suntem încă o dată, constrânşi să reflectăm asupra paradoxului: carte construită pe bază de documente / „carte despre nimic" pe care neîncetat ni-l propune creaţia flaubertiană. Redactarea povestirii Un suflet curat a fost cu deosebire dificilă. „Am scris din ea zece pagini, spune Flaubert într-o scrisoare adresată doamnei Roger des Genettes, nu mai mult, şi, pentru a mă documenta (subl. ns.), am făcut o mică excursie la Honfleur şi la Pont-l'Évêque. Această excursie m-a umplut de amintiri." Nu se poate decide cum să sfârşească povestirea. Într-o scrisoare din 14 iulie îşi descrie chinurile în termeni nu mai puţin duri decât cei pe carei utilizase vorbind despre dificultatea de a scrie faimoasele capitole din Doamna Bovary sau din Salammbâ: „Ca să scriu o pagină şi jumătate, am încărcat cu ştersături douăsprezece. E drept că domnul de Buffon ajungea la paisprezece. Voi mai face încă o lună acest exerciţiu, după care o voi lua de la capăt, spre a scrie Irodiada!" De îndată ce, în 17 iulie, povestirea Un suflet curat este gata, Flaubert începe lucrul la Irodiada, proiectată încă din luna aprilie, într-o perioadă în care trudea din răsputeri la Un suflet curat. Aceste suprapuneri sunt foarte caracteristice pentru creaţia flaubertiană, şi ele ar putea suscita un interesant studiu de poietică. Ca de obicei, redactarea propriu-zisă este precedată de o imensă muncă de documentare, pe bază, în cazul de faţă, de lecturi din autori latini, de lucrări de arheologie etc. Flaubert face apel totodată la câţiva prieteni erudiţi spre a-i căuta numele stelelor în ebraică şi arabă, spre a-i descrie cu exactitate locurile unde are loc acţiunea etc. Scrisorile cu privire la Irodiada exprimă aceeaşi nelinişte, aceleaşi incertitudini: "În ziua de Anul nou... Îmi voi petrece timpul pregătind sfârşitul părţii a doua, care va fi sau un eşec, sau sublimă. Sunt plin de nelinişte cu privire la Irodiada. Îi lipseşte un nu ştiu ce. E adevărat că nu mai sunt deloc în stare să văd ce fac. Dar de ce nu sunt oare sigur de ea ca şi de celelalte două? Cât de mult mă chinuiesc!" Îndoielile sporesc pe măsură ce se apropie de sfârşitul lucrului. Se străduie mai ales ca povestirea aceasta „să nu semene cu Salammbô". În timp ce descrie dansul Salomeei, „e bolnav de frică". Ar vrea „să privească un cap proaspăt tăiat" (este o butadă, desigur, dar care pune în evidenţă obsesia, dusă până la manie, a documentării). În sfârşit, la 15 februarie povestirea este transcrisă pe curat. „Am lucrat în iarna asta cu frenezie, îi scrie Flaubert doamnei Roger des Genettes, drept care m-am întors la Paris într-o stare vrednică de plâns. Acum încep să mă simt ceva mai bine. În ultimele opt zile n-am dormit decât zece ore în total. Şi nu m-am hrănit decât cu apă rece şi cu cafea." În încercarea lor de a găsi o primă sursă ile inspiraţie printre obiectele concrete, exegeţii lui Flaubert spun că e cu putinţă ca acesta, intrând în catedrala din Rouen spre a vedea vitraliul înfăţişând legenda sfântului Iulian, să fi privit întâmplâtor şi la un timpan pe care este reprezentată Salomeea dansând, într-o ciudată atitudine, foarte asemănătoare cu cea descrisă în Irodiada. Această primă idee, mai arată ei, va fi susţinută de amintirile din călătoria făcută de Flaubert în nordul Africii, precum şi de erudiţia acumulată de acesta cu prilejul scrierii romanului Saìammbô.

Un suflet curat I Cincizeci1 de ani la rând cucoanele din Pont l'Évêque o pizmuiră pe doamna Aubain pentru slujnica ei, Félicité. În schimbul simbriei de o sută de franci pe an, aceasta îi gătea şi îi deretica, îi cosea, spăla, călca, ştia să înhame calul, să îndoape păsările, să bată untul şi rămânea credincioasă stăpânei sale care nici măcar nu era o persoană prea simpatică. Doamna Aubain se măritase cu un tânăr frumos dar fără avere, care murise la începutul anului 1809, lăsând-o cu doi copii mici şi o groază de datorii. Drept care ea îşi vându proprietăţile cu excepţia fermei de la Toucques şi a celei de la Geffosses, ale căror venituri se ridicau la cel mult 5 000 franci, şi se mută din casa de la Saint-Melaine în alta mai puţin costisitoare, care aparţinuse strămoşilor ei şi se afla în spatele halelor. Casa, acoperită cu ardezie, era aşezată între un drum de trecere şi o străduţă care cobora la râu. Din această pricină avea înăuntru diferenţe de nivel care te făceau să te poticneşti. Un vestibul îngust despărţea bucătăria de odaia în care doamna Aubain îşi petrecea toată ziua, şezând într-un jilţ de nuiele lângă fereastră. De-a lungul pereţilor căptuşiţi cu lemn vopsit în alb, se aflau aliniate opt scaune de mahon. Pe un pian vechi, sub un barometru, se înălţa o piramidă de cutii şi cutiuţe. Două fotolii mari, tapisate, încadrau căminul de marmură galbenă în stil Ludovic al XV-lea. Pendula, în mijloc, înfăţişa un templu al zeiţei Vesta şi întreg apartamentul mirosea uşor a mucegai, podeaua fiind mai jos decât nivelul grădinii. La primul cat, se afla mai întâi camera „doamnei", spaţioasă, având un tapet cu flori pale şi portretul „domnului" în chip de filfizon. Aceasta comunica cu o cameră mai mică, în care se vedeau două pătucuri de copii, fără saltele. Apoi venea salonul, mereu închis şi înţesat cu mobile acoperite cu cearşafuri. După care un coridor ducea spre bibliotecă; rafturi pline cu cărţi şi hârţoage înconjurau din trei părţi un coşcogea birou de lemn negru. Cele două, panouri care încadrau uşa erau acoperite cu desene în peniţă, peisaje în guaşă şi gravuri de Audran, amintiri ale unor vremuri mai bune şi ale unui lux dispărut. O ferestruică la etajul al doilea lăsa să intre lumina în cămăruţa locuită de Félicité, cu vederea spre câmp. Félicité se scula în zorii zilei ca să nu piardă la biserică slujba de dimineaţă şi apoi robotea până seara fără o clipă de răgaz; târziu, după cină, când vasele erau puse la loc şi uşa bine încuiată, acoperea tăciunii cu cenuşă şi moţăia în faţa căminului cu mătăniile în mână. La piaţă, când era vorba de tocmeală, nimeni nu se arăta mai neînduplecată ca ea. Cât despre curăţenie, tingirile ei strălucitoare umpleau de parapon pe celelalte slujnice. Econoamă,
1

Un coeur simple şi Hêrodias au apărut în Le Moniteur universel, prima povestire în numerele din 12, 13, 14, 15, 17, 18, 19 aprilie 1877, cea de-a doua în numerele din 21, 22, 24, 25, 26, 27 aprilie din acelaşi an. La Legende de saint Julien l'hospitalier a apărut în Le Bien public, în numerele din 19, 20, 21, 22 aprilie 1877. Ediţia originală: Paris, G. Charpentier, 1877. S-au tipărit 100 exemplare pe hârtie de Olanda şi 12 pe hârtie de China. Ediţia este anunţată în Bibliographie de la France din 5 mai; a fost totuşi pusă în vânzare încă din 24 aprilie. In timpul vieţii lui Flaubert, a fost retipărită de cinci ori, în aceeaşi formă, Flaubert nemairevăzându-şi textul. Variantele date de ediţia Pleiade sunt aşadar cele care figurează fie pe manuscris, fie pe şpalturile corectate de Flaubert. Dăm mai jos principalele articole apărute îndată după publicarea celor Trei povestiri: Bernard, Daniel, Variétés: Trois contes, l'Union, 20 mai 1877 Bigot, Charles, Les livres à lire: Trois contes, Revue des Deux Mondes, 13 iunie 1877. Brunetière, Ferdinand, Trois contes, Revue des Deux Mondes, 1 iunie 1877 Donzère, Paul, Trois contes, Le Nouvelliste de Rouen, 5 mai 1877 Drumont, Édouard, Gustave Flaubert et son dernier livre, La Liberte, 23 mai 1877 Grandmougin, Charles, Trois contes, La Vie littéraire, 18 octombrie, 1877 Saint-Valry, Réalisme idéal: Trois contes, La Patrie, 8 mai 1877 Stern, Karl (pseudonimul doamnei Alphonse Daudet), Trois contes, Journal officiel, 12 iunie 1877

mânca încet, şi aduna cu degetul de pe masă firimiturile de pâine – o pâine de şase kile, coaptă anume pentru dânsa şi care ţinea douăzeci de zile. În orice anotimp, purta pe umeri o basma de stambă prinsă la spate cu un ac, o scufă care îi ascundea părul, ciorapi cenuşii, o fustă roşie, şi pe deasupra un şorţ cu pieptar, ca infirmierele de la spital. Faţa îi era slabă şi vocea ascuţită. La douăzeci şi cinci de ani i-ai fi dat patruzeci. Dar când împlini cincizeci, nu mai arăta nici un fel de vârstă; şi, mereu tăcută, cu statura dreaptă şi cu gesturi măsurate, părea o femeie de lemn, mişcându-se automat. II Avusese şi ea, ca fiecare, povestea ei de dragoste. Tatăl ei, zidar, murise căzând de pe o schelă. Apoi se prăpădi şi mama, surorile se împrăştiară care-ncotro şi un chiabur o luă la dânsul şi o puse, cât era de mică, să păzească vacile pe câmp. Tremura de frig în zdrenţe, se culca pe burtă ca să bea apă din bălţi, mânca bătaie pentru te miri ce şi, în cele din urmă, fu izgonită pentru un furt de treizeci de bani pe care nici nu-l săvârşise. Se tocmi la o altă fermă, unde o puseră să vadă de găini, dar pentru că se bucura de simpatia stăpânilor, stârni invidia celorlalţi servitori. Într-o seară de august (avea pe atunci optsprezece ani) aceştia o luară cu ei la bâlci la Colleville. Din capul locului fu ameţită, uluită de zarva lăutarilor, de lampioanele colorate din copaci, de împestriţarea costumelor, de dantelele şi crucile de aur şi de toată mulţimea aceea de oameni care ţopăiau toţi deodată. Stătea deoparte, sfioasă, când un tânăr, care părea mai înstărit şi care îşi fuma luleaua cu coatele sprijinite pe oiştea unei căruţe cu coviltir, veni să o invite la dans. Îi oferi cidru, cafea, plăcintă, un batic de mătase şi, închipuindu-şi că ea îl înţelesese, îi propuse să o conducă până acasă. În marginea unui lan de ovăz o trânti în iarbă cu brutalitate. Dar fata se zbătu speriată şi începu să ţipe. Atunci el plecă. Într-o altă seară, pe şoseaua dinspre Beaumont, ea vru să o ia înaintea unui car cu fân care mergea agale şi, trecând pe lângă roţi, îl recunoscu pe Théodore. El îi vorbi pe un ton liniştit, spunându-i că trebuie să-l ierte fiindcă totul fusese „din pricina băuturii". Félicité nu ştiu ce să-i răspundă şi îi veni să o rupă la fugă. El începu pe loc să-i vorbească despre recoltă şi despre oamenii cu vază din comună, căci tatăl lui se mutase de la Colleville la ferma lor de la Écots, astfel încât erau vecini. Aşa? spuse ea. El adăugă că părinţii lui voiau să-l însoare, dar că nu era grăbit şi aştepta să găsească o fată pe gustul lui. Ea lăsă capul în jos. Atunci el o întrebă dacă n-avea de gând să se mărite. Félicité îi răspunse, zâmbind, că nu era frumos din partea lui s-o ia peste picior. – Dar nu-i adevărat, ţi-o jur! exclamă el, şi cu braţul stâng ]i cuprinse mijlocul. Acum mergea sprijinindu-se în strânsoarea lui. Îşi încetiniră paşii. Vântul adia blând, stelele scăpărau, enorma căruţă cu fân se legăna molcom înaintea lor; iar cei patru cai îşi târau picioarele stârnind praful sub copite. Apoi, fără să fi primit vreun îndemn anume, o cotiră la dreapta. Théodore o mai sărută o dată. Ea se topi în umbră. Săptămâna următoare flăcăul o înduplecă să vină să-l vadă. Se întâlneau prin fundul curţilor, în spatele unui zid, sub un copac singuratic... Félicité nu era neştiutoare cum sunt domnişoarele de familie – văzuse împerechindu-se dobitoacele; dar cuminţenia şi instinctul cinstei o opriră să păcătuiască. Împotrivirea ei aţâţă dorinţa lui Théodore, astfel încât ca să şi-o potolească (sau poate din naivitate) îi propuse să o ia de soţie. Ea nici nu îndrăznea să-l creadă. El îi făcu cele mai grozave jurăminte. Curând îi mărturisi un fapt supărător: anul trecut, părinţii săi plătiseră un om în locul lui ca să-l scutească de armată 2;
2

Recrutarea se făcea prin tragere la sorţi, dar cel pe care căzuseră sorţii îşi putea găsi, contra unei sume de bani, un înlocuitor. O aluzie similară poate fi găsită şi în Educaţia sentimentală: tatăl lui Deslauriers fusese timp de

toată făptura lui o umpleau de acea tulburare pe care ne-o stârneşte prezenţa oamenilor deosebiţi. unul din unchii ei. Se tăvăli pe jos. Laşitatea lui fu interpretată de Félicité drept o dovadă de dragoste. prietenii casei veneau să joace cărţi. iar ei plecau pătrunşi de consideraţie faţă de ea. gemu. fostul avocat. Deşi marchizul făcea totul ca să pară un adevărat gentilom. Amărăciunea i se topise în blândeţea mediului înconjurător. îşi strânse lucruşoarele într-o boccea şi se îndreptă spre Pont-l'Évêque. Amândoi ofereau proprietăresei păsări şi brânzeturi. vechilul de la Geffosses. din Toucques. doamna Aubain primea vizita marchizului de Gremanville. ruinat de viaţa destrăbălată pe care o dusese şi care trăia la Falaise. care era Robelin. De fiece dată Félicité le dădea în vileag coţcăriile. El o înştiinţă că nu trebuia să-l mai revadă pe Théodore. Ieşea noaptea pe furiş ca să-l vadă şi când ajungea la întâlnire. Paul şi Virginie. doamna Lehoussais. când se împlini luna îşi primi simbria. Dar în locul acestuia se afla un alt băiat – un prieten al lui. Venind ceasul mult aşteptat ea alergă într-un suflet spre iubitul ei. în faţa hanului. se pomeneau în pragul casei cu un ţăran bătrân şi înalt. iubirea ei se aprinse şi mai tare. Fata nu prea ştia să gătească. O deschidea voioasă domnului Bourais. În cele din urmă. La amiază.dar acum nu mai voiau să dea bani şi el putea oricând să fie chemat. apărea şi Liébard. grohăit de porci şi cu hodorogitul căruţelor pe caldarâm. redingota lui cea amplă şi cafenie. cealaltă abia de patru. gras. care tocmai căuta o bucătăreasă. îmbrăcat cu o vestă cenuşie şi cu cizme lungi cu pinteni. Apoi. La puţin timp după aceea. . dar arăta atâta tragere de inimă şi părea atât de lipsită de pretenţii. intră în vorbă cu o cucoană cu pălărie şi voal de doliu pe cap. Félicité se afla instalată la ea. mijlocitor pentru asemenea înlocuiri plătite. La început trăi acolo stăpânită de un fel de nelinişte pricinuită de „felul de a fi al casei" şi de amintirea lăsată de „domnul". roş la faţă. Durerea ei fu nestăvilită. Acolo. Înapoindu-se la fermă le spuse că se hotărâse să plece de acolo. îi purta în spinare. Din când în când. cu şapca dată pe ceafă. Félicité îl împingea afară cu binişorul: „Ajunge. unul în vârstă de şapte ani. pe ultimul petec rămas din moşiile sale. care plutea pretutindeni. telalul care locuia nu departe pe alee îşi înşira pe jos calabalâcul. domnule de Gremanville! Pe altă dată!" Şi închidea uşa. Totuşi era fericită. cu nasul coroiat. iar gândul de a fi soldat îl înspăimânta. tot târgul se umplea de zumzet de glasuri amestecat cu nechezat de cai. ţipă. mic de statură. se însurase cu o bătrână foarte bogată. îi spuse că se va duce chiar el la Prefectură să se informeze şi că îi va împărtăşi cele aflate duminica viitoare între ceasurile unsprezece şi miezul nopţii. se vede că obiceiul era mai puternic înrădăcinat în el fiindcă dădea pe gât pahar după pahar şi pe urmă se apuca să spună glume deocheate. se închidea cu ea ore întregi câţiva ani marchand d'hommes (neguţător de oameni). Musafirii soseau cu punctualitate la ora opt şi se retrăgeau înainte să fi bătut de unsprezece. În fiecare luni dimineaţa. Théodore începea să o chinuie cu temerile şi stăruinţele lui. îl luă ca martor pe Dumnezeu. În fiecare joi. cu un căţel antipatic care murdărea toate mobilele urcându-se cu labele peste tot. Se înfiinţa întotdeauna la vremea prânzului. felul în care priza tutun arcuindu-şi braţul. behăit de miei. Félicité pregătea din timp cărţile şi încălzitoarele pentru picioare. mergând până acolo încât îşi ridica pălăria ori de câte ori rostea: „Răposatul meu tată". când vânzarea era în toi. încât în cele din urmă doamna Aubain se hotărî: – Bine. Cravata albă şi chelia. te iau la mine! Un sfert de oră mai târziu. i se păreau făcuţi din cine ştie ce aluat preţios: se juca cu ei. jaboul de dantelă. iar când doamna Aubain îi interzise să-i mai sărute una-două. vechilul de la Toucques. şi plânse umblând de una singură pe câmp până la revărsatul zorilor. Ca să se pună la adăpost de recrutare. se simţi foarte jignită. Cum domnul Bourais administra avutul doamnei Aubain.

apropiindu-se din ce în ce. „Nu vă temeţi!" spuse Félicité. şi ei o zbugheau afară. un biet conţopist la Primărie. îi prescrisese băi de mare la Trouville. Acestea înfăţişau diferite vederi din lume. Paul se căţăra pe acoperişul şurei. Taurul o încolţise pe Félicité lângă o barieră. şi şoptind vorbe mângâioase netezi cu mâna grumazul celui mai apropiat. Vita puse botul în pământ. azvârlea cu smocuri de iarbă ca să-l orbească şi striga: „Repede! Repede!" Doamna Aubain coborî în şanţ. trăgându-se mereu îndărăt înaintea taurului. Ani la rând această întâmplare alcătui unul din principalele subiecte de conversaţie din Pont-l'Évêque. acesta făcu cale-ntoarsă imitat de ceilalţi. Într-o seară de toamnă se reîntoarseră spre casă trecând peste imaş. Virginie dădea de mâncare iepurilor de casă.în biroul „domnului". şi din fuga picioruşelor i se zăreau pantalonaşii brodaţi. o balenă prinsă cu harponul etc. Băieţelul îi explică lui Félicité ce reprezentau aceste poze. se opri. În al treilea lot de păşune unii din ei se sculară şi se aşezară în cerc în faţa lor. Fâşii din tapetul pereţilor tremurau în bătaia vuitului. şuierător. „Hai jucaţi-vă!" îi îndemna mămica lor. se auzi un muget cumplit. Félicité se opri. casa în mijloc. şi o pâclă uşoară plutea ca o eşarfă peste meandrele pârâului Toucques. ca o dungă cenuşie. În acele vremuri staţiunea nu era de fel frecventată. respecta cu sfinţenie magistratura şi se pretindea bun latinist. Doamna Aubain vru să o ia la goană. tolăniţi în mijlocul ierbii. Însă Félicité nu arătă pic de trufie. Când vremea era senină. şi prânzeau cu toţii. Félicité scotea din coşuleţ felii de friptură rece. încă o secundă şi o spinteca. şi care obişnuia să-şi ascută briceagul de cizmă. Era un taur ce stătuse până atunci ascuns în ceaţă. azvârlea cu pietre în baltă. Ograda era în povârniş. copiii nici nu mai îndrăzneau să vorbească. ajunsă la marginea păşunei cu cei doi copii. Luna. deodată începu să galopeze. Cu toate acestea grăbiră pasul. Aceea a copiilor era făcută de către Guyot. mirată. Dar când cele două femei ajunseră cu copiii în mijlocul păşunei următoare. căzu de mai multe ori încercând să urce povârnişul de partea cealaltă. sau bătea cu un băţ darabana pe nişte butii pântecoase care răsunau ca nişte tobe. o gorilă răpind o domnişoară. Atâta mai rămăsese din căsuţa de odinioară. aflată la primul ei pătrar. Doamna Aubain. Nişte boi. dar cu curajul disperării izbuti. le dărui un atlas cu poze. Şi la atât se mărgini întreaga-i educaţie literară. în urma spaimei ce trăsese. . Copitele taurului loveau iarba câmpului ca nişte ciocane. Dar ea apucă să se strecoare între două stănoage şi vita. „Nu-i bine să fugim!" spuse Félicité. împingându-i înainte pe Virginie şi pe Paul. lumina doar o parte a cerului. Virginie îi lua tot timpul – fiindcă. Se apropia ameninţător. smuci din coarne tremurând de furie şi mugind înfiorător. doctorul. Pentru ca Paul şi Virginie să înveţe cu plăcere geografia. zburda culegând albăstrele. Doamna Aubain îşi apleca fruntea. prindea păsări. grija lui cea mare era să nu se compromită. nici măcar nu-i trecea prin minte că săvârşise o faptă eroică. plecau cu toţii dis-de-dimineaţă la fermă la Geffosses. Din spate se auzea un gâfâit puternic. nişte beduini în deşert. acum dispărută. antropofagi cu pene pe cap. se sfătui cu Bourais şi făcu pregătiri ca pentru cine ştie ce călătorie. Félicité. căuta pierită de spaimă un loc pe unde să treacă peste şanţul cu maluri înalte. vestit pentru caligrafia lui frumoasă. Doamna Aubain ceru informaţii. fetiţa rămăsese cu un fel de turburări nervoase drept care domnul Poupart. copleşită de amintiri. balele lui îi împroşcau faţa. iar marea se zărea în depărtare. priveau liniştit cum trec pe acolo cele patru fiinţe omeneşti. într-o sală mare de lângă lăptărie. smulse cu amândouă mâinile bulgări de ţărână şi când taurul fu la un pas i-i aruncă în ochi orbindu-l.

între timp le povestea despre proprietarii ale căror terenuri se întindeau până la marginea drumului. capcane pentru lupi. Caii se înfundau în noroi până la glezne. Micuţa caravană descălecă pentru a putea sui Les Écores. datorită schimbării de aer şi efectului băilor. Drumul era atât de prost încât cei opt kilometri fură străbătuţi în două ceasuri. alteori se poticneau în gropi. Îi ospătă cu tuzlama. străchini de cositor. caltaboşi. Alteori treceau cu barca de partea cealaltă a braţului Toucques şi mergeau să caute 3 Într-o primă versiune: Lestiboudois. la maica David. după trei minute. fleici de vacă.. împrumutat cu condiţia să se aibă mare grijă de el. şi ca să se poată smulge din clisă. în mijlocul satului Toucques. doi argaţi ieşiră să-i întâmpine şi coborâră cu toţii în faţa grajdului. portul Le Havre în dreapta iar în faţă imensitatea mării. din desişul mărăcinilor ieşeau pomişori.Bagajele plecară din ajun. caii mergeau la trap. pe care o foloseau toţi cei care făceau baie. asemeni lor. apoi porunci să se înşeueze din nou caii. o prăjitură cu fructe iar la sfârşit. Félicité smulgea levănţică. Bătrâna soţie a lui Liébard păru în culmea bucuriei să-şi revadă stăpâna. se duceau cu măgarul dincolo de Stâncile-Negre. Prânzul fu însoţit de complimente faţă de doamna care arăta mai bine ca oricând. Aici se urcă doamna Aubain. era o faleză înaltă la picioarele căreia se vedeau vapoare. până ce se urnea din nou. având orăşelul Deauville la stânga. Vântul culcase la pământ câţiva din ei. vrăbii nevăzute ciripeau şi bolta necuprinsă a cerului acoperea totul. care decât să-şi ia un soţ mai tânăr. fiind în serviciul familiei de câteva generaţii. o coşcogea seringă de clistire stârni râsul copiilor. nume identic cu cel al paracliserului din Doamna Bovary. chiar în pragul uşii. el aştepta. se pomeniră la capătul cheiului şi intrară în curtea Mielului de Aur. cu spătar îmbrăcat în catifea. geamurile prăfuite. faţă de domnişoara care se făcuse „tare frumuşică". Când iapa lui Liébard se oprea. câte un copac uscat îşi profila păienjenişul negru al ramurilor pe cerul albastru. În marginea drumului. Aceasta strălucea în soare. Ferma avea. fără să fie daţi uitării nici răposaţii bunici pe care soţii Liébard îi cunoscuseră bine. Totuşi şopronul abia se mai ţinea. Virginie alături de ea împletea papură. iar Paul. căni. completându-şi istorisirile cu cugetări morale. . prune în rachiu. Mai trecu încă o jumătate ele oră până să ajungă la Trouville. farfurii. apoi ajungea pe un tăpşan de unde se vedeau păşuni şi arături. Aproape întotdeauna se opreau să se odihnească pe o pajişte. A doua zi acesta aduse doi cai. răbdător. o manta răsucită alcătuia un fel de scaun. care niciodată nu avea răbdare. Grinzile tavanului erau roase de carii. foarfeci de tuns oile. ce se făcuse neobişnuit de „voinic"." Félicité nu auzi urmarea. Dar lăstăriseră de la mijloc: şi toţi se îndoiau sub povara roadelor. se scălda în camăşuţă. În lipsa unui costum. pereţii afumaţi. cu căruţa lui Liébard. nu era nici un pom care să nu aibă bureţi crescuţi pe tulpină sau tufe de vâsc prin ramuri. dintre care unul avea o şa de damă.. După-amiaza. ostropel de pui. faţă de domnul Paul. smuceau mereu din crupă. pe când treceau prin dreptul unor ferestre cu pervazurile pline cu conduraşi. netedă ca o tipsie şi atât de liniştită îneât abia i se auzea şoapta. La început cărarea suia printre nişte vâlcele verzi ca pajiştea unui parc. Acoperişurile făcute din paie şi inegale ca grosime rezistaseră la cele mai năprasnice vijelii şi semănau cu un pluş cafeniu. sau trebuiau să sară. Félicité se cocoţă cu Virginie pe celălalt. În cele trei curţi. iar Félicité o îmbrăca apoi în cabana unui vameş. Doamna Aubain sta jos şi cosea. Astfel. trăgea de ele să plece. pe crupa celui de al doilea. măgarul galopa. cidru spumos. Liébard zise înăâţând din umeri: – „Aici stă o anume doamnă Lehoussais. în spatele lui Liébard. Doamna Aubain făgădui că va lua măsuri. apucară cu toţii pe o cărare la capătul căreia li se deschise o poartă. Pe un blidar de stejar se înşirau tot soiul de unelte. ici şi colo. un aer străvechi. Chiar din primele zile Virginie se simţi mai în putere. iar Paul încalecă pe măgarul domnului Lechaptois3. spre Hennequeville.

ducea în fiecare zi fetiţa la biserică să înveţe catehismul. Întinsul acestei tăceri sporea liniştea locurilor. iar pentru că Virginie tuşea. Această slăbiciune o sâcâia pe doamna Aubain. În timpul refluxului rămâneau pe uscat arici de mare. se vedea cât de colo că o exploatau. părea că îi întâmpină într-o veselă neorânduială. băieţii la dreapta. se întoarseră cu toţii la Pont-l'Évêque. Mai târziu plânse auzind despre patimile lui Isus. III După o scurtă închinare lângă uşă. căsătorită Leroux. Mateloţii aruncau peste copastie peştii încă vii. aşezat în fund. cămăşi. Félicité asculta uluită. Virginie se gândi la el din ce în ce mai puţin. acesta se întindea cât vedeai cu ochii. pe paiele unui staul. Când. apoi îşi plimba privirile împrejur. peştişori. doamna Aubain îi dădu a înţelege că poate să plece. să se nască în mijlocul săracilor. căreia îi displăcea şi tonul familiar al nepotului – fiindcă îi tutuia băiatul. bucuros că se duce undeva unde avea să aibă tovarăşi de joacă de vârsta lui. Pânzele coborau la două treimi de catarg. care trecea drept cel mai bun. şi rămase de atunci cu sufletul plin de respect faţă de Cel-de Sus şi cu frica mâniei lui. dar spre uscat se mărginea cu o zonă de dune care îl despărţeau de Mlaştină. De îndată ce depăşeau balizele începeau să joace pe valuri. ţinând de mână un ţânc şi având în stânga ei un puşti în costum de marinar cu mâinile în şold şi cu bereta pe-o ureche. Semănatul. idoli răsturnaţi. pornea pe sub bolta înaltă a bisericii. Copiii stăteau de o parte şi de alta a altarului: fetele la stânga. oraşe cuprinse de flăcări. După un sfert de oră. se aşeza. valurile somnoroase se desfăşurau de-a lungul ţărmului. şi Nastasie Barette. pe stradă. Preotul începu printr-o recapitulare a Sfintelor Scripturi. Doamna Aubain se resemnase să se despartă de băiat fiindcă n-avea încotro. creştea la fiecare pas şi. apăru. o vastă câmpie în formă de hipodrom. Sfântul Duh plutea deasupra Sfintei Fecioare. După aceea trăgeau la chei. unde deodată cădea ancora. nu ieşeau din casă. cu velele umflate ca nişte baloane. ţipenie. Nu înţelegea cum de putuseră să-l răstignească pe el care iubea copiii. Le cumpără o pătură. i se părea că vede aievea raiul. şi copiii alergau să prindă spuma mării pe care o spulbera vântul. şi femei cu bonete de bumbac se repezeau să ia coşurile şi să-şi îmbrăţişeze bărbaţii. Trouville. Félicité tânjea după zburdălniciile lui. la întoarcere. pe un vitraliu în spatele corului. popoare care mureau. o apucau pe acolo. În zilele în care era prea cald. În depărtare. Prăbuşindu-se pe nisip. un altul o arăta în genunchi înaintea lui Isus copil iar în spatele tabernacolului.scoici. pe coastă. Zis şi făcut. meduze. din bunătate. deschidea banca doamnei Aubain. Distracţia de căpetenie era reîntoarcerea bărcilor. ciocanele marangozilor călăfătuiau corăbii. şi. Într-o zi una dintre ele vorbi cu Félicité care la puţin timp după aceea intră în casă foarte veselă. iar timpul începea să se arate neprielnic. În sat nici un zgomot. cu un sugaci în braţe. Dar o nouă ocupaţie începuse să-i umple timpul: cu începere de la Crăciun. care hrănea mulţimile. turnul lui Babel. Băieţelul îşi luă vitejeşte rămas bun de la ele. preotul stătea în picioare lângă pupitru. între un dublu şir de scaune. un grup sculptat în lemn îl înfăţişa pe Sfântul Mihail omorând balaurul. cu căsuţele sale clădite la voia întâmplării. şi o adiere apăsătoare aducea miros de catran. potopul. Soarele orbitor de afară punea zăbrele de lumină între şipcile jaluzelelor. . Domnul Bourais o sfătui ce liceu să aleagă pentru Paul: cel de la Caen. un şir de căruţe îi aştepta. care vindeca orbii şi voise. Nastasie şi copiii ei apăreau întotdeauna prin preajma bucătăriei sau când mergeau la plimbare. Félicité prinsese dragoste de ei. alunecau prin clipocitul valurilor până în mijlocul portului. o maşină de gătit. înaintau. Soţul nu se arăta. Îşi regăsise o soră.

Îi lipsea faptul că nu mai avea pe cine pieptăna. şi se trezea tresărind doar când aceştia. pentru ca preotul să-i dea sfânta cuminecătură. şi Félicité. teascul. iar în celelalte zile îi scria ea. în clipa când Virginie deschise guriţa închizând ochii. Scara se ridică. i se păru că fetiţa aceea era ea însăşi. Dimineaţa. În privinţa dogmelor nu pricepea nimic. Cìnd veni şi rândul micuţei Virginie. copiii răspundeau şi în cele din urmă Félicité adormea. răsuflarea lui împingea norii. se înfăţişă înaintea altarului. domnişoarele Rochefeuille. se cuibări la pieptul măicuţei ei. şi. gândindu-se în sinea ei că doamna n-are inimă. Félicité urcă bagajele pe imperială. Atunci doamnei Aubain i se făcu rău. îngemincheau pe prima treaptă. mai citea.secerişul. se ridicară fetele. Prima împărtăşanie a fetiţei o preocupă în mod deosebit şi cu mult timp înainte. cu coroniţele lor albe aşezate pe creştet. primeau pe rând sfânta împărtăşanie. Lipsa fetiţei îi fu la început extrem de dureroasă. A doua zi. din cauza Sfântului Duh. Félicité intra în camera micuţei Virginie şi se uita la pereţi. Fetiţa nu protestă. se spovedea o dată cu ea. Recunoştea că lucrurile astea depăşeau puterea ei de înţelegere. toţi prietenii ei. Poate că lumina lui plutea uneori noaptea pe malul bălţilor. Virginie. mânuşile. corul şi toţi cei de faţă intonară Agnus Dei. şi de atunci începu să imite cu străşnicie toate îndatoririle religioase ale micuţei Virginie. care o sărută pe frunte spunându-i: – „Hai. căci îi lipsise în copilărie învăţătura religioasă. cui trage seara plapuma până sub bărbie. Félicité fu cât pe ce să leşine. o diligenţă veche opri în faţa porţii. inima copiliţei în pieptul ei bătea. dar mai ales îi lipsea chipul drăgălaş şi mânuţa fetiţei în mâna ei . căci nu era numai pasăre. din obişnuinţă. tropăiau pe lespezi cu galenţii lor. Preotul vorbea. Clopotul începu să bată. făcu recomandaţii vizitiului şi aşeză în cufăr şase borcane cu dulceaţă. apoi începu defilarea băieţilor. ci uneori văpaie iar alteori doar o suflare. Domnul Bourais îi ascundea o parte din strană. se bucura de liniştea răcoroasă a bisericii. urmă o tăcere. dis-de-dimineaţă. Totuşi de trei ori pe săptămână primea de la ea câte o scrisoare. se îndreptau către altarul luminat de strălucirea luminărilor. curaj! Curaj!". părea un câmp de zăpadă: iar pe mititica ei o recunoştea după gâtişorul ei gingaş şi ţinuta smerită. în ultima clipă. cui lega şireturile la botine. Pe urmă îşi zise că stăpâna sa avea poate dreptate. doamna Lechaptois. turma fecioarelor. capetele se plecară. şi cu acel spor de închipuire pe care ne-o dă numai adevărata dragoste. şi. O primi cu evlavie. toate acele lucruri familiare despre care vorbeşte Evanghelia. Pas cu pas. soţii Lormeau. Doamna Aubain voia ca fiica ei să fie mai târziu o persoană cu o educaţie aleasă. O dată cu acordurile tunătoare ale orgii. simţi că o îneacă plânsul. cartea de rugăciuni. tot ascultându-i învăţă şi ea catehismul. deasupra voalurilor coborâte. Félicité se aplecă să o vadă. dar fără să mai resimtă aceeaşi plăcere. o duzină de pere şi un bucheţel de viorele. Îi era greu să-şi închipuie fiinţa acestuia. şi din ea coborî o călugăriţă care venea să o ia pe domnişoara. glasul lui dăruia armonie clopotelor. Într-o bună zi. de dragul Mielului sfânt. Cu câtă emoţie o ajută pe mama ei să o îmbrace! În timpul slujbei se simţi nespus de tulburată. îndrăgi şi mai mult mieluşeii. şi în aceeaşi ordine se întorceau la pupitrele lor de rugăciune. de asemeni porumbeii. domnul de Houppeville şi Bourais se înfăţişară ca să o îmbărbăteze. Félicité ofta. Restul timpului se plimba prin grădină. rochiţa aceea ea o purta. obrăjorul acela era al ei. şi nici nu încercă să priceapă. şi cu mâinile împreunate. diligenţa porni. după ei. la plecare. şi cum Guyot nu putea să o înveţe engleza şi nici să-i dea lecţii de muzică hotărî să o înscrie internă la Ursulinele de la Honfleur. Joia-Mare îşi făcură împreună un mic altar. postea ca ea. se găseau şi în viaţa ei. şi în felul acesta umplea golul orelor. mătăniile. şi în seara aceea. Se strădui să găsească cei mai frumoşi pantofiori. Astfel. cu inima plină de adoraţie. dar chiar în faţa ei. atingerea Domnului le sfinţise.

miercuri seara. se întoarse pe unde venise. ceea ce aducea între ele un fel de stinghereală. voi să se roage lui Dumnezeu pentru cel la care ţinea cel mai mult pe lume. se auzeau găini cotcodăcind. Félicité. căuta întotdeauna să se aleagă cu câte ceva: un pacheţel de zahăr. Gândul unei absenţe atât do îndelungate o întrista nespus pe Félicité. Însoţit de cântecele femeilor care trăgeau la edec. Vorbitorul maicilor nu se deschidea decât de dimineaţă. Într-o luni. în cabotaj. O distra istorisindu-i fel de fel de întâmplări presărate cu termeni marinăreşti. pe el îl îndopa aşa de mult încât îndată după-masă acesta adormea. O macara îi ridica şi apoi îi cobora în cala unui pachebot pe a cărui punte călătorii se înghesuiau printre butoaie de cidru. avea o privire deschisă. iar pe marea argintată de lună. se poticni de nişte odgoane. după ce servi doamnei cina. şi din fiecare călătorie îi aduse câte un dar. iar prin orificiile stăvilarului apa continua să se scurgă puhoi. a treia oară. şi ea primea această treabă. înspăimântaţi de apropierea mării. Când ajunse în dreptul troiţei. Avea să lipsească poate chiar doi ani. saci cu grâu. Ca să-şi mai „alunge urâtul". strigă: «Victor. la Dunkerque şi la Brighton. pierzându-se prin nişte şantiere. Se făcuse băiat frumos. lumini se încrucişară şi crezu că îşi pierduse minţile când zări cai zburând prin aer. Félicité trecând din nou pe lângă Troiţă. tatăl lui Victor îl luă cu el pe mare. Era în vremea vacanţei de vară. Începu să-i aducă mătuşi-si rufele ca să i le cârpească. Trosnea din încheieturi. îi punea cravata şi se ducea la biserică sprijinindu-se de braţul lui. Făcu înconjurul cheiului plin cu vapoare. 14 iulie 1819 (ţinu întotdeauna minte această dată). cu ochii spre cer. iar Virginie nu mai avea vârsta când s-o mai poată tutui. îşi pierduse şi somnul şi. cu o mândrie maternă. şi se rugă îndelung. îşi puse saboţii şi străbătu întrun suflet cele patru leghe care despart Pont-l'Évêque de Honfleur. Aşa cum îl învăţaseră părinţii lui. Dar degetele ei boante rupeau firele. îi peria pantalonii. Sosirea copiilor o mângâie pe Félicité. La primul clopot de vecernie. Orăşelul dormea. Acesta sosea duminica după slujbă cu obrajii roşii. se simţea „la pământ". Prima oară o cutie din scoici. şi în timp ce ea abia gusta din mâncare ca să nu fie cheltuiala prea mare. în picioare. Nemaigăsindu-şi nici un rost încercă să lucreze dantelă. îl trezea. De bună seamă că o întârziere din partea ei ar fi nemulţumit-o pe doamna. care nu îl recunoscuse. Victor se duse pe rând la Morlaix. un şip de rachiu şi uneori chiar şi cu bani. oamenii nu se mai desluşeau. aducând cu el mireasma pajiştilor pe unde trecuse. vasul ieşi din port. şi o pălărioară de piele pe care o purta pe ceafă ca piloţii. cu pieptul cămăşii desfăcut. valuri uriaşe i se spărgeau la prova. Ea numaidecât îi punea masa. fericită că în felul acesta îl silea să mai revină. un om de turtă dulce. slujbaşii vămii se plimbau. a doua oară o ceaşcă de cafea. era bine legat. aşa cum spunea ea. cu vuiet de torent. Victor îi spuse că a doua zi seara avea să ia vaporaşul de Honflcur ca să se ducă la Le Havre să se îmbarce pe goeleta cu care urma curând să plece pe mare. Dar micul Paul devenise năzuros. Victor»! El întoarse capul. alţi cai nechezau. nepotul ei. nu mai era bună de nimic. ea se repezi spre dânsul. Bătură orele două. căpitanul înjura: şi un mus rezemat fie fusul ancorei stătea nepăsător la toate acestea. şi ca să-şi mai ia o dată rămas bun. În luna august. în loc să o ia la stânga. cu faţa scăldată de lacrimi. Prânzeau împreună aşezaţi faţă în faţă. Pânza se umflase. La marginea cheiului. care apoi dispăru. îi mijea mustaţa. în pofida dorinţei de a merge să . niţel săpun.când ieşea în oraş. ceru voie să-l primească pe Victor. astfel că. dar chiar în clipa aceea ridicară scara. se rătăci. coşuri cu brânză. silueta lui se zărea ca o pată neagră din ce în ce mai ştearsă. apoi terenul începu să coboare. greşi drumul şi o luă la dreapta. oamenii pe care îi întreba îi spuneau să se grăbească.

– De la cine? se miră stăpâna. Trebuiră să renunţe la lecţiile de pian.... acolo.. când era furtună îi era frică să nu-l trăsnească. de la nepot! Şi. Auzind vântul care şuiera prin horn şi smulgea ţigle din acoperiş. alteori – amintiri din atlasul cu poze – era mâncat de canibali. privind-o adânc. o asemenea naivitate îl înveselea peste măsură.. doamnă.. Cea mai mică emoţie avea efecte directe asupra stării ei nervoase. la vremea când târgul era în toi. Liébard intră în bucătărie şi îi dădu o scrisoare trimisă de cumnatul ei. care număra ochiurile unei împletituri. desfăcu scrisoarea. asaltat într-o pădure virgină de maimuţe sau îşi dădea sufletul pe un ţărm pustiu. Aşadar sărmanul băiat avea să se vânture pe mare luni la rând! Călătoriile lui de pânâ atunci nu o speriaseră. Din Anglia şi din Bretania oricine se întoarce. Doamna Aubain. ea îşi închipuia Cuba ca pe o insulă în care toată lumea nu face altceva decât să fumeze. apoi începu cu lungi explicaţii asupra longitudinilor. slujnicele de la han abia făceau ochi. ceea ce însemna: „Numai la el nu-mi era mie gândul acum! Şi la urma urmelor. în legătură cu Virginie. Ea se aplecă deasupra hărţii. Acesta luă atlasul. râse cu hohote. dar mai apoi uită. tresări şi. îşi pierdu răbdarea. văzând că factorul nu vine. Doamna Aubain şi le avea pe ale ei. începu să umble de colo-colo prin odaie. Citise într-un ziar această informaţie. Doamna Aubain era obişnuită ca scrisorile de la mănăstire să-i parvină cu regularitate. Într-o dimineaţă. şi când Bourais o pofti să spună ce anume o nedumerea. iar Victor se învârtea printre negri într-un nor gros de fum de tutun. doamna Aubain îşi reluă plimbarea. atâta pagubă! Ia. se înecă. îl întrebă pe domnul Bourais. îşi puse lucrul deoparte. Nemaipomenit! De patru zile nici o veste! Ca să o liniştească prin propriul ei exemplu. îi spuse cu glas coborât: – S-a întâmplat o nenorocire. Farmacistul o vesti că vaporul lui Victor ajunsese la Havana. aici e". fu revoltată de purtarea stăpânei sale. şi-l imagina lovit de aceeaşi furtună. în vârful unui catarg frânt. . se reîntoarse acasă. Deoarece nici unul din ei nu ştia să citească. se adresă stăpânei sale. Coloniile se pierdeau în nişte zone incerte. La drept vorbind era firesc să se piardă cu firea atunci când era vorba de fetiţă.. la celălalt capăt al pământului. E cu totul altceva!" Félicité. Din pricina ţigărilor de foi.. În zilele cu arşiţă îşi închipuia că suferă de sete o dată cu el. şi surâdea cu pedantă satisfacţie văzând uimirea slujnicei. în cele din urmă. abia vizibil. Félicité nu se mai gândi decât la nepotul ei. Oare „la caz de nevoie" putea să se întoarcă mergând numai pe uscat? La câte leghe era oare de Pont-l'Évêque? Ca să se lămurească. pe când copila mea. această reţea de linii colorate îi oboseau vederea fără să o lămurească în nici un fel. Slujnica răspunse blând: – De la nepotul meu! – A. de la fotoliu la fereastră. deşi obişnuită cu bruftuielile. Îţi dă de ştire că nepotul.. un mus. Bourais ridică braţele în sus. ea îl rugă să îi arate casa unde locuia Victor. Maicile o găseau drăguţă şi afectuoasă dar cu o constituţie şubredă. cu vârful creionului. cu trupul bătut de uriaşe valuri înspumegate. De atunci. În inima ei cei doi copii se bucurau de aceeaşi dragoste. cu aceeaşi grijă se gândea la amândoi şi destinul lor avea să fie acelaşi.. de şase luni încheiate nu am primit nimic!. arătă în mijlocul unei pete ovale un punct negru. Dar nu pomenea niciodată nimănui de grijile care o frământau. Când intră în Pont-l'Évêque. ridicând din umeri. Insulele. şi spuse: „Iată. iar Félicité nu pricepea de fel pricina acestei veselii – ea care se aşteptase poate să vadă şi fotografia nepotului ei – atât de mărginită îi era puterea de înţelegere! Cincisprezece zile mai târziu. un nimeni. un coate-goale. Félicité îi spuse: – Eu.îmbrăţişeze celălalt copil. dar America.

Era ger mare. Prin curte trecură nişte femei cu o targă de rufe din care şiroia apă. la braţ cu mama ei. O întrebă dacă nu voia să se ducă să-şi vadă sora. îşi slobozi tot amarul. Abia mult mai târziu. Toamna trecu cu bine. cu privirea pironită. întorcându-se de prin împrejurimi unde avusese treabă. Se lăsa noaptea. din când în când. Félicité preferă să nu-i mai vadă. Doamna Aubain tremura uşor.. nici o picătură mai mult. ridica andrelele de pe masa de lucru. şi şi-ar fi luat de îndată fetiţa acasă. Liébard socoti mai nimerit să se retragă. În schimb. Félicité o îmbărbăta pe doamna Aubain. fie din uitare. Nu scriau decât atât. Virginie era din ce în ce mai fără vlagă. Se sufoca. le săpunise în ajun şi astăzi trebuia să le limpezească. Livezile erau goale. Sări uşoară în spatele ei. sprijinindu-şi capul de perete. mânuşile. şi amândoi se urcară în trăsură. repede! Virginie avea aprindere de plămâni. când deodată îşi aduse aminte: „Poarta rămăsese descuiată! dacă intră hoţii?" Şi coborî. Bietul copil!. Doamna Aubain îşi înnoda panglicile pălăriei. şi. prinşi în vârtejul fulgilor de zăpadă. se înţelese cu un ins care închiria trăsuri să o ducă în fiecare marţi la Honfleur. vântul învolbura râul Toucques. călcând pe frunzele veştede de viţă. Doamna Aubain se hotărî să facă acest lucru. tuşea. iar pe fundul lui ierburile înalte se aplecau. Urmă o tăcere. iar pe el în vestibul. După aceea alergă după cabrioletă. şi închise pleoapele care i se înroşiseră brusc. După aceea se odihneau amândouă sub bolta de viţă. Félicité căzu pe un scaun. Uneori. silind-o să privească printre gene la vasele cu pânze din depărtare. dar o dată ajunsă în cămăruţa ei. Apoi plecă fruntea şi rămase cu mâínile spânzurând. apoi începu să lovească rufele cu atâta putere încât se auzea până în grădinile vecine. i se luase prea mult sânge la spital. Domnul Poupart recomandase o şedere în Provenţa. de parcă ar fi plutit prin apă cadavre despletite. – Dă-mi încălzitorul. dacă ar fi fost vreme ceva mai bună la Pont-l'Évêque. Félicité dădu fuga la biserică să aprindă o lumânare. trântită pe pat. Patru medici îl ţinuseră ca să nu se zbată. Virginie se plimba pe acolo.Murise. Se duse la râu. . starea ei era poate disperată. găsi în faţa porţii cabrioleta domnului Poupart. Atunci Félicité spuse: – Lor puţin le pasă! Şi din nou îşi lăsă capul în jos. îngăimând din când în când: – Bietul copil!. Prinsese iar putere. Dar într-o seară. Doamna Aubain făcuse rost de un butoiaş cu un minunat vin de Malaga. Murise îndată după aceea şi medicul şef spusese: – Halal! Încă unu! Părinţii lui fuseseră întotdeauna prea aspri cu el. soarele străpungea norii. punga. Virginie sorbea din el un sfert de păhărel. îşi aduse aminte că avea rufe de spălat. şi râzând la gândul că s-ar putea ameţi.. îşi suflecă mânecile şi luă maiul. se ridică şi ieşi din odaie. Félicité răspunse printr-un gest că nu era nevoie. avea mereu fierbinţeală şi petele de pe umerii obrajilor trădau o boală mai serioasă. pe care după un ceas o ajunse din urmă. cu faţa în pernă şi cu tâmplele în mâini. află de la căpitanul lui Victor împrejurările morţii lui: fiind bolnav de friguri galbene. Îmbrăţişa din ochi întreaga zare. căzute pe jos. şi nici ei nu mai dădură semn de viaţă. la Trouville.: Liébard se uita la ea oftând. cu mişcări de automat. fie că sărăcia le împietrise inima. Félicité îşi stăpânea durerea.. repede. de la castelul Tancarville până la farurile portului Le Havre. până seara se ţinu tare. În grădina mănăstirii se află o mică esplanadă de unde se vede Sena. Zărindu-le pe fereastră. lăsă să cadă pe mal un morman de cămăşi. – Încă nu se ştie! spuse doctorul. Scândura şi balia se aflau pe malul râului.

. La ora patru fix.. suflete ca ale ei cred lesne în minuni. cu gura întredeschisă. tristeţea ei spori. plângând în hohote. ca şi cum l-ar fi îngropat pe el acum. Din prag o zări pe Virginie întinsă cu mâinile pe piept. Dar doctorul. Félicité auzi un sunet stins de clopot. O spălă. se ruga Celui de Sus să o ia şi pe ea. Domnul Bourais venea în urmă. ca un dangăt de mort. nu era zi ca Félicité să nu se ducă acolo. iar ceaţa înălbea ferestrele. După slujba religioasă. urca dealul. o priveau doar. Félicité ajunse la etajul al doilea. unul lângă altul. Timp de două nopţi. nemişcată. nu! vina era a ei – gemea doamna Aubain – ar fi trebuit să o ducă în Sud! Poate că acolo alţi doctori ar fi salvat-o! Nefericita femeie se zbuciuma. luă o diligenţă care venea do la Lisieux. Pe scrin trei sfeşnice păreau că sângerează. hotărâtă să nu se despartă de ea niciodată. îi şopti că fetiţa "trecuse în lumea drepţilor". ca trezită din vis. stropea aşternutul cu agheasmă..A doua zi cu noaptea în cap alergă într-un suflet la doctor acasă. Şi se sfătuiau împreună unde să găsească o ascunzătoare. o aşeză în sicriu. Deznădejdea doamnei Aubain fu nemărginită. mai trecură trei sferturi de oră până să ajungă la cimitir. În sfârşit. deschidea portiţa şi ajungea în faţa mormântului.. da!. Aceasta. şi al cărei cuget era atât de curat! Ba. Odată se întoarse din grădină foarte tulburată: adineaori – arătă şi locul – tatăl şi fiica i se arătaseră. care între timp se întorsese. în amintirea ei. Mai cu seamă un vis o obseda: soţul ei. Doamna Aubain. „Cine ştie pentru cine o fi!" îşi zise ea. îi puse o coroniţă. Era blond şi neînchipuit de lung pentru vârsta ei. la picioarele aşternutului pe care îl ţinea îmbrăţişat. între perdelele nemişcate ale patului care erau mai puţin străvezii decât chipul ei. şi bătu cu putere în uşă. Ajungând pe la jumătatea ei. fără să facă sau să spună nimic. în dreapta. ţipa sfâşietor în timpul somnului.. Tu te duci acolo. observă că obrazul copilei se îngălbenise. şi cu capul lăsat pe spate sub o cruce neagră aplecată spre ea. nasul i se subţia. aşa e!. care niciodată nu făcuse nici un rău. Rămase o vreme la han. la dorinţa doamnei Aubain. o lua pe stradă pe lângă case.. Şi în aceeaşi clipă clopotul de la Sfântul-Léonard prinse să bată mai tare. socotindu-l nedrept pentru că îi luase copila – ea. Maica stareţă stătea în picioare. plecase din nou la ţară. unde i se interzisese să se ducă. apoi fruntaşii oraşului. Într-adevăr. gemea de parcă şi-ar fi dat sufletul. – Cum? şoptea doamna Aubain. Repeta aceleaşi rugăciuni. Mai întâi se răzvrăti împotriva lui Dumnezeu. trebuia să se cruţe pentru fiul ei. cu soţiile lor înveşmântate în negru. crezând că poate nişte necunoscuţi îi vor aduce vreo scrisoare. se auzi un târşâit de papuci.. Trupul fetiţei fu transportat la Pont l'Évêque. Tu nu o uiţi. îmbrăcat în marinar. Félicité tăie o şuviţă pe caro o băgă în sân. de dragul celeilalte. buzele i se învineţiseră. şi la urmă de tot. care urma dricul într-o trăsură închisă. A. ochii i se înfundau. Făcea aluzie la cimitir. Nişte călugăriţe o luară pe doamna Aubain şi o duseră de acolo. După ce trecură câteva lungi minute. îi despleti părul. Félicité o dojenea cu blândeţe. şi pentru că lui nu-i putuse dărui aceste ultime onoruri. Micul Paul mergea în fruntea cortegiului. După aceea luni la rând şezu în camera ei. se întorcea dintr-o călătorie lungă şi îi spunea plângând că primise poruncă să o ia cu el pe Virginie. Mănăstirea se afla în fundul unei străduţe în povârniş. Acesta era alcătuit dintr-o coloană de marmură roz. O sărută de nenumărate ori pe pleoape şi nu s-ar fi mirat peste măsură dacă Virginie le-ar fi deschis. uşa se întredeschise şi se ivi o călugăriţă. La sfârşitul celui dintâi priveghi. Félicité. Aceasta se gândea la nepotul ei. o învălui în linţoliu. cu un aer smerit.. Félicité nu se mişcă de lângă moartă. pusă pe o lespede în . se aşeza din nou şi o tot privea. când se lumină de ziuă.

Într-o noapte. pe care se aflau trei păpuşi. Aerul era cald şi albastru. Puţin după aceea. Ea îi plătea datoriile. doamna Lechaptois. Pe urmă trecură anii. în 1825 doi zugravi zugrăviră vestibulul. Puteau fi văzute plimbându-se pe gazonul grădinii.mijlocul unei grădiniţe împrejmuită cu un lanţ gros. Ochii li se întâlniră şi li se umplură de lacrimi. toţi la fel. cam în vremea aceea Bourais lipsi din localitate în chip misterios. şi de atunci o iubi pe stăpână-sa cu un devotament de câine credincios şi cu o veneraţie religioasă. care stătea şi împletea la fereastră. întorcându-se de la biserică. văzând mormântul. Acesta trăia pe malul gârlei. Félicité rămase cu sufletul plin de recunoştinţă. şi suspinele doamnei Aubain. o bucătărioară precum şi lighenaşul în care se spăla. Rochiile fetiţei erau atârnate sub un raft. care locuia cu soţia. Soarele lumina necruţător aceste biete ìucruşoare. plânseră. . Întâmplări de ordin casnic fixau unele date de care îşi reaminteau mai târziu. După polonezi. se aşeza în genunchi ca să netezească mai bine pământul. De departe. Félicité ceru voie s-o păstreze. nişte cercuri. şi-i aruncau pietricele care cădeau în culcuşul unde zăcea chinuit de un guturai cronic. Doamna Aubain nu intra acolo decât foarte rar. Dar pe ea doar un singur lucru izbutea să o mai mişte: scrisorile fiului ei. Doamna Aubain le primi vizita şi se duse la rându-i să le viziteze. Liébard. paralizat de mult. Profesorul de muzică al lui Fiaubert. îmbrăcate cu bluze care fluturau. Adormirea Maicii Domnului. când le zărea. era un polonez refugiat. Când putu şi doamna Aubain să vină la cimitir. Aveau un negru şi un papagal. şi fără alte întâmplări decât sosirea marilor sărbători: Paştele. Dar se certară. totul părea scăldat într-o adâncă duioşie. şi le întinseră pe cele două paturi. Ştrengarii îl priveau prin crăpăturile peretelui. era să omoare un om. Într-o zi de vară se resemna să o facă. urmă la rând bătrânul Cohniche. unchiul Gremanville. de care acesta fusese foarte ataşat în copilărie. Robelin. slujnica îi căzu la piept. un moşneag despre care se spune că săvârşise grozăvii în '93. ciorapii. şi din dulap zburară o mulţime de fluturi. cumnata şi cele trei fete ale acesteia destul de mărişoare. Când auzea pe stradă tobele vreunui regiment în marş. înainte de a le împături la loc. Astfel. Cele două femei scoaseră fustele. el făcea altele noi. fost consul în America. fu numit un nou subprefect: baronul de Larsonnières. cu părul crescut foarte lung. dar era toată mâncată de molii. şi pe braţ cu o 4 E vorba de polonezii refugiaţi în Franţa după dezmembrarea Poloniei. ca şi cum ar fi primit în dar cine ştie ce. Mai găsiră şi o pălărioară de catifea maro. o mierlă fluiera. pufoasă. se află chiar unul care voi să o ia în căsătorie. îi proteja pe polonezi 4. şi cutele întipărite de mişcările trupului. cu pleoapele înroşite. batistele. căci doamna Aubain nu era o fire expansivă. Se plimbau des de-a lungul spalierului. vizitiul diligenţei le vesti celor din Pont-l'Évêque că avusese loc revoluţia din iulie. într-o fostă cocină de porci. Îngriji bolnavi de holeră. reîmprospăta nisipul. un fel de mângâiere. Aceasta se întâmpla pentru prima oară. Acesta nu era în stare să-şi facă nici un rost în viaţă fiindcă îşi petrecea mai toată vremea prin cafenele. stăpâna întinse braţele. În vara lui 1828 fu rândul doamnei să dăruiască la biserică prescuri. le descoperea petele. şi ce ar fi spus în cutare împrejurare. Ziua Tuturor Sfinţilor. şi acoperită cu un covor de flori. topindu-şi durerea într-o îmbrăţişare care le egaliza. îl găsi în bucătărie. Mulţi munceau cu ziua în fermele din Normandia. unde intrase fără voie şi îşi pregătise o salată din care înfuleca liniştit. se aşeza în faţa porţii cu un ulcior de cidru şi le dădea soldaţilor de băut. Bunătatea inimii ei crescu şi mai mult. ajungeau până la Félicité care rotea vârtelniţa în bucătărie. Toate lucruşoarele ei se aflau încă în dulapul din camera cu cele două pătucuri. vorbind despre Virginie şi întrebându-se dacă i-ar fi plăcut cutare lucru. simţi o uşurare. şi vechii prieteni trecură şi ei pe rând în lumea drepţilor: Guyot. Félicité venea în fugă să o anunţe. căci într-o dimineaţă. în 1827 o parte din acoperiş căzând în curte. Félicité le stropea.

îi mulţumea cu glas stins. Încă de mult papagalul pusese stăpânire pe imaginaţia slujnicei – fiindcă venea din America. temându-se să n-o piardă şi întinzând mâinile după ea de îndată ce o vedea că se depărtează. înceta să mai vorbească. îi pusese negrului o sumedenie de întrebări. cum li se întâmplă uneori găinilor. Iar Fabu ameninţa că îi va suci gâtul. apoi pe cel stâng. şi ca un semn al preţuirii ce-i purta. şi. . el izbea geamurile cu aripile şi se zbătea cu atâta furie încât era cu neputinţă să se mai audă oamenii între ei. Apoi. alţii cu o buturugă: şi toate aceste comparaţii erau ca nişte lovituri de cuţit în inima lui Félicité! Lulu avea o ciudată încăpăţânare: de îndată ce se simţea privit. Marie!" îl aşezară lângă uşă.tumoare cât capul său. plecau chiar în seara aceea. fiindcă pe papagali îi cheamă de obicei Jacquot. iar slujnica se temea ca această gimnastică să nu-l ameţească. Félicité începu să facă şcoală cu el. În ziua aceea dădu peste ea o mare fericire: pe la vremea cinei. capul albastru şi gâtul auriu. şi sărmanul bătrân. spiţerul. Un bilet din partea baroanei o vestea pe doamna Aubain că. cu vârful aripilor roz. În cele din urmă se pierdu. rîdea. speriată de asemenea necuviinţe. Totuşi îi plăcea societatea. ca să nu fie văzut de Lulu. domnul de Houppeville şi noii obişnuiţi ai casei – Onfroy. Hohotele sale pătrunzătoare răsunau prin curte. domnule! Slavă Ţie. şi toată lumea se mira că nu răspunde la numele de Jacquot. iar o dată chiar exclamase: „Ce fericită ar fi doamna dacă l-ar avea!" Negrul reprodusese aceste vorbe stăpânei sale care. şi de atunci Lulu căuta întotdeauna să-l ciupească prin cămaşă. IV Îl chema Lulu. ascunzân-du-şi profilul sub borurile pălăriei. în ciuda tatuajelor de pe braţe şi a favoriţilor săi stufoşi. negrul doamnei de Larsonnières se înfăţişă cu papagalul în colivie. Ba chiar ai fi zis că îi place papagalul. lanţul şi lacătul. de vreme ce încerca în joacă să-l înveţe tot felul de măscări. şi acum Lulu putea să circule prin toată casa. iar vecinii ieşeau la ferestre şi râdeau şi ei. Într-o bună zi. ceea ce îi amintea de Victor. încercă să-i cureţe bârlogul şi se tot gândea să-l mute în cotlonul cuptorului de pâine. în timp ce domnişoarele Rochefeuille. Îi scoase lanţul. îl dărui pentru totdeauna slujnicei. multiplicate de ecou. şi o ruga să primească pasarea în amintirea ei. Era verde. iar ea puse să i se facă o slujbă la biserică pentru odihna sufletului. căci duminica. soţul ei fiind avansat prefect. care se săturase de el. şi ridica pe rând piciorul drept. să-şi împrăştie găinaţul şi să-şi verse apa din băiţă. domnul Varm şi căpitanul Mathieu – îşi făceau partida de cărţi. Lulu se îmbolnăvi: nu mai putea nici să mănânce. îi crescuse sub limbă o pieliţă groasă. Când cobora pe scară. domnul Bourais se strecura pe lângă zidul casei. se sprijinea de trepte cu ciocul său încovoiat. îl instală în bucătărie. cu bale la gură şi tremurând. Dar avea prostul obicei să-şi muşte băţul. iar privirile pe care le arunca papagalului nu erau deloc prietenoase. neputâud să ia papagalul cu ea. De bună seamă că figura lui Bourais i se părea nespus de caraghioasă fiindcă. ajungea la pârâu şi intra pe poarta grădinii. veni să-l panseze zilnic. şi râdea. cu beţişorul. curând Lulu putu să rostească: „Simpatic băiat! Bună ziua. În altă zi. de cum îl zărea. deşi nu era om rău. să-şi smulgă penele. râdea. găsise acest mijloc de a scăpa de el. enervat că doamna Lormeau îl tot sâcâia cu vârful umbrelei. altădată. O dată un băiat de la măcelărie îi dăduse papagalului un bobârnac pentru că îndrăznise să-şi vâre capul în coşul lui. Félicité îl vindecă smulgându-i pieliţa cu unghiile. într-o bună zi muri. Félicité. Lulu înghiţi veriga. nici să vorbească. Félicité îi făcu rost de rufe. uneori îi aducea plăcinte şi-l aşeza la soare pe un snop de paie. Unii spuneau că seamănă cu o curcă. începea să râdă. doamna Aubain. Când tumoarea se sparse. domnul Paul făcu greşeala să-i sufle în nări fumul de la trabuc. dar se temea să nu o deranjeze pe doamna.

cum fac doicile. aripile de la boneta ei şi cu aripile păsării se clătinau împreună. se zbătea ca un bezmetic. şi cătrănită de nu vedea cu ochii. Începuse să-l caute prin tufişuri. Félicité dădu fuga. fără ca aceasta să-i păteze buna reputaţie sau să supere pe cineva. iar când ea îşi pleca fruntea. nu lipsise decât o clipă dar. ia-l de unde nu-i. se înşiruiau meri desfrunziţi. Félicité îşi veni cu greu în fire. Trei ani mai târziu era surdă. Într-o dimineaţă de iarnă cumplit de grea a anului 1837. Şiroaiele de ploaie îl scoteau din fire. Dar sus pe deal. Se aşeză pe bancă. În singurătatea ei. când ciocul. strigătul ascuţit al unui vânzător do peşte. Félicité. Spiţerul scrise la Le Havre unui anume Fellacher. Acesta. În urma unei răceli căpătă o anghină. fiindcă poşta mai încurca uneori coletele. la răcoare. la întoarcere. răsturna totul. şi zbura pe fereastră în grădină unde începea să se bălăcească. Toate fiinţele se mişcau în tăcere. Adeseori stăpână-sa îi spunea: – „Doamne că proastă mai eşti!" Şi ea răspundea: –„Da. care îl aşezase în faţa căminului ca să-l apere de frig. De o parte şi de alta a drumului. Şanţurile erau pline cu gheaţă. în prăvălioara bătrânei Simon. se agăţa de basmaua ei. cu mâinile vârâte sub scurteică. Micul cerc al ideilor ei se restrânse şi mai mult de când dangătul clopotelor. şi femeia răspunzându-i prin vorbe fără şir în care însă îşi spunea tot păsul. arătându-şi când coada. glasul pătrunzător al papagalului. doamnă. Dar. Lulu îi era aproape ca un fiu. nimic! Un vânzător ambulant îi spuse că îl văzuse adineaori la Saint-Melaine. Aici nimeni nu înţelese ce tot spunea. Să-l fi răpus vreo congestie? Dar Félicité fu convinsă că fusese otrăvit cu pătrunjel. În cele din urmă se întoarse acasă sfârşită. vrând parcă să o distreze. pe iarbă." şi începea să caute ceva prin jur. mugetul vitelor şi celelalte mărunte zgomote familiare încetaseră să mai existe pentru ea. alergă într-acolo.Félicité îl dusese în grădină. lângă doamna Aubain. pe acoperiş. amintindu-şi poate aversele din pădurile natale. Félicité se hotărî să-l ducă ea însăşi până la Honfleur. Când se adunau pe cer nori ameninţători şi se auzea bubuitul tunetului. Părându-i-se că zăreşte în spatele morilor. scotocind în toate ungherele. papagalul începea să ţipe ascuţit. Se urca pe degetele ei şi îi ciugulea buzele. cu galenţii ei . lătrau câinii. cu papucii ferfeniţă. De unde naiba picase? umblase de bună seamă prin vecini. iar la zbârnâitul soneriei o imita pe doamna Aubain: – „Félicité! vezi la uşă! uşă!" Stătea îndelung de vorbă cu el – pasărea debitând până la refuz cele trei fraze din repertoriul său. totuşi preotul găsi de cuviinţă să nu-i mai primească spovedania decât în cămăruţa de lângă altar. la poalele dealului. Cu toate că păcatele ei ar fi putut fi cunoscute pe tot cuprinsul parohiei. se lovea de tavan. ca nălucile. când simţi pe umăr o apăsare uşoară. începură s-o doară urechile. iar ea. cu capul în jos şi cu ghearele înfipte în sârma pereţilor. bănuielile ei căzură asupra lui Fabu. clătinând din cap. reproducea zgomotul frigării. pe malul apei. ca un îndrăgostit. fără să se uite la stăpână-sa care îi striga: „Linişteşte-te! Ai înnebunit!" Văzând că nu-l găseşte. Era Lulu. Plânse atât de mult încât stăpână-sa îi spuse: – „Ar trebui să-l împăiezi!" Slujnica se sfătui cu farmacistul. Prin jurul fermelor. Pe stradă îi oprea pe trecători: – „Nu cumva mi-aţi văzut papagalul?" Acelora care nu ştiau de el. Vâjâielile din urechi pe care închipuirea ei le amplifica o zăpăceau de tot. Un singur zgomot mai răzbătea până la auzul ei. zburând. ceva verde. ferăstrăul tâmplarului care locuia în faţă. le descria ce fel de pasăre este. şi cu toată lipsa de probe. ceea ce o făcea să vorbească tare chiar şi la biserică. luă pe rând toate grădinile din Pont-l'Évêque. dar se întorcea repede pe un suport din cămin unde ţopăia ca să-şi usuce penele. şi începu să-i povestească cât şi pe unde alergase. sau mai bine zis nu îşi mai veni niciodată pe de-antregul. care se însărcina cu această treabă. la puţin timp după aceea. care se arătase întotdeauna bun cu papagalul. îl găsi mort în colivia lui.

spânzurată de panglici. Cu ajutorul unei scândurele. cu capul înclinat puţin într-o parte şi muşcând dintr-o nucă pe care. dintr-o smucitură de hăţuri. din nucă de cocos: pe scrinul acoperit cu un cearşaf ca un altar. duse mâna la el şi îşi văzu degetele înroşite. surugiul se ridică pe capră. fără să sufere. privea îndelung la Sfântul Duh care i se părea că aduce cu papagalul ei. trăpaşii din faţă erau gata-gata s-o calce când. câteva caiete scrise. era cutia din scoici dăruită de Victor. Zărind de departe silueta femeii care îşi vedea de drum fără să se dea la o parte. Tradiţionala procesiune din Joia-Verde o înviora. Obrazul drept o frigea. mai multe icoane cu Maica Domnului. zări luminile Honfleurului licărind în noapte ca o puzderie de stele. mergea cu paşi grăbiţi prin mijlocul drumului. În spatele ei. Ajunsă pe culmea de la Ecquemauville. o pereche de botine: iar pe cuiul oglinzii. Atunci o slăbiciune o ţintui locului: jalnica ei copilărie. Asemănarea i se păru şi mai vădită pe o iconiţă ieftină. Sfântul Duh era leit Lulu. şi fără să-i mărturisească ce trimitea la Le Havre. îşi şterse faţa cu batista. Lulu fu instalat între perete şi coşul casei care trecea prin cameră. dincolo de ele marea se întindea înceţoşată. doi piepteni şi într-o farfurie ciobită o bucată de săpun albastru. încât păstra şi o redingotă de-a domnului. simţi că se înăbuşă. depăşi Haut-Chêne şi ajunse în Saint-Gatien. şi de cele mai mici amănunte. era o măsuţă pe care se aflau o cană de apă. Se aşeză pe o movilă de pietriş. Lulu nu păţise nimic. dezamăgirea primei iubiri. Pe pereţi erau atârnate mătănii. uşa nu se deschidea decât pe jumătate. o stropitoare şi un glob de sticlă. Faţă în faţă cu fereastra care se deschidea spre grădină. şi atât el cât şi ajutorul lui începură să strige. voi neapărat să vorbească cu căpitanul vaporaşului. când se trezea. încât ea căzu pe spate. surugiul izbuti s-o ocolească. o diligenţă venea în galopul cailor. şi cu biciul lui mare o croi de la pântec până. de dragul efectului. într-o deplină împăcare. în cele din urmă. fu să-şi deschidă coşul. Sângera. Dar iată că. Se ducea să ceară pe la vecine sfeşnice cu lumânări şi rogojini ca să înfrumuseţeze altarul care se ridica în stradă. Ajunsă în port. de cele mai neînsemnate întâmplări. cu o gheară în aer. Nemaiavând cu cine să comunice. toate o năpădiră dintr-o dată ca un uriaş val care se reîntoarce. pe o creangă do copac înşurubată într-un soclu do mahon. meşterul o poleise. slobozită pe coastă la vale. un mic vas pentru agheasmă. În fiecare dimineaţă. prevăzătoare. Din pricina unui coşcogea dulap. Félicité îl zărea în lumina zorilor şi îşi amintea de zilele scurse. o ferestruică rotundă dădea în curte. Primul ei gând. la coc cu atâtă putere. de hârtie poleită. Toate vechiturile care nu îi mai trebuiau doamnei Aubain le ducea în camera ei. încercând amândoi să strunească cei patru cai care goneau tot mai avan. care înfăţişa botezul Domnului. medalii. La biserică. trăia într-o toropeală de somnambulă. şi-o pusese în coş. ca o furtună. o geografie cu poze. Începu să creadă că Lulu nu se va mai întoarce niciodată. Cu aripile lui de purpură şi trupul de smarald. într-un nor de praf. Dar furios ridică braţul. şi îşi alină durerea uitându-se la pasăre. sosi. Din fericire. apoi mâncă o coajă de pâine pe care. Făgăduia mereu că va fi gata săptămâna viitoare: după şase luni îi dădu de ştire că lădiţa plecase. apoi iar nu mai ştiu nimic de el. moartea Virginiei. De aceea pe marginea scrinului se aflau nişte flori artificiale iar pe prichiciul ferestruicii portretul contelui de Artois. Trecu prin pădure. pălăriuţa de catifea! Félicité împingea atât de departe respectul pentru obiectele din trecut. Fellacher ţinu mult timp papagalul la el. când îşi veni în fire. Această încăpere. alături de patul cu somieră de chingi. plecarea nepotului. în care puţini erau primiţi. îl rugă să aibă toată grija de coşuleţul ei. Félicité îl încuie în camera ei.mici şi negri şi cu paneraşul pe braţ. . şi cât de minunat era! Stătea drept. dădea în acelaşi timp impresia unui paraclis şi a unui bazar din pricina sumedeniei de obiecte sfinte şi de lucruri ce nu aveau nimic comun unele cu altele. „Mi l-or fi furat!" se gândea ea.

Tatăl din ceruri nu putuse să aleagă un porumbel. Grădina îi dădea zarzavaturi. după ce încercase să facă comerţ. Faptul că „Doamna" murise înaintea ei o năucea. şi luă obiceiul păgân de a-şi spune rugăciunile îngenuncheată în faţa papagalului. deoarece porumbeii nu au glas. alese câteva mobile. avea cu ce să se îmbrace până la sfârşitul zilelor. Paul se făcuse serios. pieptănat cu cărare la mijloc. se uita puţin şi la papagal. Avu loc şi un eveniment deosebit: căsătoria lui Paul. mai firesc fusese să aleagă un strămoş de-al lui Lulu. De când i se făcuse o dată rău. ciupită de vărsat. Într-o zi îi trecu prin gând să intre în rândul „Domnişoarelor Sfintei Fecioare". fu apucată de junghiuri în piept. cele opt scaune se duseseră! Locul tablourilor se contura în pătrate decolorate în mijlocul pereţilor. doamna Aubain având un fel mândru de a fi care îndepărta oamenii. printr-o inspiraţie cerească.Cumpără iconiţa şi o aşeză în locul contelui de Artois. Doamna Aubain se simţi uşurată la plecarea ei. bănuieli se treziră în privinţa cinstei defunctului. În martie 1853. se află că avea un copil din flori şi că întreţinuse „relaţii cu o persoană din Dozulé". lipitorile nu îi potoliră năduful. Simţi că i se taie picioarele şi trebui să se aşeze. intrând prin ferestruică şi bătând în ochiul de sticlă. vându pe celelalte. Doar câţiva prieteni se întristară. Învăluindu-l cu o privire îngrijorată. Ca să se exprime. A doua zi. asigurându-l de protecţia lui. Mai mult ca orice o durea faptul că în curând trebuia să plece din cămăruţa ei. în aşa fel ca dintr-o singură privire să-i vadă pe amândoi. şi în cea de a noua seară îşi dădu duhul. măsuţa ei. şi în dulap nu se mai vedea nimic din toate lucrurile Virginiei! Félicité se urcă înapoi la ea în cameră copleşită de jale. lăsat de stăpână-sa. îşi descoperise deodată vocaţia: registratura! Şi în această îndeletnicire arătase atâta pricepere încât un inspector îi dăduse fiica. Totuşi făcea economie de lumină culcându-se de cum amurgea. apoi cu toţii se reîntoarseră la registratură. apoi la percepţie şi începuse chiar nişte demersuri ca să fie primit în administraţia Apelor şi Pădurilor. se ruga fierbinte de Sfântul Duh. tocmai când împlinise şaptezeci şi doi de ani. Îşi aduse soţia în casa părintească. Doamna Aubain îşi cercetă conturile şi nu îi fu greu să descopere un lanţ întreg de potlogării: arenzi încasate pe cont propriu. Luaseră cele două pătucuri cu saltelele lor. Zece zile după aceea (răstimpul necesar ca să dea fuga de la Besançon) se iviră moştenitorii. Şi Félicité se ruga privind iconiţa dar. chitanţe falsificate etc. aflară de moartea domnului Bourais. spiţerul îi ţipă la ureche că fusese scoasă în vânzare casa. la un han. În mintea ei cele două imagini se asociară. Mai mult decât atât. şi pentru că puterile o . din când în când. Săptămâna următoare. intrase la vamă. Félicité o plânse cum nu prea sunt plânşi stăpânii. pe uşă apăru un afiş. ca să nu dea ochi cu dugheana telalului unde se aflau şi unele din vechile mobile ale casei. întâmplată în Bretania-dejos. vânzări de lemne în ascuns. Toţi o crezuseră mai puţin bătrână din pricina părului ei negru. Cât despre haine. dar ea arătă dispreţ pentru felul de a trăi al oamenilor din Pont-l'Evêque. papagalul părându-i sfinţit prin această asemănare cu Sfântul Duh care. târa un picior. la treizeci şi şase de ani. i se părea împotriva ordinei fireşti a lucrurilor. Zvonurile despre o sinucidere se adeveriră. inadmisibil şi monstruos. care îi încadra bogat faţa palidă. încălzitorul. Jilţul doamnei. După ce fusese întâi ajutor de notar. Nu ieşea nicăieri. Aceste mârşăvii o mâhniră foarte mult pe doamna Aubain. dar doamna Aubain o făcu să renunţe la acest gând. atât de tihnită şi unde bietul Lulu se simţea atât de bine. făcu pe prinţesa şi o jigni pe Félicité. la rândul lui. făcea să ţâşnească din el o rază luminoasă care o cufunda în extaz. Nora scotoci prin sertare. i se părea mai viu şi mai aproape de puterea ei de înţelegere. limba îi părea acoperită cu fum. Uneori soarele. Avea un venit de trei sute optzeci de franci.

Trei femei statură în jurul ei în timpul maslului. Dar preotul se învoi. se pregătea să facă gălăgie. iar ea fu atât de fericită. al treilea cam pe la mijlocul străzii. Félicité încetă dintr-o dată să mai aiureze. întinzându-l lui Félicité. şi doi cădelniţari se întorceau la fiecare pas către Sfânta Cuminecătură pe care o ducea. diaconul. ca nişte îngeri. faţa i se boţi. Şipcile acoperişului putrezeau. viermii îl mâncau. Vecinele socotiră că nu era cuviincios. înveşmântat în frumosul său patrafir. ieşea lumea de la vecernie. O grămadă . După aceea spuse că ar vrea să vorbească cu Fabu. părându-i-se firesc să-şi urmeze stăpâna. – Las-o. Seara. Se iscară rivalităţi cu privire la acesta din urmă. nu înţelesese decât un singur cuvânt: „pneumonie". Cel dintâi era întotdeauna ridicat la poalele dealului. singura ei avere. Félicité îl săruta pe frunte şi îl ţinu lipit de obraz. în fiece dimineaţă venea bătrâna Simon. coriştii şi pompierii mergeau pe trotuare. soarele făcea să sclipească pinul. Félicité era mâhnită că nu poate face nimic pentru altar. Obloanele de la fereastră nu se mai deschideau. Bătrâna Simon îl luă din nou. tuşi din ce în ce mai des. ca să-i spargă lemne şi să-i aducă apă. al doilea în faţa poştei. după ce se ciorovăiră îndelung. Dar. ceru să vină un preot. V Fâneţele răspândeau miresmele verii: muştele bâzâiau. Înăbuşelile şi fierbinţeala îi sporeau. buzele i se lipiră de gingii.lăsaseră. Sfinţia Sa Preotul. Acesta veni în straie de zile mari. toată iarna dormi cu capul pe perna jilavă. Mai târziu. presăraţi petale de trandafiri. învăţătorul supraveghindu-i pe băieţi. îi spuse: – Hai! ia-ţi rămas bun de la el! Deşi Lulu nu era stârv. în zori. călugăriţa neluându-şi ochii de la şcolăriţele ei. nici nu se vindea. oarbă acum. câlţii îi ieşeau din burtă. pe când prin mijlocul străzii înaintau mai întâi: aprodul înarmat cu halebarda lui. Bătrâna Simon se aşeză să îmbuce ceva. Atunci bătrâna Simon chemă un doctor. enoriaşele aleseră curtea doamnei Aubain. încât îl rugă să primească după moartea ei pe Lulu. Gândindu-se la procesiune. începu să scuipe sânge. – Iartă-mă! îi spuse ea încercând cu greutate să întindă braţul. stânjenit de prezenţa morţii. reîntoarsă în cameră. Félicité nu pretindea nici o reparaţie. Cuvântul îi era cunoscut şi răspunse încetişor: – „La fel ca doamna". domolea fanfara. Se apropia vremea construirii altarelor pentru procesiune. susţinut de patra epitropi. paracliserul cu o cruce mare. nu vezi că nu-şi mai dă seama ce spune? În răstimpuri Félicité vorbea cu umbrele. Măcar dacă ar fi putut să pună şi ea ceva acolo! Atunci se gândi la papagal. Bătrâna Simon. şi a doua zi. ca să îl pună la loc pe altar. simţindu-se foarte rău. sub un baldachin de catifea purpurie. Se trezi în dangătul clopotelor. Vederea îi slăbi. De teamă să nu fie dată afară. De marţi până sâmbătă. Copiii de şcoală. cele mai drăgălaşe dintre ele. trei. credeam că dumneata mi l-ai omorât! Ce însemnau aceste bârfe? Un om ca el să fie bănuit de omor! Indignat. cu părul inelat. Femeile plecară. Mulţi ani trecură astfel: casa nici nu se închiria. vedea totul ca şi cum ar fi fost şi ea acolo. După Paşti. se lăsă furată de somn. încingea ardeziile de pe acoperişuri. Félicité voi să ştie ce avea. care dăduse faliment cu băcănia. cu braţele larg deschise. una din aripi i se frânsese. Dar fiind prea surdă ca să poată auzi. începură vărsăturile. îl luă pe Lulu de pe altar şi. dimpreună cu toţi ceilalţi.

două paravane chinezeşti îşi înfăţişau priveliştile. când îşi dădu cea din urmă suflare. Preotul urcă încet treptele şi aşeză pe dantelă soarele de aur strălucitor. şi fel de fel de lucruri scumpe îţi luau ochii. trăgându-l adânc în piept cu o senzualitate mistică. şi tropăitul paşilor. apoi închise ochii. Un firicel de spumă se ivea la colţurile gurii şi tot trupul îi tremura. între pânzele albe care acopereau pereţii caselor. înăbuşiţi de florile cu care era presărată strada. Félicité roti ochii şi spuse. crini. tot mai slabe. ascuns sub nişte trandafiri. Lulu. glasul grav al bărbaţilor. O zaharniţă de argint suflată cu aur avea o coroană de viorele. În mijlocul lui se afla o casetă în care se păstrau nişte moaşte. la colţuri doi portocali. tot mai pierdute. O salvă de împuşcături zgudui geamurile. ca un izvor care seacă. tufe de hortensii. Curând se auzi sforăitul helicoanelor de alamă. Un abur albastru urcă în camera lui Félicité. gândindu-se că într-o zi va trebui să treacă şi ea prin aceleaşi vămi. . Acest noian de culori strălucitoare cobora pieziş din partea de sus a altarului până la covorul ce se prelungea până în stradă. Se aşternu o tăcere adâncă. O sudoare rece şiroia pe tâmplele muribundei. Bătăile inimii i se încetiniră una câte una. alunecau pe lănţişoare. clătinându-se de zor. Ea îşi umflă nările. Epitropii. apoi se îndepărtă. şi astfel alaiul ajunse la poalele dealului. Erau surugiii care salutau Sfânta Euharistie. nişte cercei cu pietre de Alençon străluceau pe catifeaua verde. degeţei. i se păru că zăreşte în cerul întredeschis un papagal uriaş plutind deasupra capului ei. Bătrâna Simon se sui pe un scaun ca să ajungă la ferestruică. Şi cădelniţele. Totul înceta din timp în timp. cântăreţii. deveni o clipă foarte puternic. Un horcăit din ce în ce mai grăbit îi ridica pieptul. cât putu mai desluşit: – Lui îi e bine? îngrijorată de soarta papagalului. bujori. Începu agonia. semăna cu acela al unei turme umblând prin iarbă. copiii se orânduiră pe cele trei laturi ale curţii. ca un ecou care se depărtează. floarea soarelui. glasurile limpezi ale copiilor. iar de-a lungul lui erau înşirate sfeşnice de argint şi vase de porţelan din care ţâşneau tot felul de flori. şi. Toţi îngenuncheară. Vuietul mulţimii crescu.de oameni se îmbulzea în urmă. Bătrâna Simon o ştergea cu o rufă. nu lăsa să i se vadă decât creştetul albastru ca o podoabă de lapis-lazuli. Buzele îi zâmbeau. De acolo putea privi de sus altarul împodobit cu ghirlande verzi şi cu volane de dantelă. Clerul intră în curte.

De mult ce se rugă lui Dumnezeu. Lungi streşini. Garamanţii trăiau în sud-estul Libiei. Se ospătară cu cele mai rare bucate şi mirodenii şi cu nişte găini cât oile. la paloşele sarazinilor5 şi zalele normanzilor. căpătă un fiu. la toate caturile. cum aveau romanii. capela era ticsită cu aurării ca paraclisul unui rege. vărsau apa ploilor în rezervoare.Legenda sfîntului Iulian cel primitor I Tatăl şi mama lui Iulian locuiau într-un castel înconjurat cu păduri. O păşune de iarbă verde se întindea jur-împrejur. locuiau la marginile Idumeei. pentru a-i veseli pe meseni. În sala armelor. dar seniorul. sau potolind vrăjbile vecinilor. supraveghea prepararea dulceţilor şi a alifiilor. rândunelele îşi făceau cuiburile în crăpăturile crenelurilor. Avea pielea foarte albă. iar pe pervazul ferestrelor. Înăuntru străluceau pretutindeni bronzurile: în odăi tapiseriile apărau de frig. Dar de îndată ce începea timpul frumos. grajdurile. încercuită şi ea de un gard viu de mărăcini. De cealaltă parte se aflau cuştile câinilor de vânătoare. între steaguri şi capele de fiare sălbatice. În altă parte. intra în ghereta lui de piatră şi adormea ca un călugăr. în chip de balauri cu botul în jos. în fiecare dimineaţă împărţea slujnicelor treburile de făcut. începând cu praştiile amaleciţilor şi suliţele garamanţilor până. au fost exterminaţi de către regele David. teascul şi hambarele. în sunetul harfelor. şanţurile erau pline cu apă. din pari. brutăria. În frigarea cea mare din cuhnie se putea frige şi un bou întreg. de-a lungul lanurilor verzi de grâu încolţit. până la urmă băură din cornuri şi din coifuri. clădit pe coasta unui deal. apoi o grădină cu straturi de flori ce închipuiau cifre. 5 Amaleciţii. acoperite cu solzi de plumb. scrinurile gemeau de rufărie. „Paloşul" („braquemart") sarazinilor era o sabie scurtă şi lată ce va fi folosită de către războinicii europeni până în secolul al XIV-lea. se înfoiau în ghivece de lut vopsit tufe de busuioc sau de heliotrop. de îndată ce soarele începea să dogorească ceva mai tare. iar arcaşul care din zori şi până-n seară se plimba pe metereze. După numeroase crailâcuri îşi luase de soţie o domnişoară de neam. Cu acest prilej avură loc mari petreceri şi un ospăţ care ţinu trei zile şi patru nopţi. socotind că acestea erau obiceiuri luate de la păgâni.n. încălecându-şi catârul. apoi o boltă de verdeaţă cu leagăne pentru stat la răcoare şi un teren unde se jucau pajii lovind cu maiul în mingi de lemn. Veşnic înveşmântat într-o dulamă din piei de vulpe. el se plimba prin castel împărţind dreptate vasalilor. pornea pe cărări. Pacea domnea aici de atâta vreme încât grătarul cu ţepi al porţii nici nu mai era coborât. se afla chiar şi o baie cu aburi. Cele patru turnuri de la colţuri aveau acoperişuri ţuguiate. buţile cu vin se îngrămădeau în pivniţe iar sipetele de stejar trosneau de greutatea sacilor cu arginţi.e. şi cum nu mai pridideau cu pocalele fiindcă numărul oaspeţilor sporea mereu. Viaţa ei casnică era orânduită ca la mănăstire. pe un covor de frunze aşternute pe jos. iar temelia zidurilor se sprijinea pe blocuri de stânci care coborau prăpăstios până în fundul şanţului cu apă. trena rochiei de postav i se târa la trei paşi în urmă. Pietrele curţii străluceau de curăţenie ca lespezile unei biserici. cuprindea mai întâi o livadă cu pomi roditori. Iarna privea cum cad fulgii de zăpadă. O a doua îngrăditură. se vedeau arme din toate vremurile şi de la toate neamurile. au fost supuşi de Roma în anul 21 î. nu o folosea. un pitic se ivi dintr-o plăcintă. . era cam mândră şi zâmbea arar. într-un loc mai ferit. populaţie din Arabia. oprindu-se să stea de vorbă cu ţăranii şi dându-le sfaturi. la lumina făcliilor. torcea cu furca sau broda feţe de masă pentru altar. Coarnele bonetei sale atingeau pragul de sus al uşilor. sau punea să i se citească poveşti. om cu frica lui Dumnezeu.

recunoscând în el un negustor. la stânga.. aplecându-se să-şi ridice pomana. Puse această vedenie pe socoteala minţii sale ostenite de nesomn. începea să scoată din lăzi bucăţi de catifea şi de mătase. Şi. şi fel de fel de lucruri ciudate. cu întrebuinţări necunoscute. ceaţa dimineţii se destrăma.. Copilul zâmbea de plăcere şi nu întârzie să ştie totul în privinţa cailor. Ieslea şi Sfântul Mormânt. A doua.. numărătoarea arabilor. studiau pe îndelete florile. împins parcă de un duh nevăzut.. Golind pocalele. respectându-l ca pe un prunc însemnat de Dumnezeu. Pătucul lui era capitonat cu puful cel mai fin şi o candelă în formă de porumbel ardea deasupra. deasupra căreia se aflau nişte moaşte de mucenic într-o ramă bătută în rubine. avură pentru el o grijă nespusă. Cântecele ospăţului răsunară mai tare. sălbăticia păgânilor. se abătea din dram. mult sânge!. mamă-sa îl învăţă să cânte. dar castelana se feri să sufle cuiva vreo vorbă. deşi ursita nu fusese limpede şi chiar se îndoia dacă într-adevăr o auzise. Într-una din nopţi se trezi şi zări la lumina lunii ce intra pe fereastră o umbră care se mişca. Adeseori castelanul poftea la câte o petrecere pe vechii săi tovarăşi de arme. îşi zise el.. ce părea a fi un pustnic. Uneori se zărea trecând pe firul văii câte un mic convoi condus de un om în straie orientale. auzindu-l. Îngăimă. fusese de bună seamă un semn ceresc. şi tatăl lui Iulian tocmai ieşise până în poarta ca să-şi petreacă ultimul musafir. Dacă pomenesc cuiva despre asta. Ca să-l deprindă să nu se teamă. zi şi noapte. o. pururi fericit! neam de împărat. strigă cât putu. ca nu cumva să fie bănuită de trufie. mersul pe jos prin nisipurile dogoritoare. Castelanul. el se ridică uşurel şi se topi în văzduh. Dar . Acesta se apropie de căpătâiul ei şi îi spuse fără să mişte buzele: – Bucură-te. mamă! căci fiul tău va fi un sfânt! Ea dădu să ţipe. Lucrau amândoi sus într-un turnuleţ ferit de zgomot. tatăl său îl urcă pe un coşcogeamite cal. Dar amândoi îşi iubeau copilul cu aceeaşi dragoste şi.. se pierdu printre ierburi şi dispăru. cu mătănii la brâu şi traistă pe umăr. Dinţii îi crescură fără să fi scâncit nici o singură dată. în cele din urmă. literele latineşti şi-i arătă cum să picteze pe pergament gingaşe miniaturi. îşi vor bate joc de mine. Bunul castelan se uită la dreapta. coborau în grădină unde. Dar strălucirile hărăzite fiului său îl umpleau de uimire. şi. odată ajuns în sala de primire. cu brăţări de argint la încheieturile mâinilor şi cu ochi scânteietori.. de asalturile cetăţilor cu uriaşele maşini de război şi de rănile cumplite. trimitea o slugă care să-l poftească sus la curte. strâns înfăşat în scutece. tobă de carte. semăna aidoma cu un mic Isus. Soţii îşi ascunseră unul altuia taina. săculeţe cu mirodenii. argintării. alunecând pe raza de lună. şi. îl învăţă Sfânta Scriptură. trei doici îl legănau. Vântul şuiera. aceste vorbe fără şir: – Da. da. fiul tău!. Apoi scoteau din buzunare scoici pe care le ofereau micului senior. Alteori bătea în poartă o ceată de pelerini. multă glorie!. şi după ce se îndestulau. plimbându-se agale. îşi aminteau de luptele la care luaseră parte. cu obrăjoru-i trandafiriu şi ochii ca cicoarea. Era un moşneag cu rasă de şiac. Ea stătea liniştită în patul ei. zi slugile fură întrebate dar nimeni nu văzuse nici un sihastru.. tatăl său nu se îndoia nici o clipă că mai târziu avea să fie şi el un cuceritor. Vis sau realitate. Hainele lor ude fumegau în faţa vetrei. când deodată un cerşetor i se arăta în ceaţă. pleca cu un câştig frumuşel şi fără să fi suferit nici o silnicie. Străinul avea încredere. începeau să-şi povestească călătoriile: rătăcirile corăbiilor pe marea spumegândă. peşterile Siriei.. cu mantia-i de atlaz şi fir şi cu o scufiţă cusută cu mărgăritare. Iulian îi asculta scoţând din când în când strigăte de uimire.Lehuza nu luă parte la aceste veseliri. Când împlini şapte ani. După ce se termina lecţia. Un călugăr bătrân. şi. Nici ţipenie.. Ea auzi glasuri îngereşti şi capul îi recăzu pe pernă. Era un ţigan cu barba împletită. dar. Oaspeţii plecară în zori.

Când Iulian fu în stare să spună pe de rost toate cele cuprinse în caiet. vulpea după urme. tatăl său îi spuse că la vârsta lui s-ar cuveni să înveţe să vâneze. se apropia tiptil. Începu să-l sugrume. după ce se învârti puţin de colocolo. care cuprindea în întrebări şi răspunsuri toate tainele cinegetice. O şterse repede cu mâneca. Îşi smuci scurt braţul şi piatra lovi pasărea care căzu în fundul şanţului. îşi umfla obrajii şi sufla cu toată puterea. în timpul cinei. Într-o zi. şi convulsiile păsării îi grăbiră bătăile inimii. O picătură de sânge mânjea lespedea. Acesta se căţără pe prima treaptă a altarului şi. ce-i dete prin gând? Umplu cu boabe de mazăre o trestie găunoasă şi de câte ori auzea ciripind într-un pom. . mai sprinten ca un căţelandru. După un timp destul de lung se ivi un botişor roz şi apoi şoarecele în întregime. mai erau patruzeci de grifoni. roşcaţi. zări pe creasta meterezului un porumbel care se răsfăţa la soare. Un iscusit vânător arăta acolo învăţăcelului său arta de a asmuţi câinii şi de a dresa şoimii. Într-o dimineaţă. aruncă şoarecele afară şi nu spuse nimănui nimic. Şoricelul apăru din nou.seara. animale cumplite care sar la burta călăreţilor şi nu se tem 6 „Dogues alains": rasă de câini din Alania (Sarmaţia europeană). În duminica următoare. ridica ţeava. Văzând că tot felul de păsărele ciuguleau seminţele din grădină. Într-o zi se strecură singur în biserică. ţinuţi anume deoparte. şi se duse să caute un caiet vechi. şi rămase înmărmurit în faţa acestui trupşor care încetase să mai mişte. cu pete albe pe fond cafeniu. Iulian se opri să-l privească. el rămânea în genunchi pe scăunelul lui de rugăciune. se zbătea agăţat de ramurile unui soc. când trecea printre săracii cu frunţile plecate. nu prea tare. La ultima zvâcnire a hulubului simţi că i se face rău. în timp ce se plimba pe platforma turnului. mârâiau trăgând de lanţ şi rotindu-şi ochii opt zăvozi nordici6. încât buna sa mamă era convinsă că va ajunge mai târziu arhiepiscop. cu pieptul puternic şi lătratul fioros. lupul după gheare. înalţi aproape cât nişte măgari. în timpul liturghiei. Iulian îl lovi. apoi din şaptesprezece perechi de câini bretoni. închise uşa. Porumbelul. Iulian îşi golea punga de la cingătoare cu atâta smerenie şi cu o înfăţişare atât de nobilă. Blana scurtă şi neagră a prepelicarilor lucea ca mătasea. care sunt vânturile cele mai prielnice şi de asemeni strigătele unei vânători şi regulile împărţirii prăzii. ridicând capul. cu creştetul descoperit şi cu mâinile împreunate. păroşi ca nişte urşi. fugi pe unde venise. cu grumazul lat şi labele drepte erau dresaţi anume ca să fugărească zimbrii. zidul în acel loc avea o spărtură şi o bucată de piatră se nimeri sub degetele sale. umplându-l de o voluptate sălbatică şi clocotitoare. oricât de lungi ar fi fost slujbele. începu să-l pândească în fiece duminică. fără seamăn de credincioşi. cu aripile frânte. Seara. Pentru a înfrunta mistreţul cu fugile lui prefăcute şi revenirile primejdioase. şi. Aceasta se compunea din douăzeci şi patru de ogari sprinteni ca nişte căprioare dar cam greu de stăpânit. cum trebuiesc folosiţi hăitaşii. Într-o altă ogradă. Coborî în fugă până jos şi începu să o caute zgâriindu-se prin mărăcini şi scotocind pretutindeni. de a întinde capcane. iar lătratul coteilor nu era mai prejos dccât al copoilor englezeşti. în cele din urmă îi fu ciudă pe şoarece şi hotărî să se descotorosească de el. zări un şoricel alb ce ieşea dintr-o gaură din perete. Faptul că trăia încă îl întărâtă pe copil. În capelă îşi avea locul alături de părinţii săi. de a recunoaşte cerbul după balegă. gândul că ar putea să-l revadă îl turbură. sâcâit de această aşteptare. O grămadă de dulăi din ţara tătărască. tatăl său îi dărui o haită de câini. şi păsărelele picau la picioarele lui atât de multe încât Iulian râdea fericit de şiretenia lui. presără pe trepte firimiturile unei prăjituri şi se aşeză în faţa găurii cu o nuia în mână. mijlocul cel mai sigur de a le descoperi potecile şi vizuinile. ieşind de la slujba de vecernie.

Se făcură de asemenea tot felul de plase. un cocoş de munte amorţit de frig dormea cu . mâncând din trapul calului mere pădureţe. şi se întorcea în toiul nopţii. Iulian nu se întorcea. Cât despre şoimărie. să alerge pe urma câinilor care goneau pe coasta dealurilor. Ucise urşi cu cuţiul. din ţinuturile depărtate. plecă înainte de a se fi luminat de ziuă. şi le zdrobiră la câţiva şira spinării. cu calul şi cu şoimul său. îl dobora cu îndemânare şi privea mulţumit cum dulăii îl sfârtecau şi-l înfulecau cu lăcomie. pe ploaie. Alteori porneau cu tobele răpăind ca să stârnească iepurii de prin cotloane. de capcane. Mergea prin arşiţa soarelui. şi fiecare din ei avea în faţă câte o brazdă de iarbă pe care era pus din când în când ca să se mai dezmorţească. cei doi şoricari dădură iama în ei. cu arcul pe umăr şi un snop de săgeţi la oblâncul şeii. Înaintea lui zarea se lumina: şi. cocoţaţi pe o stinghie lungă de lemn. se apără cu acesta de asaltul unor lupi pe care îi găsise rozând nişte leşuri la picioarele unei spânzurători. se afunda în mlaştină ca să pândească gâşte. în albeaţa zorilor care se îngânau încă cu noaptea. Cât ai clipi. Îi plăcea să sune din corn. corai din Babilon. Ajunse asemenea lor. Atunci hăitaşii se apropiau binişor şi întindeau cu băgare de seamă o imensă reţea peste trupurile lor nemişcate. de undiţe. ereţi din Germania şi şoimi-călători. Iulian dezlega frânghiuţa şi-l slobozea dintr-o dată. capturaţi pe falezele mărilor reci. cu aripile fremătânde. îi făcea semne chemându-l îndărăt. bine echipat. ciori şi vulturi. aproape că întrecea chiar şi haita. Trei grăjdari îl aşteptau jos la piciorul scării de cum se crăpa de ziuă. zări nişte iepuri zburdând în jurul vizuinelor lor. de jos se zăreau două pete inegale rotindu-se. şi zadarnic bătrânul călugăr. Curând şoimul revenea în zbor. bând apă de izvor în căuşul palmelor. stropi de chiciură i se lipiseră de manta. pasărea cutezătoare ţâşnea în văzduh ca o săgeată. legaţi după mărime. primea cu răceală îmbrăţişarea ei. odihnindu-se dacă ostenea sub un stejar. pasărea stătea fără să se clintească pe braţul stăpânului în timp ce calul străbătea în galop câmpia care fugea sub copitele lui. se adăpau în jghiaburi de piatră şi purtau câte un nume sonor. Curând intră în pădure. săreau peste pâraie apoi reveneau spre pădure. se năpusteau cu mic cu mare şi capturau vânatul tít ai clipi. Vântul sufla cu putere. şi clopoţei de aur îi zornăiau în jurul ghearelor albastre. pe furtună. şi chiar şi cameristele. Pe o creangă. Aceştia stăteau într-un şopron acoperit cu stuf.nici de lei. poftite dimpreună cu soţii. copiii. plin de sânge şi de noroi. sfâşiind o altă zburătoare. aplecat peste ferestruica lui. Avea mai întotdeauna cu el un şoiman de Sciţia. prepeliţele se ridicau în zbor. vidre şi raţe sălbatice. şi se aşeza pe braţul înmânuşat. Armăsarul său danez urmat de doi şoricari mergea cu pas egal şi pământul răsuna sub copitele sale. ca şi când ar fi fost cufundat în cine ştie ce visări adânci. şi o mulţime de alte drăcovenii pentru prins vietăţile pădurii. Dar Iulian dispreţui aceste şiretlicuri înlesnitoare. Când mamă-sa venea la el să-l sărute. alb ca laptele. În zilele cu ceaţă. În felul acesta vâna Iulian bâtlani. tauri cu securea. înghesuiţi în jurul pieii lui fumegânde. Toţi mâncau pâine de grâu. Mica lui glugă de piele era împodobită cu un moţ de pene multicolore. apoi dispărând în înălţimile albastre. vulpile cădeau în gropile anume pregătite iar lupii îşi prindeau labele în arcul capcanelor. La un semn dinii începeau să latre. neavând la el decât un ciomag. cu mărăcini priu păr şi mirosind ca jivinele. contopindu-se. iar când cerbul prindea să geamă sub muşcături. nobilul senior cheltuise bani grei ca să aducă ulii din Caucaz. mistreţi cu ţepuşa: ba odată. lui îi plăcea să vâneze departe de lume. Adeseori duceau pe teren câini dresaţi anume pentru prinderea păsărilor şi care în clipa când adulmecau vânatul încremeneau pe loc. iar doamnele de prin vecinătăţi. Într-o dimineaţă de iarnă. ereţi.

râşi. Iulian se rezemă de un copac. care se năpustise să-l lovească şi pe el. precum şi mierle. Iulian îi dobora dintr-o lovitură de bici şi unul nu îi scăpă. se urcau unii peste alţii. Coborî din nou în câmpie şi merse de-a lungul unui pârâu mărginit cu sălcii. şi cu zvâcnirea pântecelor lor potolindu-se treptat. alte ciute. iar puiul. înfipse pumnalul între coastele unuia din ei. printre crengi. cu priviri blânde şi rugătoare. În faţa lui o stâncă netedă ca un perete sta aplecată peste o prăpastie. Iulian ţintea. După vreo trei ore. avea coarnele cu şaisprezece încrângături şi o bărbiţă albă. săgeata lui îl nimeri. După o clipă descălecă. păştea. privind către cer. – şi pe toţi îi ucise. şi totul se împlinea cu uşurinţa cu care se întâmplă în vis. ucigătoare. din ce în ce mai numeroase. dintr-o lovitură de spadă îi seceră amândouă labele. Iulian. aci trăgând spada. care era negru şi de o statură uriaşă. La şuieratul primei săgeţi. gălbuie ca frunzele ofilite. Cocori zburau foarte jos trecând mereu pe deasupra capului său. încât acolo cerul părea aproape negru. vulpi. izbuti să ajungă până în spatele lor şi. şi trupurile lor cu coarnele amestecate alcătuiau o movilă mare care mereu se năruia mutându-se mereu. Cerbul. cu boturile înspumate. arici. Dar alte căprioare se arătară. aburi grei pluteau printre copaci şi se ivi şi soarele. o sumedenie do vietăţi. şi în spatele pădurii. cu faţa deasupra prăpastiei şi cu braţele desfăcute în lături. şi. fără să se gândească la nimic. se încălzeau cu propria lor răsuflare ce se vedea ca un abur prin ceaţă. ajunse în vârful unui munte atât de înalt. Deodată. Cu toată depărtarea. Dar Iulian neobosit continua să le omoare. alţi bursuci. prin însuşi faptul existenţei sale. iar la marginea ei doi ţapi sălbatici priveau în hău. trăgea. Deodată o privelişte nemaipomenită îl ţintui locului: o sumedenie de cerbi umpleau o vâlcea în formă circulară. se poticni şi căzu peste ţapul ucis. În depărtare zări lucind oglinda încremenită a unui lac ce părea de plumb. răsunară mugete plângătoare şi un fel de tălăzuire oarbă cuprinse turma. Căpriorul căzu răpus pe loc. sugea fără să o stânjenească din mers. la fiecare pas. . În cele din urmă muriră. Înnebuniţi. Atunci mamă-sa. se gândi să se furişeze până la ei. o căprioară şi puiul lor. Buza văii era prea înaltă ca să poată sări peste ea. dihori. Se afla la vânătoare. nu mai ştia de cât timp anume. toţi cerbii întoarseră deodată capul spre el. un bursuc ieşi dintr-o vizuină. în marginea pădurii. se azvârli în prăpastie. şi Iulian fu necăjit că nu poate să-i ia şi pielea. cu spinarea stropită. Iulian. cerbii se băteau. înnebunit de spaimă. Apoi totul încremeni. zări un cerb. Între timp aerul se încălzise topind promoroaca. prin care intră într-o pădure. îşi încorda arcul şi începu să tragă. alţi păuni. îşi sumese mânecile. se ridicau în două picioare. iar săgeţile cădeau asupra lor ca o ploaie deasă. Fiindcă nu avea cu el săgeţile (căci calul îi rămăsese în urmă). Se apropia noaptea. prăbuşiţi pe nisip. fără să ia aminte la nimic. Îi dădeau târcoale sfioase. un păun îşi desfăcu evantaiul cozii pe iarba unei poieni. îşi văzu de drum.capul sub aripă. gaiţe. Perspectiva măcelului care avea să urmeze îl făcu să se înăbuşe de bucurie. Acum privea cu ochi holbaţi îngrozitoarea hecatombă şi nu putea să înţeleagă cum de o putuse săvârşi. cu o mişcare fulgerătoare. O ciută ţâşni dintr-un hăţiş. întrun ţinut oarecare. aci azvârlind cu cuţitul. fără să-l ridice de jos. îngrămădiţi unii într-alţii. Căprioara. de partea cealaltă a văii. Se repezeau în toate părţile încercând să scape. În mijlocul lacului se afla o vietate cum nu mai văzuse încă: un castor cu botul negru. Arcul zbârnâi dn nou. În masa lor se iviră goluri. tiptil. aci încordându-şi arcul. se descălţă şi. cu măruntaiele revărsate. Celălalt. se vedea cerul roşu ca o pânză însângerată. grea. Pe urmă apucă pe un drum mărginit de copaci înalţi ale căror vârfuri se îmbinau formând un fel de arc de triumf. un căprior se ivi la o răspântie.

singurătatea care îl împresura i se păru că îl ameninţă cu tot felul de primejdii. Iulian se arătă curând printre cei mai îndemânateci. bătrânul călugăr şi cu bunul senior sprijinindu-l fiecare de câte un braţ. Cu obrazul îngropat în palme. Apoi puterile îi reveniră. Cerbul cel mare îl văzuse. Tatăl său. plânse îndelung. Tinerii de la castel se întreceau zilnic în aruncarea lancei. a cărei bonetă cu colţuri înalte rămăsese ţintuită în perete. Deodată ciudatul animal se opri. Aceasta se afla într-o panoplie. o luă la fugă peste câmp. şi muri. Fiind sigur că era o barză. începură să-l plimbe prin curte. Boala lui Iulian. Vederea unei simple săbii scoasă din teacă îl făcea să pălească. Îşi arunca lancea în gâtul sticlelor. cu ochii scăpârând. al onoarei şi al strămoşilor. îi dărui o spada mare. sărind peste trupurile celor morţi. inimă de piatră. sfâşietor. o nemărginită amărăciune i se revărsară în întreaga fiinţă. nici nu mai voi să audă de vânătoare. o culcă şi pe ea la pământ. se datora unui vânt rău. copleşit brusc de o mare oboseală. Slăbiciunea aceasta era o pricină de adâncă mâhnire pentru familie. aruncă lancea. apucă la întâmplare pe o potecă şi se pomeni în scurt timp la poarta castelului. se apropia de el ameninţător. Se auzi un ţipăt pătrunzător. Dar tânărul. clătina din cap. la ceasul când pâcla începe să dea lucrurilor contururi nedesluşite. II . omenesc. Calul i se pierduse. dar spada prea grea îi scăpă din mână şi în cădere atinse atât de aproape pe bunul senior încât îi spintecă haina. cu o lovitură drept în piept. aflându-se sub bolta din grădină. Iulian fugi din castel şi nu se mai arătă. prinsă în partea de sus a unui stâlp. „Nu! nu! nu! cum aş putea să-i omor?" Apoi îşi spunea: „Şi dacă totuşi îmi vine să o fac?" Se temea grozav ca Diavolul să nu-i insufle această dorinţă. iar tatăl său umbla fără odihnă. Ca să ajungă până la ea fu nevoie de o scară. Iulian. zări în fund două aripi aíbe care pluteau la înălţimea spalierului.se tângui cu un glas adânc. făcu un salt înainte. În noaptea aceea nu dormi. De atunci prinse teamă de arme. rupea aripile sfârlezelor de pe acoperişuri. Într-o scară de vară. spuneau ei. izbea de la o sută de paşi în cuiele porţilor. Iulian crezu că-si ucisese tatăl şi leşină. solemn ca un patriarh şi ca un judecător. în timp ce mama lui. la toate întrebările lor. în timp ce un clopot suna în depărtare. îi ceru să-şi reia îndeletnicirile cuvenite unui gentilom. căutând să-i facă plăcere. îi rostea rugăciuni la căpătâi. să-l străpungă cu coarnele lui uriaşe. Când se întrema de-a binelea. Iulian rămase înmărmurit. Cerbul cel mare păru să nu o fi simţit. cuprins de o spaimă fără nume. îţi vei ucide tatăl şi mama! Apoi îşi îndoi genunchii. închise încet pleoapele. prin sălile castelului. În pâlpâirile candelei din perete i se părea că vede mereu cerbul cel negru. – Fii blestemat! blestemat! blestemat! într-o zi. care-l lovi drept în frunte şi rămase înfiptă acolo. Iulian se caţără. Iar Iulian se trăgea mereu înapoi. câinii îl părăsiseră. Zăcu trei luni încheiate. încerca să lupte împotriva ei. gata-gata să-l ajungă. Îngrozit. rosti de trei ori. Chemară pe cei mai vestiţi vraci şi aceştia porunciră o mulţime de leacuri. şi. sarazină. înnebunită de grijă. întărâtat. Era mama lui. Iulian îşi slobozi asupră-i ultima săgeată. În cele din urmă bătrânul călugăr. şi o scârbă. în numele Domnului. Prezicerea acestuia îl obseda. gemând. sau poate unei simple nevoi de dragoste.

iar altele care erau atât de îngheţate. sub ţesătura străvezie a 7 „La guivre de Milan". zdrobi armata necredincioşilor. iar răşina clocotindă şi plumbul topit se prelingeau asupră-i dintre creneluri. cumpătat. veni să-l viziteze însoţit de o escortă numeroasă. îi oferi coşuri cu bani. Aceasta ajunse puternică de i se duse vestea. Învinse pe troglodiţi şi pe antropofagi. Un zâmbet fermecător îi flutura pe buze. Vântul îi argăsi pielea. ucise pe calif. pe orfani. ca şi cum i-ar fi fost frică să nu-l omoare din greşeală. setea. îndrăzneţ. El fu acela. Dar califul. ţărani răzvrătiţi. frigurile şi păduchii. La începutul luptelor. zgâlţâit de vânt. Părul inelat i se agăţa de nestematele rochiei întredeschise. cu înfăţişarea muribunzilor. Agăţându-se de o funie cu noduri. când deodată se lovi peste frunte: rosti un nume la urechea unui curtean şi tapiseria unei draperii fu trasă în lături. şi. pe negusul Abisiniei şi pe împăratul din Calicut. şi ţări în care era atâta ceaţă încât mereu erai înconjurat de umbre. Rând pe rând. şi nu altul. Odată. dând la iveală o tânără fată. asedie oraşul. prefăcându-se că vrea să se convertească. Crezând că voia mai mult. Iulian nu primi. Iulian alergă în ajutorul său. Birui în luptă dreaptă pe toţi cei care se încumetară să se măsoare cu el. tot soiul de oameni îndrăzneţi se adunară sub steagul său. soldaţii săi îl urmau la atac la o simplă fluturare a săbiei. se căţăra pe zidurile cetăţilor.Se înhăită cu o ceată de oameni fără căpătâi care pribegeau pe acolo. obţinu fără greutate comanda unei companii. De mai multe ori o izbitură de pietroi îi sfărâmă scutul. cu negri înarmaţi cu paveze din piele de hipopotam. care strivi şarpele de la Milano şi balaurul din Oberbirbach7. chibzuit. călări pe măgari roşii. Când vedea vreunul mergând înaintea lui. Ochii ei mari şi negri ardeau ca două blânde făclii. Se război cu scandinavi acoperiţi cu solzi de peşte. pe văduve şi îndeosebi pe bătrâni. . Eliberă regine închise în turnuri. Între timp împăratul Occitaniei învinsese pe musulmanii spanioli şi se unise prin concubinaj cu sora califului de Cordoba. îl striga ca să-i vadă chipul. Cunoscu foamea. De mai bine de douăzeci de ori îl crezură mort. Împăratul. în inima nopţii. şi îi reteză capul azvârlindu-l ca pe un cocoloş pe deasupra meterezelor. căci ocrotea pe oamenii bisericii. Şi împăratul începu să plângă de ciudă că nu ştie în ce fel să-şi dovedească recunoştinţa. şi pentru că era foarte voinic. bastarzi fără avere. Se deprinse cu zarva încăierărilor. Victor Hugo se referă la el în Legenda secolelor. îi măcelări întreaga garnizoană şi îl azvârli într-o groapă adâncă unde începu să-l chinuie ca să-i stoarcă comorile. ajută pe Delfinul Franţei şi pe regele Angliei. cu indieni îmbrăcaţi în veşminte aurite rotindu-şi pe deasupra diademelor săbiile lor late şi mai strălucitoare ca oglinzile. drept răsplată pentru un asemenea sprijin. şarpe fantastic ce poate fi întâlnit in numeroase legende medievale franceze. împăratul voi să împartă cu dânsul domnia. pe căpetenia Parţilor. în timp ce bucăţi de catran aprins i se lipeau de platoşă. scăpă de fiece dată teafăr. Dacă vreun monarh se purta din cale afară de rău. încât braţele ţi se desprindeau de trup şi cădeau jos. rotindu-şi buzduganul. îi oferi trei sferturi din împărăţie. se descotorosi de paisprezece călăreţi care-l împresuraseră. Republici aflate în impas îi cerură sfatul. şi cu timpul îşi alcătui o armată. de la care avea o fată crescută după datina creştinească. Datorită Proniei cereşti. pe Templierii de la Ierusalim. Mădularele i se deprinseră cu greutatea zalelor. Toţi îl chemau la nevoie. Iulian sosea pe nepusă masă şi-l dojenea. Eliberă popoare. „Le dragon d'Oberbirbach" apare în unele legende germanice. Poduri prea împovărate cu oameni se prăbuşiră sub el. dar Iulian îi mulţumi clătinând din cap. După aceea îl scoase pe împărat din închisoare şi îl urcă iarăşi pe tron în prezenţa întregii Curţi. Străbătu ţinuturi atât de fierbinţi încât sub arşiţa soarelui ţi se aprindea părul pe cap ca o torţă. Iulian refuză şi de astă dată. La întâlnirile lui cu ambasadorii. Robi fugari. obţinu rezultate ce întreceau toate aşteptările.

iar după nuntă îşi luară unii de la alţii rămas bun cu nesfârşite firitiseli şi se despărţiră. doar întindea braţul şi le ucidea. alteori acestea defilau prin faţa lui două câte două. Iulian zâmbea ascultând-o. alteori. sau. Iulian se lăsase de războaie. să ajungă pe culmea munţilor celor mai inaccesibili ca să săgeteze mai bine şerparii. îi cânta din rebec. unde scoici roz îţi trosneau sub picioare. despărţiturile erau frumos tivite şi îmbrăcate cu mii de izvoade arhitectonice. în lectică descoperită. ghemuită la picioarele lui. Cerul era pururi albastru. Terase acoperite cu straturi de floìi coborau piuă în marginea unui golf. când auzi lătratul unei vulpi. Era micuţă şi plinuţă. nu se mai sfârşeau. sau izbucnea într-un hohot de plâns. erau luminate de încrustaţiile de pe pereţi. se vedea ca strămoşul nostru Adam în mijlocul Raiului. oameni paşnici. Coloane înalte. El nu primi. sprijineau bolta cupolelor. Nişte prinţi prieteni ai săi îl poftiră la vânătoare. stăpâne drag. şi arborii se legănau aci sub briza mării. iar pe de altă parte pofta de a vâna devenea chinuitoare. Ea tocmai se culcase. Din adăpostul unei peşteri el azvârlea asupra lor suliţe care nu-şi greşeau ţinta. Iulian stătea rezemat de pervazul unei ferestre. Câteodată. Încăperile. Într-o seară de august. Palatul era din marmură albă. împodobite cu reliefuri care imitau stalactitele peşterilor. pe câmp. apoi paşi uşori pe sub ferestre. dar într-o bună zi sfârşi prin a mărturisi groaznicul lucru de care se temea. Câteodată se plimba cu el. Îşi desprinse tolba din . şi întrezări în întuneric parcă nişte vietăţi. cu atât mai mult că până atunci dusese o viaţă cu totul neprihănită. cu mijlocul tras ca prin inel.tunicii. iar el se trezea rotind ochi cumpliţi. înconjurat de toate vietăţile pământului. Ea căută să-l liniştească printr-o judecată foarte cuminte. Ispita era prea mare. Adeseori ea se juca azvârlindu-i flori în obraz. să străbată pădurile mişunând de rinoceri. Se odihnea înconjurat de supuşii săi. aci sub adierea ce sufla dinspre munţii care îngrădeau zarea în depărtare. să se ascundă printre bambuşi ca să pândească leoparzii. întinşi pe fundul unei bărci. amintindu-şi vânătorile de altădată.cumşi în ce scop ar fi ajuns să săvârşească o asemenea grozăvie? Prin urmare teama lui era neîntemeiată şi trebuia neapărat să înceapă iarăşi să vâneze. dar veneau mereu altele şi altele în loc. încât auzeai foşnetul mătăsurilor şi ecoul fiecărui suspin. sau pe gheţurile mării ca să înjunghie urşii albi. clădit în stil maur. pline de umbră. soţia lui chemă o trupă de scamatori şi dănţuitoare. Iulian fu străfulgerat de iubire. Ca să-l mai smulgă din gânduri. dar dacă vreodată i-ar fi reîntâlnit din întâmplare. cu un castel pe care ea îl moştenise de la mamăsa. prin curţi mozaicuri. tatăl şi mama lui erau de bună seamă morţi de mult. Înveşmântat în purpură. şi pretutindeni domnea o tăcere atât de adâncă. crezând că prin această renunţare îşi abătea din cale nenorocirea: căci i se părea că de uciderea animalelor depindea soarta părinţilor săi. Luă deci de soţie pe fiica împăratului. pe un promontoriu într-o pădure de portocali. începând cu elefanţii şi leii. după mărime. până la hermine şi raţe. ce ai? El nu răspundea. subţiri ca nişte trestii. dar nu se hotăra să-şi împlinească dorinţa. Suferea să nu îi vadă. apoi îi punea pe umăr mâinile împreunate şi îl întreba cu glas sfios: – Spune-mi. priveau cum zvâcneau peştii prin apa limpede ca cleştarul. Prin săli se aflau havuzuri. ca în ziua când intraseră în corabia lui Noe. ce n-ar fi dat să poată alerga prin deşert după gazele şi struţi. în vis. i se ghicea tinereţea trupului. prin faţa lui se perindau zilnic sumedenie de inşi cu îngenuncheri şi sărutări de mâini după obiceiul oriental. iar el îngenunchease ca să-şi facă rugăciunea. În spatele castelului se întindea o pădure în formă de evantai. se aflau în iatacul lor.

iar el pregeta să înainteze. şi bătrânul. apoi ieşi. – Ca să-ţi fac pe plac! îi spuse el. semăna cu o statuie din biserici. Se vedea că fuseseră foarte frumoşi în tinereţea lor! Mama îşi mai păstra încă toată bogăţia părului. cu fel de fel de amănunte. şi Iulian nu zărea nici una din dobitoacele care. Pretutindeni domnea o tăcere adâncă. apoi închise fereastra. Le trebuiseră atâţia bani ca să plătească trecerea râurilor. Îi culcă chiar ea în patul ei. cocârjaţi. cu puţin înainte. tremurul mâinilor lor osoase când îşi luau paharele. şi acum mergea prin pădure cu pas nervos. şi ea observa. dormitul prin hanuri. ca să achite taxele locale pentru prinţi şi să mulţumească lăcomia pungaşilor. iar ei adormiră. cu statura lui înaltă şi barba mare. îşi chemă pajul şi porunci să li se servească o cină bogată. Deşi erau lihniţi de foame.cui. şi amândoi stăteau muţi de uimire. ale cărui şuviţe albe ca zăpada îi încadrau obrajii adunându-se la spate într-un coc. sau un ochi de baltă liniştită şi verzuie ca iarba. O întrebară mii de lucruri despre Iulian. colilie. Ea le răspundea bucuroasă. prăfuiţi. în haine de pânză. Umbrele pomilor se alungeau pe covorul de muşchi. încât în cele din urmă buzunarul le rămăsese gol şi acum trăiau din cerşit. cereau să fie primiţi deîndată de stăpâna castelului. un paj veni să o anunţe că doi necunoscuţi. Se crăpa de ziuă şi. Ea se arătă mirată. ca săl caute. o întrebară dacă el îi mai iubea şi dacă mai pomenea de ei câteodată. uitându-se cu luare aminte la pereţi. întrebă de ce se afla zugrăvit pe ei blazonul împăratului Occitaniei. Ea se aplecă înainte ca să-i audă mai bine. Dar ce însemnătate mai aveau toate acestea. dat fiind lipsa seniorului. Atunci ei îi descriseră nişte semne anume pe care Iulian le avea pe trup. dincolo de vitraliu. păsărelele începeau să cânte. Codrul . fără să piardă nădejdea de al regăsi. sub strălucirea policandrului care lumina masa. sprijinindu-se pe câte un toiag. iar bătrâna se gândi la proorocirea sihastrului. – O. rătăceau prin preajma castelului. Uneori luna aşternea în luminişuri pete albe. crezând că are înainte o pânză de apă. Dar la răsăritul soarelui voi fi îndărăt. Ea răspunse: – Fiindcă e tatăl meu! Atunci bătrânul tresări. îşi lăsaseră castelul şi porniseră în lume. Dar nimic nu-i putea dovedi castelanei că soţul ei era fiul lor. umblau de ani de zile călăuzindu-se după vagi informaţii. având însă grijă să tăinuiască îngrozitoarele gânduri ce-l frământau. Bogăţia încăperilor îi miră peste măsură. mirat că femeile puteau fi atât de nestatornice în dorinţele lor. Fără îndoială că gloria fiului ei nu era decât aurora splendorilor veşnice. Atunci ei strigară într-un glas: – Noi suntem! şi se aşezară frânţi de oboseală. Soţia lui Iulian îi sfătui să nu vegheze aşteptându-l. Şi iată că se înfăţişară în iatac un bătrân şi o bătrână. desigur! spuse ea. amintindu-şi prezicerea ţiganului. Când văzuseră că el nu se mai întorcea. Iulian străbătuse parcul. iar tatăl. Totuşi ea îi mărturisi că se temea de ceasul rău. bucurându-se de moliciunea ierbii şi de blândeţea aerului. El o îmbărbătă. Ea sări din aşternut. Puţin după aceea. Înţelegându-se dintr-o privire. de vreme ce foarte curând aveau să-şi îmbrăţişeze fiul? Erau fericiţi că Iulian avea o soţie atât de drăgălaşă şi nu se mai saturau privind-o şi sărutând-o. Îndrăzniră să vorbească şi spuseră că îi aduceau lui Iulian veşti de la părinţii lui. stând deoparte. bătrânii abia puteau mânca.

cele care stăteau cocoţate prin copaci îşi deschiseră aripile. Lespezi netede erau presărate printre cavouri pe jumătate ruinate. adunându-se în cerc tot mai strâns în jurul lui. vipere. oprindu-se din când în când şi pornind de îndată ce era ţintit. Iulian le ţintea cu arcul. cele care călcau pământul îşi mişcară labele. lăsă să cadă jos săgeata pe care o purtase în bot. nefiind în stare să facă nici o singură mişcare. şi din inima tufişurilor vedea ieşind porci spinoşi. Un ceas mai târziu. cât erau de înalte. şi toate se urniră o dată. Un fel de batjocură se desprindea din mişcările lor viclene. lupul podul palmelor cu mustăţile. dispreţuitoare. Pe urmă. veveriţe. şi îl adulmecară cu un mârâit care le descoperea gingiile. lupul şi cu mistreţul în spate. şi în cele din urmă ajunse pe un podiş înconjurat cât vedeai cu ochii de un ţinut foarte întins. Pădurea era ţesută cu liane. întâlni într-o râpă un taur furios. asurzit de bâzâitul . şarpele se târa încolăcindu-se printre copaci. el îşi făcea drum tăindu-le cu sabia când deodată un dihor i se strecură printre picioare. simţi că moare de ruşine. bufniţe. Se apropiară de el. începură să alerge şi ele. Treceau adieri de vânt cald amestecate cu miresme moleşitoare. din spatele său. Dar spada i se rupse în bucăţi ca şi cum animalul ar fi fost de bronz. Hienele mergeau înaintea lui. în timp ce îl cercetau cu coada ochiului. strâmbându-se. Un urs îi doborî pălăria cu o lovitură de labă. Paşii i se afundau în mormane de frunze veştede. ţâşni o namilă neagră – un mistreţ. El trase spada. ar fi vrut să se ia la bătaie pe sine însuşi. clempănind cu ghearele pe lespezi. în dreapta. Iulian slobozi o săgeată. întoarse capul. altele pe tuspatru picioarele. strigă. din loc în loc. Se blestemă. în timp ce pantera. zări un lup care se strecura pe lângă nişte mărăcinişuri.se îndesi. o panteră îi sări peste umăr. Taurul. Unele şedeau pe labele dindărăt. Dar când îi redeschise. Treptat. Iar el stătea la mijloc. Mistreţul îi atingea călcâiele cu colţii. apoi nişte movile de nisip. Atunci în sinea sa simţi o prăbuşire. cu el. după ce ieşi din pădure. clătina din cap. se pierdură în depărtare într-un nor de praf. Iulian străbătu pe urmele lui o câmpie nesfârşită. care scormonea nisipul cu copita pregătindu-se să se repeadă cu coarnele înainte. Maimuţele îl ciupeau. zări o cioară uriaşă care îl privea. păreau că în gândul lor cloceau o răzbunare. Iulian îi înfipse spada în grumaz. Hienele se risipiră care-ncotro şi. şi puzderii de puncte scânteiau printre ramuri ca şi cum întreg firmamentul ar fi lăsat să-şi picure în pădure stelele. papagali. şi nişte hiene se iviră. înainta aci cu paşi catifelaţi. jivinelor puturoase le curgeau balele. maimuţe. dar pietrele cădeau fără să le atingă. Deodată. arcuindu-şi spinarea. aci în lungi salturi. Printr-un efort imens de voinţă. iar un şarpe zvâcni pe lângă el încolăcindu-se pe trunchiul unui frasin. Pe o creangă. tremurând speriate. Le arunca pietre. îndrăzni un pas. întunericul se înteţi. dihorul i se rostogolea peste picioare. La fiece pas se împiedica de schelete pe jumătate dezgropate. iar în stânga. Iulian o luă la fugă. Lupul se opri. Iulian nu avu timpul să-şi întindă arcul şi se necăji de acest fapt ca de o nenorocire. cu penele lor. continuându-şi fuga lor şchioapă şi smucită. Erau ochii vietăţilor – pisici sălbatice. dar săgeţile. ocărî. vulpi. La un moment dat. Fugea păstrând mereu aceeaşi distanţă. se rezemă de un stejar ca să răsufle puţin. taurul se făcuse nevăzut. cruci putrezite zăceau jalnic pe o rână. El mergea cât putea de încet ca să nu le întărâte. Dar iată că în umbra nedesluşită a mormintelor nişte forme prinseră să se mişte. înăbuşindu-se de mânie. toate animalele pe care le urmărise se iviră din nou. şi pantera. intră din nou în pădure cu gândul să se întoarcă acasă. Înţelese că o forţă superioară îi nimicea puterea. Şarpele şuiera. şacali şi urşi. pornind dimpreună cu el. îl privi. îngheţat de spaimă. se aşezau pe frunze ca nişte fluturi albi. printre frunze. iar el. apoi îşi văzu de drum. Iulian închise ochii aşteptându-şi sfârşitul.

în alveolele lor de plumb. să nu se mai apropie de el. întinşi pe spate. în lipsă de animale ar fi fost în stare să omoare oameni. se înfăţişă înaintea soţiei sale. El o ridică. care trebuiau urmate cu străşnicie sub pedeapsa blestemului. nici nu se clintiseră. era într-adevăr o barbă de bărbat! Un bărbat culcat cu soţia lui! Orbit de o furie fără margini. urcă scara tiptil. Când o trase îndărăt. şi aceea moartă de mult. putrezită. Urcă câteşitrei terasele. îi ridică uşor capul. urlând ca o fiară. Îşi scoase binişor sandalele. Alergase într-un suflet. îşi zise el. Apoi trecu de cealaltă parte a patului. cu spume la gură. atrasă de zgomot. Dintr-o privire înţelese totul şi. Pofta de a ucide îl năpădea din nou. Se trase speriat îndărăt gândindu-se că poate e nebun. să nu-l mai privească. Această nouă dezamăgire îl scoase din fire mai rău decât celelalte. Pielea lor albă era mânjită de sângele care înroşise cearşafurile. şi o privea ţinând-o cu braţul ţeapăn. o luă la fugă. şi să îndeplinească. iar chipurile lor blânde şi senine păreau că păstrează o taină veşnică.insectelor. Se răsuci pe călcâie şi i se păru că vede în prag fantoma soţiei sale. se lumina de ziuă. şi dădu de un păr lung de femeie. se năpusti asupra lor şi începu să-i lovească cu sete. dar odată înăuntru. o privire stinsă care îl arse ca focul. Iulian recunoscu. că se înşelase. şi tremurând din tot trupul. pe măsură ce acestea slăbeau. Se aplecă uşor ca să-l vadă de aproape pe moşneag. zări la o azvârlitură de băţ nişte potârnichî roşii care zburătăceau prin mirişte. vru să-şi îmbrăţişeze soţia şi se înclină spre perna pe care dormeau unul lângă altul cei doi bătrâni. lovit de cozile şi de aripile păsărilor. dar se aplecă iar asupra patului. în care zăcea bătrâna cu obrazul pe jumătate ascuns sub şuviţele de păr alb. la piciorul scării. multiplicându-le şi risipindu-le prin toată încăperea. Iulian se apropie de cei doi morţi nevoind să creadă. şi cu un glas care nu mai semăna cu al său îi porunci ca ea să nu-i mai răspundă. puţin mai departe se lovi de o măsuţă încărcată cu talere. apoi tot mai apropiat şi mai chinuitor. mergea cu braţele întinse şi cu ochii închişi ca un orb. Cei doi bătrâni. Mai întâi nedesluşit. Apoi se opri. Alţi cocoşi îi răspunseră. El asculta acum cu luare aminte horcăielile lor aproape identice şi. întocmai toate poruncile lui. mai trecu o dată cu mâna încet peste pernă. apăsă încet pe clanţă şi intră. amintirea scumpei sale soţii îi înmuie inima. Bucăţelele de geam colorate. cu o lumânare în mână. un glas în depărtare începea să se audă ca o tânguire prelungă. numai de ei ştiută. Simţi sub buze atingerea unei bărbi. În marginea unui lan. cu câte o gaură în piept. nu greşise. de groază. dincolo de portocali. . Tatăl şi mama sa se aflau în faţa lui. Iulian îşi strecură degetele sub ceafa ei. acoperişul palatului său. zicându-şi că aşa ceva nu era cu putinţă. şi Iulian recunoscu. străpunşi în inimă. adumbreau lumina slabă a zorilor. Ca să se convingă că greşise. se prelinsese pe jos şi stropise trupul unui Christ din fildeş atârnat la căpătâiul patului. scăpând din mână făclia. Reflexul stacojiu al vitraliilor. Nu. mugetul cerbului cel mare şi negru. pipăind. fără măcar să aibă puterea să strige «iertare»! Cântecul unui cocoş străbătu văzduhul. pumn. Îşi descheie mantia şi o azvârli asupra lor ca o plasă. în timp ce cu celălalt o lumina cu făclia. lumina aceste pete roşii. trase pumnalul. că se întâmplă uneori asemănări ciudate. Iulian se împiedică de nişte haine pe jos. înăbuşit de toate acele răsuflări încinse. «înseamnă că a mâncat». nu mai găsi dedesubt decât o pasăre. şi zări între pleoapele lui întredeschise. Stropi din salteaua îmbibată picurau rar pe duşumea. deschise uşa cea mare cu o lovitură de. Dormea desigur şi avea să tresară văzându-l. îngrozit. şi înainta către patul cufundat în întunericul din fundul iatacului. La sfârşitul zilei. străpunse acum de prima suliţă a soarelui. Când fu alături.

la apropierea lui. rouă care îşi picura lacrimile pe pământ îi amintea de alte picături cu mult mai grele. se apropia şi cu plecăciuni cerea de pomană secerătorilor. el se uita la locuitori cum ieşeau de prin case. închideau porţile. În timpul slujbei. când clopotele bisericilor înveseleau dis-dedimineaţă lumea toată. deoarece de acum înainte el nu mai exista. Dar expresia bestială înscrisă pe chipurile oamenilor. mai milostivi. bocănitul muncilor lor. În zilele de sărbătoare. atunci toţi o luau la fugă făcându-şi cruce. când prin geamurile de la parter zărea în case mese lungi de familie cu bunici care îşi ţineau nepoţii pe genunchi. apoi nu se mai zări. vedea sub ochii săi o puzderie de acoperişuri îngrămădite unele într-altele. ajungând pe o muchie de deal. o . paricidul său reîncepea. turnuri. Uneori. Nu se răzvrătea împotriva lui Dumnezeu care îi impusese această faptă. Ea care nu făcuse decât să urmeze voinţa lui Dumnezeu. la brocarturile întinse la intrarea locuinţelor princiare. împroşca norii cu sânge. Îşi făcu un brâu din ţepi de fier. pe care aveau să le găsească la piciorul scării. îl ameninţau sau aruncau după el cu pietre. Prin satele pe unde mai trecuse. Hulit pretutindeni. supuşii. îşi luau zborul. la gâzele care se odihneau pe flori. Pe drumuri întindea mâna spre călăreţii care treceau. şi pe chipul lui era atâta jale îneât nimeni nu pregeta să-l miluiască. III Se duse. se ascundeau speriate. se-mprăştiau. şi de unde urca până la el un zumzet neîntrerupt. chinuindu-l chiar şi în mijlocul celor mai aspre şi dureroase penitenţe. la păsări în cuiburile lor. cu poduri. întins cu braţele în cruce la intrarea bisericii. stătu cu fruntea în ţărână. Căută locurile cele mai singuratice. dar toate. Nevoia de a-şi amesteca viaţa cu viaţa altora îl făcea să coboare în oraş. Unii. în cripta unei mănăstiri. în vis. Propria lui fiinţă îi inspira atâta silă încât. Ca să se umilească. iar pe înserat. dar era disperat că putuse să o săvârşească. cu verdeţuri. Dar neiertătorul gând îi întuneca strălucirea altarelor. începu să ocolească oamenii. apoi închideau oblonul ca să nu-l vadă. trebuia să se roage pentru sufletul lui. cale de trei zile depărtare de castel. departe de ceilalţi. cerşindu-şi traiul prin lume. îl văzură apucând pe cărarea ce ducea spre munţi. şi în fiece noapte. Se uită de mai multe ori înapoi. apoi la dansurile lor prin pieţe. cu clopotniţe de piatră. Privea cu drag şi duioşie la mânjii care zburdau pe pajişti. Soarele. puneau un blid pe marginea ferestrei. se hrăni cu rădăcini. toate bunurile lui. prilejuindu-i această crimă. fără să-şi oprească nici măcar hainele de pe dânsul şi sandalele. fără ca cineva să cuteze a-i vorbi. îl înăbuşeau hohotele de plâns şi se întorcea iar la câmp şi la pădure.Înmormântarea avea să se facă potrivit dispoziţiilor pe care le lăsase el în scris. Un călugăr cu gluga lăsată pe ochi urmă cortegiul. răceala şi răsteala vorbelor lor făceau să-i îngheţe inima. Urcă în genunchi toate dealurile care aveau câte o bisericuţă în vârf. Morţii fură înhumaţi cu toată cinstirea datorată rangului lor. pe un scăunaş de rugăciuni. de îndată ce îl recunoşteau. şi cu scoici pe care le căuta de-a lungul plajelor. în fiecare seară. sau rămânea nemişcat lângă garduri. Îi lăsa ei palatul. în camera unde se aflau cele două trupuri. După îngropăciune. începea să-şi istorisească povestea. străzi întunecoase care se întretăiau. cu fructe căzute pe jos. la butoaiele cu bere aşezate pe la răspântii. Dar vântul îi aducea în auz zgomote care semănau cu un horcăit. nădăjduind să se descotorosească de ea.

cât şi pentru că malurile îi erau acoperite pe o mare întindere cu mâl. le sprijinea de pântece ca să le care. dar în aceeaşi clipă i se suprapunea în minte imaginea celor două cadavre. nici noaptea. prăpastia îl azvârlea îndărăt. râul cel mare îşi rostogolea apele verzui. iar ei îi răspundeau înjurându-l. nu mai îndrăznise să-l treacă. dat fiind lăţimea râului. Într-o parte se întindeau cât vedeai cu ochii nişte şesuri sterpe. cu câini de vânătoare la scară. aceea veneau îngheţuri cumplite care dădeau tuturor lucrurilor duritatea pietrei şi stârneau o foame înnebunitoare de carne. şi aplecându-se deasupra ei ca să-i cerceteze adâncimea. şi îşi făcu o colibă din lut şi trunchiuri de copaci. Se hotărî să moară. Luntrea era foarte greoaie. vârtejuri de praf. Îl chemau de pe celălalt mal. pe jumătate îngropată în nămol. Iulian îi dojenea cu blândeţe. Şi când îl dobora oboseala. apărură călătorii. Nimeni. un culcuş de frunze uscate şi trei străchini de lut alcătuiau tot avutul său. Dar focul îl cruţa. Primăvara. După aceea repară luntrea cu bucăţi rămase cine ştie de când. Ea devenea de nesuportat. cu barbă albă şi cu o înfăţişare atât de jalnică încât îi fu cu neputinţă să-şi stăpânească lacrimile. în faţa lui. străbătu nenumărate ţinuturi. cu zumzete şi înţepături care nu încetau nici ziua. Într-o zi. purtând povara amintirii.. Iulian nu cerea nimic pentru truda lui. Începu să construiască pe mal un fel de drum care să îngăduie coborârea până la vad. Adeseori închidea ochii.expuse la tot felul de primejdii. Treceau luni întregi fără ca Iulian să vadă ţipenie de om. Apoi un vânt neastâmpărat ridica din ţărână. şi o mai şi încărcau cu tot felul de saci şi de greutăţi. El se mulţumea să-i binecuvânteze. azvârleau din copite îngreunând şi mai mult trecerea. sub un leagăn din ramuri de viţă. cu servitori în sala de arme. ceea ce i se păru cu totul straniu. şi îi veni în minte să-şi întrebuinţeze viaţa slujindu-i pe ceilalţi. de multă vreme. prin somn i se năzări că îl strigă cineva. vedea curtea unui castel. aluneca. şi într-un rând ajunse lângă un râu a cărui trecere era deosebit de primejdioasă. Iulian îşi amintea nelămurit de un obraz ce aducea cu cel din oglinda apei. presărate ici colo cu lacuri palide. Ceva mai târziu începeau norii de ţânţari. făcându-i semne cu mici steguleţe. Cercetând-o. aflându-se la marginea unei fântâni. atât din pricina cursului său învolburat. O luntre veche. Arţăgoşii se răsteau drăcuind. un scăunel. în câteva rânduri fu cât pe ce să-l înghită nămolul. se afunda. Atunci se trântea pe pat cu faţa în jos şi gemea: – Vai. era tatăl său şi nu se mai gândi să-şi curme zilele. încercând să-şi regăsească în amintire tinereţea. se zărea printre trestii. trosnindu-ţi în dinţi. Vadul fiind cunoscut. pământul jilav avea un miros de putregai. Iulian sărea repede în barcă. O măsuţă. speriate.. unii îi dădeau rămăşiţe din merindea lor pe care o scoteau din desagă. care pătrundeau pretutindeni. de la corăbii naufragiate. Apoi se auzi din nou strigat: – Iulian! Glasul venea de pe malul celălalt. Timpul nu-i potoli suferinţa. sau vechituri pe care nu le mai purtau. Chemarea răsună şi a treia oară: – Iulian! . văzu apărând în faţa lui un bătrân slăbănog. Scăpă nişte paralitici din incendii. îşi rupea unghiile mişcând din loc pietroaie cât toate zilele. După. Astfel. bietul meu tată! Biata mea mamă! Dragii mei părinţi!. nişte copii din fundul prăpăstiilor. Două găuri în perete îi slujeau de ferestre. Iulian descoperi o pereche de vâsle. turburând apa. Fără să-şi recunoască propriul chip. şi. Celălalt plângea şi el. fără a mai socoti animalele de povară care. un băieţandru cu păr bălai între un bătrân castelan îmbrăcat în blănuri şi doamna sa cu scufă înaltă. Deodată scoase un ţipăt. Aţinti urechea dar nu desluşi decât mugetul valurilor. Într-o noapte. vedeniile morţii continuau să-l chinuie in vis.

ca să aibă mai multă putere. de un ordin căruia nu putea să nu i se supună. chircit pe vine. Celălalt le înfulecă lacom. iar dintre buzele vinete îi ieşea o răsuflare deasă ca o pâclă. şi luntrea fu târâtă de curent. Păsările care treceau în zbor îi acopereau din când în când lumina. Negurile erau adânci. străpunse doar ici-colo de spuma albă a valurilor care se izbeau cu furie de mal. tremura din toate mădularele. O vijelie năprasnică bântuia în noapte. Cu toate acestea. Pânza care îl înfăşură ca un linţoliu îi căzuse până la şolduri. Leprosul se apropie să se încălzească. se tălăzuia mânioasă de cele două părţi. ce duhnea groaznic. cu opaiţul lui. a vuitului îi tăia răsuflarea. iar burta. ce chilipir! dar Leprosul întinse braţul şi dintr-o sorbitură îl goli până la fund. La fiece izbitură de lopată învolburarea valurilor ridica pieptul luntrii în sus. şi întorcându-se spre străin îl văzu că se aşezase pe scăunel. nemişcat ca un stâlp. cu glas aproape stins. De îndată ce se urcă în barcă. . rănile începuseră să-i zemuiască şi. unde aştepta un om. Iulian închise uşa. apăsată parcă de greutatea lui. mai neagră ca smoala. Colţurile gurii îi dezveleau dinţii. din înfăţişarea sa se desprindea un fel de măreţie regească. Iulian desfăcu priponul. apoi se răsturna pe spate cu o smucitură a întregului trup. aci ridica munţi. Apropiindu-şi de el felinarul. puterile îl părăseau. şi Iulian băgă de seamă că pe masa. proptindu-se cu picioarele. ploaia îi şiroia pe spinare. ochii nu-i mai străluceau. Şi umerii.Era un glas puternic care vibra ca un clopot de biserică. Iulian băgă de seamă că era plin de o lepră hidoasă. Intrară. Şi astfel trecu mult. şi Iulian se puse pe vâslit. apucă din nou vâslele. un horcăit neîntrerupt îi zbuciuma pieptul. După o clipă de şovăire. Acesta era înfăşurat într-o pânză zdrenţuită. Pe urmă închise ochii. şi. – Mi-e foame! zise el. îi şopti: – Du-mă la pat! Iulian îl ajută încetişor să se târască până la pat şi chiar întinse peste el ca să-l acopere pânza luntrii. Cute mari şi adânci îi brăzdau fruntea. Iulian se înclina cu braţele larg desfăcute. iar luntrea când dănţuia sus. luntrea alunecă deasupra lor şi ajunse la celălalt mal. Iulian zărea privirile Leprosului care stătea în picioare în spatele lui. Leprosul gemea. Apoi spuse: – Mi-e frig! Iulian. foarte mult timp! În sfârşit ajunseră la colibă. Aprinse felinarul şi ieşi din colibă. în locul nasului avea o gaură. i se lipea de şira spinării. După aceea acesta spuse: – Mi-e sete! Iulian se duse să-şi caute ulciorul. la fiece răsuflare. Cu coada ochiului. aprinse un maldăr de ferigi în mijlocul colibei. şi trosnetul strapazanelor sfâşia urletul furtunii. Apa. o smucitură o înălţă din nou. Aci săpa prăpăstii. O clipă se opri. când se prăvălea în adâncuri. Micul felinar ardea în faţa lui. Aidoma unui schelet. sucită şi zgâlţâita de vânt. Grindina îi biciuia mâinile. Dar pricepând că era vorba de un fapt fără seamăn. pieptul şi braţele slăbănoage îi erau prinse într-un fel de carapace formată din coaja bubelor supurânde care îl acopereau. suflarea vijelioasă. şi luându-l. Apele pe loc se liniştiră. aceasta se afundă neaşteptat. simţi răspândindu-se din el o aromă care îi desfată sufletul şi nările: era vin. Iulian îi dădu tot ce avea: o bucată veche de slănină şi nişte coji de pâine neagră. pe strachina şi pe mânerul cuţitului de care se folosise străinul apăruseră aceleaşi pete care se vedeau şi pe trupul lui. avea faţa ca o mască de ghips şi ochii mai aprinşi ca jarul.

încălzeşte-mă! Nu cu mâinile! Cu tot trupul! Iulian se întinse cu totul peste el. Leprosul întoarse capul spre dânsul: – Dezbracă-te. şi simţea alături de coapsa lui pielea Leprosului.. afară valurile cântau. şi Iulian urcă spre zările albastre.– Simt că-mi îngheaţă oasele! Vino lângă mine! îi ceru el lui Iulian.. Acoperişul zbură. un nor de tămâie se înălţă din vatră. atingând cu capul şi cu picioarele cei doi pereţi ai colibei. aproape aşa cum se află ea zugrăvită pe vitraliul unei biserici din ţinutul meu de baştină. văzduhul se desfăşură la nesfârşit. gol cum îl făcuse maică-sa. Atunci Leprosul îl strânse în braţe. un noian de desfătări. care îl lua cu el la ceruri. creştea. creştea mereu. piept peste piept. faţă în faţă cu Domnul Nostru Iisus Cristos. se întinse pe culcuşul de frunze uscate. o bucurie supraomenească se revărsa în sufletul lui Iulian. Am să mor!. gură pe gură. dând la o parte pânza. răsuflarea lui avu mireasma trandafirilor. care parcă plutea topit de fericire. apoi. În timpul acesta. alături de el. părul lui se lungi ca razele soarelui. se culcă din nou în pat. iar acela ale cărui braţe continuau să-l strângă. .. gâfíind: – Am să mor!. dar celălalt răspundea. Apropie-te de mine. Şi Iulian. mai rece decât a unui şarpe şi mai aspră ca o răzătoare. Căuta să îl îmbărbăteze. să-mi dai căldura trupului tău! Iulian se despuie de zdrenţele lui. şi dintr-o dată privirile lui căpătară strălucirea stelelor.. Aceasta este povestea sfântului Iulian cel primitor.

mai în fund. În vremea asta Iordanul continua să curgă peste şesul arid. furios. Erau oştile regelui arabilor. cufundată încă în beznă. 10 Palat construit din ordinul lui Irod cel Mare. Antipa descoperi tocmai ceea ce se temuse să vadă: o puzderie de corturi cafenii. Tetrarhul întoarse capul şi îmbrăţişă cu privirea. cu turnurile ei ca nişte ornamente. guvernatorul Siriei13. aşa încât şovăia între două planuri: să-i îmbuneze pe arabi sau să încheie o alianţă cu parţii. Patru văi adânci o înconjurau: două pe laturi. domina întreg Ierusalimul. suveranul Bataneei. care îşi unduiau spinările zgrunţuroase şi cenuşii. săpat în stâncă. având drept acoperiş o terasă încercuită cu o balustradă din lemn de sicomor. iar a patra în fund. spre dreapta. Antipa moştenise titlul de tetrarh al Galileei şi al Bereei de la tatăl său. Emirul. fratele Irodiadei. fiul lui Irod cel Mare şi al Marianei. lega oraşul de fortăreaţă. Munţii jos sub el începeau să-şi dezvăluie crestele. asupra munţilor Iudeei. rege al evreilor. fiul său. în care erau împlântate catarge de al căror vârf se prindea o imensă foaie de cort. înainte de ziuă. Masivul Engaddi. Karmelul cu lanuri de susan. care. asupra deşertului şi. Endor. este duşmanul ei şi al soţului ei de-al doilea. bărbaţi cu lăncii se mişcau printre cai. şi pe motiv că voia să-şi sărbătorească aniversarea. Antipa aştepta ajutorul romanilor. din loc în loc. Albeaţa acestuia îţi lua ochii ca o întindere de zăpadă. Esquolul era acoperit cu livezi de rodii. în depărtare. întârzia să se arate. şi focuri pe cale să se stingă licăreau ca nişte scântei. Tetrarhul Irod Antipa11 urcă pe terasă. Irodiada îşi părăseşte soţul şi trăieşte în concubinaj cu Irod Antipa. se rezemă cu coatele şi privi. Maltasa Samariteanca. repudiind-o pe fiica emirului Petra. de piatră atârnată deasupra prăpastiei. cu crenelurile şi. Antipa se căsătoreşte în cele din urmă cu Irodiada. şi pentru că Vitellius. susţinute de numeroşi contraforţi. una cu pământul. Citadelă înălţată în partea de răsărit a Mării Moarte de către Alexandru Ianeu. pe a cărui fiică o repudiase ca să o ia pe Irodiada. Zorile care răsăreau în spatele cetăţii Mahaerus răspândeau o roşeaşă difuză. asupra colinelor. care-i cheamă în ajutor pe romani. cel de al treilea frate al său. dinspre Yemen. şi iată că la capătul său de miazăzi. soţia unuia dintre fraţii săi ce trăia în Italia. una în faţă. înscria o dungă neagră. Într-o dimineaţă. poftise chiar în 8 9 Subiectul acestei povestiri este luat din Evanghelia sfântului Matei şi din Evanghelia sfântului Marcu. Plutea o ceaţă ce prinse să se destrame şi contururile Mării Moarte ieşiră la iveală. născut de cea de-a opta soţie a acestuia. se înarma şi el pe ascuns.Irodiada Cetatea8 Mahaerus9 se înălţa la răsărit de Marea Moartă. în timp ce masa lor era. 14 Agrippa. Înăuntru se afla un palat10 împodobit cu porticuri. ce urma să-i fie retrasă mai târziu de către Caligula. 13 Lucius Vitellius. Tiberiada. se căsătorise cu unchiul ei Irod-Filip. Iudeii erau sătui de moravurile lui păgâne iar toţi ceilalţi de stăpânirea lui. Nazaret. părea o coroană. 12 Irodiada. iar turnul Antonia. Sorekul cu vii. cumnatul ei. până în adâncul hăurilor. cu meterezele ei înalte de o sută douăzeci de picioare. cu forma lui de cub înfricoşător. pe un pisc de bazalt în formă de con. începe un război împotriva lui Antipa. gândul îi zbură spre celelalte oraşe ale Galileei sale: Capernaum. care-şi avea aici una din reşedinţele preferate. Hebronul. Case multe se înghesuiau la picioarele ei în incinta unui zid ce şerpuia urmând sinuozităţile terenului. Lacul părea acum din lapis-lazuli. nu trebuie confundat cu Aulus Vitellius. unde cine ştie dacă avea să se întoarcă vreodată. ce apare în text ceva mai jos. . se rotunjea ca o cupolă. fiica lui Aristobul şi a Berenicei. Împăratul Augustus 1-a confirmat în această demnitate. fără pretenţii de domnie12. în mijlocul lor. Să-l fi defăimat oare Agrippa14 în ochii împăratului? Filip. 11 Irod Antipa. iar un drum în zigzag. Din căsătoria lor se născuse Salomea. ce urma a-i fi soţie (emirul apare în textul lui Flaubert sub numele de „rege al arabilor"). Curând lumina lor se răsfirase asupra nisipurilor de pe ţărm. guvernatorul Siriei. era ros de nelinişti. palmierii din Ierihon. al şaptelea copil al lui Irod cel Mare. de cealaltă parte.

ca băieşii. copleşind totul prin bogăţia şi trufia sa. şi purta la şold un hanger într-o teacă de bronz. bătrân. ca tâlharii seara la răspântii de drumuri. stând foarte drept. Deodată. mai puţin iuţi de picior. Se aplecă să asculte. de-a lungul meterezelor. Un fel de toropeală părea că îi decolorează ochii. Îl zărea şi acum acolo în fund. adâncimea prăpăstiilor îl tulburau. glasul amuţise. toate acele râpe negre pe coastele falezelor. după ce trase adânc aer în piept.ziua aceea la un mare banchet pe şefii oştirii. numai piele şi os. rosti un blestem. şi. nepăsător. Erau pustii. între două dealuri. ridicat în sus şi prins într-un pieptene. atunci Tetrarhul bătu din palme şi strigă: – Mannaei! Mannaei! Un bărbat i se înfăţişă pe loc. Antipa lăsă capul în jos şi rosti înfricoşat: – Păzeşte-l! Păzeşte-l bine! Şi nu mai îngădui nimănui să intre la el! încuie bine uşa! Acoperă groapa! Nici nu trebuie să mai bănuie lumea că trăieşte! Chiar şi fără să fi primit aceste porunci. pe care Moise voise să-l facă centrul Ierusalimului. O dată Mannaei se strecurase înăuntru ca să-i pângărească altarul cu oase de morţi. întreaga lui făptură având agilitatea unei maimuţe iar chipul încremeneala unei mumii. încredinţat că vorbele aveau prin ele însele putere de înfăptuire. şi-l năpădea un fel de jale când îmbrăţişa cu privirea deşertul ale cărui nisipuri răscolite închipuiau amfiteatre şi palate dărâmate. un glas depărtat. zidurile lui de marmură albă şi plăcile de aur ale acoperişului sclipeau orbitor. Mannaei întinse amândouă braţele spre Sion. dar dinţii îi străluceau iar degetele de la picioare i se sprijineau uşor de lespezi. – Unde e ? întrebă Tetrarhul. Toţi munţii din jur. spunând că vor aduce o veste mare. Scormoni cu privirea ascuţită toate drumurile. cu pumnii strânşi. dar mi se întâmplă să-l aud mergând pe întuneric şi vorbind de unul singur: „Ei şi? Pentru ca el să crească. Părul său. trebuie să descresc eu!" Antipa şi cu Mannaei se priviră. dormeau rezemaţi de zid. lumina orbitoare a zilei. cu capul dat pe spate. de parcă ar nădăjdui o scăpare. iscat parcă din străfundurile pământului. Vulturi îi treceau în zbor pe deasupra capului. o plăsmuire supraomenească. gol până la brâu. îi sporea înălţimea frunţii. în schimb cel din Ierusalim îl exaspera ca o insultă. Antipa asculta. îi puse mai multe întrebări despre Iaokanann – acela pe care latinii îl numeau sfântul Ioan Botezătorul. nemărginirea cerului albastru. ca nişte gigantice talazuri împietrite. Samariteanul mai spuse: – În unele clipe se zbuciumă de parcă ar voi să fugă. Şi Antipa. oştenii. admişi dintr-o prea mare bunăvoinţă luna trecută în hruba lui. Tovarăşii săi. Era foarte înalt. nu mai exista încă din timpul regelui Hyrcan. în castel nimic nu se clintea. pe administratorii pământurilor sale şi pe maimarii Galileei. Vântul cald aducea un miros de pucioasă ce părea a fi răsuflarea acelor oraşe blestemate. Mannaei le îndeplinise. fuseseră prinşi şi decapitaţi. Părea un munte de lumină. îngropate mai jos decât ţărmul sub . Pe urmă sau dus spre Galileea-de-Sus. Alteori stă pleoştit ca o vită bolândă. ca o neîncetată samavolnicie. Mai fuseseră cumva văzuţi cei doi oameni. Mannaei răspunse arătând cu degetul ceva în spatele lor: – Acolo! tot acolo! Mi s-a părut că-l aud. căci Iaokanann era iudeu. Dar Tetrarhul era prea obosit ca să mai stea să cugete. îl făcu pe Tetrarh să pălească. Templul lor din Garizim. iar el îi ura pe iudei. Apoi reîncepu. ca toţi samaritenii. şi se aflase de atunci ce anume veniseră să facă? Mannaei răspunse: – Au schimbat cu el vorbe tainice. În soare.

cu înfăţişarea stoică. – Parcă mă costa ceva? Pentru tine am făcut cu mult mai mult!. Irodiada se lăsă să cadă pe una din ele şi plângea întorcându-se cu spatele. o cosiţă de păr negru îi aluneca pe umăr pierzându-i-se între sâni. şi cum izbutise să-l atragă în mreje pe Eutyches16 denunţătorul. pe care Flaubert îl urmează în versiunea sa. Fiindcă ieşise grabnic din iatac. În aceea a lui Irod nici nu se mai numărau. şi vru să se lase la pieptul lui cu alintări. fatalitate a familiilor regeşti. în veşmânt alb. pentru a se răzbuna împotriva lui Agrippa. Se întoarse. se ivi un esenian. rândaşi mânau caii. şi amândoi. fremătau. şi stătea rezemat cu coatele pe balustradă. cu ochii aţintiţi în gol şi cu tâmplele în mâini. la stânga. Asasinatele erau o urmare firească a lucrurilor. Între timp slugile desfăşuraseră pânza de cort şi aşezaseră în grabă perine mari în jurul lor. Nările ei. Împăratul Tiberiu. Mi-am părăsit copila! După despărţirea de primul ei soţ. sau slujitorii oaspeţilor lui.greutatea apelor. Cei ce coborau de pe înălţimile de dincolo de Mahaerus dispăreau undeva în spatele castelului. şi îi aminti de Roma şi de ceasurile când stăteau de vorbă în atrium. Apoi. zgâlţâindu-l pe Tetrarh. Irodiada era în faţa lui.. ce-l acuzase de furt. Un libert care auzise conversaţia. păstori îşi îndemnau vitele. nu avea nici salbă. Irodiada îi strigă: – Ucide-l! – Stai! spuse Tetrarhul. mai întâi ginere şi apoi succesor al lui Augustus. nădăjduind că va avea cu Tetrarhul alţi copii. Agrippa şi-ar fi exprimat în faţa lui Caius Caligula dorinţa ca împăratul Tiberiu să moară mai repede. şi viaţa nu e niciodată sigură în ele. pentru a-i lăsa lui tronul. Iubirea pe care încerca ea s-o reînvie era atât de departe acum! Şi toate nenorocirile lui de acolo se trăgeau. Nu pomenea niciodată de fiica ei. Îl îmbătrânise pe Tetrarh. îşi lăsase odrasla la Roma. Apoi Irodiada îi dezvălui tot ceea ce uneltise: curtenii mituiţi. 15 După Flavius Iosif (Antichităţi iudaice. Antipa se întrebă de unde îi venise acest brusc acces de duioşie. sub bolţile înflorite. îşi trecu mâna peste pleoape şi spuse că nu mai voia să se gândească la trecut şi că se simţea fericită.. şi cu toate că era sora lui Agrippa. Umerii i se încovoiau sub toga întunecată tivită cu violet. Cineva îi atinse umărul. de întâlnirile lor la terme. 16 Este numele libertului ce-l denunţase pe Agrippa (vezi nota precedentă). scrisorile interceptate. şi. se priveau acum duşmănos. nici cercei. legănaţi de susurul havuzurilor. de plimbările pe Via Sacra şi de serile petrecute în vile splendide. prea răsfrânte. sosiţi înaintea stăpânilor. Un veşmânt uşor de purpură o învăluia până la sandale. Antipa o înţelese. . Fruntea Irodiadei era şi ea încreţită. Erau furnizorii Tetrarhului. copii trăgeau măgari de căpăstru. Acesta l-a aruncat pe dată în închisoare pe Agrippa. cu picioarele goale. i-a raportat împăratului cele auzite. Vorbindu-i se uita la el ca altădată. care avea să domnească sub numele de Caligula. şi odată ajunşi în oraş. Mannaei se repezi din dreapta cu hangerul ridicat. părul încărunţit i se amesteca cu barba iar soarele care străbătea prin prelată îi lumina în plin fruntea brăzdată de griji. îşi descărcau poverile prin curţi. XVIII). Dar pe viitor nici o teamă! Închisorile lui Tiberiu se redeschid cu greu. Dar el o respinse. tânjise după titlul de rege la care aspirau şi ei. spioni la toate uşile. alţii urcau din fundul râpei din faţă. faţă în faţă. gândul ei atroce i se păru îndreptăţit. căci se împlineau curând doisprezece ani de când dăinuia războiul. având în faţa ochilor câmpia romană. Pe coastele munţilor drumurile începuseră să mişune de oameni. îi spuse cu glas triumfător: – Cezarul ne iubeşte! Agrippa este în închisoare! – Cine ţi-a spus? – Ştiu eu! Apoi adăugă: –Fiindcă a dorit domnia lui Caius!15 Deşi trăia din pomana lor. bucuria unei izbânzi îi lumina chipul. Dar iată că în fundul terasei. Aceste semne ale unei mânii nepieritoare îi înspăimântau gândirea. îl desemnase (în anul 35) drept moştenitor la tron pe Caius (fiul lui Germanicus).

Iaokanann o împiedica să trăiască. ascunzându-mi obrazul sub mantie. se numeşte Fanuel şi încearcă să-l vadă pe Iaokanann pe care în orbirea ta încă îl mai laşi în viaţă. – Te înşeli! exclamă ea. – Încetează! Şi îi povesti cum o umilise într-o zi când se dusese la Galaad să asiste la recoltarea balsamului. şi mă îndepărtam încet. Malahie. Dar Tetrarhul era de părere că nu e nici o grabă. „De îndată ce mă zări. cu ura lui Iacob împotriva lui Edom. . scuipă asupra mea toate afuriseniile profeţilor.Mannaei rămase pironit locului. Privea atent spre acoperişul-terasă al unei case unde se 17 Sub guvernarea lui Nehemias (care a restaurat Ierusalimul. Iaokanann primejdios? Haida de? Se prefăcu că îi vine să râdă. Ei se supun oricărui stăpân dar nu sunt în stare să-şi făurească o ţară! Cât despre acela care aţâţa poporul cu speranţe şi făgăduieli rămase de la Nehemias 17. Şi tocmai pentru a-şi împlini acest vis îşi părăsise prunul bărbat şi se însoţise cu acesta. călăuze de caravane. ar fi fost poate în stare să o repudieze. tâlhari de drumul mare. vorbea un bărbat. cea mai bună politică era să-l omoare. le auzea pretutindeni. – Uiţi că bunicul tău mătura templul din Ascalon! Că ai avut în neamul tău ciobani. în cortul ei de pânză! Mănâncă pita ei coaptă în spuză! Bea lapte acru de oaie! Sărută-i obrajii vineţi! Şi uită-mă!" Tetrarhul n-o mai asculta. Irodiada simţi clocotindu-i în vine sângele marilor pontifi şi regi care-i fuseseră străbuni.). cedând opiniei generale. Alături. Atunci când fusese prins şi legat cu funii. Avea o bucată de piele de cămilă în jurul şalelor. gândea ea. îi impută nepăsarea lui la ocări. dimpreună cu Esdras. prezisese învierea profetului Ilie. negăsind cuvinte ca să tălmăcească ceea ce o înăbuşea. pe o movilă.e. Zădărnicia acestor încercări o scotea din fire pe Irodiada. era plin văzduhul de ele. şi Irodiada măsura cu paşi repezi terasa. Îi puseseră şerpi în hrubă. de-a-ndăratelea. ultimul dintre profeţi. laşitatea faţă de poporul care o ura. muriseră. împroşcându-l cu dispreţul patricianei faţă de plebeu. care o păcălise. celălalt de asemeni. O mai rodea şi gândul că Tetrarhul. Hyrcan v-a silit să vă tăiaţi împrejur! Şi. în secolul al V-lea î. dar el se arătase blând. îngrozită de aceste ocări care mă biciuiau ca o grindină".n. fiecare pe altă scară. o adunătură de pârliţi care plăteau tribut lui Iuda încă de pe timpul regelui David! Toţi strămoşii mei i-au bătut pe ai tăi! Cel dintâi makabeu va gonit din Hebron. palidă de mânie. Antipa obiectă că într-o zi avea poate să le fie de folos. – Îl cunosc! spuse Irodiada. – „Recunoaşte că eşti la fel cu el! Şi că îţi pare rău după arăboaica aceea care dănţuieşte în jurul pietrelor! N-ai decât! Întoarce-te la ea! Du-te şi trăieşte cu ea. era năucitoare. moliciunea faţă de fariseii care îl trădau. şi care nu putea fi apucată de nicăieri. Degeaba încercam să fug: roatele carului mi se înfundaseră în nisip până la osii. Dar de ce oare se pornise Iaokanann împotriva ei? Ce avea cu ea? Învinuirile lui zbierate în faţa mulţimii se răspândiseră. ridica braţele spre cer ca şi cum ar fi vrut să dezlănţuie fulgerele. Atacurile sale împotriva Ierusalimului câştigau de partea lor pe ceilalţi Iudei. În cazul acesta totul era pierdut! Încă din copilărie se visa pe tronul unei vaste împărăţii. iar capul îi semăna cu al unui leu. fără să se piardă din ochi. glasul îi tuna. Apoi se depărtară coborând. Să fi avut de înfruntat legiuni n-ar fi ştiut censeamnă frica. – Bun sprijin am mai aflat intrând în familia ta! – Preţuieşte cât şi a ta! răspunse scurt Tetrarhul. În schimb forţa aceasta mai rea decât tăişul săbiilor. Ochii îi scânteiau. Nişte oameni pe malul râului tocmai se îmbrăcau. soldaţii avuseseră poruncă să-l înjunghie în cazul că s-ar fi împotrivit. umblau din gură în gură.

comandantul călărimii. Vai de viaţa lui! El mă atacă. De atunci mă sfâşie. ca să-şi sprijine spusele. de Mannaei şi de necunoscut. Cuvântul lui trebuie să ajungă până la capătul pământului! Antipa părea copleşit de o vedenie. la gali. din când în când. – Iar tu? Vii pesemne pentru Iaokanann? – Şi pentru tine! Vreau să-ţi spun un lucru însemnat. şi-l îndrepta cu mâna. Deasupra o pavăză de aur strălucea ca un soare. le lua pe rând. – Dar el este acela care mă prigoneşte! strigă Antipa. Mi-e drag. care se înveşmântau în ţesături de in şi citeau viitorul în stele. cu o tunică dreaptă şi cu un peplum strâns cu un şiret. ochii migdalaţi. giuvaericale. îi ieşi înainte Fanuel. care ţinea în mână o umbrelă de soare cu un băţ de trestie. deschis. în ochi i se aprindeau flăcări fugare. cât de supuşi erau esenienii faţă de regi. fără să vreau! – Atunci porunceşti să fie liber? Tetrarhul clătină din cap. Tânăra fată se apleca. Oricum. Izbuti să îngăime: . la sciţi. cingători. după colţ. – Ştiu. În fund se afla un pat larg de abanos. Erau demni de cinste acei oameni sărmani pe care nici chinurile nu izbuteau să-i supună. Era îmbrăcată ca romanele. – Care este acel lucru atât de însemnat pe care ţineai să mi-l aduci la cunoştinţă? În aceeaşi clipă dădu buzna un arap. intră după el într-o încăpere întunecoasă. de smarald. amintindu-i. dintr-o dată potolită. dispăru spre odăile dinăuntru. Dacă îl asupreşti. eu mă apăr! – E-adevărat că mâniile lui sunt nestăpânite. Abia îşi trăgea sufletul. cu chingi din piele de bou. văluri. A vrut de la mine un lucru cu neputinţă. prea bogat pesemne căci. mlădios. Toţi îl întâmpinară cu urări. Ridică braţul şi rosti ca şi cum spusele i-ar fi fost insuflate de o putere nevăzută: – Cel-de-Sus trimite când şi când pe unul din fiii săi. Şi nu eram aspru la început! A mers până acolo încât a trimis de aici din Mahaerus oameni care-mi răscoală provinciile. Tetrarhul era aşteptat în galerie de câţiva galileeni. Fanuel era în picioare. de mai-marele peste păşuni. Iaokanann este unul din ei. Esenianul răspunse: – N-ai grijă! Se va duce la arabi. trebuie să-l slobozeşti. şi plecă. de şeful scribilor. ascunzând-o pe jumătate.. le scutura în aer. Începu să pândească repetarea acestei mişcări şi răsuflarea i se înteţi. Peste marginile lui atârnau amestecate.. Antipa străbătu toată încăperea şi se întinse pe pat. O întrebă: – Cine e? Ea răspunse că nu ştie. La capătul unui coridor. Pe terasă se afla un covor iar în mijlocul acestuia un paner mare de călătorie. trei ori pe fugă gâtul gingaş.zărea o fată şi o bătrână. la capetele căruia atârnau două boabe mari. care aci se apleca. de administratorul salinelor şi de un evreu din Babilon. O cureluşă albastră îi strângea părul. După aceea. Umbrela de soare îşi plimba deasupra ei umbra. În schimb. îi vedea bine de la şolduri şi până la ceafă boiul. Pereţii erau vopsiţi într-un grena-închis. lung cât o undiţă de pescuit. puterea lui e foarte mare!. aproape negru. Şi ţinându-se de Antipa ca o umbră. Antipa îşi aminti o vorbă pe care i-o spusese mai adineaori. Lumina pătrundea aici printr-un grilaj aşezat chiar sub tavan şi care ţinea cât era camera de lungă. Trupul îi era alb de praf. – Nu dă nimeni drumul unei fiare turbate! se supără Tetrarhul. aci se ridica. Fanuel încercă să-l înduplece. vei fi pedepsit. răspunse Fanuel. Se temea de Irodiada. gura micuţă. apoi le punea la loc. Antipa îi zări de două. Irodiada îl observa.

ce ducea de pe Gianiculum. Era răbdător. nu va mai putea face nici un rău! Vitellius nu aflase încă nimic. îl întrebă: – Chiar şi în dauna altora? Vitellius luase ostateci de la regele parţilor şi împăratul nu se mai gândea la acesta. fiindcă era veninoasă. Proconsulul făcu trei paşi în întâmpinarea ei. la Roma. duşmanul lui Tiberiu. Altminteri ar fi poruncit ca pe drum cei doi Vitellius să fie întâmpinaţi aşa cum se cuvine. Aceştia înfipseră în dreptul porţii cele douăsprezece fascii. O bău şi mai ceru una. cu faţa plină de coşuri. le purta încă numele. Din ea coborî un adolescent pântecos. zicea el. Lucius Vitellius le primi cu nepăsare. dar Antipa. păzindu-se totuşi. în mijlocul femeilor sale şi al eunucilor care purtau pe tăvi de aur casolete cu parfumuri fumegânde. iar pentru că Antipa se tot jura că ar face orice pentru împărat. o harababură de oameni care alergau în toate părţile. ştiut fiind că Orientul era patria zeilor. că de aici înainte Agrippa. Apoi răspunse că marele Irod era prin el însuşi o glorie pentru naţia sa. De altfel. Dar interveni Aulus râzând: – Fii pe pace. Că doar se pogorau din însăşi zeiţa Vitellia. mânaţi la Mahaerus de aceeaşi ambiţie: cei dintâi . purtată de opt oameni. trebuiau să slăvească în el pe învingătorul Cliţilor. Atunci toată lumea se cutremură de măreţia poporului roman. te apăr eu! Proconsulul se făcu a nu fi auzit. şi purta toga cu tiv de purpură şi încălţămintea de consul. că nu fusese înştiinţat mai devreme despre cinstea acestei vizite. şi Irodiada i se păru primejdioasă. Erau saducei şi farisei. Sprijinit de braţul tâlmaciului său. care fusese de faţă la consfătuire. Averea tatălui depindea de decăderea fiului. şi pe tatăl tânărului Aulus. Zidise temple în cinstea lui Augustus. care părea să fi revenit la el acasă. până la mare. Atenienii îi încredinţaseră supravegherea jocurilor olimpice. apăru Irodiada păşind ca o împărăteasă. călăriţi de nişte oameni în haine preoţeşti. roşie. de mobile împinse. Un zumzet de glasuri umplu palatul. şi după ce o salută cu o înclinare a capului: –Ce fericire! strigă ea. Funcţiile de chestor. se opri. împodobită cu pene şi oglinzi. La poartă se stârni larmă. erau nenumărate în familia lor. Toate aceste hiperbole fură rostite în latineşte. mâhnit. II Meterezele erau înţesate de lume când Lucius Vitellius intră în curte. iscusit. Între coloanele cu capiteluri de bronz. de consul. Tetrarhul căzuse la picioarele Proconsulului. cât despre Lucius. cu o secure în mijloc. unul din marile drumuri. ca să-şi pună în valoare meritele împânzise imediat vestea. În mai puţin de trei ceasuri va fi aici! Uşile coridoarelor fură smulse parcă de vânt. Lectica. astăzi oaspetele său. cu mărgăritare pe degete. De unde ura pe care i-o purta şi întârzierea în trimiterea de ajutoare. – nişte nuiele legate laolaltă printr-o curea. era urmat de o lectică mare. I se oferi o cupă cu vin şi mirodenii. neclintit în hotărâri şi întotdeauna credincios Cezarilor.– Vitellius! – Ce?! Soseşte? – L-am văzut. iar din înaltul turnurilor sunau buciumele ca să dea de veste sclavilor împrăştiaţi. avându-şi lictorii în jurul său. de argintării răsturnate. Intraseră un şir de catâri albi. Tetrarhul se fâstici. şi această floare a mocirlelor din Capreea îi aducea câştiguri atât de mari încât îşi înconjura odrasla cu mii de atenţii.

era scobit pe dinăuntru ca un stup de albine. Din pricina unui nebun care căuta vasele de aur ale lui David într-o peşteră. Îşi puseseră scuturile în saci ca să le ferească de praf. lângă Samaria. cu câţiva scribi care ţineau la subsuori nişte tăbliţe de lemn. . şi în spatele lor se afla Marcellus. furci. în cele următoare. Tăişuri de iatagane acopereau pereţii celei de-a patra. dădu buzna spre bucătării. se mira de îndârjirea lor. Aproape în acelaşi timp sosiră oştenii din avangardă. Antipa se duse să-i lămurească. care îşi aliniau vârfurile ascuţite răsărind fiecare din câte un pămătuf de pene. Tiberiu avusese dreptate să surghiunească patru sute din ei în Sardinia. fructe. În cea de a şasea nu se vedeau decât tolbe de săgeţi. Antipa îi spuse pricina: ospăţul aniversării sale. trăgeau în sus cogeamite coşuri cu carne. din loc în loc. A doua era înţesată cu suliţe. legume. Se îmbulzeau în jurul lui. Cea de a treia părea căptuşită cu papură. peşti mari cu sclipiri albăstrii. scări. rodii aşezate în piramide. cerşindu-i privilegii. implorându-l să repare nedreptăţi. Pentru Iudei aceasta însemna idolatrie. Trecând pe lângă o pivniţă. mai ales cele ale fariseilor. de drepte şi de lipite unele de altele săgeţile. După aceea. Strigăte izbucniră în faţa unui portic unde oştenii îşi atârnaseră scuturile. Ionathas. îi prezentă pe saducei. sclavii loveau cu bastoanele în dreapta şi în stânga. au fost insistent consemnate de istorici. un omuleţ dezgheţat şi vorbind greceşte. şi ceru să i se deschidă încăperile subterane ale fortăreţei. Antipa numi pe cei mai însemnaţi din preajma lui: Tolmai. Acesta îi răspunse că de bună seamă avea să se ducă pe acolo. pomeni. Kantera. Mannaei mai înfuriat decât ceilalţi. ceilalţi dimpotrivă căutau să se depărteze. ceru pentru farisei mantia marelui preot închis în turnul Antonia de către autorităţile civile. şi mitrele le alunecau pe frunţile încinse cu fâşii de pergament pe care se aflau scrise anumite texte. Acestea erau săpate în stâncă. cu bolţi înalte şi stâlpi de susţinere. Vitellius declară că ucigaşii vor fi pedepsiţi. În prima se păstrau zale vechi. din ce în ce mai lat spre bază. struguri. până şi clopoţei de agăţat la gâtul dromaderilor! Şi pentru că muntele. 18 Rivalităţile dintre cele două secte evreeşti. Ammonius din Alexandria care îi cumpăra asfalt. două şuvoaie se încrucişau în această masă umană ce se tălăzuia cuprinsă în chinga zidurilor. ceilalţi voiau s-o păstreze18. Proconsulul se duse şi el să le vadă. Ca să-i împrăştie. alcătuiau cu crestele lor batalioane de şerpi roşii. cu nasul coroiat şi barba lungă. Naamann. În cea de a cincea. în timp ce Vitellius. cârlige. zări nişte tingiri ce aduceau a scuturi. Proconsulul Vitellius îl zărise pe Mannaei. care au durat cel puţin două secole.voiau să obţină funcţia de sacrificator. odgoane. până şi stâlpi pentru catapulte. cuprins de acea lăcomie care avea să minuneze universul. aşezate rânduri-rânduri. strivindu-se. antilope şi berze. pepeni verzi. dar fură împinşi îndărăt. – Acela cine este? Tetrarhul printr-un gest îi dădu să înţeleagă că era călăul. Cei care se aflau la poartă voiră să se apropie. aşezat între coloane pe un jilţ înalt. întra şaptea numai jambiere. Aulus nu se mai putu stăpâni. într-a opta mâneci de zale. duşmani ai Romei şi ai Tetrarhului. Iassim Babiloneanul. aplecate piste creneluri. într-atât erau de subţiri. locotenentul Proconsulului. Le scoseseră din învelitori şi se vedea pe „umbo" chipul Cezarului. omorâse oameni nevinovaţi. şi toţi vorbeau deodată. cea a saduceilor şi cea a fariseilor. Vitellius întrebă de ce era atâta lume. Eleazar. Sehon. rupându-şi hainele. Dar la ei acasă erau puternici. aşa că porunci soldaţilor să ia de acolo scuturile. rugă pe stăpân să-i cinstească cu o vizită la Ierusalim. Feţele le erau încruntate. coifurile. căpitan al pedestraşilor săi. După aceea galileenii îl pârâră pe Pilat din Pont. Din nou îl înconjurară pe Proconsul. şi îi arătă câteva slugi care. Poalele anterielor lor îi stânjeneau în învălmăşeală.

. însetaţi de libertate. cât despre muniţii. pe care le avea strâmbe. cu tâlmaciul său Finees şi cu Sisenna. şi ar fi păcat să-i prăpădeşti! Fă 19 Istoricul Flavius Iosif. şi. – Cheamă-l pe babilonean! Îl aşteptară. Numai babiloneanul putea să o deschidă. suliţe cu vârfuri otrăvite ca să învenineze rănile. cleşti semănând a fălci de crocodil. Antipa. Porneau o dată cu săgeata călăreţului. Dar Proconsulul îşi putea închipui. Tatăl acestuia venise de pe ţărmurile Eufratului să se pună în slujba marelui Irod. îi închisese în acest loc. de altfel toate acestea aparţinuseră tatălui său. le străbăteau în lumina torţelor purtate de trei eunuci. Antipa îi explică cum că nu erau numai ale lui: o bună parte din ele erau menite să apere cetatea de tâlhari. întinzând gâturile. unduioase ca nişte şerpi. Se desluşeau în întuneric lucruri hidoase născocite de barbari: buzdugane cu ţepi pentru strivit ţestele. spune că erau rezerve pentru şaptezeci de mii de oameni (Antichităţi. agăţat de boltă. iudaice. Un caprifoi. Iasim slobozi din gâtlej un strigăt răguşit care îi învioră. de teamă ca Vitellius să nu îi ia. se strecurau printre stânci. şeful strângătorilor de dări. Dar Vitellius îi sfredeli cu privirea pe Antipa şi acesta repetă numaidecât porunca. caii veniră spre el blânzi ca nişte miei când se iveşte ciobanul. lăsa să-i spânzure florile în plină lumină. că toate aceste pregătiri fuseseră făcute împotriva romanilor. Peştera era plină cu cai albi – cam vreo sută – care stăteau unul lângă altul şi mâncau orz din jgheaburi aşezate în dreptul boturilor lor. mai ales că trebuiau să aibă şi cu ce ţine piept arabilor. Cu cozile lor foarte lungi se băteau alene peste glezne. din care s-a inspirat pentru unele detalii Flaubert. în loc să meargă în urma Proconsulului. cu ochii lor de copil. Deodată. şi raporta mai departe. O arcadă se deschidea în fund asupra prăpastiei. dar canatul unei uşi trecea de capul său. Jos pe sol. uşoare ca nişte păsări. Atunci Iasim îşi puse amândouă mâinile pe uşă. cu o vorbă le opreai. care în partea aceea apăra cetatea. un firicel de apă şerpuia susurând. Curele multicolore i se înfăşurau strâns în jurul gleznelor. şi la adâncimi şi mai mari. O cărare cobora şerpuind: merseră pe ea şi ajunseră în pragul unei peşteri imense – mai mari decât toate celelalte subterane. răsturnau oamenii muşcându-i de burtă. săreau peste prăpăstii şi erau în stare să gonească o zi întreagă pe câmpie în galopul lor dezlănţuit. Vitellius. iar părul dintre urechi încreţit pe frunte ca o perucă. drept care ceru lămuriri. cu cinci sute de călăraşi. căutând să-l ascundă cu toga şi ţinând coatele depărtate. şi o căciulă de blană îi umbrea chipul cu barbă bogată şi cârlionţată. şi pe loc începură să se cabreze. mergea înaintea lui cu paşi repezi. mai numeroase. XVIII). îl priveau neliniştiţi. Şi uşa alunecă la perete. nerăbdători s-o ia la goană. După împărţirea regatului. anume pregătit pentru ei în caz de asediu. copitele acoperite cu un fel de apărători din rafie împletită. Ca de obicei. Din tunica fără mâneci îi ieşeau braţele vânjoase. spuse Proconsulul.sub aceste încăperi se aflau altele. De îndată ce intră Iasim. Mai întâi se prefăcu a nu-l înţelege pe tâlmaci. Tetrarhul avea la Mahaerus rezerve pentru patruzeci de mii de oameni19. ca să apere fruntariile răsăritene. Şi. cu arcul pe umăr şi biciul în mână. Proconsulul rămase mut de admiraţie. Iasim rămăsese la Filip şi acum îl slujea pe Antipa. Aveau toţi coamele vopsite în albastru. se opri şi se lipi de perete. Şi le făcuse în eventualitatea unei alianţe a duşmanilor săi. – Grajdul ăsta nu-i bun de nimic. O răbufnire de aer cald năvăli din întuneric. Erau nişte dobitoace de toată frumuseţea. Se înfăţişă. Vitellius o văzu şi voi să ştie ce se află înăuntru.

va împrăştia prin munţi până la ultima bucată din carnea voastră! . neam de năpârci. Sisenna! Celălalt scoase o tăbliţă de la brâu. Capace rotunde de bronz acopereau ici-colo. Mannaei îşi închipui despre ce era vorba. şi pe care aburii vinului îi fac să se clatine! Aceia să piară ca apa care se scurge. – Spargeţi-l! strigă el lictorilor. din când în când se făcea nevăzută în întunericul vizuinei sale. Dar acum el şedea pe vine în faţa Tetrarhului care se afla în picioare lângă Vitellius. să te ascunzi printre crengile chiparoşilor ca păsările. vai acelora care locuiesc în valea roditoare. se minunară toţi cât de vânjos era bătrânul. – Vai ţie. Cu o lovitură de pumn îl făcu să se desfacă în două. Galileenii. Soarele se răsfrângea sclipitor în vârful coifurilor. Mai întâi urcă spre ei un oftat greu. Tetrarhul se jură că nu exista nicăieri nici o comoară. stoluri de porumbei porneau în zbor de pe brâiele palatului şi se roteau deasupra curţii. apoi răcni. tăceau cu toţii în aşteptarea plină de spaimă a celor ce aveau să urmeze. Acosta adulmeca pretutindeni. se repezi şi-l opri pe lictor după prima lovitură în capac. Irodiada îl auzi tocmai de la celălalt capăt al palatului. începând să numere caii şi să-i înscrie. Le ciocăni pe rând pe toate. Sub capacul căptuşit cu lemn se afla un chepeng de aceeaşi mărime. O fiinţă omenească era culcată pe pământ sub o claie de păr ce se confunda cu blana cu care îşi acoperise spinarea. ca rima care se topeşte târându-se. oraşele vor arde. preoţii. Dar atunci ce se afla dedesubt? – Nimic! Un om. Porţile fortăreţelor vor fi sparte mai lesne decât coaja de nucă. străbătu mulţimea. Numele lui trecu din gură în gură. îl ridică încet până ce-l dădu în lături. zidurile se vor prăbuşi. încordându-şi braţele lungi şi slabe. neam al lui Israel! Vai vouă. printre lespezi. Funcţionarii fiscali îi corupeau pe guvernatori ca să jefuiască provinciile. Era ceasul când Mannaei obişnuia să le arunce grăunţe. – Să-l vedem! spuse Vitellius. prin peşteri ca guzganii. ca un geamăt din străfunduri. pe straja săbiilor. burdufuri umflate. Şovăiala lui îl întărâtă pe Vitellius. cu botul lui de dihor şi cu ochii clipind mărunt. şi încingea peste măsură lespezile. sprijinindu-se cu o mână de umărul lui Mannaei. beţivilor din Efraim. Va trebui. şi cei care se aplecară peste marginea lui zăriră jos în fund ceva nelămurit şi spăimântător. şi care răsuna altfel sub picioare.inventarul. Se zări atunci o groapă. iudeilor trădători. Vă va sfâşia ca dinţi unei grape noi. un prizonier. şi urgia celui Veşnic nu va conteni. cu tot trupul aplecat înainte. mai mare decât celalalte. vai vouă. Fruntea îi atingea gratiile fixate orizontal deasupra. Vitellius observă unul. Atrasă de o neînţeleasă chemare. Şi glasul începu: – Vai vouă. fără nici un fel de rezemătoare. Văzând securea crezu că vor să-i taie capul lui Iaokanann. apoi strecură sub acesta un fel de cârlig şi. Moab. trâmbiţe sparte! Toată lumea îl recunoscuse pe Iaokanann. ca fătul lepădat de femeie care nu apucă să vadă lumina soarelui. Tetrarhul se codea. lovind cu călcâiul: – Am găsit-o! Aici e! Am găsit comoara lui Irod! Căutarea comorilor acestuia era ideea fixă a romanilor. Veniră în fugă şi alţii. nu voia ca iudeii să-i afle taina. cisternele. Vă va bălăci mădularele în sânge precum lâna în cazanul vopsitorului. un fel de puţ adânc în pereţii căruia se aflau săpate în spirală nişte trepte. Se ridică în picioare. farisei şi saducei. În cele din urmă urcară din nou în curte. ostaşii alcătuiau în jurul lor un cerc strâns. şi asculta şi ea.

repeta în limba romanilor toate ocările pe care le urla Iaokanann în graiul său. – Târăşte-te în ţărână. Fariseii cu prefăcătorie îşi ţineau ochii plecaţi. Fiu al lui David! Tetrarhul se trase înapoi. Glasul se întărâta. toate năpastele vieţii sale. vălurile de in. mândreţea nestematelor. ecoul munţilor repetându-l. Dar acesta îi răspunse: – Voi zbiera ca un urs. Iaokanann îl sudui pentru că se dădea drept rege. căci stăpânirea ta va fi veşnică. Antipa se dădea de ceasul morţii. Vorbele acestea erau vorbele profeţilor de demult. pe când ea se uita cu ochii holbaţi în fundul puţului. Tu. Şacalii se vor încaieră trăgând de hoituri prin pieţele publice. dezleagă-ţi pantoful. plângând. de pruncul cu un braţ în grota balaurului. ca un măgar sălbatic. din ţiteră. poruncindu-i lui Iaokanann să tacă. evantaiele din pene de struţ. şi micile semilune de aur care îţi tremură pe frunte. Iaokanann lovea cu ele fără milă şi fără încetare. vopseaua cu care îşi vopseşti unghiile. Fecioarele voastre vor cânta. de deşertul înflorit ca un trandafir: – Ceea ce preţuieştie acum şaizeci de ţechini nu va mai costa nici un ban. cu scârţâitul condurului tău! Tu. oglinzile de argint. . Tâlmaciul. armonios. temându-se să nu-l jignească pe Proconsul. balsamurile parfumate cu care îţi ungi părul. îşi lipi de ele chipul stufos. creştea. Dar iată că treptat glasul i se făcu blând. oamenii vor adormi pe lângă teascuri cu burţile pline! Când veni-vei tu. brăţările de pe braţe. apucându-se de gratii cu amândouă mâinile. rochiile de purpură. în care ochii scânteiau ca doi tăciuni: – Aha! Tu eşti aceea. de aur în locul argilei. pe un ton nepăsător. Izvoare de lapte vor ţâşni din stânci. izbea în Mahaerus. Saduceii întorceau capul. se rostogolea cu răbufniri de tunet. Iezabel! Tu. şi. toate dresurile şi sulimanurile cu care îţi măsluieşti făptura molatecă. pentru mobilele incrustate cu fildeş. Poporul revedea zilele surghiunului. şi în ziua aceea nu vor fi pietre de ajuns pentru a lapida femeia adulteră! Irodiada căută cu privirea o apărare în jurul ei. – Nu este alt rege în afară de cel Veşnic! Apoi îl certă pentru grădinile sale. cu lovituri înmulţite. cântător. care nechezi ca o iapă. inelele de la degetele picioarelor. care te-ai făcut stăpână pe inima lui. ca o femeie care naşte! Pedeapsa se află în însuşi incestul tău. Vitellius se încăpăţâna să rămână. Dumnezeu te-a năpăstuit să fii sterp precum catârul! Ici-colo se auziră râsete asemănătoare cu clipocitul valurilor. Neavând încotro. Omul cel înfricoşător îşi dădu capul pe spate: şi. şi-l asemui cu nelegiuitul Ahab! Antipa rupse cureluşa de care îi atârna la gât pecetea şi o aruncă în groapă. Veţi merge noaptea să vă căutaţi pâinea printre ruine. iar cei mai viteji fii ai voştri îşi vor încovoia spinarea zdrelită de poveri strivitoare. tălpile de sidef care îţi înalţă statura. pe la ospeţele străinului. Tetrarhul şi Irodiada trebuiră să le rabde de două ori. El urmă cu glas şi mai răsunător: – Alături de leşurile mumelor lor. fiica a Babilonului! Pune să se macine făina! Scoate-ţi cingătoarea. suflecă-ţi poalele. Vorbea acum de o eliberare apropiată. – Destul! destul! să isprăvească odată! gemură câţiva. cel către care nădăjduiesc? De pe acum toate neamurile îngenunchează. care ţi-ai aşternut culcuşul pe vârful munţilor ca să-ţi împlineşti jertfele! Domnul îţi va smulge cerceii din urechi. jignit de existenţa unui Fiu al lui David ca de o ameninţare. pruncii se vor târî prin cenuşă. treci râurile! Ruşinea ta va fi ştiută. ajutându-vă cu tăişul săbiei. pentru statuile sale. El gâfâia. de splendori cereşti.Oare despre ce cuceritor vorbea? Despre Vitellius? Numai romanii puteau săvârşi asemenea exterminare. acolo unde seara stăteau la taifas bătrânii.

– Bineînţeles că trebuie să te căsătoreşti cu soţia fratelui tău. chiar în noaptea aceea. – Faci rău că râzi. Fariseii erau scârbiţi peste măsură. se întoarse către el. Ionathas tocmai se retrăgea. dar Irodiada nu numai că nu era văduvă. Agalah de abia se arăta. Tetrarhul le susţinu cu tărie. mărturisi ce anume îl frământa. capacul căzu cu zgomot la loc. îi expuneau pe rând pretenţiile lor. broderii mai uşoare ca penele zăceau împrăştiate pretutindeni. „Deci. Nu pot să-l slobozesc! Nu e vina mea! Curtea era pustie. După aceea se retrase în încăperile sale. Îl năuceau. căci Tetrarhul nu punea nici o clipă la îndoială ştiinţa lui Fanuel. Fiindcă să nu uităm că Absalon a păcătuit cu femeile tatălui său. copleşit. fără să le interzică întrutotul. care între timp trăsese un pui de somn. Preoţii delegaţi îl însoţiră. Vitellius se gândi că prizonierul ar putea să fugă. Se căi că îi ţinuse partea. arătând cu capul spre soldaţi: – Ei sunt mai puternici decât mine! spuse el. În cele din urmă. Iuda cu noră-sa. stăpâne! Iaokanann este cel care sfătuieşte poporul să nu plătească dările! – E-adevărat? întrebă numaidecât strângătorul de dări. rămăsese cu bărbia în piept. explica Eliazar. Ammon cu soră-sa iar Lot cu fiicele sale. Antipa. îl aprobă pe Tetrarh. Dar ea l-ar fi îmbărbătat. şi cum purtarea lui Antipa i se părea suspectă. din mijlocul terasei. un fel de pace îi cobora în suflet. când îl zări lângă un crenel pe Antipa stând de vorbă cu un bărbat cu plete lungi. – Greşeală! greşeală! obiectă saduceul Ionathas. Iar pe Iaokanann nu era vorba să-l execute. Mannaei voia să-l sugrume pe Iaokanann. Nu avea rost să se facă atâta caz pentru nişte fleacuri: şi râdea cu poftă auzind de dojana preoţilor şi de furia lui Iaokanann. Algol strălucea mai slab. Aulus. plante aromitoare fumegau într-o cupa de porfir. puse paznici la uşi. îi făcu semn să se apropie. Le ceru să-l lase singur. la ceasul când constelaţia lui Perseu se afla la zenit. cele mai mărunte lucruri se conturau în negru. Pe fondul cerului înroşit al apusului care învăpăia zarea. de-a lungul zidurilor şi în curte. ţesături vaporoase. Fără să aducă vorba despre funcţia de sacrificator. Să fi plecat oare? Răsărea luna. alifii. din mreaja vrăjită în care îl prinsese cândva nu se rupseseră chiar toate firele. Antipa desluşi sărăriile aflate de cealaltă parte a Marii Moarte. înainte de ivirea zorilor. Te pomeneşti că reveneau arabii. eu sunt acela!" se gândi Tetrarhul. Când intră în odaia ei. şi. Iaokanann nu mai depindea de el. şi farduri. Irodiada. sunt învinuit pe nedrept! protesta Antipa. Irodiada se făcu nevăzută. Mira-Coeti nu se mai zărea. Un gând îl mângâie pe Tetrarh. – Oricum. Nu-i pomeni nimic despre prezicerea lui Fanuel. îl luaseră romanii în primire. Sclavii se odihneau. Se ghidi să ceară ajutor Irodiadei. Că Proconsulul avea să descopere legăturile lui cu parţii! Sau poate că ucigaşii din Ierusalim îi însoţeau într-ascuns pe preoţi. dar mai avea şi un copil.vinovăţia ta cunoscută de toţi! Hohotele tale de plâns îţi vor sfărâma dinţii! Cel Veşnic se cutremură de duhoarea crimelor tale! Să crapi ca o căţea! Blestemato! Trapa se închise. E-adevărat că o ura. se dezvinovăţea. nici despre frica sa de iudei şi de . ceea ce era culmea ticăloşiei. şi că ascundeau pumnale sub hainele lor. din toate acestea el desluşea moartea unui bărabt însemnat. Fanuel. acolo la Mahaerus. Cine putea să fie? Vitellius era prea bine păzit. dar nu mai zărea corturile arabilor. reapăru în mijlocul lor. Ce uşurare! Văzându-l pe Fanuel care trecea pe drumul rondului de pază. De la începutul lunii cerceta cerul. în mijlocul lor. Răspunsurile fură îndeobşte afirmative. Legea condamnă aceste căsătorii. înveşmântat în alb – un esenian. Când i se explică despre ce era vorba.

Ptolemaida. claie peste grămadă. sub tribuna aurită. Două galerii cu grilaj se sprijineau pe ele. Vitellius nu îi încredinţase nimic din proiectele lui militare. – Sclava aceasta este a ta? – Ce-ţi pasă. Puţin stângaci şi totuşi mlădios. îi spunea doar: «Asiaticul». poporul şi pe toţi cei care se înfăţişaseră. care purta în efigie profilul lui Tiberiu. îl plăcuse şi nu mai voise să se despartă de el. Tapiserii de Babilon o închideau pe părţi ca un fel de pavilion.arabi. a cărei ţesătură dispărea sub broderiile multicolore. – Am primit-o. Proconsulul se afla în stânga lângă uşă. doi germani vânători de căprioare. Tetrarhul îşi aminti ceva. O bătrână i-o întinse dând încet perdeaua la o parte. prieteni ai Tetrarhului. printre ramuri. În cele din urmă. şi o a treia în filigran de aur se rotunjea în fund. şi un şirag de safire îi strălucea pe pieptul alb şi gras ca al unei femei. Masa proconsulară se înălţa. Odrasla sa îşi înnodase la spate mânecile veşmântului de mătase viorie cu fir de argint. păstori din Idumeea. fără seamăn de frumos şi care zâmbea mereu. barba pieptănată. Atunci picioarele lui goale dominau mulţimea invitaţilor. apăru un braţ gol. Lângă el. mormanele de struguri. cioplit parcă în fildeş. pentru Vitellius. sultanul din Palmyra. Avea trei aripi. cuburile de zăpadă. vâslea prin aer căutând să apuce o tunică uitată pe un scăunaş lângă perete. personalităţi din Kana. pătruns de recunoştinţă. în evantai şi un fel de pulbere albastră presărată în părul său strâns cu o diademă de nestemate. Era de ajuns să o arăţi ca să se-ngălbenească lictorii şi să se risipească acuzaţiile. Trei paturi de fildeş erau aşezate unul în faţă şi două pe laturi. gingaş. ca o bazilică. Ierihon. marinari din Eziongaber. grea. o întrebă de unde o avea. răspunse Irodiada. dar toate aceste lumini roşietice se pierdeau treptat din pricina înălţimii tavanului. care avea legături cu Agrippa. Sclavi. cu capiteluri de bronz acoperite de sculpturi. treceau mereu cu tăvi. un braţ tânăr. făcând faţă unei arcade uriaşe care se deschidea la celălalt capăt. fruntaşi ai oraşelor greceşti. Aulus îl zărise la bucătărie. pe o rogojină. În partea aceea se aflau preoţii şi ofiţerii lui Antipa. de dalta unui Polyclet. răspunse ea scurt. cu picioarele încrucişate. munteni din Liban şi ostaşi bătrâni de-ai lui Irod: doisprezece traci. cu picioarele în sandale uşoare de pâslă. Îi vorbi numai despre romani. iar Tetrarhul la mijloc. fiul său şi Antipa. Antipa. dar fiindu-i greu să-i reţină numele caldean. dar amintirea rămase nedesluşită. Vitellius îşi păstrase eşarfa de purpură care îi cobora în diagonală peste toga de in. căci Antipa îşi sărbătorea prietenii. despărţite prin coloane din lemn de cedru. Sfeşnicele aprinse pe mesele aliniate pe toată lungimea sălii păreau nişte tufe de foc. poate că puneau la cale să-l trimită în surghiun sau chiar – mai ştii? – să-l ucidă. Antipa purta o mantie neagră. un gal. Totuşi îl bănuia prieten cu Caius. avea umerii obrajilor fardaţi. De după o perdea din faţă. Din când în când Aulus se tolănea pe triclinium. căută să-l liniştească. talerele de aramă. Prin arcada cea mare se zăreau făclii pe terasele caselor. apoi. III Sala ospăţului era plină de oaspeţi. stătea un copil. scoase dintr-o casetă o medalie ciudată. şi alte puncte luminoase străluceau ca stelele. l-ar fi acuzat de laşitate. între pocalele de lut vopsit. locuitori din Ierusalim. Cârnaţii pieptănăturii sale erau aşezaţi unul peste altul. noaptea. pe o estradă din scânduri de sicomor. sprinteni ca nişte cotei. iar sub Proconsul: Marcellus cu scribii lui. Irodiada. cu o îngăduinţă dispreţuitoare. Fiecare avea dinaintea lui . Aulus la dreapta.

Toate chipurile erau vesele sub cununile de flori. Ceilalţi îl îndemnau să vorbească: – Ce crezi. apoi el avea să recunoască şi să respecte Legea. având o copilă bolnavă. – E cel mai rău dintre toţi! strigă Eliazar. Cei de prin partea locului numeau astfel pe un eliberator care avea să-i aducă în stare de a se desfăta de toate bunurile şi de a stăpâni toate popoarele. Aulus îşi frecă cu ele subsuoara. existau leacuri. întinzându-se ca nişte gâturi de vulturi. Iacob răspunse: – Dar Ilie a venit! – Ilie! Ilie! repetă mulţimea până în celălalt capăt al sălii. alb la faţă ca tivul hlamidei sale. fiindcă e vindecată!" Iar el o găsise pe prag. Simion din Gittoi spăla păcatele cu foc. Iacob. iar femeile din tribune se gândeau la văduva lui Sarepta. Cel dintâi avea să fie învins de Gog şi Magog. Desigur. Şi prietenii lui Antipa. fisticuri. Acolo se vorbea despre Iaokanann şi despre inşi de felul lui. – De ce nu l-ai adus cu tine! Spune-ne şi nouă ce ştii! Atunci acesta istorisi că el. obiectară fariseii. sculată din aşternut încă de când umbra acului înfipt în turnul palatului arăta ceasul al treilea. se dusese la Capernaum să-l roage pe învăţător să o vindece. Învăţătorul răspunsese: «Întoarce-te acasă. în picioare între masa lor şi aceea a preoţilor. Coborî estrada şi îi apostrofă pe farisei: – Nu-i adevărat! Iisus săvârşeşte minuni! Antipa ar fi dorit să le vadă şi el. Iacob. O căpetenie din garnizoana sa din Tiberiada. trebuia neapărat să fie precedat de venirea lui Ilie.o turtă de aluat moale ca să-şi şteargă degetele. şi braţele lor.. oamenii cu vază din Galileea. Toţi în închipuirea lor vedeau un bătrân cu un stol de corbi rotindu-i-se deasupra creştetului. tăcea privindu-i cam de sus. spuse parcă speriat de sine însuşi: – Voi nu ştiţi oare că el este Messia? Toţi preoţii se priviră. de veacuri îl aşteptau. argument şi mai convingător. ierburi tămăduitoare! Chiar aici. se găsea uneori buruiana baaras. în schimb celălalt avea să-l nimicească pe Prinţul Răului. demoni din miazănoapte. se aşezase în spatele Tetrarhului ca să-i relateze unele întâmplâri deosebite. dar să vindeci fără să vezi şi fără să atingi era ceva cu neputinţă. sosită tocmai atunci. Ba chiar unii pretindeau că trebuiau să se aştepte ca ei să fie doi. migdale. aproape în şoaptă. După ce preoţii se sfătuiră. Tâlmaciul zăbovi câteva clipe înainte de a răspundă. amestecuri rezervate numai slujbelor la Templu. vedeau fulgere aprinzând altare şi preoţi păgâni azvârliţi în vâltoarea torentelor. Eliazar luă cuvântul: În primul rând Messia nu putea să fie decât fiul lui David şi nu al unui simplu tâmplar. şi. la Mahaerus.. repetară. luau de pe talgerele din mijlocul mesei măsline. Pe câtă vreme acest nazareean o respingea. de unde îi vine puterea? Iacob îşi încovoie umerii şi. clipa în care el se apropiase de Isus. Se înfiorară când fură stropiţi cu galbanum şi cu tămâie. . care te face invulnerabil. Dar atenţia Tetrarhului era împărţită între Proconsul şi ceea ce se spunea la mesele vecine. iar Vitellius ceru tălmăcirea acestui cuvânt. bineânţeles. rostind cuvintele rar. încuviinţând din cap: – Demonii. Pe acestea fariseii le refuzaseră ca pe un atribut al indecenţei romane. afară doar de cazul că Iisus folosea de demoni. dar fără răutate. E un scamator infam! Din spatele Tetrarhului se ridică un om. Un oarecare Iisus. şi Antipa îi făgădui trei coşuri pline cu acest balsam adevărat pentru care Cleopatra râvnise la Palestina.

Alţii îşi apărau religia lor strămoşească. cine. căci uşurinţa cu care se îndopa era pentru el dovada că are în faţă o făptură miraculoasă şi dintr-o rasă superioară. deşi iudeu. Dar Aulus nici nu terminase bine de vomitat că ceru să mănânce din nou. întocmai ca un judecător. Eliazar striga cât îl ţinea gura ca să fie auzit. Saduceii dădură din umeri. şi între timp preoţii discutau despre înviere. elevul lui Filon Platonicianul. apoi. verde la faţă. cartea III. «Asiaticul» îl privea cu admiraţie. curgeau din amfore în ulcioare. Se serviră rinichi de taur. Marcellus şi cu Iacob se întâlniseră şi stăteau de vorbă. inimile se deschideau. dar Iacob îl îndemna să îl urmeze pe Iisus. şi aceştia doreau să ştie cam cât ar costa pelerinajul. iar nişte oameni din Sihem refuzară să mănânce turturele. Vinurile de palmier şi de tamarin. aproape orb. Eliazar se răsti la mulţime şi îşi urmă interogatoriul: – Vrei să spui că a înviat? – De ce nu.) . nu-şi mai ascundea adoraţia faţă de planete. Nu se putea nerozie mai mare decât năzuinţa trupului la viaţa veşnică. din respect pentru porumbiţa Azima. Cel dintâi povestea celuilalt fericirea pe care o resimţise primind botezul Mithrei. dar nu se apropia de Tetrarh. îi socotea neghiobi şi îşi spunea părerea faţă de nişte greci care şi ei îşi băteau joc de oracole. numai Vitellius rămase calm. Când se făcu iar linişte. temându-se să nu se aleagă cu vreo pată de untdelemn. începu să pună întrebări: – De vreme ce profetul a murit. 336–337. apă de mare. în mijlocul sălii.. zise Iacob. Un neguţător din Aphaka uimea nişte călători descriindu-le amănunţit minunăţiile din templul de la Hierapolis. dacă i se prăpădea fiul. Antipa se arătă deznădăjduit. după ce şovăi între o piftie de Comagena şi nişte mierle trandafirii. se căznea să râdă ca un măscărici. cele aduse de la Safet şi Byblos. Glasuri răzleţe îl întrerupseră. Îl crezuseră pe Ilie dispărut doar. tocătură în frunze de viţă. Iasim. se vorbea. 20 Nici nu creşte şi s-ar părea că nici nu dăinuie după moarte. hârciogi. – Să mi se dea răzătură de marmură. holbându-şi ochii săi mici. v. el se înfăşură în mantie şi. ţinându-se cu mâinile de burtă. cu fruntea îmbrobonată. orice! Şi poate că nu mi-ar strica să fac şi o baie! Ronţăi nişte zăpadă.Iacob se istovea strigându-le că cel puţin pe acesta el îl cunoştea! îl văzuse! Şi poporul de asemenea! – Unde e? Care? Atunci Iacob strigă din toate puterile: –Iaokanann! Antipa se lăsă brusc pe spate ca izbit în piept. Ionathas. Mulţi stăteau de vorbă în picioare. Cu toate acestea era peste măsură de neliniştit. Un german. nec post mortem durare videtur20. Saduceii se prefăcură foarte îngrijoraţi. De rerum natura. privighetori. a doua zi atribuţia de sacrificatori avea să le fie redată. şi aburul răsuflărilor amestecat cu fumul policandrelor umpluse încăperea cu un fel de ceaţă. se hotărî să ia dovleac cu miere. Cercetase din nou firmamentul. Saduceii se năpustiseră asupra lui Iacob.. Ammonius. şist de Naxos. Dar Aulus stătea aplecat peste triclinium. din ulcioare în pocale şi din pocale în gâtlejuri. se povestea. şi declamă pentru Proconsul acest vers al unui poet contemporan: Nec crescit. (Lucreţiu. ceea ce pentru un esenian era spurcare mare. Fanuel trecu de-a lungul zidurilor. cânta un imn care vorbea despre acel promontoriu din Scandinavia unde zeii se arătau cu chipul înconjurat de raze. îşi pierdea averea.

se năpustiră până la picioarele estradei. fiii proscrişilor. Începură să-şi facă planuri de independenţă. Crassus. Ea se datora fără doar şi poate faptului că dobitocul acesta mătăhălos li-l omorâse pe Bacchus al lor. şi. iar masa îl indispunea. şi mai făcu şi alte glume batjocoritoare despre scârba lor faţă de carnea de porc. Acum se ştia că Iaokanann se află închis înăuntru. în strălucirea făcliilor. zăcea în faţa unui morman de bucate. dar refuzând cu încăpăţânare să le părăsească. se ivi Irodiada. Latinul din el se cutremura de scârba văzând lipsa lor de toleranţă.. prea ghiftuit ca să se mai înfrupte din ele. furia lor iconoclastă. îndârjirea lor primitivă. Dumnezeul lor era Moloh. ca nişte buldogi. ale cărui altare le întâlnise în drum şi căruia i se jertfeau copii. bărbi zbârlite. refuza să le tălmăcească. care se răsti la ei. O puzderie de oameni cu făclii urcau pe cărare. bucatele erau grosolane şi nu îndeajuns de dichisite! Se linişti însă zărind o tavă cu cozi de oi siriene – adevărate maldăre de grăsime. înconjurată de sclave şi de ghirlande de anemone. dovada că fusese descoperită în Templu o viţă de aur. şi îi reveni în minte povestea omului pe care îl îngrăşau în taină. cu atât mai mult cu cât «Asiaticul». Preoţii nu înţelegeau ce spune. Lui Vitellius caracterul iudeilor i se părea de-a dreptul hidos. o carne spurcată. bulbucaţi. Dar în aceeaşi clipă draperiile tribunei de aur alunecară în laturi.Se auziră lovituri în poarta castelului. hrăniţi din rămăşiţele jertfelor.. Dădu să plece. o masă întunecată mişuna jos în vale. Zărindu-l po Mannaei îi făcu semn să plece. sau feţe boccii. galilean de baştină. Oamenii se înfierbântau din ce în ce. mâini slăbănoage şi ameninţătoare. Aulus îi luă peste picior în legătură cu capul de măgar ps care ei îl aveau – pare-se – la mare cinste. tâlmaciul nu-i folosea decât ca să-i dea răgaz să răspundă. Aveau ţeste ascuţite. Li se servise mâncarea preferată a lui Mecena: tocană de măgar sălbatic. Aulus se împotrivi. Cu veşmântul lăsat pe şolduri. se făcuse nevăzut. Antipa scoase repede medalia împăratului. Fineas. partizanii lui Matathias. Îşi aminteau de trecutul glorios al poporului lui Israel. fiindcă Vitellius prin atitudinea sa da să se înţeleagă că aceste lucruri nu-l priveau. O duzină. Cuprinşi de o furie diavolească. Toţi cuceritorii fuseseră pedepsiţi: Antigon. – Nu vom mai avea bani dacă o ţine tot aşa! adăugară fariseii. în timp ce saduceii îl apărau fără prea multă tragere de inimi. scribi şi slugi ale preoţilor. privind-o tremurând. Se auziră glasuri nemulţumite: – Apără-ne! – Să se sfârşească odată cu el! – Ţi-ai părăsit credinţa! – Nelegiuit ca toţi Irozii! – Mai puţin decât voi! răspunse Antipa. şi cu pumnalele îl ameninţară pe Antipa. prinsă pe sub bărbie cu o cureluşă. fariseii rămaşi pe tricliniumurile lor sparseră talerele puse dinainte. şi din când în când răcneau: –Iaokanann! Iaokanann! – Asta ne strică socotelile! spuse Ionathas. Nu uitaţi că tatăl meu este cel care v-a ridicat templul! Atunci fariseii. – Netrebnicilor! spuse Proconsulul care înţelegea limba siriană. îl învinuiră pe Tetrarh de toate fărădelegile ce se săvârşiseră în familia sa. Asta îl scoase din sărite pe Aulus. Purta pe cap o tiară asiriană. le-o arătă cu partea efigiei. văzând că se strică lucrurile. ochi rotunzi. Varus. părul spiralat i se revărsa peste tunica stacojie . căci dumnealor se dădeau în vânt după vin. şi.

aidoma celor din comoara Atrizilor. Prin vălul albăstrui care îi aconerca pieptul şi capul i se zăreau arcadele sprâncenelor. îşi clătina sânii. îi spunea: – Vino! vino! La se învârtea mereu. îşi sălta pântecele ca valurile în furtună. Dar părerea se şterse. Ceafa şi cu şira spinării formau un unghi drept. la care asistase în timpul călătoriei sale în Orient. nu se mai gândea la Irodiada. Urmă dezlănţuirea dragostei care se vrea împlinită. Se auziră acordurile unei harpe. Picioarele îi alunecau unul în faţa celuilalt. Vitellius o asemui cu Mnester. o făceau să semene cu Cybela rezemată de leii oi. umflându-şi nările. ca o Psyché curioasă. Apoi începu să dănţuiască21. la o palmă de pământ. mulţimea urla. genele foarte negre. străbătu astfel estrada ca un coşcogea cărăbuş. Tetrarhul. cimbalele sunau asurzitor. Intrase o tânără fată. în ritmul unui flaut şi al unei perechi de clopoţei. Un batic de mătase ca pana de turturică îi acoperea umerii şi i se aduna în jurul mijlocului sub o cingătoare de metal filigranat. Nestematele de la urechi i se clătinau. soldaţii Romei cei experţi în ale desfrâului. îşi scoase vălul. Şi totuşi nu era o părere. mulţimea răspunse prin aclamaţii. şi deodată se opri. în timp ce picioarele nu i se opreau nici o clipă. Se mlădia în toate chipurile asemeni unei flori în furtună. îşi legăna mijlocul. picioarele. agatele sidefii din urechi. Era Irodiada. Doi monştri de piatră. mai uşoară decât un fluture. braţele. gata-gata să-şi ia zborul. aflaţi lângă uşă. cu mişcări dezlănţuite ca într-o horă a vrăjitoarelor. Ea îl urmărea. Depărtându-şi picioarele fără să îndoaie genunchii. ochii aproape cumpliţi. 21 Descrierea acestui dans i-a fost inspirată lui Flaubert de dansul curtezanei Ruşiuk-Hanem. Braţele ei arcuite chemau parcă pe cineva care mereu se depărta. bătrânii preoţi cei acriţi în certuri. Irodiada se îngrijise ca fiica ei. şi din înaltul balustradei la picioarele căreia se afla Antipa. cu călcâiele în sus. pantomimul. lipăia nepăsătoare cu papucii ei tiviţi cu puf de colibri. Dar Tetrarhul striga mai tare decât toţi: – Vino! vino! Capeniaumul va fi al tău! Şi câmpia Tiberiadei! Şi cetăţile mele! Jumătate din regatul meu! Ea se aruncă în mâini. albeaţa pielii. Salomeea. I se păru că o vede lângă grupul saduceilor. iar nomazii cei obişnuiţi cu abstinenţa. Avea şalvari negri brodaţi cu mătrăgune. sau se topeşte în mângâierile lui. pierdut în visări. departe de Mahaerus. de Antipa şi de preoţi. Ajunsă sus pe estradă. iar când călca. Dansa ca preotesele din templele Indiei. ridicând o cupă cu vin: – Viaţă lungă Cezarului! Urarea fu reluată în cor de Vitellius. Mişcările fetei tălmăceau acum jalea şi toată fiinţa ei exprima atâta suferinţă şi dor încât n-ai fi putut şti dacă plânge după un zeu. cu un glas înăbuşit de oftări pătimaşe. să primească învăţătura cuvenită ca să-i placă Tetrarhului. În clipa următoare. strigă. vălul de pe umeri îi sclipea. Mătăsurile multicolore ce-i înfăşuraţi picioarele căzându-i peste umeri. Aulus începu iar să vomite. . Cu pleoapele întredeschise. ca un suflet rătăcitor. în tinereţile ei. iar el. Durerea urmase speranţei. ca nubienele de la cataracte. iar chipul îi râmânea nemişcat.despicată de-a lungul braţelor. îi înconjurau obrazul ca nişte curcubee. se aplecă atât de mult încât bărbia îi atingea duşumeaua. Dar iată că Salomeea începu să se învârtă în jurul mesei lui Antipa. veşmintele ei scăpărau scântei nevăzute care îi aţâţau pe bărbaţi. toţi. iar stropii mici de năduşeală de pe fruntea ei păreau o abureală pe o marmură albă. publicanii cei hapsâni. şi ideea era cât se poate de bună. Acum era sigură de asta. tresăreau de poftă. Buzele îi erau vopsite. ca bacantele din Lydia. aşa cum arăta cândva. în fundul sălii se iscă un zumzet de mirare şi admiraţie. Dar iată că sunetele unui instrument tânguitor înlocuiră clopoţeii.

Oftă uşurat. toţi cereau o răzbunare. Pappus. De patruzeci de ani îndeplinea funcţia de călău. Îşi rupse unghiile de grilajul tribunei. care îl arsese de viu pe Matathias şi care-i decapitase pe Zosinia. Pleoapele închise erau albe ca nişte scoici. Ajunse la masa preoţilor. capul fu readus de către bătrâna pe care Tetrarhul o zărise de dimineaţă pe terasa unei case. Antipa se trase înapoi ca să nu-l vadă. Îl priviră cu luare aminte. lui Antipa. Dar moartea care i se prezisese. se trezi din moţăială. El era cel care îl înecase pe Aristobul. Vitellius îl chemă ca să îi încredinţeze parola dată paznicilor care păzeau groapa. Furia Irodiadei se revărsă într-un potop de ocări grosolane şi sângeroase. în afară de o căpetenie a iudeilor. ostaşii. capul. şi Mannaei. şi rotind o spadă uriaşă. poate că scăpa el de ea? Dacă Iaokanann era într-adevăr Ilie. Pe obrajii Tetrarhului curseră lacrimi. Sânge închegat îi mânjea barba. Din tribună se auzi o pocnitură de degete. Mannaei era alături de el şi îi înţelese gândul. iar policandrele dimprejur îi făceau un fel de nimb de raze. ascunzându-şi faţa. tremura din tot trupul. Zărise în faţa gropii pe Marele înger al samaritenilor. care îl sugrumase pe Alexandru. văzându-l. acoperit din cap până-n picioare de ochi. ar putea să scape de moarte. După aceea. Oaspeţilor li se păru timpul şi mai lung decât prima dată. fariseii. sus. Uitase numele. îi atinsese falca. Adusese cu sine doi ostaşi care puteau să fie martori. Se priveau doar. dar îşi aminti şi continuă zâmbind: –Capul lui Iaokanann! Tetrarhul se nărui în sinea lui. Printre gene.. Aceştia nu văzuseră nimic. O încleştare îi crispa colţurile gurii. iar cei doi lei sculptaţi păreau că îi muşcă umerii şi rag o dată cu ea. Aceasta urcă uşoară în tribună. dacă nu era. Un fariseu îl răsuci cu curiozitate. Deodată un zvon de paşi răsună de-a lungul coridoarelor. dacă lovea pe un altul. apoi. Mannaei ieşi. ochii cei morii şi ochii cei somnoroşi păreau că îşi spun ceva. şi sâsâind puţin. Se plictiseau. Capul intră. tuturor celor ce se ospătau în partea aceea. iar ceilalţi erau revoltaţi că îi se întârzie plăcerea. pe un ton copilăros: – Vreau să-mi dai pe o tipsie. Era legat prin cuvântul dat şi poporul aştepta. Antipa făcu la fel. îl puse şi în faţa lui Aulus care. zdrobit. preoţii. Salomeea urcă în fugă.Nu spunea nimic. Mannaei coborî de pe estradă şi îl înfăţişă căpeteniilor romane. Mannaei cu mâna întinsă îl ţinea de păr. Îl puse pe un taler şi i-l oferi Salomeei. Reapăru. şi mai apoi în odaia Irodiadei.. care se năpustise asupra lor şi care acum nu mai exista. Totuşi Mannaei nu se grăbea să se achite de sarcina pe care şi-o lua. Într-o clipă totul avea să fie terminat. apoi reapăru. roşie şi dinţată ca o flacără. Mannaei îl înfăţişă. Aşteptarea ajunsese de neîndurat. foarte tulburat. Tăişul ascuţit al săbiei alunecând de sus în jos. Vitellius îl privi cu nepăsare. uciderea lui nu avea nici o însemnătate. Iosif şi Antipater. . rosti aceste cuvinte. după ce îl aşeză la loc. şi totuşi nu îndrăznea să-l omoare pe Iaokanann! Dinţii îi clănţăneau. câteva clipe după aceea. mândru de aplauzele pe care le stârnea.

porniră tustrei către Galileea. şoptea rugăciuni cu braţele întinse. Oaspeţii plecară. în picioare în mijlocul imensei săli goale.Făcliile se stingeau. Unul din cei doi oameni îi vorbi: – Mângâie-te cu ghidul că a pogorât printre morţi ca să le vestească pe Cristos! Abia acum înţelegea esenianul tâlcul acelor vorbe: «Pentru ca el să crească. în timp ce Fanuel. sosiră cu răspunsul atât de îndelung aşteptat. Stătea cu tâmplele între mâini şi privea ţintă. În clipa următoare se întoarse şi le arătă capul rămas pe taler. Îl încredinţară lui Fanuel care. trebuie ca eu să scad». Şi luând capul lui Iaokanann. trimişi mai de mult de către Iaokanann. fu năpădit de fericire. doi oameni. . printre rămăşiţele ospăţului. îl duceau fiecare pe rând. Pentru că era foarte greu. La răsăritul soarelui. citindu-l. la capul acela aşezat înaintea lui. şi nu mai rămase în sală decât Antipa.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful