APA ÎN SISTEMELE BIOLOGICE

1. Structura moleculei de apă 2. Forţe intermoleculare 3. Structura apei 4. Proprietăţile apei 5. Disocierea apei 6. Fenomene la nivelul interfeţelor 7. Cristale lichide Apa este cea mai importantă substanţă necesară vieţii. Datorită structurii şi interacţiilor sale moleculare, apa prezintă proprietăţi unice, de care organismele vii depind într-un mod complex şi ireversibil. Organismele vii conţin apă în proporţie de cel puţin 50%. In mediul extracelular, factorii nutritivi sunt dizolvaţi în apă, fapt ce le permite să traverseze membranele celulare, iar în interiorul celulelor, mediile în care se desfăşoară numeroase reacţii chimice sunt medii apoase, care permit de asemenea apariţia unor fluxuri de substanţă în interiorul celulei. La temperatura normală a organismului, apa se află în stare lichidă, ceea ce îi conferă caracterul de complexitate şi dinamism, spre deosebire de starea solidă, în care libertatea mişcărilor moleculare este extrem de limitată, sau faţă de starea gazoasă, în care gradul de complexitate este redus, datorită dezordinii moleculare specifice acestei stări. 1. Structura moleculei de apă Molecula de apă (H2O) este alcătuită din doi atomi de hidrogen şi un atom de oxigen. In molecula izolată de apă, atomul de oxigen formează legături covalente cu cei doi atomi de hidrogen, distanţa dintre nucleul O şi un nucleu H fiind de cca. 0,97 Å, iar unghiul format de cele două legături O-H este de 104,5º. Configuraţia electronică a hidrogenului este 1s1, iar cea a oxigenului 1s2 2s2 2p4. Dintre cei 4 electroni de pe pătura 2p a oxigenului, doi au spinul compensat şi completează un orbital atomic, iar ceilaţi doi rămân cu spinul necompensat, pe doi orbitali atomici diferiţi (Un orbital electronic, atomic sau molecular, nu poate avea decât cel mult doi electroni, care trebuie să aibă spinul de semn opus). Ca urmare, cei 10 electroni ai moleculei de apă se distribuie astfel: - doi electroni proveniţi de pe orbitalul 1s al atomului de oxigen (cel mai apropiat de nucleul O) completează orbitalul molecular 1a1; acest orbital corespunde primului nivel energetic al moleculei de apă şi este sferic, centrat pe nucleul de oxigen; - doi electroni proveniţi de pe orbitalul O2s completează orbitalul molecular 2a1; acesta este aproximativ sferic, centrat pe nucleul de oxigen, dar uşor deformat datorită influenţei electronilor H1s; - doi electroni proveniţi de pe orbitalul complet O2p corespund orbitalului molecular 1b1, care este orientat perpendicular pe planul moleculei; acest orbital nu este deformat de ceilalţi electroni; - ceilalţi doi electroni 2p ai oxigenului completează, fiecare împreună cu câte un electron 1s al hidrogenului, doi orbitali moleculari, 1b2 şi 3a1, formând astfel două legături covalente O-H. Aceşti doi orbitali sunt orientaţi perpendicular unul pe celălalt, dar ambii prezintă simetrie faţă de planul moleculei.

deoarece orbitalii atomici O2s şi H1s se suprapun parţial. apare o densitate de sarcină electrică negativă în jurul nucleului de oxigen şi o densitate de sarcină pozitivă în jurul nucleelor de hidrogen. ceea ce determină molecula de apă să se comporte ca un dipol electric permanent. moleculele care au o distribuţie spaţială simetrică de sarcină electrică se numesc molecule nepolare (de exemplu. . O moleculă are proprietăţile unui dipol electric dacă centrul distribuţiei sale de sarcini pozitive nu coincide spaţial cu centrul distribuţiei de sarcini negative. Un dipol electric este o pereche de sarcini electrice egale în modul. lăsând atomii H cu o sarcină parţială pozitivă. 1a1 2a1 1b2 3a1 1b1 Energia Atomul de oxigen atrage cei doi nori electronici ai atomilor de hidrogen (care iniţial au simetrie sferică în jurul nucleului H) şi îi descentralizează. etanul). orbitalii moleculari care au contribuţia dominantă la formarea legăturilor O-H sunt 1b2 şi 3a1. Configuraţia electronică a moleculei de apă este (1a1)2 (2a1)2 (1b2)2 (3a1)2 (1b1)2. Totuşi. Caracterul permanent asimetric al distribuţiei spaţiale a sarcinilor electrice dintr-o moleculă defineşte caracterul polar al moleculei. lipidele). aflate la o anumită distanţă (relativ mică) una de cealaltă. Molecula de apă este o moleculă polară. In schimb. Electronii O2s participă şi ei într-o mică măsură la legăturile O-H. dar de semn opus. orbitalul molecular 2a1 participă şi el la formarea legăturilor O-H.2 Electronii de pe orbitalii moleculari 1a1 şi 1b1 nu participă la legăturile O-H. de aceea. Ca urmare. Moleculele care prezintă atât porţiuni polare cât şi porţiuni nepolare se numesc molecule amfifile (de exemplu. de aceea se mai numesc electroni neparticipanţi.

în care anumite molecule cu înveliş electronic complet suprapun parţial orbitali moleculari. 2. In ordinea scăderii tăriei lor. Moleculele polare reprezintă dipoli permanenţi. Forţele Van der Waals sunt interacţii între molecule care au învelişul electronic complet (sunt neutre din punct de vedere electric). cu o energie ~15 kJ/mol. precum şi al excluderii electronilor din regiuni ale spaţiului care acoperă orbitali moleculari deja completaţi. Alte forţe intermoleculare sunt interacţii de tipul ion-ion sau ion-dipol.dipol permanent: atunci când în moleculă există doi atomi cu electronegativităţi substanţial diferite. în medie. Densitatea de sarcină negativă este mult mai mare în jurul atomului mai electronegativ.interacţii dipol permanent – dipol indus (între o moleculă polară şi o moleculă polarizată). In cazul legăturilor de hidrogen. Ele sunt rezultatul atracţiilor şi repulsiilor electrostatice dintre sarcinile parţiale ale moleculelor. . .interacţii dipol indus – dipol indus (forţe Van der Waals de dispersie sau forţe London) (între molecule polarizate). dar. Cele mai tari interacţii intermoleculare sunt cele ionice. forţele Van der Waals apar prin: .dipol instantaneu: atunci când la un anumit moment densitatea de electroni ai unei molecule este mai mare într-o regiune spaţială decât în alta. datorită mişcărilor electronilor.dipol indus: atunci când distribuţia de sarcină electrică a moleculei devine asimetrică sub influenţa unei atracţii electrostatice (sub acţiunea unui câmp electric extern sau în apropierea unui ion sau a unei molecule polare). . Interacţiile ion-dipol sunt mult mai slabe.interacţii dipol permanent – dipol permanent (între molecule polare). fără a produce legături chimice (moleculele se atrag prin interacţii electrostatice între diferite regiuni ale norilor electronici. O moleculă cu dipol indus reprezintă o moleculă polarizată. dipolul lor este zero. care atrage mai puternic electronii. energia de interacţie este ~ 20 kJ/mol. care se produc numai între ioni şi au o energie de interacţie de ordinul a 250 kJ/mol. O interacţie intermoleculară specială este legătura de hidrogen.8 kJ/mol.3 Caracter Formula Descriere AB HAx Polar AxOH OxAy NxAy Nepolar Ax CxAy Molecule liniare Molecule cu un singur H Molecule cu un O la un capăt Molecule cu un N la un capăt Toate elementele Compuşi ai carbonului Exemplu CO HCl H2O NH3 O2 CO2 Molecule cu un OH la un capăt C2H5OH Un dipol electric molecular poate fi: . energia de interacţie ~ 2 kJ/mol. energia de interacţie ~ 0. . Forţe intermoleculare Forţele intermoleculare iau naştere între molecule diferite sau între regiuni ale aceleiaşi macromolecule. energia de interacţie ~2 kJ/mol pentru molecule staţionare şi ~0. fără a exista o suprapunere a acestora). In absenţa influenţelor exterioare. moleculele perfect simetrice (care sunt nepolare) pot prezenta un dipol instantaneu pe timpi foarte scurţi.3 kJ/mol pentru molecule în rotaţie. .

care provine dintr-o legătură de forma A-H···B. ceea ce demonstrează prezenţa unei interacţii atractive mai puternice decât cele de tip dipol-dipol. hidrogenul (parţial pozitiv) implicat în legătură este transferat parţial celeilalte molecule H2O. proprietăţile substanţei sunt determinate de legăturile de hidrogen. O şi F participă cel mai eficient. care apare atunci când AH este foarte aproape de B şi dispare când AH se depărtează de B. care interacţionează prin forţe Van der Waals de tip dipol-dipol. β şi α oscilează considerabil în jurul acestor valori.4 Legătura de hidrogen este o interacţie atractivă între două specii moleculare cu înveliş complet. ea este dominantă faţă de alte interacţii intermoleculare de tip Van de Waals. ceea ce duce la formarea unui orbital molecular comun celor trei atomi A. Legătura de hidrogen apare prin apropierea spaţială dintre o sarcină parţială pozitivă a lui H şi o sarcină parţială negativă a lui B. ea este de fapt o interacţie de contact. aranjamentul cel mai favorizat din punct de vedere energetic este cel pentru care distanţa dintre cele două nuclee de oxigen este R = 2. Dacă este prezentă legătura de hidrogen. fiind atras de sarcina parţial negativă a oxigenului acesteia: δ+ δ+ H H \ / O · · · H . ar fi 2. distanţa legăturii de hidrogen este mai .82Å. Totuşi. B. Experimental s-a determinat că în apă această distanţă (distanţa H···O) este 1. dar mult mai slabă decât o legătură covalentă. In general.O / δδ+ δH δ+ Se formează astfel un compus de tipul H2O+–H(-O)–H.97 Å Legătura de hidrogen prezintă similitudini atât cu interacţiile dipol-dipol cât şi cu legăturile covalente. legătura de hidrogen este mai puternică decât o interacţie dipol-dipol. De asemenea. In cazul dimerului de apă format printr-o legătură de hidrogen între două molecule H2O. In cazul apei lichide şi solide. O sau F (cele mai electronegative elemente). nu întregi ca în cazul legăturii covalente coordinative. în intervale de timp extrem de scurte (< 1 ps). H. dar dacă B este o specie anionică (de exemplu Cl-) atunci şi el poate participa la legătura de hidrogen.6 Å. In cazul dimerului de apă. 1 . distanţa între nucleele O şi H ale unor molecule de apă vecine. unde A şi B sunt elemente puternic electronegative care aparţin la două molecule diferite. chiar şi la temperaturi extrem de scăzute (de ordinul ~1 K) R. Dacă nu ar exista legături de hidrogen. Deoarece legătura depinde de acoperirea orbitalilor. iar β = 57º. iar B posedă o pereche de electroni neparticipanţi (legătura de hidrogen este reprezentată prin simbolul ···).8 8 Å 0. Procesul este oarecum similar formării unei legături covalente coordinative prin transferul nucleului H acceptor la atomul O donor. dar N. Ca urmare. α = 12º (figura). cu deosebirea că sarcinile puse în comun sunt parţiale. legătura de hidrogen se întâlneşte la moleculele în care A şi B sunt N.88 Å.

Acest model este în concordanţă cu datele experimentale de difracţie cu raze X şi poate explica toate proprietăţile neobişnuite ale apei. în prezent nu există un consens cu privire la structura apei lichide. experimental nu a putut fi detectată nici o astfel de grupare a moleculelor de apă. 3a1. se consideră că pe timpi foarte scurţi (~10-9 s) apa se comportă ca un gel format dintr-un singur cluster de mari dimensiuni. centrat pe molecula coordonatoare. 2a1 şi 1b1 poate participa la câte o legătură de hidrogen cu o altă moleculă de apă. dar mai mare decât distanţa unei legături covalente. In cazul în care o moleculă de apă formează legături de hidrogen cu alte 4 molecule. acestea se dispun în vârfurile unui tetraedru aproape regulat. legăturile de hidrogen sunt permanente. clusterul îşi schimbă configuraţia. In modelul care este acceptat în mod curent. Totuşi. Gruparea cea mai stabilă este cea dimerică. Molecula H2O donoare poate suprapune parţial un orbital 1b2 sau 3a1 cu un orbital 2a1 sau 1b1 al moleculei acceptoare. legătura de hidrogen este direcţională: cele două molecule legate adoptă un aranjament geometric specific. dar apoi s-a realizat că această ipoteză nu poate explica proprietăţile apei lichide.5 mică decât distanţa de interacţie dipol-dipol. In plus. care cuprinde 280 de molecule de apă. Diferite studii teoretice au arătat că dimensiunea unui astfel de cluster este în medie de 90 de molecule H2O la 0ºC şi de cel mult 25 molecule la 70ºC. a căror dimensiune şi influenţă depind de temperatură şi presiune. numărul foarte mare de legături de hidrogen care se formează continuu în apa lichidă determină apariţia tranzitorie a unor grupări multimoleculare ordonate. In stare solidă (gheaţa). flickering clusters cluster icosaedric . aceasta poate fi întâlnită chiar şi în faza gazoasă. în timp ce în stare lichidă aceste legături au un timp de viaţă foarte scurt (de ordinul 10-12 – 10-9 s). Totuşi. Recent a fost de asemenea prezisă existenţa unui cluster icosaedric. Orbitalul molecular 1a1 nu este implicat în formarea legăturii de hidrogen. dar este posibil ca în spaţii restrânse să se formeze clusteri polimerici (H2O)n a căror stabilitate să crească. In anii 1950 a fost propusă ipoteza grupărilor temporare („flickering clusters”) de dimensiuni variabile (formate prin legături de hidrogen între un număr variabil de molecule de apă). în care pot exista discontinuităţi locale. datorită instabilităţii unor astfel de aranjamente moleculare. iar tăria legăturii depinde de unghiurile α şi β care definesc această conformaţie (deoarece odată cu modificarea unghiurilor orbitalii moleculari se suprapun mai mult sau mai puţin). Fiecare din cei patru orbitali moleculari 1b2. în mod similar legăturilor covalente. 3. Structura apei Molecula de apă poate lega deci alte 1-4 molecule de apă prin legături de hidrogen. Prin ruperea şi refacerea legăturilor de hidrogen. fiind rupte prin mişcările de agitaţie termică ale moleculelor.

astfel încât se formează structuri ordonate (reţele cristaline) stabile în care se formează numărul maxim posibil de legături de hidrogen (fiecare moleculă de apă leagă alte 4 molecule H2O). Cl2. care au fost evidenţiate cu ajutorul difracţiei razelor X pe cristale de gheaţă. în care moleculele de apă se dispun în structuri de tip diamant. energia legăturilor de hidrogen devine mult mai mare decât energia de agitaţie termică. forţele Van der Waals de dispersie sunt cu atât mai mari cu cât atomii/moleculele sunt mai mari (au mai mulţi electroni. deci norul electronic este mai dispers. heliul). la temperatura camerei. Fără existenţa acestora. In figura alăturată este prezentată structura cristalină fundamentală a gheţii cubice. iar iodul solid (forţele Van der Waals de dispersie cresc). Numărul mare de legături de hidrogen prezente în faza solidă a apei impun aranjarea moleculelor în vârfurile unor prisme regulate. structura cristalină a apei prezintă o dispunere a moleculelor în prisme aproximativ hexagonale (gheaţa hexagonală). De exemplu. Gheaţa cubică legături de hidrogen Gheaţa hexagonală legături de hidrogen La presiune normală şi temperaturi cuprinse între -80ºC şi 0ºC. I2).6 Lichidele care prezintă legături de hidrogen între molecule se numesc lichide complexe (sau lichide asociate). Gheaţa cubică este stabilă numai la temperaturi mai mici de -80ºC. Intre -4ºC şi 0ºC se formează clusteri de mari dimensiuni. De exemplu. aceasta se repetă pe distanţe mari în spaţiul tridimensional. gazele rare nu ar putea lichefia. In general. iar atomul/molecula este mai uşor polarizabil). . bromul este lichid. Br2. Lichidele simple sunt formate din molecule care interacţionează numai prin forţe Van der Waals de tip dipol-dipol (ex. în cazul gazelor rare (atomii gazelor rare sunt foarte stabili şi tind să nu interacţioneze) singurele interacţii care pot să apară între atomi sunt forţe Van der Waals de dispersie. determinând o creştere uşoară a volumului gheţii (figura). fluorul şi clorul sunt în stare gazoasă. Un astfel de aranjament este gheaţa cubică. halogenii (de la Z mic la Z mare: F2. In faza solidă a apei.

In procesul invers (de îngheţare). cum ar fi: . densitatea scade. care prezintă densitate maximă la 4ºC. la creşterea densităţii apei. 9%) şi. ceea ce duce la scăderea volumului (cu cca. -90ºC. La temperaturi mai mari de 4ºC. ceea ce constituie o altă proprietate anomală a apei.căldură de evaporare mare. structura microcristalină dispare. Structura moleculară a apei şi capacitatea sa de a forma legături de hidrogen determină o serie de proprietăţi deosebite ale apei. moleculele libere devin din ce în ce mai numeroase odată cu creşterea temperaturii şi au energie suficientă pentru a se deplasa pe distanţe mai mari. . odată cu scăderea temperaturii se stabilesc din ce în ce mai multe legături de hidrogen între moleculele de apă.căldură specifică mare. Proprietăţile apei In intervalul termic specific organismelor homeoterme (35ºC – 41ºC). apa este mai puţin vâscoasă. .apa este în stare lichidă la temperatura camerei.apa este un foarte bun solvent polar. La temperaturi mai mari de 100ºC. dar mai pot persista unii dimeri.7 Volumul unui kg de apă (cm3) îngheţare topire lichid densitate maximă la 4 ºC gheaţă Temperatura (ºC) In procesul de topire a gheţii (la 0ºC). datorită agitaţiei termice. gheaţa pluteşte pe apă. In absenţa legăturilor de hidrogen. Acest proces continuă până la o temperatură de 4ºC. sub formă de vapori. iar densitatea scade. apa se află în stare gazoasă. pe măsură ce legăturile de hidrogen se rup. implicit. rezultând o extindere spaţială a apei. spaţiul liber din interiorul acestor prisme tinde să fie ocupat de moleculele libere. . Aceasta este comportarea normală a lichidelor în procesul de încălzire. .conductibilitate termică mare. proporţia de dimeri este cea mai mare şi apa devine mai reactivă din punct de vedere chimic. Aproape toate legăturile de hidrogen se rup. punctul de fierbere al apei a fost estimat la cca. . Ca urmare. volumul apei creşte. 4. Majoritatea lichidelor prezintă o creştere a densităţii în procesul de solidificare (se contractă). . Majoritatea moleculelor de apă sunt libere.tensiune superficială mare. . conducând la o comportare anomală a apei.coeziune puternică. datorită agitaţiei termice foarte intense. cca. 50% din legăturile de hidrogen ale apei sunt rupte.

iar aceasta este determinată de legăturile de hidrogen formate între proteină şi moleculele de apă din vecinătatea ei sau între diferite părţi ale proteinei. Conductibilitatea termică a apei este de câteva ori mai mare decât cea a majorităţii lichidelor. moleculele de apă aflate în imediata apropiere a unui ion sunt puternic atrase de acesta. sau macromolecule precum proteinele. care menţin stabilitatea dublului helix. necesitând multă căldură pentru a rupe aproape toate legăturile de H şi a se evapora. adică absoarbe multă căldură pentru a-şi creşte temperatura. iar pleura parietală aderă la peretele toracic. hipertermiile locale produse prin procese catabolice exoterme sunt evitate datorită difuziei rapide a căldurii. cât şi de căldura specifică ridicată a acesteia. Putem vorbi despre un “amortizor termic” al apei în organism. datorită faptului că legăturile de hidrogen dintre moleculele de apă aflate în stratul superficial sunt mult mai puternice decât interacţiile cu moleculele de aer. în procesul de răcire. Acesta este şi motivul pentru care apa se află în stare lichidă la temperatura camerei. De aceea. iar plămânii urmează mişcările peretelui toracic datorită coeziunii moleculare puternice în lichidul pleural. Comparativ cu multe alte substanţe. deoarece încetinirea moleculelor permite formarea de noi legături de hidrogen. sângele pierde o mare cantitate de căldură tot datorită conductibilităţii termice a apei. Intr-adevăr. Apa mai poate forma legături de hidrogen cu molecule care prezintă regiuni expuse de tip –OH sau –NH2. Mai mult. prin stabilizarea temperaturii în procese cu variaţii de energie relativ mari. astfel încât stratul superficial de apă se comportă ca o membrană elastică sub tensiune mecanică. De notat de asemenea faptul că între cele două catene ale ADN-ului se stabilesc legături de hidrogen N–H···N şi N–H···O. Intre cele două pleure care învelesc plămânii există o peliculă subţire de lichid seros. apa are cădură de vaporizare mare. o creştere a temperaturii înseamnă intensificarea mişcărilor de agitaţie termică ale moleculelor. care asigură astfel un flux de căldură substanţial între organism şi mediu. ce tinde să minimizeze aria suprafeţei de contact aer-apă. formând învelişul interior (primar) de . Apa poate dizolva uşor substanţe cu care poate forma legături de hidrogen sau ale căror molecule sunt polare. ci şi de configuraţia spaţială.repulsia hidrofobă. Apa are coeficientul de tensiune superficială cel mai mare dintre toate lichidele (cu excepţia mercurului). In timpul inspiraţiei volumul cavităţii toracice creşte. De asemenea. Legăturile de hidrogen dintre moleculele de apă determină coeziunea puternică specifică apei (coeziune = atracţie între moleculele aceleiaşi substanţe). proces în care se degajă energie. Datorită caracterului lor puternic polar. De asemenea. deoarece variaţiile de temperatură ale mediului înconjurător sunt amortizate prin inerţia termică mare a apei din organism. prin interacţii de tip ion-dipol. ceea ce necesită mai întâi ruperea unor legături de hidrogen dintre molecule. fluxul de căldură fiind favorizat de conductibilitatea termică mare a apei. Distrugerea acestor legături de H denaturează ireversibil proteina şi îi compromite activitatea (acest lucru se întâmplă de exemplu prin coagulare). Faptul că apa are căldură specifică mare are un rol foarte important în termoreglarea organismelor. Activitatea biologică a proteinelor depinde esenţial nu numai de compoziţia lor. de exemplu molecule simple precum alcoolii. apa are căldură specifică mare. inerţie conferită atât de masa mare de apă. moleculele solvitului trebuie să interacţioneze mai uşor cu apa decât între ele pentru a părăsi structura solidă şi a se dispersa în soluţia apoasă. apa reţine mai multă căldură decât alte substanţe. Tot datorită legăturilor de hidrogen. care determină deplasarea simultană a ambelor pleure.8 . Pleura pulmonară aderă la plămân. La nivelul tegumentelor. apa este mai rezistentă la răcire decât multe alte substanţe. Apa interacţionează puternic cu ionii (atomi sau molecule încărcaţi electric). deci o mare parte din căldura absorbită de apă este utilizată pentru ruperea unor legături de H. moleculele suprafeţelor de sticlă.

Aceste molecule leagă alte molecule de apă din exterior (prin legături de hidrogen).9 hidratare. Moleculele de acest tip sunt numite molecule hidrofobe. In general moleculele de apă formează legături covalente coordinative cu ionii pozitivi. cei 4 orbitali reprezentaţi ai ionului Clcorespund învelişului electronic exterior. tinde spre minimizarea energiei sale libere .deci spre realizarea unui număr maxim de legături între componente.ca în figură. în acest caz. cu o structură mai puţin ordonată. formând învelişul exterior (secundar) de hidratare. în timp ce cu ionii negativi formează legături de hidrogen (de exemplu. se modifică temperaturile de solidificare şi fierbere. fenomen favorizat de constanta dielectrică mare a apei. care prezintă un aranjament ordonat al moleculelor în jurul ionului. Ionii astfel formaţi atrag dipolii apei. Acest tip de apă are proprietăţi diferite de cele ale apei obişnuite: densitatea apei creşte prin electroconstricţie. 16 .apa devenind apă de hidratare. Moleculele hidrofobe nu pot realiza legături cu moleculele de apă şi.dodecaedre. Moleculele fără moment dipolar permanent interacţionează cu moleculele de apă prin legături Van der Waals slabe de tip dipol permanent . un mod de a realiza cât mai multe legături este mărirea numărului de legături de H între moleculele de apă din jurul moleculelor hidrofobe.dipol instantaneu. se integrează cu uşurinţă în reţeaua apei fără a produce modificări prea mari de structură. Electroliţii tari sunt disociaţi complet. Procesul se numeşte solvatarea (hidratarea) ionilor. de aceea. astfel că un ion pozitiv atrage polul negativ şi invers. Moleculele capabile de legături de H. constanta dielectrică etc. Sistemul apă – solvit. ca şi cele cu moment dipolar permanent. Se formează astfel structuri cristaline (12 feţe pentagonale . fiecare dintre aceşti orbitali putând stabili câte o legătură de hidrogen cu o moleculă de apă). cu ionii Cl. Apar structuri radiale (cu simetrie sferică) . înveliş exterior de hidratare înveliş interior de hidratare apa Electroliţii se disociază la dizolvarea în apă în ioni negativi şi pozitivi.

putând trece cu uşurinţă de la o moleculă la alta (are o mare mobilitate): . 5. De aceea. care structurează apa din jur. proteinele îşi aranjează în mod spontan conformaţia pentru a-şi expune regiunile hidrofile spre apă şi a evita interacţia regiunilor hidrofobe cu apa. legături de hidrogen şi alte interacţii între bazele celor două catene. reformând o moleculă de apă.). <7 (acid). moleculele hidrofobe tind să formeze conglomerate nemiscibile cu apa.se poate recombina cu un alt ion OH. cu proprietăţi fizice deosebite: se evaporă foarte greu. contracţie. >7 (bazic). Cele mai importante proprietăţi ale apei în sistemele biologice sunt solvabilitatea polară şi excluderea hidrofobă. Intr-un mediu apos. De exemplu. moleculele de apă preferă să realizeze legături cu alte molecule de apă în defavoarea legăturilor cu alte molecule mai puţin polare. În felul acesta macromoleculele îşi organizează atât propria structură. Ambele reacţii sunt reversibile: H2O ↔ OH.10 . nu participă la osmoză. Disocierea apei Moleculele de apă se pot disocia în ioni: H+ (ionul de hidrogen.4. O serie de studii au arătat ca apa este “compartimentalizată”: există apă liberă. O mare parte a apei intracelulare prezintă un grad superior de odonare. care este un proton) şi OH(ionul hidroxil). Din punct de vedere energetic.+ H+ O soluţie în care ionii OH. îngheaţă la temperaturi mult sub 0°C. iar cele hidrofobe se apropie unele de celelalte. Aceasta apă de structură se numeşte apă legată. Concentraţiile ionilor H+ şi OH. formarea membranelor lipidice se datorează excluderii hidrofobe./ H+. nu dizolvă cristaloizii.sunt în exces se numeşte soluţie bazică. Apa capătă o structură asemănătoare gheţii . În organism valoarea medie a pH -ului este 7. ca urmare a excluderii hidrofobe. pentru a reduce suprafaţa de interacţie cu apa. fiecare din aceste compartimente având proprietăţi specifice. Organismul uman conţine apă în proporţie de 65-70%. Acesta este procesul de excludere (repulsie) hidrofobă. diviziune.apă de clatrare. apă parţial legată şi apă legată.hexacaidecaedre) numite clatraţi. Stabilitatea dublului helix al ADN-ului este menţinută prin repulsii hidrofobe. în acest fel este minimizat numărul de legături distruse dintre moleculele de apă. Problema apei în structurile vii nu este complet elucidată. Moleculele amfifile (cum sunt proteinele şi acizii nucleici) conţin atât grupări polare (hidrofile) cât şi nepolare (hidrofobe). De asemenea. O mare parte a apei din organism este apă legată. în centrul cărora se află câte o moleculă hidrofobă. protonul se poate lega la o moleculă H2O. macromoleculare şi ionice. Grupările hidrofile pot forma cu uşurinţă legături cu alte grupări sau molecule polare prin atracţii electrostatice. Fiecare din ionii H+ / OH. secreţie etc. Această ordonare are un rol important în desfăşurarea proceselor celulare (excitaţie.în apa pură la 25°C sunt egale: + [H+] = [OH-] = 10-7 moli/l Logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei molare a ionilor H+ se numeşte pH: pH = 7 (neutru). O soluţie în care ionii H sunt în exces se numeşte soluţie acidă. Un alt mod de mărire a numărului de legături se realizează prin apropierea moleculelor hidrofobe una de alta. Existenţa apei legate se explică prin prezenţa unui mare număr de specii moleculare. şi interacţionează între ele prin forţe Van der Waals de dispersie. în prezenţa apei. cât şi pe cea a moleculelor de apă din jur (se formează apa de hidratare şi apa de clatrare).

Prin alveole se realizează deci cel mai important contact cu aerul atmosferic.pătrunderea de gaze în sânge poate bloca capilarele). Fenomene la nivelul interfeţelor Interfaţa este suprafaţa care separă două faze aflate în contact. Structura pulmonară cu rol determinant în respiraţie este peretele alveolo-capilar. iar suprafaţa totală pe care o ocupă este de 70-90 m2 (prin comparaţie. care se termină cu sacii alveolari.11 H+ + H2O → H3O+ (hidroniu) Sistemele biologice folosesc solviţi care să menţină pH-ul într-un domeniu restrâns de valori. Epiteliile alveolar şi capilar formează un perete permeabil. Conform legii lui Traube. 6. care au în medie o rază de 0. rezultanta forţelor de coeziune exercitate asupra unei molecule aflate în interiorul lichidului este zero. pielea are 2 m2). Bronhiile se ramifică în bronhiole. care determină o diferenţă de presiune în interiorul alveolei. care este permanent întreţinut de vaporii de apă prezenţi atât în aerul inspirat cât şi în cel expirat. cantităţi mici de lichid aflate într-un gaz iau formă sferică (forma geometrică pentru care suprafaţa este minimă la un volum dat). In cazul interfeţei lichid – gaz. cât mai subţire posibil.05 – 0. Există substanţe care pot creşte coeficientul de tensiune superficială. tensioactivitatea unei substanţe este cu atât mai pronunţată cu cât moleculele substanţei au mai multe grupări hidrofobe. In stratul superficial se exercită deci forţe de tensiune supeficială. la nivelul căruia se produce schimbul de gaze între sânge şi aer. Ca urmare. având o grosime de cca. O mărime caracteristică este coeficientul de tensiune superficială σ: σ = dF/dl (forţa pe unitatea de contur) sau: σ = dL/dS (lucrul mecanic necesar pentru a mări suprafaţa stratului superficial cu o unitate). In această peliculă de lichid apare tensiune superficială. Moleculele de oxigen şi de dioxid de carbon traversează peretele alveolo-capilar în sensul gradientului de concentraţie (prin difuzie). numite substanţe tensioactive. interfaţa are tendinţa de a realiza o suprafaţă minimă de contact între cele două faze.5 µm). 0. fără consum de energie. Gaz Lichid Aceasta se datorează faptului că rezultanta forţelor de atracţie intermoleculară exercitate asupra moleculelor din stratul superficial de lichid este nenulă şi îndreptată spre interiorul lichidului. sunt în număr de circa 700 de milioane. Suprafaţa alveolelor variază în cursul ciclului respirator cu cca. Aceştia conţin alveole pulmonare. 7 m2. deoarece stabilitatea pH-ului este esenţială pentru activitatea optimă a enzimelor. Peretele intern al unei alveole este acoperit de un film lichid foarte subţire (0. conform legii Laplace: . Fenomenele capilare sunt foarte importante într-o serie de procese biologice (ascensiunea sevei.1 mm. accidente vasculare de tipul emboliilor gazoase . Alveolele sunt înconjurate de o reţea foarte densă de capilare sanguine. spre deosebire.2 µm. Unul dintre efectele tensiunii superficiale este ascensiunea în vase capilare.

se pot păstra şi noua fază poate fi un cristal lichid. săpunuri etc. ∆p ar fi mai mare în alveolele cu rază mai mică). Când solidul se topeşte. stabile. În realitate ∆p este doar de câţiva Torr. Această diferenţă se datorează existenţei unui agent tensioactiv surfactant pulmonar . Rolul acestui agent tensioactiv este acela de a face ca ∆p să fie suficient de mic şi să nu varieze prea mult în cursul ciclului respirator. Prin distribuţia diferită a surfactantului pulmonar în alveole este posibilă egalizarea presiunii la o valoare medie pentru alveolele de dimensiuni diferite. o substanţă în care ordinea la distanţă este imperfectă (ca în lichide) cel puţin într-o direcţie din spaţiu. alveola tinde să colapseze şi să elimine tot aerul din interiorul său în sacul alveolar şi bronhiolă.24 Torr. împiedicând golirea completă a alveolelor mici în cele mai mari (în absenţa surfactantului. esteri ai colesterolului. ci prin faze intermediare. unele caracteristici ale solidului. numite mezofaze sau faze . Cristalele lichide sunt substanţe organice la care tranziţia solid . Exemple de cristale lichide sunt: mielina din ţesutul nervos. în care substanţa este anizotropă.12 ∆p = 2σ/r unde r = raza alveolei.având drept cel mai important constituent o fosfolipidă care reduce tensiunea superficială. l ar o lve a c Sa Arteriolă pulmonară Alveolă Venulă pulmonară 7. care trebuie să funcţioneze simultan. legate de ordinul de mărime al lungimii de interacţie între molecule. dar există ordine de poziţie sau de orientare în cel puţin o altă direcţie. Sub acţiunea acestei presiuni interne. Insuficienţa acestui agent tensioactiv sau distribuţia sa defectuoasă în alveole în timpul inspiraţiei pot duce la grave accidente respiratorii. Pentru apă ∆p ≅ 12 .lichid nu se face direct. Cristale lichide Printre lichidele complexe există lichide care au proprietăţi comune stării lichide şi solide acestea sunt cristalele lichide. extinse pe distanţe mari. în care legăturile intermoleculare realizează structuri ordonate unidimensional şi chiar bidimensional.

In interiorul unui strat. care se obţin într-un anumit domeniu de temperatură (prezintă o tranziţie spre o fază cristalină lichidă la schimbarea temperaturii). Moleculele se orientează fie perpendicular pe strat (cristale smectice de tip A). orientarea direcţională se păstrează şi în plus moleculele se dispun în straturi moleculare suprapuse. Membranele celulare au caracteristicile unor cristale lichide liotrope.nematice (nema .fir) . CRISTALE LICHIDE TERMOTROPE Nematice Smectice A Smectice C Colesterice Cristalele lichide nematice sunt optic active (rotesc planul de polarizare a luminii). ca nişte bastonaşe). fără a prezenta alte tipuri de ordonare. In interiorul stratului moleculele prezintă fluiditate (au proprietăţile unui fluid). . moleculele sunt orientate paralel atât între ele cât şi cu planul stratului. în funcţie de orientarea relativă a planului de polarizare a luminii faţă de planul caracteristic polarizorului. Cristalele colesterice au proprietatea că reflectă lumina care are lungimea de undă egală cu distanţa pe care elicoida efectuează o rotaţie completă. Proprietăţile optice şi comportarea lor în câmp electric au determinat utilizarea acestui tip de cristale lichide la fabricarea LCD (liquid crystal displays).smectice (smectos . . energia termică a moleculelor cristalului creşte. Moleculele se comportă ca dipoli care se orientează în câmp electric. Orientarea planului de polarizare a luminii transmise de cristalul lichid depinde de orientarea moleculelor. Mezofazele au o mare importanţă în biologie. Odată cu creşterea temperaturii.13 mezomorfe. In funcţie de modul în care apar mezofazele există: . . în funcţie de tensiunea electrică aplicată. care se obţin numai la anumite concentraţii. care alunecă unul pe celălalt (ca săpunul).cristale lichide termotrope. Acesta poate transmite lumina cu o intensitate variabilă. Cristalele lichide termotrope sunt clasificate astfel: . Deci. de 360º (această distanţă reprezintă pasul elicoidei). astfel .moleculele se aranjează în straturi (folii) suprapuse.moleculele se orientează după o anumită direcţie (se aliniază paralel. intervalul de temperatură fiind mai larg (prezintă o tranziţie spre o fază cristalină lichidă la schimbarea compoziţiei). pentru că există ca bistraturi lipidice (membranele celulare) şi în sisteme veziculare. fie sub un anumit unghi faţă de normala la planul stratului (cristale smectice de tip C).săpun) – dacă un cristal lichid nematic este adus la o temperatură mai scăzută. care la rândul său depinde de câmpul electric aplicat. pixelul corespunzător de pe display poate avea o intensitate luminoasă care să varieze de la zero (pixel negru) la valoarea maximă.cristale lichide liotrope. Din această clasă face parte mielina. al cărei pas depinde de temperatură. Lumina transmisă de cristalul nematic este filtrată printr-un polarizor.colesterice . orientându-se sub unghiuri care variază puţin de la un strat la altul. Aceste folii formează o structură elicoidală.

14 încât pasul elicoidei creşte. care are temperatura diferită de cea a pielii. Cu ajutorul unei astfel de hărţi se poate identifica prezenţa unei tumori. cristalele colesterice îşi schimbă culoarea în funcţie de temperatură (au proprietăţi termooptice) şi de aceea sunt folosite în termografie (la măsurarea temperaturii). Ca urmare. care se aplică pe piele pentru a obţine o „hartă termică” a pielii. există senzori termici cu cristale lichide colesterice. In particular. CRISTALE LICHIDE COLESTERICE ½ Pas Pasul Straturi moleculare Orientarea moleculelor in straturi succesive .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful