Curs Introducere în Psihologie

Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu
Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației Universitatea„ Alexandru Ioan Cuza”
TOTEU MARIUS

1

Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu
IMPORTANT !!! Acest material aparține integral titularului; asupra acestuia NU s-au făcut modificări de conținut! APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA PSIHOLOGIEI

1. Definirea psihologiei

Psihologia este un domeniu de cunoaştere care a cunoscut transformări profunde de-a lungul istoriei gândirii umane. Etimologic cuvântul “psihologie” provine din limba greacă, şi este format din particulele “psyche = suflet” şi “logos = ştiinţă”. Pornind de la etimologia cuvântului, putem da o definiţie foarte simplă psihologiei, ca fiind ştiinţa care se ocupă de studierea sufletului. Pentru a şti ce studiază psihologia nu ne rămâne decât să precizăm natura şi esenţa sufletului, aspecte care vor fi discutate ulterior. În perioada Renaşterii, un discipol al lui Luther, Melachton foloseşte cuvântul “psihologie”. În sec. al XVIII-lea termenul este preluat de filosoful german Ch. Wolff (16791754) şi folosit în opoziţie cu termenul de “metafizică”, pentru a distinge între manifestările sufletului şi proprietăţilor esenţiale ale acestuia. După Wolff studiul manifestărilor sufletului (a gândirii, memoriei etc.), de care se ocupa psihologia, era confundat cu studiul naturii sufletului (de exemplu a reflecţiei asupra imoralităţii), de care se ocupa metafizica. Din evoluţia istorică a psihologiei se pot extrage două caracteristici esenţiale: este subiectivă şi se referă doar la om nu şi la animal. Psihologia este subiectivă deoarece face apel doar la introspecţie, adică la observarea propriului suflet şi din această cauză ea nu poate fi fundamentată pe fapte observabile din exterior. Această manieră de cunoaştere poate duce la erori grave. Constatăm că noi suntem incapabili de a descrie mecanismele intime ale funcţionării noastre mentale. Nu putem stabili, de exemplu numărul de mişcări oculare pe care le facem într-o secundă sau viteza cu care realizăm o judecată semantică.

2

TOTEU MARIUS

Psihologia este umană deoarece ea nu include şi animalele, considerându-se că psihicul este doar apanajul omului. Există în literatura psihologică mai multe definiţii date psihologiei, unele de tip butadă, altele de tip metaforă, dar şi definiţii comprehensive care caută să surprindă aspectele centrale, definitorii ale psihologiei ca ştiinţă. A. Cosmovici (1998, p.13) adoptă o definiţie simplă, considerând psihologia “ştiinţa care se ocupă cu descrierea şi explicarea fenomenelor şi însuşirilor psihice verificabile”. Deşi definiţia cuprinde aspectele esenţiale şi specifice ale psihologiei rămâne deschisă problema înţelesului fenomenului psihic. Roger Mucchielli (1974), arată că termenul de “fapt” în domeniul ştiinţelor umane se diferenţiază net de înţelesul cu care termenul este folosit în ştiinţele naturii (fizică sau biologie). Faptul în fizică şi biologie se produce la scară non-umană, producerea sa nu modifică legile fenomenului, iar reproducerea este identică indiferent de observator. În acest caz observatorul este fotograful fenomenului şi observaţia sa poate reproduce exact natura. Acest aspect este sesizat şi de Cl. Bernard (1958) “observatorul ascultă natura şi scrie după dictarea ei”. A Comte susţine posibilitatea cunoaşterii prin raţionament şi observaţie a legilor efective ale fenomenelor. În concepţia sociologului E. Durkheim faptele sociale sunt considerate ca lucruri, deoarece “doar lucrul cu stabilitatea şi independenţa sa în raport cu subiectivitatea garantează posibilitatea observaţiei”. Th. Ribot scoate în evidenţă rigurozitatea ştiinţelor fizice şi naturale prin posibilitatea “de a pune între paranteze subiectivitatea observatorului şi de a facilita descentrarea”. Toate aceste aspecte oferă posibilitatea interschimbării observatorilor şi de transmitere a observaţiilor indiferent de problemele personale, vârstă, sex, apartenenţă culturală sau politică. În ştiinţele umane, fiinţa umană cunoscându-se pe sine şi descoperind imaginea pe care o au alţii despre ea modifică propriile legi, adoptă, de exemplu, poziţia observatorului fără să conştientizeze acest aspect. Întrebându-se ce este un fapt uman, P. Fraisse consideră că “istoria psihologiei este întrun sens istoria răspunsurilor la această întrebare”. R. Mucchielli (op. citate) evidenţiază cinci aspecte esenţiale ale faptului uman, care-l deosebesc evident de faptul din ştiinţele naturii: a. Faptul uman este global şi este imposibil de a fi decupat în părţii distincte. Faptul uman înglobează celelalte fapte şi din această cauză există riscul oricărui decupaj, iluzia izolării unui
3

Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu
fapt, dificultatea în a sesiza determinanţii multipli şi complexitatea interacţiunii între determinanţi. Această caracteristică relevă unitatea sistemului psihic, necesitatea studierii acestuia în ansamblul său, faptul că elementele care interacţionează duc la apariţia unor proprietăţi specifice pe care nu le posedă părţile componente ale ansamblului. b. Există o analogie între observator şi observat. Această caracteristică se referă la analogia umană, care este fundamentul oricărei înţelegeri. Observatorul cel mai obiectiv nu înţelege ceea ce observă decât pe fondul acestei analogii prin care celălalt este, ca şi el, un subiect uman. Utilizarea oricărei metode de cunoaştere presupune că celălalt există, are o conştiinţă, un comportament, pasiuni, caracter. Obiectivarea celuilalt, tratându-l ca pe un lucru, a dus la eşecuri. Această atitudine poate crea reacţii de revoltă. Fără a renunţa la obiectivitate trebuie să-l considerăm pe celălalt ca subiect uman analog. c. Faptul psihologic este un ansamblu de semnificaţii. Evenimentele psihologice nu ne trimit la fapte, ci la valori care furnizează sensul explicit al faptelor. Valorile pot fi sesizate doar prin intermediul faptelor. În fizică sau biologie, a înţelege un fapt înseamnă a-l integra într-un sistem de concepte, iar sensul nu este decât înţelegerea faptului prin raportare la o organizare conceptuală a priori. Sensul unui fapt psihologic este dat printr-un sistem de semnificaţii trăite de subiect şi de contextul uman în care el apare. Plecând de la un semn funcţional manifest, trebuie să deducem un conţinut al semnului funcţional latent, ascuns. În realitate nu există semn funcţional manifest în care să nu fie date, în acelaşi timp, mai multe conţinuturi de semne funcţionale latente. În fiecare eveniment care se desfăşoară în faţa noastră sunt date concomitent mai multe direcţii funcţionale, din care una este manifestă, iar celelalte rămân ascunse. d. Faptul psihologic este atestarea unei prezenţe. G. Politzer afirmă că psihologia nu poate exista decât la persoana întâia. Faptele psihologice sunt acte efectuate de persoane în situaţie şi trebuie considerate ca “drame umane”. Conceptele act, persoană, situaţie trebuie înţelese împreună şi raportate la o trăire individuală datată şi localizată. Scopul psihologului este reconstruirea dramei care se desfăşoară în faţa lui şi pentru aceasta trebuie să înlocuiască percepţia cu înţelegerea. Încercarea de obiectivitate a psihologului este limitată de prezenţa sa şi de conştientizarea acestei prezenţe de către subiect.
4

Nici un studiu serios de istoria psihologiei nu uită să valorifice bogăţia spirituală lăsată de gânditorii antici. Ştiinţele fizice şi naturale favorizează descentrarea. întrucât acesta reducea existenţa la un numitor comun . aria de referinţă geografică se limita la Europa.atomul. conştiinţa existenţei celuilalt care are implicaţii în calculul intenţiilor. nordul Africii şi Orientul Apropiat. În ştiinţele exacte obiectul rămâne obiect şi se obiectivează din ce în ce mai mult pe parcursul cunoaşterii. recunoscând însă împărţirea lumii în corpuri şi suflete ca un fundament pentru diversitatea ei. câmp care se modifică prin prezenţa sa. Spre deosebire de Aristotel. Din această cauză obiectivitatea şi posibilitatea descentrării sunt limitate şi greu de realizat în cunoaşterea faptelor psihice. observatorul are o conştiinţă. când cercetările experimentale au creat premisele detaşării ei spre un statut autonom. Desigur. marea majoritate a gânditorilor antici făceau referiri implicite la acest domeniu. a cucerit astfel un loc în sistemul ştiinţelor. Unii autori atribuie lui Democrit începutul reducţionismului. Totuşi aceste referiri implicite au constituit surse de permanente reveniri pentru psihologii epocii moderne. este un subiect.TOTEU MARIUS e. În 5 . dar el este şi obiect pentru că face parte din câmpul pe care-l observă. atât de divers şi controversat. Atitudinea pare firească dacă luăm în consideraţie faptul de necontestat al apartenenţei acestei discipline la corpusul filosofiei până în a 2-a jumătate a secolului al XIX-lea. reducerea la minimum a informaţiilor provenite de la subiectul egocentric şi subordonarea legilor subiectului epistemic. J. Piaget distinge între “subiectul epistemic” (Eul ca agent al cunoaşterii. Eşafodajul său teoretic. 2. Începuturile psihologiei Există un obicei în universul studiilor de psihologie teoretică de a plasa originea unor preocupări ştiinţifice în cele mai vechi timpuri. În psihologie apare reciprocitatea observaţiei. Reciprocitatea observaţiei. care a elaborat o lucrare dedicată psihologiei “Despre suflet”. reacţiilor afective diverse. fiind bine cunoscute dificultăţile de comunicare interculturală. scopurilor. al cercetării) şi “subiectul egocentric” (Eul ca individualitate cu o istorie proprie şi subiectivitate). În ştiinţele umane.

Titular curs . gândirea raţională. tablou diafan al lucrurilor care sunt receptate prin organele de simţ. introspecţia. Ocupându-se intensiv de problemele teoriei cunoaşterii vechii greci îşi puneau următoarele întrebări: “Cum putem să cunoaştem. percepţiile noastre sunt imagini materiale. incomplete ale adevăratei realităţi şi este necugetat să ţinem seama de experienţa noastră senzorială ca sursă de cunoaştere temeinică. W. independentă de om şi în afara lui. deoarece se realizează prin intermediul organelor noastre de simţ care sunt supuse iluziei. “Cum putem noi şti că ceea ce credem că ştim este adevărat?” În special la sofiştii. Corneliu-Eugen Havârneanu concepţia lui un rol important în prezicerea comportamentului individual îl aveau factorii exteriori. James afirma că fluxul conştiinţei nu este niciodată acelaşi şi că cineva nu poate avea două experienţa identice. hr. Socrate considera că ştiinţa noastră despre lumea înconjurătoare este în mod necesar incompletă. Mult mai de încredere ar fi. În forma modernă energia poate fi considerată ca echivalent al focului. după care noi putem să percepem sufletul şi esenţa lucrurilor. După Heraclit o tendinţă se transformă în contrariul ei.Prof. Clasificarea tipurilor umane în trei categorii este derivată din concepţia formelor ideale. iar Heraclit susţinea că elementul fundamental este focul şi că nimic nu este veşnic şi netransformabil. care pot duce la aflarea adevărului şi la auto-cunoaştere. O culme a tratării unor astfel de întrebări o găsim în filosofia lui Socrate şi a elevului şi interpretului său Platon. Teoriile gestaltiste îşi găsesc sursa îndepărtată în Anaxagoras care nu considera că substanţa de bază a lumii ar fi apa sau focul ci. în secolul V î. Nu există nici un criteriu independent de un punct de referinţă arbitrar care să poată servi drept premisă. că toate lucrurile ar lua naştere din relaţia dintre cele mai mici componente ale acestora. Thales considera apa ca substanţă fundamentală. întâlnim exprimat scepticismul în legătură cu posibilitatea noastră de a cunoaşte ceva în general. Cunoştinţele noastre despre ambianţă ajung la noi prin “eidola”. dr. amintindu-ne de Heraclit care susţinea că nu ne putem scălda de două ori în apa aceluiaşi râu. în general?”. meditaţia. idee susţinută de Hegel mult mai târziu într-o formă mai explicită şi laborioasă. eternă şi perfectă. La baza piramidei sunt cei care depun o activitate corporală şi sunt 6 . Deci. Lumea exterioară este doar un tablou incomplet despre lumea “ideii”. după Platon. elementul celor mai multe părţi ale universului. Contrar filosofiei primitive şi animiste.

De remarcat este faptul că analizându-se memoria se stabilesc trei legi de asociaţie. Se continuă cu dezbateri despre reprezentare. în vârful piramidei. a cugetărilor de până la el: Thales. pipăitul. Trecând peste perioada Evului mediu. inteligenţă. Interesul crescând faţă de corpul uman se manifestă prin apariţia unor studii detaliate asupra structurii şi funcţiilor sale. asemănare şi contrast. voinţă şi afectivitate. Platon. oamenii temperamentului şi ai curajului: soldaţii. a unităţii sale funcţionale. numerelor şi intervalelor de timp. Teoriile despre formă şi materie. văzul. Anaxagoras. Idee care a fost dezvoltată mai târziu de John Locke. Treptat. În plan teoretic. dar radicală faţă de ştiinţă şi izvoarele acesteia. oamenii spiritului şi ai ideii. prilej a nenumărate controverse de-a lungul secolelor. paralel cu tendinţa generală existentă în universităţi de a crea noi laboratoare în diferite domenii. Platon considera că omul devine om prin alţi oameni şi făcea o distincţie netă între suflet şi corp. La Aristotel se poate vorbi de o primă tratare sistematică a psihologiei. mirosul. o contribuţie însemnată este ipoteza după care toate cunoştinţele provin din practică. dominat de dogmatism şi misticism. Deschiderea realizată de curentele filosofice naturalist ştiinţifice a făcut posibilă apariţia psihologiei experimentale. opozanţi ai autorităţii ca sursă de cunoaştere. aparţinând lui Aristotel. războinicii.TOTEU MARIUS dominaţi de satisfacerea necesităţilor organice: sclavii şi meşteşugarii. dacă experienţele au avut loc în acelaşi timp şi spaţiu şi dacă sunt asemănătoare una cu alta sau se opun una celeilalte. Unele teme de 7 . formulare similară a ceea ce numim noi astăzi personalitate şi unul privitor la posibilităţile de percepţie senzorială: auzul. gânditorii. pe treapta următoare. Printre idei figurează şi aceea conform căreia comportamentul uman se supune aceloraşi principii naturale ca toate celelalte fenomene ale naturii. care în ierarhia gândirii ocupă un loc semnificativ. Cartea sa “Despre suflet” conţine o trecere în revistă a principalelor contribuţii teoretice în domeniul psihologiei. Aceasta înseamnă că o reprezentare evocă o altă reprezentare. în Renaştere se ajunge la o schimbare subtilă. Empedocle. Foarte interesantă este tratarea despre un simţ general supraordonat. Îi urmează un capitol despre existenţa sufletului. interpreţii lui Aristotel sunt înlocuiţi de empirişti. au avut mai târziu formulări asemănătoare la unii reprezentaţi ai gestaltismului. gustul. cunoaştere. Este vorba de asociaţia prin contiguitate. care coordonează informaţiile provenite de la organele de simţ şi percepţia formelor.

dar consideră că omul a ajuns la o cunoaştere imperfectă în domeniul fiziologiei pentru a se putea miza mai mult pe fiziologie decât pe psihologie atunci când este vorba de înţelegerea succesiunii fenomenelor psihice. are poate cea mai mare importanţă pentru psihologie. revendica pentru psihologie statutul de ştiinţa independentă de observaţie şi experimentare. El nu exclude faptul că adevărul acestor legi depinde de condiţiile organice. O personalitate de prim rang a vieţii culturale engleze. Conceptul de evoluţie. dr. care vizează fundamentarea empirismului prin refuzul de a admite un principiu a priori şi aprofundarea metodei inductive. Herbart a scris o carte de psihologie ştiinţifică în care a căutat să aplice matematica la studiul vieţii psihice. Controversa asupra localizării funcţiilor psihicului. încercare de a trata organismul şi procesele vitale exclusiv ca măsură care poate fi descrisă în termenii fizicii şi chimiei. Dezvoltarea statisticii şi prelucrarea datelor experimentale din diferite domenii grăbeşte dezvoltarea psihofizicii şi a psihologiei diferenţiale prin testarea proceselor psihice. Astfel. Clasificarea elementelor a stârnit interesul asupra modului în care elementele spirituale se unesc în asociaţii. Aceste consideraţii asupra noii ştiinţe sunt integrate într-un ansamblu ideatic. începe să preocupe constant neurofiziologii începând din prima jumătate a secolului al XIX-lea. care are drept obiect degajarea legilor după care fenomenele din spirit se generează unele pe altele.Prof. impus de biologi în secolul trecut. timpul de reacţie a constituit a temă de mare interes pentru astronomi. cercetărilor şi experimentelor din secolul al XIX-lea poartă amprenta “ZEITGEIST-ului”. Covârşitoarea majoritate a studiilor. Dintre curentele filosofice empirismul critic. Psihofizica apare în Germania ca o tentativă de manifestare a ramurii experimentale.Titular curs . Înainte de 1850 J. care nu s-a încheiat până astăzi. Acesta este momentul în care se conturează clar tendinţele 8 . F. John Stuard Mill. Corneliu-Eugen Havârneanu interes pentru psihologie erau abordate şi de alte ştiinţe. apoi pentru fiziologi şi în cele din urmă pentru psihologi. Noua psihologie experimentală era puternic asociaţionistă. materialismul ştiinţific şi tradiţia asociaţionistă au jucat un rol important în progresul studiilor de psihologie.

Fiecare dintre fenomenele psihice raportate corespund unei impresii subiective. cel mai mic stimul perceptibil sau cea mai mică diferenţă între doi stimuli care determină o diferenţă între senzaţii. în special a celor tactile şi vizuale. legi asociative şi legi aperceptive. care sunt raporturi fixe între stimularea iniţială şi cea care provoacă noua senzaţie. H. după Wundt. în funcţie de anumite condiţii organice. singura garanţie a continuităţii interioare. Rolul decisiv în constituirea psihologiei experimentale l-a avut psihologul german Wilhelm Wundt. Deci. Pentru a diferenţia o senzaţie de alta între acestea trebuie să existe un raport constant care să poată fi determinat. care rezultă. E. şi fenomenul psihic. cele din urmă exprimând activitatea liberă a gândirii. se remarcă observaţia făcută de Bergson (în “Donnes imediates de la conscience”) şi anume că fenomenele psihice nu pot fi studiate aidoma celor obiective.TOTEU MARIUS de a elabora legi psihice prin care să se stabilească un raport între un fenomen fizic. măsura în psihologie vizează să determine. care variază de la individ la individ sau chiar la aceeaşi persoană în momente diferite. şi de a demonstra că senzaţia şi imaginea sunt produsul trecerii influxului nervos în neuronii cerebrali. Ea uneşte reprezentările. considerat stimul cauzal. Printre acestea. Cercetările lui Weber şi Fecher au făcut obiectul a numeroase studii în domenii diferite. demonstrată de caracterul de neînlocuit al experienţei imediate. Wundt arată că scopul său este de a determina raportul fenomenelor psihice cu substratul său organic şi activitatea cerebrală. pe baza paralelismului. Încă din 18731974 în lucrarea “Principii de psihologie fiziologică”. senzaţia. În 1879 Wundt a întemeiat la Leipzig primul laborator de psihologie experimentală. Wundt recunoaşte două tipuri de legi ale cunoaşterii. care sunt cert invariabile în condiţii identice. acesta propunându-şi să elaboreze o psihologie care să nu admită decât fapte care pot fi studiate experimental. Gustav Fechner deduce matematic o lege mai precisă: senzaţia creşte direct proporţional cu logaritmul excitaţiei. Weber încearcă să realizeze trecerea de la fiziologie la psihologie prin cercetări asupra senzaţiilor. care a fost frecventat de numeroşi cercetători străini. Apercepţia activă este. Astfel. la un subiect dat. Weber a stabilit pragurile diferenţiale. după legi ale gândirii şi utilizează ca material 9 . precum şi a numeroase critici.

Wundt este considerat fondatorul psihologiei ştiinţifice. adică să relateze percepţiile imediate ale unui eveniment. Psihologul francez conştientizează starea precară a noii ştiinţe psihologie. fără a adăuga elemente subiective derivate din expectanţe şi cunoştinţe. Thedule Ribot face un bilanţ al realizărilor psihologiei la graniţa dintre secolul al XIX-lea şi al XX-lea. 3 Paradigme explicative a) Structuralismul Edward B. aflată în vecinătatea filosofiei şi fiziologiei. el determină schimbări ale acestei experienţe. Subiecţii erau antrenaţi să facă o descriere “obiectivă” a propriei experienţe. deschis al lui Ribot se manifestă prin conştientizarea necesităţii studiilor psihologice care ar trebui să recurgă. Titchener (1867-1827) a dezvoltat o abordare nouă de studiu în psihologie. Structuralismul se bazează pe metoda introspecţie. Cea mai severă critică se referă la metoda folosită. Deşi curentul a avut o influenţă puternică în psihologie. Corneliu-Eugen Havârneanu impresiile exterioare. utilizând achiziţiile recente ale diverselor ştiinţe umane (antropologia. făcând analiza elementelor componente. Noua psihologie ar trebui să difere de cea veche prin spiritul său (ea nu este metafizică) şi prin scopul său (ea nu studiază decât fenomenul). Prin cercetările şi studiile experimentale realizate în laborator. dr. introspecţia. Ribot consideră că experimentele de laborator sunt destul de limitate. cunoscută sub numele de structuralism. Psihologii au 10 .Prof. elevii săi continuând activitatea de laborator şi contribuind astfel la dezvoltarea psihologiei ştiinţifice în direcţii diferite. etnografia. consideră că afectivitatea are rol decisiv faţă de stările intelectuale în explicarea comportamentului uman. Atunci când subiectul realizează introspecţia propriilor acte conştiente sau se opreşte în timpul unei reverii pentru a analiza gândurile şi senzaţiile trăite.Titular curs . la o metodă comparativă. se pot constata şi limite. dacă nu vor să se cantoneze în cercetări experimentale foarte limitate. Spiritul viu. certitudinea cercetărilor obiective nu este absolută iar metodele subiective le condiţionează în fapt pe toate celelalte. discipline care aveau un statut mult mai prestigios. care indirect a fost atribuit lui Wundt. Având o formaţie filosofică. lingvistica). Prin introspeţie subiecţii antrenaţi încercau să cunoască conţinutul propriilor lor experienţe conştiente. Astfel.

urechilor. Anumite caracteristici fizice (forma şi mărimea ochilor. Funcţionalismul a apărut ca o replică la abordarea structuralistă. Sub influenţa lui Wundt au apărut şi alte direcţii de cercetare ale fenomenelor psihice. fixă. considerat ca fiind cel mai mare psiholog american. labelor. b) Funcţionalismul Fondatorul acestui curent este William James (1842-1910). limitată şi fără sens. Psihiatrii francezi au făcut un real progres folosind hipnoza în studiul ideilor. p. În anii 30 psihologii au început să renunţe la structuralism. Psihologii care lucrau cu animale au obţinut rezultate interesante fără a utiliza introspecţia. El susţine că gândirea conştientă permite oamenilor să facă alegeri raţionale. neputându-se stabili care relatare este cea corectă. Fiziologii ruşi sub conducerea lui Pavlov au deschis o nouă direcţie în studiul învăţării. Funcţionaliştii au fost preocupaţi de motivul apariţiei unui comportament sau idei şi mai puţin de tipul de 11 . Altă limită este faptul că cercetători care au folosit independent metoda introspecţiei au obţinut rezultate diferite. iar psihologii americani au devenit mai interesaţi de căutarea unor soluţii practice pentru rezolvarea problemelor zilnice. ghearelor) au fost favorizate prin selecţie naturală deoarece ale au avut o funcţie utilă.TOTEU MARIUS descoperit că fiecare act de introspecţie alterează multe dintre experienţele conştiente care se doresc a fi izolate şi examinate. 1890. James susţinea că şi conştiinţa umană trebuie să fi avut o funcţie. Astfel empiriştii englezi au argumentat că gândurile şi activitatea sunt un rezultat direct al experienţei personale. Conştiinţa este pentru el un “organ adăugat de dragul cârmuirii unui sistem nervos prea complex pentru a se auto-regla” (W. Psihanaliştii europeni au început să examineze influenţa proceselor mentale inconştiente în cazurile de neadaptare. Pentru el experienţa conştientă era ca un râu care curge şi se schimbă tot timpul şi foloseşte termenul de “curent al conştiinţă” (stream of consciousness) pentru a sintetiza această proprietate. James a fost influenţat de Chales Darwin (1809-1882) care considera că printr-un proces de selecţie naturală vor fi favorizate şi transmise de la o generaţie la alta acele caracteristici ale animalelor care vor servi la o mai bună funcţionare. James a respins ideea că procesele conştiente ar avea o structură permanentă. mâinilor. altfel nu ar fi fost necesară dezvoltarea ei. care le dă acestora posibilitatea să supravieţuiască de la o generaţie la alta. considerată artificială. James.144).

ci prin impulsurile şi tendinţele ascunse în inconştient. pedagog şi psiholog funcţionalist. având cea mai mare parte ascunsă sub suprafaţa apei. Aceasta reprezintă distincţia majoră dintre structuralism şi funcţionalism. Investigaţiile sistematice ale schimbărilor din timpul vieţii au marcat începuturile psihologiei dezvoltării. dr. În această zonă sunt ascunse conflictele şi traumele acumulate în prima parte a vieţii. Inconştientul este cel care influenţează comportamentul şi emoţiile. James au fost dezvoltate de G. c) Psihanaliza Bazele psihanalizei au fost puse de medicul vienez Sigmund Freud (18561939). dar care pot fi aduse uşor în conştiinţă atunci când este necesar: preconştientul. numită conştient. cauzând deseori tulburări severe. Conceptul central al psihanalizei a fost incoştientul. Scopul său era de a înţelege şi trata comportamentele anormale. Teoria psihanalitică nu a apărut ca o reacţie împotriva structuralistului.Prof. cum ar fi de exemplu impulsurile sexuale inconştiente. devenind ramuri ale psihologiei de sine stătătoare. Pentru Freud viaţa noastră nu este dominată de conştiinţă ci de forţele care operează în inconştient. El a fost preocupat şi de modalităţile de îmbunătăţire a procesului de învăţare. ci ca urmare a cercetărilor din neurologie şi medicină.Titular curs . adolescenţei şi a perioadei adulte. Deoarece animalele sunt capabile de învăţare şi comportamentul lor poate servi unui scop sau funcţii a apărut psihologia animală. Stanley Hall (1844-1924) care a fost interesat de dezvoltarea umană pe parcursul copilăriei. Există o parte a minţii de care suntem conştienţi. contribuind în acest fel la apariţia unei noi discipline. John Dewey (1859-1952). Dar există şi anumite informaţii car sunt temporar uitate. 12 . În opinia lui Freud controlul primar al comportamentului nu se face prin raţiune şi procese conştiente. El a elaborat un model în care mintea umană este văzută ca un “iceberg”. Ideile lui W. psihologia educaţională. La început multe dintre principiile şi conceptele postulate au şocat o mare parte din populaţie. a fost interesat de abilitatea de rezolvare conştientă a problemelor ca un factor de supravieţuire a speciei umane. Prin teoria psihanalitică Freud a încercat să explice cele mai multe dintre comportamentele umane. Sub acestea se află un stratul profund al inconştientului. Corneliu-Eugen Havârneanu comportament sau idee manifestată. Ulterior aceste domenii psihologice derivate din funcţionalism au evoluat.

de exemplu. de satisfacere imediată a oricărei dorinţe. astfel încât demersul său constă în extinderea determinismului la viaţa psihică sub forma cauzalităţii absolute. Aceasta indică subiectului ce “ar trebui” sau “nu ar trebui” să facă. Acestea funcţionează pe baza principiului realităţii. apărând primele elemente realiste ale sinelui. Sinele conţine toate imboldurile lăuntrice. O altă critică se referă la ideea de “adevăr psihologic” în concepţia lui Freud. Au existat mai multe critici ale teoriei psihanalitice. Freud consideră personalitatea ca fiind alcătuită din trei părţi: sinele. Astfel. funcţionând pe baza principiului plăcerii. dar este dificil de folosit pentru a prezice ceea ce se va întâmpla. pulsiunile şi instinctele. Pe parcursul maturizării se dezvoltă şi o a treia parte a personalităţii. datoriile şi responsabilităţile sociale ale individului. atunci nu mai contează dacă acel fapt este veridic. Bazându-se pe analiza a nenunărate cazuri patologice şi normale Freud afirmă. Sinele este în întregime egoist. şi anume dacă unei persoane i se pare adevărat ceva. O altă serie de critici au făcut referire la eşantionul omogen de subiecţi utilizat de autor şi la faptul că Freud 13 . conţinând toate ideile. Freud a fost preocupat de înţelegerea şi explicarea fenomenelor. de satisfacere a solicitărilor sinelui într-o manieră care să se potrivească şi cu realitatea. În anumite privinţe această parte a personalităţii este la fel de nerealistă ca şi sinele. nimic întâmplător şi nedeterminat. astfel încât cele mai nesemnificative gesturi. frustrarea poate degenera în agresivitate. Pe măsură ce individul se desprinde de prima perioadă a copilăriei un astfel de comportament nu mai poate fi acceptat din punct de vedere social. că în viaţa psihică nu există nimic arbitrar.TOTEU MARIUS Influenţat de activitatea ştiinţifică desfăşurată în laborator. Această parte a personalităţii poartă denumirea de eu. deoarece unele exigenţe sociale sunt foarte greu de realizat. Perioada în care el a elaborat teoria psihanalitică a fost marcată de explicaţiile deterministe. eul şi supraeul. emoţii au fie o cauză conştientă. Efectul psihologic asupra individului este acelaşi. Eul este cel care menţine echilibrul între realitate şi solicitările supraeului. fie de cele mai multe ori o cauză inconştientă. Sinele poate reacţiona extrem. cuvinte. pentru prima oară în mod categoric. teoria poate fi utilizată pentru a explica aproape orice după consumarea evenimentului. supraeul.

Silverman (1976. de obicei. se minimalizează efectul tendinţei. terapia de lungă durată pentru verificarea ipotezelor psihanalitice. gândire etc. Din punct de vedere al validităţii conceptuale se pune problema testării ştiinţifice a ipotezelor derivate din teoria psihanalitică. necesare pentru evaluarea procedurii. Watson (1878-1958).Titular curs . Valoarea behaviorismului constă în 14 . nu furnizează materialului clinic în maniera expusă de pacient ci interpretările făcute de analist. Freud însuşi nu a fost preocupat de validarea empirică. Înaintea lui Watson. deoarece conţinutul acesteia (conştiinţă. al predispoziţiei .  în colectarea şi evaluarea datelor. Problema verificării obiective şi sistematice a conceptelor centrale a fost neglijată mult timp. care şi-a propus crearea unui sistem psihologic cât mai obiectiv. Nu se consideră necesară validarea experimentală independentă. Watson respinge studiul activităţii mentale care nu este direct observabilă. dr. pentru că acestea vizau aspecte inobservabile (visele şi acţiunile inconştiente). psihologul rus Ivan Secenov (1863-1965) a afirmat că toate comportamentele umane pot fi reduse la studiul mişcărilor musculare. Watson constată că în psihologie nu exista nici o modalitate de a observa obiectiv manifestările psihice conştiente. care să elimine metodele subiective (introspecţia) şi să se bazeze doar pe ceea ce poare fi observat şi înregistrat obiectiv. Pornind de la această idee. Astfel. Analiştii consideră că experienţele relatate de pacienţi sunt relevante şi confirmă teoria. 622) face o prezentare a reţinerilor în acceptarea datelor clinice ca bază pentru suportul empiric al teoriei psihanalitice:  raportările psihanalitice.  materialul nu este supus unei structuri replicabile. verbalizările pacienţilor cu suferinţe intense. Se pot observa doar stimulii exteriori şi comportamentele externe sau reacţiile musculare care apar în prezenţa acestor stimuli. imagine. subliniază necesitatea dezvoltării unei psihologii ştiinţifice experimentale obiective. El a fost format ca psiholog funcţionalist fiind interesat de scopul şi funcţiile comportamentului uman. Watson respinge ideile psihanaliştilor. Astfel. p.) nu poate fi cunoscut prin metode obiective. d) Behaviorismul a fost dezvoltat de psihologul american John B. behaviorismul este cunoscut ca psihologia “stimul-răspuns” (S-R) sau psihologia “cutiei negre”.Prof. Corneliu-Eugen Havârneanu utiliza tehnicile psihanalitice numai la subiecţii care erau deja familiarizaţi cu teoria sa. L. Psihanaliştii moderni folosesc interviul clinic.

voinţă. conştiinţă. un control riguros al variabilelor experimentale in scopul de a face psihologia cât mai ştiinţifică. Asociaţiile dintre comportamente şi consecinţele plăcute sau neplăcute ale acestora au efecte asupra comportamentelor viitoare. Argumentul lor este că dacă senzaţiile sunt elementare atunci fiecare imagine ar fi o senzaţie separată.TOTEU MARIUS demonstrarea faptului că o parte din comportamentul uman este determinat de stimulii exteriori şi de experienţa anterioară a subiecţilor. e) Gestaltismul În timp ce behaviorismul devenea dominant in psihologia americană. care explicau experienţa conştientă prin descompunerea ei în cele mai simple elemente. Cele mai importante critici aduse behaviorismului se referă la ignorarea unor aspecte inobservabie dar importante ale comportamentului uman (emoţii. fobiilor. motivaţie). Individul este produsul unui proces de condiţionare lentă şi odată format este greu de schimbat. Reprezentanţii şcolii gestaltiste. Această idee este revoluţionară deoarece respinge tendinţa 15 . La o anumită viteză de alternanţă se percepe o mişcare luminoasă între cele două puncte. creşterea productivităţii muncii şi utilizarea unor noi tehnici psihoterapeutice pentru tratarea agresivităţii. curent cunoscut ca psihologie gestaltistă. Această falsă percepţie a mişcării este cunoscută sub denumirea de fenomen phi. Singura cale de formare a comportamentului o reprezintă învăţarea. În acelaşi fel două obiecte prezentate succesiv sunt percepute în mişcare. au întâmpinat dificultăţi în încercarea de a explica cum o serie de imagini prezentate succesiv sunt văzute în mişcare (imaginea cinematografică). Structuraliştii. motivaţie. timidităţii etc. S-a pus accentul pe nevoia de definire precisă a termenilor. Max Wertheimer (1880-1967). deoarece persoana care vizionează un film vede o imagine în mişcare. În realitate lucrurile nu se prezintă în acest mod. Fenomenul a fost demonstrat experimental prin observarea a două luminiţe plasate într-o cameră întunecată şi care se aprind alternativ. o altă reacţie faţă de structuralism s-a dezvoltat în Germania. Gestaltismul îşi are începuturile în proiecţia imaginilor filmate. Wolfgang Kohler (1887-1967) şi Kurt Koffka (1886-1941) considerau că fenomenul phi este real şi nu poate fi explicat prin reducerea la senzaţiile cele mai simple. Subiectul ar trebui să fie decondiţionat şi apoi să se reia procesul de condiţionare. Perspectiva behavioristă a contribuit la îmbunătăţirea educaţiei. procese inconştiente) şi discreditarea proceselor psihice care nu pot fi studiate experimental (sentiment.

care dă colorii rezultate proprietăţi diferite faţă de proprietăţile elementelor componente. pe care îl rotim cu o anumită viteză vom vedea culoarea albă. Acest lucru nu este observat la prima vedere. dr. Senzaţia de roşu. “gestalt”. Umaniştii consideră “autorealizarea” ca un proces continuu.Prof. Pornind de la aceste idei Maslow a dezvoltat un nou concept de personalitate. La fel ca şi psihanaliştii. Influenţa curentului gestaltist este evidentă. f) Psihologia umanistă Psihologii Abraham Maslow (1908-1970) şi Carl Rogers (19021987) au creat şi dezvoltat psihologia umanistă. umaniştii consideră că fiinţa umană nu poate fi înţeleasă fragmentar. Gestaltiştii consideră că întreaga noastră experienţă nu este doar o sumă de părţi. De exemplu. de albastru şi de verde este total diferită de senzaţia de alb. considerându-se că fenomenele psihice trebuie să fie analizate şi înţelese ca entităţi. a celei mai mici distanţe etc. sunt conştienţi şi creativi şi se nasc cu o motivaţie internă de autorealizare a potenţialului de care dispun. Corneliu-Eugen Havârneanu structuralismului de a descompune experienţa în elementele componente. 16 . ci o nouă configuraţie formată pe baza acestora. împărţit în trei sectoare egale de roşu. Umaniştii nu aderă la ideea conform căreia comportamentul ar fi direcţionat de impulsuri şi motive inconştinte sau stimuli şi feedback-uri din mediu. Psihologii umanişti înţeleg comportamentul în mod diferit faţă de psihanalişti şi behaviorişti. ci un întreg. o configuraţie. psihologii umanişti au fost criticaţi pentru că s-au bazat mai mult pe speculaţii decât pe date obţinute experimental. care este menţinut pe tot parcursul vieţii şi nu ca scop pe care persoana ar putea să-l atingă.). Ideile gestaltiste au fost preluate de psihologia contemporană. Pentru a înţelege persoana în totalitatea sa trebuie să examinăm comportamentul prin percepţia de sine a fiecărui individ. Maslow introduce conceptul de “autorealizare” (self-actualization). Dar dacă luăm un disc. ale sistemului şi nu ale elementelor componente (legea asemănării. verde şi albastru.Titular curs . iar Carl Rogers a elaborat terapii pentru a ajuta oamenii să-şi dezvolte potenţialul individual. termen care defineşte procesul prin care un individ urmăreşte constant să-şi realizeze pe deplin potenţialul. Ei afirmă că oamenii sunt liberi. Pentru gestaltişti legile psihologiei sunt legi ale ansamblului. verde şi albastru. Constatăm că percepţia culorii albe nu este rezultatul simplei însumări a celor trei culori. au voinţă. nefiind necesară împărţirea în elemente componente. culoarea albă este formată printr-un amestec în proporţii egale a culorilor: roşu.

Ca şi behavioriştii. 23). Astfel. Spre deosebire de behaviorişti. există o mare varietate de arii în care psihologii lucrează. La fel ca şi psihologii gestaltişti. a unor studii de laborator bine controlate. în procesarea informaţiilor şi interpretarea experienţei. Azi. În esenţă psihologia cognitivă caută să satisfacă un dublu standard: de a oferi modele formalizate şi implementabile pe computer şi de a oferi modele valide şi relevante pentru comportamentul uman (Miclea. se consideră că desluşirea misterelor creierului va permite o mai bună explicaţie a comportamentelor. În acelaşi timp Wundt ar fi încântat de cercetările 17 . În epoca contemporană.TOTEU MARIUS g. care consideră că procesele mentale nu pot afecta comportamentul. Behaviorismul şi psihologia cognitivă s-au extins şi au dat naştere terapiilor clinice. Unele dintre sistemele originale de psihologie s-au maturizat şi schimbat. Psihologia cognitivă Perspectiva cognitivă combină aspecte ale psihologiei gestaltiste şi ale behaviorismului. care a stimulat cercetările asupra modului de procesare a informaţiilor de creierul uman. Tehnicile avansate din fiziologie şi biochimie au permis psihologilor să exploreze mai detaliat creierul şi sistemele senzoriale. Psihanaliştii şi-au diversificat metodele pornind de la tratamentele terapeutice originale ale lui S. 4. p. multiplicându-se domeniile de investigaţie. psihologii cognitivişti susţin nevoia de obiectivitate. cognitivişii cred că aceste procese influenţează comportamentul uman. Cercetările din genetică au sensibilizat psihologii în legătură cu importanţa zestrei ereditare asupra comportamentului. iar James ar fi încântat că psihologia şi-a găsit multiple aplicaţii în viaţa cotidiană. Wundt ar fi contrariat de faptul că se fac investigaţii psihologice în afara laboratorului. teoriilor sociale şi unor noi teorii ale învăţării şi ale motivaţiei. psihologii cognitivişti afirmă rolul activ al conştiinţei în organizarea percepţiilor. h. Cognitiviştii deduc procesele mentale din comportamentele observabile fără a se baza doar pe introspecţie. Domeniile psihologiei Din epoca lui Wundt şi James psihologia a evoluat ca ştiinţă. atât în laborator cât şi în situaţii cotidiene. Tendinţe moderne în psihologie Psihologia continuă să fie influenţată de noile idei şi concepte filosofice. Perspectiva cognitivă a fost influenţată de evoluţia computerelor. Freud. 1994.

afecţiune. iar James de aplicaţiile psihologiei realizate în afara laboratorului. învăţarea. Sdorow (1990. Psihologia comparată studiază diferenţele comportamentale şi asemănările dintre specii. formarea conceptelor. percepţia. Psihologia socială foloseşte tehnici specifice pentru a examina efectele interrelaţiilor dintre indivizi. examinând procesele fundamentale care guvernează comportamentele. În concepţia psihologilor cognitivişti comportamentul este alcătuit din evenimente mentale. gândirea. Consilierea psihologică presupune sprijinul pe care-l dă psihologul 18 . memoria. ataşamentul. cooperare. motivaţia şi emoţia. Psihologia clinică se centrează pe înţelegerea. memoria. Ariile de investigaţie sunt senzaţiile. alţi psihologi sunt preocupaţi de cercetări aplicative în scopul îmbunătăţirii calităţii vieţii.Titular curs . reprezentări. Ariile de interes sunt: dezvoltarea limbajului. dr. Psihologia experimentală se bazează pe metode ştiinţifice.Prof. credinţe şi gânduri. Cele două tipuri de cercetări nu se exclud. Psihofiziologia studiază factorii biologici şi efectele acestora asupra comportamentelor. factorii responsabili de modificările fizice. diagnosticarea şi tratarea comportamentelor deviante sau anormale. Psihologii sociali sunt interesaţi de subiecte ca: altruism. Psihologia dezvoltării studiază felul în care se dezvoltă şi se schimbă comportamentul pe parcursul vieţii. Corneliu-Eugen Havârneanu academice. Psihologia cognitivă studiază procesele mentale interne care includ: gândirea. realizate în laboratoare. Psihologii din domeniul academic realizează cercetări experimentale în laboratoarele colegiilor şi universităţilor. În timp ce psihologii din domeniul academic realizează cercetări fundamentale în psihologie. şi sistemul nervos. procesarea de informaţii. Psihologia personalităţii este preocupată de diferenţele comportamentale şi caracteristicile personale ale indivizilor. efectele drogurilor asupra comportamentelor. L. mulţi psihologi realizând cercetări de ambele tipuri. emoţia. dorinţe. Un psihofiziolog poate studia funcţiile unei structuri particulare a creierului. cognitive şi sociale. agresiune. presiunea grupului. percepţiile. zestrea ereditară. 17) consideră că există două domenii principale ale psihologiei: domeniul academic şi cel aplicativ. p.

Psihologia educaţională studiază sistemele educaţionale. Psihologul clinician urmăreşte cunoaşterea problemei pacientului cu scopul de a-l ajuta în rezolvarea conflictului şi restabilirea echilibrului psihic. psihologie juridică. a sportului. Psihologii care lucrează în domeniul psihologiei industriale şi organizaţionale sunt preocupaţi de identificarea factorilor psihologici care contribuie la creşterea eficienţei muncii. psihologia mediului. tehnicile de predare şi alţi factori care influenţează procesul de învăţare. Medicul abordează medical tulburarea psihică. pedagogică. economică practică medicală. Scopul său este de îmbunătăţire a educaţiei şi de a face învăţarea mai uşoară şi eficientă. Trebuie făcută distincţia dintre psihologul clinician şi medicul psihiatru. adesea cooperând cu părinţii şi profesorii. Psihologia şcolară evaluează elevii pentru a realiza o cât mai bună plasare a lor în clasă. A. psihologia sănătăţii. psihologia inginerească. a transporturilor. dezvoltarea abilităţilor de luare a deciziilor. prescriind droguri sau alte tratamente. judiciară militară. Alte arii ale psihologiei aplicate sunt psihologia sportului. Cosmovici (1996) prezintă o clasificare a principalelor ramuri ale psihologiei contemporane.a persoanei normală a vârstelor în dezvoltare a dezvoltării generală fiziologică umană socială psihologia patologică 19 . a artei evoluat analitică a individului teoretică sintetică . perfecţionarea tehnicilor manageriale de administrare. a muncii.TOTEU MARIUS pentru rezolvarea problemelor personale care nu derivă din tulburări mentale serioase. realizează programe pentru îmbunătăţirea performanţei academice şi a comportamentului şcolar.

a specificului acestuia în raport cu alte fenomene. existenţial (psihicul unei persoane este independent de psihicul altei persoane) şi este subiectiv din punct de vedere gnoseologic. c. Natura psihicului Problema naturii psihicului. Există o interacţiune între proces şi produs în sensul că produsul influenţează şi condiţionează dinamica viitoare a procesului. dobândite prin cunoaştere individuală sau socială. dr. s-au conturat concepţii contradictorii religioase. Este obiectiv din punct de vedere ontologic. filosofice sau ştiinţifice referitoare la natura fenomenelor psihice. iar un nou proces introduce o anumită modificare în structura produselor realizate anterior. Psihicul este material şi ideal. Este material deoarece apare din materie şi evoluează o dată cu ea. Psihicul este concomitent obiectiv şi subiectiv.Prof. având la bază activitatea materială a creierului şi este ideal deoarece prin natura sa posedă un conţinut de idei şi imagini. a modului său de organizare. 1996): a. Produsul este rezultatul final obţinut pe baza interacţiunii dintre subiect şi obiect. Procesualitatea se referă la desfăşurarea în timp. serială a fenomenului psihic. Zlate. Explicaţia acestei varietăţi de puncte de vedere se datorează naturii contradictorii a psihicului care prezintă mai multe aspecte bipolare care se opun unele altora (M. la succesiunea transformărilor produse în subiect. structurare şi funcţionare a stârnit vii controverse ajungându-se la conturarea unui tablou foarte variat de puncte de vedere. Psihicul apare atât în calitate de proces cât şi de produs. 20 .Titular curs . al cunoaşterii (fiecare persoană se implică în cunoaştere cu subiectivitatea sa prin însuşirile şi particularităţile sale proprii). Astfel. Corneliu-Eugen Havârneanu animală OBIECTUL PSIHOLOGIEI 1. b.

El simte nevoia să accepte existenţa spiritului deoarece neurofiziologia nu poate explica încă sinteza proceselor nervoase care produc procesele psihice (percepţie. Problema naturii psihicului este legată şi de raportul dintre psihic şi creier. vorbind de un continuum. de o trecere treptată de la o stare la alta. Modificările din spirit se produc paralel şi în creier. El este cauzat.m. Deoarece criteriile de diferenţiere a stărilor normale de cele patologice sunt greu de stabilit. Deşi se află în subordine. dar şi de manifestări patologice. dar el dispune şi de iniţiative şi acţiuni determinative. Poziţia interacţionistă consideră că spiritul ar fi o substanţă cu proprietăţi net diferite de cele ale creierului. Popper consideră că interacţiunea are loc prin mijlocirea unor moduli existenţi în scoarţă.a.d. Dificultatea constă în a stabili graniţa dintre normal şi patologic.TOTEU MARIUS d. Psihicul dispune de manifestări normale. b. deseori între ele există o contradicţie netă (o persoană care se bucură de producerea unui eveniment trist poate afişa în exterior o mască de tristeţe). A. Cosmovici (1996) evidenţiază.). După Rene Descartes. interacţiunea s-ar produce prin intermediul glandei pineale (epifiza). unii autori propun renunţarea la o delimitare fixă. Astfel o persoană cu un temperament coleric poate determina situaţii conflictuale în cadrul în cadrul unor interacţiuni de grup. De exemplu în cazul beţiei. realităţi complet diferite care nu comunică. Psihicul este determinat dar şi determinant.Dificultatea cunoaşterii provine din faptul că nu întotdeauna starea latentă coincide cu cea manifestă. a. Pe un fond normal putem întâlni manifestări mai ciudate iar pe un fond patologic putem întâlni suficiente momente de normalitate. f. Paralelismul susţine că există două realităţi. 21 . Psihicul este întâlnit atât în stare latentă (interiorizată) cât şi în stare manifestă (exteriorizată). alcoolul influenţează activitatea creierului şi poate duce la tot felul de tulburări ale conştiinţei. voinţă ş. e. spiritul şi materia. influenţat de factori şi condiţii naturale şi sociale de experienţa personală a fiecărui individ. existenţa a trei poziţii filosifice. creierul poate acţiona asupra psihicului. iar K. în legătură cu această problemă.

acelaşi număr de atomi. în cazul unui vapor unul este aspectul exterior. De exemplu: un bolovan care se desprinde din munte la un cutremur. care a creat totul. la configuraţia elementelor sale. Dificultatea constă în posibilitatea de a stabili legături între cele două aspecte: cum se poate ca o idee să declanşeze o acţiune.Titular curs . Cauzalitatea formală. structuraţi diferit). (Cosmovici. 22 . Corneliu-Eugen Havârneanu Se pune problema cum se realizează această potrivire permanentă. dar au proprietăţi diferite. Pentru susţinătorii teoriei identităţii. În acest caz hârtia fotografică şi bromura de argint nu au nimic comun cu imaginea fotografiată. Forma intervine în lanţul cauzal în mod hotărâtor. Observăm că păstrarea raporturilor permite reproducerea fidelă a imaginii. Este vorba de structura exterioară (primul exemplu) şi modul de organizare internă (al doilea exemplu). De exemplu imaginea fotografică rezultă din totalitatea raporturilor dintre petele negre şi albe. dr. extragem aspecte prin care ne referim la psihic şi prin observaţie exterioară şi experiment studiem procesele nervoase. Celmare.Prof. Izomerii (au aceeaşi compoziţie chimică. alţii consideră că biologii vor clarifica în viitor această chestiune. un act exterior. sau structurală este rezultatul unei relaţii dintre elemente. iar dimensiunile imaginii din fotografie şi obiectul real sunt total diferite. De exemplu. 1990). Problema se rezolvă dacă se accepta că psihicul este expresia unei proprietăţi caracteristice tuturor obiectelor şi fiinţelor din univers: şi anume FORMA. c. Forma are un rol hotărâtor în desfăşurarea cauzală a fenomenelor. activitatea psihică este tot una cu activitatea creierului. Unii consideră că intervine voinţa divină. care reflectă fidel petele de umbră şi lumină a obiectului fotografiat. Activitatea creierului poate fi privită din două puncte de vedere: prin analiză interioară. Forma se referă la structura obiectelor. văzul dintr-un avion şi altul este aspectul pe care-l observă marinarii car se află pe puntea navei. Consecinţele desprinderii vor depinde de forma sa (rotundă sau paralelipipedică). Psihicul ar fi FORMA pe care o îmbracă succesiunea proceselor nervoase din creier.

2. din clasa de jos se îndrăgosteşte de o tânără prinţesă dar. devenind o cauză a comportării vom apele la un exemplu. Psihicul este o informaţie. Psihicul intervine în procesele nervoase care declanşează acţiuni îndreptate spre un scop. Psihicul este o imagine.TOTEU MARIUS Forma. Pentru a vedea cum intervine psihicul în lanţul cauzal. pe când cea psihică este în continuă transformare. Imaginea prinţesei blochează sau eliberează circuite nervoase. Aceste imagini reprezintă fenomene psihice. obiceiurile fac posibilă apariţia ideii de căsătorie. Senzaţia de verde. Psihicul nu este un epifenomen. în timp ce creierul se autoprogramează mereu în funcţie de experienţă. Psihologie şi fiziologie Dacă fizica a jucat un loc important în naşterea psihologiei ştiinţifice o altă disciplină a jucat şi continuă să joace un rol capital. imaginea nu înseamnă decât un sistem precizat de raporturi. îşi dă seama de imposibilitatea unei căsătorii datorită mentalităţii înscrisă în conştiinţa tânărului. adică un fenomen fără nici o influenţă acţională. Psihicul are un rol activ. este altceva decât culoarea verde (o vibraţie electromagnetică). este psihicul pentru creier. Hermann von Helmholtz (1821-1894) a studiat în acelaşi timp atât medicina cât şi biologia. Acest aspect poate fi explicat prin faptul că raportul care există între cele două culori în exterior se păstrează şi în interior (între cele două senzaţii de culoare). El a cercetat experimental procesele senzoriale de auz 23 . imaginaţia care-l determină pe individ să acţioneze. o formă şi ca atare intră în lanţul cauzal al reacţiilor umane. Între imaginea psihică şi cea fotografică există o deosebire fundamentală: imaginea fotografică este fixată pentru totdeauna. Psihicul este constructiv deoarece apare iniţiativa. Un tânăr indian. datorită influenţelor din mediu şi din interiorul organismului. fiziologia şi în prezent şi neurologia. transformator. fiind posibile acţiuni diferite la ce doi tineri. Deosebirea dintre culorile obiective (verde şi roşu) corespund în creier deosebirii dintre senzaţia de verde şi cea de roşu. Deosebirea constă în faptul ca programele computer sunt create de om. Pentru un prinţ. Studiile au fost orientate asupra mecanismelor de percepţie. Ceea ce este programul (soft) pentru computer. normele.

Dezbaterile legate de antinomia dintre o concepţie dualistă şi o concepţie monistă continuă şi în prezent. asupra funcţionării în cooperare. Cunoaşterea funcţionării mentale a progresat datorită cunoştinţelor acumulate în domeniul fiziologiei. neuropsihologie.Prof. Emergenţa ştiinţelor cognitive reactivează în sânul psihologiei o dihotomie. După părerea acestuia . asupra caracterului masiv paralel a funcţionării cerebrale. ştiinţele comportamentului şi ştiinţele umane. neuroanatomie. psihologia genetică. Alţii insistă. psiholingvistica şi lingvistica.Titular curs . cele două disciplinele sunt strâns legate şi nu poate fi în nici un caz ignorat aportul lor reciproc. neurochimie etc. "Doctrina localizaţionistă" tratează funcţiile superioare mentale în raport cu structurile cerebrale. Astfel. altfel spus asupra faptului că multe procesări pot fi efectuate simultan. a interacţiunilor dintre diferite structuri şi. care fără a nega importanţa cunoştinţelor şi mecanismelor biologice. Numeroase dezbateri care au evidenţiat evoluţia cunoştinţelor biologice au ridicat problema separaţii între creier şi mental. în particular. 24 . Pe de altă parte. 1983) este contopită cu datele localizaţioniste. nu există o ruptura între cercetarea fiziologică şi cea psihologică. În domeniul studiului senzaţiilor şi percepţiilor. psihologia experimentală. Pentru unii funcţionarea cognitivă implică recursul la procesarea serială de informaţii şi deci la o ierarhie a funcţiilor şi structurilor neuronale care le susţin. Absenţa localizărilor precise pentru activităţile mentale complexe sugerează că ele presupun activităţi de colaborare mai mult decât globale. în particular cu psihologia cognitivă. Se poate spune că ei adoptă tezele localizaţioniste. Aceasta face joncţiunea cu ceea ce numim astăzi neuroştiinţe (neurologie. Deoarece evoluţia cunoştinţelor biologice a permis constituirea psihofiziologiei. din contră. Aportul său constă în posibilitatea de a pune un diagnostic asupra leziunilor sistemului nervos plecând de la studiul tulburărilor de comportament şi elaborarea metodelor de "restaurare funcţională". dr. Putem adopta o poziţie dualistă. Ipoteza modularităţii proceselor de nivele scăzute (Fodor. partizanii dualismului. ni se pare util să stabilim raportul fiziologiei cu psihologia şi. De o parte partizanii monismului care se reataşează de neuroştiinţele. Anumite dezbateri opun astăzi multe concepţii cognitive. deci. Corneliu-Eugen Havârneanu şi văz.). fără a nega datele localizaţioniste se insistă mai mult asupra legăturilor. sau una monistă ?.

tind adesea să ignore importanţa constrângerilor biologice în determinarea comportamentului. a fost primul care a aplicat curba lui Gauss la distribuţia diferitelor variabile. Psihismul nu este în nici un caz autonom şi cunoştinţele noastre psihologice nu s-ar putea constitui în cunoştinţe structurate fără a ţine seama de rădăcinile biologice. afective. de un 1 2 Punct central într-o distribuţie. Conform acestei teorii. Luarea în considerare a mediei sau a altei măsuri a tendinţei centrale (mediana1 sau modul2) pentru definirea normalităţii are multiple avantaje. Aceasta tendinţă ne-ar duce la concluzia că psihologia. prin anumite aspecte reaminteşte de excesele reflexologiei. Nu este benefic să privim dogmatic diferenţele dintre cele două extreme. cu ale psihofiziologiei. cunoaşterea umană nu este reductibilă la descrierea unei funcţionări neuronale sau hormonale. Quételet a dezvoltat teoria omului mediu. obţinute ca urmare a măsurilor de natură biologică sau socială. normalitatea va fi abordată după mai multe ipoteze: de concept statistic. în particular. Normal – concept statistic Matematicianul belgian Adolphe Quételet (1796-1874). Primii ajung uneori la reducţionism care. sub sau peste care se găsesc 50% din valori. În mod cert. În opera sa intitulată Fizica socială sau Studiu asupra dezvoltării de facultăţi ale omului (1835). individuale. sociale) nu ştie să profite de dezvoltarea cunoştinţelor sale armonizate cu cele ale disciplinelor conexe şi. Ceilalţi. strămoşul antropometriei. ca ideal şi totodată ca lipsă a bolii. 25 . Este vorba. dar între idealul logic şi realizările sale cotidiene există multe variaţii şi procedee care sunt tributare funcţionări noastre biologice. apoi . ca normă socială. a. 3. în acest caz. Modul este o valoare care are frecvenţa cea mai mare. omul normal este omul mediu. Normal şi patologic Exist în literatură mai multe concepţii ale normalităţii şi pentru a clarifica lucrurile.TOTEU MARIUS proclamă caracterul ireductibil al mentalului şi simbolicului la mecanismele fiziologice care le sunt suport. din contră. în toate variantele sale (cognitive. Astfel el consideră că media sau tendinţa centrală de distribuţie poate fi obţinută prin măsurarea unei singure trăsături într-o populaţie.

inteligenţa). o persoană care. Mai mult. Dacă o populaţie este normal distribuită. compatibilă cu o funcţionare adecvată (deci. precum inteligenţa. într-o distribuţie normală. Cu toate acestea există o tranziţie graduală de la medie spre extreme. pentru o caracteristică a subiectului. 68. media poate fi considerată ca normală şi. 95. definiţia punctelor care delimitează o zonă de variaţie (în exemplul dat. cum este cazul agresivităţii. în funcţie de o zonă de variaţie compatibilă. Comportamentul unei persoane poate fi mai mult sau mai puţin adecvat şi decizia referitoare la amplasarea punctului de demarcaţie devine destul de arbitrară şi impune un consens. Deviaţiile. de nedorit. O deviaţie mai mare este gravă şi semnifică o anormalitate mai accentuată.26% din subiecţi se situează între o abatere standard de o parte şi de alta a mediei. normală) a unei persoane. se face pentru fiecare situaţie particulară. în consecinţă. are un QI scăzut. Apar şi alte dificultăţi atunci când se procedează în acest fel. pentru care este absurd să considerăm cele două extreme ca anormale. Acest criteriu poate fi stabilit în manieră empirică. Caracterul arbitrar al punctelor de demarcaţie între normal şi anormal nu este unicul punct slab al evaluării statistice a normalităţii. Pentru mai multe caracteristici sau trăsături de caracter umane. care necesită competenţe de tip şcolar ca cititul. Este vorba de o împrejurime desemnată ca relativistă. deci. scrisul sau socotitul. Stabilirea acestor puncte cu ajutorul abaterii standard. dr. Constatăm existenţa unor trăsături.4% din populaţie se găseşte între două abateri standard de o parte şi de alta a mediei. De exemplu. cu o funcţionare potrivită. 26 . de dorit. nu atrage ambiguităţi. Deoarece normalitatea este distribuită între două abateri standard de o parte şi de alta a mediei vom putea considera că 95% din populaţie este normală şi cam 5% de populaţie este anormală. dar funcţionează în manieră nepotrivită într-un mediu urban mai complex. Totuşi. independent de toate sistemele de valori. Corneliu-Eugen Havârneanu criteriu obiectiv de definire a normalităţii.Prof. Potrivit şi nepotrivit nu constituie categorii care se exclud concomitent.Titular curs . poate funcţiona potrivit într-un mediu rural simplu. Deviaţiile în cele două direcţii (prea agresiv sau foarte puţin agresiv) pot fi considerate ca anormale şi. într-o direcţie sau altă faţă de tendinţa centrală sunt considerate anormale.

sunt compatibile cu profilul normal. deoarece el reprezintă funcţionarea optimă a indivizilor plasaţi în acest mediu. Conform teoriei normei sociale comportamentul care 27 . Trecerea de la noţiunea de normal la cea de normativ constituie un real progres. pentru un observator. În aceste condiţii este necesar realizăm profile cu trăsăturile caracteristice şi să decidem câte caracteristici. El menţine echivalenţa între medie şi normă. Într-o lucrarea. La Canguilhem. indiferent de direcţie este evitată. Normalitatea ca normă socială Faptul de a înţelege normalitatea ca o normă socială se aplică la sănătatea mentală şi întro manieră foarte limitată la sănătatea fizică. care se abat cu două abateri standard de la medie. convingeri care pot fi în acord sau nu cu comportamentul obiectiv al acestor persoane (Parsons. Ea permite o mai bună înţelegere a bolii. imprevizibile. media este expresia de normativitate biologică. amintim că pentru descrierea omului. un comportamentul este mai frecvent decât altele. foarte valoroasă. b. – Normal şi patologic – medicul şi filosoful francez Georges Canguilhem (1966) dă o formă mai modernă raţionamentului lui Quételet. Printre acestea. În societăţile care acordă o mare valoare conformismului. Într-un mediu fizic şi social dat. fixarea la un ansamblu limitat de reacţii. În timp ce teoria statistică constituie o viziune externă a sistemului. sunt necesare mai multe caracteristici. Numărul acestor caracteristici este mare. norma medie. precum şi incapacitatea de a se adapta la situaţii noi. teoria normei sociale reprezintă punctul de vedere al actorilor care fac parte din sistemul social. este considerată ca un ideal. Norma nu mai este conformarea la o lege. iar procentul persoanelor pentru care trăsurile caracteristice alese se situează în zona medie este insuficient. sau reducerea capacităţii de adaptare. 1967). Teoria normei sociale ţine cont de convingerile membrilor societăţii. În acest context trebuie să distingem norma ideală de norma medie. Orice deviaţie. ci cea mai bună adaptare a organismului la mediul exterior.TOTEU MARIUS Conceptul statistic de normalitate generează dificultăţi. dar cele două abordări nu pot fi confundate. Acest punct de vedere are asemănări cu teoria statistică a normalităţii. Teoria normei sociale se referă la faptul că persoanele au rolul lor şi anumite aşteptări referitoare la maniera în care ceilalţi îşi exercită rolul.

în Suedia. Normalizarea nu înseamnă deci normalitate. în Suedia. Deoarece constituie un ideal. 1987). Asta nu înseamnă că am putea constrânge pe cineva să se comporte conform normelor particulare. în manieră stabilă. condiţiile de viaţă necesare persoanelor care prezintă un handicap mental (Kebbon. Conform acestui principiu. Elaborarea conceptului de normalizare în ţările scandinave şi. un continuu între normalitate şi anormalitate. Normalizarea nu înseamnă că persoanele cu handicap mental devin normale sau că ele acţionează ca alte persoane. 28 . în Danemarca. Corneliu-Eugen Havârneanu se depărtează de conduitele acceptate este considerat ca anormal. a ajuns la o viziune a normalizării ca un proces de adaptare reciprocă a individului handicapat la societate şi a societăţii la individul handicapat. aproape de polul patologiei extreme sunt situate cazurile psihotice cele mai severe. ca de exemplu. Marie Jahoda (1959) articula punctele de vedere umane şi psihanalistice şi dezvolta conceptul de sănătate mentală pozitivă care înglobează diferite aspecte: o atitudine pozitivă şi acceptabilă faţă de sine. trebuie făcut un efort constant pentru a reda normalul şi. În cadrul discuţiei despre normalitate ca normă socială este important să invocăm principiul normalizării. Persoanele bine adaptate. în manieră analogă concepţiei de normalitate ca medie. realizarea potenţialului propriu. sunt plasate în acest continuum aproape de polul normalităţii ideale. urmate de cazurile de psihonevroze şi de cazurile lejere de inadaptare care includ majoritatea populaţiei. aşa cum o fac 51% din subiecţi sau cum "specialiştii" consideră că ar fi cel mai bine. Atunci când este vorba de sănătatea mentală.Prof. polul normalităţii ideale nu va fi niciodată ocupat. pe cât posibil. În acest caz. acest continuum nu se întinde în două direcţii opuse în raport cu media centrală ci merge de la anormalitatea extremă la normalitatea ideală sau de la patologia extremă la sănătatea perfectă. Persoanele situate cel mai aproape de acest pol sunt cele care realizează potenţialul lor şi care sunt creative. contra naturii. dr. formulat de Bank-Mikkelsen. Normalitatea ca ideal Înţelegerea normalităţii ca ideal presupune. c. în special. şi de Nirje.Titular curs . criticabil din punct de vedere moral şi o expresia a unei maladii.

aceasta semnifică că ponderea normalităţii într-o populaţie dată poate fi stabilită calculând toate incidentele şi pondera maladiilor. în general. politica admisă etc. autonomia personală. Noţiunea de incident face referire la proporţia de noutate a cazului apărut într-o perioadă de timp (un an. Idealul de sănătate mentală pozitivă pune problema relativităţii culturii. Cifrele variază mult în funcţie de diferiţi factori. respinsă. Prima metodă constă în efectuarea unui recensământ al populaţiei din spitale. adesea calculată pentru 100. dacă conceptul de simptom poate fi modelat cultural. disponibilitatea serviciilor. o percepţie fără distorsiune a realităţii. putem. Calculând toate incidentele şi ponderile pentru toate maladiile. Două metode permit calculul eradicării bolilor. şi se constată o relativitate a informaţiilor oferite de statisticile din spitale care este dovedită de rezultatele diferitelor cercetări. de exemplu. Normalitatea ca absenţă a bolii La acest curent aderă în special psihiatrii. Actual. poate fi considerat normal de compatrioţii săi. În practică. această poziţie este. determina proporţia populaţiei afectată de boală şi estima proporţia populaţiei care riscă să devină bolnavă la un moment dat. Punctul de vedere extrem conduce la afirmaţia că un locuitor din insula Dobu.TOTEU MARIUS integrarea funcţiilor psihologice.. d. o stăpânire a mediului. dar este diagnosticat ca schizofren paranoid într-o cultură occidentală. pe baza dovezilor care atestă că indivizii cu afecţiuni psihotice sunt recunoscuţi în toate culturile. Cu toate acestea. este mai dificil de ajuns la un ideal de sănătate mentală pozitivă acceptată la nivel transcultural. Adepţii acestei tendinţe afirmă că ceea ce este normal într-o cultură poate fi anormal în alta. care adoptă modelul medical al maladiei. cifrele obţinute indică o mai mare pondere a bolii sau 29 . în principiu. În cazul în care această metodă este utilizată. A doua metodă permite calcularea ponderii persoanelor care manifestă tulburări mentale prin ancheta epidemiologică realizată pe un eşantion reprezentativ din populaţia generală. de exemplu.000 de persoane).

1. cum deja am văzut descriu normalitatea ca un concept statistic. pe problemele individuale şi nu pe categorizarea indivizilor. O persoană care manifestă foarte rar un comportament poate fi etichetată ca anormală. Definiţiile existenţialiste pun accentul pe individ şi dezvoltarea sa. Această formulare readuce în mod evident definiţia inteligenţei la ceea ce măsoară testele de inteligenţă. Considerând societatea ca responsabilă de majoritatea suferinţelor la care ajunge individul. deci o mai mare extensie a patologiei. Toate criteriile de stabilire a anormalităţii sunt determinate de a cultura căreia aparţine o persoană şi trebuie considerate în contextul culturii acestei persoane. Greşeala. mai mulţi termeni sunt utilizaţi ca sinonimi cu termenul patologie sau adjectivul derivat. 2. dr. În primul rând. definiţiile existenţialiste subliniază importanţa unui mediu adecvat pe care trebuie să-l oferim persoanei prin care să se modifice. McMahon (1976) descria cinci tipuri de definiţii. tulburare. Definiţiile sociale subliniază faptul că anormalitatea este relativă la cultură. Aceste cifre depind de criteriile adoptate în depistare şi diagnostic. Criteriile utilizate pentru definirea patologică În publicaţiile de specialitate. de exemplu. o persoană este patologică (anormală) dacă psihologul sau psihiatrul spune că este. patologic. suferinţă mentală sau alt termen similar) ?" La întrebarea ce este patologicul? –vom găsi o multitudine de răspunsuri. 3. utilizează anormalitate. şi se referă la frecvenţa unor comportamente în populaţia generală. pshihopatologie şi tulburare comportamentală. Martin (1973). McMahon (1976) utilizează termeni precum normalitate. devianţă şi suferinţă mentală. culpabilitatea şi moralitatea sunt în relaţie cu definiţiile sociale. 30 . e. Într-un efort de sistematizare. Un alt autor. 4.Titular curs . să se corijeze însăşi persoana. Diversitatea terminologică determină întrebarea: "Ce reprezintă comportamentul anormal (sau psihopatologie. În conformitate cu definiţia profesională. Schimbările valorilor culturale a societăţii determină schimbări în maniera de categorizare a unor manifestări.Prof. Corneliu-Eugen Havârneanu tulburărilor mentale. definiţiile statistice care.

Altrocchi (1980). şi că noi avem o idee despre standarde de performanţă. Potrivit lui Altrocchi. exprimată ca o abatere în raport cu standardele sociale. adesea menţionat atunci când este definit patologicul. propune alte două criterii Comportamentul anormal se poate defini ca un comportament neadaptat (maladaptive) sau distrugător pentru o persoană sau pentru mediul său social. Problema pe care o ridică Buss este esenţială pentru înţelegerea conceptului de patologic. vorbeşte de comportamentul anormal. Costin şi Dagnus (1989) menţin criteriul "contact inadecvat cu realitatea". Ea trebuie examinată în perspectiva unui relativism cultural.TOTEU MARIUS 5. Un alt criteriu. Noţiunea de devianţă. face referire la consecinţele tulburărilor menţionate asupra pacientul şi/sau a persoanelor care-l înconjură. atunci când descriu o persoană patologică. definită ca un comportament extrem şi persistent care deranjează alte persoane. atunci patologia poate fi apropiată criteriului bizarerie (deviaţie în raport cu standardelor de comportament acceptate). Pentru evitarea capcanelor semantice şi pentru a utiliza conceptele pertinente cu care o bună parte de specialişti pot fi de acord. Handicapul psihologic este consecinţa incapacităţii unei persoane de a face anumite lucruri. Aceste consecinţe constituie handicapul psihologic. criteriul propus de Buss (1966). referinduse la tulburările de percepţie şi raţionament. Acesta concept nu poate fi definit în absenţa criteriilor precise. iar publicaţiile disponibile nu ne oferă o viziune concordantă în legătură cu aceste criterii. este foarte dependentă de normele şi valorile sociale. Cei din anturaj evocă. adesea. un contact inadecvat al acesteia cu realitatea. Buss (1966) propune o definiţie practică bazată pe prezenţa a trei indicatori de patologie: disconfortul. Ne referim la noţiunea de devianţă socială. bizareria şi ineficacitatea. activitatea fizică inadecvată. Noţiunea de handicap presupune că noi ştim ce trebuie să facă o persoană. prin cunoştinţele şi abilităţile sale este posibilă această realizare. Atât timp cât timp criteriul devianţa socială este central pentru definiţiile statistice şi sociale ale patologiei. Anumiţi autori vorbesc de ineficacitate sau ineficacitate intelectuală şi socială. Un prim aspect care trebuie să reţină atenţia este acela al manierei în care alţii percep o persoană care este etichetată ca patologică sau anormală. deşi a priori. care. dezorientarea. comportamentul anormal este totdeauna 31 . În legătură cu problema criteriilor care permit definirea patologiei.

Asemenea diferenţe apar clar atunci când se compară funcţionarea aceluiaşi pacient în mediu de azil şi. Comportamentul este neadaptat atunci când acesta nu devine un mijloc pentru a aborda şi rezolva problema cu care persoana se confruntă. Întrebările cărora participanţii încercau să le răspundă erau: "Este isteria pe punctul 32 .Titular curs . Observarea pacienţilor în diferite circumstanţe şi situaţii arată că manifestările care decurg din aceeaşi problematică variază mult. voi evoca noţiunea de patoplasticitate. Problema variaţiei criteriilor diagnostice se pune. Corneliu-Eugen Havârneanu neadaptat şi uneori distrugător. El este însoţit de o scădere a stimei de sine şi creează persoanei trăiri frustrante suferinţe. Această reactivitate diferenţială este la originea modificărilor simptomatologice. Dacă neadaptarea afectează în primul rând persoana patologică. schimbării sau dispariţiei acestor simptoame. într-un mediu sau altul. în familia sa sau la un examen psihologic se va modula în conformitate cu contextul respectiv. după o sută de ani". ci un mod de a evita problema. iar manifestările sale psihopatologice vor oferi tablouri clinice relativ diferite. Diferenţele apar şi atunci când se compară tablourile clinice ale aceluiaşi pacient în diferite momente ale evoluţiei bolii sale. din ce în ce mai des. mediului social şi cultural în care trăiesc pacienţii. Criteriile care permit definirea patologiei nu sunt fixe şi sursele acestei variaţii sunt diverse: diferenţele cadrelor teoretice. după dezinstituţionalizare. evoluţia tulburărilor în timp În acest context. deci. ea afectează de asemenea şi persoana care trăieşte în anturajul acesteia. asupra menţinerii. Acelaşi pacient întâlnit într-un grup de ergoterapie. În ianuarie 1988. Diversificarea locurilor în care trăieşte un individ stârneşte întrebarea în legătură cu diferenţele toleranţei relative la simptoame. Asociaţia de Psihiatrie Franceză a organizat două zile de studiu consacrate temei "Isteria. dr. În toate situaţiile evocate până acum se pune întrebarea plasticităţii şi evoluţiei tulburărilor mentale. Este deci logic să examinăm variabilitatea indicilor patologici prin care patologia este transformată în mod constant. stres. Pentru o mai bună ilustrare a acestei probleme vom apela la un exemplu. Comportamentul este neadaptat şi atunci când se observă o limitare a răspunsurilor posibile în faţă unei probleme de rezolvat.Prof.

punctul de vedere discontinuist corespunde unei opoziţii nete între normal şi patologic. încă din 1870 de Charcot. "isteria este moartă şi a luat cu ea enigmele în căderea sa". se termină cu forme grave de patologie mentală. este continuitatea între boală mentală şi sănătate mentală. că isteria astfel cunoscută în secolul XIX era produsă de o represiune exercitată asupra liberei manifestări a emoţiilor. cu gesticulări teatrale mimând pasiunea. "Ce a devenit isteria cotidiană?". frica. precum Ch.TOTEU MARIUS de a dispare?". este foarte rar observat în zilele noastre. Dacă se admite. În acea epocă.. simptoame ginecologice comportând o disfuncţie hormonală etc. transformarea progresivă care s-a produs a fost cea a statutului femeii. de absenţa factorilor socioculturali responsabili de producerea bolii. f. precum Trillat (1986).a. de exemplu. Pentru alţii. ura etc. Charcot distingea patru faze la crize mari pseudo-convulsive sau epileptoide: a) aura (constă în dureri ovariene sau epigastrice. contorsiuni dezordonate.). pierderea cunoştinţei. c) faza numită "clonică sau de clownn " (constă în mişcări ample. Potrivit punctului de vedere continuist. lipotimii. cu adoptarea atitudinilor bizare sau pasionale. 1994). plecând de la normalitate. boala şi sănătatea constituie un continuum care. mutarea care a condus la dispariţia marilor crize pseudo-convulsive s-ar datora tendinţei de ascundere progresivă a simptoamelor în interiorul corpului. În acest cadru. Numeroşi psihologi clinicieni şi psihiatri acceptă astăzi ideea de continuitate a schimbărilor imperceptibile mergând de la funcţionarea eficace la o dezorganizare severă a personalităţii. spaima. Pentru anumiţi autori. Continuitatea sau discontinuitatea normalului şi patologicului Un aspect important. pulsiunilor.d.(Guelfi ş. atunci liberalizarea acestor manifestări determină refugiul în forme de expresii substitutive sau simbolice.m. caracterul ei spectacular. Aceast tip de criză. De ce apar aceste întrebări? Deoarece isteria a descrisă. nu există practic astăzi. instinctelor.). Isteria se refugiază în tulburări neurovegetative comune câtorva patologii psihosomatice (dureri diverse. Risset (1964). cădere urmată de rigiditate musculară). b) atacul propriuzis (cu ţipăt. Dispariţia sa ar fi cauzată de schimbările sociale. pentru mulţi. În 33 . d) faza rezolutivă marcată de hohot de plâns şi râs. paloare. nod în gât şi tulburări vizuale). crize de tetanie. atunci când vorbim de normalitate. În opoziţie.

sunt considerate tulburări psihopatologice atunci când intensitatea depresiei şi a anxietăţii creşte şi atinge pe continuum intensitatea care nu se întâlneşte decât la un număr mic de persoane. sunt considerate ca diferite stări calitative de normalitate sau de sănătate mentală. Poziţia discontinuă opune normalul şi patologicul şi corespunde punctului de vedere medical. în acelaşi timp. două se disting în particular: un 34 .m. în fine. Diagnosticul de patologie implică. Printre aceste opere. Fixarea acestor nivele. De exemplu. dr. Adams şi Haber (1985) descriu modelul multivariat sau cantitativ. atunci când apar dovezi ale suferinţei sau desperării persoanei şi. în populaţia generală. Corneliu-Eugen Havârneanu cadrul acestui continuum. Este vorba de modelul pe care Adams şi Haber (1985) îl desemnează ca model al claselor sau diferenţelor calitative. precum schizofrenia. Goldstein indică că în cadrul acestui continuum menţionat. depresia şi anxietatea. Pentru a utiliza aceste criterii. necesar să cunoaştem nivelele cantitative care dacă sunt atinse de o variabilă ne permite s-o încadrăm în sfera patologicului. atunci când creează un handicap psihologic. Acest model poate fi folosit în diagnosticul medical de hipertensiune. într-o anumită măsură arbitrară.Titular curs . severitatea comportamentului patologic poate fi evaluată în funcţie de trei criterii: bizareria comportamentului. cunoaşterea condiţiilor mediului în care un comportament dat atinge o intensitate particulară. După Goldstein ş. model prin care se consideră că toate comportamentele pot fi plasate în acest continuum. un comportament este înţeles ca patologic atunci când el reprezintă o devianţă socială. a variabilei analizate. Dezbaterea asupra continuităţii normalului şi patologicului rămâne incompletă fără o prezentare a implicaţiilor sale în domeniul psihopatologic la copil şi adolescent. unde maladiile. poate fi facilitată de cunoaşterea consecinţelor pe care le pot avea asemenea comportamente extreme. durată şi frecvenţă. Descriind maniera în care tulburările psihopatologice pot fi definite.Prof. tradiţional. (1986). de asemenea. Este. În plus.d. persistenţa sa şi efectul său asupra funcţionării sociale. prezenţa uneia din cele trei caracteristici este suficientă pentru calificarea unui comportament patologic. Diagnosticul este atribuit unei persoane la care presiunea sanguină atinge o anumită intensitate. este necesar să posedăm datele referitoare la variaţia. Mai multe opere apărute în anii 60 relevă semnificaţia particulară a noţiunii de normal şi patologic în cazul copiilor şi adolescenţilor.a.

totdeauna. din contră. sistemele filosofice sunt interesante să folosească conceptul de "natură". ceea ce este prezent în el în manieră esenţială. în compendiul Psihopatologia copilului.TOTEU MARIUS articol. Descartes. Acest lucru este foarte evident atunci când se ţine cont de faptul un copilul este o fiinţă în evoluţie. a unui individ. de Diatkine şi volumul elaborat de Anna Freud (Le normal şi pathologique chel l'enfant. cu o largă diversitate semantică De la Aristotel şi până la filosofii clasici Bacon. rigiditatea lor. Ajuriaguerra şi Marcelli conchid că a raţiona conform dihotomiei normal-patologic nu oferă un mare interes în pedopsihiatrie. Naturii 35 . Ajuriaguerra şi Marcelli (1982) subliniau că normalul şi patologicul nu trebuie să fie considerate ca două stări distincte una de cealaltă. în acest caz . Mai recent. la fel cum el poarte fi " normal patologic" (fobii la copii mici. fluiditatea acestor grupuri de conduite sau.). dezacordul. Într-adevăr. În manualul de Psihopatologia adolescentului. ca o frontieră sau o mare prăpastie. natura şi cultura este legat de o problematică psihologică cu o bogată tradiţie filosofică. Natură şi cultură Acest cuplu antinomic. Începând din antichitate. conduite de ceartă la adolescenţi etc. 1968). supuse eşecului: norma statistică sau sociologică şi normalitatea opusă bolii. chemat să răspundă la întrebarea: adolescentul consultat va fi un adult normal sau se afundă în patologie? Widlöcher (1978) refuză împărţirea între conduite care ar fi dovezile patologiei şi conduitele care ar fi expresia unei patologii normale El recomandă reintegrarea întregii conduite în ansamblul conduitelor subiectului. este ceea ce îl constituie dându-i permanenţă. separate cu rigurozitate. clinicianul este. 4. criteriile asupra cărora se fondează noţiunea normalului sau patologicului sunt toate. Domeniile normalului şi patologicului se întrepătrund: "un copil poate fi patologic normal" (ca în cazul hipermaturităţii copiilor din familiile cu părinţi psihotici sau divorţaţi. În acest context. natura unui corp. Marcelli şi Braconnier (1984) arată că problema normalului şi patologicului se pune cu acuitate la adolescenţi. evaluând armonia. sau în cazul copiilor conformişti). scris în 1967.

Dumnezeu creştin funcţionând cu o bunătate providenţială pentru a realiza binele omenirii.Titular curs . Ea a fost divinizată. a dormi sau conduitele sexuale. a. după J. apar ca accidente adăugate şi sunt individuale sau sociale (după Montaigne: legile conştiinţei care spunem că sunt de la natură dau naştere la obiceiuri). limbajelor. Wundt considera că fondarea unei ştiinţe psihologice nu se poate face ignorând varietatea obiceiurilor. Rousseau. limbaj. dr. devin autonome şi sunt modelate de anturajului social. Corneliu-Eugen Havârneanu sale se opune ceea ce acţionează din exterior. După Cassirer.J. a se hrăni. Faţă de ceea ce natura a finalizat omul se detaşează atunci când îşi dezvoltă spiritul său. mediu social. rezultatul explorării mediului natural şi folosea metodele analoge ştiinţelor naturale. Conduitele umane şi culturale Atât determinările organice ale comportamentului. Activităţile "naturale" precum cele de a merge. 1988. ritualuri. rituri şi tradiţii. recunoscut în toate societăţile umane cunoscute. obiceiuri. Ea este o reconstrucţie permanentă. sau creşterea copiilor. când este aliniat unui contract social. implicând participarea activă şi creativă a omului. cunoştinţe tehnice. Importanţa unui asemenea ansamblu. mai ales atunci când s-a pus problema explicării modalităţilor de comportament şi cunoaştere umană. La o primă analiză tema determinărilor culturale pare să se situeze pe acelaşi plan cu acela al studiului efectelor "naturale". Termenul "cultură" evocă ceea ce a fost acumulat de generaţii succesive – experienţă. tradiţii şi transmis generaţiilor actuale prin diferite moduri: familie. a determinat apariţia sintagmei "omul ca animal cultural". şi grupa în 10 volume Völker-Psychologie (Psihologia 36 . Plecând de la această puncte de vedere s-au profilat mai multe direcţii. Devenită ansamblul a ceea ce există. natura a fost în secolul XVIII un fel de substitut. cultura nu poate fi simplu înregistrată.Prof. Ea era ca o prelungire. cât şi cele care au abordat doar punctul de vedere al adaptării mediului fizic. personalitatea sa când îşi exercită libertatea sa iar. s-au dovedit insuficiente. riturilor şi tehnicilor. În acelaşi timp o interpretare naturalistă a faptelor culturale poate suscita rezerve şi critici. Achiziţiile experienţei. de tehnică. instituţii şcolare etc. mituri. sau d`Holbach la care apare ideea că finalismul aparent al manifestărilor naturii ascunde exerciţiul pur al cauzalităţii mecanice. Această viziune panteistă coexistă cu cea "materialistă" a lui Helvétius.

Psihologia socială. Oamenii construiesc astfel universuri culturale care. care dovedesc componente. de exemplu – poate avea consecinţe diferite. Cultura: instrument de satisfacere a nevoilor sau formă de recunoaştere între oameni 37 . Obiectele fabricate. Orice grup uman cunoscut posedă o astfel de cultură care este o caracteristică universală a grupului. definirea familiei şi relaţiile între sexe prezintă o mare varietate de forme la grupuri diferite. Principala constă în dificultatea interpretării raporturilor între personalitatea individuală şi cultură pe baza unui model cauzal simplu. regulile căsătoriei. b. Este deci necesară cunoaşterea complexităţii factorilor care intervin pentru a înţelege raportul între individ şi cultură. strict. plecând de la observaţiile efectuate în Oceania. astrale. Astfel. vegetale.TOTEU MARIUS popoarelor) ample observaţii adunate de etnografi şi antropologi. legate mai ales de analiza determinanţilor culturali asupra comportamentelor individuale. Antropologul Margaret Mead (1966. departe de a corespunde unei simple juxtapuneri. Cu toate acestea analiza obiceiurilor dezvăluie nenumărate variaţii. se organizează într-un sistem. variabilitatea formulelor adoptate în definirea caracteristicilor de masculinitate şi feminitate – repartizarea rolurilor agresive şi pacifiste. sunt transmise generaţiilor următoare în mod indirect pe baza procesului social de achiziţionare a acestor informaţii. Obiectele lumii minerale. explorând consecinţele psihologice ale naturii sociale a omului. optica culturalistă are câteva limite legitime. Pe de altă parte.. suportul comunicaţiilor între indivizi. Astfel. arme. se plasează în afara separării dintre planul "fapte sociale" şi planul conduitelor individuale. Ansamblul elementelor unei culturi. nu putem înţelege acest raport în manieră unilaterală. Indivizii sunt cei care intervin activ asupra propriei culturi. Diferiţi antropologi au studiat această diversitate a obiceiurilor. 1969) arată. locuinţe. bijuterii etc. Cu toate meritele sale incontestabile. animale sunt în mod egal investite de o încărcătură simbolică. sunt produsul procedeelor de fabricare. convenţionale şi care par străine constrângerilor pur biologice. un factor izolat – precocitatea de înţărcare. instrumente. baza utilizărilor practice şi activităţilor simbolice. represivitatea sau permisivitatea deprinderilor sexuale. în mod diferit faţă de universul biologic.

p. de asemenea că fiecare cultură nu este închisă în ea însăşi. Aceasta deoarece. constituie un vast aparat "care permite omului înfruntarea problemelor concrete şi precise care i se pun. Diversitate şi interacţiuni dintre culturi Din cele prezentate anterior se poate trage concluzia că într-un studiu psihologic nu trebuie neglijate mediile culturale în care subiecţii s-au născut trăiesc şi creează. şi a nevoilor derivate plecând de la noile condiţii de viaţă. Accentul este plasat nu pe funcţia culturii în materie de satisfacere a nevoii. înglobând uneltele şi bunurile de consum. artă. ci pe faptul că "toată cultura este greoi încărcată de simbolism. credinţe. Conţinuturile simbolice reprezentative. reguli referitoare la idei. fundamental. uneori divergente. tradiţii. este interesantă din acest punct de vedere. deci ea nu este o extensie. Malinowski. că tot comportamentul. consideră Sapir. prin faptul că corpul uman este sclavul a diverse nevoi organice şi că el trăieşte într-un mediu care este cel mai bun aliat al său deoarece furnizează materia primă pentru munca manuală şi cel mai rău duşman deoarece el abundă de forţe ostile" Proprietatea unei culturi este de a crea un mediu nou şi artificial care permite satisfacerea nevoilor primare. biologică sau socială. ritualurile şi tradiţiile observate de etnologi sunt de un interes redus în ceea ce priveşte efectele obiective care se obţin. Confruntarea dintre doi autori. este mai puţin funcţional decât ne apare nouă. se pretează la diverse interpretări. "teoria culturii trebuie să se sprijine pe biologie". Contactele între culturi pot antrena catastrofe ecologice şi umane (să amintim consecinţele descoperirii Americii 38 . unul din fondatorii etnologiei şi fervent evoluţionist. Bronislaw Maninowski şi Edward Sapir. c. chiar şi cel mai simplu. dr. (…) comportamentul este un simbol" (1967. apără cu vigoare teza că toată cultura.Prof. pe care a definit-o ca o totalitate. 52). Structura culturală cu care fiecare se identifică furnizează propria sa soluţie la o problematică comună.Titular curs . Astfel diferenţele dintre culturi pot fi neglijate în profitul generalităţii funcţionale pe care această estompare îi permite să apară. Dialogurile culturale sunt posibile dar sunt dificile. instituţii. diversitatea culturilor nu înseamnă necomunicarea lor. Din contră. Trebuie să relevăm. Corneliu-Eugen Havârneanu Înţelegerea culturii ca o mediere realizată de societate între indivizi şi realitatea fizică.

Forma de limbaj caracteristic membrilor claselor de mijloc şi superioare. 39 .TOTEU MARIUS asupra civilizaţiilor indiene şi. posedă un "cod elaborat" în care sintaxa şi vocabularul sunt apropiate expresiei de operatori logici la fel ca în formulările suple şi subtile. din contră. diferenţele de comportament şi de reuşită pentru copii diferitelor clase sociale se explică prin folosirea formelor de limbaj diferit. în derularea activităţilor cognitive. Diversitatea interpretărilor Rezultatele obţinute în studiile asupra efectelor psihologice ale factorilor culturali sunt tributare propunerilor şi opţiunilor ideologice ale cercetătorilor. a sărăciei intelectuale şi afective (situaţia în care se regăsesc numeroşi copii imigraţi din zonele sărace) sau. locul modificărilor şi transmisiilor culturale (de limbă de ştiinţă şi de tehnică. de asemenea. pentru al doilea. Ambele studii au ca centru de interes problema explicării gravităţii şi extensiei eşecului şcolar la copii din "clasele populare". pentru primul. de religie şi ideologie) de-a lungul istoriei. Ambii autori se îndepărtează de la teza unui deficit care are legătură cu factorii ereditari. în particular în raţionamentul abstract. Dar ei se opun radical când analizează şi interpretează acest aspect. în care codul restrâns nu permite decât "o legătură afectivă întâmplătoare cu acţiunea". Prin modul de realizare ele pot duce la efecte de pierdere a referinţelor. şi copiii din ghetou-rile populaţiei de culoare din Statele Unite. În acelaşi timp. Un exemplu este confruntarea dintre Basil Bernstein (1975) şi William Labove (1978) care studiază aceiaşi problemă la două populaţii diferite. d. culturile trăiesc şi se îmbogăţesc prin întâlnirile şi aporturile lor mutuale. pentru puţine medii pedagogice şi extraşcolare. Printre multiplele exemple care pot fi invocate este bazinul mediteranean. Ei situează cauza eşecului şcolar în limbajul aplicat şi vorbit de copii în mediului lor cultural – acela din familie şi de pe stradă. Pentru Bernstein. O anume ambivalenţă marchează consecinţele interferenţelor interculturale asupra organizării şi funcţionării psihologice a indivizilor. Copii din clasa de inferioară nu dispun decât de o formă de limbaj "comun". constituie. copiii muncitorilor englezi. efectele distructive ale colonizării asupra culturii popoarelor colonizate). o ocazie de îmbogăţire şi de deschidere.

dr. constituie o limbă proprie în care sintaxa şi lexicul corespund unei organizări sociale şi unei situaţii politice specifice. O asemenea perspectivă trebuie să conducă la a nu accepta diferenţierea radicală între factorii "naturali" şi cei "culturali" şi. Conduita reprezintă acţiunile şi cauzele care se traduc direct sau indirect în comportament 40 .Prof. socială. Pentru a putea beneficia de aceste transmisii omul dispune de capacităţi proprii speciei sale care intervin în conduitele sale inteligente. mai larg. care permite "oficial" exprimarea şi comunicarea gândurilor pentru cei care predau. Potrivit lui Labove şi echipei sale accesul la cultura dominantă. Obiectul psihologiei Psihologia studiază modul de comportare a persoanei. Psihologul trebuie să cunoască trăirile interne care sunt exteriorizate prin comportamente externe. mimică). Corneliu-Eugen Havârneanu Contestând aceste teze. se realizează uşor dacă caracteristicile sale sunt acceptate în mediul şcolar. William Labove (1978). care a organizat expunerea noastră de până acum. a fost mai mult analizată de psihologia contemporană. departe de a fi împiedicată. toate reacţiile psihice ale acesteia. Studiul dezvoltării psihologice trebuie să ţină seama de multitudinea factorilor în joc şi de interacţiunile lor reciproce. precum şi pregătirea. a nu se limita cercetarea la unul sau altul dintre aceştia. Astfel de referiri găsim: Lev Vygotsky.Titular curs . Acestea sunt transmise pe cale educativă şi în felul acesta el intră în posesia achiziţiilor anterior acumulate. (1890-1962). Ignorarea acestei limbi. în special atunci când se fac referiri la dezvoltarea psihologică în cursul copilăriei. El primeşte mijloacele de a subzistenţă. Omul este un "animal cultural" este pentru că pe durata copilăriei sale el este incapabil de a supravieţui fără o legătură parentală sau. de asemenea. Comportamentul reprezintă toate reacţiile externe ale individului (gesturi. modelarea competenţelor. 5. Opoziţia dintre "natură" şi "cultură". este cauza eşecului şcolar care nu face decât să traducă conflictul social şi politic dintre o instituţie impusă de exterior şi universul cultural nerecunoscut. (1869-1934) şi Henry Wallon. Labove susţine că limbajul negrilor americani departe de a fi o engleză sărăcită. cel al comunităţii de culoare.

(medicină. Nu tot timpul se ajunge la certitudine. Psihologia a rămas legată de analiza reflexivă deoarece anumite procese (voinţă. sensul existenţei. Prin implicaţiile sale practice psihologia este necesară în toate domeniile de activitate umană. sport. Psihologie . Procesele superioare au origine socială (gândirea abstractă. cu sistemul nervos şi organismul în general. eticii şi esteticii. dar poate proveni dintr-o cauză internă. logicii. mai ales în domeniul teoriei cunoaşterii.sociologie şi etnologie Psihicul este influenţat de mediul social. limbajul). unele dintre acestea provin din domeniul psihologiei. armată.TOTEU MARIUS (imediat sau tardiv). la aspecte estetice. care produc tulburări psihice. Raportul psihologiei cu alte ştiinţe: Psihologie . Psihologie . Psihologia studiază conduita persoanei. învăţământ. producţie. Sunt multe fenomene în care înţelegerea şi interpretarea rămâne deschisă. viaţă. Acţiunea poate implica o reacţie. Termenul de conduită cuprinde atât comportamentul exterior cât şi pe cel interior. apelând la norme morale. cu mediul social. mentalităţile. Psihologia influenţează gândirea filosofică prin datele experimentale şi material faptic. Aceste tulburări sunt importante pentru psihopatologie şi psihosomatică (tulburări fiziologice provocate de cauze psihice). Ea elaborează ipoteze despre lume. obiceiurile.filosofie Filosofia studiază probleme care nu au fost încă rezolvate. în care cu greu depistăm stimulul care a produs-o. acţiunile omului privite în raport cu acţiunile şi reacţiile anterioare.fiziologie (neurofiziologie) Pot să apară perturbări în activitatea creierului. justiţie). 41 . sentimente) nu sunt accesibile experimentului şi precizia este greu de realizat. Mediul social influenţează atitudinile. Reacţia este un răspuns la un stimul sau la o excitaţie. Particularităţile psihice ale unor persoane (mai ales ale conducătorilor) îşi pun amprenta asupra unor grupuri şi pot influenţa evoluţia socială.

1983. Metoda este deci un sistem. destinate să producă anumite rezultate utile (A. O teorie coerentă duce la o metodă precisă. Fundamentele metodei ştiinţifice Din punct de vedere etimologic termenul metodă provine din cuvântul grecesc “metodos” care înseamnă cale. pentru toate ştiinţele empirice. Metoda este un procedeu regulat.Titular curs . Lalande). Corneliu-Eugen Havârneanu METODELE PSIHOLOGIEI 1. procedee. Metoda se deosebeşte de teorie prin faptul că are un caracter normativ. Metoda se deosebeşte de tehnică. Tehnica constă dintr-un ansamblu de procedee bine definite şi transmisibile. formulează unele reguli dar. În limbajul cotidian cei doi termeni sunt consideraţi 42 .53). dr. o înşiruire de etape intelectuale şi de reguli operatorii necesare pentru a rezolva o problemă. metoda este "un program reglând dinainte o succesiune de operaţii şi semnalând anumite greşeli de evitat în vederea atingerii unui rezultat determinat". Pentru A. Metoda este deferită de metode (la plural). o înlănţuire de noţiuni şi judecăţi care vizează o activitate.Prof. ea este legată de teorie. p. ultimele fiind asimilabile cu procedee şi tehnici de cercetare. Tehnica presupune anumite acţiuni. drum către ceva. Există o metodă generală în ştiinţă care este numită demers ştiinţific. (din legea căderii corpurilor a lui Newton decurge o metodă generală de construcţie aeronavelor. explicit şi reproductibil (Bunge. Acest demers este universal. Lalande. Ea are o existenţă raţională şi nu presupune neapărat acţiuni practice (metoda inductivă de exemplu presupune un raţionament care este direcţionat de la aspecte particulare la aspecte generale). forţele portante trebuie să învingă greutatea corpului).

Este dificil să concepem că modalităţile de cercetare utilizate în chimie pot fi aceleaşi cu cele utilizate în psihologie sau ştiinţe politice. în funcţie de domeniul în care acţionează (tehnica experimentală din fizică este diferită de cea din chimie. Ei acordă o mare credibilitate aspectelor calificate ca fiind ştiinţifice. care concretizează metoda ştiinţifică în diferite cercetări particulare. Demersul ştiinţific sau metoda generală a ştiinţei presupune un număr de postulate 43 . În acest fel este uşor să înţelegem universalitatea utilizării termenului de ştiinţă. genetică sau psihologie). Acestea sunt considerate neutre şi independente de toate activităţile umane. Din necesităţi de regrupare şi clasificare logică constatăm în general existenţa a trei categorii de ştiinţe: ştiinţe fizice. a creat dificultăţi în a distinge ce este ştiinţific de ceea ce este neştiinţific pe baza criteriului unic al obiectului de studiu. În acest fel se ajunge la o cunoaştere exactă a fenomenelor analizate. prin excelenţă. A devenit foarte comod şi foarte raţional de a defini ştiinţa sau ştiinţele prin raportare la universalitatea metodei pe care le utilizează. Ştiinţa poate fi definită global ca o formă structurată de rezolvare de probleme. A existat o perioadă când era relativ uşor să se distingă între ştiinţific şi neştiinţific deoarece obiectul de studiu era principalul şi unicul criteriu de definiţie. În realitate. fiziologie. ştiinţele vieţii sau biologice şi ştiinţe umane numite ştiinţe ale comportamentului. numele de ştiinţă este rezervat unor discipline foarte precise. care permite obţinerea unui adevăr de necontestat. una şi aceeaşi metodă se realizează în practică prin tehnici diferite. Admitem. şi se caracterizează printr-o mare precizie a măsurării. Majoritatea oamenilor o consideră o metodă. că ştiinţa şi numeroasele câmpuri de studii pe care le înglobează poate fi definită printr-o metodă unică şi universală de achiziţionare de cunoştinţe. consecinţă directă a revoluţiei ştiinţifice din sec. Pe de altă parte. al XIX-lea şi al XX-lea. Dezvoltarea domeniilor de investigaţie. în general. În consecinţă este important să nu confundăm metoda ştiinţifică care reprezintă logica fundamentală a întregii activităţi de cercetare şi diversele procedee de cercetare care sunt tehnici specifice. chimie). care sunt într-un număr limitat (fizică.TOTEU MARIUS sinonimi. sau ca o metodă particulară de investigaţie sau de achiziţionare de cunoştinţe.

Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu
de bază relativ imuabile, procedeele de cercetare pot varia în funcţie de natura obiectului de studiu, de natura problemei studiate şi de nivelul la care aspiră să ajungă o cercetare dată. Astronomul utilizează sondele interplanetare cu ajutorul cărora face observaţii care-i permit să verifice ipotezele despre originea universului. Fiziologul poate stimula electric scoarţa cerebrală pentru a cunoaşte funcţionalitatea crierului. Psihologul poate să recurgă la numeroase procedee ca administrarea unui test, măsurarea activităţii motrice folosind aparate care înregistrează tensiunile musculare, sau poate observa interacţiunile sociale cu ajutorul unei camere ascunse. Pentru a studia o problemă dată, de exemplu funcţionalitatea cognitivă, psihologul poate înregistra viteza de rezolvare a problemelor aritmetice de dificultate variabilă dar şi măsurarea variaţiilor ritmului cardiac în funcţie de această dificultate. În cadrul unei cercetări el poate varia procedeele folosite în funcţie de etapa cercetării. La începutul cercetării el poate folosi tehnica observaţiei pentru a preciza ipotezele care urmează să fie verificate, apoi în momentul analizei rezultatelor va apela la tehnici statistice adecvate. Cu toate diferenţele considerabile între procedeele utilizate de diferite discipline, în interiorul unei discipline date şi pe parcursul diferitelor etape ale unei cercetări particulare se aplică aceeaşi metodă ştiinţifică. Psihologia fiind o ştiinţă relativ tânără foloseşte din ce în ce mai mult metoda ştiinţifică, dar apelează mai mult decât fizica, de exemplu, la metode preştiinţifice pentru achiziţionarea de cunoştinţe. 2. Metode de cunoaştere Înaintea prezentării unor metode specifice psihologiei, se impun câteva precizări în legătură cu posibilitatea cunoaşterii psihologice. a. În primul rând se impune să subliniem faptul că psihologia este o ştiinţă probabilistă, iar prin cunoaşterea psihologică nu se ajunge la certitudine, ci este doar o cunoaştere probabilistică. Din această cauză în domeniul psihologic nu vom putea stabili un diagnostic definitiv, ci doar un prognostic, care va trebui să fie elaborat pe termen scurt, pentru a evita erorile predictive datorate

44

TOTEU MARIUS

evoluţiei în timp a subiecţilor, modificările, uneori spectaculoase, determinate de multitudinea şi complexitatea factorilor implicaţi în schimbare. Cunoaşterea în domeniul aptitudinilor este mai avansată, precizia în măsurare fiind mult mai mare faţă de alte aspecte ale personalităţii în care nu putem fi siguri de autenticitatea reacţiilor persoanei. Când se pune problema cunoaşterii trăsăturilor de caracter, de exemplu, subiecţii activează mecanisme de apărare, etalează doar aparenţe în spatele cărora ascund trăsăturile autentice. Pentru evitarea acestor neajunsuri s-au înregistrat reacţiile subiecţilor în situaţii imaginate, pentru a releva aspecte ale personalităţii fără ca aceştia să conştientizeze scopul urmărit. În acest fel au apărut şi s-au dezvoltat testele proiective, majoritatea bazându-se pe concepţii psihanalitice. Dar, şi aceste instrumente prezintă dezavantaje, deoarece trebuie demonstrată corespondenţă dintre manifestările subiecţilor în situaţia imaginară şi cea reală, iar interpretarea presupune o teorie elaborată asupra motivaţiei şi a modului în care ea se exprimă (A. Cosmovici, 1972, 1985). b. Există divergenţe în legătură cu metodele utilizate în psihologie, precum şi în legătură cu valoarea acestora. Fără a intra în analiza acestor puncte de vedere subliniem faptul că tendinţa unanim acceptată este de împărţire a metodelor de cunoaştere în două categorii: metode clinice (observaţia, convorbirea, metoda biografică) şi metode psihometrice sau experimentale (experimentul, testul şi chestionarul). Diferenţa fundamentală dintre cele două categorii de metode apare în funcţie de scopul urmărit, a gradului de precizie şi obiectivitate în cunoaştere. Din punct de vedere al scopului, metodele clinice îşi propun o cunoaştere cît mai amănunţită a persoanei, şi explicaţia evoluţiei sale, în timp ce metodele psihometrice se orientează spre stabilirea rangului persoanei, poziţia sa în raport cu o populaţie normală. Aceasta face ca orientarea predominantă în cazul metodelor clinice să fie cea calitativă, iar în cazul metodelor psihometrice interpretarea predominant cantitativă. În legătură cu gradul de precizie şi obiectivitate, metodele psihometrice folosind verificări statistice riguroase, sînt mult mai exacte, specificându-se de fiecare dată limitele de eroare.
45

Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu
Metodele clinice prezintă un grad de obiectivitate şi precizie mai mic, deoarece sînt lipsite de criterii precise de interpretare, această depinzând de subiectivitatea celui care face analiza. În psihologia aplicată se manifestă tot mai mult tendinţa de apropiere a celor două metode, îmbinarea ambelor categorii şi evitarea unilateralităţii, care nu poate fi decât dăunătoare. Interpretarea cantitativă şi calitativă a rezultatelor obţinute prin metode psihometrice oferă atât posibilitatea ierarhizării subiecţilor în funcţie de performanţă, cît şi explicarea modului de obţinere a performanţei. Metodele clinice s-au perfecţionat, găsindu-se mijloace de standardizare a interpretărilor şi comparaţii în condiţii mai exact determinate. c. În cunoaşterea psihologică se pune problema semnificaţiei informaţiei obţinute, dacă aceasta reprezintă esenţialul, care poate permite identificarea caracteristicilor fundamentale şi diferenţierea acestora. Pe lângă posibilitatea unei cunoaşteri empirice, realizată în timpul activităţilor cotidiene, utilizându-se observaţii implicite şi limbajul comun, există şi o cunoaştere sistematică, realizată cu mijloace ştiinţifice, mult mai obiective (observaţie explicită, convorbirea, anamneza, ancheta, chestionarul, testele etc.). d. Cunoaşterea trebuie să se realizeze urmărindu-se atât evoluţia în timp a subiectului, cît şi nivelul de reprezentare a caracteristicilor sale la un moment dat. În primul caz organizarea investigaţiei se va realiza folosindu-se metoda longitudinală (investigaţia retrospectivă), în cel deal doilea caz metoda transversală (cunoaşterea structurii psihologice), (I. Holban, 1978). Îmbinarea celor două forme de abordare în cunoaştere, oferă psihologului posibilităţi de intervenţie eficientă şi eliminarea multor erori posibile în evaluarea elevilor. a. Metoda observaţiei una din cele mai vechi metode utilizate în cunoaşterea psihologică constă în urmărirea atentă şi sistematică a comportamentului unei persoane cu scopul de a sesiza aspectele sale caracteristice. Observaţia psihologică are două forme, introspecţia (observaţia internă) şi extrospecţia (observaţia externă). Introspecţia este observaţia atentă a propriilor trăiri şi a fost considerată mult timp singura metodă a psihologiei deoarece psihicul fiind in interiorul persoanei numai persoana poate avea acces la această realitate pentru a o cunoaşte. Introspecţia

46

TOTEU MARIUS

este posibilă posibilităţii de dedublare a subiecţilor, adică posibilitatea de a trăi o stare şi de a fi în acelaşi timp conştienţi de ea. Cu toate că introspecţia a utilizată timp îndelungat pentru cunoaşterea psihologică au fost evidenţiate şi multe limite ale acestei metode: a. Constatăm că nu există de fapt introspecţie ci doar retrospecţie deoarece subiectul nu poate analiza propriile trăiri în momentul desfăşurării acestora, ci post-hoc, după ce un anumit proces psihic s-a produs. De exemplu, în cazul unei emoţii foarte puternice subiectul nu analizează starea sa în timpul producerii emoţiei, ci după ce se linişteşte şi iese din starea de şoc. b. Introspecţia oferă informaţii incomplete deoarece subiectul nu reţine toate amănuntele din timpul desfăşurării unui proces psihic, iar unele aspecte din viaţa psihică sunt inconştiente. c .Introspecţia este individuală deoarece nimeni nu poate verifica veridicitatea afirmaţiilor subiecţilor, nimeni nu poate avea acces direct la procesele psihice pe care un subiect le reproduce. d. Introspecţia este subiectivă deoarece relatările subiecţilor sunt puternic influenţate de mediul socio-cultural, de mentalitate, de ideile preconcepute ale acestora. Deşi aceste limite ale introspecţiei sunt incontestabile nu se poate renunţa la această metodă deoarece fără ea nu s-ar putea investiga aspecte legate de motivaţia reală, atitudinile aspiraţiile subiecţilor. Din această cauză metoda a fost reconsiderată şi folosită cu succes în timpul convorbirilor sau a aplicării chestionarelor. Extrospecţia (observaţia externă) presupune urmărirea manifestărilor exterioare ale subiecţilor. Paralel cu desfăşurarea activităţilor curente avem posibilitatea realizării unor observaţii spontane, sesizând calitatea prestaţiilor, greşelile cele mai frecvente care apar în rezolvarea unor probleme, manifestările de neatenţie sau indisciplină etc. Noi trăim înconjuraţi de oameni, şi îi observăm constant, având câteva idei despre modul cum aceştia reacţionează în unele situaţii. Interesant şi atractiv este faptul ceea ce se constată se potriveşte cu ceea ce observatorii ştiu deja din propria experienţă şi le este uşor să se exprime în legătură cu aceste constatări încă de la început. Dezavantajul constă în faptul că adesea se crede că ştim deja multe despre un domeniu, că cercetarea nu mai este necesară pentru că faptele sînt evidente sau că o cunoaştere particulară este greşită pentru că nu este în concordanţă cu propria experienţă.
47

Observaţiile ocazionale ne conduc frecvent la concluzii greşite. un număr de pauze între cuvinte etc. Uneori suntem părtinitori şi interpretăm greşit ceea ce se întâmplă. Pentru a realiza o observaţie reuşită este important să decidem ce aspecte ne interesează mai mult. În consecinţă observatorul trebuie să clasifice şi să încadreze informaţia în anumite concepte ştiinţifice. şi nu-l descriem într-un mod obiectiv. volumul etc. În timp ce discută subiecţii folosesc o varietate de gesturi şi expresii mimice sau alte manifestări emoţionale. nu notăm fiecare incident. Observaţiile noastre sînt de obicei întâmplătoare. putem stabili iniţial o listă de aspecte: capacitatea de concentrare sau de fluctuaţie. un ton folosit. Corneliu-Eugen Havârneanu Dar. ce spune. chiar şi la cei mai grijulii oameni. mobilitatea sau inerţia. De exemplu. imparţial. în legătură cu atenţia unui elev. ceea ce este uneori corect. Observarea elevilor în timpul desfăşurării activităţilor şcolare este dificilă şi consumă mult timp. Realizarea unei grile de observaţie. Din aceste cauze observaţiile ocazionale. În consecinţă. Prima sarcină este de a decide ce trebuie înregistrat. Pe baza acestei grile de observaţie simpla constatare a faptelor 48 . şi apoi să stabilim o metodă simplă de înregistrare a comportamentului observat. nu pot înlocui observaţiile sistematice prin care se urmăreşte identificarea fiecărei surse de eroare. dar fiecare act al vorbirii implică o înlănţuire de cuvinte. ce urmărim să observăm. Uneori observăm corect dar ne amintim greşit sau doar parţial. Simpla percepţie a faptelor trebuie prelungită prin stabilirea semnificaţiilor pe care acestea le poartă. dr. Orice observaţie sistematică debutează cu stabilirea cu stabilirea cît mai exactă a scopului propus. Noi ne formăm impresii despre cum se comportă oamenii.Prof. a. Trecerea de la observaţia spontană la cea sistematică presupune respectarea unor condiţii care vor asigura o precizie şi exactitate mult mai mare a înregistrărilor. în ce situaţii sau momente specifice ele se manifestă. Uneori este uşor să înregistrezi cum vorbeşte un elev. o viteză a pronunţării.Titular curs . nu suntem sistematici. experienţă personală nu este totdeauna un bun indicator. uneori incorect. a unei liste de rubrici care să faciliteze înregistrarea şi clasificarea datelor va contribui decisiv la selectarea unor aspecte semnificative. cercetătorii care studiază vorbirea analizează ore întregi două-trei minute de conversaţie. sunt momente când observăm un fapt. care sînt aspectele comportării care interesează. o situaţie sau un grup neobişnuit.

Nu este acelaşi lucru dacă un elev manifestă ocazional o atitudine agresivă faţă de un coleg sau un profesor pentru că s-a simţit frustrat într-o situaţie de joc sau de evaluare. cum ar fi "zâmbetul adresat unei persoane". d. Se recomandă ca persoana observată să nu-şi dea seama de aceasta pentru a reacţiona cât mai firesc. Interpretarea corectă se va 49 . mai natural. Pe baza lor ei pot decide mai târziu dacă acestea sînt sau nu indicatori ai prieteniei. În primul caz putem vorbi de manifestări pasagere. şi ne putem lămuri asupra constanţei acestora.TOTEU MARIUS este urmată de un proces de conceptualizare care va înlesni o integrare corectă a acestora într-un sistem de interpretare. pentru că adesea este dificil să decizi dacă un act este sau nu prietenesc. care depind în mare măsură de situaţie. Este important să se stabilească o metodă simplă de înregistrare a comportamentului observat iar observatorii trebuie să fie în acord cu ceea ce se întâmplă. De exemplu. le exagerează importanţa şi semnificaţia lor reală. Observaţia nu se încheie după înregistrarea datelor. neesenţiale. Contactul prelungit cu subiecţii oferă profesorului posibilitatea realizării unor observaţii numeroase în condiţii cît mai variate. o persoană foarte meticuloasă şi ordonată vede prin contrast absenţa acestor însuşiri la ceilalţi. Noi trăim într-un univers al semnificaţiilor şi avem tendinţa involuntară de a aprecia conduitele altora pornind de la sine utilizând măsuri proprii de evaluare. c. În orice observaţie trebuie să notăm cît mai exact faptele şi să le separăm de eventualele interpretări . În acest fel se evită atribuirea unor trăsături pe baza unor observaţii întâmplătoare. "oferta de a împrumuta anumite obiecte" etc. în cel de-al doilea caz de manifestări constante determinate de structura sa psihologică. categoria "prietenie" nu este prea folositoare pentru a fi observată. Acest aspect devine evident atunci când îi apreciem pe alţii prin contrast. De exemplu. ci ea continuă cu interpretarea acestora pentru a diferenţia aspectele caracteristice de cele aparente. b. sau dacă atitudinea se manifestă frecvent în majoritatea situaţiilor cu care acesta se confruntă. Constanţa comportamentului într-o mare varietate de situaţii reprezintă aspectul important care trebuie reţinut pentru interpretare. ocazionale. Din această cauză observatorii vor folosi mai ales categorii specifice.

eliminarea oricăror suspiciuni. care se va realiza prin aprobarea relatărilor. Sunt mai multe aspecte de care trebuie să ţinem seama atunci când utilizăm convorbirea. deoarece subiecţii manifestă tendinţa de a da răspunsuri care să-i pună într-o lumină favorabilă. Convorbirea este o conversaţie între două persoane. evitarea unor atitudini critice care pot provoca blocaje sau reacţii de apărare. trăirile lor afective. pentru a nu scăpa motivaţia actelor de conduită. Bucureşti.  să existe o preocuparea permanentă pentru stabilirea sincerităţii răspunsurilor. fără o formulare anterioară a întrebărilor. ** În interpretarea observaţiilor trebuie să se ţină seamă de situaţie. care depinde de tactul profesorului. dr. iar colaborarea nu poate fi decât benefică. Convorbirea se poate desfăşura liber. Pentru uşurarea interpretării se poate apela la tabele de analiză a comportamentului. pentru a se asigura de veridicitatea şi autenticitatea datelor obţinute:  câştigarea încrederii subiecţilor. convorbirea trebuie să fie premeditată. prin care se urmăreşte obţinerea unor informaţii cu privire la o persoană în legătură cu o temă fixată anterior. în Psihologia educaţiei şi dezvoltării. Radu. b. 110. motivaţia diferitelor conduite.Prof.  menţinerea permanentă a interesului în timpul convorbirii. desfăşurată după anumite reguli metodologice. informaţii utile aduce metoda convorbirii. Corneliu-Eugen Havârneanu putea realiza numai prin raportarea unei conduite la ansamblul informaţiilor consemnate. să aibă un scop bine precizat care să vizeze obiective psihologice şi să respecte anumite reguli. când întrebările sînt fixate dinainte şi nu pot fi modificate în timpul conversaţiei. Indiferent de forma sa convorbirea trebuie să vizeze evidenţierea unor detalii referitoare la interesele şi aspiraţiile elevilor. de abilitatea acestuia de a-i convinge că nu există riscuri. sau standardizat. trăsăturile de personalitate ale acestora. 1983. p. 50 .Titular curs . De la început vom preciza că pentru a fi metodă ştiinţifică de cunoaştere. Pentru clarificare. ** Un model este prezentat de I. de atitudinile subiectului.

legăturile dintre comportament şi unele stări interne deseori nu sînt reale. trebuie să 51 . însă se preferă notarea manuală. de încredere reciprocă. Marele avantaj al chestionarului este că valorizează introspecţia şi prin aceasta investigatorul măsoară percepţii.  înregistrarea convorbirii se va face cu multă discreţie. despre gândurile. care influenţează rezultatele în vederea obţinerii unor răspunsuri dorite. Interpretarea rezultatelor nu ridică probleme deosebite dacă convorbirea a fost bine proiectată şi dirijată. Reuşita metodei este asigurată de măiestria şi experienţa practică în dirijarea conversaţiei şi de cunoştinţele teoretice din domeniul psihologiei şi pedagogiei. pentru a evita instalarea emotivităţii care este o piedică importantă. c. pentru a nu determina anumite reţineri în relatare. În toate aceste cazuri. Orice studiu care solicită informaţii despre stările interne. mai ales atunci când investigaţia cuprinde o populaţie mai largă. datele de bază sînt rapoartele proprii indivizilor. Acestea pot fi reperate şi indirect. mai ales atunci când se abordează probleme delicate care fac parte din intimitatea persoanei. atitudini.TOTEU MARIUS  în timpul convorbirii se vor observa atitudinile şi expresiile subiectului ceea ce va permite decodificarea sensului afirmaţiilor. cît mai fidelă. sau comportamente. sentimentele şi acţiunile lor. atitudini şi emoţii subiective. prin observaţie.  se va evita adresarea unor întrebări sugestive. dar după cum am constatat anterior.  trebuie să existe o preocupare permanentă pentru menţinerea unui climat destins. putându-se folosi diferite mijloace de înregistrare. bine organizate şi structurate pentru a obţine date cît mai exacte cu privire la o persoană sau un grup de persoane. şi ale căror răspunsuri sînt consemnate în scris. şi sinceritatea răspunsurilor. Este cea mai obişnuită metodă de colectare a datelor care se bazează pe autoraportările subiecţilor la propriile lor percepţii. Elevii pot fi întrebaţi în legătură percepţiile lor asupra agresivităţii colegilor sau în legătură cu propriul lor comportament declanşat de vizionarea programelor TV. Chestionarul este un set de întrebări.

Thomae adaugă analiza cursului vieţii (povestirea de către subiect în întregime a vieţii sale) şi analiza unor microunităţi biografice (descrierea activităţilor unei zile de muncă. sensurile particulare pe care la capătă diversele momente ale existenţei (A. Metoda poate fi utilizată cu succes în cunoaşterea psihologică a elevilor fiind o radiografie a dezvoltării psihice a copilului. Biografia pune în valoare specificul unei persoane. aspecte care îşi pun amprenta asupra evoluţiei sale. Acest dezavantaj este sporit în cazul chestionarului faţă de convorbire deoarece neexistând un contact direct cu subiectul nu avem nici un indiciu asupra sincerităţii răspunsurilor. Cosmovici. şi să ofere răspunsuri cît mai dezirabile.Prof. Corneliu-Eugen Havârneanu utilizeze tehnica autoraportării.). Elevii vor caută să facă o bună impresie profesorilor aşa încât valoarea răspunsurilor este îndoielnică. în care sînt evidenţiate cele mai importante momente din viaţa acestuia. fişe medicale etc. Pentru a evita cât mai mult aceste surse de eroare este indicat ca elaborarea chestionarelor şi verificarea valorii acestora să fie realizată de specialişti. sau a unei zile de vacanţă). 1977). acestea fiind oferite de subiect sau de persoane apropiate acestuia. Metoda biografică sau anamneza constă în analiza datelor privind trecutul unei persoane şi a modului ei actual de existenţă. Examinarea modului concret de reacţie a unui subiect în condiţiile vieţii obişnuite oferă o imagine corectă asupra specificului său. Există mai multe procedee specifice metodei biografice: analiza unor documente (documente şcolare.Titular curs . Investigaţia biografică oferă o mare obiectivitate informaţiilor. deoarece va fi foarte dificil pentru observator să exprime ce simte o altă persoană fără a apela la autoraportările persoanei respective.). 52 . Tendinţa de faţadă pe care subiecţii o manifestă îi fac să-şi ascundă sentimentele şi atitudinile care nu sînt acceptate social (cum ar fi prejudecăţile rasiale). "nedistorsionat de ambianţă artificială a examenului psihologic" (A. la care H. orientările sale. dr. Din această cauză în şcoală profesorii vor utiliza metoda convorbirii pentru a colecta date prin autoraportare. produse realizate în cadrul activităţilor practice etc. desene. d. analiza produselor activităţii (caiete de teme. Principalul dezavantaj este că nu suntem siguri dacă persoanele dau raportări ale propriilor simţăminte. Cosmovici. 1996). a unei zile libere.

în încercarea de a interveni în ajutorul individului prin reconstituirea trecutului său. a apărut necesitatea elaborării unui ghid de anamneză care să indice toate datele care trebuie cunoscute pentru a ne forma o imagine cît mai completă asupra subiectului. temperament. Acesta schiţează 29 de categorii care pot fi utilizate în analiza materialului biografic printre care: categorii formale (referitoare la forma exterioară a comportamentului). 53 . şcoală. dezvoltare psihomotorie. tematici ale existenţei (care se referă la direcţiile orientării persoanei). 73-74. Au existat şi alte încercări de valorificare a datelor anamnezei însă un model sistematic de interpretare este realizat de profesorul german H. Caluschi (1985). acestea trebuie consemnate cu precizie şi vor viza câteva aspecte importante: starea civilă a copilului şi părinţilor. e. categorii cognitive (care se referă la modul de percepere a lumii). situaţia materială. Dificultatea metodei constă în obiectivitatea cotării şi a sesizării esenţialului. Cosmovici a publicat un ghid de anamneză detaliat care poate fi utilizat pentru studierea elevilor. Adolescentul şi timpul său liber.TOTEU MARIUS Indiferent de tehnica folosită pentru achiziţionarea informaţiilor. ci interpretarea acestora. antecedente fiziologice ale copilului (naştere. Cosmovici şi M. Iaşi p. preocupările din timpul liber etc. Pentru a se evita omisiunile. fiind utilă în diagnosticul psihopedagogic numai dacă datele furnizate de ea vor fi supuse interpretării. tehnici ale existenţei (moduri de reacţie la solicitările ambianţei). apelează la anamneză însă interpretările sale sunt reducţioniste. nu se recomandă a fi utilizată decât de specialişti şi atunci cu mare *** Profesorul A. Metoda testelor. atmosfera familiară. În concluzie. boli etc. antecedentele mamei şi tatălui. *** Problema centrală a metodei biografice nu este obţinerea datelor. Vezi A.). oferind explicaţii numai prin prisma unor conflicte de natură sexuală. deşi este una dintre cele mai folosite metode pentru cunoaşterea psihologică a persoanei. alimentaţie. subliniem resursele bogate ale metodei biografice cu ajutorul căreia putem culege date referitoare la motivaţia subiectului. Psihanaliza. numărul copiilor. rangul copilului în familie. Thomae. bilanţul achiziţiilor şcolare. modul de reacţie. Junimea. studiul cronologic al vieţii (comportarea în familie.).

identificarea retardului mintal şi selecţia copiilor pentru şcolile speciale. 54 . Există numeroase definiţii date testului. Deoarece testele ca mijloace de psihodiagnostic s-au dezvoltat într-un ritm accelerat. Funcţia principală a testelor psihologice este de a măsura diferenţele dintre indivizi. Dezvoltarea testelor psihologice a fost determinată de necesităţi practice printre care şi cele legate de problemele educaţiei şi ale şcolii. sistemul de evaluare şi valoarea pe care testul o are pentru cunoaştere şi predicţie. În acest domeniu s-a pus problema orientării şcolare şi profesionale. deosebirile dintre acestea fiind în funcţie de aspectul esenţial.Prof. diferenţierea instrucţiei în funcţie de aceste abilităţi. cuantificabile şi obiective despre caracteristicile psihologice ale subiectului testat cu ajutorul cărora se poate formula un prognostic. Elaborarea unui test presupune o activitate de cercetare laborioasă prin care se stabilesc structura internă a testului. precum şi ale modalităţilor de cotare şi interpretare a rezultatelor obţinute. În acest fel putem distinge următoarele categorii de teste:  teste de inteligenţă şi dezvoltare mintală.Titular curs . în practica psihologică peste 10. Corneliu-Eugen Havârneanu prudenţă.000 de teste. Majoritatea acestor definiţii pun accentul pe aspectele legate de precizie Într-o definiţie sintetică testul reprezintă o probă standardizată din punct de vedere al sarcinii propuse spre rezolvare. Cu ajutorul testelor putem obţine într-un timp relativ scurt informaţii destul de precise. care au fost elaborate pentru măsurarea aptitudinilor de grup şi specifice.  teste de aptitudini şi capacităţi. Fără a intra în amănunte considerăm suficientă prezentarea unei clasificări în detaliu a testelor psihologice care este utilă şi eficientă din punct de vedere practic. care măsoară aptitudinea cognitivă generală şi nivelul atins în dezvoltarea caracteristicilor intelectuale. este dificilă realizarea unei clasificări care să surprindă cele mai sensibile diferenţe pe baza criteriilor care se iau în consideraţie pentru o clasificare generală. dr. clasificarea elevilor în funcţie de abilităţile lor. al condiţiilor de aplicare şi instrucţiunilor date. aspectele psihologice care pot fi măsurate cu ajutorul acestuia. utilizându-se în prezent. care este evidenţiat. sau dintre reacţiile aceluiaşi individ în diferite situaţii. interpretarea rezultatelor făcându-se numai în funcţie de valoarea diagnostică a testului.

Explicaţia rezidă în apariţia unei noi paradigme care se opune unei practici tradiţionale îndelung aplicate. care-şi propun obţinerea unor date cuantificabile. care măsoară nivelul cunoştinţelor acumulate de subiecţi şi servesc ca modalitate de examinare şi notare. Aceste aspecte impun folosirea cu precauţie a testelor şi o mare responsabilitate în comunicarea rezultatelor. considerând-o imposibilă. acesta din urmă poate să renunţe la sarcina sa didactică.  teste de cunoştinţe sau docimologice. Această luare de poziţie deschide noi orizonturi în domeniul evaluării psiho-educative a individului şi lărgeşte semnificativ posibilitatea 55 . Problema este valabilă şi în cazul testelor de personalitate. cât mai puţin influenţate de interpretările subiective şi evitarea tendinţei de faţadă a subiecţilor în momentul elaborării răspunsului.  tehnici proiective. metoda psihometrică (statistică) faţa de metoda evaluării potenţialului de învăţare (dinamică) au fost percepute antagonist. care valorizează mecanismul de proiecţie în cunoaşterea psihologică a persoanei. dăunătoare subiectului. Testarea psihologică presupune etichetarea unui individ. Testele psihologice nu sunt suficient de valide pentru a fi folosite în luarea unor decizii individuale. acestea fiind împărţite în două categorii:  teste obiective de personalitate. iar acest lucru va fi cunoscut de profesor. de aceea atunci când rezolvăm un caz particular metoda testelor trebuie completată cu altele de tip clinic. b.TOTEU MARIUS  teste de personalitate. Bosco Dias (1991) consideră că cele două metode răspund unor probleme diferite şi de aceea ele trebuie să existe şi să se completeze reciproc. De exemplu. deoarece aceştia nu conştientizează aspectele personalităţii vizate de test. trecând peste vigilenţa conştiinţei în încercarea de a studia inconştientul. dacă un copil este categorizat ca având o inteligenţă scăzută. De la evaluarea psihometrică la evaluarea potenţialului de învăţare Aceste două sisteme de evaluare. fapt care poate avea consecinţe negative. care măsoară însuşiri de temperament şi caracter. Există câteva obiecţii aduse testelor psihologice: a. Datorită varianţei lor testele sunt instrumente care se referă la grupuri de oameni sau indivizi tipici.

Ele oferă posibilitatea predicţiei nivelului de funcţionalitate într-o varietate de situaţii individuale şi sociale. Inteligenţa este considerată ca o aptitudine care permite să se profite de experienţele învăţării propuse de mediu. Când mediul este static şi previzibil performanţa individului este la fel. Corneliu-Eugen Havârneanu aprofundării cunoştinţelor noastre despre individ înainte de a planifică intervenţiile necesare ameliorării nivelului său funcţional. Necesităţile practice impun alegerea avantajelor fiecărei metode şi găsirea căilor de conciliere. ci propune sarcini de învăţare specifice pentru a se cunoaşte profitul pe care ei pot să-l obţină. Metoda nu încearcă să evalueze ceea ce se schimbă. şi oferă multiple posibilităţi de a descoperi aspectele individuale ale funcţionalităţii umane. Această deschidere intenţionează apropierea cognitivului de afectiv. Metoda psihometrică constă în determinarea stadiului actual de funcţionare a individului. Această tendinţă a fost sugerată de Scheffer (1977) şi constă în relaţionarea cognitivafectiv.Titular curs . Evaluarea potenţialului de învăţare oferă posibilitatea construirii şi exersării unor sarcini urmărindu-se evoluţia subiecţilor în rezolvarea ei. şi nu exprimă o mare credibilitate în posibilitatea de a obţine schimbări semnificative în funcţionalitatea individului. Metoda de evaluare dinamică are ca scop evaluarea proceselor psihice. Metodele psihometrice se axează pe ceea ce este stabil în funcţionalitatea şi performanţa individului. Dar într-o lume dinamică. 56 . sînt testele cu ajutorul cărora se fac predicţii şi se iau decizii asupra posibilităţilor de intervenţie. Instrumentele sale. performanţa depinde mult de capacitatea lui de adaptare. Evaluarea potenţialului de învăţare se bazează pe ceea ce un subiect este capabil să înveţe.Prof. ci mai degrabă ceea ce rămâne stabil şi posibil de a fi prevăzut. în continuă schimbare. nici pe dezvoltarea genetică a acestora. contrar psihometriei nu se bazează pe ceea ce subiecţii au învăţat înainte. cele mai des utilizate în psihologie. găsirea unor puncte comune decât accentuarea diferenţelor. Această predicţie nu este urmată de posibilitatea unei intervenţii majore şi inducerea unor modificări. Metoda rămâne tributară contextului biogenetic şi admite că individul este dotat cu caracteristici stabile iar comportamentele sale rămân constate. dr. Evaluarea potenţialului de învăţare.

Pentru evaluarea cantitativă şi calitativă a potenţialului de învăţare se folosesc două procedee: a. Procedeul constă în corectarea şi antrenarea subiectului imediat după o soluţie greşită. în sensul egalizării situaţiei de plecare a subiecţilor înaintea evaluării. Antrenamentul în timpul testului . pleacă de la principiul că toţi indivizii au şanse egale în confruntarea cu sarcinile propuse. Este vorbă aici de un răspuns dat psihometriei.TOTEU MARIUS Cele două tendinţe sînt complementare în examenul psihologic. urmează evaluarea în care se oferă subiectului un număr de itemi pe care trebuie să-i rezolve fără asistenţă. care pentru a evalua subiecţii. Capacităţile diferite de învăţare vor fi evaluate în termeni de potenţial de învăţare. Învăţarea nu va mai avea aceleaşi efecte asupra subiecţilor. Acest termen apare ca un concept de bază care permite să se introducă învăţarea înaintea testării. evaluarea este precedată de învăţare. Termenul de potenţial de învăţare este un termen generic. Ceea ce este important în această 57 . Jurdan şi Alain (1984-1985). pentru a desemna capacitatea de învăţare. evaluarea potenţialului de învăţare ne permite se estimăm dacă subiectul este capabil să înveţe. Se caută. Testele permit evaluarea a ceea ce un subiect este capabil să facă în momentul administrării testului. 1984). procedeu utilizat de Budoff şi Hamilton (1976) şi Ionescu. de asemeni relaţiile dintre acestea şi capacităţile viitoare ale învăţării. în evaluarea potenţialului de învăţare se caută să se evalueze viteza învăţării. Ferrara. Într-o manieră generală. După această fază. Brown. Scopul examenului psihologic este de a cunoaşte ce a devenit un subiect în funcţie de trecutul său şi de a pune în evidenţă resursele de care dispune pentru ameliorarea şi modificarea traiectoriei dezvoltării sale. permit mai întâi precizarea resurselor subiectului şi apoi îl ajută să le folosească. 1987). În cazul evaluării potenţialului de învăţare. Metodele folosite în evaluarea potenţialului de învăţare. Acest potenţial de învăţare va fi folosit pentru a se face inferenţe asupra unor concepte ca: educabilitatea inteligenţei (Budoff. sau cognitivă (Feuerstein. capacităţile de conservare şi transfer ale învăţării. 1980). mai mare sau mai mic. zonă proximă de dezvoltare ( Campione.

care constă în a expune subiectului condiţiile ce favorizează reuşita sarcinii propuse.faza post-test. mai ales dacă ele nu coincid cu orientarea cognitivă şi culturală a subiectului. Se caută o măsura cantitativă a efectelor învăţării. care devin din ce în ce mai explicite pe măsura rezolvării sarcinii până la criteriul reuşitei. acestea apar în legătură cu evaluarea cantitativă sau calitativă a potenţialul de învăţare. Budoff (1976) indică câteva avantaje ale antrenamentului pentru subiect: înţelegerea naturii şi exigenţelor sarcinilor. ci este adaptată la nevoile şi dificultăţile specifice subiectului. sau să-şi corecteze comportamentul cognitiv inadecvat faţă de problemă. Primul procedeu este preferabil când subiectul are dificultăţi în realizarea sarcinilor propuse în faza pre-test al celui de-al doilea procedeu. . Tendinţa cantitativă ( Brown. Dacă din punct de vedere al procedeelor utilizate nu sînt divergenţe majore. şi se oferă un ajutor adaptat situaţiei sale particulare. având ca obiectiv studierea componentelor inteligenţei şi influenţa acestora asupra capacităţii de învăţare a subiecţilor.faza învăţării.Titular curs . 1987). Procedeul pre-test-învăţare-post-test. În faza de învăţare se furnizează subiectului ajutoare standardizate. Ferrara. Tendinţa calitativă (Feuerstein. În această fază se dau ajutoare care-i permit să avanseze spre rezolvarea problemei. Ambele proceduri nu se diferenţiază între ele după avantaje şi dezavantaje specifice.faza pre-test. . este faptul că subiectul să-şi manifeste aptitudinea de a stăpâni şi aplica principiile învăţate în timpul evaluării. şi este asemănătoare testului psihometric uzual. 58 . antrenamentul fiind important indiferent de procedura folosită. Acest ajutor standardizat şi graduat este un criteriu care permite diferenţierea subiecţilor în funcţie de capacitatea de învăţare. sau să înveţe strategii de utilizat pentru rezolvare. care constă în obţinerea unei evaluări de bază a funcţiilor actuale. În faza de învăţare intervenţia nu este standardizată.Prof. constă în verificare efectelor învăţării. sau când există reacţii de frustrare în această fază. cuprinde trei faze: . Corneliu-Eugen Havârneanu procedură. dr. b. şi egalizarea diferenţelor datorate experienţelor precedente. 1985).

Ipoteza generală nu este direct verificabilă sau mai precis poate fi verificată printr-o diversitate de strategii. cele care depind de acţiunea variabilele independente. după Lidz şi Thomas (1987). Această ipoteză decurge din opţiunea teoretică a lui Bandura: observatorul învaţă comportamente pe care le vede executate de alţii. f. Această poziţie teoretică a fost transpusă în cazul comportamentelor agresive. Într-un experiment găsim două tipuri de variabile: variabile independente. care sunt controlate şi modificate de experimentator. în condiţii bine determinate. 59 . iar fiecărei situaţii i-ar corespunde o cercetare specifică. Experimentul Experimentul este cea mai importantă metodă de cercetare în psihologie deoarece oferă posibilitatea obţinerii unor date precise şi obiective. Alegerea unei anumite situaţii (strategii particulare) face trecerea la ipotezele de cercetare. în timp ce tendinţa calitativă nu renunţa la analiza sarcinilor. pentru a realiza un experiment. Pot fi imaginate nenumărate situaţii în care observarea comportamentelor agresive creşte agresivitatea. deoarece nu este posibil să fii un mediator responsabil şi în acelaşi timp să urmăreşti o procedură standardizată. se exclud reciproc. Dar. Tendinţa cantitativă este centrată mai mult pe sarcină. Ambele tendinţe au în comun antrenamentul sau învăţarea bazată pe analiza sarcinii. pentru a da ajutoare standardizate şi graduate. cu verificării unei ipoteze.TOTEU MARIUS Aceste două tendinţe. dar ajutoarele se adaptează la reacţiile specifice ale subiecţilor în situaţia de evaluare. de asemenea ipoteza generală poate fi atribuită unui fapt empiric: tinerii după vizionarea unui film violent adoptă comportamente agresive. De exemplu. Bandura şi colab. şi variabile dependente. Experimentul presupune provocarea unui fenomen psihic. (1963) au pornit de la următoarea problemă generală: cum principiul catharsis-ului (faptul de a imagina sau observa un comportament agresiv manifestat de o altă persoană) reduce factorul motivaţie determinând apariţia comportamentelor agresive? Autorii au elaborat următoarea ipoteză generală: observarea comportamentelor agresive duce la creşterea agresivităţii mai curând decât la scăderea ei.

copiii vor fi mai agresivi în comparaţie cu cei care nu au fost expuşi acestui model. Calităţile ipotezei de cercetare:  ipotezele trebuie să fie operaţionale. copiii vor f i mai agresivi în comparaţie cu cei care nu au fost expuşi acestui model. În studiul lui Bandura. copiii vor fi mai agresivi în comparaţie cu cei care nu au fost expuşi acestui model. Dacă se prezintă un model concret care manifestă un comportament agresiv. Ipoteza de cercetare evocă manipulările sau observaţiile empirice efectiv realizabile. a comportamentelor învăţate prin imitaţie.” Stabilirea modului de evaluare a frecvenţei de manifestare a comportamentelor agresive. c. Modelul este. Au fost imaginate trei situaţii specifice ale modelului agresiv: a. copii.  rigurozitatea ipotezelor .predicţia nu este valabilă decât în măsura în care este coerentă în raport cu ansamblul de cunoştinţe asupra subiectului sau temei. unor copii li se prezintă un model agresiv într-o anume formă. după cum am văzut. de trei tipuri: persoană fizică. s-a făcut de către experţi care au evaluat comportamentele agresive pe o scală în 6 trepte. Astfel. De asemenea este logic să considerăm că 60 . adică pot fi concretizate în comportamente direct observabile şi măsurabile. dr.Prof. ai unui comportament agresiv vor fi mai agresivi. Dacă se prezintă un desen animat cu scene agresive. b. De exemplu. Dacă se prezintă un film cu scene agresive. Din analiza situaţiilor putem formula ipoteza de cercetare: “martorii unui comportament agresiv manifestă acest tip de comportament mai frecvent atunci când modelul este o persoană concretă şi mai puţin frecvent când comportamentul este manifestat de un personaj de desen animat. Acest lucru concordă cu diverse fapte observate: teoria învăţării prin observaţie.Titular curs . desen animat. film. ipoteza generală din lucrările lui Bandura se concretizează în mai multe ipoteze de cercetare: copii confruntaţi cu un model agresiv sunt mai agresivi în comparaţie cu cei care nu au fost expuşi acestui model. este logic să prevedem că martorii. iar altora nu li se prezintă. Corneliu-Eugen Havârneanu Ipoteza de cercetare este concretizarea ipotezei generale într-o cercetare particulară.

Rigoarea intervine atât în ceea ce priveşte gradul de precizie al ipotezei cât şi în “ceea ce se spune” (datele observabile). săi au găsit-o între cunoştinţele teoretice. Ipoteze statistice. în cazul nostru copii vor avea 61 . După formularea ipotezei de cercetare. Ipoteza răspunde unor interpretări teoretice şi conduce spre alte interpretări teoretice. Ipoteza este deficitară în planul verificabilităţii dacă nu există nici o tehnică adecvată care să facă posibil realizarea studiului. rezultatele empirice şi faptele diverse. Acest verdict se poate datora erorilor de strategie în culegerea datelor. O ipoteză nu este verificată atunci când rezultatele nu permit să se spună că ipoteza este confirmată sau infirmată. el adaugă o nouă dimensiune cunoştinţelor relative despre fenomenele de învăţare prin observare. este verificată şi infirmată când conţinutul său nu este observat sau este foarte diferit sau când comportamentele măsurate sunt inverse decât cele aşteptate. O ipoteză este verificabilă când se poate extrage o concluzie cu privire la conţinutul predicţiei enunţate. autorii au extras concluzii care contribuie la îmbogăţirea nuanţarea teoriilor învăţării şi catharsisului. deoarece observatorii reţin mai bine modelele cu care ei se aseamănă mai mult. urmează să vedem dacă predicţiile ei vor fi infirmate sau confirmate de datele empirice. dacă ar fi imposibil să-i demonstrăm validitatea.TOTEU MARIUS modelele prezentate de o persoană concretă vor avea un impact mai mare decât cele prezentate sub forma unui film sau desen animat (acestea vor avea un efect mai mic). De exemplu. Ipoteza autorilor este compatibilă cunoştinţelor anterioare şi decurge logic din îmbinarea pe care Bandura şi colab.  verificabile Este inutil să enunţăm o ipoteză. în experimentul lui Bandura (1963) dacă copiii vor manifesta comportamente agresive în urma observării unui model agresiv şi nu le vor manifesta în lipsa modelului. (de exemplu cu privire la relaţia presupusă între tipul de model agresiv şi frecvenţa comportamentului imitativ). O ipoteză este verificată şi confirmată când conţinutul ei corespunde adevărului altor interpretări. Când Bandura consideră că observarea unui model agresiv va provoca mai multă agresivitate la copii. oricât de bună.  fecunditatea teoretică. De obicei relaţiile perfecte sunt rare. Ipotezele prezic un rezultat care nu a fost niciodată direct obţinut. vom vorbi de o relaţie perfectă între ipoteză şi datele observate. atunci se vor revizui strategiile dar nu şi ipotezele.

a determină dacă măsurătorile obţinute constituie o evaluare valabilă a fenomenelor sau sunt întâmplătoare. Dacă ipoteza de nul este respinsă. adică relaţiile observate par a fi veritabile. şi dacă sunt în direcţia prezisă. Procedura este următoarea: se presupune că datele observate sunt întâmplătoare. ipoteza de cercetare prezicea că atunci când copiii sunt confruntaţi cu un model agresiv vor avea mai multe comportamente agresive decât cei care nu sunt martorii unor acţiuni agresive. ipoteza de cercetare va fi infirmată. adică relaţia dintre predicţiile ipotezei şi datele observate va fi atenuată. Dar care sunt etapele ce trebuie urmărite într-o cercetare? Ciclul cercetării ştiinţifice este declanşat de o întrebare pe care şi-o pune cercetătorul. Ipoteza de nul va presupune că diferenţa dintre 22 şi 15 se datorează hazardului. A doua operaţie decisivă este de a răspunde la această întrebare şi de a compara observaţiile 62 . În experimentul lui Bandura (1963). Atunci când ipoteza de nul nu se poate respinge (în urma calculului statistic). Concluzie: ipotezele de cercetare transpun şi concretizează în contextul unui experiment ipotezele generale. ipoteza de cercetare este confirmată. în acest fel ea putându-se autocorecta prin aproximări succesive. În urma calculului de probabilitate.Prof. Orice cercetare experimentală progresează într-o manieră iterativă parcurgând mai multe etape. iar cele statistice determină dacă ipotezele de cercetare se confirmă sau nu pe baza datelor obţinute. Să ne imaginăm următoarele rezultate: copii din primul grup manifestă în medie 22 de comportamente agresive. adică se formulează ipoteza de nul. ipoteza de cercetare este confirmată. diferenţa dintre 22 şi 15 comportamente agresive nu se datorează întâmplării. Dacă ipoteza de nul este respinsă. Corneliu-Eugen Havârneanu tendinţa de a imita o parte dintre comportamentele agresive observate. se constată dacă ipoteza de nul poate sau nu să fie respinsă.Titular curs . În această etapă intervin metodele de analiză statistică cu funcţie dublă: 1. accidentale. dr. Dacă ipoteza de nul nu poate fi respinsă. atunci datele observate se datorează hazardului şi ipoteza de cercetare va fi infirmată. iar cei din grupul 2. în mdie15. cuantificarea evenimentelor sau relaţiile existente între acestea. 2.

În această etapă. mai rare. Aici se formulează într-o manieră mai mult sau mai puţin clară problema de studiu care sugerează o linie de cercetare. Această etapă cuprinde toate activităţile care se referă la definirea problemei. În unele cazuri. ceea ce-i stimulează curiozitatea. când este vorba de un nou subiect de studiu.TOTEU MARIUS empirice diverse cu ipotezele. şi în acest fel se poate formula imediat o teorie. Orice experiment începe cu o etapă preparatorie de producere a observaţiilor şi de măsurare. De cele mai multe ori este vorba de o primă tentativă de formulare care progresiv. fără invalidarea datelor deja produse. sau când cercetătorul este mai puţin motivat pentru preocupări teoretice şi mai mult de interesul pe 63 . O dată atins acest obiectiv se trece la etapa următoare. pertinenţa rezultatelor şi a interpretărilor justifică publicarea unei comunicări ştiinţifice. sesizarea problemei poate fi foarte clară. În unele cazuri.Procesul este iterativ pentru că el se repetă de mai multe ori până când cercetătorul reuşeşte preleveze observaţiile şi măsurătorile pentru a ajunge la un raţionament final. analiza rezultatelor definitive şi interpretarea rezultatelor. va deveni din ce în ce mai precisă. în alte cazuri. O dată angajată etapa a doua este foarte posibil să revenim la etapa precedentă pentru a modifica problema sau abordarea metodologică. care necesită un model teoretic capabil să producă predicţii care vor servi ca ipoteză cercetării. formularea de întrebări şi punerea la punct a tehnicilor şi instrumentelor necesare pentru a răspunde la aceste întrebări . apariţia unor noi întrebări şi declanşarea unui nou ciclu. Din contră. cercetătorul răspunde la întrebările iniţiale şi stabileşte în ce condiţii rezultatele pot fi generalizate. Cercetătorul admite existenţa unui obstacol în înţelegerea. Iată în continuare câteva detalii despre aceste etape. după mai multe iteraţii succesive. Concluziile care rezultă permit modificarea întrebării iniţiale. În timpul acestei etape cercetătorul aplică integral planul de cercetare pe care l-a definit şi acumulează observaţii şi măsurări. Pot fi de asemenea formulate noi întrebări care vor fi inserate în sistemul care constituie ciclul cercetării. A doua etapă se referă ca producerea de observaţii şi măsurători cu ajutorul tehnicilor şi instrumentelor puse la punct în etapa precedentă. Uneori problema decurge dintr-o cercetare anterioară sau dintr-o teorie. Enunţarea problemei.

Această formă de observare preliminară permite să se facă inventarul chestiunilor care pot fi puse într-un domeniu destul de cunoscut. analizează documentaţia pertinentă şi efectuează observaţii preliminare. care se referă la teorii sau modele teoretice opuse. ci ele sunt formulate şi modificate in funcţie de ceea ce este valabil pentru traducerea lor în termeni observabili sau măsurabili. Este cazul în care observaţia nestructurată este extrem de utilă. Ea face posibilă selectarea chestiunilor pertinente pentru o anumită problemă şi punerea la punct a metodologiilor realiste. în timp ce o explicaţie secundară. Această etapă dă cercetătorului ocazia să se familiarizeze cu problema pe care doreşte să o studieze. O ipoteză teoretică este o afirmaţie. Este extrem de interesant să se formuleze simultan cele două ipoteze sub o formă condiţională: dacă un astfel de mecanism intervine. alte efecte vor fi observate. cercetătorul pune la punct mijloace metodologice necesare confruntării ipotezelor cu realul. (de exemplu dezvoltarea copilului sau comportamentul matern). Urmează etapa elaborării ipotezelor. În unele cercetări. definirea problemei se face în acelaşi timp cu o observaţie de recunoaştere. Această formă de cercetare informală este extrem de importantă. 64 . creşterea agresivităţii în anumite condiţii. opusă celei dintâi. astfel de efecte trebuie să se obţină. Formularea ipotezelor trebuie să aibă în vedere consecinţele empirice într-un plan de cercetare care va fi definit ulterior. este posibil să se enunţe mai multe ipoteze.Prof. Observaţia de recunoaştere va sugera chestiuni mai precise susceptibile de a alimenta mai sistematic procesul de cercetare. sugerează o scădere a acesteia în aceleaşi condiţii. dimpotrivă dacă un alt mecanism este în cauză. contrastând cu cele care sunt uneori vehiculate în publicaţiile curente ale unui domeniu de cercetare mai vechi. Această explorare poate sta la originea unor întrebări şi ipoteze noi şi originale. elaborează ipoteze. de exemplu. În timp ce face precizări asupra obiectului cercetării. Corneliu-Eugen Havârneanu care-l are pentru subiectul de examinat. la fel ca teoriile. deşi deseori neglijată.Titular curs . Nu numai ipotezele decurg logic din concluziile muncii anterioare. un tip de explicaţie poate implica. o sugestie de răspuns la o problemă teoretică pe care o pune cercetarea. dr. Ea va trebui sa constituie un preliminar obligatoriu pentru toate programele de cercetare. Această ipoteză este un răspuns condiţional. Astfel.

alte subiecte studiate ar putea fi denaturate şi atunci este preferabil să se recurgă la alte metode. În această etapă este important să se efectueze o simulare a datelor care vor permite observaţii tipice pentru reţinerea sau respingerea ipotezelor pe baza instrumentelor statistice alese. într-un univers factual. Această simulare asigură verificarea calităţilor euristice ale planului de cercetare. Este etapa denumită operaţionalizare. unele probleme nu pot face obiectul unei cercetări experimentale. Această garanţie pare direct proporţională cu gradul de includere şi de control inerent aplicării lor. Astfel limitele unei metode sunt corectate de o alta. Această alegere trebuie să servească întrebărilor puse. 65 . Cercetătorul verifică. de exemplu.TOTEU MARIUS Planul de cercetare trebuie să permită transpunerea în universul variabilelor empirice. care pot să aducă mai multe informaţii complementare. mai susceptibile de a respecta autenticitatea fenomenului în studiu. unele metode garantează mai bine punerea în evidenţă a relaţiilor cauzale. înaintea înregistrării răspunsurilor comportamentale care tehnici vor fi alese şi ce conduite for fi măsurate pentru a permite adevărata invalidare sau confirmare a ipotezelor de cercetare. şi convingerilor cercetătorului. istorice. concepte teoretice. Pentru aceasta el elimină sistematic toate sursele de eroare şi reţine numai ceea ce poate fi controlat şi măsurat. observaţii naturale. şi se întâmplă adese să aplicăm mai multe metode în rezolvarea aceleiaşi probleme. teoriilor luate în consideraţie. Planul de cercetare structurează punerea în practică a ipotezelor formulate. Este deci vorba de o trecere de la conceptele teoretice la variabile observabile şi măsurabile. a tehnicilor de măsurare garantând punerea în practică a predicţiilor care decurg din ipoteze. Ea va putea antrena modificările ipotezelor. Alegerea unei metode particulare se face în primul rând pe baza unor raţiuni deontologice sau din motive tehnice. Cercetătorul trebuie să aleagă o metodă de achiziţionare a cunoştinţelor. În al doilea rând. În unele cazuri alegerea obiectului de studiu determină alegerea metodelor şi tehnicilor ştiinţifice la care putem avea acces. a conceptelor teoretice şi ipotezelor generale care se degajă şi care specifică existenţa relaţiilor dintre variabile. adică definirea în termeni operaţionali a variabilelor care reprezintă. există mai multe. În al treilea rând. Nu există o singură şi unică metodă ştiinţifică.

Etapa următoare este analiza şi interpretarea datelor. variabile controlate şi variabile măsurate. În unele cazuri aceasta confruntare va fi înlocuită cu o descriere simplă. Faza de interpretare constă în confruntarea relaţiilor dintre variabile cu relaţiile prevăzute de ipoteze. Această putere depinde de mai mulţi factori. Aceasta nu-l va împiedeca să evalueze continuu planul şi să revizuiască întrebările puse.Titular curs . De asemeni el neutralizează multe alte variabile pentru că variabilei manipulate. Corneliu-Eugen Havârneanu Cercetătorul poate trece la etapa producerii de observaţii. El poate să construiască măsuri noi aplicând măsurilor iniţiale reguli de transformare furnizate de teoria şi ipotezele sale. Utilizarea testelor statistice poate ajuta cercetătorul să decidă dacă aceste date ilustrează efecte sistematice. sau el le-a obţinut la întâmplare. Sunt situaţii când formularea unei ipoteze precise nu este posibilă şi atunci cercetătorul se limitează la descrierea a ceea ce a observat şi face un inventar cât mai complet posibil al condiţiilor mediului fizic şi social în care se produce faptul. În acest tip de cercetare este necesar de a se formula ipoteze implicite. Este posibil să nu avem ipoteze într-o cercetare experimentală. cercetătorul determină mai degrabă exigenţele cu revine la puterea sa de cercetare. Cercetătorul prezice inevitabil că variabila manipulată exercită un impact aspra variabilei măsurate.Prof. adică capacitatea sa de stabili cu o mare certitudine confirmarea sau infirmarea ipotezelor. El poate prezenta medii sau indici de variabilitate. printre care găsim caracteristicile observaţiilor şi ale măsurilor precum şi cele ale instrumentelor care le produc. Modificarea imediată a planului de cercetare sau a ipotezelor este echivalentă adesea cu reluarea cercetării de la capăt şi înregistrarea de noi observaţii şi de noi măsuri. Cercetătorul va utiliza procedee care furnizează o imagine globală şi sintetică a observaţiilor şi măsurilor sale. În loc să limiteze acest număr la o valoare arbitrară. În unele cazuri cercetătorul nu are nici un motiv de a fixa a priori numărul subiecţiilor sau al observaţiilor pe care le face. Observaţiile şi măsurile sunt astfel transformate în date. dr. formulează implicit ipoteze care pot produce contaminarea efectului 66 . dacă nu el va renunţa la realizarea cercetării. Cercetătorul trebuie sa aplice riguros ceea ce şi-a propus în planul de cercetare.

temporizarea şi direcţionarea câmpului fenomenal. în studiul său. constituirea prezentului. Faza numită reformularea modelului sau a teoriei corespunde momentului în care cercetătorul evaluează ansamblul silogismului construit prin aplicaţiile metodei ştiinţifice la întrebările de origine ale cercetării. ca "simplă funcţie latentă ori instanţă reflexivă transcedentală pentru majoritatea autorilor. scrie Ey. deschiderea şi prezenţa în lume etc. CONŞTIENT ŞI INCONŞTIENT 1. Această distincţie ne conduce la discutarea noţiunii extrem de complexe care este conştiinţa. altfel spus. După opinia lui Ey. abordează diferite aspecte cum ar fi organizarea experienţei trăite în prezent. În studiul. nici o profunzime pentru psihiatri sau pentru psihanalişti". Ey (1954) ne ajută să descoperim diversitatea definiţiilor date conştiinţei. gravitează în jurul a două sensuri fundamentale: 67 . conştiinţei: totalitatea vieţii psihice la un moment dat. Ey.TOTEU MARIUS Analiza şi interpretarea datelor presupune o reîntoarcere la ipoteze şi stabilirea dacă ele sunt confirmate sau infirmate de observaţii şi măsurări. care desemnează un sistem al aparatului psihic bazat pe referinţa la conştiinţă. Amintindu-ne faptul că studiul activităţii conştiinţei a fost aprofundat în prima jumătate a secolului nostru de către şcoala germană de psihiatrie. orientarea temporal-spaţială. conştiinţa nu are nici un suport şi. în 1928. Ey citează definiţia pe care Jaspers o dădea. Noţiunea de conştiinţă Trebuie să se facă distincţie între adjectivul conştient (faptul de “a fi conştient”) şi substantivul conştient (“conştientul”). "Structura şi destructurarea conştiinţei". aceste aspecte care demonstrează diversitatea definiţiilor date conştiinţei. Pornind de la infinitele variaţii ale conştiinţei normale şi patologice. Considerată ca “epifenomen”.

cu un “hublou”. Corneliu-Eugen Havârneanu . În "Vocabularul psihanalizei". sistemul Pc-Cs primeşte atât informaţiile lumii exterioare. 68 .conştiinţa apare. Laplanche şi Pontalis (1973). conştiinţa nu poate fi definită deoarece ea desemnează aspectul subiectiv şi incomunicabil al activităţii psihice ale cărei manifestări de comportament nu pot fi cunoscute în afara ei însăşi". mai precis senzaţiile care se înscriu în seria neplăcere-plăcere şi reminiscenţele mnezice (Laplanche şi Pontalis. ca o formă care se conformează unui ordin. Piéron (1963) notează că în "afara sensului său moral. Astfel. care se impune dezordinii inconştiente (structura conştiinţei face trimitere în mod constant la structura unei “scene” care se derulează “în spaţiu. reprezentare şi prezent. dr. de asemenea. el defineşte conştiinţa ca fiind "forma vieţii psihice care organizează trăirea actuală în câmpul prezentului reprezentat".Prof. cu o “suprafaţă” pe care se reflectă obiectele exterioare dacă acestea se prezintă şi obiectele interioare dacă acestea se reprezintă. ea constituie o "calitate momentană care caracterizează percepţiile externe şi interne din cadrul ansamblului fenomenelor psihice".conştiinţa apare ca esenţialmente structurantă şi structurată. ne propun două accepţiuni ale noţiunii de conştiinţă. Pentru Ey. . Dificultăţile pe care le provoacă orice tentativă de definire a conştiinţei – dificultăţi extrem de bine analizate în studiul lui Ey – sînt invocate de mulţi alţi autori. cu numele de sistem w sau W. El ar fi comparabil – după cum spune Freud . În al doilea rând. "conştiinţa ar fi funcţia unui sistem. cu condiţia ca cenzura să permită acest lucru.Titular curs . în proiectul de psihologie ştiinţifică. Prin urmare. cele trei aspecte fundamentale ale noţiunii de conştiinţă sunt prezenţă. 1973). sistemul percepţie-conştiinţă (Pc-Cs)". sistemul Pc-Cs se situează la periferia aparatului psihic. ca o experienţă imediată constituantă şi constituită din sensibil (conştiinţa reprezintă pentru timp ceea ce corpul reprezintă pentru spaţiu: substratul experienţei noastre sensibile). În sens descriptiv. cît şi pe acelea provenind din interior. Această unire a conştiinţei cu percepţia într-un sistem unic fusese desemnată anterior. pe durata unui moment” actualitatea unei situaţii). în conformitate cu teoria lui Freud. De exemplu. Din punctul de vedere al topicii.

Este clar că. Acesta trebuie considerat ca fiind o parte foarte "superficială" şi externă a inconştientului. în eficacitatea terapiei psihanalitice.celălalt. mai precis conştientizării. el consideră că terapia psihanalitică se bazează. În realitate. a cărei destinaţie este de a diminua intensitatea excitaţiilor care provin din exterior. El conţine imaginile. sistemul Pc-Cs menţionat deja. conştiinţa reprezintă o activitate neglijabilă. constituie suprafaţa receptoare de excitaţii. totuşi.unul extern. funcţie esenţialmente legată de conştiinţă ca şi de luarea în consideraţie a procesului de acces la conştiinţă. trebuie să notăm că. considerat ca unul dintre elementele conflictului defensiv. Din punct de vedere dinamic. sistemul Pc-Cs dispune de o energie liber mobilă. aparatul perceptivpsihic se constituie din două straturi: . capabilă de a supracontrola un element sau altul. Acestor elemente Freud le-a rezervat calificativul de preconştient. putem evoca rolul pe care Freud îl atribuie factorului conştient. dar numai în urma unui anumit efort mental. situat în interiorul stratului precedent. trebuie precizat faptul că conştiinţa joacă un rol important în dinamica conflictului fără a fi. Totuşi ele sunt disponibile şi pot fi puse în orice moment la dispoziţia activităţii conştiente. că simplul fapt de a comunica 69 . De asemenea. Variaţiile de intensitate ale atenţiei. anumite elemente sînt temporar inconştiente. para-excitaţia. de exemplu. Pentru unii autori. din punct de vedere economic. Cum activitatea mentală conştientă nu poate cuprinde decât un număr redus de reprezentări în acelaşi timp. după opinia lui Freud. . Freud a acordat conştiinţei un rol mult mai important decât ne-am putea imagina. ideile. El a criticat. Rolul conştiinţei în dinamica conflictului poate fi ilustrat prin evitarea conştientă a dezagreabilului şi prin reglarea mai discriminatoare a principiului plăcerii. fac astfel încât conştiinţa să fie examinată în termeni economici. în contextul psihanalitic.TOTEU MARIUS Revenind la situaţia topică. pe influenţa conştientului asupra inconştientului. amintirile care pot fi evocate. însă. behaviorismul pentru pretenţia acestuia de a construi o psihologie care nu ţine cont de conştiinţă. Tot din punct de vedere al dinamicii. cel puţin parţial. Freud precizează.

de el însuşi. între localizarea cervicală şi sub-corticală a conştiinţei. câmpul conştiinţei sau atenţia. 1991. Tart. diverşi autori au încercat să localizeze conştiinţa la nivel cerebral. William James sugera că înţelegerea conştiinţei ar trebui să fie unul dintre principiile obiective ale psihologiei. Relaţia dintre dezvoltarea scoarţei cerebrale şi “conştiinţa” organismelor diverselor specii este una dintre tezele cele mai răspândite. să o cităm pe aceea a lui Jaynes care adoptă o abordare sistematică şi care a început. studiul a ceea ce am putea numi conştiinţa “cea de toate zilele” şi pe Baars care a lucrat asupra unei teorii cognitive a conştiinţei. 2. Au fost examinate succesiv: conştiinţa ca vigilenţă. 1976. DeBerry. trebuie să semnalăm apariţia. între altele. în topica freudiană conştiinţa se situează la periferia aparatului psihic. Corneliu-Eugen Havârneanu pacientului o reprezentare altădată refulată nu modifică cu nimic starea sa. de corpul său. Din punct de vedere psihologic conştiinţa reprezintă o calitate care reuneşte organizarea 70 . Dacă. de identitatea sa. Un aspect care a atras atenţia cercetătorilor este acela al "stărilor modificate ale conştiinţei”. Ornstein. al "stărilor de conştiinţă perturbată" ori al "stărilor stranii ale conştiinţei". Structura psihologică a conştiinţei şi funcţiile ei Psihologia este interesată de conţinuturile şi legităţile conştientului. În urmă cu aproape un secol. 1988. în care se întrepătrund într-un mod specific aspectele generale cu cele individuale şi diferenţiale. Lucrarea lui Chauchard (1963) are ca obiect studiul mecanismelor organice care sunt în slujba conştiinţei. Sub eticheta stărilor modificate ale conştiinţei sunt grupate un anumit număr de experienţe în cursul cărora subiectul are impresia că funcţionarea obişnuită a conştiinţei sale este dereglată şi că trăieşte un alt tip de raport faţă de lume. antrenând astfel dezbaterea pe un plan ontologic. Jaynes. a numeroase lucrări importante consacrate conştiinţei (Baars. Fiziologii şi filosofii au oscilat. Suntem nevoiţi să constatăm că studiul conştiinţei a atras mult mai puţini cercetători decât acela al inconştientului. 1983). totuşi. în ultimii douăzeci de ani. 1973.Prof. refularea continuând să acţioneze. caracterele superioare ale conştiinţei umane reflexive şi Eul care decide conduita noastră. Cu toate acestea. 1990. dr.Titular curs . ca procesualitate vie. Pollio. aşa cum am văzut deja. Dintre contribuţiile cele mai semnificative.

cât şi totalitatea acestora considerată simultan şi intercorelat. Fiecare nivel are o anumită organizare din care rezultă proprietăţi sau funcţii ireductibile la proprietăţile şi funcţiile fiecărui element component luat izolat. Informaţia cognitivă se referă la proprietăţile structurale ale obiectelor şi fenomenelor lumii externe. 71 . Ea apare ca o structură de integrare corelativă şi ierarhică a evenimentelor infrapsihice (A. Dicu.  delimitarea şi stabilirea unei ordini deliberate între componentele de bază ale activităţii (motivul . Această integrare ierarhică presupune o relativă delimitare a blocurilor operaţionale la diferite niveluri şi tratarea fiecărui nivel în calitate de sistem relativ independent. 1977).  întemeierea şi motivarea logică a acţiunii.  stabilirea unei relaţii cauzale în seria evenimentelor percepute gândite sau trăite. afectiv-motivaţională şi volitivă. o cunoaştere în cunoştinţă de cauză. Informaţia cognitivă este cel mai bine reprezentată de sistemul noţiunilor şi cunoştinţelor pe care individul le însuşeşte în decursul activităţii.  prevederea consecinţelor acţiunii şi alegerea variantei optime. Prin cunoaştere conştientă se înţelege.mijlocul) şi analiza acestora prin prisma întrebărilor “de ce?” şi “cum”.scopul . care presupune următoarele atribute:  posibilitatea relatării despre ceea ce se produce la un moment dat sau despre ceea ce s-a petrecut în trecut sau se va petrece în viitor. în general. mişcării şi evoluţia lor. care defineşte atât fiecare proces luat în parte.  delimitarea dintre imagine şi obiectul sau fenomenul care a determinat formarea imaginii. Această informaţie duce la o cunoaştere a obiectelor şi fenomenelor relativ independentă de scopurile şi motivele activităţilor practice. cauzale şi spaţio-temporale dintre acestea. legile organizării.TOTEU MARIUS întregului sistem psihic la nivelul existenţei umane. raporturile genetice. Conţinutul informaţional se organizează şi structurează în trei forme: cognitivă. Putem considera conştiinţa un mod de organizare integral al realităţii psihice la un anumit nivel de funcţionalitate neurofiziologică. Realizarea acestor caracteristici este posibilă datorită conţinutului informaţional specific şi a diferenţierii funcţionale în interiorul sistemului psihic.

Cogniţia conştientă devine nu numai ştiinţă a obiectului. în mod necesar. ci şi ştiinţă a ştiinţei despre obiect. El este trăit ca o stare de tensiune. Efortul voluntar constă în mobilizarea resurselor fizice. În urma acestei evaluări se realizează reglajul voluntar al acţiunii care presupune. emoţionale prin intermediul mecanismelor verbale. Informaţia volitivă este rezultatul raportării subiective a posibilităţilor proprii la dificultatea obstacolului care trebuie înlăturat în vederea atingerii scopului conştient propus. În acelaşi timp. În consecinţă sistemul individual îşi îndreaptă deliberat mijloacele de acţiune în direcţia satisfacerii necesităţii şi reducerii tensiunii. Concordanţa este trăită ca satisfacţie. Apariţia conştiinţei presupune constituirea unui raport cognitiv specific subiect-obiect cu scopul precis de a cunoaşte.Prof. pe baza căreia subiectul poate spune nu numai că 72 . Motivul este tocmai mobilul care declanşează orientează şi susţine acţiunea. de cunoaştere a lumii şi a propriului Eu. organizator. Prin raportarea acestora la anumite standarde se creează o stare de tensiune specifică trăită subiectiv ca disconfort. insuficienţele sau degradările energetice ale acestuia. de încordare internă. de mobilizare a tuturor resurselor în vederea depăşirii obstacolului. insatisfacţie. Funcţiile conştiinţei Prima şi poate cea mai importantă funcţie a conştiinţei este cea cognitivă. Conştiinţa participă la realizarea reglajului voluntar prin concentrarea energiei afective spre scopul dominant şi prin rezolvarea unor conflicte emoţionale respingând tendinţa afectivă care este opusă scopului. Ea reflectă oscilaţiile. plăcere iar discordanţa ca tensiune. neplăcere.Titular curs . prin substructurile sale cognitive şi motivaţionale. intelectuale. Motivul fixat conştient are nu numai un rol declanşator . dr. deci conştiente.energetic ci şi unul reglator. un efort voluntar. Informaţia afectivă apare ca rezultat al evaluării subiective a gradului de concordanţă sau divergenţă dintre evenimentele care se produc în plan intern şi cele desfăşurate în plan extern. Corneliu-Eugen Havârneanu Informaţia de tip motivaţional este rezultatul prelucrării şi interpretării stărilor şi transformărilor care au loc în interiorul sistemului. Conştiinţa realizează filtrarea şi aprecierea mulţimii influenţelor externe după criteriul "plăcutneplăcut" şi stochează semnificaţiile corespunzătoare ale acestora. conştiinţa tinde să stabilească un raport optim între aspectele "pozitiv" şi "negativ" ale componentei afective a activităţii.

de stabilire a unor criterii de eficienţă şi optimizare. dimensiunea creativităţii. după opinia lui Ellenberger (1974). Datorită proiectivităţii conştiinţei apare o dimensiune nouă în structura personalităţii umane. Aceasta presupune nu numai înregistrarea rezultatului final. Prin această funcţie omul reuşeşte să modifice. asigurându-se eficienţa optimă în raport cu scopul propus. Aspecte istorice Dacă începuturile cercetării privind noţiunea de inconştient îşi au originea în intuiţiile misticilor şi a unor filosofi antici. Saint Augustin. Prin mijloace specifice de activare-frânare este posibilă structurarea unor tipuri comportamentale optime pe fondul celor mai variate dispoziţii bioconstituţionale. din perspectiva existenţei viitoare. Fixarea scopului acţiunii şi a programului de desfăşurare este un proces activ de analiză şi comparaţie a diferitelor alternative posibile. Funcţia anticipativă exprimă tendinţa omului de a face predicţii în legătură cu desfăşurarea evenimentelor şi de a anticipa mental modificările viitoare ale obiectului acţiunii. pentru a putea interveni pe parcurs pentru a înlătura obstacolele care apar.TOTEU MARIUS ştie sau numai ce ştie. Inconştientul a. Funcţia proiectivă se referă ca orientarea activităţii în direcţia transformării realităţii. de a planifica şi programa dinainte desfăşurarea acţiunii. 73 . atunci folosirea terapeutică a forţelor psihice inconştiente îşi are originea în negura vremurilor. Cunoaşterea conştientă permite omului să acumuleze cunoştinţe premeditat. să transforme obiectul în direcţia dorită. O acţiune este eficientă dacă rezultatul obţinut corespunde cu scopul propus anterior. 3. la care se adaugă. Funcţia de reglare constă în controlul pe care conştiinţa îl exercită asupra modului de desfăşurare a activităţii comportamentului. Un rol reglator important îl exercită mecanismele conştiinţei asupra dinamicii trăirilor afective şi trăsăturilor temperamentale. Anticiparea conferă conduitei umane caracterul raţionalităţii şi finalităţii intenţionate. ci şi a secvenţelor parţiale. ci şi că ştie că ştie şi ştie cât ştie. de alegere a mijloacelor eficiente de acţiune.

Pentru Freud. rezultat al cercetărilor medicale. vin să contribuie la dezvoltarea noţiunii de inconştient. Carus. În acest cadru. motivele conştiente ale actelor noastre nu reprezintă decât un paravan. de fapt. inconştientul absolut. ale cărui conţinuturi sînt absolut inaccesibile luminii conştiinţei. inconştientul relativ. acesta reprezenta. 74 . Corneliu-Eugen Havârneanu Noţiunea de inconştient prinde contur graţie contribuţiilor marilor filosofi germani ai epocii post-kantiene: Schopenhauer. pentru von Hartmann inconştientul produce opere de geniu. a religiei şi culturii". cercetările asupra isteriei. În ceea ce-l priveşte pe Carus. omul poate ignora adevăratele motive ale acţiunilor sale. Această distincţie o prefigurează pe aceea pe care o va face Freud mai târziu între "inconştient" şi "preconştient". experienţe care demonstrează importanţa mecanismelor psihice inconştiente. Dezvoltarea ulterioară a noţiunii de inconştient se datorează. Inconştientul freudian Publicat în 1896. "psihologia abisală” oferea modalităţi de explorare a inconştientului. În acelaşi timp se înmulţesc experienţele (ca aceea a lui Bernheim) asupra sugestiei şi hipnotismului. după ce va fi ajuns la conştiinţă. von Hartmann. permiţând astfel o cunoaştere nouă a conştientului. Principalii autori ai lucrărilor din acest domeniu sînt Charcot. cu mai multe posibilităţi de aplicare la înţelegerea artei. După cum nota Ellenberger (1974). acesta distinge două tipuri de inconştient. “Dacă ar trebui să redăm într-un singur cuvânt descoperirea freudiană. care reprezintă fructul unei “digestii surde a ideilor” pe care le pregăteşte. Întâlnim la aceşti trei filosofi ai secolului al XIX-lea idei care rămân chiar şi astăzi perfect valabile. În fine.Titular curs . Cel de-al doilea. Mai întâi. termen atribuit în mod obişnuit lui Eugen Bleuler. articolul lui Freud “Despre etiologia isteriei” reprezintă rezultatul unui deceniu de reflecţie asupra teoriei isteriei. acesta ar fi în mod incontestabil acela de inconştient” scriau Laplanche şi Pontalis (1973). De exemplu. pentru Schopenhauer. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. în primul rând. punctul de plecare a ceea ce era numit "psihologia abisală" (Tiefenpsychologie). maladie bogată în manifestări de natură inconştientă. o serie de fapte de experienţă. se referă la un domeniu al vieţii sufletului care. b.Prof. a literaturii. Janet şi Binet care formează "şcoala de la Salpétriere". lui Freud. devine temporar inconştient. dr. trebuie să cităm. în mare parte.

ansamblul conţinuturilor care nu sunt prezente în câmpul actual al conştiinţei. Inconştientul colectiv Făcând observaţii asupra psihoticilor internaţi în spitalul psihiatric Burghölzli. Dietrich. grupate sub numele de acte ratate. c. Jung a fost frapat de apariţia frecventă a unor simboluri universale – pe care le numeşte. Contribuţia freudiană la teoria inconştientului datorează mult studiului viselor. După opinia lui Freud. Această lectură îl duce pe Jung la 75 . Opera lui Freud arată că inconştientul este sexual. De fapt. potrivit unui papirus grecesc. publicată de un istoric al religiei. există diferite tipuri de acte care demonstrează faptul că inconştientul este un proces activ care ocupă un loc important în viaţa omului. mai târziu. uitarea ar fi consecinţa unui conflict între conştient şi inconştient. Mai mult decât un simplu rezultat al unei slăbiri a reprezentării. Consultând lucrarea asupra liturghiei cultului Mithra.TOTEU MARIUS Explorarea inconştientului a beneficiat de elaborarea. Într-un articol publicat în 1898. În "Psihopatologia vieţii cotidiene". prezentate în lucrările "Interpretarea viselor" (1900) şi "Psihopatologia vieţii cotidiene" (1904). sub formă de adjectiv. În final. Freud abordează problema lapsus-urilor şi a altor acte cu semnificaţie analogă. "interpretarea viselor este calea regală care duce la cunoaşterea inconştientului". din Zurich. Pentru Freud. "Psihopatologia vieţii cotidiene" (1904) constituie o altă mare contribuţie a lui Freud la evoluţia psihologiei abisale. arhetipuri – care se manifestau în deliruri şi halucinaţiile acestor pacienţi. originea vântului se găseşte într-un tub suspendat la soare. Se poate cita cazul unui schizofren care a spus medicului său curant (doctorul Henegger) că soarele are un falus al cărui mişcări ar produce vânt. Lapsus-urile. într-un sens descriptiv. falsele percepţii şi uitările momentane ne demonstrează că inconştientul se manifestă în activitatea cotidiană a oamenilor. considerăm că este important de notat că. de către Freud. Freud abordase deja problema uitării. Jung descoperă că. Freud consideră elementele psihologice refulate ca fiind de natură sexuală şi vede în inconştientul propriu-zis produsul refulărilor de ordin sexual. a teoriilor viselor şi actelor ratate. termenul de inconştient este utilizat în psihanaliză pentru a desemna.

de exemplu. reprezintă suma tuturor atitudinilor convenţionale adoptate de un individ în ideea apartenenţei sale la un anumit grup (grup profesional sau clasă socială). două – persoana şi umbra – corespund celor mai exterioare aspecte ale individului. o serie de exerciţii: el desenează în fiecare dimineaţă visele sale şi le povesteşte notând tot ceea ce-i dictează imaginaţia sa odihnită.Prof. şi "imaginile arhetipice" care corespund manifestărilor arhetipurilor la nivel conştiinţei. întâlneşte diferite fiinţe misterioase. Este vorba aici despre arhetipuri de suflet. care ar preexista la naşterea noastră. Pentru a aduce imaginile inconştientului în conştient. Umbra se referă la ansamblul trăsăturilor de personalitate pe care un individ le cercetează pentru a le disimula în altele şi a le găsi pe cele pe care el consideră că-i sunt proprii. La început. În jurul meu. 76 . figuri ancestrale. Alte sub-personalităţi care gravitează în jurul meu aparţin realităţii fizice interioare şi inconştientului colectiv. Corneliu-Eugen Havârneanu concluzia că ideea delirantă a pacientului doctorului Henegger s-ar explica prin existenţa simbolurilor universale care pot să apară în miturile religioase la fel ca în ideile delirante psihotice. Jung se imagina într-un tren care pătrunde într-o lume subterană unde. în decembrie 1913. apare în vise sub formă de simboluri multiple: vântul. Tendinţa de faţadă sau de mască socială. persoana. Printre acestea. Bazându-se pe observaţii clinice Jung consideră că un inconştient mai profund există într-o zonă non-individuală sau supra-individuală. Cum nota Ellenberger (1974). Este deci important să distingem conceptul jungian de umbră şi conceptul freudian de refulare.Titular curs . Această călătorie care traversează inconştientul îi permite lui Jung să adune un material foarte bogat pentru a descrie inconştientul colectiv. spirit şi sine. zona inconştientului colectiv. el face distincţia dintre "arhetipul" propriu-zis. Arhetipul de spirit. traversând galerii şi grote. noi ne naştem cu acest inconştient colectiv creator de imagini. conştientul meu se situează la joncţiunea dintre două lumi: lumea exterioară (sau spaţială) şi lumea interioară (sau psihicul obiectiv). Pentru Jung. care rămâne în stări latente şi inconştiente. unde adorm arhetipurile care sunt moştenite de un inconştient ancestral. După Jung. se găseşte un anumit număr de sub-personalităţi. Jung începe. dr.

de exemplu. Filloux (1970).TOTEU MARIUS divinităţi. asemenea unui vrăjitor. menţionează fragilitatea punctului de vedere jungian conform căruia arhetipurile sunt moştenite de un inconştient ancestral. centrate pe rolul factorilor cognitivi şi motivaţionali în percepţie. d. cercetările asupra cunoaşterii inconştiente s-au dezvoltat în trei etape. Noţiunea de inconştient colectiv nu este unanim acceptată. cunoscute sub denumirea de "Noua Perspectivă" (New Look). dar poate lua. Fără contestare. Jung este teoreticianul inconştientului colectiv. forma unui personaj răuvoitor. În prezent. evocând perspectivele care se întrevăd. Prima etapă a debutat cu lucrările lui Bruner şi Postman (1947). complexul de castrare etc. Există şi tendinţa să apară sub trăsături de bătrân cuminte. În acest context este important să-l cităm pe Filloux (1970) care ne spune că atunci când Freud vorbeşte de inconştient colectiv el vrea să spună că "există în conştiinţa fiecăruia elemente care se găsesc în tot inconştientul: complexul lui Oedip. Această etapă nu a modificat practic punctul de vedere psihanalitic asupra inconştientului. A doua etapă debutează cu lucrările lui Erdelyi (1974) şi accentul este pus de data aceasta pe conexiunile teoretice ale psihologiei cognitive cu psihanaliza. Cercetările asupra cunoaşterii inconştiente au beneficiat de aportul unor modele noi. ca pentru toate arhetipurile. 77 . corespunzător zonelor inconştiente şi preconştiente a lui Freud. în domeniul cunoaşterii inconştiente. Pentru Alexander şi Selesnick (1972). Ultima variantă a ACT-ului (Adaptive Control of Thought sau Controlul Adaptiv al Raţionamentului) a lui Anderson postulează existenţa unui depozit mnezic unic şi unitar. Inconştientul cognitiv Bazate pe paradigma cognitivistă. ecoul evenimentelor preistorice şi aportul secolelor care au urmat". această noţiune relevă speculaţia: "faptul că popoarele au trăit în epoci diferite utilizând aceleaşi simboluri nu dovedeşte că un simbol specific a fost moştenit din strămoşi". în curs desfăşurare. a treia etapă se caracterizează prin faptul că cercetarea de laborator asupra cunoaşterii inconştiente a devenit o veritabilă activitate banală.". El este cel care a împărţit inconştientul în inconştient personal. şi în inconştient colectiv definit ca "depozitul bogat de experienţă ancestrală acumulat în timpul a milioane de ani.

Dezvoltarea cercetărilor asupra inconştientului cognitiv . este interesant de notat că mai mulţi clinicieni au început să examineze utilitatea diagnostică şi terapeutică potenţială a prezentării subliminal a unor stimuli. Widlöcher (1989) insistă asupra distincţiei între reprezentările inconştiente 78 . mai simplă. Atunci când este activată. modelele PDP postulează existenţa unui mare număr de unităţi de procesare. în sensul strict al termenului).termen introdus. Acest procedeu este cunoscut sub numele de paradigmă a activării psihodinamice. Influenţa reciprocă continuă până ce sistemul se destinde pentru a aştepta o nouă activare. de-a lungul unui bogat lanţ de legături asociative. dr. care arată că informaţia precedentă a fost procesată.a făcut să se pună problema relaţiilor dintre inconştientul cognitiv şi inconştientul psihanalitic. fiecare unitate excită şi inhibă alte unităţi. fiecare cu o destinaţie specifică.Prof. În prima dintre ele. Utilizarea diagnostică este bazată pe ipoteza că prezentarea subliminal (având o durată de 4 milisecunde) a unor stimuli şi enunţarea lor poate activa conflictele în relaţie cu diferite tulburări psihopatologice. se sprijină pe anumite ipoteze psihanalitice referitoare la schizofrenie. în timp ce procesarea conştientă este lentă şi secvenţială. PDP-ul (Parallel distributed processing sau procesarea distribuită paralel) constituie un alt model. Contrar ACT-ului sau altui model similar acestuia (care presupune existenţa unei singure unităţi centrale de procesare). Studiul reţelelor PDP indică faptul că procesarea inconştientă de informaţii este rapidă şi paralelă. Rezultatele obţinute în cadrul unei vaste serii de cercetări. în 1976. Două comparaţii ale inconştientului cognitiv şi psihanalitic sunt mai importante. Ea constă în studierea efectelor unor stimuli prezenţi (cu ajutorul unui tahistoscop) cu durate foarte scurte pentru a nu putea fi percepuţi în mod conştient. conduse de Silverman şi colaboratorii săi. bâlbâială etc. În acest cadru. depresie.Titular curs . al cărui analog conceptual pentru sistemul uman de procesare de informaţii este oferit de creierul însuşi şi în particular de conexiunile sinaptice dintre neuroni. Corneliu-Eugen Havârneanu Conţinuturile memoriei sunt împărţite în declarative (subdivizate în episodice sau semantice) şi procedurale (inconştiente. Una din principalele direcţii în studiul experimental al cunoaşterii inconştiente este percepţia subliminală. de Paul Rozin .

fără a fi rece şi sec.TOTEU MARIUS descrise din perspectiva cognitivistă şi reprezentările inconştiente. reprezentările complexe relevând memoria declarativă (mai precis. Considerat. a dezvoltării unor meta-cercetări şi a unei integrări de date disponibile. el clocoteşte de dorinţă şi de mânie. ca o simplă metaforă sau ca o noţiune fără fundament empiric. Ascensiunea rapidă a noţiunii de inconştient. A doua comparaţie este mai mult metaforică. revine interesul pentru studiul inconştientului. Moraglia (1991) scria că " a venit timpul pentru a depăşi relaţiile tensionate. Atât conştientul cât şi inconştientul sunt forme complementare ale vieţii psihice şi cu toate că inconştientul este mai vast nu înseamnă că are un rol mai important iar conştiinţa ar fi un "epifenomen" (A. neurobiologic) lasă să se întrevadă necesitatea unei colaborări mult mai mari între specialişti de diferite orientări teoretice. ca o simplă speculaţie. la formarea Eului sunt incerte. succesul teoretic şi practic al psihanalizei a creat o doză de îndoială şi scepticism. conceptul de inconştient a fost uneori ignorat. pline de suspiciune". Psihologul canadian. 79 . Cosmovici. Reprezentările inconştiente care interesează psihanaliza sunt. 1996). Cert este că până în prezent aspectele legate de structura inconştientului. sterile. Keehn (1967) în "Behaviorism şi inconştient" spune: "Pentru behaviorişti toată activitatea este controlată în manieră inconştientă" … Dacă paradigma cognitivistă este cea care ocupă în mod activ domeniul înainte rezervat psihanalizei. după cum şi unele aspecte referitoare la conştiinţă. primitiv şi iraţional. este halucinatoriu. echivoce. mai legat de realitate şi mai raţional. memoria episodică) şi sunt obiectul unui respingeri active. Aceste reprezentări aparent declarative (fantasme) pot pătrunde în conştiinţă dacă măsurile defensive nu vin să împiedice accesul la o reprezentare verbală sau pre-verbală. Conform lui Kihlstrom şi colab. La sfârşitul anilor 50. etologic. conform lui Widlöcher. Inconştientul psihologiei cognitive este mai blând şi mai binevoitor. (1992). mecanismele sale nu sunt clarificate. dezvoltarea unor alte puncte de vedere (fenomenologic. în sensul psihanalitic al termenului. inconştientul freudian este cald şi umed.

1890). ci legate unele de altele. Conştiinţa este continuă deoarece conţinuturile ei nu sunt izolate. John Locke scria “conştiinţa este percepţia a ceea ce trece prin mintea omului” (apud Sdorow. de veghe. 1990). dr. selectivă. neordinare sau “stări de conştiinţă modificată” (somnul. Ca funcţionalist. care ies din sfera normalului şi intră în cea a patologicului (torpoarea. visele. sentimente şi senzaţii. iar gândurile noastre nu pot fi descompuse în segmente fără interacţiune între ele. După două secole W. stupoarea. Corneliu-Eugen Havârneanu STĂRILE CONŞTIINŢEI Realizând o sinteză a clasificării stărilor de conştiinţă. Zlate (1996) reţine trei categorii principale ale acestora: stările obişnuite. Este personală deoarece simţim că ne aparţine şi nu putem să o împărţim cu altcineva. James. stările neobişnuite. continuă şi în schimbare (W.Prof. obnubilarea. Oricât am încerca. Conştiinţa este selectivă pentru că putem fi atenţi la anumite lucruri şi să le ignorăm pe altele. meditaţia etc. o conştientizare a propriei activităţi mentale care include gânduri. Stările normale ale conştiinţei Încă din 1690. ordinare. 1. hipnoza.Titular curs . James consideră conştiinţa ca fiind personală. James consideră conştiinţa ca rezultat al evoluţiei care facilitează adaptarea la mediu. de luciditate). normale (starea de vigilenţă.) şi stările alterate de conştiinţă. M. transformare. Astăzi.). putem orienta atenţia de la discursul interlocutorului la un anunţ important transmis la radio. care desemnează stările de tulburare cantitativă şi calitativă ale conştiinţei. obtuzia etc. mulţi psihologi sunt 80 . Astfel. nu putem să ne concentrăm asupra unui aspect pentru mai mult de câteva secunde fără ca alte lucruri să ne treacă prin minte. Conştiinţa este în schimbare deoarece conţinuturile ei sunt într-o permanentă mişcare. Astăzi psihologii au o viziune similară despre conştiinţă.

dar cu o medie de 40 de minute. 1990). În 1913. James. o stare a conştiinţei prin care voluntar orientăm atenţia de la stimulii externi la stimulii interni.TOTEU MARIUS de acord cu W. reducând tendinţa de angajare nejustificată în acţiune şi comportamentele impulsive. respinge posibilitatea de a studia conştiinţa deoarece este prea subiectivă şi nu prezintă un interes ştiinţific. care funcţionează ca un “schimbător de canale Tv. menţin activitatea mentală în situaţiile în care există stimulări externe inadecvate. O modalitate de vehiculare a reprezentărilor mentale despre lume este reveria. şi anume selectivitatea conştiinţei. permit rezolvarea de probleme şi produc plăcere subiectului care se află în această stare. S-a constatat că o treime din timp subiecţii au reverii care nu sunt relevante pentru sarcina pe care o execută. 1980). a constatat că subiecţii dedică câteva ore pe zi reveriei. Se consideră că reveriile apar din mai multe motive. Fenomenul “cocktail party”. studierea conştiinţei nu poate fi ignorată aceasta fiind un element central pentru experienţa umană. Klinger. Reveriile sunt considerate adesea gânduri nedirecţionate. identificat şi de James. stabilindu-se în acest fel stimulii care vor fi observaţi. Totuşi. care se referă la posibilitatea participanţilor care iau parte la o petrecere de a-şi orienta atenţia spre conversaţii care au loc în diferite zone ale încăperii. a fost a altă sursă de inspiraţie pentru cercetătorii atenţiei. cercetătorii interesaţi de studiul atenţiei au observat abilitatea controlorilor de trafic aerian de a reţine informaţiile relevante şi de a le ignora pe cele irelevante. Watson în lucrarea sa “Psychology as the Behaviorist Views It”. Astăzi cercetătorii sunt interesaţi de un alt aspect al conştiinţei. şi consideră conştiinţa o dovadă a reprezentării mentale a lumii care ne permite să realizăm acţiuni mentale înaintea celor externe. Ele permit experimentarea mentală a alternativelor unor acţiuni. Atunci când subiecţii auzeau alarma trebuia să noteze activitatea mentală din acel moment. omul devine mai raţional şi mai flexibil în adaptarea la mediu. într-un studiu experimental realizat pe studenţi în 1987. Este vorba despre atenţie. Selectivitatea atenţiei a fost demonstrată prin studii în care se prezentau 81 . Alarma suna la intervale de timp aleatoare. Studenţilor li s-a dat o alarmă pe care să o poarte în permanenţă. (Hilgard. generaţi de mintea noastră (Sdorow.”. În acest fel. În anii 50.

care oferă posibilitatea de a ne orienta voluntar spre cel mai important aspect al mediului. Corneliu-Eugen Havârneanu două casete simultan pe acelaşi ecran video.  emoţii pozitive intense: subiecţii se pot descrie ca fiind extatici. experienţe misticoreligioase. fericiţi. simţ tactil etc. 1975). Studiul a demonstrat că principala calitate a atenţiei. este diminuată. meditaţia) O stare de conştiinţă este modificată în privinţa conţinutului sau calităţii experienţei conştiente dacă apare o modificare semnificativă. calmi. Atunci când li s-a cerut să privească ambele jocuri simultan. De exemplu. dr. hipnozei.  lipsa de logică. 2. viselor. privarea sau excesul senzorial.  sensul de unitate: subiecţii se pot identifica cu natura. subiecţii simt că nu există cuvinte adecvate pentru a exprima natura experienţelor trăite. privării de somn. corpul este văzut distorsionat.Prof. universul. Ei făceau semnificativ mai multe erori decât atunci când atenţia era orientată spre un singur joc. ingerării unor droguri cu efect psihoactiv. auz. stări emoţionale puternice. iubitori. Pahnke (1980) şi Tart (1975) stările alterate de conştiinţă au câteva caracteristici comune:  distorsiuni ale percepţiilor prezente în diferite modalităţi senzoriale (văz.  indescifrabile. Imaginile prezentau două jocuri diferite. stări febrile puternice. folosind mâna dreaptă pentru a răspunde la un joc şi mâna stângă pentru a răspunde la celălalt joc. 82 . Subiecţilor li s-a cerut să privească câte un singur joc şi să apese pe un buton atunci când în film apărea o acţiune particulară. s-a constatat scăderea performanţei. şi să citim în acelaşi timp. pot să apară modificări în percepţia timpului. hipnoza. visele. (Neisser & Becklen.Titular curs . Rezultatele arată că subiecţii făceau puţine greşeli. Stările neobişnuite sau “stări de conştiinţă modificată” (somnul. Este ca şi cum am încerca se privim la Tv. După Deikman (1980). cu o forţă spirituală. Aceste modificări apar în timpul somnului. multe din experienţele şi “revelaţiile” stărilor alterate de conştiinţă nu au sens prin raportarea la logica obişnuită.).

constatându-se modificări ale activităţii creierului la începutul şi pe parcursul perioadei de somn. aparat specializat pentru măsurarea acestor unde.. dar rezultatele sale au fost ignorate de contemporanii săi.  evidenţa realităţii auto-construite: subiecţii au noi revelaţii şi intuiţii pe care le consideră “realităţi ultime” şi reale fără a avea nevoie de dovezi. reversibilă caracterizată prin inactivitate somatică şi abolirea relativă şi temporară a conştiinţei. la fel ca şi nivelul de cortizon. Potenţialul de acţiune al neuronilor existenţi în cortex formează un câmp electric suficient de puternic pentru a putea fi înregistrate undele electrice din scoarţa cerebrală. Când adormim temperatura corpului scade. a fost primul care a înregistrat activitatea electrică a creierului.TOTEU MARIUS  transcendenţă. Acestea din urmă apar în primul stadiu al somnului. cu ele începând ciclul stadiilor somnului. stările sunt trăite ca transcendente. Ulterior a fost construit electroencefalograful (EEG). Burger a reuşit să înregistreze aceste unde cu ajutorul unui aparat construit artizanal. C. somnul fiind numai “o suspendare plăcută şi reversibilă a interacţiunii senzorio-motorii cu mediul înconjurător. EEG-ul a fost folosit pentru a măsura undele electrice ale creierului. cel care adoarme pierde firul raţional şi logic la gândurilor. Unii cercetători consideră stadiul 1 ca o etapă de tranziţie de la starea de veghe la somnul propriu-zis (Borbely. Corpul începe să se relaxeze după o zi agitată. Hans Burger. Somnul Somnul este o stare fiziologică periodică. datorat mai ales intervenţiei active a unor mecanisme neuro-umorale complexe. Odată cu începerea stadiului 2 muşchii sunt 83 . Indivizii pot experimenta o nouă perspectivă care lasă în urmă concepţia obişnuită despre limitele spaţiului şi timpului. În aceasta etapă. Stadiile somnului. Undele alfa. C. Spre deosebire de comă. asociate somnolenţei din starea e veghe. Enăchescu. După 5 minute se trece în stadiul 2 al somnului considerat cel mai important deoarece reprezintă aproximativ jumătate din timpul de somn al omului. nivelul conştiinţei poate fi rapid şi complet restabilit prin stimuli adecvaţi. ritmul respirator şi cel cardiac descreşte. a. sunt înlocuite de undele teta.1976).. în timpul somnului. 1986). în anii 20. obişnuit asociată cu poziţia culcată şi imobilitate”(Vascan.

După un timp aceste mişcări dispar şi subiecţii dorm liniştiţi. 84 . Somnul REM (“Rapid Eye Movement” sau somnul cu mişcări oculare rapide). pentru ca în final să se treacă din stadiul 2 la primul stadiu urmat de trezire. se consideră că persoana se află în stadiul 4 de somn. pentru ca apoi să se reîntoarcă în stadiul 2 şi să revenă la somnul lent. Somnul cu unde delta mai este denumit şi somnul cu unde lente (cu unde lente) sau faza NREM (non-rapid eye movement). Dacă undele delta reprezintă mai puţin de jumătate dintre undele înregistrate în timpului somnului lent. deoarece atât sistemul neuronal inhibitor şi cel excitator sunt stimulate concomitent. Acest ciclu se repetă 3 sau 4 ori în timpul nopţii. s-a constatat că din când în când ochii acestora încep să se mişte rapid. Distincţia între ultimele două etape este arbitrată. După o anumită perioadă. este mai dificil să trezeşti pe cineva din stadiul 4 de somn. Dacă acestea reprezintă mai mult de jumătate dintre undele electromagnetice înregistrate în timpul somnului lent. chiar dacă paternul poate fi diferit (Borbely. se consideră că cel care doarme se află în stadiul 3. În timpul somnului REM corpul este simultan activ şi inactiv. Primatele au un patern al somnului foarte apropiat de cel uman. Somnul REM se caracterizează printr-un patern specific ale undelor electromagnetice.Titular curs . Somnul lent este cel mai profund. pentru ca apoi aceste mişcări să reapară. După aproximativ 10 minute se intră în stadiile 3 şi 4 asociate undelor delta. În acesta perioadă a somnului EEG-ul evidenţiază apariţia unor unde electromagnetice lungi. 1986). Prin examinarea atentă a subiecţilor treziţi din somnul REM şi din perioadele de somn în care aceste mişcări nu apăreau (somn NREM sau somn ortodox) s-a constatat că majoritatea subiecţilor treziţi din somnul REM visau. Corneliu-Eugen Havârneanu mai relaxaţi şi încetează mişcările muşchilor oculari. Aceste mişcări rapide ale ochilor apar la toţi subiecţii. somnul REM şi cel NREM sunt considerate ca fiind două tipuri distincte de somn. cu pante puţin abrupte care alternează cu momente scurte de intensificare a activităţii electromagnetice a creierului. cel care doarme se întoarce în stadiul 2 şi intră în etapa de somn REM. Somnul NREM a fost împărţit în patru stadii. Cercetătorii au constat că şi la mamifere apar aceste stadii ale somnului. dr.Prof. La om. Observându-se subiecţii în timpul somnului. pe care le-au amintit anterior.

Aceşti subiecţi au fost studiaţi în laborator şi s-a constatat că organismul lor funcţionează normal chiar dacă durata somnului este scurtă. Creşterea nivelului de activitate nu înseamnă că cel care doarme are un coşmar. Durata somnului. iar durata acestei perioade de somn va fi mai mare decât în mod obişnuit. Unii oameni au nevoie de mai mult. Sunt oameni care se simt foarte bine după ce dorm 3 ore pe noapte. Caii. liliacul doarme 20 de ore pe zi. constatându-se că organismul se reface chiar după perioade mai mici de somn. S-a pus problema posibilităţii de refacere a organismului la persoanele care manifestă asemenea insomnii. În acelaşi timp. ritmul bătăilor inimii se înteţeşte. Mesajul neuronal care produce semiparalizia trece printr-o aria a creierului denumită pons. La persoanele care au fost private de somn REM se constată o creştere a perioadei de somn REM. La cealaltă extremă. Aceste manifestări au fost considerate de Oswald & Jones (1968) ca insomnii normale. Mecanismul inhibitor neuronal din timpul somnul REM cauzează atonia. Sa constatat că unele mamifere marine. acestea având două emisfere cerebrale care dorm pe rând. Mişcarea devine aproape imposibilă pentru cei care dorm. unele animale consumă multă energie dar dorm numai câteva ore pe noapte. acestea intră mai repede în perioadele de somn REM după adormire. vacile şi elefanţii dorm doar 3-4 ore pe zi.TOTEU MARIUS Aspectul excitator al somnului REM poate fi văzut ca rezultat al activării sistemului nervos simpatic. Unii cercetători cred că astfel cei care dorm sunt protejaţi de răspunsurile fizice sau de acţiunile din afară viselor lor. ameninţat sau ar răspunde la o alarmă. iar alţii de mai puţin somn. 85 . Experimental s-a demonstrat că distrugerea anumitor arii din pons are ca efect o activare a animalelor în timpul somnului. o scăderea a tonusului muscular caracteristică stărilor de semiparalizie. iar undele electromagnetice sunt asemănătoare cu cele din starea de veghe: creşte presiunea sângelui. Somnul REM a mai fost numit şi somn paradoxal deoarece corpul este stimulat. Faza excitatorie a somnului REM apare ca un contra-argument la ideea că prin somn corpul nostru se odihneşte. cum ar fi delfinul. nu dorm de loc. iar corpul poate chiar acţiona ca şi cum ar fi atacat. În medie un adult tânăr are nevoie de 61/2 -81/2 ore de somn în fiecare noapte.

Erbivorele trebuie să consune o mare cantitate de vegetaţie pentru a se hrăni şi dacă nu ar sta suficient timp în stare de veghe nu ar putea consuma cantitatea necesară pentru a se alimenta. Privarea de somn. gradul de periculozitate a mediului şi durata necesară de somn. (Johnson & 86 . în timpul somnului consumându-se doar câteva calorii. Astfel.Prof. care consideră că fiecare specie are nevoie de un anumit timp de activitate pentru a putea supravieţui. Allison şi Cicchetti (1976) au studiat paternurile somnului la 38 de specii diferite şi au constatat că există o corelaţie pozitivă între greutatea corpului. Oamenii nu au nevoie de atât de mult timp pentru asemenea activităţi. Cercetătorii consideră că există şi alţi factori implicaţi în producerea somnului. o fac pentru a conserva energia şi pentru a se autoproteja. până când apărea starea de disconfort. Corneliu-Eugen Havârneanu Teorii explicative ale somnului. Această moleculă stimulează sistemul imunitar şi s-a constatat prezenţa ei la un nivel mai ridicat în timpul perioadelor de boală. dr. factorul “S” este o mică moleculă care induce somnul lent pentru câteva ore atunci când este administrată animalelor. restul timpului consumându-l pentru activităţi necesare supravieţuirii. Aceste observaţii au dus la concluzia că somnul apare ca un mecanism de protecţie în perioadele în care speciile nu sunt ocupate cu activităţi de supravieţuire. somnul are rol de conservare a energiei. elefanţii dorm numai trei ore pe zi. O altă teorie. Laplanders a examinat un trib primitiv din nordul Scandinaviei şi a constatat că membrii acestuia aveau nevoie de 15-16 ore pentru a desfăşura activităţi de supravieţuire. dar care nu au fost încă identificaţi. elaborată de Pappenheiner (1976) susţine existenţa unor substanţe care provoacă somnul. Astfel. La om.Titular curs . O a doua explicaţie este teoria conservării energiei. Cercetările viitoare vor trebui să clarifice factorii responsabili de apariţia somnului şi care sunt cauzele producerii acestuia. fapt care explică de ce bolnavii dorm mai mult. animalele care dorm mult şi au o rată ridicată a metabolismului. Toţi subiecţii s-au oprit înainte de a ajunge la 4 ore şi jumătate de somn pe noapte. a lui Meddis (1975) şi Webb (1974-1975). Deci. Prima teorie care explică cauzele somnului este teoria adaptativă. Într-un experiment subiecţilor li s-a cerut să reducă durata somnului nocturn cu câte jumătate de ora în fiecare săptămână.

Concluzia acestui experiment este că somnul are o funcţie fiziologică vitală. Aceasta indică faptul ca privarea de somn pentru câteva zile nu este dăunătoare dacă oamenii sunt sănătoşi. Nici un şobolan din grupul de control nu a murit.TOTEU MARIUS MacLeod. duşumeaua pare acoperită cu o pânză de păianjen. Un şobolan a fost privat de somn. şobolanul trebuind să alerge pentru a nu cădea în apă. Din aceste motive s-a pus problema necesităţii somnului. temperatura nu indică modificări semnificative. 6 subiecţi au fost ţinuţi treji 205 ore (8 zile şi 13 ore). Nici un şobolan privat de somn nu a avut manifestări fiziologice anormale. şobolanii din lotul experimental au prezentat afecţiuni diferite: ulcer stomacal. Într-un experiment. halucinaţii. prin apariţia unor perioade de somn REM în starea de veghe. Când şobolanul din lotul experimental adormea discul de plastic pe care acesta era aşezat începea să se rotească. Gilliland. acestea putând explica halucinaţiile care apar. (Kales & al. funcţii cum ar fi ritmul cardiac. După 60 de ore de lipsă de somn. 1983). durata somnului este de o zi sau chiar mai mică. Investigaţiile de acest tip au debutat în 1942.. presiunea sanguină. După 60 de ore de lipsă de somn. Bergmann & Winter. iar la trezire se simt bine. Recordul de menţinere în stare de veghe este de 264. dar subiecţii au raportat o stare de disconfort. Experimente de acest tip nu au putut fi realizate pe oameni. neexistând doi şobolani cu aceeaşi afecţiune. Când subiecţii sunt lăsaţi să doarmă. s-au observat tulburări senzoriale.2 ore (11 zile şi 12 minute). Nu s-a constatat o scădere a performanţei o dată cu descreşterea duratei de somn. 1970). Pentru unii şobolani perioada de privare de somn a durat până la 33 de zile. până în momentul decesului. iluzii. însă se citează cazul unui bărbat de 53 de ani care şi-a 87 . iar un participant la experiment a auzit voci în sunetul apei care curgea. iar lucrurile au început să-i vorbească. La disecţie. feţele umane apar şi dispar. (Rechtschaffen. 1973). hemoragii interne. şobolanii au fost privaţi de somn pentru a vedea dacă lipsa somnului este nocivă. Borbely (1986) descrie stările trăite de subiecţi după o privare de somn de 60 de ore: suprafaţa obiectelor devine văluroasă. Întrun experiment. Toţi şobolanii au fost privaţi de somn până când au murit. Problema era ce se întâmplă dacă se reduce timpul de somn pentru o perioadă mai lungă. respiraţia. Cercetătorii au constatat că persoanele private de somn au perioade de micro somn. iar altul a fost folosit pentru a controla efectele stresului experimental.

Din punct de vedere practic cunoaşterea acestui bioritm are aplicaţii în domenii variate: automatizarea. erau distruşi. raportul dintre ele variind în cursul unei perioade de 24 de ore de la un individ la altul. În timpul zilei ritmul circadian atinge nivelurile cele mai ridicate. La animale. dacă această arie este întreruptă ritmul circadian nu mai apare sau nu mai este sincronizat. reprezintă o unitate fiziologică de timp.Prof. Sincronizarea nucleilor superchismatici la un ciclu de 24 de ore este făcută de glanda pineală. Atunci când apar întreruperi ale ciclului circadian. apar sentimente de disconfort. Teoretic aceasta contribuie la înţelegerea mecanismelor homeostatice. presupusă a fi implicată în reglarea somnului. Cunoaşterea semnificaţiei şi determinismului bioritmului somn-veghe are implicaţii importante. Ritmul circadian. Acest disconfort este observabil în cazul unor călătorii intercontinentale când apar schimbări de fus orar. Sunt indivizi la care se constată o nesincronizare a ciclului circadian cu durata de 24 de ore a unei zile. În anii ΄70 s-a descoperit o grupare de neuroni în interiorul hipotalamusului formată din nuclei superchismatici care este responsabilă de reglarea ritmului circadian. Există posibilitatea autoreglării ritmului circadian prin exerciţiu (te culci mai devreme cu o oră pentru a te putea trezi mai devreme cu o oră). iar autopsia a evidenţiat că 95% dintre neuronii unei arii talamic. cuprinzând o perioadă de veghe şi una de somn. legată de maturizarea sistemelor neuro-umorale de reglare. În cazul muncii în schimburile de noapte. Ritmul circadian. precum şi în funcţie de vârstă. la fel ca şi concentraţia de cortizon din sânge. Viaţa normală impune o alternanţă a stării de veghe şi somn. Această tendinţă a fost demonstrată prin experimente în care subiecţii erau izolaţi într-o încăpere fără nici un reper temporar. La aceştia observăm tendinţa de a se culca mai târziu şi de a lenevi mai mult dimineaţa. În final el a decedat.Titular curs . persoana este somnolentă. Când ritmul circadian creşte. de veghe şi somn. Deoarece la început ritmul circadian este scăzut. Cercetătorii au încercat să explice cum organismul sincronizează ritmul circadian la lungimea zilei. persoana este trează iar nivelul de cortizon şi temperatura corpului este ridicată. La om există o dezvoltate ontogenetică a ritmurilor circadiene. 88 . S-a constatat că ritmul circadian era de 25 de ore sau chiar mai mare. dr. temperatura corpului este scăzută. Corneliu-Eugen Havârneanu pierdut abilitatea de a dormi. aeronautica sau munca în schimburile de noapte.

medie sau severă şi poate fi sau nu însoţită de alte simptome. apărând deseori dezechilibre ale ritmului circadian cu scăderea randamentului muncii (Wilkinson. Narcolepsia constă în apariţia repetată. fără a avea însă nici o legătură cu epilepsia. Se presupună că apneea s-ar datora secreţiei de testosteron. reuşind să izoleze un indicator fiziologic specific al activităţii onirice (mişcările oculare rapide). 1973). Apneea este o tulburare care constă în perioade de întrerupere a respiraţiei în timpul somnului. Aserisnky şi Kleitman au introdus investigaţiile poligrafice. s-a deschis calea unor cercetări obiective ale viselor din timpul somnului. Un studiu efectuat pe 191 de subiecţi treziţi în timpul unei faze de somn paradoxal. Anormalităţi ale somnului şi patologie.TOTEU MARIUS muncitorii riscă să nu mai aibă timp suficient de adaptare şi stabilitate. Visele Multe secole omenirea a fost învăluită de mister şi superstiţii. neaşteptată şi necontrolabilă a perioadelor de somn REM în timpul stării de veghe. Această tulburare este cunoscută şi sub denumirea de somn epileptic. Astfel. Somnul este întrerup deoarece apare trezirea necesară pentru a respira. visele din faza paradoxală sunt cele mai vii. elaborându-se idei dintre cele mai ciudate şi naive pentru explicarea producerii şi rolului visului. în timp ce în afara acestei faze de somn nici un subiect nu a raportat existenţa unei activităţi onirice. Principalele cauze sunt depresia. b. iar frecvenţa ei este mai mare la bărbaţi. Există mai multe tulburări ale somnului printre care: insomnia. Deşi se pare că există vise şi în faza de somn lent. mişcările 89 . adesea căzând. stările maladive sau întreruperile din timpul zile a ritmului circadian. Tulburarea apare mai ales în momentele de mare anxietate şi îngrijorare. narcolepsia. Abia în 1953. Persoana îşi pierde controlul muscular. În cazuri severe pot să apară 400-500 de treziri pe noapte. Deci. factorii stresanţi. apneea. au un bogat conţinut emoţional şi sunt trăite intens. a arătat că 152 visau. Insomnia este o dificultate cronică de a adormi sau de a reuşi să dormi după ce ai adormit. Concluzia dedusă din acest experiment este că visul apare în fazele de somn paradoxal. Poate fi temporară sau de lungă durată.

Funcţia de substituţie. De asemenea s-a constatat că mişcările oculare urmează fidel conţinutul viselor. Dacă o persoană visează că urcă o scară atunci mişcările oculare au o direcţie de jos în sus. ci o stare specifică de “trezire” în care o formă de “vigilenţă” specifică se exercită asupra imaginilor onirice. 90 . excitaţiile descărcate în timpul visului sunt aproape exclusiv de origine internă. cu activitatea onirică. Închiderea progresivă a căilor motrice periferice impune orientarea reacţiilor de descărcare din faza paradoxală spre căile psiho-senzoiale. centrală. Bourguignon şi Humery (1972) au apreciat că pot fi atribuite fazelor paradoxale. constatându-se. la om. Funcţia de descărcare. această funcţie se aplică tensiunilor înnăscute de plăcere vizând satisfacerea lor prin imagini onirice. respectiv visul. Privarea senzorială din timpul somnului determină apariţia fazelor paradoxale. care substituie stimulările externe. Funcţia de legătură. stimulii endogeni sunt cei care se substituie stimulilor exteriori ai stării de veghe. dr. la intervale de aproximativ 90 de minute. Corneliu-Eugen Havârneanu oculare rapide au fost asociate constant. În acest fel. oprirea respiraţiei dacă subiectul visează că râde sau vorbeşte. dar şi modificările respiratorii sunt legate de conţinutul visului. Interesant este faptul că la orbii din naştere aceste mişcări lipesc spre deosebire de cei care au devenit nevăzători pe parcursul vieţii şi care au mişcări oculare rapide în anumite perioade de somn. Nu numai direcţia mişcărilor oculare este în concordanţă cu visul. Deoarece centrii motori şi senzoriali sunt la fel de activi ca şi în starea de veghe. patru funcţii principale: Funcţia de stimulare.Prof. Aceste excitaţii ar constitui şi sursa pulsiunilor sexuale şi a pulsiunilor de autoconservare. Cercetările neuro-fiziologice au stabilit că funcţia de descărcare interesează sfera psihosenzorială şi sistemul vegetativ. Această funcţie se realizează prin orientarea ascendentă a influxurilor din formaţiunea reticulată spre scoarţa cerebrală.Titular curs . respectiv visului. unei stimulări externe i se substituie o stimulare nervoasă. În cazul teoriilor psihanalitice. de exemplu. s-ar putea aprecia că visul nu este o stare de somn. Se consideră că în timpul fazelor paradoxale. Faza paradoxală este starea în care individul este cel mai puţin supus la excitaţii externe. Se consideră că acest aspect ar putea juca un rol important în adaptarea sistemul nervos central la realitatea exterioară.

Teoria psihanalitică de interpretare şi înţelegerea a visului marchează o nouă direcţie de cercetarea a psihicului uman. iar al doilea îl confundă cu un fel de paranoia. În acea perioadă. A treia teorie. 1878). Înaintea apariţie psihanalizei au existat şi alte preocupări de folosire a unei metodologii unitare în cercetarea acestui fenomen. care definea visul fără nici o referinţă directă la starea de veghe. impulsurile nesatisfăcute sunt 91 . se realizează o asamblare a acestora prin activitatea intelectuală care mai rămâne încă activă în vis.TOTEU MARIUS Teorii explicative şi de interpretare a viselor. În final. S. Combinându-se metoda excitării somatice în perioada de vis cu asociaţia de idei să elaborat o teorie organică şi mecanică a formării viselor: stimulările senzoriale exteroceptive sau interoceptive provoacă un număr de imagini. dramatizarea sau punerea în scenă (imaginile nu sunt independente ci urmează un scenariu impus ca o realitate). Legătura dintre vise şi realitate. metoda dominantă de analiză a gândurilor era asociaţia ideilor. sub forma unor iluzii sau halucinaţii. prin asociaţie. S-a considerat că sursele psihologice ale visului sunt: evenimentele recente (în special cele din ziua anterioară). caracterul anticipativ al viselor îşi aşteaptă încă interpretarea. S Freud (1900) a criticat aceste două puncte de vedere considerând că primul face din vis un act de debilitate mintală sau confuzie. Freud a elaborat propriul său model de explicare şi interpretare a visului. provoacă alte imagini. O a doua teorie (Hervey de Saint Denis) afirmă că în timpul somnului. Explicaţia ştiinţifică a viselor este încă departe de a fi elucidată. absenţa controlului voluntar al imaginilor onirice. Pornind de la aceste date. Modelul psihanalitic consideră că dorinţele. a fost preferată de Freud. evenimentele nesemnificative (care au scăpat atenţiei) şi amintirile din copilărie. activitatea psihică nu încetează. semnificaţia simbolurilor onirice. Aceste imagini. oferindu-i şanse de prelucrare şi interpretare mult mai largi în modelul pe care l-a propus. O primă teorie este aceea că excitaţiile corporale sunt cele care generează visul (Maury. iar activitatea intelectuală este conservată. Acest model propune următoarele mecanisme psihologice ale visului: transformarea reprezentărilor în halucinaţii (sunetele se transformă în viziuni).

Imaginile visului nu sunt identice cu informaţiile din inconştient. care reprezintă sursa conţinutului manifest a visului.Titular curs . trad. vigilenţa conştiinţei scade şi informaţiile stocate în inconştient tind să pătrundă în conştiinţă.PERCEPŢIE CONŢINUT MANIFEST (GÂNDIRE IMAGINATIVĂ) CENZURĂ ŞI ACTIVITATE DE VIS CONŢINUT LATENT (GÂNDIRE ABSTRACTĂ) I N C O N Ş T I E N T Chiar S. modificată de Popoviciu (1978) CONŞTIENT . dat nu atât cât ar trebui pentru ca acestea să treacă intacte. conştiinţa neavând acces la acestea. Corneliu-Eugen Havârneanu refulate. Atunci când se trece de la starea de veghe la cea de somn. evidenţiază principalele incertitudini referitoare la metoda sa de interpretare a viselor: 92 . refulate)”. 1980). sau ceea ce ne amintim din vis. Freud. Structura visului. Acest aspect se explică prin faptul că visul este o stare ambivalentă. Structura elaborării viselor după Freud (1900). dr. după Freud are un dublu conţinut: conţinutul latent şi manifest. în “Introducere în psihanaliză” (1916-1917. definind visul ca “îndeplinirea (deghizată) a unei dorinţe (reprimate. mai mult sau mai puţin controlate conştient. Prin modelul său Freud exagerează rolul inconştientului şi pune pe un plan secundar conştientul. în care conştientul este suficient de adormit pentru ca dorinţele refulate să poată trece. Conţinutul latent este format din dorinţele subiectului exprimate sub formă de fantasme. Pentru a putea continua somnul apare visul ca imagine deformată a informaţiilor din inconştient.Prof. adică stocate în inconştient.

teoria eliminării informaţiilor inutile şi teoria “off-line”. hipotalamus. “nu se ştie niciodată dacă cutare element dat al visului trebuie să fie înţeles în sensul propriu sau în sens simbolic…de aceea nu dispunem de nici un criteriu de decizie obiectivă. sistemul limbic şi cerebel. Metoda activării sintetice a fost elaborată de Hobson & McCarley (1977) pe baza cercetărilor realizate asupra activităţilor creierului în timpul somnului REM. Ei au observat că în timpul somnului aria pons a creierului genera impulsuri nervoase care stimulau sistemul oculomotor şi reticular. Alţi autori consideră că metodele folosite de psihanalişti nu au fost niciodată validate. nu s-a descoperit nici o modalitate de a verifica dacă visele au înţelesuri importante sau sunt doar o încercare a creierului de a da un sens activităţii electrice întâmplătoare care apare în timpul somnului. corpul calos. “…nu ştim niciodată sigur dacă cutare element dat al visului trebuie să fie înţeles în sens negativ sau în sens pozitiv … un nou prilej pentru interpret pentru a acţiona potrivit voinţei sale”. Această stimulare poate fi cauza mişcărilor rapide ale ochilor. Autorii consideră această stimulare neuronală drept faza activă a visului. putând explica toate tipurile de comportament care apar. 2. interpretului îi este îngăduit să considere ca inversiune orice fragment al visului”. Sistemul reticular este implicat în activarea organismului. Sistemul oculomotor este format din neuronii motori care controlează muşchii ochiului. Afirmaţiile psihanaliştilor sunt prea generale. reproşându-i lipsa controlului ştiinţific şi a corectitudini experimentale. 4. 3. Există şi alte puncte de vedere teoretice care explică apariţia viselor: metoda activării sintetice. Această structură nervoasă leagă emoţiile de gânduri şi face planificări pentru viitor.” Mulţi autori contemporani consideră că psihanaliza este o psihologie ne-ştiinţifică. 93 . formată din talamus. “…având în vedere frecvenţa inversiunilor în vis.TOTEU MARIUS 1. Semnalele sunt trimise din pons la o structură nervoasă. interpretarea este lăsată cu totul la cheremul interpretului”. care este integratorul principal al creierului. De exemplu. “… rar putem afirma cu certitudine ideea potrivit căreia interpretarea dată este sigura cu putinţă: ne pândeşte astfel riscul de a trece pe lângă interpretarea cea mai verosimilă.

organizate într-o nouă structură. Teoria “off-line”. iar apoi au fost lăsate să doarmă au uitat ceea ce au învăţat dacă au fost private de somnul REM. mai profund şi mai durabil.Prof. în anumite condiţii. În timpul somnului informaţiile care au pătruns anterior în creier sunt procesate şi corelate cu cele deja stocate. Se pare că. În timpul visului informaţia lipsită de sens este eliminată. 1983). trei patru zile mai târziu (Epstein. Crick consideră că scopul creierului este de a produce vise pentru a găsi şi elimina orice conexiune neurologică bizară sau lipsită de sens care ar apărea accidental în cursul experienţelor din ziua anterioară. Teoria eliminării informaţiilor inutile. Nefiind de acord cu ideea că activitatea electrică este fără scop. Dacă teoria ar fi validă atunci reamintirea viselor ar fi dăunătoare deoarece s-ar consolida asociaţiile lipsite de sens pe care creierul încearcă să le elimine (Crick & Mitchison. fizicianul austriac Frantz Anton Mesmer a utilizat pentru tratarea pacienţilor cu probleme medicale sau psihologice. Această teorie nu explică de ce dacă scopul viselor este de a curăţi creierul sunt vise care se repetă la aceiaşi subiecţi şi de ce uneori asociaţiile din vis sunt logice. În 1766. Animalele care au învăţat o sarcină complexă. fenomen deosebit de interesant şi foarte controversat. o tehnică destul de răspândită în epocă. Somnul REM pare să plaseze aceste informaţii în memoria noastră. El folosea tehnica 94 . 1985). pentru a face loc altor informaţii care vor fi achiziţionate atunci când persoana se trezeşte. Aceasta explică de ce oamenii au percepţii sau idei bizare după o perioadă mai lungă de nesomn. c. de corpurile cereşti asupra organismelor vii prin intermediul unui lichid denumit “magnetismul animal”. Hipnoza O altă formă de modificare a stării de conştiinţă este hipnoza. în timpul somnului REM noile experienţe achiziţionate sunt integrate experienţei şi informaţiilor anterioare. Corneliu-Eugen Havârneanu Autorii consideră că la nivelul structuri se realizează sinteza şi se dă sens mesajelor primite. bazată pe acţiunea exercitată. Aceste indică faptul că somnul REM este implicat în procesul de învăţare. Visul este un răspuns la activitatea electrică întâmplătoare şi nu are un înţeles particular. dr.Titular curs . Aşa se explică de ce evenimentele care au apărut în viaţa noastră într-o anumită zi ne apar din nou în vis într-o formă sau alta. La animalele care au fost private de somnul NREM fenomenul nu a apărut.

halucinaţiile hipnotice. cum ar fi de exemplu copilăria. În 1784. adesea fiind însoţită de modificări ale percepţiilor corporale (plutirea. 95 . iar bolnavii reacţionau numai dacă ştiau că vor fi magnetizaţi. a mişcării mâinilor de-a lungul corpului. Persoana hipnotizată îşi centrează atenţia asupra vocii hipnotizatorului. Acesta este cel mai validat aspect al hipnozei. în Franţa a fost numită o comisie formată din oameni de ştiinţă şi medici pentru a evaluare practicile lui Mesmer şi pentru a stabili dacă există fluidul magnetic animal. Subiectul nu mai simte atingerea sau durerea într-o anumită regiune a corpului.TOTEU MARIUS paselor. Analgezia. 1977). analgezia. vedea sau auzi lucrurile într-un mod distorsionat sau poate avea experienţe ireale (simte mirosul unei flori care nu este lângă el). atunci aceasta se ridică ca şi cum ar fi susţinută de un resort invizibil. Controlul hipnotic este impresia persoanei hipnotizate de a-şi simţi corpul în afara propriului control. Subiectul poate simţi. Hipnoza este de fapt un termen folosit pentru a descrie mai multe fenomene relativ separate. nu de muşchii proprii. indiferent de faptul dacă erau atinşi sau nu cu magneţi reali. Hipnoza nu este o stare de somn. imaginaţia şi atingerea (V. Regresia de vârstă. Starea hipnotică diferă de la un individ la altul. Nu se ştie dacă subiecţii într-adevăr îşi amintesc fapte uitate dar procesul pare să fie convingător pentru subiecţi. ceea ce a dus la utilizarea ei pentru anestezie în cazul unor intervenţii chirurgicale. De exemplu. dacă i se spune că mâna pluteşte.A. dar tipic are următoarele caracteristici: relaxarea. controlul hipnotic şi amnezia hipnotică. Concluzia comisiei a fost că nimic nu probează existenţa magnetismului animal. Halucinaţiile hipnotice. regresia de vârstă. Subiectul poare fi făcut să creadă că s-a întors în timp la un stadiu de viaţă anterior. sau atingerea zonelor dureroase. Cu ajutorul EEG s-a evidenţiat că subiecţii hipnotizaţi sunt treji. scufundarea). Termenul de hipnoza este utilizat pentru a descrie efectele sugestiei. obţinând astfel rezultate spectaculoase în tratarea diferitelor afecţiuni. deşi hipnotizatorul spune pacientului că va cădea într-o stare de somn adânc. dar somnolenţi. Comisia a reţinut trei cauze responsabile pentru efectele provocate de procedeul lui Mesmer: imitaţia. Relaxarea are sens de calm profund. Gheorghiu.

se bazează pe analiza psihologică a comunicaţiei interumane. subiectul uită anumite categorii de informaţii. teoria rolului. Autorul consideră că multe manifestări ale comportamentului uman. teoria “intrare-ieşire”. dr. Hipnoza şi somnul. Însă cercetările realizate cu ajutorul EEG au arătat că traseele înregistrate în stare de hipnoza prezintă aceleaşi particularităţi cu cel din starea de veghe. Se face distincţia dintre amnezia spontană şi cea sugerată. dintre amnezia totală şi cea parţială. Corneliu-Eugen Havârneanu Amnezia hipnotică. Amnezia hipnotică spontană este acea manifestare amnezică care apare fără ca cel care a indus hipnoza să sugereze acest lucru. Pavlov a conchis că “inhibiţia. iar amnezia sursei de informaţie se refră la situaţia în care subiectul îşi aminteşte conţinutul dar uită împrejurările în care acesta ia fost transmis.Prof. Se consideră că amnezia parţială este selectivă. teoriile psihanalitice. fapt care infirmă ipoteza că hipnoza este o stare particulară a somnului. Gheorghiu (1977) face o sinteză a celor mai importante puncte de vedere teoretice referitoare la hipnoză: hipnoza şi somnul. 1. Teoria rolului. 2. Amnezia conţinutului de informaţie este situaţia în care subiectul nu îşi aminteşte deloc cele întâmplate. Plecând de la experienţele bazate pe animale. somnul obişnuit şi hipnoza” reprezintă unul şi acelaşi proces. Teorii despre hipnoză: V. elaborată de Sarbin. Pacientul care manifestă un grad ridicat de hipnotizabilitate reuşeşte să se abandoneze pe sine şi să joace rolul care i-a fost sugerat de hipnotizator. inclusiv cele hipnotice. în timp ce amnezia hipnotică sugerată este provocată prin instrucţiuni speciale date de hipnotizator care sugerează subiectului că la ieşirea din hipnoză nuşi va mai aminti ce s-a petrecut în timpul hipnozei. Este cea mai reprezentativă dintre teoriile care încearcă să explice natura hipnozei dintr-o perspectivă fiziologică. S-a constatat că subiecţii tind să uite acele sugestii sau informaţii intrahipnotice cărora nu li s-au conformat şi să-şi amintească de cele pe care le-au îndeplinit. dintre amnezia conţinutului şi cea a sursei de informaţie. dar multe aspecte sunt încă necunoscute. Aceasta teorie înlocuieşte metafora de “transă” sau “stare” cu cea de 96 . pot fi interpretate ca expresii ale întruchipării unor roluri.Titular curs . Cercetările efectuate asupra manifestărilor amnezice în hipnoză au dus la unele clarificări. teoriile multidimensionale.

motivare şi aşteptare sunt responsabili pentru producerea reacţiilor în concordanţă cu conţinutul sugestiilor. hipnoza reprezintă o manifestare deosebită a sugestibilitătii. catalepsia. fără a da un răspuns unor probleme fundamentale. Teoria “intrare-ieşire”. cu grade diferite ale articulării funcţionale cu realitatea. Starea de conştiinţă se caracterizează prin orientarea generalizată asupra realităţii. atenţia subiectului este orientată selectiv spre îndeplinirea sarcinilor fixate de hipnotizator. În cazul hipnozei. În esenţă. analgezia.TOTEU MARIUS “rol”. în primul rând celor privind diferenţele inter-individuale. 97 . Baber a elaborat o serie de procedee care permit compararea reacţiilor subiecţilor înainte şi după inducerea hipnozei. 4. de raporturile acestora cu persoanele care şi-au pus amprenta pe evoluţia sa. realizată cu ajutorul atenţiei. reprezintă distrageri. Teoriile multidimensionale. d. Ceea ce se înţelege în mod tradiţional prin hipnoză nu reprezintă altceva decât manifestări mai accentuate ale receptivităţii la sugestie. 5. pe care o concepe ca o stare modificată a conştiinţei şi care poate fi înţeleasă ţinându-se seama de: tendinţa de a juca rolul de persoană hipnotizată. inclusiv cea provocată de hipnoză. regresia hipnotică pot fi provocate şi fără hipnoză. în special. Meditaţia. Teoriile psihanalitice. arhaice implicate în starea de hipnoză. Consideră că hipnoza generează un proces regresiv. aspectele regresive. Shoer a elaborat teoria tridimensională a hipnozei. care nu implică modificări ale stării de conştiinţă. 3. profunzimea stării sau transei hipnotice. Studiile comparative au adus argumente în sprijinul supoziţei că fenomene ca: amnezia. Modificarea conştiinţei. Acest lucru se întâmplă când persoana este absorbită excesiv de o anumită parte a realităţii. care susţine şi dă sens întregii experienţe. Psihanaliza nu oferă explicaţii pentru situaţiile în care hipnoza se produce fără hipnotizator (auto-hipnoza). în sensul că personalitatea hipnotizatorului reactivează trăiri din copilăria subiectului legate. Subiectul transferă aceste simţăminte asupra hipnotizatorului în care vede figura autoritară a tatălui sau pe cea protectoare a mamei. Autorul consideră că factorii de atitudine.

dar se poate folosi orice alt cuvânt sau sunet plăcut. temperatura extremităţilor corpului creşte şi muşchii se relaxează. respiră adânc şi se concentrează asupra unui sunet sau a unui cuvânt. consumul de oxigen. care are acelaşi efect (calmare. Deoarece multe cărţi cuprind informaţii despre diferite tehnici de meditaţie. timp de aproximativ 15 minute. Aceste cuvinte pot avea un conţinut religios. O categorie distinctă de stări modificate de conştiinţă sunt rezultatul utilizării drogurilor. starea de sănătate. Comparaţiile dintre subiecţii care practicau meditaţia cu cei care se odihneau nu au indicat diferenţe semnificative în ceea ce priveşte: ritmul cardiac. vârstă. dr. În cea mai simplă formă meditaţia presupune o poziţie relaxantă.Prof. cu ochii închişi. Există mai multe forme de meditaţie cu grade de dificultate diferite în privinţa formei de realizare. Multe cercetări au dus la concluzia că meditaţia şi odihna indică acelaşi lucru (Holmes. Consumul de droguri. puritate. Ritmul cardiac şi presiunea sanguină cresc. respiraţii adânci lente şi ritmice. Atenţia este direcţionată doar spre mişcările diafragmei în timpul respiraţiei alte sentimente şi gânduri fiind respinse de conştiinţă. caracteristici personale (greutatea. Unele persoane experimentate în practicarea meditaţii au raportat atingerea unei stări alterate de conştiinţă. 98 . Corneliu-Eugen Havârneanu Meditaţia transcedentală este o tehnică simplă care poate fi practicată de oricine. numită stare transcedentală. care este foarte diferită de conştiinţa normală. apar anumite schimbări. presiunea sângelui. Dacă o persoană stă întinsă. 1984). Acestea influenţează activitatea neuro-transmiţătorilor şi a neuronilor. În alte forme de meditaţie subiectul repetă un cuvânt în gând. consumul individual sau în grup şi dispoziţia persoanei. Variabilitatea răspunsurilor la drog depinde de: doză. activitatea electrică a pielii. oamenii cred că meditaţie este dificil de realizat.Titular curs . tonus muscular şi alţi indicatori biochimici. temperatura pielii. Până acum am discutat despre stările modificate de conştiinţă care sunt “naturale” în sensul că ele pot fi experimentate de oricine. e. personalitatea celui care ingerează substanţa). fără stimulente artificiale. expectanţele subiectului. ritmul respiraţiei. liniştire). situaţia socială.

Cocaina este un stimulent produs din frunze de “coca” cu efect asemănător amfetaminelor. furie. scăderea apetitului alimentar. tulburări în gândire. Sub influenţa drogului bătăile inimii. Utilizarea drogurilor are consecinţe grave printre care: tulburări în funcţionarea creierului.TOTEU MARIUS Consumul de drog cauzează producerea dependenţei. care constă în nevoia persoanei de a utiliza droguri regulat pentru menţinerea stării psihice confortabile. 99 . Drogurile pot fi clasificate în funcţie de efectele pe care le au în: stimulatoare. Din această categorie fac parte amfetaminele şi cocaina. Ele pot provoca şi stări neplăcute cum ar fi: paranoia. care se adaptează pentru a accepta drogul. Modul de acţiune asupra organismului nu este pe deplin cunoscut. creşterea încrederii în sine. iritabilitate. dar se ştie că facilitează secreţia sinaptică de dopamină din creier. Cocaina este periculoasă atât fizic cât şi psihic deoarece supradoza pot avea efect fatal. euforie. iar prin dorinţa de evitare a neplăcerilor produse de problemele cotidiene dependenţa psihică apare rapid. Ea poate fi folosită şi ca anestezic local dacă este injectată sub piele. bucurie. ci şi psihică datorită stărilor plăcute pe care subiectul le trăieşte (entuziasm. labilitate emoţională. violenţă şi suicid. alertă). Adaptarea progresivă a organismului la drog determină toleranţa şi nevoia de creştere a dozei pentru a se produce acelaşi efect în conştiinţă. Folosirea de lungă durată a amfetaminelor duce la dependenţă nu numai fizică. adesea urmate de depresie. depresive şi halucinogene. Multe droguri sunt asimilate rapid de organism. stop cardiac. ritmul respiraţiei şi presiunea sângelui cresc. logoree. scade dorinţa de a mânca şi de a dormi. Amfetaminele administrate în doze mici şi în perioade scurte de timp ajută la depăşirea oboselii şi menţinerea unei rate înalte a activităţii. euforie. Aceste efecte durează între 20 şi 60 de minute. stări de oboseală prelungită. anxietate. iar când drogul nu mai este ingerat organismul nu mai funcţionează normal iar persoana trăieşte simptomele dureroase ale abstinenţei. suspiciune. Drogurile stimulante duc la o creştere a activităţii sistemului nervos central provocând o stare plăcută şi stimulând energetic. acesta fiind şi scopul pentru care au fost create. energizare. Stările produse de consumul de cocaină sunt: alertă. Utilizarea de lungă durată poate produce halucinaţii şi tulburări mentale severe. pupilele se dilată.

Alcoolul acţionează asupra sistemului nervos central încetinindu-i funcţionarea.1%. consumatorul nu mai bea cu înghiţituri mici ci dintr-o sorbitură. 100 . Corneliu-Eugen Havârneanu Drogurile depresive reduc activitatea sistemul nervos central provocând relaxare. fiind necesară o mai mare cantitate de alcool pentru a obţine acelaşi efect de relaxare. Stadiul pre-alcoolic.2% apar incapacităţi severe. Aceasta ar putea explica pierderile de memorie care sunt uneori asociate cu consumul de alcool. Consumat în cantităţi moderate. Alcoolul pare să stimuleze datorită expectanţei. Dependenţa fizică şi psihică de alcool este denumită alcoolism. Cantitatea de alcool consumată este excesivă. Alcoolul afectează neuro-transmiţătorii în special din regiunea hipocampică cu rol de consolidare a informaţiilor memorate. Apar sentimentele de vinovăţie. cum ar fi scăderea riscului de infarct. somnolenţă şi uşoară inhibiţie.4% poate fi letală. un pahar pe zi. când consumul de alcool are funcţie de relaxare.Titular curs . iar deteriorarea progresivă a organismului datorată consumului abuziv de alcool se presupune că parcurge 4 etape: 1. de scădere a tensiunii. iar o concentraţie de 0. toleranţa la alcool creşte. Consumul de alcool îi face pe oameni mai puţin inhibaţi. încep să apară amneziile şi pierderile de memorie. tranchilizantele. În general. Din această categorie fac parte alcoolul. la 0. apare senzaţia de relaxare şi de ameţeală. alcoolul poate avea efecte benefice asupra organismului. Stadiul prodromal. La o concentraţie de 0. conform căreia cei care consumă alcool sunt mai dezinhibaţi şi se comportă ca atare. aceştia putând avea comportamente care sunt regretate ulterior. Dacă consumul de alcool continuă. sedativele şi narcoticele.03% în volumul de sânge. Efectele comportamentale ale consumului de alcool variază în funcţie de persoană. 2. anxietate şi promisiunile de oprire a consumului de alcool. la o concentraţie de alcool de 0. Această credinţă provine din faptul că alcoolul cauzează o creştere a secreţiei hormonilor sexuali cu efect de stimulare a apetitului sexual. dr. Se crede greşit că dacă alcoolul este consumat în cantităţi mici devine stimulent. sunt afectaţi nervii senzoriali şi cei motori (în această situaţie conducerea automobilelor este periculoasă).Prof.

4. Odată ce individul a început să bea. Ele produc dependenţă puternică şi supradozele sunt periculoase. Acestea nu produc dependenţă fiziologică ci psihică. Cantitatea de alcool consumată este constantă. Chiar şi dozele mici sunt periculoase dacă sunt ingerate împreună cu alcoolul. aceasta putând evita un timp consumul primului pahar. Halucinogenele sunt droguri care alterează experienţa perceptivă producând halucinaţii (percepţii fără obiect). nu se mai poate controla.TOTEU MARIUS 3. heroina. Apar raţionalizări. Stadiul cronic. Efectul lor major este de relaxare musculară prin acţiunea asupra sistemului nervos central. PCP-ul produce halucinaţii puternice şi în multe cazuri o pierdere completă a contactului cu realitatea însoţită de comportamente agresive imprevizibile care pot persista câteva săptămâni după ce drogul a fost administrat. la fel ca şi cocaina. Sunt frecvente tulburările de gândire şi pierderea statutului social. Narcoticele sunt depresive puternice care duc la o dependenţă rapidă. halucinaţiile însoţite de complicaţii medicale severe. Stadiul critic. şi PCP-ul (phencyclidine hydrochloride). apar deteriorări ale imaginii de sine şi ale poziţiei sociale (pierderea prietenilor). Derivatele opiumului (morfina. Ele alină durerea. produc relaxare şi somnolenţă letargică. Sedativele şi tranchilizantele. În unele cazuri pot să apară perturbări ale experienţei senzoriale şi ale percepţiei temporare. LSD-ul. persoana în cauză consideră consumul de alcool ca acceptabil. Tranchilizantele sunt asemănătoare sedativelor şi produc relaxare pentru o anumită perioadă de timp. Sedativele produc stare de calm şi sunt folosite în cazuri de insomnie şi uneori pentru combaterea anxietăţii. dar spre deosebire de aceasta stimulează un mecanism cerebral care cauzează dependenţa fizică de drog. 101 . Se amplifică teama. Heroina stimulează aceiaşi centrii ai plăcerii. mescalina. controlul începerii sau continuării consumului de alcool este slab sau inexistent. Sunt prescrise pentru reducerea anxietăţii. Consumul îndelungat de marijuana scade eficienţa proceselor cognitive. Consumul de marijuana are ca efect o stare de relaxare şi bună dispoziţie. slăbeşte imunitatea organismului şi secreţia de hormoni masculini. codeina) sunt droguri puternice cu efecte dramatice asupra conştiinţei. Printre acestea sunt marijuana.

conduita fiind ruptă de orice legătură cu mediul). prin ridicarea pragurilor senzoriale. Acelaşi efect apare şi în plan ideativ-cognitiv (pierderea mobilităţii ideative şi a preciziei în formularea ideilor). comatoasă.Prof. nu reacţionează la excitanţii din mediu. dr.Titular curs . Stările alterate ale conştiinţei Se caracterizează printr-o dezorganizare a activităţii conştiinţei şi pot fi cantitative şi calitative. Starea de sopor este o stare agravată a stării de obnubilare. obnubilare. torpoare. acesta dând impresia că nu mai este în situaţie. iar în unele cazuri dificultăţi de orientare în spaţiul imediat. Starea de obtuzie constă în creşterea nivelului pragurilor senzoriale. Pacientul manifestă lentoare în desfăşurarea procesului asociativ. hipokinezie. sopor. 102 . a. Este comparabilă cu starea de somnolenţă. mai multe grade de tulburare a conştiinţei: starea de obtuzie. sub controlul raţiunii. dificultăţi în evocarea mnezică. stupoare. sub aspectul intensităţii. Starea de obnubilare este determinată de coborârea tonusului funcţional al întregului psihism. Starea de torpoare se caracterizează printr-o uşoară dezorientare. că nu o mai poate stăpâni. Starea de hebetudine se caracterizează prin dezinserţia pacientului din realitate. în care activitatea psiho-motorie a bolnavului pare suspendată (pacientul nu răspunde la întrebări. reacţiile organismului la stimuli psiho-senzoriali fiind extrem de diminuate (se aseamănă cu starea de somnolenţă accentuată). tulburările cantitative ale conştiinţei. Corneliu-Eugen Havârneanu 3. tulburări ale proceselor imaginativ-reprezentative. consecinţa fiind diminuarea în diferite grade a recepţiei senzoriale. Starea de stupoare constituie un grad accentuat de tulburare a conştiinţei. de hebetudine. Pe acest fond pot fi distinse. scăderea tonusului afectivo-voliţional. Starea de veghe se caracterizează prin faptul că funcţiile psihice se desfăşoară cu claritate şi luciditate.

cu păstrarea automatismelor motorii. Dezorientarea este totală. halucinaţii auditive sau vizuale.TOTEU MARIUS Starea comatoasă este o pierdere completă a conştiinţei şi se caracterizează prin disoluţie bruscă sau progresivă a conştiinţei şi funcţiilor de relaţie. amentivă şi cea crepusculară. Starea crepusculară se caracterizează printr-o profundă alterare a reflectării senzoriale. cu conservarea (uneori relativă) a funcţiilor vegetative. 103 . tulburăril e calitative ale conştiinţei Se caracterizează prin polarizarea şi îngustarea câmpului de conştiinţă. fragmente de idei delirante polimorfe şi de obicei absurde. Starea oneriodă apare ca o infiltrare a construcţiilor viselor în gândirea vigilă. Din această categorie fac parte: tulburarea de conştiinţă de tip delirant. vorbirea neinteligibilă. Starea amentivă se caracterizează printr-o simptomatologie polimorfă cu o alterare profundă a conştiinţei propriului Eu. care oferă un aspect ordonat şi coerent actelor comportamentale. cu toate că acestea pot fi determinate de idei delirante. incoerenţa gândirii este maximă. Trăirile apar ca un amestec ciudat între fragmente ale realităţii şi reprezentările senzoriale plastice cu un conţinut fantastic. starea oneroidă. Tulburarea de conştiinţă de tip delirant se caracterizează prin dezorientarea în timp şi spaţiu şi prin tulburări masive ale percepţiei sub forma halucinaţiilor vizuale şi auditive. b. iluzii.

al interacţiunii cu mediul. va evita pe viitor să mai consume respectivele produse. 104 . instinctele sau cu procesul de maturizare.. termenul de învăţare face referire la schimbarea relativ permanentă a comportamentului. De asemenea. Instinctul este un comportament complex înnăscut specific membrilor unei specii (de exemplu. Din copilărie până la maturitate şi moarte oamenii sunt în continuă schimbare. oboseala. ca rezultat al experienţei. un film în care se explică cum se loveşte corect mingea de tenis. schimbările produse în comportament nu sunt întotdeauna intenţionate. dr. Există mai mulţi factori care contribuie la producerea acestor modificări. deprinderi şi modalităţi de comportament. Conceptul de învăţare se referă la modificări care sunt rezultatul experienţei şi nu la cele care au cauze biologice. cum ar fi ingerarea de droguri. Maturizarea este procesul în care un comportament apare ca rezultat al dezvoltării normale a individului (de exemplu. Învăţarea nu trebuie confundată cu reflexele.Prof. De exemplu. construirea cuibului este un comportament instinctual întâlnit la păsări). o persoana care a făcut indigestie în urma consumării unui anumit produs. În psihologie. Reflexul este un răspuns înnăscut la un stimul specific (de exemplu. Conceptul de învăţare Viaţa este un proces care presupune schimbare permanentă. dintre aceştia învăţarea este unul dintre cei mai importanţi. c\nd individul va avea ocayia s[ joace din nou tenis. tragerea mâinii atunci când este atins un obiect fierbinte). De exemplu. dacă cineva vizionează iarna la Tv. Trebuie reţinut că învăţarea nu are întotdeauna rezultate vizibile imediat. Pe parcursul experienţei se însuşesc noi informaţii. Nu toate schimbările de comportament sunt considerate ca fiind rezultatul învăţării. atitudini.Titular curs . rezultatele vor fi vizibile abia în primăvar[. mersul este rezultat al maturizării). maturizarea. Corneliu-Eugen Havârneanu Teoriile Învaţării 1.

Lock şi D. la următoarea apariţie a aceluiaşi stimulul aceasta va reacţiona mai uşor. care au fost prezentaţi repetat. a. ei considerând că învăţarea depinde de asocierea evenimentelor unele cu altele.TOTEU MARIUS Cele mai simple forme de învăţare sunt adaptarea şi sensibilizarea. De exemplu. care considera că învăţarea depinde de contiguitate. persoana respectivă nu va mai reacţiona. 1986). Adaptarea apare atunci când o persoana se obişnuieşte cu un stimul prezentat repetat. Condiţionarea clasică Originile acestei teorii le găsim la Aristotel. psihologul rus I. în sensul că adaptarea de lungă durată poate fi rezultat al învăţării. J. realizat în timp ce analiza rolul salivei în procesul de digestie. Modificările comportamentale darotate adaptării pot să nu fie permanente. Adaptarea permite ignorarea stimulilor nocivi sau lipsiţi de importanţă şi orientarea atenţiei spre stimuli noi. Este un proces prin care organismul nu mai răspunde reflexiv la stimuli necondiţionaţi. primele zgomote vor face persoana să tresară. adică de apariţia apropiată a evenimentelor în timp şi spaţiu. dacă în faţa geamului locuinţei se începe repararea străzii. dar dacă acestea zgomote vor continua organismul se obişnuieşte. în mod normal. Se pare că există mecanisme cerebrale de control diferite pentru fiecare dintre ele (Leaton & Suplle. Este vorba despre învăţare deoarece individul respectiv a învăţat să nu mai reacţioneze. persoana va reacţiona puternic când îl va auzi. aceasta fiind rezultatul experienţei. Unii cercetători vorbesc despre o adaptare de scurta durată şi de una de lungă durată. Un sunet de clopoţel nu face. condiţionarea operantă (învăţarea este rezultatul asocierii comportamentelor cu consecinţele acestora) şi învăţarea cognitivă (prin manipularea mentală a informaţiei). Pavlov a raportat un experiment de învăţare asociativă. Tipuri de învăţare Psihologii consideră că există trei tipuri de învăţare: condiţionarea clasică (sau învăţarea prin asocierea stimulilor). 2. Sensibilitatea apare atunci când organismul este expus unui stimul care este asociat de senzaţia de durere. o persoană să tresară. În anul 1890. Pentru a studia 105 . Dacă însă acest sunet a fost asociat cu senzaţia de durere. Dacă o persoana devine sensibilă la un stimul. Hume sunt cunoscuţi ca asociaţionişti.

Acest lucru este posibil prin formarea abilităţii de a produce un răspuns prin procesul de condiţionare clasică.Titular curs . Cu alte cuvinte. care este similar sau identic cu un răspuns necondiţionat este produs de către un stimul condiţionat. În timpul experimentelor autorul a constat că adesea câini salivau înainte ca ei să primească mâncarea. Acest sunet singur nu putea declanşa răspunsul de salivare. atunci când hrana se afla pe limba animalului. Pavlov foloseşte o noua terminologie:  stimulii care produc un răspuns ne-învăţat sunt denumiţi stimuli necondiţionaţi (SNC). 106 . Pavlov a constat că cele mai bune rezultate se obţin atunci când sunetul precede mâncarea cu jumătate de secundă.  salivarea este un răspuns necondiţionat (RNC). Timpul la care se succed stimulii este foarte important. După fiecare 15 minute procedeul era reluat. Aceasta reacţie a apărut atunci când s-a realizat o asociaţie de contiguitate între prezentarea mâncării şi alt stimul. Cu cât mai frecvent era asociat sunetul metronomului cu hrana. atunci avem de a face cu un răspuns condiţionat.  când animalul a început să saliveze la stimulul condiţionat. curând animalul salivând doar la auzul sunetului metronomului. După un interval de timp bine măsurat el hrănea animalul cu o mică cantitate de hrană pentru a măsura cantitatea de salivă. Este un răspuns ne-învăţat.Prof. În experimentul lui Pavlov stimulul necondiţionat este hrana. Pavlov considera condiţionarea clasică o formă de învăţare prin asociaţie. salivarea a devenit răspuns condiţionat (RC). răspunsul la aceşti stimuli este înnăscut. iar când sunetul apărea odată cu mâncarea sau când hrana preceda sunetul nu mai apărea învăţarea.  sunetul metronomului este un stimul condiţionat (SC). dr. cu atât mai des metronomul producea salivare. paşii experimentatorului) provocau un răspuns reflex pe care doar mâncarea îl producea. Semnalele (aprinderea luminii. Timpul mai lung este mai puţin eficient. o reacţie înnăscută la un stimul necondiţionat. şi anume asocierea în timp a unui stimul neutru (care nu produce un răspuns) cu un stimul care produce răspuns. Când un răspuns. Pavlov a utilizat aparate pentru măsurarea progresului în învăţare şi a folosit hrana ca stimul pentru producerea răspunsului (salivarea). Corneliu-Eugen Havârneanu răspunsul reflex al glandelor salivare se măsura cantitatea de salivă. El a folosit ca stimul neutru sunetul unui metronom.

salivează şi la sunetul clopoţelului de la uşă sau de la telefon. ea devine un răspuns condiţionat (RC). cu atât condiţionarea este mai puternică. Elementul critic al acestui tip de învăţare este că stimulii. are efecte asupra apariţiei condiţionării. În condiţionarea clasică. Intervalul de timp între SNC şi SC influenţează achiziţionarea răspunsului condiţionat. Rezultatul acestei asocieri a stimulului condiţionat cu un stimul necondiţionat. cel necondiţionat şi cel condiţionat. un câine condiţionat la sunetul unui clopoţel. Acest fenomen este denumit generalizarea stimulilor. În general. trebuie să fie asociaţi în timp.TOTEU MARIUS În rezumat: Hrana era stimul necondiţionat (SNC). iar când salivaţia era produsă de un stimul condiţionat. Dacă un câine a fost învăţat să saliveze la sunetul unui clopoţel înainte de masa de dimineaţă. salivaţia era un răspuns necondiţionat (RNC). Condiţionarea clasică este o formă de învăţare în care un stimul anterior neutru (SC) asociat în timp cu un stimul necondiţionat (SNC) produce un răspuns condiţionat (RC). răspunsul condiţionat se diminuează şi chiar poate să dispară. Condiţionarea clasică este considerată o formă de învăţare pentru că un nou comportament este însuşit dar şi pentru că un comportament mai vechi poate fi produs de un stimul nou. Fenomenul este denumit extincţie. răspunsul condiţionat va dispărea dacă sunetul nu va fi 107 . Poate să apară şi fenomenul de discriminare a stimulilor. răspunsul condiţionat poate să apară şi la stimuli asemănători stimulului condiţionat. când răspunsul condiţionat nu mai apare la stimuli asemănători celui condiţionat. este că stimulul condiţionat produce un răspuns condiţionat identic sau foarte asemănător cu un răspuns necondiţionat. Sunt o serie de factori care influenţează condiţionarea. Acest lucru se întâmplă atunci când câinele a învăţat că alte sunete de clopoţel nu sunt urmate de hrană. cu cât intensitatea stimulului necondiţionat este mai mare şi există un număr mai mare de asocieri a stimulului necondiţionat cu cel condiţionat. sunetul stimul condiţionat (SC). De asemenea ordinea de prezentare în timp a stimulilor. Astfel. comportamentul este “schimbat” doar în acest sens. Dacă stimulul condiţionat (sunetul clopoţelului) este în mod repetat prezentat fără a fi urmat de stimulul necondiţionat. SNC şi SC.

Atribuirea de valenţe sexuale unor obiecte neutre s-a demonstrat experimental pe animale. Zamble. S-a demonstrat că pot apărea reacţii fobice la stimuli neutri. 1986). întărirea se referă la capacitatea unui stimul condiţionat de a produce un răspuns condiţionat prin asociaţie cu un stimul necondiţionat. Femelele şobolani (stimul necondiţionat) produceau excitaţie sexuală (răspuns necondiţionat). Ideea implicită este că având maşină vei avea şi companie plăcută. acestea sunt asociate femeilor frumoase. Corneliu-Eugen Havârneanu urmat de prezentarea hranei (SNC). dr. Aplicaţiile condiţionării clasice Psihologii din domeniul publicitar au utilizat condiţionarea clasică pentru a asocia produsele cu stimuli atractivi. Răspunsul condiţionat este mai slab. Cel mai faimos studiu de condiţionare clasică a fobiei a fost realizat de Watson (1920). Putem considera că aceşti copii au fost condiţionaţi să-şi dezvolte teama de şcoală. În cazul condiţionării clasice. poate să apară mai târziu dacă răspunsul condiţionat este re-întărit. Subiectul era un copil de 11 luni. Locke a constat că atunci când copii sunt pedepsiţi la şcoală ei încep să se teamă de manuale şi alte obiecte asociate şcolii. determinând o sexualizare a relaţiei client-maşină. când oamenii sunt atraşi sexual de obiecte neobişnuite: pantofi. articole din piele etc. iar extincţia apare mai repede. De exemplu. fără să îl elimine. Într-un experiment. După 7 asocieri ale şobolanului alb cu zgomotul. Un RC care a fost supus unei extincţii. Extincţia poate să inhibe răspunsul condiţionat.Prof. Condiţionarea clasică poate fi o explicaţie posibilă a fetişismului. J. în reclamele pentru maşini. După mai multe repetări ale situaţiei simpla aşezare a masculilor în tuburile de plastic (stimul condiţionat) era suficientă pentru a produce excitaţie sexuală (răspuns necondiţionat). cum ar fi: atracţie sexuală. Când copilul a atins un şobolan alb Watson a produs un stimul puternic în spatele lui. Copilul a răspuns la zgomot (SNC) cu frică (RNC). care se juca cu diferite animale. 108 . 1966. şobolanii masculi erau plasaţi în tuburi de plastic şi separaţi de femele printr-un grilaj. Mitchell & Findlay.Titular curs . sărind violent şi îndepărtându-se de animal. Acest proces prin care un stimul condiţionat supus extincţiei produce iarăşi un răspuns condiţionat poartă numele de refacere spontană. masculii angajându-se mai rapid în actul sexual (Rachman. distracţie.

copii de culoare îi văd pe albi mai buni.TOTEU MARIUS copilul răspundea la vederea şobolanului (SC) cu teamă (RC). apar o serie de efecte fiziologice (RNC). de asemenea că păpuşa alba este “bună”. Cum au învăţat copii aceste asociaţii? Pe parcursul formării prejudecăţii. În experimentul lui Clark majoritatea copiilor negri au ales păpuşa albă ca fiind bună. La fel ca şi albii. În anii ΄60 Clark Kenneth a realizat un experiment în care a folosit două păpuşi. iar cea neagră ca fiind rea. Copiii au răspuns că păpuşa albă arată ca ei. un proces compensator. Acest tip de învăţare poate explica dependenţa de drogurile psihoactive. El avea reacţii de teamă la obiecte albe asemănătoare: câine. este nevoie de creşterea dozei. Când se administrează un drog psihoactiv (SNC). în parte. deşi heroina induce depresie respiratorie. 109 . Toleranţa poate fi considerată. Această atitudine rasistă a fost însuşită atât de copii albi cât şi de cei de culoare. pielea neagră a fost asociată cu sărăcia şi inferioritatea. iepure. “Care dintre păpuşi este rea?”. de exemplu hipotermia. Când a fost testat câteva zile mai târziu copilul a indicat o generalizare a stimulilor. Stimulii asociaţi administrării drogului acţionează ca stimuli condiţionaţi care produc răspunsuri fiziologice condiţionate opuse efectelor produse de drog. Probabil este vorba despre un mecanism adaptativ. care nu permite ca răspunsurile la acţiunea drogului să fie extreme. De exemplu. În timp. dar a demonstrat că fobia este rezultatul învăţării prin condiţionare clasică. una albă şi cealaltă neagră. astfel copiii au învăţat să atribuie aceste caracteristici persoanelor de culoare neagră. părul alb a lui Watson şi chiar la masca lui Moş Crăciun. stimulii asociaţi administrării ei produc excitaţie respiratorie. în timp ce cea neagră este “murdară”. Din motive etice experimentul nu a mai continuat. plângând şi evitându-l. pot acţiona ca stimuli condiţionaţi pentru a îndepărta efectele produse de heroină. iar cea neagra este “rea”. întrebând copiii albi şi de culoare: “Care dintre păpuşi arată ca tine?”. păpuşa albă este “drăguţă”. Cei mai mulţi dintre ei au indicat. pentru a obţine aceleaşi efecte. “Care păpuşă este o păpuşă bună?”. Toleranţa la heroină poate să apară deoarece stimulii asociaţi administrării ei. cum ar fi heroina. iar pe ceide culoare ca fiind mai răi. deoarece ei au trăit în acelaşi mediu social. ca fiind rezultatul condiţionării.

subiecţii au manifestat atitudini diferite faţă de anumite nume sau naţionalităţi. Condiţionarea operantă În condiţionarea clasică un stimul particular produce un răspuns care deja există în repertoriul organismului (în experimentele lui Pavlov sunetul clopoţelului produce salivarea). Accidental animalul realiza acţiunea corectă. fiecare dintre ei încearcă să se pună în valoare asociindu-se cu stimuli pozitivi. cum are fi de exemplu abilitatea de a citi. numit condiţionare operantă. Achiziţionarea noilor comportamente este rezultatul unui tip diferit de condiţionare. Subiecţilor li s-a cerut să pronunţe anumite cuvinte în timp ce priveau alte cuvinte. Corneliu-Eugen Havârneanu Experimentul de condiţionare realizat de Straats şi Straats (1958) ajută la explicarea condiţionării observate de Clark. când un regizor foloseşte o muzică dramatică sau o persoană se îmbracă bine pentru un interviu de angajare. Oamenii cresc sau descresc frecvenţa acţiunilor lor în funcţie de consecinţele acestor acţiuni. Fiinţa umană. b. E. Thorndike observa comportamentul pisicilor. Hrana era aşezată în faţa cuştii. în câmpul vizual al pisicii. La început pisica realiza acţiuni ineficiente: lovea în şipcile de lemn ale cuştii sau încerca să se strecoare printre ele. Thorndike a pus o pisică înfometată într-o cutie de lemn. are capacitatea de a învăţa comportamente care nu sunt înnăscute. Comportamentele au anumite efecte. erau asociate cuvintele plăcute şi neplăcute cu nume de persoane sau o naţionalităţi. producătorii de filme încearcă să folosească acest tip de condiţionare pentru a influenţa emoţiile oamenilor. L.Titular curs . Putem defini condiţionarea operantă ca formă de învăţare în care consecinţele comportamentului influenţează probabilitatea de apariţie a acestora. În timp ce Pavlov studia comportamentul câinilor.Prof. politicienii. a cărei uşă era prevăzută cu zăvor. de exemplu un steag. 110 . dr. Reclamele publicitare. Astfel. care vor determina dacă aceste comportamente vor mai fi sau nu angajate în viitor. Când un politician îşi asociază un simbol pozitiv. Animalul putea ieşi din cuşcă dacă acţiona zăvorul care închidea uşa. În scurt timp. Cea mai mare parte din ceea ce oamenii învaţă pe parcursul vieţii este rezultatul condiţionării operante. însă. în funcţie de cuvintele pozitive sau negative care le-au fost asociate. deschidea zăvorul şi iaşea în afara cutiei ajungând la hrana.

Observaţiile l-au făcute să emită ipoteza că efectele unei acţiuni au un rol important în apariţia viitoare a acţiunii. alteori pe cea dreaptă sau se frecau de zăvor în sens invers. Principiile condiţionării operante B. Skinner introduce termenul de condiţionare operantă pentru a se referi la învăţarea instrumentală a răspunsurilor care au acelaşi efect asupra mediului (nu se va învăţa exact aceeaşi mişcare musculară). Aceşti operatori pot fi făcuţi mai puternici dacă ei sunt urmaţi de o consecinţă pozitivă (la fel cum Thorndike sugerează în legea efectului). Thorndike consideră această învăţare o învăţare instrumentală. laba stângă. Skinner denumeşte condiţionarea instrumentală drept condiţionare operantă deoarece oamenii şi animalele învaţă să “opereze” asupra mediului pentru a obţine consecinţele dorite. deoarece comportamentele sunt instrumental determinate de anumite consecinţe. dreaptă sau corpul. Răspunsurile care au avut consecinţe pozitive au o probabilitate mai mare de a apărea în situaţii 111 . iar atunci când situaţia respectivă reapare este mult mai probabil ca şi actul respectiv să reapară. Pisicile lui Thorndike nu foloseau exact acelaşi răspuns pentru a deschide cutia. S-a pus problema dacă fiecare dintre aceste acţiuni pot fi considerate ca fiind răspunsuri diferite. Orice act care într-o situaţie dată produce satisfacţie. Skinner a argumentat că oricare ar fi acţiunea de deschidere. se asociază cu situaţia respectivă. Explicaţiile sunt cunoscute sub numele de legea efectului. Acest tip de învăţare este menţinut sau schimbat în funcţie de consecinţele care urmează un răspuns. În această perspectivă un răspuns este iniţial emis fără a avea un motiv. F. în loc să răspundă flexibil la stimuli. Skinner a continuat cercetările începute de Thorndike.TOTEU MARIUS Repetând experimentul de mai multe ori. aveam de a face cu acelaşi răspuns deoarece efectul asupra mediului este acelaşi: pisica iese din cuşcă. uneori foloseau laba stângă. Orice act care într-o situaţie dată produce disconfort se disociază de acea situaţie şi este mai puţin probabil ca actul să reapară atunci când situaţia aparea din nou. Thorndike a constat că pisicii îi ia tot mai puţin timp să se elibereze din cuşcă şi să ajungă la mâncare. Probabilitatea emiterii unui răspuns poate fi prezisă în funcţie de efortul pe care l-a avut acest răspuns în experienţa trecută a organismului. Răspunsul este întărit dacă consecinţele sunt plăcute şi inhibat dacă efectele sunt neplăcute.

Întărirea secundară este învăţată. Interesant este că acest tip de întărire. întărire negativă. Condiţionarea clasică implică asocierea a doi stimuli: un stimul neutru poate deveni întărire secundară prin asociere repetată cu un stimul care reprezintă o întărire primară. Ceea ce folosim ca întărire pozitivă trebuie să fie de fapt întărit. Întărirea primară este înnăscută. fără să-l mai hrănim cu biscuiţi de fiecare dată. noutatea sau gratificaţiile sexuale sunt exemple de întărire primară. Nu întotdeauna ceea ce folosim ca întărire este de fapt întărire.Prof. Pentru ca să apară învăţarea. trebuie să fim siguri că ceea ce utilizăm are valoare de întărire pentru persoana al cărei comportamnet vrem să-l întărim. Sunt mai multe tipuri de astfel de contingenţe: întărire pozitivă. iar consecinţa pozitivă a răspunsului este denumită întărire pozitivă. Trebui precizate trei aspecte importante ale întăririi pozitive: 1. Acest lucru se realizează foarte 112 .Titular curs . Mâncarea. operantă şi instrumentală. la început se foloseşte întărirea primară. procesul purtând numele de întărire întârziată. apa. Se referă la faptul că întărirea trebuie să apară în scurt timp după răspuns. 3. dr. întărirea pozitivă trebuie să fie făcută consistent după fiecare (aproape fiecare) răspuns. Sincronizarea. Atunci când un câine este învăţat să realizeze mişcări complexe. 2. Un timp mai lung între răspuns şi întărirea pozitivă reduce eficienţa învăţării. deci nu este rezultatul învăţării. Consistenţa întăririi. activitatea fizică. Dworetzky consideră că cele două condiţionări. consistenţa întării fiind esenţială la începutul învăţării. altfel învăţarea va progresa lent sau deloc. extincţie şi pedeapsă. Când se utilizează intenţionat o întărire. După câteva învăţări nu mai este necesar să se întărească fiecare răspuns. căldura. Skinner a denumit relaţiile dintre comportamente şi consecinţele acestora contingenţe comportamentale. este învăţată prin condiţionare clasică. Corneliu-Eugen Havârneanu similare. Întărirea pozitivă se referă la o consecinţă a comportamentului care duce la creşterea probabilităţii de apariţie a aceastuia. care joacă un rol important în condiţionarea operantă. sunt echivalente. Comportamentul care îşi creşte frecvenţa este denumit răspuns operant. Este mult mai convenabil însă să întărim răspunsul câinelui spunându-i “eşti un câine bun!”. în timp ce răspunsurile cu consecinţe negative au probabilitate mai mică să reapară. Există două tipuri de întăriri: primară şi secundară.

După un anumit număr de asocieri între aceşti doi stimuli.TOTEU MARIUS uşor. 1. 2. 5. 1957). De exemplu. hrănirea unui şobolan de fiecare dată când acesta apasă pe o pedală. dacă de fiecare dată când îi dăm biscuiţi îi spunem “eşti un câine bun!”. 4. 3. Lista cu un raport fix al întăririlor. Este întărit răspunsul dat după o anumită perioadă de timp. iar după fiecare întărire obţinută este nevoie de o pauză. Să luăm exemplul agenţilor de vânzări. Multe dintre lucrurile pe care oamenii sunt motivaţi să le facă (absolvirea şcolii. Realizarea unui comportament este influenţată de lista de întăriri. Dar ei nu ştiu la care dintre prezentări vor face şi vânzarea. cuvintele vor deveni întărire secundară şi efectiv vor întări comportamentul câinelui. de astfel de întărire apare la o persoană care este plătită la fiecare şase rochii pe care le coase la maşină. Acest tip de întărire produce o rată mai mare a răspunsului. Psihologii au distins mai multe tipuri de liste de întăriri (Ferster & Skinner. acest lucru menţinându-i activi. deoarece este nevoie de mai multe răspunsuri pentru a obţine întărirea. Întărirea este obţinută după un număr variabil de răspunsuri care au fost date. când fiecare răspuns este întărit. Interval variabil. Acest tip de întărire este recomandabilă pentru etapa iniţială a învăţării. Întărirea continuă. În acest caz întărirea produce o rată foarte mare de răspunsuri iar învăţarea este aproape permanentă. Aceasta duce la creşterea numărului de răspunsuri care apar în intervalul fixat. Termenul de “interval fix” este utilizat atunci când este întărit răspunsul care apare după un interval de timp predeterminat. Raport variabil. Ei ştiu din experienţa trecută că o vânzare se face după aproximativ şase prezentări. se referă la faptul că întărirea este dată după un număr specific de răspunsuri. obţinerea statului social) sunt rezultatul asocierii cu întăriri primare. Un exemplu. Şobolanul nu va mai apăsa pedala dacă nu va mai primi hrana. Interval fix. În alte cazuri întărirea nu se bazează pe numărul de răspunsuri ci pe durata de timp. deşi acest tip de întărire nu este recomandat în etapa iniţială 113 . Acesta produce o rată înaltă a răspunsurilor. Stingerea apare repede dacă întărirea devine discontinuă.

pregătirea cinei etc. răspunsul pe care dorim să-l întărim nu apare niciodată. Orice tendinţă a copiilor. În multe situaţii. Repetând acest lucru şobolanul se va deplasa mult mai repede spre pârghie. Sunt două tipuri de învăţare operantă bazate pe întărire negativă: ieşirea din condiţionare şi evitarea condiţionării. Conceptul de formare adaugă utilitate principiului întăririi pozitive permiţând întărirea unor comportamente care nu au apărut încă. În acest fel vă creşte probabilitatea ca şobolanul să apese suficient de puternic pârghia pentru a obţine singur hrana. Dacă şobolanul se ridică şi se deplasează spre pârghie. evitându-se regresul. Înainte de a lua în considerare aplicaţiile practice ale acestui concept.Prof. care sunt utile pentru înţelegerea învăţării umane. Întărirea pozitivă poate fi aplicată cu succes în domeniul educaţiei. Se ajunge la o învăţare de durată când răspunsul a fost deja parţial învăţat printr-o întărire continuă. orientată în această direcţie trebuie întărită în momentul apariţiei ei. dr. industriei etc. în cazul copiilor. dacă un copil este pus să stea singur într-o cameră după ce a făcut o poznă. deschiderea uşii. treptat creşte probabilitatea ca răspunsul ţintă să apară şi putem să-l întărim în momentul în care acesta apare. În aceste cazuri se întăresc răspunsurile care sunt progresiv mai asemănătoare cu răspunsul pe care în final dorim să-l întărim (răspuns ţintă). În acest caz. Corneliu-Eugen Havârneanu a învăţării. Similar.Titular curs . i se dă hrana. Astfel. părinţii nu trebuie să aştepte până la vârsta de trei ani pentru ca aceştia să facă ordine în cameră. părinţilor li se face milă şi îi permit să părăsească încăperea. comportamentul care are consecinţe negative este oprit. De exemplu. Să presupunem că dorim să învăţăm un şobolan să apese o pârghie pentru a primi hrana. Impresionaţi de acest comportament. Prin condiţionare operantă se însuşesc cele mai multe dintre deprinderile şi abilităţile pe care oamenii le achiziţionează de la naştere (mersul pe bicicletă. 114 .). să revenim la experimentele de învăţare animală. În ieşirea din condiţionare. În momentul în care şobolanul apasă pârghia mişcarea trebuie să fie suficient de întărită pentru a o menţine. Formarea este denumită şi metoda aproximărilor succesive deoarece se “formează” răspunsuri ţintă plecând de la comportamente care sunt cele mai apropiate de acesta. după un timp el va începe să plângă afirmând că nimeni nu-l iubeşte. Întărirea negativă presupune evitarea comportamentelor care au consecinţe negative. Apoi vom aştepta până când şobolanul atinge pârghia şi întărim această mişcare.

pedeapsa poate întări comportamentele potrivite şi descuraja pe cele neadecvate. Pedeapsa este o consecinţa negativă a unui comportament care duce la scăderea. Mulţi profesori şi părinţi cred că prin critică se pedepseşte un comportament. comportamentul care poate avea consecinţe neplăcute nu se produce fiind înlocuit cu altul. în care se lucrează cu copiii. e. copilul să înceapă să plângă pentru a evita izolarea într-o încăpere. ducând la creşterea frecvenţei comportamentului criticat. Este o condiţionare prin evitare. atunci efectul va fi contrar. În acest caz comportamentul copiilor este întărit datorită atenţiei care li se dă. iar aceste lovituri opresc copilul din plâns. Datorită faptului că pedeapsa este dureroasă. 115 . În evitarea condiţionării. în care critica este adesea o întărire pozitivă. De exemplu. Ieşirea din condiţionare este o formă de întărire negativă deoarece ceva negativ este înlocuit pentru a scăpa de consecinţele neplăcute. atunci părintele va continua să lovească copilul de fiecare dată când plânge până când acesta se opreşte din plâns. căutând altul pe care nu sunt câini. Dacă un copil este lovit repetat pentru a vorbi mai tare. Sunt multe situaţii. Dar. De aceea este necesară înlocuirea comportamentului neadecvat. indivizii pot reacţiona agresiv faţă de persoana care le produce durerea sau pot manifesta aversiune faţă de aceasta. Pedeapsa are efect inhibitor generalizat asupra individului. sunt foarte multe pericole ale utilizării pedepsei: a. d. dacă un părinte loveşte copilul care plânge. Dacă este folosită raţional. În acest fel critica întăreşte în loc să pedepsească comportamentul. De exemplu. părinţii sau profesorii pot critica un comportament considerat neadecvat. Pedeapsa poate fi un întăritor pentru cel care pedepseşte. frecvenţei comportamentului respectiv. dacă unui copil îi este frică de câinii pe care-îi întâlneşte în drumul său spre şcoală. copilul va vorbi mai încet. deoarece comportamentul de alegere a unei noi rute este întărit prin evitarea consecinţelor negative. Chiar dacă pedeapsa contribuie la suprimarea unui comportament nepotrivit.TOTEU MARIUS creşte probabilitatea ca într-o situaţie asemănătoare. va evita acest drum. c. b. Sunt cazuri în care pedeapsa nu are efectul aşteptat de cel care pedepseşte. individul nu învaţă cum să acţioneze într-o manieră potrivită. De exemplu.

Prof. De asemenea pedeapsa trebuie să înceteze în momentul în care comportamentul sancţionat nu mai apare. Cea mai importantă diferenţă se referă la modul de realizare a condiţionării. nu trebuie îmbrăţişat şi sărutat copilul care abia a fost pedepsit. In condiţionarea clasică stimulul necondiţionat este asociat cu stimulul condiţionat independent de comportamentul individual. Utilizarea pedepsei mai puţin dureroase. 3. Odată începută pedepsirea unui comportament nu trebuie să dăm înapoi. Condiţionarea operantă implică comportamente mai complicate mediate de sistemul nervos somatic. Pedeapsa nu trebuie combinată cu răsplata. Condiţionarea clasică implică comportamente reflexive controlate de sistemul nervos autonom (frica. 5. dr. Nu oamenii trebuie pedepsiţi ci anumite comportamente ale acestora. Pedeapsa nu va avea nici un efect atât timp cât nu este însoţită de întărirea unui comportament adecvat. Corneliu-Eugen Havârneanu În anumite situaţii pedeapsa poate fi folosită ca metodă de modificare a comportamentelor neadecvate. 2. tânguiala ca mijloace de a scăpa de pedeapsă. În condiţionarea operantă consecinţele întăririi apar doar dacă răspunsul condiţionat se produce. dar este mai umană. Cel care foloseşte pedeapsa trebuie să se asigure că întăreşte un comportament adecvat care-l va înlocui pe cel nepotrivit. De exemplu. 4. Adică nu trebui încurajat plânsul. pentru a evita reacţiile negative la durere ale persoanei pedepsite. 116 . De exemplu. Între condiţionarea clasică şi condiţionarea operantă există o serie de diferenţe. Consecinţele întării sunt legate de apariţia răspunsului. salivaţia şi alte comportamente involuntare). trebuie să fie minimalizate efectele negative ale acesteia: 1. Individul trebuie să ştie pentru care dintre comportamente este sancţionat. Pentru ca pedeapsa să fie benefică. iar învăţarea devine ineficientă.Titular curs . la colţ pe un scaun are acelaşi efect ca şi pedeapsa fizică. Acest amestec creează confuzie. aşezarea unui copil de 4 ani.

Studiul gândirii şi influenţei acesteia asupra comportamentelor formează obiectul de studiu al psihologiei cognitive. Un şobolan care aleargă într-un labirint în căutarea hranei trebuie să înveţe direcţiile în care trebuie să meargă pentru a o găsi. După un anumit număr de încercări şobolanul învaţă la care colţ trebuie să facă la dreaptă. iar gândurile afectează comportamentele. şobolanii încearcă să găsească o altă cale de acces pe care nu au mai folosit-o înainte şi care este situată în aceeaşi direcţie cu hrana (Tolman. Învăţarea cognitivă Unii autori consideră că învăţarea reprezintă o schimbare în cogniţie.TOTEU MARIUS c. Se ştie că oamenii utilizează abilităţi mentale sau cognitive când interacţionează cu lumea externă. când ajungem într-un oraş nou învăţăm drumul prin încercare şi eroare sau prin memorarea anumitor detalii. însă. cu scopul de a examina rezultatele posibile înainte de desfăşurarea acţiunii propriu-zise. ca expresie a localizării obiectelor în relaţie unele cu altele. Este discutabil. percepţie etc. El a lucrat cu şobolani care au învăţat drumul prin labirint. În mod similar. Cu ajutorul reprezentării mentale se pot manipula şi modifica mental lucrurile. Termenul de cogniţie se referă la procesele individuale de gândire. Gould (1986) a constat că şi albinele se bazează pe învăţarea locului pentru a găsi hrana şi pentru a se întoarce la stup. teoreticienii învăţării au explorat procesul de gândire. Fiinţele umane gândesc. Behavioriştii tradiţionali considerau că mintea umană şi procesele gândirii nu pot fi studiate deoarece nu sunt direct observabile. Similar oamenilor. rezolvarea de probleme etc. Oamenii utilizează înţelegerea cognitivă pentru a se orienta într-o problemă particulară. Tolman a ajuns la concluzia că şobolanii îşi formează harţi cognitive. 117 . Tolman a constat că dacă drumul spre hrană este blocat. la care la stânga pentru a găsi hrana. Această tendinţă a fost denumită învăţarea locului Această învăţare apare nu numai la mamifere. Informaţiile sunt achiziţionate sub forma unei hărţi cognitive. dacă şi animalele posedă o reprezentare mentală a lumii în care trăiesc. 1946). Ritchie & Kalish. multe specii de animale pot învăţa relaţiile dintre elemente. În anii ΄40 Ed. De atunci. Adepţii acestei teorii susţin că indivizii (oameni sau animale) îţi schimbă cogniţiile despre o situaţie dată în timpul procesului de învăţare.

Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu
Tolman (Tolman & Honzik, 1930) a realizat un alt experiment pentru a evalua latura cognitivă a învăţării. S-au folosit trei grupe de şobolani înfometaţi: primul grup era întărit pozitiv de fiecare dată când găseau hrana. Astfel şobolanii din acest grup au învăţat să ajungă repede la aceasta. Şobolanii din al 2-lea grup nu erau răsplătiţi atunci când ajungeau la hrană. Timpul în care parcurgeau labirintul până la hrană a rămas aproximativ acelaşi. Al 3-lea grup nu a fost întărit pentru a ajunge la mâncare în primele 10 zile. Când şobolanii au început să fie recompensaţi pentrucă ajungeau la hrană, s-a constatat o descreştere rapidă a timpului necesar pentru a ajunge la hrană, ajungând foarte repede la timpii şobolanilor din grupul 1, care erau recompensaţi de fiecare dată. Tolman a interpretat aceste rezultate ca un indicator al faptului că şobolanii care nu au avut un motiv pentru a ajunge cât mai repede la cutia cu hrană au învăţat localizarea hranei la fel de bine ca şi cei care au avut motiv (erau hrăniţi). Acest tip de învăţare este cunoscută sub denumirea de învăţare latentă. Probabil cele mai evidente dovezi ale laturii cognitive a învăţării provin din experimentele lui W. Köhler. Aceasta a introdus o maimuţă într-o încăpere împreună cu un mănunchi de banane şi două beţe de bambus care puteau fi montate una în prelungirea celelalte. Maimuţa a petrecut mult timp încercând cu ajutorul unui singur băţ să dea jos mănunchiul de banane agăţat de tavan, fără a reuşi. Abia când a montat cele două beţe, obţinând unul singur mai lung, maimuţa a reuşit să ajungă la banane. Când aceeaşi problemă a fost prezentată din nou cimpanzeului, acesta a rezolvat-o imediat. Köhler a dat maimuţei spre rezolvare şi alte probleme, de exemplu trebuia să aşeze cutiile una peste alta pentru a ajunge la banane. La început maimuţa nu făcea nici un progres, apoi deodată învăţa cu să ajungă la banane. Köhler considera că învăţarea era rezultatul unei schimbări cognitive, când se dezvolta o nouă înţelegere a problemei. d. Învăţarea socială Bandura este unul dintre reprezentanţii de marcă ai psihologiei cognitive. Cea mai importantă contribuţie a sa constă în demonstrarea faptului că oamenii învaţă şi prin observarea comportamentelor celorlalţi. Acest fenomen a fost denumit de Bandura, modelare. Modul de
118

TOTEU MARIUS

vorbire, stilul de îmbrăcare, modalitatea de creşterea a copilului sunt exemple de comportamente care sunt însuşite prin modelare. Bandura consideră că modelarea demonstrează rolul cogniţiei în învăţare. Un copil care-şi priveşte fratele mai mare jucând baschet va fi apropiat de jocul respectiv. Din punctul de vedere al autorului, un rol important în învăţarea cognitivă îl are observarea, înainte de apariţia modificărilor comportamentale şi întărirea lor. Modelarea poate furniza comportamente potrivite într-o situaţie dată, reduce inhibiţiile privitoare la anumite comportamente sau sugerează că acţiunile noastre ar putea şi răsplătite / întărite. În studiile de laborator realizate de Bandura, copiii învăţau să fie mai agresivi şi mai puţin temători doar observând comportamentele personajelor din film. Într-unul dintre studii un grup de copii a vizionat un film în care un adult lovea, smuncea o păpuşă. Când copiii erau plasaţi în camera de joacă şi frustraţi pentru că nu aveau o altă păpuşă să se joace, ei erau semnificativ mai agresivi faţă de păpuşă decât copii care nu au văzut filmul. Autorii au considerat că agresivitatea se datorează modelului pe care copiii l-au văzut. Oamenii nu imită toate comportamentele pe care le observă. Sunt imitate comportamentele care au fost recompensate / întărite şi nu cele care sunt pedepsite. Sunt imitate comportamentele care au statut înalt, sunt atractive, plăcute deoarece se presupune că acestea ar fi mai curând urmate de întărire pozitivă. În ultimii ani a fost mult discutată problema tipurilor de modele care sunt prezentate copiilor prin mas-media. Din nefericire există dovezi experimentale destul de solide care să confirme temerile existente. Se pare că televiziunea învaţă copiii să prefere dulciurile, încurajează rolurile de sex stereotipice şi probabil cel mai dăunător este faptul că-i învaţă să fie mai violenţi. Deşi nu toţi psihologii acceptă aceste concluzii, există numeroase studii care au demonstrat creşterea violenţei datorită modelelor oferite de televizor, de la filmele de desene animate până la westernuri, care încurajează comportamentele agresive ale copiilor şi adolescenţilor.

119

Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu
COGNIŢIE ŞI LIMBAJ Scopul unităţii de curs:  cunoaşterea posibilităţilor de folosire a conceptelor ca unităţi de bază ale gândirii şi a modalităţilor de formare a conceptelor;  cunoaşterea implicaţiilor gândirii în procesul de rezolvare a problemelor;  cunoaşterea relaţiilor dintre gândire şi limbaj şi a modului de însuşire a limbajului. Obiective operaţionale După parcurgerea acestei unităţi cursanţii vor putea:  să identifice nivelul de cuprindere şi caracteristicile conceptelor ca unităţi de bază ale gândirii;  să precizeze cum pot fi clasificate conceptele;  să identifice principalele operaţii cognitive implicate în rezolvarea de probleme;  să precizeze care este relaţia dintre gândire şi limbaj;  să enumere modalităţile şi etapele de însuşire a limbajului.

Structura capitolului

1. Gândirea

1.1.Conceptele: unităţi de bază ale gândirii 1.2. Formarea conceptelor: învăţarea de noi concepte
2. Rezolvarea de probleme

2.1. Formularea problemei
120

TOTEU MARIUS

2.2. Înţelegerea elementelor problemei
2.3. Generarea şi evaluarea soluţiilor alternative

2.4. Algoritmica şi euristica 2.5. Rezolvarea creativă a problemelor
3. Limbajul

3.1. Însuşirea limbajului 3.2. Etapele însuşirii limbajului 3.3. Structura semantică şi sintactică a limbajului. 3.4. Relaţia dintre gândire şi limbaj

121

probabil mai mult decât alte aspecte ale naturii umane. Informaţiile preluate din lumea externă sunt schimbate. transformată. Corneliu-Eugen Havârneanu Gândirea şi limbajul ne fac unici. stocată. Cogniţia este utilă. transformat. pentru că le-am folosit pentru înarmare şi devastare.Titular curs . 2. Informaţiile sunt prelucrate de cogniţie. creăm când avem nevoie de ceva care nu există. folosim limbajul pentru a comunica ceva celorlalţi. reactivată şi utilizată. Prezentăm în continuare câteva aspecte importante ale cogniţiei: 1. păstrat şi folosit. memoria. de exemplu.Prof. tocmai aceste abilităţi ne-ar putea fi fatale. dr. păstrate şi folosite în procesul cogniţiei. Multe dintre informaţii sunt legate de categorii şi concepte. gândirea şi limbajul) prin care informaţia este obţinută. gândirea lor este limitată deoarece ele pot învăţa doar un limbaj rudimentar. obiectelor sau conceptelor. Oamenii folosesc cogniţia pentru a supravieţui din punct de vedere fizic şi pentru a trăi în lumea socială. Mai mult decât alte specii avem puterea de a controla lumea şi de a ne construi un loc mai bun pentru a trăi. 1. stocată şi reamintită prin intermediul memoriei. folosită în procesul de rezolvare de probleme şi limbaj. dar în acelaşi timp noi vom rezolva problemele noastre şi le vom comunica generaţiilor următoare. foloseşte unui scop. Deşi maimuţele. Generaţiile anterioare au găsit soluţii la multe dintre probleme şi le-au comunicat prin intermediul limbajului. pot gândi. Informaţiile prelucrate reprezintă materialul cogniţiei: materialul este preluat. Ironic. Noi am construit plecând de la cunoştinţele lor. Gândim când nu înţelegem ceva. Cogniţia poate fi definită ca un proces intelectual (la fel ca şi percepţia. Gândirea Gândirea se referă la utilizarea percepţiei. combinaţiilor mentale şi a reprezentărilor simbolurilor. 122 . rezolvăm probleme mentale. În cogniţiei informaţia obţinută are un sens. Când ne imaginăm ceva. 3. Abilităţile noastre de a gândi şi vorbi au reprezentat piatra de temelie pentru civilizaţia modernă. este transformată prin procesul de interpretare al percepţiei şi gândirii. Cogniţia este activă.

Dacă luam conceptul “barcă”.1. mingiile roşii şi tricourile roşii sunt exemple ale conceptului de roşu. Fiecare act de generozitate este diferit de la o persoană la alta. Alte concepte sunt mai complexe. de fapt noi gândim. pentru că putem să le legăm de clase de obiecte similare cu care suntem familiarizaţi. Merele roşii. dar ele pot fi grupate deoarece împart o calitate comună. fiecare dintre noi recunoaşte o barcă chiar dacă arată diferit de alte bărci pe care le-am văzut până atunci. Acestea sunt considerate ca fiind concepte simple. definiţia va fi o afirmaţie care include toate actele de generozitate şi le exclude pe cele de negenerozitate. câine este foarte utilă. în ciuda diferenţelor dintre ele. în ciuda altor aspecte care fac ca aceste obiecte să fie diferite. evenimente sau calităţi care sunt legate între ele prin anumite trăsături comune. Existenţa unor concepte. Iată şi un alt exemplu. Bărcile aparţin unei categorii conceptule mai largi. Când dăm o definiţie a termenului de generozitate. Astfel economisim o mare cantitate de efort pe care ar trebui să-l cheltuim de fiecare dată pentru a învăţa ce este fiecare obiect. generozitatea. A barcă nouă poate fi inclusă în concept pentru că are calităţi comune cu întreaga clasă de obiecte pe care noi o denumim bărci. 1.TOTEU MARIUS utilizăm limbajul intern. Multe dintre obiectele şi ideile cu care ne intersectăm zilnic aparţin unor categorii familiare. deşi ele pot să ne apară ca fiind diferite. cum ar fi barcă. Conceptul de “mătuşă domnişoară (necăsătorită)” este un exemplu de concept 123 . cum ar fi conceptul de “roşu”. şi anume vehicule de transport. Conceptele conjunctive sunt definite prin prezenţa simultană a două sau mai multe caracteristici comune. Manipularea mentală a obiectelor este independentă de acţiunea fizică musculară. Noi ştim la ce să ne aşteptăm de la un obiect chiar dacă îl întâlnim pentru prima dată. Dacă un lucru este roşu.Conceptele: unităţi de bază ale gândirii Conceptele sunt definite drept categorii de idei. Unele concepte se bazează pe o singură trăsătură comună. clădire. Aplicând conceptele putem să înţelegem imediat noile idei sau obiecte. el aparţine conceptului de “roşu” fără a ţine seama de alte caracteristici.

De exemplu. Fiecare cartonaş era prezentat subiectului cu precizarea că numai unele dintre ele aparţin unei anumite categorii iar alte nu. Formarea conceptelor a fost studiată în laborator folosindu-se concepte arbitrare. De exemplu. erau prezentate subiecţilor o serie de cartonaşe. experimentatorul precizând corectitudinea răspunsului. Conceptele disjunctive sunt definite prin prezenţa uneia sau alteia dintre caracteristicile comune sau a ambelor. Noi dezvoltăm concepte prin clasificarea obiectelor în acord cu asemănările cu alte obiecte. Figura putea fi un cerc sau un triunghi. Întrebare: Care este diferenţa dintre conceptele simple şi cele conjunctive? 1. o persoană poate fi considerată schizofrenă dacă are permanent experienţe senzoriale distorsionate sau are permanent idei false (crede că este rege sau agent CIA) sau pe ambele. putea avea culoare neagră sau cărămizie. conceptele cu mai multe dimensiuni irelevante (număr şi culoare irelevante ca în exemplul anterior) sunt mai greu de învăţat.Titular curs . necăsătorită şi sora unuia dintre părinţi). dr.Prof. fiecare dintre ele conţinând câte o figură geometrică. Subiectul trebuia să înveţe ce concept era. Corneliu-Eugen Havârneanu conjunctiv pentru că are trei caracteristici simultan (femeie. Conceptul de “persoană schizofrenică” este un concept disjunctiv deoarece este definit de prezenţa fie a uneia fie a alteia dintre caracteristici sau de prezenţa ambelor.2. Figurile erau prezentate câte una pe fiecare cartonaş sau în pereche şi puteau fi mici sau mari. clasificările putând să apară chiar când asemănările sunt foarte abstracte. Conceptul ilustrat în acest exemplu este un triunghi mare. Experienţa umană şi contextul joacă un rol foarte important în formarea conceptelor. După ce subiectul vedea un cartonaş trebuia să ghicească dacă acesta era sau nu membru al conceptului. Formarea conceptelor: învăţarea de noi concepte. De exemplu. Cercetările în domeniul formării conceptelor au evidenţiat mai multe aspecte ale cogniţiei. Tindem să clasificăm 124 .

Conceptele supraordonate. Conceptele de bază sunt mai naturale şi de aceea mai uşor de învăţat şi folosit. De exemplu. Aceleaşi obiecte pot să împartă mai multe categorii conceptuale. Un concept de bază are un grad mediu de cuprindere. atelaje etc. Aceste caracteristici ale conceptelor de bază sunt: 125 . învaţă mai întâi conceptele de bază cum ar fi maşină şi apoi conceptele supraordonate (vehicul). vehicul este un concept supraordonat care conţine foarte mulţi membri (maşini. Concepte naturale Rosch (1973) a sugerat că nu toate conceptele sunt la fel de uşor de învăţat. Din punctul de vedere al lui Rosch conceptele au două caracteristici primare. Suntem biologic pregătiţi să învăţăm mai uşor anumite lucruri. sau conceptele subordonate (Dacia). 3.TOTEU MARIUS obiectele şi ideile care par să fie similare într-un singur concept. dar include mulţi membri. în general. Din această perspectivă suntem pregătiţi să învăţăm mai uşor anumite concepte în comparaţie cu altele. maşină. Explicaţia acestui aspect este legată de caracteristicile conceptelor de bază care se potrivesc mai bine intelectului uman. conceptul subordonat de “Dacia” include mult mai puţini membri în comparaţie cu conceptul supraordonat de vehicul sau conceptul de bază. care se bazează pe cunoştinţele persoanei despre asemănările şi diferenţele dintre obiecte. Rosch distinge trei nivele de cuprindere: 1. De exemplu. Maşina este un exemplu de concept de bază deoarece are o cuprindere mai mică decât conceptul supraordonat de vehicul.). biciclete. 2. Conceptele subordonate au cel mai mic nivel de cuprindere. care sunt foarte cuprinzătoare şi au un număr foarte mare de membri. sunt concepte de bază şi prototipice. Acest aspect este demonstrat de modul în care copii învaţă conceptele. Cuprinderea se referă la numărul de membri care sunt incluşi într-un concept. Conceptele de bază care au un grad mediu de includere. Unele sunt mai naturale decât altele. Copiii.

Membrii conceptului subordonat şurubelniţă din crom presupune aceleaşi mişcări musculare cu cele ale membrilor conceptului de bază. La vederea unei şurubelniţe din crom persoana va spune şurubelniţă şi nu unealtă sau şurubelniţă din crom. răsucirea şurubelniţelor.Prof. fiecare membru din această categorie presupune mişcări motrice diferite. toţi membrii conceptului de bază şurubelniţă sunt folosiţi pentru a răsuci şuruburile şi au un capăt metalic iar la celălalt capăt un mâner. A doua caracteristică a conceptelor naturale se referă la faptul că acestea sunt exemple bune pentru o categorie sau prototipuri. dacă se cere unei persoane să denumească obiectele dintr-o încăpere atunci cele mai multe cuvinte folosite se referă la conceptele de bază cărora aparţin obiectele. Întrebări: 126 1. 3. Toate şurubelniţele au aceeaşi formă. ele distingându-se de alte şurubelniţe prin materialul folosit în construcţia lor. 4. adică mai uşor de învăţat şi folosit în sistemul uman de procesare a informaţiei. Membrii conceptelor de bază au forme similare. La fel pentru categoria supraordonată “fruct” răspunsul prototipic este “măr”. Mişcările motrice asociate membrilor conceptului de bază sunt aceleaşi. Membrii conceptelor de bază presupun folosirea aceloraşi mişcări motrice. Membrii categoriei subordonate de şurubelniţă din crom au multe caracteristici comune. doar unele dintre acestea nefiind comune cu cele ale membrilor conceptului de bază şurubelniţă.Titular curs . Membrii categoriei supraordonate de unealtă au mai puţine caracteristici comune. Corneliu-Eugen Havârneanu 1. există o probabilitate mai mare ca persoană să spună “păpuşă sau maşinuţă” decât “găletuşă de nisip”. Nu acelaşi lucru se poate spune despre conceptele supraordonate. De exemplu. 2. De exemplu. Care sunt nivele de cuprindere ale unui concept? 2. dar nu se poate spune acelaşi lucru despre unelte. Conceptele de bază posedă atribute comune. Conceptele de bază sunt uşor de denumit. Formele şurubelniţelor din crom sunt asemănătoare. Aceste patru caracteristici ale conceptelor de bază le fac mai naturale. dr. Dacă cerem unei persoane să dea un exemplu pentru categoria supraordonată “jucărie”. Care sunt caracteristicile conceptelor de bază ? .

Rezolvarea de probleme este definită ca un proces cognitiv în care informaţia este folosită pentru atingerea unui scop blocat de anumite obstacole. Cercetătorii consideră că există trei tipuri principale de operaţii cognitive implicate în rezolvarea de probleme. dacă o persoană doreşte să avanseze la locul de muncă ea are mai multe posibilităţi: să muncească mai mult şi mai bine. Rezolvarea de probleme O modalitate de utilizare a conceptelor este rezolvarea de probleme. 2 . De exemplu. ce fac dacă doresc să ajung la Suceava şi nu am bani de benzină. Formularea problemei Înainte de a rezolva o problemă trebuie să o definim. De exemplu. Uneori problema este evidentă. 1 se dă raza cercului şi se cere să aflăm lungimea segmentului “BD” A D A D B C B C FIG.TOTEU MARIUS 2. operaţii care se desfăşoară într-o anumită ordine. 2. În final trebuie să elaborăm o listă de soluţii şi să le evaluăm. Mai întâi trebuie să percepem şi să formulăm problema.1. Apoi trebuie să evaluăm elementele problemei pentru a decide care sunt informaţiile şi instrumentele necesare rezolvării problemei. De exemplu. să se pună bine cu superiorul sau să ceară insistent promovarea. 1 127 FIG. Alteori problema nu este prea clară. pentru a stabili cu ce tip de problemă ne confruntăm. în cazul problemei din fig. Posner (1973) evidenţiază importanţa acestei etape în rezolvarea de probleme.

care este cealaltă diagonală a dreptunghiului. a informaţiilor şi resurselor utile. Într-un experiment. Lipsa de flexibilitate în evaluarea elementelor problemei poate duce la eşec. Observăm că este important să trecem de la o formulare la alta pentru a găsi o formă care ne poate duce spre soluţia corectă. vasul B are 52 ml. Înţelegerea elementelor problemei După formularea problemei trebuie să facem un inventar al elementelor problemei. iar diagonala “AC” este raza cercului.Prof. Pe baza principiilor geometriei. problema poate fi uşor rezolvată dacă considerăm segmentul “BD” ca diagonală a dreptunghiului “ABCD”. Formularea problemei în acest fel blochează găsirea soluţiei. dar care implicau acelaşi algoritm de rezolvare.2C. li s-a cerut să obţină într-un vas 5 ml. diagonalele unui dreptunghi sunt egale (AC = BD). Rezolvarea acestei probleme presupune parcurgerea următoarelor etape. 128 . Corneliu-Eugen Havârneanu Nu trebuie să gândim rezolvarea problemei prin implicarea triunghiului “ABD”. După ce subiecţii au rezolvat încă cinci probleme folosind vase de mărimi diferite.2. subiecţilor li s-a dat o altă problemă. este cunoscută. Aceştia trebuiau să obţină o cantitate de apă care nu era egală cu volumul nici unui vas. Explicaţia acestui comportament constă în faptul că subiecţii au folosit în rezolvarea acestei probleme rutina mentală formată atunci când au rezolvat problemele anterioare. De exemplu. În vasul B rămân 25 ml de apă. Multe dintre problemele cotidiene necesită o reorganizare a elementelor problemei. Raza cercului. Deci “BD” este un segment egal cu raza cercului. Adesea rezolvarea efectivă a problemei solicită o interpretare flexibilă a semnificaţiei şi utilităţii acestor elemente. Soluţia corectă era mai simplă. A .Titular curs . După cum se vede în fig. 2. în acest fel în vasul B rămân 5ml. s-a cerut subiecţilor să-şi imagineze că au la dispoziţie trei vase de diferite mărimi (A=18 ml.C. iar vasul C 4 ml. Apoi se umple de două ori vasul C de 10 ml. Din vasul B de 43 ml se umple vasul A de 18 ml. dr. C=10 ml). Soluţia poate fi exprimată algebric astfel B . Măsuraţi 20 ml când vasul A are 24 ml.A . 2. Subiecţii au încercat să rezolve problema folosind acelaşi algoritm. B=43 ml.

Deseori o problemă are mai multe soluţii posibile. 2.3. Generarea tuturor opţiunilor posibile. În acest caz sarcina este de a genera o listă de soluţii posibile. Termenul de set cognitiv se referă la o modalitate obişnuită de abordare sau percepere a problemei. Generarea şi evaluarea soluţiilor alternative. Examinarea opţiunilor rămase. Acelaşi lucru se va face şi pentru consecinţele pozitive ale opţiunilor. 2. Apoi se elimină opţiunile care au consecinţe preponderent negative şi în final se compară opţiunile rămase şi se alege opţiunea care are cele mai multe efecte pozitive. Este indicat să se producă cât mai multe variante posibile. Implementarea unei strategii pentru rezolvarea problemei.TOTEU MARIUS Concluzia este că atunci când evaluăm elementele unei probleme facem apel la rutine mentale sau seturi cognitive. Generarea tuturor modalităţilor posibile de implementare a opţiunii. Nu este posibilă o rezolvare ideală a problemelor care apar. 5. dar există strategii de îmbunătăţire a capacităţilor de rezolvare care cuprind mai multe etape: 1. Identificarea problemei este etapa în care situaţia problematică trebuie precizată cât mai exact. În această etapă variantele posibile nu trebuie evaluate critic deoarece pot să apară variante neobişnuite. prin evaluarea fiecărei soluţii încercăm să prevedem efectele sau consecinţele acestora. acceptându-se combinarea acestor variante. 3. Acest set cognitiv împiedică utilizarea flexibilă a elementelor unei probleme. Eliminarea variantelor evident inconvenabile. Întrebare: Care sunt principale operaţii cognitive implicate în rezolvarea de probleme? 129 . Se procedează la realizarea unei liste care să cuprindă toate consecinţele negative posibile pentru fiecare opţiune. 4. 6. alegerea celei mai bune soluţii şi apoi dezvoltarea unei modalităţi de implementare a acesteia.

Rezolvarea algoritmică a unei probleme implică căutarea sistematică a fiecărei modalităţi posibile de soluţionare. dar nu avem posibilitatea folosirii altor informaţii utile (preferinţa profesională. Tversky (1973) a identificat două euristici frecvent utilizate în rezolvarea de probleme: reprezentativitatea şi utilitatea. trăsături pe care le posedă şi persoana pentru care facem predicţia. euristica nu garantează găsirea soluţiei corecte.Prof. dar şi de faptul că nu s-au realizat algoritmi pentru multe situaţii problematice. dr. dar nu duce întotdeauna la rezolvarea efectivă a problemei. Temă: Diferenţiaţi euristica reprezentativă de euristica utilă. necesare profesiunii respective. Euristicile sunt strategii care măresc probabilitatea de a găsi o soluţie corectă. Putem face predicţii asupra profesiei unei persoane pe baza trăsăturilor de personalitate specifice. Explicaţia ţine de dificultatea elaborării algoritmilor . Această strategie este eficientă din punct de vedere al efortului depus. Deoarece nu evaluează sistematic toate soluţiile posibile. motivaţie etc. 130 . nivelul de şcolarizare.4. În acest caz vom utiliza informaţiile pe care ni le reamintim. Corneliu-Eugen Havârneanu 2.Titular curs . Astfel predicţia profesiei unei persoane se va face reamintindu-ne trăsăturile de personalitate ale unui subiect care exercită deja profesiunea respectivă. Aceasta poate fi o bună strategie. Euristica utilă presupune luarea deciziilor pe baza utilităţii sau valabilităţii informaţiilor din memorie. Euristicile reprezentative fac predicţii bazate pe asemănarea dintre informaţiile pe care le avem şi rezultatele pe care le putem obţine.). Se pare că oamenii folosesc mai mult strategiile euristice decât pe cele algoritmice. Algoritmica şi euristica Strategiile de rezolvare a problemelor pot fi algoritmice sau euristice Algoritmii sunt modele sistematice care garantează rezolvarea unei probleme.

S-a considerat că subiecţii la care nivelul gândirii divergente este mai ridicat sunt mai creativi. Cercetările ulterioare au demonstrat că gândirea divergentă este importantă pentru rezolvarea creativă a problemelor.5. banal. Psihologii au asociat frecvent creativitatea cu inteligenţa.TOTEU MARIUS 2. de la un aspect particular al realităţii spre cât mai multe soluţii diferite. abilităţi motorii (mişcările buzelor şi limbii în timpul vorbirii). Alţii susţin că limbajul este rezultatul combinării abilităţilor cognitive. face distincţia dintre gândirea convergentă şi cea divergentă. diferită de alte aptitudini cognitive. în sensul că subiecţii creativi posedă un nivel de inteligenţă ridicat. Gândirea convergentă presupune elaborarea unor inferenţe pornind de la aspecte particulare pentru a ajunge o singură soluţie. uzual. strategii cognitive (organizarea unei propoziţii pe baza regulilor gramaticale şi a semnificaţiei cuvintelor). Originalitatea se referă la distanţa dintre produsul nou şi ceea ce există deja. Se consideră că limbajul poate afecta gândirea atât de puternic încât gândirea poate fi modificată sau limitată de cuvintele utilizate în limbaj. Rezolvarea creativă a problemelor A fi creativ înseamnă a produce ceva nou în opoziţie cu ceea ce este vechi. 3. Demersul gândirii divergente parcurge un drum invers. vorbindu-se chiar şi despre creativii imbecili. specific umană. Dar s-a observat că nu întotdeauna acest lucru este valabil. interesat de rezolvarea acestei probleme. Limbajul facilitează modul în care oamenii se raportează la probleme şi fac discriminări. dar în combinare cu gândirea convergentă nivelul creativităţii este mai ridicat. unii subiecţi creativi având un nivel de inteligenţă mediu. 131 . care include aptitudini intelectuale (utilizarea gramaticii). informaţie verbală (semnificaţia cuvintelor). Aceasta înseamnă că oamenii pot gândi doar în limitele limbajului pe care îl posedă. Practic se observă o legătura între acestea. este cunoscut şi uzual în domeniul respectiv. Aspectul de noutate trebuie evaluat după gradul de originalitate. Există şi părerea conform căreia limbajul este o aptitudine specială. Guilford (1950). Limbajul Unii cercetători consideră că limbajul derivă dintr-o abilitate cognitivă generală.

cum ar fi “mama”. 3. care pot fi împărţite în trei categorii principale: teorii behavioriste. Skinner susţinea că acesta este comportamentul operant. dr. Gramatica este un ansamblu de reguli care specifică relaţiile care se stabilesc între aceste semne sau simboluri. el produce întreaga gamă de foneme pe care le folosesc fiinţele umane din întreaga lume. Când copilul gângureşte.1. Această recompensă măreşte probabilitatea de repetare a comportamentului. Când un copil gângureşte. a. Însuşirea limbajului Teoriile însuşirii limbajului Au fost elaborate mai multe teorii ale însuşirii limbajului. nativiste şi sociale. Când acest lucru se întâmplă. se formează din ce în ce mai multe cuvinte pe care ajunge să le spune la momentul oportun. Atunci când un copil gângureşte. Corneliu-Eugen Havârneanu Limbajul se bazează pe folosirea unor semne sau simboluri care au o semnificaţie şi care respectă anumite reguli gramaticale. produce diverse foneme. Abordarea behavioristă a însuşirii limbajului a fost propusă de Skinner (1957) care susţinea că însuşirea limbajului apare ca rezultat al unui proces de condiţionare operantă. ajunge să lege accidental câteva foneme pe care părinţii săi le consideră a fi primul cuvânt. printr-un proces de încercare şi eroare şi de formare a comportamentului (în care copilul este recompensat doar pentru anumite sunete). iar copilul este recompensat pentru comportamentul său. Treptat.Prof. Viziunea lui Skinner asupra felului în care copilul deprinde limbajul are două caracteristici principale: 132 . condiţionat apoi de interacţiunea copilului cu mediul său.Titular curs . Fiinţele umane sunt capabile să producă un număr foarte mare de foneme distincte. El consideră că punctul de plecare în însuşirea limbajului îl reprezintă gânguritul copilului. Teoriile behavioriste. părinţii sunt foarte satisfăcuţi.

dacă procesul s-ar realiza prin condiţionare operantă. Chomsky susţine ideea moştenirii mecanismului de deprindere a limbajului. Este o teorie reducţionistă deoarece încearcă să reducă deprindea limbajului la elementele simple ale legăturii stimul-răspuns. Teoriile nativiste. ei reuşesc să extragă suficient din fragmentele incomplete şi deseori negramaticale pe care le aud de la alţii. Chomsky susţine că regulile gramaticale de care suntem conştienţi sau pe care le deprindem atunci când învăţăm o limbă nouă. din ansamblul cuvintelor auzite de copil. 2. deşi nimeni nu-i învaţă pe copii să vorbească. Dar. Ar fi imposibilă însuşirea unui sistem atât de complex în aproximativ 2 ani de la primul cuvânt. deoarece sunt asociate cu anumiţi stimuli din ambianţă. 4. atunci fiecare şiar însuşi limbajul în felul său. 3. aducând patru argumente: 1. Copilul nu trebuie să fie învăţat să vorbească. b. Dacă toţi copiii ar deprinde limbajul prin acest proces de încercare şi eroare.TOTEU MARIUS a1. deoarece poate identifica regulile limbajului doar auzindu-i pe alţii vorbind. Trebuie explicat de ce. reprezintă doar structura de suprafaţă a limbii 133 . a2. Este o teorie behavioristă. Pentru funcţionarea mecanismului de deprindere a limbajului copilul trebuie doar să asculte limba vorbită. limbajul şi învăţarea acestuia de către copii prezentă aceleaşi structuri de bază peste tot în lume. Se pare că există un fel de “predeterminare” a copiilor pentru a fi atenţi la cei care vorbesc în mediul lor. considerând limbajul produsul unui anumit tip de comportament (comportamentul verbal) şi susţinând că sunetele au doar rolul de a transmite o semnificaţie. care operează prin extragerea regulilor de bază. Timpul necesar unui copil pentru a deprinde limbajul este prea scurt pentru a valida învăţarea acestuia prin încercare şi eroare. Lingvistul Chomsky a criticat abordarea lui Skinner. iar acest aspect necesită o explicaţie. automat. fără a da atenţie celorlalte sunete. deprinzând în acest fel reguli şi principii lingvistice. Sistemul este înnăscut. Nu se pune problema că moştenim limbajul sau toate regulile gramaticale specifice oricărei limbi.

funcţiile limbajului trec de obicei în cealaltă parte a creierului şi astfel copilul este capabil să se refacă complet după deteriorare. Dacă o astfel de deteriorare are loc la copii. Ipoteza lui Lenneberg a fost pusă sub semnul întrebării în urma studiului efectuat asupra unui copil. Deşi a învăţat să utilizeze limbajul au existat unele diferenţe semnificative. El susţinea că limbajul este o capacitate biologică moştenită a fiinţei umane. Corneliu-Eugen Havârneanu respective. iar deteriorarea lor la adult duce la o disfuncţie permanentă a limbajului. până la vârsta pubertăţii. dar sub aceasta se găseşte structura profundă. Considerând deprinderea limbajului un proces genetic. când trecuse de pubertate. care este identică pentru toate limbajele umane. atunci nu va mai avea loc niciodată. Deprinderea limbajului este redusă mai curând la acţiunea genelor decât la realizare conexiunilor stimul-răspuns.Prof. aspect demonstrat prin faptul că limbajul este deprins de copii fără ca aceştia să fie învăţaţi. Structura de suprafaţă diferă de la o limbă la alta. dr. Aceste arii sunt situate în emisfera stângă a creierului. Limbajul trebuie să fie însuşit într-o perioadă critică din viaţa copilului. copilul rămâne inactiv în acest proces. În această perioadă copilul nu auzise niciodată limba vorbită şi nu poseda nici o formă de limbaj. deoarece învăţarea are loc mai mult sau mai puţin automat. Luat sub supraveghere într-o instituţie specializată. care a fost închis într-o mansardă de la vârsta de 1 an şi 8 luni până la 13 ani. Adulţii care învaţă o limbă străină. care-i dau posibilitatea să recunoască substantive sau verbe atunci când aude limba vorbită. Teoria lui Lenneberg reprezintă o altă abordare nativistă în explicarea deprinderii limbajului. copilul neajungând la o fluenţa gramaticală deplină. nu o învaţă niciodată aşa cum au învăţat limba maternă. Justificarea acestei idei provine din studiile făcute asupra ariilor corticale ale limbajului. Copilul posedă la naştere structurile profunde ale limbajelor. 134 . deoarece mai târziu zonele creierului implicate în funcţia limbajului devin prea rigide şi inflexibile pentru învăţarea unui nou limbaj. Această perioadă critică se situează înainte de pubertate. iar dacă acest lucru nu are loc la momentul oportun.Titular curs . Teoria lui Chomsky este o abordare reducţionistă chiar dacă nu este în acord cu reducţionismul lui Skinner. copilul a deprins limbajul foarte rapid.

o frază ca “Dă lapte” ar fi adecvată mesajului “Aş mai dori puţin lapte dacă se poate. Această teorie porneşte de la ideea că limbajul provine din nevoia copilului de a comunica şi este cunoscută sub denumirea de gramatică a relaţiilor semantice. “unde?” şi “când?” până la “cum” şi “de ce ?“. cum ar fi “ce?”. Astfel. El a elaborat o teorie în care a evidenţiat aspectele sociale ale dezvoltării limbajului. Efectuând studii longitudinale asupra vorbirii copiilor.TOTEU MARIUS Interpretarea nativistă s-a dovedit utilă pentru studierea mecanismului de înţelegere a limbajului. dar această tendinţă nu o putem considera ca acţionând automat şi independent aşa cum au sugerat aceştia. prepoziţiilor şi conjuncţiilor duc la o versiune prescurtată a limbajului. Teoriile sociale. pentru că a evidenţiat predispoziţia copiilor pentru limbaj şi dobândirea foarte rapidă a acestuia. Nu putem contesta că există o tendinţă moştenită de deprindere a limbajului. Etapa a 4-a este caracterizată prin introducerea frazelor simple. fără a se pierde conţinutul semantic. Totuşi Chomsky şi Lenneberg au exagerat în susţinerea acestor idei. dezvoltarea ulterioară a limbajului realizându-se în principal prin îmbogăţirea vocabularului. deoarece vorbirea lor seamănă cu o telegramă din care se omit cuvintele de legătura fără a se pierde însă semnificaţia. intenţia indicată prin ceea ce spune. În prima etapă. Conform acestei teorii pentru copil este important sensul. spunând “Uite o pisică” sau “Am plecat”. Brown (1973) a observat că teoriile anterioare asupra dobândirii limbajului au omis deseori scopurile şi semnificaţiile care stau la baza utilizării limbajului de către copil. c. de la cele relativ uşoare. 135 . copilul articulează doar propoziţii simple de două cuvinte “Vreau maşinuţă” sau “Mama plecat”. În etapa a 3-a copilul începe să pună întrebări. Pe măsură ce intră în a 2-a etapă începe să folosească forme flexionale şi articole. el a evidenţiat faptul că însuşirea limbajului se desfăşoară într-o succesiune care parcurge aproximativ cinci etape.” Omiterea cuvintelor de genul articolelor. În a 5-a etapă copilul este capabil să lege propoziţii prin elemente de relaţie şi să utilizeze propoziţii subordonate: “Eliza care locuieşte acolo merge la şcoala noastră.” În această etapă copilul poate formula majoritatea tipurilor de construcţii gramaticale specifice adulţilor. Versiunile scurtate ale enunţurilor copiilor sunt numite vorbire telegrafică. cum ar fi “eu am băut lapte şi căţeluşul a băut lapte”.

Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

Temă: Sintetizaţi teoriile însuşirii limbajului.

3.2. Etapele însuşirii limbajului La naştere copii nu posedă limbaj. Pe parcursul dezvoltării copiilor se dezvoltă şi limbajul. Etapele dezvoltării limbajului sunt asemănătoare indiferent de cultura din care fac parte aceştia. La vârsta de 6-7 luni copii emit un număr mare de sunete, multe dintre ele vor fi necesare limbajului pe care ei şi-l vor forma ulterior. Acest proces este denumit expansiune fonetică. Deoarece repertoriul copiilor se dezvoltă ei încep să gângurească. Între 9 şi 14 luni copii vor orienta utilizarea fonemelor spre cei care sunt în anturajul lor şi le vorbesc. În această fază ei achiziţionează viteza şi ritmul limbajului. Perfecţionare pronunţiei unor foneme presupune un feedback. În acest fel ei vor imita fonemele percepute anterior. Motivul pentru care copiii gânguresc şi nu pot imita propoziţii întregi este acela că cuvintele individuale pot fi discriminate sau recunoscute doar după ce ele au fost asociate cu obiecte, acţiuni sau circumstanţe particulare. Acest proces se desfăşoară pe tot parcursul dezvoltării. Până când aceste asociaţii apar, adică atunci când sunetele capătă un sens, copilul distinge doar sunete. Să presupunem că o persoană este plasată dintr-un areal absolut necunoscut, unde se vorbeşte o limbă străină. Persoana nu va putea distinge cuvintele. După un timp persoana respectivă poate conştientiza câteva dintre aspectele limbajului, când sunetele încep şi când se termină, când se schimbă ritmul şi tonalitatea vocii sau atunci când apar diferenţe între sunete. În această situaţie persoana nu poate comunica pentru că deşi poate imita sunetele nu cunoaşte semnificaţia acestora. Această formă de imitaţie este facilă pentru majoritatea oamenilor. La fel cum un actor imită un limbaj care pentru el nu are nici o semnificaţie, la fel şi copilul imită limbajul nativ. Primul cuvânt este pronunţat la vârsta de aproximativ 10-12 luni. Acest prim cuvânt este legat de obiecte concrete sau acţiuni din propria experienţă. Pentru a ne reprezenta acest aspect să ne imaginăm o persoană aflată într-o lume necunoscută. Primele cuvinte pe care le va folosi vor fi cele legate de obiecte concrete prezente sau acţiuni necesare. La fel se întâmplă şi în cazul
136

TOTEU MARIUS

copiilor. Ei vor achiziţiona mai întâi substantive concrete sau verbe, cum ar fi papa, mama, bunu etc. Copii vor achiziţiona cuvintele concrete, cum ar fi “câine”, înainte de a învăţa substantivele supraordonate, cum ar fi “mamifer” sau subordonate, ca de exemplu “caniş”. Categoria “mamifer” este prea largă, iar cea de “caniş” este prea mică. Categoria de câine este cea mai potrivită pentru că este un concept de bază, simplu şi real (clar). Un astfel de concept de bază şi concret este cunoscut şi sub denumirea de protoconcept. De exemplu, este uşor să ne imaginăm un câine. Imaginea unui “caniş” necesită cunoştinţe specializate despre câini, iar imaginea unui mamifer (nu a unui câine, iepure sau a vaci, ci a unui “mamifer”) este imposibilă pentru că este prea abstractă. Conceptele abstracte se formează după ce sunt achiziţionate substantivele şi verbele. Primele cuvinte abstracte învăţate sunt adjectivele, cum ar fi “roşu”, “înalt”, “mare”. Apoi sunt achiziţionaţi termenii care se referă la aşezarea spaţială: “pe”, “între” “deasupra” etc. În final copii învaţă cuvinte foarte abstracte, cum ar fi “libertate”, “tangenţial”. De fapt sunt învăţate definiţiile verbale ale acestor cuvinte abstracte şi nu relaţiile lor cu obiectele reale. În jurul vârstei de 18-24 de luni copiii încep să formuleze propoziţii formate din două cuvinte. Pe parcursul acestei etape copii îşi însuşesc funcţia limbajului pentru exprimarea conceptelor, în special pentru comunicarea dorinţelor lor altor persoane. Copii încep să folosească diferite forme descriptive existente în limbaj, şi anume nominative (de exemplu, “acea casă”), posesive (de exemplu, “cartea lui Dan”) şi acţiuni (“copilul merge”). Ei exersează diferite forme de limbaj înainte de a încercarea extinderea limbajului. În următorii câţiva ani copii se exprimă folosind propoziţii scurte, această etapă purtând denumirea de vorbire telegrafică. Vorbirea lor este asemănătoare telegramelor, în care cuvintele inutile sunt excluse, mesajele fiind scurte şi clare. Un exemplu tipic de vorbire telegrafică îl întâlnim în filmul Tarzan, în care personajul foloseşte doar cuvinte importante, substantive şi verbe (de exemplu, “Tarzan o ajută pe Cheetah” sau “Jane pleacă acum”). În această etapă de

137

Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu
dezvoltare a limbajului morfemele gramaticale lipsesc, nu apare pluralul, conjuncţiile, articolele, prepoziţiile, conjugările. Cercetările indică faptul că pretutindeni copiii achiziţionează morfemele gramaticale cam în acelaşi mod. Mai întâi se achiziţionează prepoziţiile, apoi pluralul, prenumele posesiv, articolele hotărâte şi nehotărâte, conjugarea verbelor. Nu se ştie de ce morfemele sunt achiziţionate în această ordine, dar se pare că ordinea este legată de complexitatea acestora. Alţi cercetători consideră că nu complexitatea morfemelor determină ordinea de achiziţie, ci funcţionalitatea lor. Ordinea de achiziţie este determinată de multitudinea funcţiilor acestor morfeme. De exemplu, exprimarea pluralului şi localizarea obiectelor este mult mai utilă în conversaţia zilnică decât folosirea articolului sau conjugarea verbelor. Morfemele gramaticale au o structură semantică sau o semnificaţie. De exemplu, utilizarea la plural a substantivului “câine” semnifică faptul ce se fac referiri la mai multe exemplare ale acestei categorii.
Întrebare: Care sunt etapele însuşirii limbajului ?

3.3. Structura semantică şi sintactică a limbajului. Psiholingviştii au studiat limbajul uman pentru a descoperi cum oamenii decid să spună ceva. Procesul nu este simplu. Să presupunem că o persoană, într-o zi toridă de vară, este însetată. Cum îşi exprimă persoana dorinţa de a bea un pahar cu apă ? Cum exprimă această semnificaţie într-o propoziţie structurată. Pur şi simplu va spune “Vreau un pahar cu apă”. Aparent lucrurile sunt simple, dar cum ajunge persoana să formuleze această propoziţie ? Cum a pus cuvintele împreună ? Sunt unele cuvinte mai importante decât altele ? Probabil că persoana nu a început să caute în întregul vocabular cuvântul “vreau” pe care a decis să-l folosească ca prim cuvânt. Oamenii aleg întreaga propoziţie înainte de a o spune. Ei construiesc sintaxa unei propoziţii astfel încât aceasta să exprime un anumit înţeles, înainte de exprimarea verbală. Sintaxa cuprinde regulile care precizează modul în care cuvintele pot fi puse în legătură pentru a forma propoziţii cu sens. Unele cuvinte din propoziţie sunt mai importante decât altele. Într-o propoziţie,
138

TOTEU MARIUS

substantivele şi verbele, au funcţii principale în jurul lor fiind organizate alte cuvinte care ajută la exprimarea semnificaţiei. Acest aspect a fost demonstrat experimental. Subiecţii erau condiţionaţi clasic să saliveze atunci când auzeau anumite propoziţii. Apoi, li s-au prezentat cuvinte individuale selectate din aceste propoziţii, măsurându-se cantitatea de salivă. Deşi articolele, adjectivele şi prepoziţiile erau la fel de numeroase ca şi substantivele şi verbele, s-a constatat că substantivele şi verbele generau un răspuns salivar mai intens. Nu se cunoaşte încă modul în care oamenii construiesc o propoziţie. Unii cercetători consideră că se folosesc strategii de procesare cognitivă necunoscute încă, care pornesc de la o semnificaţie la sintaxa folosită pentru exprimarea acestei semnificaţii. Alţii susţin că formularea unei propoziţii este legată atât de semnificaţie cât şi de regulile gramaticale necesare exprimării semnificaţiei.

3.4. Relaţia dintre gândire şi limbaj Pentru explicarea relaţiei dintre gândire şi limbaj au fost elaborate mai multe teorii. 1. Psihologul behaviorist Watson considera că gândirea nu este altceva decât limbaj. Watson (1930) considera că nu există o activitate mentală internă, oamenii nu gândesc ci doar emit răspunsuri la anumiţi stimuli pentru care au fost condiţionaţi. Din punctul lui de vedere gândirea nu este “activitate mentală” ci vorbire subvocală, adică o activitate musculară. Cu alte cuvinte oamenii nu gândesc ci vorbesc cu ei înşişi, dar atât de încet încât aparent se pare că nu vorbesc. Măsurările făcute la nivelul muşchilor, limbii au indicat o uşoară mişcare în timp ce ei “vorbeau” cu ei înşişi. Dacă Watson are dreptate, înseamnă că noi gândim atunci când suntem angajaţi în vorbirea subvocală. Watson consideră că şi persoanele care sunt mute pot avea răspunsuri musculare sub forma semnelor mâinilor sau altor gesturi care pot fi considerate reprezentări musculare a ceea ce se presupune a fi gândirea internă. Această idee a convenit behavioriştilor deoarece ei doreau să evite conceptele de minte sau mental. Un mod de testare a ipotezei lui Watson este de a paraliza complet o persoană (fără a mai putea respira sau clipi) şi de a descoperi dacă aceasta mai gândeşte atât timp cât muşchii nu se pot mişca. Acest experiment a fost realizat de Simth, Brown, Toman şi Goodman în 1947. Subiect a
139

Cercetările interculturale au arătat că gândirea nu este dependentă de limbaj într-o asemenea măsură. dr. Aceste rezultate indică faptul că gândirea este o activitate mentală internă.Titular curs . Teoria relativităţii lingvistice consideră că gândirea depinde într-o anumită măsură de limbaj. Cercetând membrii tribului Dani. 3. Cercetătorii moderni consideră că nu se pot ignora studiile efectuate asupra rezolvării de probleme la animale sau capacităţile de gândire ale copiilor foarte mici. reprezintă o versiune a ipotezei lui Watson. ele au avut o influenţă şi asupra unor psihologi. care a vizat modul de formare al conceptelor. Teoria lui Wittgenstein. După experiment subiectul a raportat că deşi a fost paralizat total a fost capabil să gândească şi să înţeleagă tot ceea ce s-a întâmplat în jur. dacă o persoană ar cunoaşte doar trei cuvinte pentru denumirea culorilor ar fi incapabilă să gândească sau să distingă mai mult de trei nuanţe. independentă de răspunsurile musculare. oamenii beneficiază de forme de gândire care reprezintă mai mult decât simpla utilizare a limbajului. Concluzia este că nu trebuie neapărat să fim capabili să verbalizăm conceptele pentru a le putea folosi. Astfel. s-a demonstrat că subiecţii au reuşit de multe ori să utilizeze corect anumite concepte. susţine că gândirea este pur lingvistică şi că tipurile de procese mentale identificate la animale sau la copii mici nu reprezintă o formă de gândire. pentru a ne putea gândi la ceva. Această teorie a fost exprimată într-o formă extremistă de Sapir (1927) şi Whorf (1952) care au sugerat că. 140 . Corneliu-Eugen Havârneanu fost unul dintre cercetători. Astfel teoria lui Watson a fost infirmată. limbajul nostru trebuie să conţină cuvintele care desemnează acel lucru. Smith. care considera fiinţele umane total diferite de animale deoarece animalele reacţionează instinctiv la stimuli în timp ce oameni pot gândi. Într-un studiu efectuat de Humphrey (1951). Deşi aceste opinii au importanţă filosofică. 2. Rosch (1974) a arătat că. deşi aceştia au doar două cuvinte pentru a desemna culorile pot totuşi să perceapă variaţii de culoare.Prof. Deci. ei descurcându-se la fel de bine ca şi indivizii care cunosc mai multe cuvinte pentru denumirea culorilor. S-a folosit un aparat special de respiraţia pentru a menţine în viaţă. fiind însă incapabili să explică în cuvinte regulile pe care s-au bazat. Acest raţionament este preluat de la Descartes.

De exemplu. Vâgotsky (1962) consideră că însuşirea limbajului de către copil are origini sociale. iar majoritatea cercetărilor moderne referitoare la interacţiunea părinte copil par să sprijine această idee. ci din nevoia copilului de a-şi organiza şi structura problemele apărute în interacţiunea sa cu mediul. Vâgotsky nu a negat faptul că limbajul ar putea să reprezinte şi un instrument la gândirii. au resurse mai bogate la care pot apela în interpretarea şi observarea diferitelor tipuri de zăpadă. un număr de cuvinte. Dacă Watson spunea că gândirea este limbaj. El considera comportamentul copiilor care vorbesc singuri în timp ce se joacă (comportament numit vorbire egocentrică de Piaget) drept un exemplu pentru ceea ce el a numit funcţia expresivă a limbajului. Copilul spune. cel puţin în forma în care îl foloseşte un copil foarte mic. El ajunge treptat să-şi dea seama că limbajul poate fi utilizat şi în scopul comunicării a ceea ce gândeşte. Vâgotsky susţinea că la copiii se manifestă necesitatea puternică de a interacţiona cu alte persoane şi limbajul se dezvoltă pentru că permite copilului să se angajeze mai eficient în interacţiunea socială. reprezintă o formă externă a procesului de gândire. Când un copil începe să vorbească. Gândirea este pentru Piaget foarte importantă. acest lucru determină o înţelegere diferenţiată a experienţelor. vorbirea sa este foarte egocentrică.TOTEU MARIUS Există şi o formă moderată a acestei teorii. Dacă o persoană are la îndemână. în comparaţie cu europenii care cunosc doar 2-3 cuvinte de acest gen. în limba maternă. În concepţia lui J. laponii care au 27 de cuvinte diferite pentru zăpadă. ceea ce crede. 4. provenind din nevoia de comunicare cu alte persoane. nefiind folosită în scop social. 5. iar copilul îşi dezvoltă limbajul doar pentru că este un instrument util gândirii. Piaget susţine că limbajul este gândire. Acest tip de limbaj este folosit pentru a monitoriza şi comanda structurile gândirii interne a copilului. cu voce tare. Piaget limbajul. El considera că limbajul se dezvoltă direct din primele interacţiuni sociale pe care copiii le au cu cei din jur. pur şi simplu. Această formă de utilizare a limbajului permite copilului să-şi reorganizeze şi 141 . acest lucru se întâmplă însă numai datorită faptului că limbajul este perceput de copul ca un instrument important pentru rezolvarea de probleme.

Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu să-şi restructureze problemele. Întrebare: Care sunt cele mai importante puncte de vedere referitoare la relaţia dintre gândire şi limbaj? 142 . Cu toate acestea funcţia socială de comunicare a limbajului rămâne cea mai importantă.Titular curs . la nivel cognitiv.

a elaborat teoria engramării. Dar memoria nu este perfectă. unele informaţii sunt uitate. Fără memorie noi nu am avea sensul continuităţii. 1 Teorii explicative ale memoriei 1. de asemenea. Autorul a concluzionat că fiecare tip de informaţie nu se găseşte doar într-un anumit loc din creier.1. Lashley K. Teoriile cognitiviste. alte sunt modificate. Cercetătorii nu au ajuns la un acord în ceea ce priveşte modul de stocare a informaţiilor în memorie şi a localizării acestora. Teoria engramării Există mai multe teorii care consideră că anumite elemente chimice sau fenomene electrice ale celulei nervoase ar explica stocarea informaţii în creier. inconştiente şi condiţionate. nu am putea beneficia de experienţă şi de ceea ce învăţăm. care susţinea structura biochimică a conţinutului memoriei. Modul în care putem să folosim amintirile influenţează abilitatea noastră de a gândi şi înţelege. Behavioriştii consideră că nu putem explica comportamentul uman doar ca rezultat al răspunsurilor simple. ci mai curând este distribuită peste tot în creier (teoria echipotenţialităţii). dar dovezile experimentale susţin existenţa a două tipuri de memorie: procedurală şi declarativă. mintea noastră nu este asemenea unui bande de magnetofon. Fără memorie ar fi imposibil să funcţionăm. afirmă că animalele şi oamenii gândesc şi acţionează pe baza unor imagini mentale. În 1917. Structura biochimică a engrarării sau a urmelor de memorie nu este încă cunoscută. Studiile asupra memoriei sunt abia la început. 143 .TOTEU MARIUS MEMORIA ŞI PROCESAREA DE INFORMAŢII Informaţiile din memorie sunt folosite în fiecare zi. Toate imaginile şi informaţiile sunt stocate în memorie.

Cunoştinţele cognitive. Un alt mecanism de control transferă informaţia selectată în depozite de memorie de 144 . În cazul modelului procesării informaţiei se consideră că informaţia care intră în sistem este prelucrată. prin repetare mentală anumite informaţii nu vor fi pierdute din memorie. angajarea deprinderilor şi operaţiilor în care cunoştinţele sunt întipărite”. 1. dar există suficiente asemănări pentru a afirma că modelul procesării informaţiei poate fi utilizat ca model explicativ al memoriei. înaintea celei declarative. dr. Informaţia senzorială brută. iar pentru utilizarea acesteia se folosesc o varietate de mecanisme de control. În modelul explicativ al memoriei prin prelucrarea de informaţie. Procesele de control continuă să guverneze “soarta” informaţiilor. De exemplu. imagini vizuale. reactivată.”. stocată. probabil. iar ca adulţi să nu avem amintirea feţelor şi evenimentelor din copilărie. Atenţia este un mecanism de control al memoriei şi operează la acest nivel selectând informaţia care va fi prelucrată ulterior. concepte) care pot fi utilizate în următoarele blocuri ale memoriei. Nu se poate spune că computerele şi creierul funcţionează la fel. controlată. Corneliu-Eugen Havârneanu Memoria procedurală este accesibilă doar prin “acţiune. selectată. Aceste teorii se bazează pe analogia dintre modul în care creierul uman şi computerele procesează informaţia. informaţia întră în sistemul de memorie prin receptorii senzoriali întro formă neprelucrată. transferată. Memoria procedurală se dezvoltă. Informaţiile stocate în acest tip de memorie par să fie achiziţionate conform principiului condiţionării clasice şi operante. este codificată în anumite forme (sunete.2. cum ar fi hărţile mentale şi diferitele abilităţi necesare pentru gândire şi rezolvarea de probleme se găsesc în memoria declarativă. şiruri de evenimente din viaţă.Prof. Memoria declarativă este accesibilă “conştiinţei şi include fapte.Teoria procesării de informaţii Majoritatea teoriilor din ultimii ani explică memoria făcând apel la procesarea informaţiilor. aceasta explicând de ce suntem capabili să învăţăm în copilărie. episoade.Titular curs . modificată.

1968) presupun că există trei depozite de memorie. 1. dar din motive diferite anumite informaţii nu mai pot fi reamintite. Unele informaţii trebuie să fie stocate în memorie pentru scurte perioade de timp. altele însă sunt reţinute permanent. Deoarece informaţia trebuie să treacă prin fiecare depozit de memorie pentru a ajunge în cel permanent. vorbim de trei blocuri de memorie legate între ele şi nu de trei memorii separate.3. Dworetzky (1989) consideră că aceste trei depozite de memorie constituie părţi ale modelului memoriei declarative. Reprezentarea grafică a modelului lui Atkinson şi Shiffrin (1968) Stimuli Memorie senzorială Memoria de scurtă durată Memoria de lungă durată 145 . Acestea dau posibilitatea stocării informaţiilor pentru perioade variabile de timp. trebuie să ne amintim un bit de informaţie pentru câteva secunde. memoria de scurtă durată şi cea de lungă durată. aceasta este reactivată din memorie. Cele trei blocuri de memorie sunt: registrul senzorial. Pentru fiecare dintre acestea există anumite reguli după care funcţionează şi ele servesc anumitor scopuri. Teoria blocurilor memoriei În teoria blocurilor de memorie (Atkinson şi Shiffrin. Memoria declarativă Când ne uităm în cartea de bucate ca să vedem cât zahăr trebuie să adăugăm în reţeta unei prăjituri.TOTEU MARIUS mai lungă durată. Atunci când este nevoie de o informaţie. Numele fratelui trebuie însă să ni-l reamintim întreaga viaţă.

Corneliu-Eugen Havârneanu Memoria senzorială Lumea exterioară este plină de lumini. dar noi nu îi reţinem pe toţi. Autorul a prezentat subiecţilor un şir de 12 litere aranjate pe trei rânduri. noi îl păstrăm pentru o fracţiune de secundă în memoria senzorială.Prof. El nu spunea subiecţilor care dintre cele trei rânduri de litere trebuia memorat. sunete şi alţi stimuli senzoriali. Slăbirea senzaţiei apare în 1/4 dintr-o secundă după ce senzaţia a fost înregistrată în memoria senzorială. Se pare că noi reţinem o copie a fiecărei experienţe senzoriale în registrul senzorial suficient timp pentru a localiza biţii de informaţie relevanţi şi pentru a-i transfera în următoarele depozite ale memoriei. iar tonalitatea scăzută indica rândul al treilea. Când percepem pentru prima dată un stimul particular.Titular curs . senzaţia ar slăbi şi s-ar pierde. un sunet cu tonalitate medie pentru a indica al 2-lea rând. Cu alte cuvinte dacă nu am da atenţie senzaţiei. S-a constat că dacă sunetul apărea foarte repede după prezentarea şirurilor de litere. Informaţia este stocată în registrul senzorial pentru puţin timp şi se pare că este o copie completă a experienţei senzoriale. 1960). subiecţii îşi aminteau cele mai multe dintre literele aflate pe rândul 146 . Rândurile erau semnalizate folosind un sunet cu tonalitate înaltă pentru a indica primul rând. Dacă nu am da atenţie senzaţiei şi nu am codifica-o cu succes în memoria senzorială. aceasta s-ar pierde imediat (Sperling. cu câte 4 litere pe fiecare rând: G R C K Y M E H L Q T A Litere au fost arătate timp de 1/20 dintr-o secundă. dr. Registrul senzorial este acel depozit al memoriei în care o anumită imagine provenită din experienţa senzorială este păstrată până când acea imagine este procesată complet. Acest fapt a fost demonstrat experimental de Speling (1960). sau registru senzorial. cerându-se apoi subiecţilor să-şi reamintească toate literele de pe un singur rând.

fără însă să fi încercat să memorăm costul mesei la restaurant. Dacă întârzierea era mai mare de un sfert de secundă subiecţii îşi aminteau în medie doar o literă din rândul respectiv. Să luăm. acest tip de memorie ar reprezenta materialul care ar fi activat pe ecranul computerului la un moment dat. Uneori pot fi observate urme ale informaţiei auditive asemănătoare ecoului. Informaţia vizuală din registrul senzorial se pierde foarte repede şi este înlocuită cu alte informaţii noi. Putem să ne amintim cât a costat masa la restaurant după 20 de secunde când descoperim că ospătarul ne-a dat restul greşit. la care suntem atenţi. de exemplu. Probabil că uitarea informaţiilor noi pe care le-am folosit o singură dată este benefică pentru că altfel am reţine tot ceea ce am cunoscut: toate numele de străzi pe care am mers. Memoria de scurtă durată(MSD) Când un bit de informaţie trebuie să fie stocat pentru mai mult timp. Numărul de telefon al unui prieten poate fi transferat în memoria de scurtă durată dacă îl memorăm intenţionat. acesta este transferat în memoria de scurtă durată. încât nu suntem conştienţi că avem o astfel de memorie.TOTEU MARIUS respectiv. Repetiţia Acest tip de memorare permite stocarea temporară a informaţiei. situaţia în care suntem absorbiţi de ceea ce citim în timp ce altă persoană ne vorbeşte. Acesta dovedeşte cât de repede este pierdută informaţia din registrul senzorial. în general mai puţin de un minut. Acest transfer nu este intenţional. toate numerele de telefon. putem auzi ceea ce persoana respectivă ne spune. Informaţia nouă din MSD este pierdută dacă nu este repetată. Memoria de scurtă durată este activă. numele 147 . Dacă ne distragem suficient de repede atenţia de la ceea ce citim. decât permite registrul senzorial. Acest lucru este posibil datorită “ecoului sau copiei” senzaţiei auditive stocate în memoria senzorială. În MSD este stocată informaţia activă. Dacă am face comparaţia cu un computer. În general este suficient să dăm atenţie unei informaţii pentru ca acesta să treacă în memoria de scurtă durată.

gustul unui fruct. Informaţia stocată în memoria de scurtă durată este de diferite tipuri: mirosul unui parfum. după cum s-ar crede la prima vedere. poziţia unui deget pe clapele pianului. a mirosurilor sau mişcării. o listă de nume etc. Ideea despre convorbire au luat locul numărului de telefon. deoarece repetarea mentală a sunetelor este mult mai uşoară în comparaţie cu repetarea formei semnelor. Corneliu-Eugen Havârneanu tuturor persoanelor pe care le-am întâlnit. Dificultatea de a gândi la probleme care implică mai mult de 72 consecinţe se explică tot prin faptul că gândirea utilizează MSD. Spaţiul MSD este folosit atunci când informaţiile anteriore sunt aduse temporar din memoria de lungă durată pentru a fi actualizate sau utilizate. L etc. pentru că în mintea lor se găseşte o mare cantitate de informaţii inutile care le ascund pe cele utile sau importante. S-a constat că foarte rar oamenii pot reţine mai mult de 5-9 biţi de informaţie. 148 . o melodie. Acest lucru explică faptul că nu putem reţine numărul de telefon pe care abia l-am privit atunci când începem să ne gândim la ceea ce vom vorbi la telefon. transferându-le cu uşurinţă în memoria de lungă durată.Prof. Estimarea capacităţii MSD s-a făcut cerând subiecţilor să memoreze liste de numere. V. Uităm anumite aspecte ale problemei deoarece acestea depăşesc capacitatea limitată a memoriei de scurtă durată. litere sau cuvinte fără legătură între ele. P. Nu este o situaţie atât de fericită. în funcţie de tipul de informaţie. MSD serveşte şi altor scopuri decât celui de stocare temporară a informaţiilor. ve etc.Titular curs .) decât prin forma literelor. pe. Aceasta variază în funcţie de tipul de informaţie. ) este mult mai posibil ca literele să fie reţinute prin “numele” lor (be. M. Totuşi în MSD poate fi stocată orice fel de informaţie care intră în creier prin intermediul organelor de simţ. Unii oameni nu au abilitatea de a uita informaţiile la care au fost expuşi o singură dată. Miller (1956) consideră că putem să ne amintim în medie 7  2 elemente. S-a constat că oamenii au tendinţa de a transforma informaţia în cuvinte făcând astfel posibilă stocarea acesteia în MSD. Spaţiul MSD este folosit atunci când gândim. Dacă s-ar cere memorarea unui şir de litere (B. Capacitatea memoriei de scurtă durată Memoria de scurtă durată are capacitate limitată. dr. Probabil că în MSD utilizăm cât mai mult posibil sunetele.

Există câteva modalităţi prin care noi putem să depăşim aceste limite ale memoriei.4 dintr-o secundă pentru fiecare item din MSD. sud. aproximativ 7 în total. nu am fi capabili să ne-o reamintim exact 10 secunde mai târziu. vom fi copleşiţi de numărul mare de itemi şi vom pierde mulţi dintre ei. nord. dar fiecare dintre ele pot să conţină mai mulţi biţi de informaţie. O altă modalitate este de a grupa informaţiile în 72 unităţi de memorie. Dacă am citi rapid o listă de 12 cuvinte: est. Primii itemi vor fi mai uşor reţinuţi pentru că încercăm să-i reţinem. însă. ştiind că urmează şi alţii. Dacă vom organiza materialul în trei unităţi de memorie (puncte cardinale. pentru că cele12 unităţi de memorie depăşesc capacitatea de memoriei de scurtă durată. Curând. Putem să ne amintim 72 unităţi de memorie. ne vom putea aminti mai uşor lista. Autorii au cerut subiecţilor să memoreze o listă care conţinea un număr diferit de cifre. rochie. care nu are limite de spaţiu. vest. Când încercăm să ne reamintim ceva din MSD se pare că examinăm fiecare element. Această strategie este valabilă dacă vom regrupa lista în unităţi cu sens. Subiecţilor le lua mai mult timp să răspundă atunci când lista memorată era mai lungă decât atunci când lista era scurtă. Ce se întâmplă atunci când memoria este supraîncărcată cu 20 de itemi? Probabil vor fi reţinuţi primii şi ultimii itemi. Timpul necesar pentru a răspunde creştea constant. Itemii din mijloc sunt mai dificil de reţinut. pulover. iarnă. este pierdută rapid dacă nu este repetată. Această secvenţă 149 . Ne vom reaminti mai bine ultimii itemi pentru că au fost ultimii la care am fost expuşi. Apoi se arăta subiecţilor o cifră şi apoi erau întrebaţi dacă aceasta se afla în lista de cifre memorate. adesea stocată sub formă verbală. Miller (1956) numeşte aceste unităţi de memorie “bucăţi” (chuncks) de memorie. fiecare item stocat. cămaşă. cu 0. anotimpuri. Experimentele realizate au confirmat exhaustivitatea de fiecare dată când sunt căutate informaţiile din memoria de scurtă durată.TOTEU MARIUS Avantajul este că putem căuta cu uşurinţă în depozitul MSD. obiecte de îmbrăcăminte) şi apoi îl vom memora. Capacitatea MSD poate creşte prin creşterea cantităţii de informaţie din fiecare unitate de memorie. primăvară. Una dintre ele este să învăţăm informaţia pentru a o transfera în memoria de lungă durată. pălărie toamnă. MSD este un depozit de memorie cu o capacitate limitată în care informaţia. vară.

Noi reactualizăm informaţia din MLD folosind semne asemănătoarea numărului utilizat pentru a localiza o carte în bibliotecă. Un bit de informaţie nu este căutat în toată MLD. Am văzut că în MSD pot fi reţinute 7 unităţi de informaţie. Se pare că memoria se bazează pe înţeles. De fapt. MLD nu este doar o versiune mai durabilă a MSD. MLD poate stoca aproximativ 100 de trilioane de biţi de informaţie. MLD are anumiţi indici. Stocarea automată este legată de semnificaţia şi importanţa experienţei. chiar dacă numărul 8 înseamnă ceva. dr. Alteori pentru a reţine informaţia trebuie să depunem efort. Indivizii care au o anumită imagine în minte (de exemplu. de unde pot fi reactivate dacă este nevoie. la fel şi materialul din MSD va fi stocat în memoria de lungă durată. De exemplu. 8 obiecte. apoi se reîntorc în memoria de lungă durată. ce înseamnă 8 atunci când este inclus în numărul de telefon 8319011? La fel se întâmplă şi în cazul imaginilor. cum apare uitarea şi forma în care informaţiile sunt stocate. iar dacă aceste unităţi de informaţie au înţeles este mult mai uşor pentru noi să reţinem informaţia. Este dificil să ne reamintim informaţii care nu au înţeles. Pentru a examina un item stocat în memoria de lungă durată trebuie mai întâi să-l aducem în memoria de scurtă durată sau memoria de lucru. Din păcate noi suntem bombardaţi de astfel se informaţii fără sens în fiecare zi. 8 = 4 x 2. o melodie ascultată ne aduce aminte despre o iubire din trecut). deoarece aici se găseşte o mare cantitate de informaţie. săptămâni. 150 . efectul primatului pentru primii itemi din listă şi efectul recenţei pentru ultimii itemi Materialul din memoria senzorială este codat în memoria de scurtă durată pentru a fi reţinut. MLD diferă de MSD în ceea ce priveşte modul cum sunt reamintite informaţiile. Corneliu-Eugen Havârneanu de reamintire este cunoscută sub numele de efectul poziţiei seriale. ci un alt tip de memorie.Prof. Mulţi dintre noi ne plângem din când în când că am uitam anumite lucruri. Aici aproximativ 7 unităţi de informaţie pot fi examinate la un anumit moment dat. Memoria de lungă durată În memoria de lungă durată se găseşte informaţia care trebuie reţinută pentru o lungă perioadă de timp: zile.Titular curs . ani sau întreaga viaţă. Reamintirea poate fi intenţionată (vrem să ne reamintim numele fostului diriginte din liceu) sau neintenţionată (de exemplu.

înseamnă că “uitarea” apare nu pentru că informaţia s-a pierdut ci pentru că nu suntem capabili să ne-o reamintim din anumite motive. Însă nu toţi psihologii sunt total de acord cu această afirmaţie. calităţile fizice din experienţa anterioară (ceea ce vedem. Să ne gândim la un drum familiar nouă. Există motive să credem că informaţia stocată în memoria de lungă durată nu este doar durabilă ci şi permanentă. Asta nu înseamnă că nu putem să ne reamintim. metode ingenioase. 151 . auzim etc. Putem asocia fiecărui item din listă unul dintre obiectele familiale întâlnite în drumul nostru: o statuie. gustăm. Temă: Diferenţiaţi MSD de MLD. Există mai multe astfel de sisteme de reamintire.). cel mai cunoscut fiind metoda localizării.TOTEU MARIUS imaginea unui circuit electric) îşi vor aminti mai bine această imagine în comparaţie cu cei care au privit imaginea şi au încercat să o memoreze. o şcoală. Dacă MLD este într-adevăr permanentă. cutia poştală. de exemplu. gustul unui pui prăjit pe care l-am mâncat într-un restaurant. de obicei. În MLD se stochează informaţia în termeni de semnificaţii. de exemplu drumul de la serviciu spre casă. Să presupunem că vrem să reţinem o listă de 10 itemi. MLD diferă de MSD din punctul de vedere al informaţiilor care sunt stocate. În acest fel obiectele familiare pe care le întâlnim în drumul nostru spre casă ne vor ajuta să ne reamintim itemii din lista de memorat care au fost asociaţi acestor obiecte. trecerea de pietoni. dar cel mai frecvent MLD stochează înţelesurile. În MSD sunt stocate. metode judicioase. care includ schemele menezice. clasificări şi analize. care se bazează pe logică. care implică un studiu intens. James considera că există trei modalităţi în care ne reamintim lucrurile: metode mecanice. Memoria de lungă durată diferă de cea de scurtă durată prin felul în care apare uitarea. etc. nu imaginile senzoriale. repetiţie (în acest fel învaţă copii alfabetul). Schemele mnezice reprezintă sisteme de reamintire sau de ajutor ale memoriei.

o propoziţie din primul pasaj era “Maria o urmărea pe Ioana. altele însă erau schimbate ca formă sau ca înţeles. Când ne amintim că ieri am văzut o maşină de pompieri trecând în viteză pe o stradă centrală a oraşului vorbim despre memoria episodică. S-a constat că subiecţii puteau spune dacă propoziţia a fost modificată ca formă sau ca înţeles dacă intervalul între cele două prezentări era de 30 de secunde. în timp ce detaliile despre forma. structura propoziţiilor în memoria episodică şi erau uitate după ce dispăreau din MSD. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu 1. Sarcina subiecţiilor a fost să-şi reamintească categorii de animale sau automobile memorate anterior. memoria semantică este mai durabilă decât cea episodică. Grupările de itemi 152 .” (se modica forma nu şi înţelesul) sau în “Ioana o urmărea pe Maria. S-a demonstrat experimental uşurinţa cu care pot fi folosite informaţiile stocate în MLD.” (se modifica atât forma cât şi înţelesul).”. Memoria episodică se referă la memoria unor experienţe specifice care pot fi definite în termeni de spaţiu şi timp.Prof. Memoria episodică versus memoria semantică Distincţia între aceste două tipuri de memorie a fost făcută de Tulving (1972). De exemplu. Se pare că informaţiile despre înţelesul propoziţiilor au fost păstrate în MLD de tip semantic. apoi o îşi reaminteau un alt grup de itemi etc. După intervale de timp variabile se cerea subiecţilor să asculte alte propoziţii şi să spună dacă erau exact aceleaşi propoziţii din primul pasaj citit. Deşi ambele tipuri de memorie există în memoria de lungă durată. S-a constat că ei îşi aminteau un grup de itemi legaţi între ei. a semnificaţiilor fără referire la timp şi spaţiu. Memoria semantică se referă la memoria înţelesurilor.Titular curs . Abilitatea de a spune că maşina de pompieri este de culoare roşie şi este dotată cu anumite dispozitive de stingere a incendiilor. atunci informaţia provine din memoria semantică de la termenul de maşină de pompieri. Unele dintre propoziţii erau acelaşi. Organizarea informaţiilor în MLD Organizarea MLD are rolul de a uşura actualizarea informaţiilor din vasta cantitate de informaţii stocate în memorie. urma o pauză. Aceasta a fost modificată în “Ioana era urmărită de Maria. S-a cerut subiecţilor să asculte pasaje care conţineau un număr diferit de propoziţii.4. În anii 40 s-au realizat cercetări pentru a demonstra că informaţiile din MLD sunt organizate.

Într-un alt experiment. dar şi în funcţie de cât de frecvent s-au asociat cu evenimentele din experienţa noastră anterioară. Studiul evidenţiază faptul că aceste cuvinte erau stocate în MLD conform categoriilor cărora aparţineau. subiecţii aveau tendinţa de a şi-i reaminti tot grupaţi. ca aceasta: băiat. Grupul de subiecţi care au avut sarcina de a realiza povestiri şi-au reamintit 90% dintre cuvinte. gălăgie. Se pare că informaţiile sunt organizate primar sub forma unor categorii de semnificaţii. casă. Experimental s-a constat că oamenii cu o bună memorie vizuală îşi pot aminti toate sau aproape toate obiectele care le-au fost prezentate timp de 30 de secunde. în timp ce subiecţii care au avut doar sarcina de memorare şi-au reamintit doar 15% dintre cuvinte. 153 . volan. barcă. 1. Această idee se bazează pe faptul că oamenii se pare că îşi amintesc mai bine imaginile decât cuvintele. au cerut subiecţilor să memoreze 12 liste de câte 10 cuvinte. ca şi cum subiecţii ar mai avea încă obiectele în faţă. Teoria dublei codări Această teorie susţine faptul că memoria declarativă conţine atât informaţii senzoriale cât şi verbale (Paivio. vagon. câine. Sa cerut subiecţilor să memoreze o listă de 60 de cuvinte care puteau fi grupaţi în patru categorii: animale. Imaginile sunt clare.TOTEU MARIUS reamintiţi reflectă modul cum este organizată informaţia în memorie.5. pălărie. Când subiecţii memorau o nouă listă de itemi care puteau fi grupaţi. Cu cât există mai multe legături între informaţiile stocate cu atât mai logică va fi reamintirea itemilor de informaţie. nume şi profesiuni. lapte. 1971). Jumătate din subiecţii au primit indicaţia s-ă memoreze listele în orice ordine. Pentru fiecare listă trebuia imaginată o povestire. Chiar dacă cuvintele erau prezentate în ordine aleatoare subiecţii îşi reaminteau cuvintele grupate pe categorii. Modul cum sunt organizate informaţiile în MLD nu este bine cunoscut. Temă: Diferenţiaţi memoria semantică de memoria episodică. vegetaţie. Aceste legături fac ca reactualizarea să fie mai eficientă. iar celorlalţi să creeze povestiri folosind cuvintele din listă. fantomă.

Abilitatea de a utiliza imaginile eidetice este denumită memorie fotografică şi apare în mod obişnuit la copii. Conceptul de reţea de memorie nu este nou. se pare că cea mai mare parte din memoria noastră se bazează pe o reţea de reprezentări abstracte care au anumite semnificaţii. Dacă o altă persoană ne cere să-i explicăm ceea ce a relatat anterior prietenul nostru. Deci. Cuvântul poate fi memorat ca imagine vizuală. Să presupunem. Astfel putem stoca informaţie atât în formă senzorială cât şi sub formă de cuvinte. Să luăm cazul unui cuvânt fără sens: "KARNOBLIK". Această teorie argumentează faptul că odată cu codificarea senzorială se poate realiza şi o codificare verbală (folosind limbajul) pentru a stoca informaţiile.Titular curs . astfel reactivându-se amintirile stocate. 154 . Probabil ne vom aminti cuvântul sub forma: "KAR-NO-BLIK".Prof. noi nu vom repeta cuvânt cu cuvânt ceea ce acesta ne-a spus. ci vom folosi propriile noastre cuvinte. memoria stochează semnificaţiile informaţiilor nu cuvinte sau senzaţii. de exemplu.6. dar este mult mai probabil ca să fie împărţit în silabe şi reţinut în formă verbală. Corneliu-Eugen Havârneanu Aceste imagini neobişnuite şi puternice din ochii minţii sunt cunoscute sub numele de imagini eidetice. Autorul considera că amintirile se fixează direct în căile nervoase din creier. Hebb considera că sinapsele erau modificate de fluxul continuu de impulsuri electrice iar schimbările produse se păstrează şi după ce impulsurile dispar creându-se astfel o reţea de neuroni care stochează amintiri specifice. dr. O imagine eidetică poate dura 4 minute având o claritate de cristal. Teoria reţelei de afirmaţii Deşi există dovezi că anumite amintiri pot fi stocate ca imagini şi cuvinte. Hebb (1949) a descris pentru prima dată o astfel de reţea neuronală. că ne întâlnim pe stradă cu un prieten care ne povesteşte ce i s-a întâmplat cu o zi înainte. Autorul considera că activarea unui neuron sau doi din reţeaua neuronală ar determina şi activarea altor neuroni. 1.

Stocăm informaţiile în funcţie semnificaţia lor şi probabil mai puţin în funcţie de structura sau felul cum arată. Aceasta implică reprezentarea afirmaţiilor mai curând decât reprezentarea verbală sau vizuală. O afirmaţie este “cea mai mică unitate cu sens pe baza căreia se poate judeca adevărul sau falsitatea”. Deoarece MLD conţine o multitudine de astfel de afirmaţii. Afirmaţia (1)“Ion ia luat o Dacie nouă Mariei” ar putea să apară în MLD astfel: luat trecut relaţia timp Ion agent obiect recipient Maria 1 Dacie 155 . Termenul este împrumutat din logică. Teoria reţelei de afirmaţii susţine că atunci când dorim să ne reamintim cum arată un obiect sau care este structura lui trebuie mai întâi să ne reamintim semnificaţia obiectului şi plecând de la aceasta să reconstruim reprezentarea senzorială sau verbală. În cadrul reţelei neuronale fiecare afirmaţie este reprezentată de un cerc care este conectat la componentele afirmaţiei prin săgeţi. Maria fiind logodnica sa. 1983). “Maria este logodnica lui Ion”.” Această frază poate descompusă fi într-un număr de idei simple.TOTEU MARIUS Cea mai cunoscută teorie a modului de stocare a semnificaţiilor se bazează pe afirmaţii (Anderson. Să luam ca exemplu următoarea frază: “Ion ia luat Mariei o Dacie nouă. Componentele sunt denumite noduri. iar săgeţile legate la noduri sunt denumite legături. între ele trebuie să existe interacţiuni. Acestea sunt afirmaţii pentru că fie sunt adevărate fie false. implicate în fraza iniţială: “Ion ia luat Mariei o Dacie”. Fiecare săgeată indică un anumit tip de legătură. “Dacia era nouă”.

Dacă s-ar demonstra că şi alte informaţii senzoriale (tactile sau acustice) sunt stocate în acelaşi fel. Anderson (1983) a putut demonstra că “procesul de reactivare a informaţiilor verbale este valabil şi pentru materialul vizual”. astfel că dacă ne amintim unul ni le reamintim şi pe celelalte. Nivele de procesare: o alternativă la modelul blocurilor de memorie Cercetările recente indică faptul că modelul celor trei blocuri de memorie este prea simplist. Pentru a studia această problemă Anderson a conceput feţe umane.Prof. Să vedem ce să întâmplă cu informaţia senzorială. Durabilitatea informaţiei stocate depinde de cât de bine au fost prelucrate şi codate informaţiile în memorie. care era stocată în memorie şi testând cu atenţie cum sunt activate aceste informaţii. Cele două teorii prezentate anterior explică organizarea informaţiei verbale.Titular curs . indiferent dacă este informaţie senzorială sau verbală. Corneliu-Eugen Havârneanu Amintirile se pare că sunt legate în diferite moduri. care au fost descrise 156 . Conform acestui model de abordare. Cu alte cuvinte imaginile vizuale par să fie stocate sub formă de reţele. dr. combinând părţi ale diferitor feţe umane.7. Unele noduri pot fi foarte departe de altele şi foarte slab legate. diferenţele dintre MSD şi MLD. sugerând că distincţia dintre memoria de scurtă durată şi cea de lungă durată este o problemă de grad mai curând decât de blocuri diferite ale memoriei. Unele noduri sunt foarte apropiate şi legate de altele. Craik şi Lockhart (1972) au imaginat un model al nivelurilor de procesare. Informaţiile vor fi păstrate puţin timp dacă vor fi procesate la un nivel superficial. s-ar putea demonstra că aceasta este modalitatea principală prin care s-ar organiza informaţiile în memorie. Deşi materialul verbal şi vizual este stocat în zone diferite ale creierului mecanismele de stocare sunt asemănătoare. 1. în acest caz amintirea lor ne ajută foarte puţin să reactualizăm celelalte componente. Investigând cunoştinţele subiecţilor despre fiecare porţiune a feţei. Întrebare: Cum sunt organizate informaţiile în memorie. Autorii consideră că există numai o singură memorie în afara memoriei senzoriale.

Procesarea profundă a informaţiei noi ajută la reţinerea paragrafului. 157 . Nu se ştie încă dacă punctul de vedere al nivelurilor de procesare a informaţiei va înlocui modelul blocurilor de memorie sau doar îl va modifica clarificând temenii de memorie de scurtă. îngrijit. dulce. Da exemplu.TOTEU MARIUS anterior. dacă citim un paragraf şi stăm câteva momente pentru a lega conţinutul acestuia cu informaţiile din capitolul anterior sau cu propria noastră experienţă de viaţă. respectiv de lungă durată. inteligent. Elaborarea este definită ca fiind crearea de asociaţii între noile informaţii şi cele care deja există în memorie. Un punct de vedere mai recent sugerează că diferenţele dintre nivelurile de procesare sunt mai generale decât distincţia dintre codare în termeni de perceperea a caracteristicilor perceptuale sau a înţelesului. deoarece aceşti subiecţi au procesat cuvintele mai profund. în timp ce procesarea profundă implică semnificaţiile. Ambele grupe de subiecţi au apoi sarcina de a-şi reaminti cât mai multe cuvinte după 10 minute. ca în cazul relaţionării unui nou număr de telefon cu amintirile existente despre persoana pe care o sunăm. nu se referă la două sisteme de memorie care operează după principii diferite. Să presupunem că avem următoarea listă de adjective: moale. ci vizează nivele diferite de procesare a informaţiei. adică facem legături cu experienţa anterioară. Cealaltă jumătate avea sarcina de a procesa profund lista: “Priviţi fiecare cuvânt câte 5 secunde şi încercuiţi adjectivele care credeţi că vă descriu”. Jumătate dintre subiecţi au sarcina de a procesa superficial lista: “Priviţi fiecare cuvânt câte 5 secunde şi încercuiţi adjectivele care conţin litera i”. care este diferenţa între procesarea superficială şi cea profundă? Procesarea superficială implică o codare superficială a informaţiei perceptuale. cald. Din perspectiva acestui punct de vedere chiar şi prelucrarea superficială a informaţiei perceptuale poate fi îmbunătăţită prin elaborare. Din punctul de vedere al autorilor putem vorbi despre un continuum al nivelurilor de procesare care merge de la foarte simplu la complex. O procesare profundă presupune o mai mare elaborare pe parcursul codării frazelor decât în timpul procesării superficiale. gândind la înţelesul lor. frumos. Dar. elaborăm. Craik şi Lockart au constatat că subiecţii din al 2-lea grup îşi reamintesc mai multe adjective.

teoria reconsrtrucţiei care susţine că urmele de memorie sunt denaturate de timp. Toate teoriile biochimice ale memoriei susţin ideea că itemii din MLD pot slăbi deoarece structura chimică a lor se poate rupe sau rearanja din anumite motive. numite “urme de memorie” rămân în creier după învăţare şi treptat slăbesc în timp dacă nu sunt reactivate. dr. care sugerează că informaţia uitată este neplăcută şi ameninţătoare. Se pare că teoria se verifică în cazul memorie senzoriale şi de scurtă durată. 158 . uneori devenind de nerecunoscut. Ei nu au fost importanţi sau nu au fost bine reţinuţi.2. Slăbirea informaţiilor din memoria de lungă durată se pare că nu se datorează trecerii timpului. 2. adică reamintite din când în când. teoria uitării motivate. care susţine că timpul face ca urmele de memorie să slăbească. Care sunt cauzele uitării? De ce unele amintiri sunt pierdute sau nu mai pot fi reactualizate? Există o serie de teorii care explică apariţia uitării: teoria ştergerii urmelor. 2. 2.Titular curs . Uitarea este un fenomen mult mai complicat decât slăbirea urmelor de memorie datorită trecerii timpului şi implică şi alţi factori în afara de timp.Prof.1. Alţi autori consideră că unii itemi pot fi însă pierduţi sau pot slăbi. Teoria ştergerii urmelor Conform acestei teorii anumite modificări fiziologice. teoria interferenţei care sugerează că alte informaţii pot interfera cu cele pe care dorim să ni le reamintim. Teoria interferenţei Uneori informaţiile din MLD pe care încercăm să ni le reamintim pot interfera cu alte amintiri. Uitarea Nu întotdeauna ne amintim informaţiile stocate anterior. Corneliu-Eugen Havârneanu Temă: Comparaţi teoria blocurilor de memorie cu teoria nivelelor de procesare ale informaţiilor. Aceştia sunt pierduţi pentru că au o structură chimică slabă. Uitarea apare pur şi simplu pentru că timpul trece. “Urmele” de memorie sunt “permanente” odată ce au intrat în MLD. influenţa acestora fiind cunoscută sub numele de efect de interferenţă. Această teorie este contestată în ultimul timp.

Un grup de subiecţi a avut sarcina de a memora 6 liste de câte trei combinaţii de cifre (632. 877). cum ar fi memorarea a două liste de cuvinte similare. Monet sau Matisse. interferenţă retroactivă. Nu este mare lucru să învăţăm tehnicile celor trei pictori. În curând reamintirea devine dificilă deoarece informaţii asemănătoare interferează cu amintirea altora. Interferenţele iniţiale se datorează faptului că informaţiile erau similare. dar îşi amintesc foarte bine a şasea listă.TOTEU MARIUS Să presupunem că suntem interesaţi de pictorii impresionişti francezi şi că citim o carte despre tehnica lui Degas. Psihologii denumesc interferenţa datorată învăţării anterioare. Acest lucru a fost demonstrat experimental. Interferenţa proactivă În paradigma interferenţei proactive subiecţii memorau două seturi de materiale asemănătoare. 785. interferenţă proactivă. apoi ale altor trei. În acest experiment interferenţa vine de la informaţiile care au fost achiziţionate înainte de a învăţa lista. iar interferenţa provocată de învăţarea ulterioară. Procedeul are următoarea schemă: 159 . Subiecţii sunt tot mai încurcaţi pe măsură ce memorează mai multe liste. mai multe numere de telefon sau formule matematice. mai târziu fiind testată memorarea celei de a doua liste. Interferenţa poate fi cauzată şi de informaţii care au fost învăţate după memorarea materialului. Listele memorate anterior interferează cu reamintirea noii liste. S-a constat că subiecţii îşi reamintesc progresiv din ce în ce mai greu combinaţiile de litere datorită interferenţei. de exemplu. Amintirea celei de a doua liste era comparată cu a cea a subiecţilor din grupul de control. de numere. deosebită de primele. dar să presupunem că învăţăm şi despre tehnicile altor trei pictori impresionişti. La fel se întâmplă când încercăm să ne reamintim. Grupul de control a avut înainte de a învăţa prima listă o sarcina fără legătură. Celui de la doilea grup i s-a cerut să memoreze 5 liste de combinaţii de câte 3 litere şi o listă de numere asemănătoare celor folosite pentru primul grup. Memorarea anterioară a unui material similar cauzează interferenţa cu reamintirea noului material învăţat. În această situaţie interferenţa nu a apărut pentru că informaţiile nu erau asemănătoare.

dr. Utilizând aceste paradigme cercetătorii au putut să studieze proprietăţile interferenţei asupra amintirilor şi să demonstreze că aceasta este o cauză importantă a uitării. 160 . Grupul de control învaţă lista A.Titular curs . apoi realizează o sarcină care nu are legătură cu materialul listelor. Interferenţa retroactivă În această paradigmă subiecţii învaţă lista A şi B apoi li se cere să-şi reamintească lista A. Corneliu-Eugen Havârneanu Grup Experimental învăţarea listei A învăţarea listei B testarea listei B Grup de control sarcină fără legătură învăţarea listei B testarea listei B Dacă performanţa primului grup este mai mică decât cea a grupului de control. Procedeul are următoarea schemă: Grup Experimental învăţarea listei A învăţarea listei B testarea listei A Grup de control învăţarea listei A sarcină fără legătură testarea listei A Dacă subiecţii din grupul experimental sunt mai puţin capabili să-şi reamintească lista A în comparaţie cu subiecţii grupului de control. putem concluziona că amintirea listei A a interferat cu amintirea listei B. putem trage concluzia că lista B învăţată ulterior a interferat cu reamintirea listei A.Prof.

mai consistente şi mai congruente cu ceea ce individul deja ştie şi crede. Interferenţa în cazul MSD acţionează diferit: prin încărcarea sau slăbirea capacităţii acesteia sau eliminarea unui item din depozitul de memorie. 689-2354 şi cineva spune “probabil este 689-5423” înainte de a forma numărul. 2. este mai probabil să omitem faptele pozitive şi să le exagerăm pe cele negative. Cercetătorii au arătat subiecţilor figuri ambigui. S-au folosit două grupe experimentale şi pentru fiecare grup s-a dat o listă diferită de semnificaţii ale desenelor prezentate. mai scurt şi mai puţin detaliat. Dacă privim un număr de telefon. Povestea o vom relata altui prieten. Teoria reconstrucţiei S-a sugerează că anumite urme de memorie pot fi modificate de trecerea timpului putând deveni de nerecunoscut. Modificările de memorie au fost demonstrate experimental. ascultăm o lungă poveste despre Mircea (persoană pe care nu o simpatizăm).3. Amintirile devin astfel mai puţin complexe. în poveste fiind relatate şi aspecte pozitive dar şi negative. dând informaţii verbale despre ce înseamnă fiecare dintre aceste figuri.TOTEU MARIUS Interferenţa nu este o cauză a uitării doar pentru memoria de lungă durată ci şi pentru cea de scurtă durată. De exemplu: Figură reprodusă Grupul 1 Figura stimul Grupul 2 Figură reprodusă Şapte Patru 161 . Dacă părerea preconcepută despre Mircea este una negativă. De exemplu. putem spune că am experimentat interferenţa.

Spionul aruncă documentul secret în şemineu cu doar 30 de secunde înainte de a fi prea târziu. Alte studii experimentale au demonstrat că distorsiunile de memorie nu apar treptat ci în timpul procesului reamintirii. Situaţia este alta atunci când semnificaţiile (de exemplu. Ultimele versiuni ale teoriei folosesc distincţia lui Tulving între memoria episodică şi semantică. este mult mai probabil să ne reamintim semnificaţiile acestuia şi mai puţin detaliile. dar în ultimii ani un impact mai slab în cercetările asupra memoriei. Această teorie are au punct de vedere interesant legat de uitarea informaţiilor din MLD. dr. Subiecţii ascultau un pasaj ca acesta: “Era târziu în noapte când telefonul a sunat şi o voce începe să plângă în hohote. Se pare că mesajul verbal nu a alterat ceea ce a fost stocat în memorie sau modul cum a fost stocat.” Mai târziu subiecţiilor li s-a cerut să precizeze dacă au auzit următoarea propoziţie: “Spionul a ars documentul secret cu 30 de secunde înainte de a fi prea târziu.Titular curs . şapte sau patru) figurilor sunt date puţin înainte de a cere subiecţilor să reproducă figurile.” 162 . Corneliu-Eugen Havârneanu Ulterior subiecţilor li s-a cerut să reproducă desenele figurilor. Acesta a observat că nu apar diferenţa între cele două grupe de subiecţi atunci când li se cerea să recunoască stimulii originali. Dacă încercăm să ne amintim un eveniment mai târziu. Bransford şi Franks (1971) au sugerat că noi avem tendinţa de a distorsiona sau reconstrui amintirile deoarece în MLD noi reţinem semnificaţiile evenimentelor mai curând decât detaliile episodice. Desenele au fost distorsionate pentru a fi în acord cu semnificaţiile date pentru figurile ambigui. S-a încercat testarea acestei versiuni a teoriei reconstrucţiei.Prof. Fără a fi conştienţi de acest lucru. Acest lucru se datorează faptului că Barllet a utilizat în explicaţie termeni vagi. Uitarea reconstructivă apare în timpul procesului de reamintire. noi inventăm detalii care sunt în concordanţă cu semnificaţia a ceea ce ne amintim. Studiul prezentat anterior a fost reluat mai târziu.

S-a constat că aceştia îşi reaminteau mai bine cuvintele cu un impact emoţional pozitiv decât pe cele cu impact emoţional negativ. Această teorie nu a fost testată în laborator. este reactivată din memoria de lungă durată. de lovituri la cap în timpul unui accident. iar mai târziu şi li s-a cerut să şi-o reamintească. s-a constat că stresul are efect de întrerupere a proceselor biologice de consolidare a urmelor de memorie în MLD şi mai puţin de a determina reprimarea informaţiilor în inconştient. 2. Teoria lui Freud a fost studiată experimental. în general. ceea ce nu este în concordanţă cu teoria lui Freud. Freud consideră că conştiinţa împinge informaţiile neplăcute sau periculoase în inconştient. dar detaliile au fost reconstruite pentru a completa această semnificaţie. Viaţa de zi cu zi susţine această afirmaţie. După cum spune Bartlett (1932) memoria este parţial o “reconstrucţie imaginativă” a experienţei noastre anterioare. într-un anumit fel. Cuvintele neutre au fost reţinute cel mai slab. dovezile provenind din domeniul clinic. Deşi Freud afirma că ne amintim mai bine experienţele emoţionale pozitive în comparaţie cu cele negative. ameninţătoare pentru noi.4. de exemplu. Există multe cazuri de pierdere a memoriei datorate unor evenimente foarte stresante cum ar fi accidente sau crime. există motive să credem că experienţa emoţională. În primul rând pentru că istoria cazurilor nu a implicat un control experimental atent. Subiecţilor li s-a arătat o listă de cuvinte. În al doilea rând. ne-o amintim mai bine decât cea neutră. Cei mai mulţi dintre subiecţi au spus că au auzit afirmaţia. unele cazuri de pierdere a memoriei putând fi cauzate. 163 . Un alt argument este acela că uitarea motivată poate face parte din viaţa noastră zilnică. Aceste dovezi nu reprezintă un suport puternic al teoriei din trei motive. Ambele tipuri de emoţii. fiind legată de evenimentele stresante inutile.TOTEU MARIUS Observăm că această propoziţie nu a fost ascultată anterior. Uitarea motivată Freud considera că uităm informaţii pentru că acestea sunt. Propoziţia originală nu spune nimic despre arderea documentului (putea să nu ardă focul în şemineu). Autorii consideră că semnificaţia propoziţiei. prin fenomenul numit represie. Mulţi dintre noi ne putem aminti în detaliu un eveniment cu puternice implicaţii emoţionale. care implică puternic ideea că documentul a fost ars.

îmbunătăţesc reamintirea.Prof. Corneliu-Eugen Havârneanu pozitive sau negative. Temă: Rezumaţi cele mai importante teorii ale memoriei.Titular curs . 164 . dr. dar după cum a afirmat şi Freud este mai dificil să ne reamintim amintirile negative.

TOTEU MARIUS MOTIVAŢIE ŞI AFECTIVITATE 1. Deoarece condiţiile externe erau aceleaşi psihologii au considerat că schimbările se datorează unor modificări ale stării interne a animalului. Alţi cercetători au preferat o definiţia mai largă a motivaţiei. cum ar fi nivelul hormonilor sau neurotransmiţătorii care activează o secvenţă motorie sau o acţiune. Dar foamea nu putea fi observată direct. nu au considerat necesar să analizeze motivaţia. Dacă cineva mănâncă într-o dimineaţă trei prăjituri. Psihologii nu ajuns la un acord în ceea ce priveşte înţelesul conceptului de motivaţie. care poate fi observat şi nu motivaţia. Behavioriştii. nu înseamnă că s-a modificat personalitatea. mulţi cercetători au studiat modificările biologice sau fiziologice. motivaţia este atribuită plecând de la comportamentul direct observabil. deoarece o considerau ca făcând parte din categoria fenomenelor psihice care nu puteau fi în mod direct observabile. De exemplu. Deoarece nu poate fi direct observată. iar a doua zi doar una. De aceea. Motivaţia Psihologii sunt interesaţi de studiul motivaţiei deoarece doresc să înţeleagă de ce apare un comportament şi care sunt procesele de bază care activează comportamentul. mulţi autori au studiat comportamentul motivat. Foamea era cea care determina comportamentul de alimentaţie. incluzând orice stare sau condiţie (cognitivă sau fiziologică) care poate orienta organismul spre acţiune În 165 . putem atribui motivaţia de sete unei persoane care bea un sfert de litru de apă. Behavioriştii au constatat că un animal nu mânca întotdeauna hrana care îi era servită în aceleaşi circumstanţe. Motivaţia a fost definită ca un proces care activează. Utilizând această definiţie. de aceea acest motiv poate doar fi atribuit în urma observării comportamentului de alimentare. Conceptul de motivaţie ajută în explicarea fluctuaţiilor de comportament. direcţionează şi menţine comportamentul uman. Schimbarea se datorează motivaţiei de foame. Unii psihologi limitează motivaţia la evenimentele interne care sunt imediate şi cauzează direct acţiunea. care au studiat comportamentul în termenii stimul-răspuns.

Întrebare: Care sunt principalele modalităţi de abordare a conceptului de motivaţie.Titular curs . Motivele şi emoţiile sunt strâns legate între ele: emoţiile activează dar motivele menţin acţiunea. credinţele sau gândurile pot fi considerate ca motive într-o situaţie dată. evitarea durerii. ş.Motivele biologice Probabil că cele mai evidente motive sunt cele care derivă din nevoile fizice: hrană. motivaţia de a face cât mai bine un test este însoţit de anxietate). dr. Aceste motive sunt considerate de specialişti ca fiind motive primare.m. Dacă cineva caută mâncare este clar că persoana respectivă este înfometată. la un moment dat va apărea automat motivaţia de a satisface setea şi respectiv foamea. Dacă o anumită perioadă de timp nu se ingerează apă sau alimente. 1. Motivaţia este legată de emoţii. speciile nu mai asigură reproducerea şi deci supravieţuirea). ele trebuie satisfăcute altfel pot determina moartea (dacă motivul sexual nu este satisfăcut. Motivele biologice sunt înnăscute (oameni nu învăţă să le fie sete!). Corneliu-Eugen Havârneanu această perspectivă. reacţii generale pozitive sau negative faţă de situaţiile stimul. Ele sunt însoţite de manifestări fiziologice şi comportamente specifice. emoţiile au proprietăţi motivaţionale proprii (o persoană îndrăgostită caută să fie cu persoana iubită).d. Dacă o persoană este însetată ea va căuta să-şi satisfacă această nevoie. După consumarea unei anumite cantităţi de mâncare şi apă această nevoie dispare. apă. Tendinţă de restabilire a echilibrului organismului este cunoscută sub 166 . Dworetzty (1995) consideră că motivaţia include orice stare sau condiţie care face ca organismul să producă sau să inhibe un răspuns motor sau o acţiune. motivele şi instinctele putând fi atribuite prin observarea comportamentelor. somn. Aceste experienţe sunt comune pentru existenţa umană. creşterea nevoii de apă determinând intensificarea acţiunilor pentru a o satisface. Cercetătorii consideră că motivele apar datorită schimbărilor produse în organism. motivele sunt acompaniate de emoţii (de exemplu.Prof.a. căldură. dacă vrea apă atunci înseamnă că ea este însetată.1.

Răspunsurile organismului pentru restabilirea echilibrului pot implica reacţii interne dar şi comportamente vizibile. o anumită cantitate de apă etc. Mecanismele homeostazice sunt reglatoare. De exemplu. Dacă era distrusă partea 167 . Cele mai multe dintre motivele primare au la bază nevoile organismului de a menţine un anumit nivel al elementelor esenţiale: un anumit nivel al glucidelor din sânge. S-a observat însă că pacienţii cărora li s-a extras stomacul (datorită de cancerului) continuau să simtă senzaţia de foame sau de saturaţie. Elito Stelar a emis ipoteza că centrul foamei este situat în hipotalamus. Mecanisme homeostazice asemănătoare sunt implicate în cazul nevoii de hrană sau pentru menţinerea temperaturii corpului. care iniţiază alimentarea atunci când pare nevoia de hrană şi unul de saţietate care opreşte alimentarea atunci când o cantitate suficientă de hrană a fost consumată. persoana nu putea să mai mănânce şi senzaţia de foame dispărea. Aceste mecanisme sesizează dezechilibrele care apar în organism şi determină acţiunea pentru restabilirea echilibrului. Experimental s-a demonstrat că două zone ale hipotalamusului au rol reglator în cadrul acestor două sisteme. Într-unul dintre experimente. Aceste date indică faptul că mecanismele homeostazice ale foamei şi satisfacerii ei nu sunt localizate doar la nivelul stomacului. iar un alt semnal este transmis spre creier pentru a fi căutate şi consumate lichide. Foamea S-au făcut numeroase studii experimentale pentru a afla mecanismele apariţiei şi satisfacere a foamei. murind de foame (fenomen denumit afagie). Dacă această parte a hipotalamusului era distrusă şobolanii nu se mai alimentau deloc. a.TOTEU MARIUS numele de homeostazie. Se consideră că foamea este reglată de două sisteme: un sistem de alimentare. atunci când nivelul de apă din organism ajunge la un nivel critic. încearcă să menţină un nivel optim. Atunci când partea hipotalamusului asociată sistemului de alimentare era stimulată electric. animalele care erau deja sătule începeau să mănânce din nou. s-a introdus în stomacul unei persoane înfometate un mic balon ataşat de un tub. Aceste nivele critice sunt reglate de mecanismele homeostazice. astfel încât să preseze asupra pereţilor stomacului. În 1954. S-a constat că atunci când balonul era umflat. se transmite un semnal la rinichi pentru a nu se elimina apă în urină.

a produs creşterea nivelului de glucoză din sânge.Titular curs . De asemenea. 2. ficatul şi duodenul monitorizează nivelul de glucoză din sânge. a cauzat scăderea nivelului de glucoză. Această creştere poate fi detectată de hipotalamus. Cercetătorii consideră că hipotalamusul. Astfel. 3. dispărând senzaţia de foame. Insulina injectată în sângele unei persoane care era sătulă. Nivelul lipidelor din sânge. iar stomacul plin activează sistemul saţietăţii. Deci.Prof. Emoţiile joacă. învăţarea are un rol important asupra comportamentului alimentar. Stomacul oferă cele mai rapide informaţii. continuu pe toată perioada zilei. Când se obţine un nivel suficient de glucoză este activat sistemul de saţietate şi alimentarea este oprită. Injectarea de glucagon unei persoane căreia îi era foame. Probabil că hipotalamusul monitorizează nivelul de lipide din sânge. Experienţele făcute pe şobolan au arătat că dacă unui şobolan care a fost înfometat i se injectează sângele unui alt şobolan care abia a mâncat. nivelul de glucoză din organism este un element cheie al mecanismului de control a foamei. nivelul de glicerol creşte. sunt implicaţi şi factori psihologici. Cercetările recente au demonstrat că mecanismele biologice implicate sunt mult mai complexe. Când nivelul glucozei scade sub nivelul optim se activează sistemul de alimentare. Nivelul de zahăr din sânge. contracţiile stomacului semnalizează sistemul de alimentare. S-a constat că hipotalamusul are în structura sa neuroni specializaţi pentru detectarea nivelul de glucoză din sânge. de asemenea un rol 168 . Când un individ creşte în greutate. Corneliu-Eugen Havârneanu hipotalamusului asociată sistemului de saţietate şobolanii mâncau excesiv. acesta refuză hrana. persoanei respective făcându-i-se foame. Se pare că şi alte structuri cerebrale au rol reglator. primeşte informaţii de la diferite organe: 1. Rolul glucozei în reglarea foamei a fost demonstrată experimental. Deşi foamea este un motiv biologic. care poate semnaliza fie descreşterea alimentaţie fie creşterea nivelului de activitate al organismului pentru a arde caloriile. Cercetările au indicat că menţinerea în timp a greutăţii corpului este realizată de către un alt mecanism. dr. ca centru de reglare a mecanismului foamei.

nu se cunosc încă pe deplin toate mecanismele care controlează apariţia nevoii de a bea. Întrebare: Care sunt mecanismele psihofiziologice de reglare a foamei ? b. O altă modalitate de control al echilibrului de fluide este reprezentată de receptorii din creier sensibili la concentraţia de sodiu. 10% din apă se găseşte sânge. bem un pahar de suc la micul dejun). Se pare că şi glanda pituitară poate afecta cantitatea de apă eliminată din organism. Învăţarea influenţează ceea ce se bea (de exemplu. La fel ca şi în cazul foamei. Fluidul extracelular. deoarece sunt sensibile la cantitatea de apă eliminată din celulele creierului. Setea Setea este şi ea controlată de mecanisme homeostazie. Persoanele anxioase mestecă şi înghit de mai multe ori decât este normal. Sodiul extrage apa din celule prin procesul de osmoză. fără ca să fie afectate şi mecanismele intracelulare. mecanismele intercelulare înregistrează cantitatea de fluid din jurul celulelor. de exemplu. Factorii psihologici au rol în reglarea setei. Dorinţa de a bea este determinată de felul în care apa este distribuită în întregul organism şi există cel puţin două mecanisme care controlează echilibrul apei din corp. Apa nu este distribuită uniform în corp: 65% din apă se găseşte în celule. iar cele depresive îşi pot pierde apetitul pentru o lungă perioadă de timp. Vederea unui pahar de bere poate activa setea. nepalezii preferă să bea lapte de yak în loc de lapte de vacă) şi când se bea (de exemplu. Cele două mecanisme nu sunt afectate simultan. Experimental s-a constat că injectarea de sodiu în hipotalamus a determinat apariţia dorinţei de a bea. Stresul şi emoţiile au 169 . poate fi afectat de pierderea de sânge sau dezhidratare. Mecanismele intracelulare au la bază un senzor de înregistrare a cantităţii de apă din interiorul celulelor. 25% din apă se găseşte în spaţiul dintre celule. Celule receptoare sunt capabile să regleze echilibrul de apă. chiar dacă înainte de vederea paharului persoana respectivă nu era însetată.TOTEU MARIUS important.

iar distrugerea acestor structuri determină hipersexualitatea. putând fi receptivi în orice moment la stimularea sexuală. Baze biologice ale motivaţiei sexuale. Centrii hipotalamici şi alte structuri cerebrale sunt implicaţi în iniţierea comportamentului sexual. dar controlul biologic al comportamentului sexual este mai puţin semnificativ la oameni. În timp ce foamea. Ca şi în alte motive primare.Titular curs . Excepţie fac persoanele consumatoare de băuturi care conţin alcool sau stimulanţi (cafea. Setea excesivă “înlocuia” comportamentul de alimentare. pisici şi şoareci sunt receptive la relaţiile sexuale doar atunci când sunt în perioada de ovulaţie. acestea consumau o cantitate mult mai mare de apă. Motivaţia sexuală Fără o motivaţie sexuală. Întrebare: Care sunt mecanismele psihofiziologice de reglare a setei ? c. Sexualitatea implică mai multe emoţii şi are o importanţă mai mare la oameni în comparaţie cu alte motive primare. Extirparea acestor centri determină dispariţia comportamentului sexual. ceai etc. La alte specii. Aceleaşi mecanisme biologice de bază sunt implicate în motivaţia sexuală a mamiferelor. dr. cum sunt cerbii sau ţapii. Masculii acestor specii sunt mai puţin influenţaţi de hormoni decât femelele. 170 . La animale hormonii joacă un rol important în reglarea motivaţiei sexuale.Prof. oamenii şi alte animale care se reproduc pe cale această cale ar dispărea. Femelele câini. Corneliu-Eugen Havârneanu un efect mai slab asupra setei în comparaţie cu efectul pe care-l au asupra nevoii de alimentare. atunci când animalele nu aveau acces la hrană. Această constatare a determinat cercetătorii să presupună că de fapt foamea şi setea sunt reglate de mecanisme homeostazice similare. Alte structuri cerebrale duc la inhibarea comportamentului sexual.) În anii 60 s-a constat că atunci când animale erau private de hrană. motivaţia sexuală este un motiv primar esenţial pentru supravieţuirea speciilor. setea şi alte motive primare sunt necesare pentru supravieţuirea individului. hipotalamusul are un rol important în reglarea comportamentului sexual.

în anumite culturi stimularea organelor genitale este considerată normală. Pentru a înţelege motivaţia sexuală o vom compara cu celelalte motive primare. S-a considerat că nivelul testosteronului are un rol important pentru sănătatea bărbaţilor. La fel ca foamea şi setea motivul sexual este controlat de sisteme cerebrale. La fel cum foamea poate fi stimulată de stimuli externi. când şi cât de mult mâncăm este influenţat de experienţa anterioară. 1. apud. nivelul de testosteron din sânge creştea. Controlul hipotalamic.TOTEU MARIUS masculii se angajează în relaţii sexuale doar în anumite perioade ale anului şi numai atunci produc spermă. în timp ce în alte culturi este o “crimă împotriva naturii”. Stimularea sexuală determină secreţia de testosteron. relaţiile sexuale producându-se indiferent dacă reproducerea este posibilă sau nu. centrii hipotalamici jucând un rol important. Persoana care iniţial nu era excitată sexual poate fi stimulată de fotografii erotice sau fantezii romanice. 1995) a raportat că relaţiile sexuale pentru obţinerea plăcerii este principala preocupare pentru polinezienii. care este benefică pentru sănătatea organismului. care îi învaţă o varietate de 171 . Marshall (1971. Motivaţia sexuală umană nu este guvernată de secreţiile hormonale. Ceea ce. tineri şi bătrâni. 2. Experimental s-a constatat că atunci când bărbaţii se excitau sexual vizionând un film erotic. dar nu trebuie să credem că între sexualitate şi hormoni nu există nici o legătură. Şi motivaţia sexuală este influenţată de învăţare. Cei mai mulţi tineri încep relaţiile sexuale cu o femeie mai în vârstă şi cu experienţă. şi motivaţia sexuală este sensibilă la această categorie de stimuli. Rolul stimulării externe. din insula Mangaia. Copiii sunt obişnuiţi cu relaţiile sexuale de la vârste de 12 -14 ani. Am constatat deja că învăţarea are un rol important în modelarea motivelor primare. Legătura slabă între sexualitate reproducere reprezintă principala diferenţă între comportamentul sexual uman şi animal. Comportamentul sexual al animalelor este limitat la anumite perioade de timp când fertilizarea şi reproducerea este propice. Motivaţia sexuală la oameni este mai puţin influenţată de factori hormonali. Varietatea de comportamente sexuale întâlnite la membrii unei culturi demonstrează rolul învăţării. Dworetzky. De exemplu. Rolul învăţării. 3.

De acestea depinde fericirea şi starea de confort a persoanei. în timp ce altele sunt învăţate. dr. Mai mult decât motivele primare.Prof. Nevoia de stimulare Mulţi oameni se plictisesc dacă stimularea este slabă sau dacă aceasta rămâne neschimbată. care era dungată. 4. dar şi alte animale. 1980). bărbaţii cu media de vârstă de 20 de ani raportând două. Rolul emoţiilor. în care trebuia să aleagă între a merge la dreapta pe o alee vopsită în gri sau să meargă pe aleea din stânga. În anumite situaţii anxietate şi depresia pot determina creşterea motivaţiei sexuale. Nivelul intens al sexualităţii se menţine şi în perioada maturităţii. a.Titular curs . Maimuţele ţinute într-o cuşcă plictisitoare vor depune mult efort pentru a deschide o 172 . trei orgasme pe noapte. Acestea duc la stimularea sistemului autonom simpatic care are o activitate opusă sistemului parasimpatic. Corneliu-Eugen Havârneanu comportamente sexuale. Oamenii. se pare că au un motiv înnăscut de căutare de noi stimuli. Într-un experiment. un şobolan a fost aşezat într-un labirint în formă de “T”. Motive psihologice Aceste motive nu sunt direct legate de supravieţuirea biologică a individului sau a speciei. Întrebare: Care este specificul motivaţiei sexuale în comparaţie cu celelalte motive primare? 1. şase nopţi pe săptămână. Stresul. Această practică determină renunţarea la onanism şi înlocuirea acestuia cu relaţii sexuale normale. Şobolanul explora mai întâi aleea cea mai interesantă. cu rol de mediere a motivaţiei sexuale.2. anxietate şi depresia duc la descreşterea motivaţiei sexuale. motivele psihologice sunt legate de experienţă. Ambii parteneri experimentează intense plăceri sexuale. Unele motive psihologice sunt înnăscute şi se întâlnesc şi la diferite specii de animale. Cea mai mare insultă pentru un bărbat din Mangaia este să fie acuzat că atinge orgasmul prea repede şi că nu este interesat de plăcerea partenerei (Lahey şi Ciminero. apoi explora aleea gri.

aleg un prieten cu care să lucreze. Dacă stimularea este prea mică activitatea neadecvată. Există un nivel optim de stimulare. dar este evident faptul că oamenii au nevoie de o anumit nivel de stimulare pentru a se simţi confortabil. Experimental s-a constatat că persoanele cu un nivel ridicat a motivaţiei de afiliere şi cu un nivel scăzut al motivaţiei de realizare de sine. fără a ţine seama de competenţa acestuia. Sunt persoane care au un nivel ridicat al acestui motiv. atunci într-o cameră este prea mult zgomot. S-a observat existenţa unor diferenţe individuale în legătură cu intensitatea acestui motiv. iar un ceramist are nevoie de un nivel de stimulare mai scăzut. dacă este prea puternică apare tendinţa de a găsi o modalitate de descreştere a acesteia. Dacă maimuţele aveau la dispoziţie un puzzle. Acest concept este legat de eficienţa activităţii în diferite situaţii. fiecare individ căutând să-şi menţină acest nivel optim de stimulare. O persoană activă are un nivel mediu de stimulare. în lipsa unei stimulări psihice oamenii simt nevoia unei activităţi.TOTEU MARIUS fereastră prin care puteau privi alte maimuţe sau obiecte în mişcare. Dacă stimularea este prea slabă apare tendinţa de a o intensifica. fotbaliştii au nevoie de un nivel ridicat de stimulare pentru un meci. oamenii sunt motivaţi să desfăşoare activităţi în grup. b. După un timp. Persoanele anxioase sau aflate în panică au un nivel ridicat de stimulare. Nu se cunosc mecanismele care controlează nevoia de stimuli noi. Oamenii sunt motivaţi să manipuleze şi să investigheze mediul înconjurător. apare tendinţa de a căuta liniştea. chiar dacă cuşca era la fel de plictisitoare. preferând să stea în compania celorlalţi şi neglijând chiar satisfacerea altor motive. Nu se ştie dacă există o nevoie biologică pentru menţinerea unui nivel moderat al stimulării. Motivaţia de afiliere Ca fiinţe sociale. De exemplu. Cei cu nivel scăzut a motivaţiei de 173 . atunci ele erau preocupate de joc. Indivizii pot supravieţui la un nivel ridicat sau foarte scăzut de stimulare deşi sunt motivaţi pentru atingerea unui nivel optim de stimulare. În funcţie de natura activităţii nivelul ideal al stimulării diferă. deci de a reduce stimularea. iar dacă este prea puternică activitatea este întreruptă şi dezorganizată. Stimularea se referă la starea de alertă sau de activare a unei persoane. Stimularea este legată de activitatea formaţiunii reticulare şi de cea a sistemului nervos vegetativ simpatic. De exemplu.

Acest tip de motivaţie se referă la nevoia psihologică de succes în situaţii competitive (în activitatea şcolară. igienă etc. dr. A doua teorie afirmă că motivaţia de afiliere se dobândeşte prin experienţă. bazându-se pe selecţie naturală. ceilalţi oameni devin “stimuli pozitivi” prin procesul de condiţionare clasică.Prof. Deoarece copiii sunt asistaţi de cei din jur atunci când îşi satisfac nevoile de hrană. în timp ce subiecţii cu un nivel scăzut de anxietate au manifestat tendinţe de afiliere mai mici. Ei evită profesiunile de competiţie deoarece simt un disconfort accentuat. Aceştia sunt foarte anxioşi în situaţii competitive şi au o teamă mare de eşec. Unii cercetători au arătat că există şi o temă de succes. Persoanele cu un nivel ridicat al motivaţiei de autorealizare trebuie să înveţe să echilibreze solicitările profesionale cu nevoia de relaxare. 174 . Indivizi care au un nivel ridicat al motivaţiei de autorealizare sunt mai puţin anxioşi în situaţii de eşec şi îşi aleg profesiuni în care au şanse de succes. Una dintre acestea afirmă că motivaţia de afiliere este înnăscută. decât dacă vânau individual.. Există două teorii explicative ale motivaţiei de afiliere. căldură. c. Indivizii se tem de succes deoarece sunt preocupaţi de responsabilităţile şi presiunile asociate succesului sau se tem de respingerea celorlalţi atunci când obţin succesul. Motivaţia de afiliere pare să fie mai puternică atunci când este ameninţată existenţa. participanţii la o vânătoare aveau mai multe şanse de succes dacă se organizau în grupuri. comportamentul de afiliere devine o întărire pozitivă. Motivaţia de autorealizare. Cei care au un nivel scăzut al motivaţiei de autorealizare nu sunt interesaţi de atingerea unui statut social sau de succesul material şi-şi canalizează energia spre alte domenii. Corneliu-Eugen Havârneanu afiliere şi cu un nivel ridicat a motivaţiei de realizare de sine îşi aleg partenerul pe care-l consideră cel mai competent. Astfel. şansele lor de supravieţuire erau mai mari. Experimental s-a constatat că subiecţii care erau făcuţi să se simtă mai anxioşi au manifestat un nivel mai ridicat a nevoii de afiliere. profesională). Astfel. Atunci când realizează succesul aceste persoane se bucură de reuşita lor mai mult decât majoritatea indivizilor. În perioadele preistorice.Titular curs . sportivă.

nu este parte a acesteia. în contrast. nedorind să fie recunoscuţi sunt motivaţi intrinsec să ajute alte persoane. el va desena mai puţin în continuare. Copilul lucrează pentru a obţine ciocolata şi nu din interes pentru matematică. putem spune că sunt motivate intrinsec pentru a rezolva puzzle. Se pune problema modalităţii de utilizare a motivaţiei intrinseci şi extrinseci în efortul de creştere a motivaţiei. Dacă. Dacă un copil. căruia nu-i place să-şi facă tema la matematică. De exemplu. 1980) Această teorie explică modul de achiziţionare a unor comportamente cum ar fi dragoste. Formele motivaţiei.3. consumul de droguri etc. acesta este motivat extrinsec. Psihologii au distins între motivaţia intrinsecă şi cea extrinsecă. 1. În mod asemănător. Teorii ale motivaţiei a. oamenii care fac donaţii anonime. saltul cu paraşuta. De exemplu.TOTEU MARIUS Întrebare: Care este specificul motivaţiei psihologice în comparaţie cu cea biologică? 1. este încurajat dându-i-se ciocolată. 175 . fără a fi recompensate pentru a aceasta. deci motivaţia intrinsecă a acestuia este scăzută. Două sunt conceptele importante ale acestei teorii: a. Motivaţia extrinsecă este externă activităţii desfăşurate. dacă unui copil căruia îi place să deseneze i se dă o diplomă de bun desenator. adăugarea de motivaţie extrinsecă duce la scăderea motivaţiei intrinseci. maimuţele care rezolvă un puzzle. Experimental s-a constat că atunci când un comportament nu a apare frecvent. Teoria proceselor oponente în achiziţionarea motivelor (Solomon. Motivaţia intrinsecă presupune motivarea persoanei prin natura activităţii desfăşurate sau consecinţele naturale ale acesteia sau de ambele. însă. poate fi folosită cu succes motivaţia extrinsecă pentru a creşte frecvenţa de apariţiei a acelui comportament. Fiecare sentiment pozitiv este urmat.4. subiectul este motivat intrinsec pentru a anumită acţiune. în comparaţie cu un alt copil care nu a primit o astfel de diplomă. de un sentiment negativ şi invers.

De exemplu. La bază se găsesc motivele de biologice. fie pozitiv. Atunci când partenerul lipseşte apar sentimente negative. iar spre vârf cele specific umane.Prof. sentimentul puternic de dragoste faţă de o persoană este urmat de un sentiment contrastant. Teoria lui Maslow (1970) Conform acestei teorii motivele umane sunt organizate într-o structură ierarhică. DE AUTOREALIZARE DE STIMĂ DE AFILIERE DE SECURITATE BIOLOGICE 176 . care apare în lipsa partenerului. Motivele de bază sunt comune pentru majoritatea oamenilor. deoarece sentimentele pozitive au dispărut. dar cu toate acestea iubirea devine mai intensă. Nu fericirea menţine relaţia ci simptomele negative ale lipsei celuilalt. fie negativ. b. psihologice. Orice sentiment. atunci sentimentele negative ale lipsei partenerului motivează reluarea legăturii. Dacă se încearcă separarea totală de partener. dr. dacă a fost experimentat de mai multe ori scade treptat în intensitate.Titular curs . În acest fel se explică dificultatea încheierii unei relaţii de iubire. Corneliu-Eugen Havârneanu b.

TOTEU MARIUS DE COMPLETAT ***** 177 .

Afectivitatea Majoritatea psihologilor acceptă existenţa a patru caracteristici definitorii pentru emoţii: a. Emoţiile sunt legate de anumite aspecte ale comportamentului. Celelalte emoţii rezultă din combinarea acestora. De exemplu. precum şi decizia a ceea ce simţim poate fi confuză. c. De exemplu. Plutchik (1980) consideră că există opt tipuri de emoţii de bază din combinarea cărora rezultă emoţiile complexe. anumite manifestări fiziologice produse de sistemul nervos vegetativ şi glandele endocrine. un comportament care însoţeşte în general emoţiile. bucurie. psihologii nu au ajuns încă la un acord în privinţa tipurilor acestora. De exemplu. Corneliu-Eugen Havârneanu 2. b. d.Titular curs . anxietatea este o combinare între frică şi una sau mai multe emoţii de bază (furie. mâhnire). ruşine şi frică. dispreţ. Încercând să spunem altora ceea ce simţim putem fi frustraţi pentru că majoritatea timpului nu suntem siguri de ceea ce simţim. Exprimarea emoţiilor faţă de alte persoane. Emoţiile reprezintă un complex de stări emoţionale care implică experienţe conştiente sau mai puţin conştiente. Izard (1972) consideră că există nouă tipuri de emoţii de bază: atracţie. care duc la răspunsuri psihice ce inhibă sau facilitează motivaţia comportamentului. dezgust. În acelaşi timp ei pot să simtă regret şi compasiune pentru cei care au fost ucişi. dacă o persoană introduce o monedă pentru a primi o cafea de la un automat. Deseori ne analizăm sentimentele şi chiar le expunem logic pentru a înţelege de ce ne comportăm într-un anumit fel. Aceste emoţii amestecate sunt confuze şi greu de înţeles. Deşi există o mare varietate de emoţii. surprindere. o tonalitate afectivă pozitivă sau negativă conştientă a experienţei. furie. dr. de amintiri plăcute şi neplăcute. Faţă de un obiect stările emoţionale pot fi un amestec de sentimente pozitive şi negative. situaţii stimul care provoacă reacţia. iar acesta fiind defect nu 178 . ruşine. mâhnire.Prof. Emoţiile ne dau informaţii vitale despre persoanele din jur. soldaţii se pot simţi fericiţi pentru că şiau salvat propria viaţă şi pe cea a camarazilor ucigând soldaţii inamici.

dacă întâlnim un urs în pădure apar modificări fiziologice asociate pericolului (tremur. frustrarea că nu ai auzit ceasul şi ai pierdut o întâlnire foarte importantă sunt experienţe memorabile. 2. De exemplu. informaţiile pe care le primim de la alte persoane reprezintă referinţe sociale prin care verificăm propriile noastre interpretări. iar aceste răspunsuri determină apariţia emoţiilor. Conştientizarea acestor modificării reprezintă emoţia.Lange W. Dacă mama pare fericită atunci această probabilitate creşte. Dacă aceleaşi experienţe sunt trăite de o altă persoană. 179 .2. atunci persoana se poate înfuria. Expresivitatea facială a unei persoane oferă informaţii despre ceea ce simte persoana respectivă. Teoria lui James . Emoţia de furie va determina un comportament agresiv faţă de automatul de cafea. Oamenii comunică emoţional. De exemplu. atunci am putea evoca cu uşurinţă aceste răspunsuri. folosirea sistemului numit panta vizuală imaginat de Gibson şi Walk (1960) în experimentele în care subiecţii erau copii de un an. James consideră că acest punct de vedere este corect deoarece anumite comportamente apar atât de repede încât nu există timpul necesar pentru a simţi o emoţie înainte de acţiune. Emoţia urmează comportamentul şi nu-l produce. Dacă mama manifestă teamă atunci probabilitatea ca prăpastia să fie trecută de copii este mai mică. Deci.TOTEU MARIUS produce cafeaua.). consideră incorectă explicaţia emoţiilor ca efecte ale evenimentelor din mediu. Bucuria de a te îndrăgosti. emoţia este simţită după ce comportamentul a apărut. Teorii ale emoţiei a. au demonstrat că expresia emoţională a mamei influenţează comportamentul copiilor. În acelaşi timp. jena de a fi întrebat de profesor atunci când nu eşti pregătit. paloare etc. El susţine că experienţele din mediu duc la apariţia unor răspunsuri musculare şi viscerale. Emoţiile puternice sunt bine memorate. James. Lange urmează aceeaşi linie în explicarea emoţiilor considerând că emoţiile apar in urma răspunsurilor musculare sau viscerale.

În acest caz cea 180 .Prof. De asemenea. fiind influenţată mult timp de evenimentul respectiv. simpla percepţie a evenimentului declanşează emoţia înainte oricărei interpretări. în timp ce altă poate rămâne imobilă. prin această teorie se atrage atenţia asupra faptului că în anumite situaţii reacţia emotivă poate fi în relaţie cu un instinct. Limita acestei teorii derivă din faptul că nu se constată o relaţie direct proporţională a trăirilor afective cu manifestările corporale exterioare. care fuseseră neglijate în teoriile anterioare. Deci. mai ales în cazul emoţiilor şoc. cu toate că până în acel moment el nu a căzut vreodată. trăirea unui eveniment trist poate provoca multă agitaţie din partea unei persoane. Corneliu-Eugen Havârneanu Explicaţia tradiţională a emoţiilor 1 Eveniment stimul Întâlnirea cu ursul 2 Emoţie Frică 3 Reacţie Fuga Explicaţia lui James-Lange 1 Eveniment stimul 2 Reacţii viscerale şi musculare care depind de 3 Evaluarea emoţiei plecând de la reacţiile viscerale şi musculare Senzaţia de frică datorată fugii evenimentul stimul Întâlnirea cu ursul Fuga Teoria lui James-Lange a evidenţiat importanţa modificărilor fiziologice. manifestată pe o durată scurtă.Titular curs . De exemplu. dr. un copil de câteva luni se sperie dacă ai tendinţa de a-l scăpa din braţe. De exemplu.

(Stanley Schachter) Deşi mai mulţi psihologi au contribuit la dezvoltarea diferitelor aspecte ale teoriei constatăm existenţa unei teorii cognitive unitare. înroşire etc. c. ritmul cardiac şi respirator. Această perspectivă cognitivă a interpretării stimulilor relevanţi pentru producerea emoţiei face trimitere la filosoful grec Epicur care spunea “oamenii nu sunt afectaţi de evenimente ci de modul cum le interpretează”. Interpretarea stimulilor externi. Pentru Cannon şi Bard. Există puţine diferenţe fiziologice între aceste emoţii. De asemenea. De aici informaţia este simultan orientată spre cortex unde se produce experienţa emoţională.) dar totuşi persoana nu manifestă nici o emoţie. Această teorie pune accentul pe interpretarea cognitivă a stimulilor emoţionali luându-se în consideraţie două aspecte:  interpretarea stimulilor proveniţi din mediul extern. dacă injectăm adrenalină unei persoane apar multe modificări fiziologice caracteristice unui şoc emoţional (creşterea ritmului cardiac. De exemplu. dacă o persoană 181 . pupilele se dilată. b. Teoria cognitivă a emoţiilor.  interpretarea stimulilor interni.TOTEU MARIUS de a 2-a persoană este mai puternic afectată de eveniment. Atunci când aceste emoţii apar creşte cantitatea de adrenalină. care produce modificările fiziologice care pregătesc răspunsul. însă manifestările ei exterioare. şi spre hipotalamus şi sistemul nervos vegetativ. fericire supărare erau asemănătoare. Autorii consideră că modificările fiziologice şi musculare nu cauzează emoţia ci mai degrabă emoţiile şi aceste modificări apar simultan. a respiraţiei. Ei au arătat că modificările fiziologice asociate emoţiilor de furie. Aceste diferenţe nu sunt suficiente pentru a explica diversitatea emoţiilor. Pornind de la aceste idei ei au formulat o teorie în care rolul esenţial în producerea emoţiilor îl are talamusul. Teoria lui Canon-Bard Cei doi autori au plecat de la teoria lui James şi Lange. precum şi modificările fiziologice sunt mai slabe în comparaţie cu cele ale primei persoane. experienţa emoţională conştientă şi modificările fiziologice sunt două evenimente simultane şi independente. Informaţia provenită de la un stimul este transmisă talamusului.

prezentânduse aspecte irelevante. unde este interpretată prin raportare la experienţa anterioară. Subiecţii din grupul care a auzit sunetele ce exprimau durerea au avut modificări vegetative mai puternice şi au considerat filmul mai trist în comparaţie cu subiecţii celorlalte grupe. După injectarea presupusei vitamine li se spunea că vor 182 . în funcţie de numele expeditorului ea pate fi speriată sau bucuroasă. Interpretarea cognitivă a acestor modificări are un rol important în experienţa emoţională. gândindu-se că în pachet este un ceas. Interpretarea cognitivă a sunetelor receptate a modificat semnificaţia emoţională a filmului. Corneliu-Eugen Havârneanu primeşte prin poştă un pachet din care se aude un sunet asemănător celui produs de un ceas. este uşor să apără interpretări greşite ale acestora. Al treilea grup auzeau un mesaj care descria operaţia în termeni ştiinţifici. Această teorie sugerează că interpretarea stimulilor interni este mai importantă decât stimulii înşişi. Schachter şi Singer (1962) consideră că modificările vegetative sunt difuze şi nu sunt specifice pentru diferitele emoţii. apoi mesajul este trimis spre sistemul nervos vegetativ care determină modificările fiziologice ale organismului. Această teorie ne ajută să explicăm de ce dragostea poate fi confundată cu atracţia sexuală sau de ce deţinuţii pot dezvolta sentimente de prietenie faţă de cei care-i păzesc. Un grup de subiecţi vedea filmul fără sunet. dr. Dacă expeditorul este un duşman. în diferite situaţii emoţionale.Prof. Subiecţilor li s-a spus că vor participa la un experiment în care se vizează studierea efectelor unei vitamine asupra vederii. Interpretarea stimulilor interni. Al patrulea grup primea un mesaj care ignora durerea operaţiei. atunci persoana poate gândi că în pachet este o bombă şi va fi speriată. Al doilea grup auzea sunetul care exprima durerea trăită de cei operaţi. Acest aspect a fost verificat prin realizarea următorului experiment. Subiecţii au vizionat un film care prezenta operaţii de circumcizie realizate fără anestezie asupra copiilor unui trib de arborigeni din Australia. nu sunt distincte. Deşi toţi subiecţii vedeau acelaşi film sunetul a avut un efect puternic asupra interpretării cognitive a situaţiei. Dacă expeditorul este un bun prieten atunci persoana se va bucura. Deoarece senzaţiile produse de sistemul nervos vegetativ. Din perspectiva teoriei cognitive a emoţiei. informaţia ajunge mai întâi la cortex. Experimental s-a demonstrat importanţa stimulilor exteriori în producerea emoţiilor.Titular curs . Observăm că interpretarea stimulului şi nu stimulul însuşi cauzează reacţia emoţională.

Autorii erau interesaţi de modul în care subiecţii vor interpreta cognitiv această stimulare. Teoria cognitivă Cortex Teoria lui James -Lange Cortex Teoria Cannon-Bard Cortex Stimuli Talamus Stimuli Talamus Stimuli Talamus Hipotalamus Hipotalamus Hipotalamus Reacţiile organismului Reacţiile organismului Reacţiile organismului Temă: Stabiliţi care diferenţele dintre teoriile lui James-Lange. un hormon care are efecte de stimulare a sistemului cardiac şi a altor organe. iar când complicii erau nervoşi şi subiecţii spuneau că sunt nervoşi. ei atribuind substanţei injectate modificările fiziologice. Această abilitate apare şi la triburile care nu au contacte cu 183 . Putem recunoaşte expresia facială a unei persoane şi pe baza ei să spunem care este emoţia pe care aceasta o trăieşte. în circumstanţe diferite. Întro situaţie. Aceştia erau de fapt complicii experimentatorului.TOTEU MARIUS trebui aşteptaţi şi alţi subiecţi pentru începerea experimentului.ului facial (Tomkins) Dispoziţiile emoţionale ale oamenilor pot fi evaluate în funcţie de expresia facială a acestora. complicii manifestau o bună dispoziţie. Comportamentul complicilor nu le influenţa starea emoţională. d. iar în alta se enervau şi deveneau irascibili. Subiecţilor din grupul experimental li s-a injectat de fapt epinefrin. Teoria feedback . Sa constatat că forma de comportament a complicilor a influenţat modul de interpretare cognitivă a modificărilor fiziologice produse de hormonul injectat. Atunci când complicii erau veseli subiecţii afirmau că au aceeaşi trăire. Acest efect nu apărea atunci când subiecţii erau informaţi despre adevăratul efect al substanţei injectate. Cannon-Bard şi Schachter.

În general. dezgust. Observarea posturii şi mişcărilor corpului ajută la interpretarea expresiei faciale. Cu toate că sunt înnăscute expresiile emoţionale pot fi controlate. La fel ca James şi Lange. supărare. De exemplu. Evaluarea stărilor emoţionale se bazează şi pe postura şi mişcările corpului.Prof. Rezultatele au evidenţiat faptul că nu numai construirea unei expresii faciale a dus la modificări fiziologice. furie. un subiect trebuia să se gândească la ceva foarte trist şi apoi să evalueze cât 184 . Subiecţilor din grupul de control li s-a cerut să contracte muşchii faciali care nu erau implicaţi în expresia facială a unei anumite emoţii. Pentru a verifica dacă stările fiziologice distincte. Apoi subiecţii relatau trăirile emoţionale pe care l-au avut. tristeţea şi frica. Rezultatele au fost neconcludente. furia. Se consideră că există cinci expresii faciale universale: bucuria. consideră că acest feedback este un precursor muscular al emoţiei. Corneliu-Eugen Havârneanu mass media sau culturile occidentale. Cercetătorii s-au întrebat dacă feedback-ul transmis de propria noastră expresie ne ajută să ştim ce emoţie trăim. Tomkins. frică. Scopul era de a verifica dacă expresiile faciale modificate deliberat influenţează starea emoţională. temperatura mâinilor). oamenii se pot abţine să râdă într-o situaţie amuzantă în care momentul nu este potrivit pentru o astfel de manifestare. ci li s-a indicat doar care muşchi trebuie contractaţi. sunt asociate emoţiilor Ekman a cerut subiecţilor să evoce experienţe emoţionale legate de cele şase emoţii. adică există o organizare predeterminată pentru activarea anumitor muşchi faciali în timpul unei trăiri emoţionale. bucurie).Titular curs . create de expresiile faciale. Subiecţilor nu li s-a cerut să producă o anumită expresie emoţională. el crede că diferitele acţiuni musculare preced apariţia diferitelor emoţii. dr. De exemplu. oamenii au aceleaşi expresii faciale pentru exprimarea emoţiilor. Mai târziu. Paul Ekman (1983) a examinat care sunt muşchi implicaţi în şase expresii faciale universale (surpriză. dezgustul. Mulţi consideră că aceste expresii sunt înnăscute. ci şi tipurile de modificări fiziologice asociate celor şase expresii faciale erau diferite unele de altele. Pentru verificarea teoriei s-a cerut subiecţilor să producă diferite expresii faciale atunci când realizau diferite sarcini. Au fost măsurate modificările fiziologice asociate fiecărei expresii (ritmul cardiac.

furie. Experienţele evocate şi evaluate la un nivel ridicat au creat aceleaşi modificări fiziologice ca şi expresiile faciale. În acelaşi timp aceste cercetări sugerează modificarea teoriei cognitive a emoţiei. Unii cercetători consideră că în multe situaţii emoţiile sun separate de gândurile noastre. Autorul defineşte emoţia ca “o succesiune complexă de evenimente. celelalte tipuri de emoţii fiind o combinare a emoţiilor primare. Aceste date susţin teoria lui James şi Lange pentru că :  diferite reacţii musculare şi viscerale duc la apariţia diferitelor emoţii. În acest sens emoţiile există pentru că servesc unei anumite funcţii. surpriză. care conţine elemente de înţelegere cognitivă. 185 . Există opt emoţii primare: tristeţe. cred că emoţiile nu pot exista înainte ca procesele mentale sau activitatea cognitivă să apară pentru a ajuta la interpretarea senzaţiilor şi la stabilirea semnificaţiei acestora şi apoi este generată starea emoţională. frică. Teoria evoluţionistă a emoţiilor (Plutchik) Deşi multe dintre comportamentele emoţionale sunt rezultat al învăţării şi proceselor cognitive. dar nu putem spune că cogniţia este necesară înainte de apariţia emoţiei. Această afirmaţie este susţinută de faptul că există expresii facile şi reacţii emoţionale care apar la toţi membrii speciei umane. sentimente.  emoţiile sunt create de reacţii musculare care apar înainte de emoţia însăşi. ele având funcţii importante şi putând fi modificate pe parcursul experienţei.” Autorul consideră că anumite emoţii sunt fundamentale sau primare. Din acest punct de vedere informaţia senzorială este orientată direct spre circuitele neuronale care duc la apariţia emoţiei. precum şi de apariţia unor expresii facile similare celor umane la alte specii de animale. Apariţia expresiile emoţionale şi la alte specii de animale este justificată de faptul că acestea ajută probabil la supravieţuirea speciilor respective.TOTEU MARIUS de trist se simte pe o scală cu opt trepte. bucurie. Cogniţia este importantă. unele dintre acestea sunt înnăscute. dezgust. Aceste emoţii apar într-o mare varietate de situaţii şi indiferent de tipul de personalitate. impulsuri spre acţiune şi comportamente direct observabile. Plutchik (1980) consideră că emoţiile sunt pattern-uri comportamentele înnăscute. e. anticipare şi acceptare (sub forma receptivităţii sexuale). Alţii.

? 186 . De exemplu. cogniţia evenimentului.Prof. Plutchik însă consideră că un animal fuge nu pentru că îi este frică ci pentru a se proteja (acesta fiind valoarea sau funcţia emoţiei). un comportament ghidat de mecanisme înnăscute şi bazat pe evaluare şi funcţia la care serveşte comportamentul.Titular curs . Corneliu-Eugen Havârneanu Teoria lui Plutchik nu se referă doar la aspectele comportamentale ale emoţiilor. acesta fiind motivul pentru care ele au fost selectate în procesul de evoluţie. precum şi între teoria lui Tomkins şi cea a lui Plutchik. ci şi la cele funcţionale. Această teorie se asemănă cu cea a lui Schachter prin faptul că emoţia apare după ce a fost făcută evaluarea cognitivă. evaluarea sentimentului. În concepţia lui Plutchik emoţia are cinci componente: un eveniment-stimul. Acest model explicativ se deosebeşte de teoria lui James-Lange. adică servesc unui scop. Întrebare: Care sunt diferenţele între teoriile lui Plutchik şi James-Lange. în teoria lui Plutchik emoţia nu se bazează doar pe evaluarea cognitivă. Aceştia argumentează că un animal fuge atunci când îi este frică. dr. emoţia de frică are funcţia de protecţie a organismului. ci implică şi mecanisme fiziologice înnăscute care ghidează comportamentul spre un anumit scop. Schachter. Totuşi. care ajută organismul să supravieţuiască. Fiecare dintre cele opt emoţii de bază sunt funcţionale.

mirosului. Virtual orice aspect al lumii externe. care receptează din exterior diferite forme de energie (lumină. când mâncăm hrana este stimul pentru receptorii gustului. le convertesc în impulsuri nervoase şi le transmit spre creier pentru a fi interpretate. deci de la forma de energie (unda luminoasă sau sonoră). Dacă o persoană este conştientă de prezenţa unui stimul sau răspunde într-un anumit fel la acţiunea acestora. lovituri). Acestea ne dau posibilitatea să vedem. Senzaţia este procesul de detectare a stimulilor care vin din exterior sau din propriul corp. atingem. poate fi considerat stimul: căldura camerei este stimul pentru receptorii din piele. care reprezintă un concept cheie în acest capitol. care poate stimula celulele receptoare. Psihologii disting între senzaţie şi percepţie. Percepţia este un proces de organizare a senzaţiilor în structuri cu înţeles. În timp ce senzaţia ne dă posibilitatea să detectăm un punct negru pe această pagină. durerea etc. se referă la diferite aspecte ale lumii externe şi influenţează în mod direct comportamentul şi experienţa conştientă. Procesul de primire a informaţiilor din lumea externă. auzim. 1990). codificarea şi transmiterea lor spre creier este denumit senzaţie (Lahey. Nu numai aspecte ale lumii externe pot fi stimuli. Denumirea de stimul vine de la acţiunea de stimulare a organelor senzoriale. Organele senzoriale operează prin intermediul celulelor senzoriale receptoare. B. ci şi ”lumea internă” a organismului. precum şi de lumea internă a corpului nostru doar pentru că avem un număr de organe senzoriale capabile să primească mesaje. Senzaţia porneşte de la un anumit tip de stimul. Deşi psihologii disting între senzaţie şi percepţie. care acţionează asupra organelor senzoriale (ochii sau urechea). cele două procese se suprapun şi nu există un punct clar în care senzaţia să se termine şi să înceapă percepţia. să simţim plăcerea. PERCEPŢII ŞI REPREZENTĂRI Noi suntem conştienţi de lumea externă. 1. De exemplu dacă mâncăm mult la o petrecere stomacul va deveni un stimul evident. putem spune că acea persoană recepţionează un stimul.TOTEU MARIUS PROCESE PSIHICE COGNITIV SENZORIALE SENZAŢII. vibraţii. Stimulii. percepţia vizuală ne permite să organizăm punctele negre în litere sau cuvinte.1 Atenţia selectivă 187 . căldura.

trebuie să procesăm doar o mică parte din ea şi să facem abstracţie de restul. Există o serie de factori care influenţează selectivitatea atenţiei: semnificaţia stimulilor.Prof. Energia stimulilor externi nu poate ajunge direct la creier. Acest proces face posibil. Organele receptoare au celule receptoare. De exemplu. traduse în impulsuri nervoase. care au neuroni specializaţi adică pot fi stimulaţi de un anumit tip de energie senzorială. noi nu putem auzi sunetele care au o frecvenţă foarte mare de 20. intensitatea informaţiei. Noi suntem conştienţi de stimuli numai dacă celulele receptoare pot recepţiona informaţia. de exemplu propriul nume rostit la radio. un zgomot puternic ne va atrage atenţia. De aceea mesajele trebuie să fie codificate. Procesul de trecere de la o formă de energie la alta poartă denumirea de convertire. Procesul care permite să se răspundă doar la anumiţi stimuli este denumit atenţie selectivă. să ascultăm melodia preferată la radio în timp ce citim un text. dr.000 vibraţii pe secundă. Corneliu-Eugen Havârneanu Primul pas în primirea şi interpretarea mesajelor senzoriale este să dai atenţie mesajului respectiv. vocea şefului care se apropie. În toate cazurile celulele receptoare trimit informaţia codificată sub formă de impuls nervos. tipurile de energie din exterior nu pot trece prin nervi. noutatea şi mişcarea. altele la lumină. când oamenii încep să îmbrace haine mai scurte şi subţiri primăvara acest lucru ne atrage atenţia. alţi factori sunt culoarea. Anumite celule receptoare sunt sensibile la sunete. de exemplu. Care este rolul atenţiei selective în producerea senzaţiei? 2. la fel se întâmplă şi în cazul în care un prieten îşi schimbă tunsoarea. Întrebări: 1.Titular curs . complexitatea şi repetarea stimulilor. Pentru a putea “înţelege” acest amalgam de informaţii. Noi suntem bombardaţi constant de un număr prea mare de stimuli interni şi externi pentru a putea răspunde acestora la timp. prin intermediul nervilor. altele la substanţe chimice etc. Care sunt factorii care favorizează selectivitatea? 188 . spre ariile senzoriale din creier. iar creierul nu poate “înţelege” sensul acestor informaţii. lucrurile care au semnificaţie pentru noi ne atrag atenţia. care sunt transmise creierului şi pe care acesta le înţelege.

Termenul de prag se referă la limitele inferioare ale experienţei senzoriale. Weber şi Fechner denumesc acest prag diferenţa observabilă. deoarece oamenii diferă considerabil în ceea ce priveşte sensibilitatea la stimulii slabi. răspunsul subiectului poate fi influenţat de predispoziţia subiectului de a raporta prezenţa unui anumit stimul. este nevoie să se adauge sau să se ia 1/30 din greutatea iniţială (1/30 din 1000 g = 33.TOTEU MARIUS 1. De exemplu. Ei au descoperit că modificarea intensităţii stimulării pentru a produce o diferenţă observabilă reprezintă o proporţie constantă din stimularea iniţială (legea lui Weber şi Fechner). Există două tipuri de praguri: cea mai mică intensitate a unui stimul care poate fi detectată. Din acest motiv pragul absolut este definit ca intensitatea stimulului detectat în jumătate din cazuri. Predispoziţie de a detecta un sunet depinde de estimarea probabilităţii de a fi atacat. Este mult mai probabil să detectăm un sunet atunci când zona este periculoasă decât atunci când suntem într-o zonă sigură. şi cea mai mică diferenţă dintre doi stimuli care poate fi detectată. Fechner şi Bouguer au demonstrat că stimulul creşte în progresie geometrică iar senzaţia în progresie aritmetică: S = KlogE + C . Acesta depinde de condiţia fizică.3 g) pentru a fi simţită diferenţa. Persoana care ţine în mână o greutate de 500 g va observa schimbarea dacă se adaugă sau se iau 16. 1/100 pentru lumină şi 1/10 pentru sunete.2.6 g. Pragul absolut reprezintă cea mai mică intensitate a unui stimul care poate fi detectată. Să presupunem că mergem noaptea pe stradă. nu orice mesaj este suficient de puternic pentru a fi detectat. Acest raport este de 1/30 pentru greutate. care poate fi detectată în jumătate din cazuri este denumită prag diferenţial. iar sensibilitatea variază în timp. Măsurarea acestui prag nu este uşoară. (s/S = k). dacă o persoană ridică o greutate de 1 kg. Pragul absolut este influenţat nu numai de intensitatea stimulilor dar şi de starea psihică şi fizică a individului. Experimental s-a demonstrat că pragul diferenţial se află într-un raport constant faţă de mărimea care se adaugă sau se ia din stimulul iniţial. Cercetările realizate de Weber. motivaţia şi calităţile stimulului testat. Astfel. Legea lui Weber şi 189 . iar "K" şi "C" sunt constante. Pragurile senzoriale Chiar dacă organele senzoriale pot converti un anumit tip de informaţii senzoriale. "E" excitantul. Cea mai mică diferenţă dintre doi stimuli. unde "S" reprezintă senzaţia.

Corneliu-Eugen Havârneanu Fechner este valabilă pentru stimulii cu intensitate medie şi mai puţin pentru cei cu intensitate foarte scăzută sau ridicată.3. Cum totuşi oamenii observă numai anumiţi stimuli? Un motiv este acela că un stimul care rămâne constant în intensitate. Acest fenomen este astăzi cunoscut sub numele de Legea lui Weber. ci senzaţia se modifică deoarece receptorii temperaturii din piele se adaptează la temperatura apei. Capacitatea de a detecta schimbările mici în intensitatea stimulilor slabi şi modificările mari în intensitatea stimulilor puternici a fost pentru prima dată studiată. în acest caz putând să apară tremurăturile sau chiar durerea produsă de frig. Astfel pe lângă alţi factori. Când un stimul este prezent continuu sau se repetă la intervale scurte. Dacă într-o sală de sport intensitatea luminii este de 1000 de lucşi. de Weber (1834). precum şi faptul că sensibilitatea individuală la anumiţi stimulii variază în timp. probabil pentru că celulele receptoare obosesc. Adaptarea senzorială ne permite să detectăm modificările importante din jurul nostru şi să le ignorăm pe cele care rămân constante. dar şi pragul diferenţial. Psihofizica studiază limitele senzoriale şi adaptarea senzorială. mai precis relaţia dintre proprietăţile fizice ale stimulilor şi senzaţia psihică pe care o produce. Întrebări: 1. Adaptarea nu este completă la senzaţiile de intensitate extremă. Adaptarea senzorială este un proces care alterează relaţia dintre stimuli şi senzaţie. aşa cum am arătat anterior. progresiv nu mai este observat.Prof. cum ar fi sunetele joase. apa este simţită ca fiind rece. Adaptarea senzorială Am menţionat deja că organele senzoriale sunt bombardate constant de stimuli. care susţine că intensitatea necesară unui stimul pentru a fi detectată o modificare a acestuia este 190 . Apa nu îşi schimbă temperatura. dacă întrăm în apa unei piscine pentru a înota. substanţele odorifice. După câteva minute ni se va părea “bună” pentru înotat. cum ar fi oboseala. Adaptarea apare şi pentru alţi stimuli. cu câţi lucşi trebuie să crească această intensitate pentru ca spectatorii să sesizeze diferenţa de lumină? 1. dr.Titular curs . senzaţia produsă de acea cantitate de energie devine progresiv mai slabă. De exemplu. Ce este pragul diferenţial şi care sunt concluziile experimentale în legătură cu acesta? 2. neatenţia intervine şi adaptarea senzorială.

nu vor fi observate. Aceeaşi modificare în mărimea fizică a unui stimul poate fi evidentă uneori. De exemplu.5. care ar putea fi fatale. contrastul succesiv constă în creşterea sensibilităţii pentru stimulul care urmează (un sunet înalt care urmează unui sunet jos va fi sesizat mai bine datorită contrastului dintre cele două sunete).4. negru pe fond alb şi verde pe fond roşu) 1. b. Astfel. 191 . acest mod de a concepe monitorul este periculos: la o altitudine mare intensitatea luminii va fi mică şi orice schimbare în altitudine va fi repede detectată. contrastul simultan se manifestă când doi stimul apar în acelaşi timp şi este întâlnit cel mai frecvent în sensibilitatea vizuală. Vom folosi o lumină care creşte în intensitate cu cât avionul va pierde mai mult din altitudine. intensitatea luminii va fi mare iar diferenţele în altitudine. Să presupunem că trebuie să găsim o modalitate pentru ca monitorul de altitudine a unui avion să fie mai vizibil pentru pilot. iar un focar de inhibiţie produce în jur excitaţie). zgomotul produs de un avion determină o scădere a sensibilităţii vizuale. Conform legii lui Weber. urmată apoi de o creştere a acesteia peste valoarea medie. în timp ce în anumite situaţii aceasta nu este sesizată. Interacţiunea analizatorilor Constă în faptul că o senzaţie care se produce într-un analizator influenţează producerea senzaţiilor în alţi analizatori. existând două modalităţi de realizare a acestuia: a. Fenomenul se explică pe baza legii inducţiei reciproce negative şi pozitive (un focar de excitaţie produce în jurul său inhibiţie. Întrebare: Explicaţi în ce constă adaptarea senzoriale şi care sunt factorii care o influenţează? 1.TOTEU MARIUS direct proporţională cu intensitatea iniţială a stimulului. intensificându-le sau diminuându-le. (negru pe fond galben. presupunem că pilotul va observa mai uşor modificările în altitudinea avionului. însă. Contrastul senzorial Constă în scoaterea reciprocă în evidenţă a unor stimuli cu caracteristici opuse. pe când la altitudine mică. Acest fapt are implicaţii practice.

care prin inducţie negativă produce în jur inhibiţie. O parte din radiaţii sunt absorbite de corpuri. cutanate) şi natura conţinutului informaţional. 1. Clasificarea senzaţiilor Pentru clasificarea senzaţiilor se folosesc două criterii: analizatorul specializat pentru receptarea informaţiei (senzaţii vizuale. indigo şi violet).6. ceea ce determină scăderea sensibilităţii vizuale. dacă lungimea de undă este mai mare de 760 milimicroni sau ultraviolet. Încetarea zgomotului produce în zona auditivă un focar de inhibiţie. culorile pot produce senzaţia că sunt catifelate sau dulci etc. dr. deşi acesta nu a fost stimulat. Între aceste valori găsim lungimile de undă ale culorilor fundamentale (roşu.Prof. Ochiul uman receptează lungimile de undă cuprinse între 390-760 milimicroni. Senzaţiile exteroceptive externe: Senzaţiile vizuale: Stimulii sunt undele electromagnetice care acţionează asupra analizatorului vizual. Undele electromagnetice provin de la surse de lumină (naturale sau artificiale). Sinestezia este o formă specifică de interacţiune şi constă în faptul că stimularea unui analizator produce efecte senzoriale caracteristice unui alt analizator. gustative. albastru. Zona inhibată se extinde şi asupra ariei corticale a văzului. galben. auditive. statice şi interoceptive). Aceasta determină o creştere a sensibilităţii vizuale peste valoarea medie. proprioceptive. De exemplu. Dincolo de aceste lungimi de undă se trece la infraroşu. olfactive. care prin inducţie pozitivă dezvoltă în jur excitaţie. oranj. iar radiaţiile reflectate stimulează furnizează informaţii despre obiectele şi fenomenele lumii 192 . care cuprinde şi zona vizuală. daca lungimea de undă este mai mică de 390 milimicroni). adică ce fel de informaţii sunt oferite (senzaţii exteroceptive. sunete Înalte produc senzaţia că sunt ascuţite sau reci. sau de la corpuri luminate.Titular curs . Corneliu-Eugen Havârneanu Zgomotul avionului produce pe scoarţă un focar puternic de excitaţie. verde.

este văzut alb. Înălţimea este dată de frecvenţa vibraţiilor (numărul de vibraţii pe secundă. Deci. Tonul cromatic reprezintă felul. Urechea umană receptează numai undele sonore cu o frecvenţă cuprinsă între 16. iar cu cât conţine mai mult alb ea tinde spre cenuşiu. cu o frecvenţă mai mică. Luminozitatea (intensitatea radiaţiei) reprezintă locul pe care-l ocupă fiecare culoare pe o scala în care cea mai luminoasă culoare este albul iar cea mai întunecată este negrul. negrul doliul). tipul culorii şi este dat de lungimea de undă (pentru roşu 760 milimicroni.00020. Proprietăţi (calităţi) ale senzaţiilor auditive: înălţimea. cu cât o culoare este amestecată cu mai puţin alb. Senzaţiile auditive Stimulii sunt undele sonore care acţionează asupra analizatorului auditiv. Culorile au semnificaţii socio-culturale (albul semnifică puritatea. Culorile au rol de semnalizare a existenţei unor obiecte. cu o frecvenţă mai mare. Dacă un obiect absoarbe toate undele luminoase. iar dacă reflectă doar o parte din lungimile de undă. Prin amestecul celor şapte culori fundamentale se obţine culoarea alb. iar pentru violet 390 milimicroni). este văzut negru. este rotit cu o anumită viteză apare culoarea alb-cenuşiu. a. 2. intensitatea. Proprietăţi (calităţi) ale senzaţiilor vizuale: tonul cromatic. Din acest punct de vedere sunetele pot fi înalte (subţiri). Undele sonore sub 16. numit "Discul lui Newton". În acest fel obiectele sunt văzute colorat în nuanţa cromatică corespunzătoare lungimii de undă reflectate. negrul. ea este mai pură. 1.000 vibraţii pe secundă. Saturaţia (puritatea) este dată de cantitatea de alb amestecată în culoarea dominantă. 3. 193 . cenuşiul sunt culori mohorâte). dacă le reflectă pe toate. Ele au încărcătură energetică în funcţie de tonul cromatic (roşu este o culoare antrenantă.TOTEU MARIUS ochiul. Dacă un disc.000 vibraţi pe secundă sunt infrasunete iar peste 20.). este văzut în una din cele şapte culori fundamentale. timbrul. luminozitatea şi saturaţia.000 vibraţii pe secundă sunt ultrasunete. sau joase (groase). pentru verde 500. colorat în proporţii egale cu cele şapte culori.

Prof. Senzaţiile proprioceprive furnizează informaţii despre poziţia membrelor. Combinarea acestor gusturi în diferite proporţii contribuie la formarea celorlalte gusturi. Senzaţiile cutanate sunt de doua tipuri: tactile şi termice. Intensitatea este dată de amptitudinea undei (mărimea oscilaţiilor) şi din acest punct de vedere sunetele pot fi puternice. precum şi despre direcţia.Titular curs . este însoţit şi de alte tonuri mai slabe.) Sunt însoţite de o tonalitate afectivă (miros plăcut sau neplăcut). duritatea. Aceste sunete sunt numite armonice şi diferă de la un instrument la altul. medii. dulce (zaharina ). Corneliu-Eugen Havârneanu b. dr. asperitatea obiectelor. durata şi intensitatea mişcărilor şi oferă informaţii despre: 194 . Acestea modifică forma vibraţiei undei sonore. pe lângă tonul dominant. Senzaţiile olfactive Stimulii sunt substanţele volatile care pătrund în fosele nazale. Există patru gusturi fundamentale: sărat (clorura de sodiu). miros de trandafir etc. 2) Senzaţiile termice (de temperatură) Stimulul este diferenţa dintre temperatura corpului şi cea a obiectelor. Au rol de apărare împotriva substanţelor nocive şi în reglarea compotamentului alimentar. Dau informaţii despre netezimea. Au o tonalitate afectivă pozitiva şi negativă (gust plăcut sau neplăcut). 1) Senzaţiile tactile (de contact sau de presiune) Stimulii sunt suprafeţele obiectelor care vin in contact cu pielea. a trunchiului şi a capului. dar unii introduc în această categorie şi senzaţiile de durere. Timbrul este dat de forma undei. Dau informaţii despre proprietăţile calorice ale obiectelor. Aceste senzaţii includ şi mecanisme de termoreglare (adaptare termică). Au rol de apărate împotriva unor substanţe nocive. amar (chinina). Un sunet muzical. c. Împreună cu senzaţiile chinestezice (de mişcare) dau informaţii despre întinderea şi forma obiectelor. slabe. acru (acid acetic). Senzaţiile gustative Stimulii sunt substanţe solubile care pătrund in cavitatea bucală. Aceste senzaţii au calităţi diferite care poartă denumirea substanţei care le produce (miros de benzină.

motivaţia. c. Senzaţii de durere determinate de tulburările funcţionale sau distrugeri de ţesuturi (dureri musculare. setea. De exemplu. b. dureri intestinale etc. Dar cuţitul poate avea semnificaţii perceptive unice pentru fiecare individ: dacă a fost atacat de cineva cu un cuţit. 2.1. dacă nu ar fi aşa atunci fiecare ar interpreta informaţia senzorială primită în mod diferit. Procesul este asemănător pentru cei mai mulţi dintre oameni. deoarece există modalităţi înnăscute de a organiza informaţia vizuală. sufocarea). iar lumea nu ar mai fi o “realitate” comună. Legile percepţiei Teoria imaginii sau semnului Helmholtz examinează modul în care oamenii percep vizual lumea tridimensional. învăţare şi memorie nimic din ceea ce vedem nu ar avea sens. În continuare vom descrie proprietăţile organizării perceptive specifice tuturor oamenilor şi vom analiza câteva dintre modalităţile care fac ca percepţia să fie individuală. percepţia vizuală a unui cuţit este aceeaşi. b.TOTEU MARIUS a. Conform acestei teorii. 2. dacă are un cuţit de vânătoare asemănător sau atunci când se întrebă dacă ar fi bun pentru a-l folosi la bucătărie. memoria şi emoţiile pot influenţa percepţia. în condiţiile în care imaginea care se formează pe retină este bidimensională. Helmholtz consideră că fără experienţa anterioară. Există aspecte ale percepţiei care sunt specifice pentru un anumit individ sau pentru membrii unei culturi. Percepţiile Percepţia se referă la modul în care interpretăm şi înţelegem mesajele provenite de la organele senzoriale.). poziţia membrelor (somatoestezia) poziţia capului şi a corpului (senzaţii statice sau de echilibru) mişcarea membrelor (kinestezice) Senzaţii organice determinate de schimbări ale chimismului intern (foamea. atunci când citim un text dintr-o carte se produce corelarea senzaţiei 195 . Experienţa trăită. Senzaţiile interoceptive furnizează informaţii despre mediul intern şi pot fi: a.

adică învăţarea este cheia distingerii unei forme de fond. cum ar fi forma. Gibson consideră că mecanismele senzitive înnăscute ale gradului de detaliere sunt folosite ca invariant pentru estimarea mărimii unui nou obiect. Corneliu-Eugen Havârneanu vizuale cu experienţa de atingere şi manipulare a cărţii. Există şi studii care susţin ambele explicaţii ale percepţiei: învăţarea. De asemenea.Prof. Întrebare: Care este diferenţa dintre concepţia lui Helmholtz şi cea a lui Gibson în legătură cu explicarea percepţiei vizuale. sunt percepute datorită mecanismelor înnăscute pe care le deţin membrii sănătoşi ai unei specii. Gibson vorbeşte despre invariantele observabile. mişcarea sau forma obiectelor. crede că fiecare imagine care ajunge la retină. Un astfel de invariant este gradul de detaliu. Suntem capabili să vedem mai multe detalii ale obiectelor care ne sunt apropiate şi mai puţine pentru obiectele care sunt la distanţă. caracteristici importante. dr. cum se explică faptul că noii născuţi se descurce atât de bine cu stimulii externi? Gibson argumentează că oamenii sunt predeterminaţi genetic şi biologic de la naştere să dea sens percepţiei lumii înconjurătoare. experienţa anterioară şi organizarea neurobiologică. Se susţine ideea existenţei unei percepţii directe. Teoria percepţiei directe Dacă ceea ce sugerează Helmholtz este adevărat. Helmholtz consideră că distingerea unei forme din fundal necesită experienţă.Titular curs .? 196 . distanţa şi mărimea obiectelor. Astfel de mecanisme sunt celulele specializate pentru detecţia culorilor sau mişcării. Astfel. realizate prin mecanisme înnăscute. trebuie prin experienţă să fie un semn care să se potrivească cu informaţia pe care o are observatorul. Aspecte din ambele teorii sunt implicate în fiecare organizare perceptivă. care intervin în percepţia vizuală şi care pot genera informaţii despre distanţa. adică diferenţele de detaliu. fără a fi necesară experienţa anterioară. Perspectivele moderne ale psihologiei consideră că aceste puncte de vedere nu se exclud.

de fundal. Se vorbeşte de separarea figurii de fond. sau dacă această convertire este rezultatul experienţei anterioare. 2.TOTEU MARIUS 2. deoarece oamenii îşi organizează percepţia ca întreg.2. apropiere. o parte din ceea ce vedem este în centrul atenţiei şi anume obiectul. închidere. 197 . Când percepem un stimul vizual. iar restul formează fondul percepţiei. simplificare. a distinge un copac de cer sau o persoană de peretele camerei. Percepţia formei Senzaţiile vizuale “aduc” materialul brut care este organizat în unităţi cu sens prin intermediul percepţiei vizuale. structură. continuitate. printre care amintim: figură-fond. care împarte percepţia în părţi componente nesemnificative pentru înţelegerea percepţiei este greşită. figura. Gestaltiştii au fost interesaţi să demonstreze că abordarea structuralistă. adică un obiect. Se pune problema dacă percepţia vizuală are la bază doar mecanisme înnăscute care în mod automat convertesc senzaţiile în percepţii ale stimulilor externi. Psihologii gestaltişti au fost primii interesaţi de modul în care mintea prelucrează informaţiile pentru a da sens şi organizare perceptivă stimulilor care prezintă interes. Obiectele care sunt apropiate sunt percepute împreună. De exemplu. soliditate. deoarece aceeaşi figură reversibilă se dovedeşte o avea o organizare perceptivă diferită în funcţie de modul cum o privim. Pentru a percepe o formă trebuie să distingem o figură. Gestaliştii argumentează că noi putem recunoaşte aceeaşi melodie chiar dacă este cântată cu instrumente diferite. Aceste inferenţe se bazează pe experienţa noastră cu obiectele din mediul fizic înconjurător. 1. de ceea ce-l înconjură. “Figurile reversibile” demonstrează că separarea figurii de fond nu este un aspect inerent stimulilor. Gestaltiştiii au observat că organizarea percepţiei se face după anumite principii. Proximitatea. similaritate. Cei mai mulţi cercetători consideră că noi ne “construim” percepţii pe baza inferenţelor pe care le facem plecând de la senzaţii. Obiectul percepţiei este perceput în detaliu: contur. Relaţia dintre părţi este mai importantă decât însăşi părţile sau “întregul este mai important decât suma părţilor”. Figură-fond.

Percepţia mişcării este foarte sensibilă. Obiectele incomplete tind să fie percepute ca fiind complete. Gestaltiştii susţin că principiul “soartei comune” ar elucida această idee. Continuitatea. 5. În percepţia lumii reale obiectele care au părţi ascunse privirii. sunt văzute ca fiind întregi. Similaritate. Se referă la faptul că liniile sau punctele care formează o linie dreaptă sau o curbă vor fi văzute împreună. Astfel.Titular curs . dr. Astfel. Închidere.Prof. dacă vedem o parte a unui leopard într-un copac vom “completa” restul şi probabil nu vom greşi. astfel că văzând doar o parte din obiectul care se mişcă sau doar zărind direcţia mişcării. iar liniile vor părea că urmează aceeaşi cale. Acest principiu de organizare perceptivă este implicat în percepţia lumii exterioare. Astfel. sistemul nostru perceptiv poate elabora obiectele întregi şi să prelucreze informaţiile despre aceste obiecte ca entităţi. Acest principiu afirmă că obiectele asemănătoare sunt percepute împreună. Corneliu-Eugen Havârneanu 3. S-a considerat că percepţia este rezultatul unor mecanisme înnăscute care ar ajuta să se dea un sens lumii înconjurătoare. Acest principiu se referă la faptul că obiectele sau stimulii care în mod normal nu formează acelaşi grup sunt văzuţi ca un ansamblu deoarece. Întrebare: Care este ideea de bază a şcolii gestaltiste în explicarea percepţiei şi care sunt principiile de organizare ale percepţiei? scă această intensitate pentru ca spectatorii să sesizeze diferenţa de lumină? 198 . vor fi completate informaţiile senzoriale care lipsesc pentru a crea o percepţie completă şi întreagă. Gestaltiştii vorbesc de fenomenul de mişcare aparentă prin care o persoană percepe mişcarea unui obiect când de fapt obiectul respectiv nu se mişcă (este staţionar). mecanismele perceptive vor “completa golurile” creând percepţia unui singur obiect în mişcare. au aceeaşi mişcare sau acţionează în manieră asemănătoare. 4.

Dacă noi am examina lumea doar pe baza imaginilor proiectate pe retină. mesele. lămpile. După operaţie subiectul a întâmpinat dificultăţi de adaptare la noi stimuli senzoriali. Ea se dezvoltă la copii după vârsta de şase luni. Constantele perceptive Noi percepem lumea exterioară ca fiind constantă. oamenii nu-şi schimbă mărimea. imaginea ei pe retină devine din ce în ce mai mică pe măsură ce ne îndepărtăm de maşină. noi nu percepem că maşina îşi schimbă mărimea. pe care le-a considerat suficient de aproape pentru a le pute atinge. orb din naştere şi care a fost operat de cataractă. Constanţa mărimii nu este prezentă de la naştere. imaginile familiare şi-ar schimba constant mărimea şi forma în funcţie de unghiul din care le-am vedea. Acesta este una din funcţiile de bază ale percepţiei. Din păcate “micile” obiecte erau maşinile care se deplasau pe stradă iar geamul se afla la etajul al patrulea. noi recunoaştem obiectele familiare. Copii de 5 luni au încercat să atingă cu mâna atât fotografiile figurilor mici cât şi pe cale care conţinea figuri umane mai mari. culoarea sau mărirea de la un moment la altul. dacă ne uităm la o maşină parcată în timp ce ne îndepărtăm de aceasta. Senzaţiile sunt cele care ne dau informaţii despre schimbările care apar de la un moment la altul. Dacă continuăm să privim maşina. Copii de 7 luni încearcă să întindă mâna mai des spre figurile mari. ceea ce indică constanţa mărimii. dăm exemplu unui pacient de 53 de ani. De exemplu. Deşi imaginea senzorială a maşinii se micşorează. ci că se măreşte distanţa de la noi până la maşina respectivă. În sprijinul acestei afirmaţii. Cu toate aceste alterări datorate unghiului sau distanţei de la care sunt văzute obiectele. figurile mici considerându-le ca fiind mai depărtate. însă s-a aplecat mai mult peste pervazul unui geam al spitalului pentru a privi mai bine “micile” obiecte. Acest lucru a fost demonstrat într-un experiment realizat pe copii de 5-6 luni cărora li s-au arătat fotografii cu figuri umane mari şi mici.3. şi par să reacţioneze la figurile mici ca şi cum 199 . care posedă constanţa mărimii ar încerca să atingă fotografiile figurilor mari. Imaginea maşinii este proiectată pe retină.TOTEU MARIUS 2. Pe parcursul experienţei noi am învăţat că obiectele nu îşi modică mărimea. Într-o zi. Adulţii. sistemul senzorial transmite în acest timp mesaje către creier.

Aceste procese ale constanţei perceptive. dr. Toate acestea indică faptul că constanţa mărimii este rezultatul experienţei individului.Prof. dar noi nu percepem uşa ca modificându-şi forma. sunt folosite de oameni. De fapt noi percepem că uşa este deschisă. O foaie albă nu-şi schimbă strălucirea când trecem de la o veioză cu lumină slabă la una cu lumină puternică. chiar dacă o foaie gri la lumina soarelui pare mai strălucitoare decât o foaie albă privită în întuneric. Totuşi oamenii sunt capabili să perceapă lumea tridimensional. Culorile nu par să se schimbe prea mult în ciuda diferitelor condiţii de luminozitate sau de mediu înconjurător din care vin informaţiile vizuale. deoarece ochii şi creierul uman utilizând un număr de semne bidimensionale creează distanţele perceptive. 200 . chiar dacă intensitatea luminii provoacă schimbări considerabile asupra receptorilor vizuali. Noi percepem albul ca fiind mai strălucitor iar griul mai închis. Obiectele sunt percepute ca rămânând constante chiar dacă imaginea lor proiectată pe retină se schimbă. la umbră. Percepţia adâncimii Retina este o suprafaţă bidimensională şi nu poate percepe adâncimea. Corneliu-Eugen Havârneanu aceste ar fi prea departe pentru a fi atinse. pentru interpretarea corespunzătoare a ceea ce au învăţat despre lumea fizică. Întrebare: Care sunt cele mai importante constante perceptive şi cum se explică acestea? 2. de asemenea pe parcursul experienţei. în funcţie de cantitatea de lumină reflectată de suprafaţa foii. Constanţa formei se realizează. totuşi foaia albă ne pare ca fiind mai strălucitoare.4. În acest fel ei nu folosesc numai informaţiile datorate schimbărilor stimulilor senzoriali. De exemplu. O altă constanţă perceptivă este constanţa strălucirii. în mod automat. Constanţa culorii. Datorită acesteia obiectele par să aibă aceeaşi strălucire indiferent de intensitatea luminii în care sunt văzute.Titular curs . O uşă apare ca dreptunghiulară atunci când este închisă sau trapezoidală atunci când este parţial deschisă.

Acest fenomen apare în momentul în care privim liniile de cale ferată. Un alt tip de informaţii se referă la perspectiva lineară. contururile mai neclare. Gradientul texturii obiectelor este mai mare şi mai vizibilă la obiectele care sunt mai apropiate şi mai mici atunci când ne îndepărtăm de acestea. Culorile obiectelor aflate la distanţă sunt mai pastelate. Linii paralele tind să se apropie la orizont şi să se depărteze în apropierea noastră. Noi ştim că dacă un obiect se suprapune peste altul. perspectiva lineară este cea care dă sensul adâncimii. Acest fenomen este explicat prin faptul că obiectele care se îndepărtează formează o imagine mai mică pe retină. pentru că pot fi percepute doar cu ambii ochi. Suprapunerea este un alt tip de informaţie. poluarea. de fapt. deoarece cu cât distanţa este mai mare cu atât praful. vom presupune imediat că scaunul mai mic se află. dacă cunoaştem cât de mare este un anumit obiect. Un tip de informaţie monoculară este gradientul texturii obiectelor. în timp ce obiectele apropiate apar mai precise şi strălucitoare. Pe o suprafaţă curbă elementele sunt mai înclinate. mai departe de noi. Aceste informaţii singure ar putea da suficiente informaţii pentru perceperea adâncimii. gazele existente în aer tind să reducă claritatea. atunci obiectul care este acoperit se află în spatele primului şi deci este mai departe de noi. Mărimea relativă este un factor al percepţiei adâncimii. Dacă într-o cameră sunt două scaune despre care ştim că au aceeaşi mărime.TOTEU MARIUS Cercetătorii au ajuns la concluzia că există nouă asemenea semne utilizate pentru percepţia distanţei. dar unul ne apare ca fiind mai mare iar celălalt mai mic. iar altele sunt binoculare. Dacă privim obiecte aflate la distanţă considerabilă. 201 . Acestea tind să se apropie pe măsură ce se îndepărtează de noi. Unele sunt informaţii monoculare deoarece putem să le vedem cu un singur ochi. După însuşirea constanţei mărimii. noi putem evalua distanţa până la un obiect în funcţie de cât de mare ne apare un alt obiect al cărui mărime o cunoaştem.

Acomodarea cristalinului pentru obiectele aflate în apropierea noastră dă. de exemplu. informaţii despre distanţă. Corneliu-Eugen Havârneanu Distribuţia umbrelor ne dă. Perspectiva lineară nu poate fi folosită. Înălţimea planului oferă informaţii utile. dr. luna răsare în spatele clădirilor şi luminilor unui oraş. de asemenea. Unul dintre cele mai puternice semne este suprapunerea. Aceeaşi lună plină nu mai este la fel de mare atunci când se află în înaltul cerului. informaţiile despre adâncime vor avea efect imediat. Aţi privit vreodată o lună plină imediat ce a răsărit. în timp ce obiectele aflate mai departe se mişcă mai puţin. la orizont? Pare enormă.Prof. Pentru că luna este cea 202 . Autorii au observat că iluzia lunii este mai accentuată atunci când există un număr mare de obiecte care separă observatorul de răsăritul lunii. Ei au constat că atunci când luna este deasupra capului este dificil să evaluăm cât de mare este. Dacă luna arată mai şters înseamnă că ea se află la mai mult de 20-30 mile depărtare. Mişcarea relativă a obiectelor ne oferă informaţii despre distanţa la care se află obiectele.Titular curs . Dacă luna este în spatele oraşului asta înseamnă că este mai departe. Obiectele aflate la distanţă de noi par să se mişte în câmpul nostru perceptiv mai încet în comparaţie cu obiectele apropiate. Umbrele oferă informaţii despre unghiuri şi curbe. Dacă. Cristalinul trebuie să-şi modifice curbura pentru a se centra asupra obiectelor apropiate. Nici una dintre informaţiile monoculare nu ne ajută să determinăm mărimea unui obiect din înaltul cerului. nu există un grad de detaliere pentru că nu mai este nimic între lună şi noi pentru a ne indica o schimbare în detaliu. Muşchii netezi ai ochiului realizează acest lucru. informaţii despre depărtare. au demonstrat că iluzia lunii se explică prin semnele monoculare învăţate. Într-o serie de experimente. Perspectiva lineară ne oferă câteva informaţii. de asemenea. şi anume. constanţa mărimii şi suprapunerea. Kaufman şi Rock (1962). mărimea relativă nu ne ajută pentru că nu există bază de comparaţie. Situaţia este alta atunci când luna abia răsare. Dacă mişcăm capul dintr-o parte în alta vom constata că obiectele apropiate par să se mişte pe o distanţă destul de mare. care la rândul lor ne dau informaţii despre părţile unui obiect care sunt mai apropiate de noi în comparaţie cu altele. iar tensiunea acestora dă informaţii despre distanţa la care se află obiectele.

în timp ce ţinem un deget al mânii în faţa noastră. în timp ce obiectele mai depărtate să producă mai puţină neconcordanţă. Acest fapt face ca obiectele apropiate să creeze pe retină imagini forate diferite. Deoarece ochii sunt la o anumită distanţă unul faţă ce celălalt. Prin învăţare şi experienţă suntem capabili să înţelegem că o anumită cantitate de tensiune musculară înseamnă că un anume obiect se află la o anumită distanţă. Este destul de dificil să credem că de fapt iluzia unei luni enorme este rezultatul învăţării şi experienţei noastre. 203 . obiectele mai aproape de 8 metri au localizări diferite pe retina fiecărui ochi.5.TOTEU MARIUS mai înaltă în planul care se desfăşoară între suprafaţa pământului şi lună este evident că ea este mai departe decât orice alt element din plan. Dacă privim un obiect care este mai aproape de 8 metri ochii trebuie să conveargă asupra obiectului pentru a-l percepe ca singurul obiect clar din câmpul perceptiv. degetul va fi văzut având contururi neclare. Combinând semnalele monoclulare cu cele binoculare suntem capabili să percepem lumea tridimensional utilizând doar informaţii bidimensionale. Dar dacă am privi un obiect aflat la distanţă. Diferenţa dintre imaginile retiniene este un alt tip de informaţie binoculară. vom vedea o sigură imagine clară. Prin convergenţa globilor oculari asupra degetului se creează tensiune în muşchii solicitaţi pentru realizarea acestei mişcări. Vederea binoculară Un semnal al vederii binoculare este convergenţa globilor oculari. pentru că oamenii cred că fenomenul se datorează opticii sau atmosferei Întrebare: Care sunt semnele folosite pentru perceperea distanţei? 2. Dacă privim degetul. În cazul în care obiectul se află la o distanţă mai mare de 8 metri convergenţa nu mai apare.

În 1963. Campbell şi Herskovitz. Deoarece s-a constat că multe animale evită pantele sau prăpăstiile. abruptă şi cea mai puţin abruptă. Puii de animale erau aşezaţi între cele două pante. cercetătorii şi-au pus problema examinării aspectelor înnăscute ale percepţiei. noii născuţi nu au precocitatea mişcării. Spre deosebire de puii de animale. Femeile se percep mai atractive sexual atunci când sunt înconjurate de bărbaţi (Stephan. Sgall. Berscheid & Walster. Gibson şi Walk (1960) au construit un sistem numit panta vizuală. Puii abia născuţi au refuzat să treacă peste “prăpastie”. în comparaţie au persoanele care abia au mâncat (McCelland şi Atkinson.Titular curs . S-a constat că este mult mai probabil ca persoanele înfometate să perceapă tablourile ambigue ca reprezentând hrană. Ei au cerut subiecţilor să evalueze dificultatea stimulilor “Muller-Lyer” şi desenul “segmente perpendiculare”. iar pe cealaltă o pantă mai puţin abruptă. Ei nu au independenţă în mişcare până la aproximativ 6 luni. 1948). S-a constatat că puii testaţi posedă o abilitate înnăscută pentru evitarea pantelor abrupte. 204 . dar care începe să se manifeste abia când copilul atinge vârsta de 6 luni. Întrebare: Cum se explică percepţia tridimensionalităţii? 2. Factorii culturali influenţează aspectele de bază ale percepţiei. Sau constatat că copiii săraci estimau monezile ca fiind mai mari decât copii proveniţi din familiile bogate. Se consideră că această evitare este o predispoziţie înnăscută. Când copii pot fi testaţi. Corneliu-Eugen Havârneanu Perceperea pantei. dr. o masă cu o suprafaţă de sticlă marcată pentru a simula panta abruptă pe o parte.6.Prof. au realizat un studiu folosind subiecţi din culturi industrializate şi neindustrializate. Sticla nu permitea căderea efectivă de pe masă. Influenţe individuale şi culturale asupra percepţiei Un anumit număr de caracteristici personale pot influenţa procesul de percepţie. ei deja au învăţat să evite căderea în gol. independenţa în mişcare fiind una din condiţiile de testare a evitării căderii în gol. 1971) decât atunci când nu sunt înconjurate de bărbaţi.

percepţia este “mijlocul prin care informaţiile sunt achiziţionate din mediul înconjurător cu ajutorul organelor de simţ şi prin care acestea sunt transformate în experienţa obiectelor. 2.”. gusturilor etc.7. De-a lungul timpului definiţia dată percepţiei s-a schimbat de mai multe ori în special cu apariţia teoriilor cognitive. atunci este de aşteptat să nu apară diferenţe între culturi în ceea ce priveşte evaluările eronate. Totuşi cei din populaţia zulu care trăiesc în oraş au fost sensibili la aceste iluzii perceptive. sugerând că învăţarea joacă un rol important în dezvoltarea abilităţilor de percepţie. Acest fapt dovedeşte că factorii culturali şi individuali joacă un rol important în percepţie. Dacă. probabil aceştia au fost mai puţin sensibili la iluzia “Muller-Lyer” şi cea cu “segmente perpendiculare”. Astfel. Rezultatele au evidenţiat câteva diferenţe culturale. sunetelor. 205 . Astfel. populaţia zulu (din sudul Africii) vede mai puţine unghiuri şi colţuri în comparaţie cu cei care trăiesc în clădiri rectangulare. Percepţia vizuală. experienţele diferite ale oamenilor care au crescut în medii diferite pot influenţa percepţia. Roth (1986) a oferit una dintre definiţiile considerate cele mai cuprinzătoare. De aceea. Concluzia este că diferenţele în percepţie nu sunt înnăscute ci se datorează diferenţelor de experienţă. evenimentelor.TOTEU MARIUS Muller-Lyer Segmente perpendiculare Autorii au plecat de la ipoteza că dacă factorii de organizare înnăscuţi sunt determinanţi ai percepţiei. atunci aceste diferenţe vor apărea în judecăţile făcute.

volanul.Prof. chiar şi cele mai performante programe realizate pe computer nu au ajuns decât la performanţa mai mare de a identifica obiecte simple într-un mediu artificial extrem de simplificat. Corneliu-Eugen Havârneanu Chiar dacă percepţia vizuală apare la prima vedere a fi extrem de simplă. schimbătorul de viteze şi alte componente. marfă etc. adică procesele neurochimice din creier. psihologii consideră că cel mai important dintre acestea ar fi nivelul computaţional. Ca un exemplu elocvent pentru a ilustra importanţa simţului vizual în cursul evoluţiei speciilor. “în vârf” se găseşte nivelul computaţional. la mijloc avem nivelul algoritmic (procesele psihice implicate în percepţie). În fine. dr. Marr a elaborat o teorie care postulează existenţa a trei niveluri de explicaţie pentru procesele de percepţie vizuală. Pentru a înţelege această abordare. La un alt nivel de explicaţie putem să descriem rolul pe care-l are bateria în alimentarea motorului. să luăm de exemplu explicarea unui automobil şi a funcţionării lui. dar fără o înţelegere a ansamblului (la ce se foloseşte maşina 206 . putem descrie rolul automobilului ca întreg (transport de persoane. cercetările din domeniul neuropsihologiei au dovedit cât de complexă este percepţia vizuală prin numărul mare de arii corticale implicate în realizarea vederii şi prin importanţa informaţiilor vizuale în procesul de adaptare la mediu. La un nivel de explicaţie. Plecând de la cele descrise mai sus. carburatorul etc. Modele computaţionale. la nivelul cel mai general de explicaţie. Teoria computaţională a lui D. studiile experimentale din psihologia cognitivă şi modelarea din domeniul informaticii vin să dovedească contrariul. Chiar dacă toate aceste niveluri sunt fiecare importante în felul lor.). Astfel. care se referă la scopul general al percepţiei vizuale.Titular curs . Marr Punctul de plecare al acestei teorii este acela că există diferite niveluri de explicare a fenomenelor psihice. în ceea ce priveşte abilităţile vizuale. dat anterior. putem distinge motorul. Computerele nu au ajuns. Astfel. iar la bază se găseşte nivelul “hard”. roţile. nici măcar la nivelul performanţelor unui copil. menţionăm că la maimuţele superioare peste 60% din cortex este folosit în procesarea informaţiilor vizuale. De altfel. sistemul de răcire. Să ne referim la exemplul cu descrierea automobilului. Este posibil să cunoaştem şi să înţelegem funcţionarea fiecărei părţi componente a maşinii.

este foarte dificil de conceput o teorie computaţională în cazul percepţiei vizuale. orientarea în spaţiu a suprafeţelor vizibile. Însă ea este o reprezentare centrată pe observator. Marr afirmă că procesele implicate în percepţia vizuală produc o serie de reprezentări (schiţe). de o formă aerodinamică etc. ci o schiţă intermediară între cea bidimensională şi cea tridimensională. chiar mai dificil decât în exemplul cu automobilul. modelul reprezentaţional 3D: este descrierea tridimensională a formei obiectelor şi a poziţiei lor relative în spaţiu. schiţa intermediară 2D+1/2: incorporează mecanismele de recunoaştere a figurilor (feţelor) şi obiectelor. tridimensională se formează ca urmare a intervenţiei cunoştinţelor anterioare ale subiectului (prelucrare top-down sau de sus în 207   . adică depinde de poziţia în care se află acesta. odată ce înţelegem că o maşină serveşte la deplasare şi transport. Acum se detectează conturul. Această schiţă finală.TOTEU MARIUS etc. textura (tipul suprafeţei). El a identificat trei astfel de reprezentări vizuale:  schiţa primară: se formează în primele 200 ms (milisecunde) din momentul apariţiei stimulului în câmpul vizual. De ce? Pentru că percepţia vizuală serveşte unor funcţii multiple şi complexe. recunoaşterea obiectelor şi persoanelor. mişcarea. Schiţa primară furnizează o descriere bidimensională a principalelor caracteristici privind poziţia stimulului. fără a furniza informaţii privind ce anume este acesta. vom înţelege de ce avem nevoie de o sursă de energie. care furnizează informaţii din ce în ce mai detaliate despre mediul înconjurător. În acest stadiu se procesează distanţa şi adâncimea. Ea are drept rezultat reprezentarea caracteristicilor fizice ale stimulilor. totul conducând în final la obţinerea unei reprezentări tridimensionale a obiectului respectiv.). Însă. cum ar fi: orientarea în mediul înconjurător. într-o manieră independentă de punctul de vedere al observatorului. În consecinţă. este mai util să dezvoltăm teorii computaţionale pentru fiecare din aceste funcţii separat. culoarea şi dispunerea spaţială. Cu toate acestea. ea nu este considerată ca fiind complet tridimensională. menţinerea echilibrului. Din această cauză. În teoria sa computaţională despre percepţia vizuală. nu vom putea să înţelegem de ce aceste componente sunt construite şi asamblate în acest fel. “separând” stimulul de mediul său.

Astfel. Corneliu-Eugen Havârneanu jos) care contribuie la identificarea. În conformitate cu teoria lui Marr (1982).Titular curs . Stimuli vizuali Schiţă primară Procesar ea distanţei şi adîncimi i Procesar ea mişcării Detectarea Procesare poziţiei. o masă este văzută ca fiind dreptunghiulară din orice poziţie. 208 . Primele două stadii fac parte din prelucrarea vizuală primară. Scopul schiţei sau a reprezentării primare este acela de a identifica caracteristicile fizice esenţiale ale stimulului astfel încât să poată furniza informaţii adecvate pentru prelucrările ulterioare. în timp ce reprezentarea primară complexă face uz de aceste informaţii pentru a identifica numărul şi forma globală a obiectelor percepute. putem identifica două tipuri de reprezentări (schiţe) primare: reprezentarea (schiţa) primară de bază şi reprezentarea (schiţa) primară complexă sau întreagă.Prof. Reprezentarea primară de bază conţine informaţii referitoare la schimbările în intensitatea luminii scenelor vizuale percepute. recunoaşterea şi clasificarea obiectului. chiar dacă în realitate proiecţia ei pe retină este un trapez sau chiar un patrulater fără laturi paralele. Schiţa primară de bază. indiferent de poziţia pe care o are acesta faţă de observator. dr. formei a texturii prin procesarea umbrelor Schiţa intermediară 2+1/2 D Reprezentarea 3 D Procesare a culorii Schiţa primară. iar ultimul stadiu face parte din prelucrarea vizuală secundară (complexă).

Este o schiţă centrată pe subiect. ci doar separat de mediul înconjurător şi “proiectat” pe retină. Această “îngroşare” a contururilor permite o mai bună diferenţiere a obiectelor de fondul lor. Procesările de informaţii care au loc la acest nivel se bazează pe unele reguli simple care ţin de organizarea câmpului perceptiv. în timp ce celulele din zona întunecată au o rată mult redusă a descărcărilor. apud. Avantajul folosirii acestui animal constă în aceea că posedă receptori vizuali foarte mari şi în număr redus. obiectul (stimulul vizual) încă nu este recunoscut ca atare. precum şi regulile de organizare a obiectelor în spaţiu propuse de psihologia gestaltistă. celulele din zona mai luminoasă manifestă o rată crescută a descărcărilor. Acelaşi mecanism este prezent şi la om. a mărimii obiectelor. Astfel. reguli achiziţionate de om încă din stadiile timpurii ale dezvoltării sale. Schiţa vizuală complexă se formează prin analizarea informaţiilor furnizate de schiţa primară de bază. Reprezentarea (schiţa) 2+1/2 D. atunci când crabului i se prezenta un contur (de fapt marginea dintre o fantă luminoasă şi o bandă întunecată). care depinde însă de poziţia în spaţiu a celui care percepe. 1994) asupra unei specii de crab de mare numit Limulus.TOTEU MARIUS Cea mai importantă prelucrare de informaţie de la acest nivel este extragerea contururilor pentru separarea obiectului de fondul său. Ratcliff a măsurat rata descărcărilor din neuronii conectaţi la aceşti receptori. Ambele schiţe (primară şi intermediară) se formează în primele 200 ms de la perceperea obiectului şi nu sunt 209 . Astfel de reguli sunt cele privind constanţa formei. Miclea. Rezultatul final al acestor prelucrări este apariţia unei reprezentări tridimensionale intermediare. Această separare se face prin remarcarea schimbărilor semnificative în intensitatea luminii. Schiţa primară complexă. S-a observat astfel o variaţie bruscă a intensităţii pe care o înregistrau neuronii din zona de contur. care survin de obicei la marginea obiectelor. “îngroşând” astfel contururile în mod subiectiv. ba chiar sistemul perceptiv vizual uman are tendinţa de e exagera diferenţele între potenţiale. iar în acest stadiu. Faptul că inputul senzorial cel mai important este tocmai variaţia intensităţii luminoase de la marginea obiectelor a fost demonstrat prin studiile lui Ratcliff (1965.

aveau probleme cu recunoaşterea vizuală a obiectelor. Detaliile privind aceste procesări vă vor fi prezentate în partea cursului ce se ocupă de recunoaşterea obiectelor. limitări. Există numeroase dovezi neuropsihologice ce susţin existenţa acestui tip de reprezentări. În special în această etapă. dr. Ca o curiozitate. formei. Astfel. Acest stadiu al percepţiei se mai numeşte şi preatenţional. un rol important îl joacă informaţiile anterioare ale subiectului. recunoaşterea se producea după un timp. Pentru a elimina aceste neajunsuri este nevoie de intervenţia unor mecanisme superioare de prelucrare a informaţiei.Prof. Este rezultatul intervenţiei unor procese superioare care modifică reprezentarea intermediară astfel încât reprezentarea finală să fie independentă de punctul de vedere al observatorului. Efectuând diverse experimente pe astfel de pacienţi. chiar dacă le puteau descrie caracteristicile fizice. Corneliu-Eugen Havârneanu supuse atenţiei sau conştiinţei celui care percepe. Reprezentarea 3 D (rolul prelucrărilor descendente). Astfel. adâncimii. aceşti pacienţi nu recunoşteau obiectele prezentate vizual. pacienţi care au suferit distrugeri ale cortexului ca urmare a otrăvirii accidentale cu monoxid de carbon. dar ceea ce lipsea era tocmai reprezentarea intermediară a obiectelor percepute. Reprezentarea sau schiţa intermediară suferă de o mulţime de dezavantaje. mişcării. care să contribuie la recunoaşterea obiectului. care este una atenţională. în schimb dacă le atingeau sau foloseau alte modalităţi senzoriale. psihologii au stabilit că procesele vizuale perceptive de bază erau prezente. deci procesările descendente de tip top-down. Întrebare: Explicaţi teoria lui Marr referitoare la percepţia vizuală? 210 .Titular curs . ea nu conţine informaţii despre suprafeţele ascunse în mod direct vederii şi depinde de unghiul din care este privit obiectul. conştientă. deci vin să valideze modelul computaţional al lui Marr. texturii şi culorii obiectului. Formarea reprezentării intermediare are loc prin procesarea distanţei.

2. Recunoaşterea obiectelor Recunoaşterea obiectelor din mediu se realizează atât de repede şi folosind atât de puţin efort. Kohler.9. culoare şi textură stau la baza organizării spaţiului perceptiv aşa cum este descrisă de legile gestaltiste. ceea ce stă la baza percepţiei vizuale primare sunt contururile. Principiile acestea se bazează pe unele proprietăţi ale obiectelor. încât la prima vedere ar părea că avem de-a face cu un mecanism extrem de simplu şi nu cu unul foarte complicat. textura. cum ar fi simetria şi rectilinearitatea. dar nu au reuşit să explice care sunt procesele psihice care stau la baza producerii acestor efecte. Ele descriau cum îşi creează oamenii contururile în mod subiectiv. care stau la baza percepţiei umane. Oricum. percepţia noastră finală nu conţine aceste elemente separat. aşa cum de altfel este în realitate. fără însă a explica fenomenul. Prezenţa lor este constatată încă din timpul primelor săptămâni de viaţă. ci le organizează în aşa fel încât ceea ce percepem este o lume compusă din obiecte şi fiinţe. etc). De asemenea. Cele mai importante principii gestaltiste au fost prezentate anterior. în timpul percepţiei. s-a stabilit că rolul acestor mecanisme este acela de a realiza o categorizare neintenţionată a elementelor din câmpul perceptiv vizual. între cele două războaie mondiale (Koffka. Ei au emis unele principii. Legile gestaltiste au avut o validitate ecologică ridicată (adică erau uşor de sesizat în mod practic). Unele cercetări recente au arătat că diferenţele de luminozitate.TOTEU MARIUS 2. nu s-a putut elucida dacă aceste legi acţionează în baza unor mecanisme înnăscute sau nu. dar nu s-a clarificat dacă ele sunt determinate genetic sau sunt învăţate. formată dintr-o serie de psihologi germani care au emigrat în Statele Unite. 211 . Cu toate acestea. Organizarea perceptivă Aşa cum am observat până acum.8. culoarea şi alte caracteristici fizice ale stimulilor. Prima încercare de a studia sistematic modul în care oamenii organizează spaţiul perceptiv aparţine şcolii gestaltiste.

o proiecţia retiniană a unei mese rotunde este foarte diferită. adică stabilirea graniţelor dintre ele. care se supun legilor gestaltiste în organizarea câmpului perceptiv. adică categoria “pisică”. la prins şoareci) şi mai ştim că face parte dintr-o categorie anume. indiferent dacă ele se suprapun. aproximativ 90% dintre ele se suprapun unele cu altele atunci când sunt percepute. În fine. scaunele diferă între ele prin mărime. dacă e privită din lateral. Apoi. oamenii percep obiectele ca fiind constante în formă şi mărime. formă. oamenii pot identifica obiectele ca făcând parte din aceeaşi categorie. noi vorbim practic de mai multe activităţi care se desfăşoară în paralel. ea apare ca un disc perfect rotund. mai ales cele tridimensionale. chiar dacă ele sunt de tipuri şi mărimi diferite. discul rotund devine unul elipsoidal etc. animal de casă. Corneliu-Eugen Havârneanu Există mai multe procese care sunt implicate în recunoaşterea obiectelor.. Procesele care ajută la discriminarea obiectelor sunt cele din procesarea vizuală primară. Să luăm ca exemplu recunoaşterea unui obiect ca fiind o pisică. o serie de procese ce intervin în recunoaştere vor realiza tocmai acest lucru. culoare etc. chiar dacă proiecţia lor retiniană nu este la fel. Cu toate aceste diferenţe. Mai întâi. Deci. dar oamenii pot recunoaşte cu destulă uşurinţă că e vorba de scaune. dr. De exemplu. Spre exemplu. 212 . ştim la ce foloseşte obiectul (în cazul de faţă. o serie de procese implicate în recunoaştere vor avea drept scop tocmai discriminarea obiectelor. Deci. Spre exemplu. indiferent de unghiul din care privim obiectul. într-o cameră obişnuită. A doua problemă importantă este aceea de a recunoaşte obiectele dintr-o mulţime de unghiuri posibile de vedere şi de la distanţe diferite. în funcţie de unghiul şi distanţa de la care e privit obiectul. se află peste 100 de obiecte.Titular curs .Prof. oamenii trebuie să discrimineze între multitudinea de obiecte din mediul înconjurător. la un nivel de superior procesare a informaţiilor. Este important să observăm că atunci când vorbim de recunoaşterea obiectelor. iar dintre acestea. Ştim cum ar trebui să arate obiectul pentru a-l identifica ca fiind pisică. furnizând diferite tipuri de informaţii. Dacă privim masa de sus. în special pentru că cele mai multe obiecte din câmpul perceptiv se suprapun unele peste altele.

Clasificarea perceptuală implică compararea şi “potrivirea” informaţiilor vizuale obţinute cu informaţiile stocate anterior în memorie privind descrierea structurală a obiectului. ca în figura de mai jos: Procesare vizuală primară Descriere a obiectului dependentă de punctul de vedere a observatorului Clasificare perceptuală Clasificare semantică Denumirea obiectului Etapele în recunoaşterea obiectului nu sunt strict în serie. împreună cu asociaţiile sale (spre exemplu. iar denumirea. clasificarea perceptuală) pot începe înainte ca alte procese inferioare să se fi finalizat (ex. şi numele “şoarece” sau “câine”. întrucât şi aceste cuvinte fac parte din contextul în care obiectul “pisică” este întâlnit). Săgeţile cu dublu sens din figură semnifică faptul că avem de-a face în recunoaştere. odată cu activarea numelui “pisică” se activează. cât şi cu prelucrări descendente (de la informaţii anterioare stocate în memorie spre informaţiile senzoriale). formarea descrierii obiectului care este dependentă de punctul de vedere al observatorului). recunoaşterea are loc în etape.TOTEU MARIUS Humphreys şi Bruce (1989) au propus o teorie simplă pentru a explica cum funcţionează recunoaşterea obiectelor. Conform cu aceasta. Validitatea acestui model teoretic a fost susţinută de studii pe pacienţi care aveau diferite tumori pe creier şi prezentau simptome diferite în recunoaşterea obiectelor. atât cu prelucrări ascendente de informaţii (de la informaţiile senzoriale spre memorie). implică activarea numelui obiectului. Clasificarea semantică implică activarea din memorie a informaţiilor privind funcţiile obiectului perceput. e drept mai slab. adică unele procese ulterioare (ex. în funcţie de partea 213 .

mai economic posibil. Spre exemplu. au patru picioare. El a prezentat subiecţilor stimuli aşa cum sunt cei de mai jos: 214 . Corneliu-Eugen Havârneanu din sistemul de recunoaştere a obiectelor care era afectată. manifestau afazie optică. părţile acestuia.). dr. Dacă ţinem seama de faptul că sistemul cognitiv uman are resurse cognitive limitate. chiar dacă acestea erau şi atinse şi dificultăţi de utilizare a obiectelor. caracterizată prin dificultăţi de denumire a obiectelor când acestea erau prezentate singure în câmpul vizual. Astfel. în detrimentul aspectelor particulare. pacienţii cărora le era afectată partea din sistemul de recunoaştere implicată în clasificarea semantică. Spre exemplu. a blănii. Există diferite tipuri de informaţie care sunt prelucrate de sistemul cognitiv uman în timpul recunoaşterii obiectelor. Pornind de la acest exemplu. Exemplu pentru a ilustra superioritatea prelucrării întregului faţă de cea a părţilor. precum şi în care dintre etape sunt ele prelucrate. Faptul că diferite tipuri de informaţie corespund diferitelor procese este susţinut de studiile efectuate pe pacienţi care aveau creierul lezat şi care nu puteau opera cu diversele tipuri de informaţii.Titular curs . întrucât prima ne oferă mai multe informaţii despre respectiva categorie de obiecte. cele semnatice şi denumirea obiectului. fără a putea descrie funcţiile la care ele puteau servi (ex. Astfel. întrucât ele corespund diverselor procese de prelucrare a informaţiilor. puteau mânui adecvat o furculiţă fără a putea spune că ea este utilizată pentru a mânca). se poate observa că în recunoaşterea obiectelor este mai utilă realizarea unei analize la nivel general decât o analiză la nivel specific. 1988) au pornit de la principiile gestaltiste şi au propus o teorie privind recunoaşterea obiectelor. însă aceştia vor diferi foarte mult dacă îi analizăm la nivel specific (adică ei pot diferi din punct de vedere a formei capului. Unii teoreticieni (Watt.Prof.). a înălţimii etc. oamenii vor alege acele metode de prelucrare a informaţiei care să le permită să-şi folosească resursele cognitive într-un mod cât mai adecvat. conform acestei teorii. oamenii recunosc mai întâi întregul şi abia apoi. coadă etc. care afirma că aceasta se realizează pornind de la structurile generale şi mergând spre cele specifice. doi câini se vor asemăna mult mai mult la nivel general (adică amândoi au capul orientat în faţă. Este util să distingem între informaţiile vizuale. Navon (1977) a realizat primul un experiment care ilustrează această tendinţă. există într-adevăr o logică privind această abordare.

atunci detaliile sunt percepute. indiferent dacă litera mare era sau nu aceeaşi ca şi cea mică. doar dacă structura globală poate fi cuprinsă. Astfel. timpii de reacţie erau aceeaşi. Ei au demonstrat acest fapt utilizând stimuli similari cu cei ai lui Navon. Kinchla şi Wolfe (1979) au precizat că prelucrarea globală. S-a observat că performanţele subiecţilor în recunoaşterea literei mici (viteza de reacţie în recunoaştere) erau mult mai slabe atunci când litera mare era diferită de cea mică (ca în figura din stânga). atunci. medii. 1977). adică “imaginea este mai degrabă descompusă decât construită” (Navon. mari şi foarte mari). dar care variau în dimensiuni (foarte mici. cu atât mai mult părţile ei componente au tendinţa de a fi recunoscute înaintea întregului (adică dacă literele mari aveau dimensiuni foarte mari. oamenii recunoşteau mai repede literele mici din care erau compuse cele mari). 215 . întregul este perceput înaintea detaliilor. dar erau considerabil mai bune (timpi de reacţie mult mai mici) atunci când literele mici coincideau cu litera mare (figura din dreapta). Astfel.TOTEU MARIUS S S S S S S SSSSSSSSSSSSS S S S S S S H H H H H H HHHHHHHHH H H H H H H Subiecţii trebuiau să recunoască cît mai repede una din cele două litere mici “S” sau “H” din care erau formate cele două litere mari. mici. fixată cu un singur ochi. În experimentul următor. iar dacă obiectul depăşeşte această dimensiune medie. a detaliului. sa observat că cu cât structura globală creşte în dimensiuni. În acest caz. recunoscute. înaintea întregului. Navon le-a cerut subiecţilor să identifice doar litera mare. a întregului. dacă obiectul poate fi cuprins în raza vizuală a ochiului. precede prelucrarea specifică. Acest lucru demonstrează că oamenii folosesc un nivel mediu de generalitate în percepţie care să la asigure viteza cea mai mare de prelucrare a informaţiei. Cu toate aceste evidenţe. Navon a concluzionat că în procesul percepţiei vizuale se porneşte de la structuri globale către cele din ce în ce mai specifice.

Prof.Titular curs . Marr şi Nishihara (1978) au emis o teorie privind recunoaşterea obiectelor. În fine. Ei au făcut unele experimente şi au arătat că oamenii sunt capabili să distingă între diverse categorii de obiecte asemănătoare (spre ex.  stabilitatea şi senzitivitatea: stabilitatea indică faptul că reprezentarea incorporează similarităţile dintre obiectele care fac parte din aceeaşi categorie. oamenii identifică orientarea şi lungimea axelor după care sunt construiţi aceşti cilindri. Ei au spus că principala unitate de bază care intră în componenţa tuturor obiectelor este cilindrul care posedă o axă majoră. Conform acestei teorii. Marr şi Nishihara consideră că identificarea categoriei din care face parte obiectul se face prin compararea reprezentării 3D cu modelele obiectelor stocate în memorie. între corpul uman şi cel al unui urangutan). Presupunerea de bază a acestei teorii este aceea că există anumite unităţi de bază care intră în alcătuirea obiectelor şi servesc la recunoaştere. organizate într-o structură ierarhică. Pornind de la aceste trei criterii. adică depinde de punctul de vedere al observatorului (perspectiva sa vizuală). subiecţii făceau distincţia între corpul uman şi cel de urangutan pe baza raportului dintre cilindrii care reprezintă braţele şi cel care reprezintă corpul (urangutanii au braţele mai lungi decât corpul. scopul şi unicitatea: scopul se referă la măsura în care reprezentarea este aplicabilă pentru toate formele dintr-o anume categorie. toate obiectele sunt alcătuite din aceste unităţi de bază. Spre deosebire de aceasta. Vă reamintim că schiţa sau reprezentarea intermediară 2+1/2 D. este o reprezentare centrată pe observator. În procesul recunoaşterii. dr. în timp ce la oameni este invers). Astfel. care stă la baza celei 3D. iar senzitivitatea înseamnă că reprezentarea mai incorporează şi diferenţele evidente dintre acestea. iar unicitatea înseamnă că toate perspectivele diferite ale unui obiect ajung să producă aceeaşi reprezentare. Corneliu-Eugen Havârneanu Modelul computaţional al lui Marr Aici este vorba de fapt de formarea schiţei tridimensionale 3D. reprezentarea 3D este independentă de acest punct particular de vedere. atunci când acestea le erau prezentate sub forma cilindrilor. Marr şi Nishihara (1978) au identificat trei criterii pe care le îndeplineşte reprezentarea 3D:   accesibilitatea: reprezentarea poate fi uşor de construit şi activat din memorie. elemente care rămân stabile indiferent de perspectiva observatorului. 216 .

Biederman porneşte de la modelul lui Marr şi Nishihara. a unei forme geometrice. Importanţa concavităţii în identificarea obiectelor. paralelipipezi etc. Aceste proprietăţi invariante stau la baza formării unora dintre iluziile optice. Biederman a identificat aproximativ 36 de geoni diferiţi. 217 . au loc alte două procese care ajută foarte mult în parcurgerea etapelor ulterioare: detectarea proprietăţilor non-accidentale şi a concavităţilor. înainte de identificarea componentelor (de fapt a geonilor). curbură. dar avem exemplul limbii engleze (care are un vocabular dublu decât cel al limbii române datorită originii ei duble. Detectarea proprietăţilor nonaccidentale sau a regularităţilor. sfere. a fost demonstrată prin realizarea unor experimente care au dovedit că obiectele sunt foarte greu de recunoscut fără identificarea concavităţilor. Detectarea concavităţilor este foarte importantă. Ea se bazează pe existenţa unor proprietăţi invariante referitoare la simetrie. in care cu doar 44 de foneme se formează orice cuvânt vorbit.TOTEU MARIUS Modelul lui Biederman (1987) În realizarea modelului său. Poate părea paradoxal că cu doar atât de puţine elemente de bază se poate realiza orice obiect.) sau prescurtat geoni. pe care însă îl dezvoltă. paralelism şi unirea contururilor. componente care au la bază aşa-numiţii ioni geometrici (cilindri. din a căror combinaţie se poate realiza orice obiect. a geonilor din care acestea sunt formate. concavitatea fiind elementul principal care duce la recunoaşterea unui geon. latine şi germanice). etape prezentate în schema de mai jos: După ce se identifică contururile. permite identificarea obiectelor atunci când ele sunt privite din diferite unghiuri sau în condiţii de vizibilitate scăzută. colinearitate. Biederman a identificat mai multe etape în recunoaşterea obiectelor. El spune că recunoaşterea obiectelor se face pe baza componentelor acestora.

Extragerea contururilor

Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu
Detectarea proprietăţilor non-accidentale Segmentarea obiectelor în sectoare cu concavităţi Determinarea componentelor (a geonilor)

Potrivirea componentelor cu reprezentarea obiectului în memorie Identificare

Cu toate că şi-au dovedit validitatea ecologică, modelele lui Marr şi Biederman nu explică complet mecanismele recunoaşterii obiectelor. Spre exemplu, nu ţin seama de modul în care contextul influenţează recunoaşterea obiectelor sau cum discriminează oamenii obiectele din cadrul aceleiaşi categorii, care au la bază aceeaşi geoni. Palmer (1975) a demonstrat importanţa contextului în recunoaşterea obiectelor. El a prezentat subiecţilor săi, pentru a fi recunoscute, obiecte într-una din următoarele trei condiţii: fără context, într-un context familiar (ex. o cutie poştală în faţa casei) sau într-un context nefamiliar (ex. cutie poştală într-o bucătărie). El a constatat că oamenii recunosc mai rapid obiectele în context familiar (ar putea fi o dovadă a prelucrării informaţiei pornind de la întreg spre părţile componente) decât în condiţia fără context, iar atunci, obiectele erau mai repede recunoscute decât dacă erau prezentate într-un context nefamiliar.
Întrebare: Descrieţi şi analizaţi cele mai importante teorii explicative referitoare la recunoaşterea obiectelor?

2.10 Recunoaşterea trăsăturilor În general, studiile privind recunoaşterea trăsăturilor s-au ocupat de modul în care oamenii recunosc figurile bidimensionale, acestea considerându-se că stau la baza recunoaşterii
218

TOTEU MARIUS

obiectelor tridimensionale. Aceste figuri bidimensionale au fost numite trăsături. În principal există trei tipuri de teorii privind recunoaşterea trăsăturilor.

Teoria modelelor. Acesta afirmă că oamenii au stocate în memorie modele în miniatură ale trăsăturilor pe care trebuie să le recunoască. Aceste modele sunt exemplare idealizate ale trăsăturilor din lumea înconjurătoare. Astfel, noi avem în memorie un model al literei A, şi suntem capabili să identificăm pe baza lui orice altă literă A, chiar dacă stilul de scriere este foarte diferit (adică este scris având orientări diferite, fonturi diferite, mărimi diferite). Se presupune că modelul din memorie este idealizat, adică întruneşte doar caracteristicile de bază, iar recunoaşterea se face prin potrivirea stimulului perceput cu modelul din memorie. Cu cât potrivirea este mai mare, cu atât recunoaşterea este mai rapidă. Fiind însă printre primele teorii propuse în acest domeniu, teoria modelelor este destul de limitată, iar psihologii au renunţat la ea odată cu apariţia altora noi, mai valide ecologic şi care explică mai multe fenomene.

Teoria atributelor. În conformitate cu această teorie, fiecare trăsătură este alcătuită dintr-un set de atribute. Astfel, recunoaşterea unei trăsături începe cu extragerea atributelor ce o compun şi se finalizează cu identificarea trăsăturii pe baza atributelor care sunt stocate în memorie. Spre exemplu, în componenţa literei A există ca atribute două linii drepte care formează un unghi ascuţit şi o linie dreaptă care le întretaie. Dacă această teorie este validă, atunci, cu cât o trăsătură are mai multe atribute, cu atât mai greu va fi ea recunoscută. Neisser (1964) a efectuat un experiment pentru a testa această ipoteză. El a comparat timpul necesar recunoaşterii literei Z cu timpii necesari recunoaşterii altor litere care difereau în privinţa numărului de atribute (ex. V sau W) sau în privinţa tipului de atribute (ex. O sau G). Performanţele erau mai bune atunci când atributele erau mai puţine.

219

Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu
Chiar dacă este mai complexă decât teoria modelelor, teoria atributelor este şi ea limitată deoarece nu explică în ce mod contribuie la recunoaştere relaţia dintre atribute şi distribuţia lor spaţială.

Teoria descrierilor structurale. Aceasta este o teorie de dată recentă şi nu este încă suficient dezvoltată. Descrierea structurală constă în propoziţii care formează unitatea cea mai mică de informaţie care are un înţeles. În conformitate cu Bruce şi Green (1990), aceste propoziţii descriu atât natura elementelor care alcătuiesc o configuraţie, cât şi aranjamentul structural pe care-l ocupă aceste părţi. Astfel, descrierea structurală a literei T, poate include următoarele cinci propoziţii: există două părţi; o parte este o linie orizontală; o parte este o linie verticală; linia verticală susţine linia orizontală; linia verticală înjumătăţeşte linia orizontală. După cum observaţi, descrierile structurale oferă cele mai complexe informaţii despre trăsături, conţinând doar descrierile esenţiale. Spre exemplu, din descrierea anterioară se observă că lipsesc orice fel de referiri la mărimea celor două linii, ceea ce face ca trăsătura descrisă să fie recunoscută atunci când apare sub o mare varietate de forme. Chiar dacă la prima vedere descrierile structurale par să fie cele mai complexe şi să reprezinte o manieră adecvată de reprezentare a informaţiei, rămâne încă neclar modul în care are loc recunoaşterea, modul în care se formează descrierea structurală a unei trăsături. De asemenea, un neajuns al acestei teorii este şi faptul că nu ţine seama de influenţa contextului.

Întrebare: Descrieţi şi analizaţi cele mai importante teorii explicative referitoare la recunoaşterea trăsăturilor?

2.11. Recunoaşterea feţei umane Există numeroase motive care ne determină să tratăm recunoaşterea feţei umane ca o parte separată a capitolului de recunoaştere a obiectelor. Mai întâi, pentru că abilitatea de a recunoaşte corect feţele umane joacă un rol important în viaţa noastră cotidiană, apoi pentru că
220

TOTEU MARIUS

recunoaşterea unei feţe umane se produce într-un mod oarecum diferit de cea a obiectelor şi, în fine, pentru că în ultimii ani, numărul cercetărilor din domeniul recunoaşterii feţei umane a crescut aşa de mult, încât se poate spune fără exagerare că azi se ştie mai multe despre acest subiect decât despre modul cum sunt recunoscute obiectele. Există anumite tulburări psihice care au ca rezultat distorsiuni în recunoaşterea feţelor. Cea mai cunoscută tulburare se numeşte prospagnozia şi constă în nerecunoaşterea feţelor umane familiare, mergând chiar până la nerecunoaşterea propriei feţe în oglindă sau fotografii. Aceşti pacienţi manifestă în general şi tulburări privind recunoaşterea obiectelor. Pornind de la studiul acestei tulburări s-a pus problema dacă nerecunoaşterea feţei umane s-ar datora complexităţii acestui stimul (spre exemplu, e mai greu de diferenţiat între două feţe umane, decât între două obiecte diferite) sau dacă este vorba doar de implicarea unor mecanisme diferite în această recunoaştere. Cercetările de până acum par să susţină a doua variantă, şi anume că recunoaşterea feţei umane are la bază mecanisme diferite de cea a recunoaşterii obiectelor nonumane. Există două teorii principale în acest domeniu: modelul informaţiilor configurale şi modelul lui Bruce şi Young (1986). Modelul informaţiilor configurale. În recunoaşterea feţei umane se presupune că oamenii folosesc două tipuri de informaţii:
 

informaţii despre trăsăturile individuale ale feţei (ex. culoarea ochilor); informaţii despre configuraţia elementelor care alcătuiesc figura umană şi despre aranjarea lor în spaţiu (ex. că ochii sunt deasupra nasului şi gurii).

Ca exemplu practic, aceste două tipuri de informaţii care se presupune că stau la baza recunoaşterii feţei umane sunt folosite adesea de poliţie atunci când se alcătuieşte portretul-robot al infractorilor. Poliţia dispune în acest caz de toate elementele componente ale unei feţe umane (nas, ochi, frunte, păr etc.) într-o mare varietate de forme. Apoi, martorii alcătuiesc portretulrobot asamblând elementele care compun figura criminalului. Young, Hellawell şi Hay (1987) au realizat o serie de experimente care au dovedit importanţa elementelor configurale în recunoaşterea feţei umane. Astfel, ei au prezentat
221

deci nu vor mai produce interferenţă. Corneliu-Eugen Havârneanu subiecţilor feţe umane compuse din două jumătăţi provenite de la faţa unor celebrităţi. Mai mult. Brennan şi Carey (1987) care au constatat că atunci când privim caricaturile unor celebrităţi. ceea ce va conduce la o capacitate a subiectului de a diferenţia mai uşor între cele două jumătăţi. cea situată acum jos. Rezultatele au evidenţiat că atunci când cele două jumătăţi se potriveau (adică trăsăturile uneia erau aşezate în continuarea celeilalte. se potrivea perfect cu nasul părţii inferioare). el nu ţine cont de tridimensionalitatea feţei umane (cercetările de până acum s-au făcut folosind numai materiale 222 . dar prezentând răsturnată faţa umană rezultată din alăturarea celor două jumătăţi. Astfel. iar aceste informaţii sunt şi ele configurale. este cel obţinut de Rhodes. spre ex. ochii şi o bucată de nas) nu mai era îngreunată de cea inferioară. iar partea inferioară de la o altă celebritate. nici atunci când ele se potriveau. Explicaţia dificultăţii în recunoaştere este considerată a fi efectul celui de-al doilea tip de informaţii. Repetând experimentul.Titular curs . Sarcina subiecţilor era de a recunoaşte persoana de la care provine partea superioară. faţă de cazul în care trăsăturile nu se potriveau. dar care conţinea fruntea. Ei au explicat fenomenul prin faptul că într-o caricatură sunt exagerate diferenţele şi caracteristicile persoanei respective. Prezentând faţa răsturnată. Partea superioară a feţei provenea de la o celebritate. subiecţii aveau dificultăţi în a recunoaşte partea superioară. dr. Un alt rezultat care confirmă validitatea acestui model teoretic. cele despre configuraţia generală a feţei şi despre aşezarea în spaţiu a elementelor. părul. experimentatorii au descoperit că atunci recunoaşterea jumătăţii superioare (de fapt. atunci când bucata de nas a părţii superioare se continua. Ei au explicat acest fenomen aparent curios prin intervenţia celui de-al doilea tip de informaţii. care produc o interferenţă între memoria celor două feţe provenite de la cele două celebrităţi. recunoaşterea părţii superioare se făcea mult mai rapid acum decât atunci când figura umană era prezentată în poziţie normală.Prof. Există însă şi limite ale acestui model teoretic. acestea sunt recunoscute mult mai repede şi mai uşor decât desenele care reproduceau figura respectivă în mod acurat. ei au considerat că informaţiile anterioare ale subiectului despre configuraţia feţei umane nu mai pot fi folosite adecvat. cele despre configuraţia generală a feţei şi despre aşezarea în spaţiu a elementelor.

iar actorul îşi modifica expresia facială astfel ca ea să corespundă diverselor emoţii (furie. ci doar pe acelea din imediata apropiere a luminiţei. fotografii. fiecare corespunzându-i informaţii specifice:  unităţi de recunoaştere a elementelor faciale: sunt activate de prezentarea feţei şi conţin informaţii privind atât elementele feţei. cel revizuit şi îmbunătăţit. Importanţa elementului mişcare în recunoaşterea figurii umane este demonstrat de experimentele lui Bruce şi Valentine (1988). Pentru a evita încărcarea cu prea multe informaţii. 1990). Recunoaşterea feţei este rezultatul acţiunii unui sistem format din trei componente.). luminiţe slabe. care nu permiteau recunoaşterea unei mari porţiuni de faţă. Ei au montat mici luminiţe pe suprafaţa feţei unui actor. nu numai cele strict legate de perceperea elementelor feţei (se poate spune că ei au luat în consideraţie atât procesarea ascendentă. 223 . în întuneric.) şi nici de elementele dinamice ale procesului de recunoaştere. Ei au precizat că în procesul recunoaşterii sunt folosite mai multe tipuri de informaţii. cât şi informaţii configurale despre feţele familiare. desene etc.TOTEU MARIUS bidimensionale. Modelul lui Bruce şi Young (1986. Ei au propus modelul lor iniţial în 1986. Apoi au realizat un film. bucurie etc. ei au mai precizat că recunoaşterea feţelor familiare se face diferit de cea a feţelor nefamiliare. Rezultatele au indicat că subiecţii erau capabili să recunoască sexul actorului şi mare parte dintre emoţiile exprimate de acesta. cât şi pe cea descendentă în recunoaşterea feţei). ca urmare a intervenţiei unor tipuri diferite de informaţii în cele două cazuri. apoi l-au modificat şi îmbunătăţit în 1990. De asemenea. care explică mai multe rezultate experimentale.  noduri de identitate personală: conţin informaţii autobiografice şi semantice legate de persoanele familiare şi contextul în care au fost ele întâlnite. vă prezentăm aici doar modelul din 1990. decât cel propus iniţial. Cei doi psihologi au propus un model ce s-a dovedit a avea mare influenţă în domeniul cercetărilor privind recunoaşterea feţei umane.

în reviste etc. informaţii care nu au legătură cu informaţiile autobiografice (amintirile despre întâmplări petrecute cu persoana respectivă).). ocupaţia. Informaţii semantice Nume ei este Diana sau Lady D Făcea parte din familia regală Britanică Unităţi de recunoaştere facială păr blond. la fel ca în schema de mai jos (cuvintele scrise în italic reprezintă un exemplu): Noduri de identitate personală Am văzut-o des la TV. Spre exemplu. pistruiată. modelul explică de ce adeseori putem recunoaşte cu uşurinţă faţa unei persoane.) sunt recunoscute mai uşor în prezenţa feţei posesorului lor. Explicaţia constă în faptul că numele este relativ slab integrat în cadrul celorlalte informaţii semantice. pasiunile etc. nas relativ mare etc. De aceea.Prof. întrucât această componentă este conectată cu celelalte. Bruce şi Young au precizat că recunoaşterea finală a feţei se produce la nivelul componentei nodului de identitate personală. în timp ce acestea nu sunt conectate între ele. care nu erau explicate de modelele anterioare. dar nu şi numele acesteia. Conform modelului lor. Validitatea acestui model a fost confirmată experimental şi el reuşeşte să explice multe din rezultate. dr. numele proprii care au sens (ex: Roşu. Cojocaru etc. mai ales la puţin timp de la cunoaşterea acelei persoane. tunsă scurt.Titular curs . Întrebare: Descrieţi şi analizaţi cele mai importante teorii explicative referitoare la recunoaşterea feţei umane? 224 . Corneliu-Eugen Havârneanu  unităţi cu informaţii semantice: conţin numele persoanei şi alte informaţii semantice despre persoane (ex.

Fiecare din cele două categorii au la rândul lor subcategorii care sunt prezentate în figura de mai jos. Reprezentările Problema reprezentărilor a fost obiectul unor controverse între filosofi. Reprezentările pot fi clasificate după natura lor în interne şi externe. implicarea aspectelor intelective este evidentă. Dificultăţile explicative provin din definirea conceptului. lingvişti şi psihologi. Dar dacă ne raportăm la cea de-a doua definiţie. reprezentarea a fost definită ca imagine unitară dar schematică a însuşirilor concrete ale obiectelor în absenţa acestora din câmpul perceptiv. Dacă considerăm reprezentarea strict intuitivă atunci prima definiţie este acceptabilă. chiar dacă rămânem în domeniul intuitiv. Dar reprezentarea a fost definită şi ca o noţiune sau set de simboluri care se referă la un lucru “obiect real” sau “obiect al imaginaţiei” în absenţa acelui obiect. REPREZENTĂRI EXTERNE INTERNE PICTORIALE LINGVISTICE SIMBOLICE SUB-SIMBOLICE ANALOGICE PROPOZIŢONALE 225 . Deşi este complicată sau încercat abordări ştiinţifice care să-i dea o rezolvare.TOTEU MARIUS 3. Astfel.

că 226 . dr.Titular curs . Pentru a putea diferenţia între ele facem apel la următorul exemplu. dar şi poziţiile relative ale acestora. cu toate că reprezentarea pictorială este mai apropriară de concret. MARIA 100 DAN 111 CULOAR IOANA 112 BOGDAN 113 MARIUS 114 DOINA 115 ANA 116 GEORGE 117 Schema de mai sus poate fi interpretată fie apelând la imaginea vizuală prezentată (imagine pictorială) fie apelând la următoarele propoziţii (imagine lingvistică).1.Prof. ambele tipuri de reprezentări se referă la acelaşi aspect. indicând clar poziţiile ocupanţilor fiecărui birou. Corneliu-Eugen Havârneanu 3. Reprezentările externe După cum deducem din schema de mai sus reprezentările externe pot fi pictoriale sau lingvistice. Să presupunem că o echipă de cercetători s-a mutat într-o nouă clădire care are opt birouri dispuse de o parte şi de alta a unui coridor. uni faţă de alţii.  Maria este în biroul 100  Dan este în biroul 111  Ioana este în biroul 112  George este în biroul 117  Ana este în biroul 116 Evident. iar birourile sunt câte patru pe fiecare parte a acestuia aşa cum este prezentat în imaginea de mai jos. Propoziţiile care descriu acelaşi aspect ca şi reprezentarea pictorială nu precizează plasarea în mijloc a culoarului.

Reprezentarea lingvistică are simboluri explicite pentru toate elementele conţinute în ea. fiecare literă este ea însăşi un simbol. dată fiind analogia dintre obiectul real şi reprezentarea acestuia. dar litera nu mai poate fi împărţită la rândul ei în ceva cu sens. Există şi diferenţe între cele două tipuri de reprezentări. În exemplul. adică depind de context." Pe baza acestui exemplu vom evidenţia principalele deosebiri dintre aceste două tipuri de reprezentări: 1. 2. În reprezentarea pictorială este greu de stabilit care sunt simbolurile ce o conţin. Nu avem nici o reprezentare grafică a relaţiei "pe". Deoarece reprezentarea pictorială este mai apropiată de obiectul reprezentat din lumea reală. Reprezentarea lingvistică este formată din simboluri discrete. ea se mai numeşte şi reprezentare de tip analogic. "cartea este pe birou".TOTEU MARIUS fiecare birou are aceeaşi dimensiune. adică nu sunt complete şi nu reprezintă obiectul în totalitate. fapt care exemplifică dictonul "o imagine valorează cât o mie de cuvinte". în cazul reprezentării pictoriale simbolurile sunt implicite. 227 . ci numai aspectele importante. Imaginaţi-vă un desen în care este înfăţişat un birou pe care se găseşte o carte. iar reprezentarea lingvistică ar fi propoziţia "Cartea este pe birou. Aici orice linie poate să semnifice ceva. prezenţa tablourilor pe pereţi etc. ca şi relaţiile dintre elemente. esenţiale. Cu toate aceste deosebiri. Reprezentarea pictorială ar fi tocmai acest desen. De exemplu o jumătate din litera "a" nu semnifică nimic. În reprezentarea lingvistică. totul depinzând în cele din urmă de contextul întregii imagini. iar cea pictorială nu conţine astfel de simboluri. cele două tipuri de reprezentări externe au în comun faptul că ele sunt doar o sinteză. În exemplul prezentat nici una din cele două reprezentări nu ne oferă informaţii despre culoarea mochetei din birouri. că biroul Mariei este situat vis-a-vis de cel al lui Marius etc. ca şi pentru relaţiile dintre elemente. Pentru a include toate aceste elemente este nevoie de cantitate mult mai mare de informaţii lingvistice.

auditiv. predicatul este PE. Propoziţiile ca reprezentare mentală Reprezentările propoziţionale sunt considerate a fi entităţi explicite. Predicatele şi argumentele se notează în scris cu litere mari pentru a le deosebi de cuvintele obişnuite (pe. 4. predicatul PE ne indică relaţia care există între 228 . Reprezentarea lingvistică este alcătuită pe baza unor reguli gramaticale care determină combinarea simbolurilor. discrete şi abstracte care reprezintă conţinutul ideatic.Prof. iar argumentele sunt CARTE şi BIROU. În exemplul nostru. mental. carte. 3.2. De exemplu.Titular curs . dr. Noţiunile de predicat şi argument descriu cel mai bine reprezentările propoziţionale. birou). Reprezentarea lingvistică este abstractă şi poate fi achiziţionată printr-o varietate de modalităţi senzoriale (vizual. Corneliu-Eugen Havârneanu 3. Aceste aspecte pot părea la prima vedere foarte confuze. în timp ce reprezentarea pictorială este concretă şi achiziţionată predominant vizual. Cum putem noi să caracterizăm reprezentările propoziţionale dacă ele sunt abstracte. Cu alte cuvinte reprezentările propoziţionale constituie un mod universal de reprezentare a tuturor activităţilor cognitive. olfactiv sau tactil). Uneori. În reprezentarea propoziţională "Cartea este pe birou". în timp ce acest lucru nu se regăseşte în reprezentarea pictorială. propoziţională a obiectele menţionate. Aşa cum se observă mai sus. auditiv şi chiar tactil). Ele reprezintă obiectele conceptuale şi relaţiile dintre acestea într-o formă care nu depinde de limba folosită. predicatul are rolul de a lega într-un fel anume argumentele. predicatele mai pot indica anumite proprietăţi pe care le au argumentele. dar şi pentru a înţelege că ele fac referire la reprezentarea mentală. oamenii îşi reprezintă propoziţional relaţia dintre o carte şi o masă pe care este aşezată cartea în aceeaşi formă indiferent că o fac în ruseşte sau în engleză şi indiferent de organele de simţ implicate (vizual. Un predicat este orice poate avea sau lua argumente. nu depind de limbaj şi nici de modalitatea senzorială ? Psihologii au rezolvat această problemă pornind de la unele noţiuni de logică.

TOTEU MARIUS cele două argumente. 3. Imaginile ca reprezentare mentală Structura reprezentărilor imagistice nu este pe deplin clarificată. reprezentarea propoziţională "Dan l-a lovit pe Marius şi l-a rănit" se scrie: LOVIT (DAN.3. Reprezentarea propoziţională "Mărul este roşu" poate fi exprimată astfel: ROŞU (MĂR). CARTE şi BIROU. Cu toate acestea psihologii s-au preocupat de unele proprietăţi pe care la au acestea şi de legătura cu reprezentările propoziţionale. Notarea sau exprimarea grafică a acestei reprezentări mentale se face în felul următor: PE (CARTE. În acelaşi timp un predicat poate exprima şi o proprietate a argumentului. În prima etapă se prezintă participanţilor imagini ţintă (litere sau cifre). De exemplu. Sarcina subiecţilor este de a decide dacă imaginea prezentată a doua oară este identică cu cea prezentată iniţial. În a doua etapă se prezintă aceleaşi imagini ca în faza precedentă. doar că ele sunt rotite sub diverse unghiuri. Două direcţii de cercetare sunt mai inportante: rotirea mentală a imaginilor şi scanarea imaginilor. Rotirea mentală a imaginilor. Rezultatele indică faptul că cu cât este mai mare unghiul de rotire a imaginii cu atât mai 229 . MARIUS) RĂNIT (MARIUS) Chiar dacă avem de-a face cu două predicate. BIROU) Ordinea în care sunt aşezate argumentele indică direcţia relaţiei între cele două argumente. avem o singură reprezentare propoziţională. De asemenea şi reprezentări propoziţionale mai complicate por fi exprimate în scris. Experimentele clasice care au folosit rotirea mentală a imaginilor au două etape.

Ei o memorează până sunt în stare să o reprezinte corect grafic. dr. subiecţii au de memorat o hartă pe care se găsesc diferite puncte de reper.Prof. De exemplu. timpul de decizie pentru o rotaţie de 300 este mai scurt decât cel pentru o rotaţie de 600. Astfel. Există însă şi limite ale acestei abordări teoretice. iar imaginile mentale pot fi manipulate (rotite) în acelaşi fel în care sunt manipulate şi obiectele fizice. psihologii au concluzionat că imaginile mentale par să aibă proprietăţile pe care la au şi obiectele reale. Această tehnică ne oferă informaţii din altă perspectivă despre imaginile mentale. În etapa experimentală propriu-zisă. Aceste dovezi experimentale denotă faptul că reprezentările imagistice au aceleaşi proprietăţi spaţiale ca şi obiectele din lumea înconjurătoare pe care le reprezintă. cu atât mai lung va fi timpul de răspuns sau de decizie al subiecţilor. 230 . ci doar o parte din aspectele funcţionale. Rezultatele dovedesc că cu cât distanţele dintre obiectele reale de pe hartă este mai mare. Pornind de la aceste rezultate. Scanarea imaginilor mentale. apoi experimentatorul numeşte un al doilea obiect de pe hartă. Faptul că se demonstrează că reprezentările imagistice au aceleaşi proprietăţi ca şi imaginile sau obiectele reale nu relevă foarte mult din aspectul fenomenologic (subiectiv).Titular curs . ele par să fie localizate într-un fel de spaţiu mental în acelaşi mod în care obiectele din afară sunt localizate în spaţiul fizic. experimentatorul numeşte unul dintre obiectele existente pe hartă. iar subiectul este rugat să îşi imagineze ruta de la primul obiect la al doilea. Într-o primă etapă. Aceste limite vor fi discutate mai târziu în curs. În experimentele de acest tip subiecţii trebuie să scaneze (să parcurgă) mental o hartă imaginară. în cadrul dezbaterii imagistic-propoziţional. limite recunoscute chiar de cercetătorii în domeniu. Corneliu-Eugen Havârneanu lung este şi timpul de decizie al subiecţilor.

Teoria codării duale a lui Pavio se ocupă tocmai de studierea diferenţelor de bază dintre cele două tipuri de reprezentări. procesarea informaţiilor spaţiale) şi de aceea se va folosi de sarcini precum analiza scenelor vizuale sau generarea de imagini mentale. şi alţi filosofi au accentuat rolul jucat de imagerie în gândirea umană. În timp. stocarea şi activarea unor tipuri distincte de informaţii:  sistemul nonverbal (imageria) este specializat în prelucrarea obiectelor şi a evenimentelor nonverbale (ex. tocmai datorită faptului ca limbajul este de natură serială (adică un cuvânt urmează după alt cuvânt.  ambele sisteme sunt specializate în codarea. o literă urmează după alta etc. posibil şi a unor obiecte care nu există în realitate) ca fiind mediul specific al gândirii.). 231 . în timp ce imaginaţia înseamnă producerea de imagini.4. iar sarcinile acestui sistem sunt în general sarcini seriale. Această teorie poate fi sintetizată astfel:  există două sisteme distincte şi interconectate de reprezentare. Odată cu apariţia teoriilor privind reprezentările propoziţionale s-a pus problema diferenţelor care există între acestea şi cele imagistice. aşa cum sunt ele tratate în manualul de liceu.TOTEU MARIUS 3. Dezbaterea imagistic-propoziţional Înainte de a trece propriu-zis la dezbaterea imagistic-propoziţional vom trata unele distincţii empirice (experimentale) dintre cele două tipuri de reprezentări. imageria se referă strict la reprezentările imagistice ale obiectelor sau fenomenelor exterioare şi sunt oarecum asemănătoare reprezentărilor. reprezentările imagistice au fost primele tipuri studiate de către oamenii de ştiinţă.  sistemul verbal este specializat în manipularea informaţiei lingvistice implicate mai ales în procesările de limbaj. organizarea. Din punct de vedere istoric. sarcini care sunt predominant realizate în paralele. codare şi procesare a informaţiei (reamintiţi-vă că un sistem cognitiv are două funcţii principale de reprezentare şi calcul). Aristotel a considerat imageria vizuală (obs: imagerie nu este totuna cu imaginaţie. un sistem verbal şi unul neverbal.

auditiv etc.). în timp ce stimulii abstracţi sunt codificaţi numai verbal. au indicat că cei care au avut imagini la învăţare au performanţe mai bune decât cei care au avut ca stimuli cuvinte. divizate în subsiteme corespunzătoare sistemelor senzorio-motorii (vizual. care au avut ca stimuli numai cuvinte. Acest tip de experimente susţine ideea existenţei a două sisteme distincte de prelucrare a informaţiilor. Alte experimente au demonstrat că performanţele mnezice sunt superioare atunci când ceva se codează atât imagistic.  ambele sisteme au unităţi reprezentaţionale unice. studiile în care subiecţilor le erau prezentate imagini sau cuvinte. fie numai verbal. cât şi verbal. stimulii concreţi sunt codificaţi şi vizual şi verbal (tocmai fiindcă sunt mai uşor de imaginat). iar apoi aceştia erau rugaţi să le reproducă liber. În fine. Corneliu-Eugen Havârneanu  ambele sisteme sunt. decât atunci când codarea are loc fie numai imagistic. Un alt rezultat experimental. dr. la rândul lor. cât şi verbal. ceilalţi. un ultim argument în favoarea teoriei lui Pavio este de natură neuropsihologică. Alte experimente au indicat superioritatea în memorare a sistemului imagistic faţă de cel verbal. acest fapt ţine de implicarea diferenţiată în codificare a celor două sisteme. vor coda stimulii folosind doar un singur cod. De exemplu. este acela al diferenţei de codificare a stimulilor abstracţi faţă de acei concreţi. Rezultatele arată că cu cât un stimul este mai concret. De exemplu. care vine să confirme teoria lui Pavio.Titular curs . subiecţii au tendinţa de a denumi obiectul. Astfel. în timpul prezentării imaginilor. ceea ce va duce la performanţe mnezice mai scăzute. unele studii au arătat că memoria pentru cuvinte este distinctă de cea pentru imagini.Prof. cel verbal. În termenii teoriei lui Pavio.  cele două sisteme sunt interconectate prin legăturile dintre logogeni şi imageni. cu atât mai bună este performanţa mnezică. deci respectivul stimul va fi codat atât imagistic. Teoria lui Pavio este susţinută de numeroase experimente. În contrast. se ştie că există o anumită lateralitate şi dominanţă cerebrală şi că 232 . Acest fapt este explicat prin aceea că. Astfel. logogeni (pentru sistemul verbal) şi imageni (pentru sistemul non-verbal).

abstracte. Care este specificul reprezentărilor propoziţionale? 3. Întrebări: 1. există o puternică dezbatere privind implicarea celor două tipuri de reprezentări în funcţiile sistemului cognitiv uman. Încă nu există suficiente dovezi privind natura diferenţelor dintre reprezentările propoziţionale şi cele imagistice. ceea ce psihologii consideră a fi unanim. Dezbaterea porneşte de la contestarea faptului că imaginile pot constitui un tip distinct de reprezentare mentală. Deci. Tocmai de aceea. aşa cum s-ar întâmpla în cazul în care imaginile ar fi diferite.TOTEU MARIUS emisfera stângă este implicată mai mult în prelucrarea informaţiei verbale. verbal sau imagistic. că imaginile nu pot fi desprinse de un cod propoziţional care stă la baza formării lor. este faptul că în orice reprezentare sunt implicate în special procesările descendente de informaţii. în timp ce emisfera dreaptă este implicată mai mult în sarcini de natură nonverbală. Un alt aspect care contribuie la menţinerea acestei dezbateri este acela că orice fenomen sau proces psihic poate fi explicat utilizând exclusiv doar unul din tipurile de reprezentare menţionate. noi uităm acele părţi care au nu un înţeles. Reprezentarea mentală este unul din subiectele de studiu cele mai importante. Cei care consideră că imaginile nu sunt distincte de reprezentarea propoziţională. argumentează prin aceea că atunci când noi uităm părţi dintr-o imagine. Care sunt deosebirile dintre reprezentările pictoriale şi cele lingvistice? 2. Care sunt deosebirile dintre reprezentările imagistice şi cele lingvistice 233 . În orice caz. deci nu uităm la întâmplare. presupun aceşti psihologi.