1

Nikodemus Ungh

Pe scurt despre creştinismul ortodox şi postmodernism1
Postmodernismul a ajuns să reprezinte anumite idei, genuri şi stiluri în artă, arhitectură, literatură şi filosofie. În filosofia post-modernă se încadrează deconstructivismul şi poststructuralismul. În această postare, mă voi concentra în principal pe postmodernismul ca direcţie filosofică ce încă din 1950 a început să critice filosofia modernă şi pozitivismul ştiinţific. Doi filosofi postmoderni de stânga cunoscuţi: Jean - François Lyotard şi Gianni Vattimo, definesc postmodernismul ca moartea marilor povestiri. Ce înţeleg ei prin "povestire"? Aici prin povestiri ar trebui să fie înţelese ca un sistem de construcţie coerentă în filosofie, teologie, istorie, politică, filosofia ştiinţei şi limbă. Când postmodernismul s-a rupt de modernism, iniţial povestirile moderniste erau în focarul atenţiei, dar ambiţiile criticilor culturali postmoderni de multe ori se extinde dincolo de asta. Chiar şi teoriile de gen, post-colonialism şi studii multiculturale au luat concepte şi teoreme de gândire postmodernistă. În ceea ce priveşte modernismul, postmodernismul presupune o chestionare a mitului omenirii şi progresul continuu spre un viitor mai luminos al cunoaşterii, în care omul învinge superstiţia şi înlocuieşte metafizica cu explicaţii solide şi raţionale ale realităţii. În istoria ideilor au apărut urme de accent pe raţiune înainte de iluminism în Apus, inclusiv diverse curente filosofice ale scolasticii catolice şi aprecierea pentru progresele minţii omeneşti în interpretarea doctrinelor teologice. Filosoful iluminist René Descartes a fost instruit în teologia scolastică şi a încercat să adapteze această teologie sistemului său raţionalist propriu unde Dumnezeu avea încă un loc în cadrul sistemului. Iluminismul a însemnat, în general, o secularizare de construcţii de sisteme teologice similare legate de convingerea că valabilitatea noului sistem va fi bazată pe separarea lor de autoritatea Bisericii şi că acestea să fie complet subordonate raţiunii umane. În "Curs de filosofie pozitivă" (1830-1842) de exemplu, filozoful iluminist Auguste Comte a argumentat în favoarea ideii că gândirea occidentală s-a dezvoltat în trei etape: teologică, metafizică şi pozitivist ştiinţifică. Când am ajuns la a treia etapă Comte a susţinut că religia, în forma ei tradiţională a fost sortită să piară şi să fie înlocuită cu o nouă religie a umanităţii pe o bază ştiinţifică. Această religie ar trebui să aibă noi ritualuri şi ceremonii care să prăznuiască raţiunea umană (cea mai apropiată referinţă din timpul nostru este ceremonia decernării premiului Nobel). Omul, proclamau alţi filosofi ai Iluminismului, cum ar fi Voltaire şi Rousseau, a fost servitor într-o ordine socială nedreaptă care îl asuprea prin sisteme metafizice obscure şi superstiţii religioase. El va fi eliberat prin lupta împotriva vechilor instituţii, în special biserica. Raţiunea va lua locul religiei şi omul va fi în locul lui
1

https://www.facebook.com/groups/347304315391328/permalink/443518942436531/

2 Dumnezeu. Proiectul modernismului nu a fost interesat doar de o polemică teoretică cu sistemele moştenite, ci a fost, de asemenea, un proiect politic în care ideologiile politice moderne ar trebui să se bazeze pe aceeaşi credinţă în raţiune şi exercitare a emancipării omului, egalitate şi fraternitate. În socialism colectivul a devenit purtătorul acestui interes emancipator, în liberalism a fost individul. Marxismul s-a bazat pe o astfel de credinţă în dezvoltarea istorică necesară (dialectica istorică a lui Hegel), şi a căutat să elibereze omenirea de regimuri opresive şi religii în numele ştiinţei. O interpretare plauzibilă a dialecticii istorice a lui Marx este că Marx nu este necesar, deoarece istoria prin necesitate duce la concluziile lui Marx. Găsim o încredere similară în tendinţele istorice printre liberalii clasici în Anglia în 1820-30, care în perioada lor au văzut îmbunătăţiri constante şi posibilităţi de dezvoltare, şi unde progresele tehnologice şi ştiinţifice au fost asociate cu idei noi în economie. Filosoful libertarian Murray Rothbard a criticat interpretare istoriei a acestor liberali i-a denumit: "The Whig interpretation of history" (Interpretarea Whig a istoriei). În critica sa, Rothbard apără teza că nu este necesar ca tot ceea există să se dezvolte spre mai bine. Omul şi omenirea au, de asemenea, o tendinţă de a merge uneori în direcţia opusă. Un alt fel de critică a modernismului a mers chiar mai departe, prin aceea că vede invers în istorie, cu omenirea care a început cu o vârstă spirituală de aur şi apoi a degenerat în stadii tot mai scăzute de conştiinţă şi deteriorarea relaţiilor dintre om şi Dumnezeu, om şi creaţie, şi de la om la om. Aceste critici tradiţionaliste ale modernităţii, de obicei, se ţin departe de punctul de vedere liniar al istoriei în favoarea unei concepţii ciclice a timpului. Există, de asemenea, şi aici variaţii şi Biserica Ortodoxă a reuşit în diferite moduri să îmbine percepţii de timp ciclice (liturghiile, rugăciunile, ciclurile anuale, ciclurile lunare, ciclurile săptămânale şi ciclurile zilnice), cu cele liniare: Hristos este Alfa şi Omega: timpul se apropie de sfârşit... Dacă ne întoarcem la postmodernism, el înseamnă, astfel, o abatere de la marea povestire a modernismului despre mintea umană şi dezvoltarea istoriei. Dar el face acest lucru fără a vrea să înlocuiască modernismul cu o nouă povestire mare de om. Critica sa se bazează în schimb pe nihilismul filosofic. În cartea sa La fine della modernita (Sfârşitul modernităţii, 1985) Gianni Vattimo scrie că nihilismul şi filosofia diferenţei au dat subiectului puterea de a avea propria sa interpretare a lumii şi că interpretarea niciunui subiect nu poate să aibă prioritate. Postmodernismul este înţeles ca o fuziune de nihilism (antiesenţialism) şi hermeneutică (doctrină a interpretării). Cu alte cuvinte, trăim într-o lume de subiecţi umani ale căror interpretări ale realităţii se cristalizează ca povestiri despre ale căror veridicitate nu putem avea nici un indiciu. Astfel, vom ajunge la o experienţă postmodernă atunci când ne confruntăm cu mai multe sisteme şi realizăm că ne lipseşte în acelaşi timp capacitatea de a spune o dată pentru totdeauna că unul dintre aceste sisteme este mai adevărat decât orice altceva. Cum se potriveşte acest lucru cu ortodoxia? Ca şi creştini ortodocşi, ne atât putem inspira cât şi să ne recunoaştem pe noi înşine într-o critică contra celei mai mari erori a modernismului în termeni concepţiei unidimensionale a istoriei, că ne îndreptăm spre un viitor mai luminos. Nu suntem de acord cu descrierea iluministă a perioadei noastre creştine ca un "ev mediu întunecat" (Dark Ages). Postmodernismul este ontologic o antiteză filosofică a ortodoxiei în care se neagă esenţa. Este o practică nihilistă care Îl neagă pe Dumnezeu, neagă demnitatea umană ca persoană, neagă persoana umană şi aceasta este o consecinţă logică a modernismului pe care pretinde a-l transcende. Dar acest exces de modernism nu a mers suficient de departe. În multe privin ţe, Părinţii bisericeşti au fost mult mai radicali decât filosofii postmoderni în critica raţiunii pure, în teoria lor a cunoaşterii în care au susţinut că intelectul nu este suficient pentru a-L descrie pe Dumnezeu şi că numai experienţa poate duce omul la adevărata certitudine despre Dumnezeu. Un teolog adevărat nu utilizează raţiunea sau retorica pentru a vorbi despre Dumnezeu, ci vorbeşte despre ceea ce vede şi

3 trăieşte. Ortodoxia, cu accentul ei pe rugăciunea fără cuvinte ca ţel duhovnicesc, pe liturghie şi iconografie a "mers mai departe" de la bun început şi deja fără a nega esenţa, ci numai cuvintele şi posibilităţile filosofiei de a ajunge acolo. Accentul vestului pe dianoia, raţiunea cerebrală, este cea mai mare greşeală înrădăcinată în teologie. Teologia palamită care pune accentul pe experienţă, rugăciune şi cunoaşterea noetică, corespunde cu ceea ce au aflat alte tradiţii importante despre posibilităţile cunoaşterii umane… Occidentul are nevoie de Orient.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful