85, 96, 99, 115, 129 Paul Evdokimov TAINA IUBIRII

Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe

„Binecuvântat eşti Doamne, Dumnezeul nostru, sfinţitorul nunţii celei

tainice şi preacurate şi legiuitorul nunţii celei trupeşti, păzitorul nestricăciunii şi chivernisitorul cel bun al celor de trebuinţă vieţii." (Rugăciune din slujba Cununiei)

CUVÂNT ÎNAINTE „Taina iubirii” este prima filă a dipticului (cea de a doua fiind Femeia şi mântuirea lumii) pe care Paul Evdokimov le-a consacrat harismelor specifice bărbatului şi femeii şi Tainei iubirii umane (Taină în sensul sacramental). Este un lucru ştiut de toată lumea că erosul nu şi-a aflat loc în creştinismul istoric decât, mistuit, în realizările spirituale ale monahismului. Creştinismul a luptat pentru a afirma transcendenţa persoanei - împotriva elanului orb al speciei şi a idolatriei plăcerii impersonale. Această transcendenţă se împlineşte în unirea mistică, în care „dorinţa se întoarce la originea ei", cum spune Sfântul Grigorie Palama. Cu toate acestea, tensiunea monahală dintre persoană şi fire a devenit de multe ori o tensiune mult prea mare în care au năvălit întreaga sensibilitate dualistă şi tot spiritualismul dezincarnat. De aici visul unei condiţii „angelice" asexuate, teama de feminin, jena manifestă a atâtor Părinţi ai Bisericii în faţa textului biblic din Facerea în care se celebrează minunata întâlnire a bărbatului cu femeia în Rai, deci înainte de cădere. Unii dintre ei au ajuns până la a spune că Dumnezeu a creat femeia tocmai pentru că a prevăzut căderea şi pentru a asigura istoria

mântuirii. Sau, mai mult, au văzut în însăşi intensitatea plăcerii erotice originea inevitabilă a morţii: afirmaţie profundă, dar care uită atât condiţia paradisiacă cât şi minunea, cea dintâi minune făcută de Hristos, de la nunta din Cana. Se pare că de-a lungul secolelor creştine, părţi întregi din Evanghelie au fost lăsate în umbră sau chiar negate: atitudinea liberă şi eliberatoare a lui lisus faţă de femeile cele mai „necurate" sau cele mai „păcătoase" după Lege; reamintirea de către lisus a intenţiei originare a Creatorului, privind „consubstanţialitatea" bărbatului şi a femeii - „ei vor fi un singur trup". Mântuitorul nu a reamintit acest adevăr ca să dea o nouă lege, nu în perspectiva unui legalism, ci pentru a-i reda sensul, puterea de atracţie, pentru a-i oferi harul din nou. E suficient să ne gândim la interdicţiile în acelaşi timp rudimentare şi lubrice ale „pocăiţilor" - în Orient ca şi în Occident - ori la pedepsirea adesea înspăimântătoare a femeii adultere - „cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei" - şi vom înţelege revolta modernă împotriva a ceea ce a fost luat drept concepţia creştină despre sexualitate... Trebuie s-o spunem deschis: în istoria creştinătăţii nu se observă, în acest domeniu, o mare diferenţă între diferitele Biserici. Totuşi, Biserica Ortodoxă, fiindcă a păstrat căsătoria preotului ca în primele secole (pe când în Occident oroarea faţă de sex şi mai ales faţă de femeie a dus la celibatul obligatoriu al clerului, justificat astăzi, este adevărat, cu totul altfel), fiindcă a relativizat legalismul prin noţiunea de „iconomie", adică de respect faţă de fiecare destin personal, a oferit, în cea de a doua jumătate a secolului trecut şi prima jumătate a celui actual, un teren favorabil unei noi conştiinţe a valorii spirituale a iubirii umane. Să nu ne înşelăm totuşi, această reflecţie n-a venit doar din partea Ortodoxiei tradiţionale, ci din întâlnirea, în Rusia, dintre oameni care au făcut experienţa modernităţii occidentale, a impasurilor ei, dar şi a exigenţelor ei, şi o Biserică la care aderaseră în mod liber, la vârstă adultă, laici purtători ai unei experienţe de viaţă, deseori tragică, ferm hotărâţi să atingă esenţialul, înlăturând formele clericale şi pioase ale fariseismului. E vorba de filosofii religioşi ruşi, care, primii în lumea creştină, mi se pare, au presimţit sensul spiritual al erosului şi au început să se ridice deasupra schismei fatale ce s-a produs între iubirea umană şi creştinism. Căci aceşti bărbaţi, care erau şi mari intelectuali occidentali, purtau în ei această aşteptare a unei iubiri personale, într-o reciprocitate liberă, care caracterizează modernitatea şi îşi croieşte cu greutate un drum între mitul în cele din urmă hedonist al lui Don Juan şi mitul în cele din urmă fuzional al cuplului Tristan şi Isolda; cu alte cuvinte, între libertatea fără iubire sau iubirea fără libertate. Această gândire rusă a fost amplă şi

complexă, adesea contradictorie. Dacă-i lăsăm de-o parte pe poeţi (a căror căutare şi ale căror intuiţii s-au cristalizat în admirabilul „ Jivago” al lui Pasternak), să enumerăm cel puţin numele câtorva filosofi religioşi: Buharev şi voinţa lui de a o rupe cu separarea clericală pentru a se căsători şi a trăi smerit printre oameni; Soloviev şi Bulgakov care, prin simbolul înţelepciunii, descoperă feminitatea creaţiei şi chiar feminitatea lui Dumnezeu, şi visează o iubire profund personală, dar eliberată de orice expresie carnală; Rozanov care, dimpotrivă, cu accente biblice care-l opun tradiţiei monahale, celebrează dulceaţa trupurilor ca limbaj al fidelităţii; Berdiaev, pentru care iubirea adevărată face să explodeze orice obiectivare socială şi ecleziastică, anticipează transfigurarea lumii, dar nu are sens decât în libertate; Vîşeslavţev, care opune obsesiei freudiene a genitalului o „etică a erosului transfigurat"... Moştenirea acestei căutări o găsim la Evdokimov. Moştenire pe care el a acceptat-o reuşind să-i folosească inspiraţia în contextul Europei contemporane (utilizând, de exemplu, simbolistica lui Jung fără a-i prelua şi sistemul). În „Femeia şi mântuirea lumii” vocaţiile proprii bărbatului şi ale femeii se formulează prin două limbaje: un limbaj trinitar pe de o parte, pentru că fiinţa umană este după chipul lui Dumnezeu, masculinul reflectând mai curând Logosul, iar femininul Pneuma; pe de altă parte, un limbaj hristic, pentru că Hristos recapitulează umanul integral, masculinul găsindu-şi arhetipul în loan Înainte-Mergătorul (şi familia lui spirituală de la Ilie la martorii Apocalipsei), iar femininul în Maica lui Dumnezeu şi Femeia înveşmântată în soare... În „Taina iubirii” (acest titlu este o expresie a Sfântului loan Gură de Aur, unul dintre puţinii Părinţi ai Bisericii pe care preocupările pastorale şi simţul lor biblic i-au condus la valorizarea iubirii umane), Paul Evdokimov îşi fondează cugetarea pe cele două descrieri ale creaţiei bărbatului şi femeii din Facere, relatări pe care lisus le asociază pentru a pune simultan, în cuplu, unitatea şi alteritatea. Ca să reluăm o profundă exegeză iudaică, Dumnezeu a creat omenescul - ha adam - masculin şi feminin. Luând nu o coastă (fr. cote), ci o parte (fr. coté), o jumătate a acestei realităţi încă insuficient diferenţiată, El pune femeia faţă în faţă cu bărbatul. Şi aceasta este descoperirea unui altul, care îmi este totuşi consubstanţial - „os din oasele mele şi carne din carnea mea". Se văd corespondenţele teologice pe care Evdokimov le pune în lumină cu multă uşurinţă: taina Treimii, Dumnezeul inaccesibil care se face împărtăşibil. Iubirea omenească, în plenitudinea ei originară, reflectă Comuniunea Trinitară; alteritatea lui Dumnezeu este cea care întemeiază

El dovedeşte că despărţirea de Dumnezeu a antrenat şi antrenează despărţirea de celălalt. prostituţia aducea cel mai „natural" echilibru puritanismului monogam al familiei burgheze. Taina iubirii pune în stare de tensiune cele două cuvinte ale Apostolului: „În Hristos nu este nici bărbat. sacramentală.. În secolul al XlX-lea. „Din această împlinire debordantă. prin slujirea aproapelui. ca să se lase furat de lirism. nici femeie" şi „în Domnul. pentru că îşi are propria sa evidenţă. Poligamia era „naturală" pentru Patriarhii Vechiului Testament. ne spune Evdokimov. gnozele fuzioniste de care Biblia are oroare. este restabilită consubstanţialitatea nupţială. Fiecare. e aşezat în deplina sa demnitate de persoană. câteodată printr-o creaţie comună. Ea implică de altfel. Numai distanţa permite uneori presimţirea unităţii. copilul poate veni ca un fruct. numai o cunoaştere în care celălalt cu . totuşi. Aservirea femeii.. asceză şi sfinţenie. dincolo de orice definiţie funcţională. demonizarea femininului.. Rânduiala ei depinde numai de comuniunea persoanelor în toată deplinătatea ei tainică. în acelaşi timp. revanşele ei şi fascinaţia pe care ea o exercită. nici bărbatul fără femeie". nici femeia fără bărbat. atât pentru bărbat cât şi pentru femeie un „monahism interiorizat" (o altă temă fundamentală a lui Evdokimov). dar într-un fel mai smerit şi aparent mai banal. ca şi monahismul. cei doi poli luându-şi locul lor în deplinătatea chipului lui Dumnezeu. Numai Hristos. În mizeria şi dezordinea vieţilor noastre. Adevărata iubire este fecundă. sunt tot atâtea aspecte ale situaţiei prezente a erosului. celuilalt iar harul Său întemeiază Şi. Poliandria era „naturală" în Tibet. taina nunţii nu are nevoie să fie justificată.alteritatea umană. Evdokimov. aşa cum este încă în Islam. Evdokimov cunoaşte prea bine viaţa şi arta lucidă a asceţilor de a identifica maladiile spiritului după semnele lor. iubirea adevărată impune aşadar. Diversitatea în unitate a bărbatului şi a femeii s-a transformat (după cădere) într-un „război al sexelor" cu atât mai nemilos cu cât apropierea mereu încercată şi mereu pierdută a Paradisului face ca bărbatul şi femeia să fie tot mai dezamăgiţi unul de celălalt. scrie Evdokimov. În această perspectivă. alteritatea întâlnirea. incriminează concepţia latină a „dreptului natural". acea singurătate bună pe care fiecare trebuie s-o respecte în celălalt pentru a menţine viu simţul alterităţii lui. poate reconcilia cu adevărat bărbatul şi femeia. adesea ironic în această carte. dar nu procreaţia determină şi constituie valoarea căsătoriei". Dar această fecunditate nu se exprimă doar prin copil: poate fi şi prin facerea de bine.. poate să autorizeze armonia erosului cu persoana.

comic) iar pe credincioşi i-ar infantiliza dacă n-am şti că de multă vreme nu le mai iau în seamă. cunoaşte şi ea asemenea tentaţii. pe care o prezintă Evdokimov. ea s-a menţinut într-o mare discreţie. Sfaturile date sunt personale şi ţin seama de „vârstele" vieţii conjugale. fără a impune interdicţii şi reţete. această profunzime inepuizabilă care le va reînnoi întâlnirea. femeia a . a răbdării. ea înseamnă integritatea şi integralitatea duhului. Nu-i mai puţin adevărat că acum contextul istoric este schimbat şi că astăzi Paul Evdokimov. atât de importantă pentru filozofii religioşi ruşi. ajutaţi de câte ori este cazul de un părinte duhovnicesc. oferă puterea dătătoare de viaţă a Tainei. Biserica formulează sensul. Această asceză a iubirii omeneşti îşi află sensul ei deplin în noţiunea de castitate. subliniază Evdokimov. Pentru prima oară în istorie. în întâlnirea cu o persoană. Ceea ce contează sunt persoanele. Astfel ei pot regăsi întotdeauna (aproape întotdeauna). constă în dezvăluirea sensului şi în a lăsa restul la conştiinţa soţilor. Aceste discuţii între clerici celibatari au ceva morbid pentru cei care le poartă (sau. în general. În toate acestea. a inimii-duh care poartă toată puterea vieţii. cea care se manifestă de-a lungul timpului. a fidelităţii. făcând din trup nu numai un obiect. fără îndoială. Biserica învaţă despre semnificaţia şi măreţia iubirii. Şi iarăşi câteva pagini ironice. ci poezia unei tandreţi adevărate. Dar. însăşi Iubirea Comuniunii Sfintei Treimi. dar sănătoase. În rest. a erosului. Biserica Ortodoxă. mai mult decât o spune Evdokimov. fără a-şi modifica în fond viziunea. mai profund decât iubirea lor precară şi anemică. ar fi prezentat-o. smerenie şi încredere.spus dacă rămân sau nu „naturale". Atitudinea Bisericii ruse. Limbajul trupului ar fi un strigăt de neînţeles şi sfâşietor dacă el n-ar revendica adevărata veşnicie.cât este mai bine cunoscut se revelează şi mai necunoscut. calitatea relaţiei lor şi nu metodele (în afara celor care provoacă un mic avort imediat după concepţie) despre care este foarte greu de. prin iertare. despre controlul naşterilor pe care biserica Catolică a vrut să-l reglementeze. pur şi simplu. altfel. permite adâncirea şi reînnoirea iubirii. Aceasta este şi poziţia atât de viguros afirmată de Patriarhul Athenagoras. iubirea lui Hristos şi a Bisericii. despre asceza şi responsabilitatea pe care le implică şi denunţă extrema gravitate a avortului. Bărbatul şi femeia angajaţi în această taină trebuie să ştie că nu vor face niciodată mai mult decât să descifreze parţial iubirea nemărginită care îi precede şi îi susţine. Castitatea nu înseamnă neapărat abstinenţă. ea ştie că nimeni nu poate hotărî în locul cuplului.

omul . Olivier Clément INTRODUCERE .. Evdokimov aminteşte. orice legalism. Acest scurt dialog scoate cu tărie în relief ameţitoarea distanţă dintre ordinea divină şi instituţiile umane. ceea ce. încredinţată duhovnicilor şi episcopilor. „Sâmbăta este pentru om şi nu omul pentru sâmbătă". în atmosfera nihilismului contemporan. Tulburării resimţite de ucenici: „dacă astfel este pricina omului cu femeia. actul conştient de credinţă pe care îl constituie astăzi „aducerea pe lume". mergând până la a permite şi binecuvânta.. „N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie. Creştinismul a înălţat unirea conjugală la demnitatea de Taină. şi pentru care persoana şi destinul ei unic depăşesc orice generalitate. constată inexistenţa căsătoriei. se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup?". atât de profund sfâşiat de problemele sale. începe să n-o mai ignore.dobândit stăpânire deplină asupra conceperii. în dragostea ei de mamă. Şi a zis: . Domnul îi răspunde concis: „la începui nu a fost aşa" şi „cine poate înţelege cuvântul acesta să înţeleagă” (cf.. nu este de folos să se însoare". Dar . ci de o „iconomie" evanghelică la modul cel mai propriu. Poate că ar fi trebuit să se sublinieze mai mult importanţa şi taina copilului. noi căsătorii. Perspectivă care nu este. în sfârşit. Când anume a virat „ceea ce a fost la început" spre „ce este acum" rămâne învăluit în negura vremurilor şi „în amurgul zeilor". 1-12). că Biserica Ortodoxă. Nouă nu ne rămâne decât să urmărim o serie de crize care sunt în acelaşi timp înfricoşătoare judecăţi. Nu este vorba aici de îngăduinţă. biologic şi spiritual. nu-i exclude de la Sfânta împărtăşanie pe cei divorţaţi şi. orice obiectivare. ameninţă cu o sinucidere colectivă a unei importante părţi a speciei umane. ci a unei Biserici care pune întotdeauna în prim-plan adâncimea Tainei şi necesitatea ascezei. nu fără o tonalitate de pocăinţă. trebuie să amintim.Mt.. 19. propunerea unei Biserici tolerante sau secularizate. în anumite cazuri. a acestui oaspete minunat al cuplului. Perspectivă pe care Occidentul creştin.

care se întreabă dacă nu cumva este dintre cele ce „pot primi cuvântul" lui Dumnezeu. la „răsturnarea minţii" cerută de ea. neatingând mai deloc moravurile şi obiceiurile omeneşti. susceptibilă să trezească angoasa şi conştiinţa dureroasă în faţa valorilor falsificate. bărbatul zămisleşte. Marcion. în cazul Sfintei Fecioare Maria: ea nu numai a născut. dimensiunea ei ascunsă. În felul acesta. principiul activ. Exaltarea celibatului la sirieni (puţin supli din fire) ajunge să condamne căsătoria: Saturnil.această revoluţionară promovare s-a izbit de o tendinţă. Potrivit spiritului limbii franceze. Super ego-ul veghează asupra echilibrului aparent al ideilor primite. femeia a fost subordonată bărbatului. V. femeia naşte. or vechimea ca atare nu este niciodată un criteriu valid. * Autorul foloseşte cuvântul le générateur care în limba franceză înseamnă „care face să nască". În istoria sfântă numai o singură dată se foloseşte verbul „a zămisli" cu referire la o persoană feminină. rămâne în umbră. Un „humus mental" format de-a lungul miilor de ani rezistă cu străşnicie la „metanoia" evanghelică. cei desăvârşiţi cultivau celibatul care devine o trăsătură a iudeo-creştinismului primitiv. iar mai târziu loan Cassian. spre exemplu. Pe de altă parte. Însăşi taina iubirii. mitul masculin al virilităţii. Pr. Orice minte care îndrăzneşte să se opună conformismului. prin intermediul atavismelor ancestrale. deci. cum este. convertire) începută. din perspectiva drepturilor şi a îndatoririlor. Evanghelia egipteană**. El îndepărtează cu dibăcie orice „metanoia" (răsturnare. Aceasta are o influenţă enormă. Este hipnoza oricărei „credinţe vechi". este imediat suspectă în ortodoxia sa. la călugării din Qumran. „constrângerea repetiţiei" se exercită reproducând mereu aceleaşi situaţii. (n. cuplul subordonat necesităţii speciei şi iubirea procreaţiei. care zămisleşte. totdeauna unică şi personală. Psihologia modernă foloseşte termenul über Ich sau super ego (supraeu) pentru a desemna conştiinţa colectivă. ci a şi zămislit. al fecundatorului*. De altfel. Taţian. este preluarea terminologiei biblice. formează false mituri. fiind dincolo de timp. care priveşte căsătoria doar din punctul de vedere exterior al utilităţii sociologice. . ea se poate scleroza faţă de ce era „la început" în gândirea lui Dumnezeu care este mereu actuală şi virgină. al semincerului. în mediul esenian. adânc ancorată în mentalitatea universală. Răduca) Apăsătoarea moştenire a antichităţii îşi află ecou în asceza în curs de constituire. de-a lungul mileniilor. ea apasă cu toată greutatea asupra oricărei conştiinţe individuale. Bărbatul este. Arhetipurile şi complexele acţionează cu vraja lor obscură.

cel mai adesea caste.** Carte apocrifă (n. adică a „abstinenţilor". În serviciul euharistic înlocuiau vinul cu apa.. către 170). la deprecierea căsătoriei. pentru care „mântuire" înseamnă „eliberarea de sex" şi unde femeia este redusă la sexualul pur şi. determinat în întregime de psihologia cea mai elementară şi de sociologia cea mai pragmatică.. ajungând la aspectul negativ. Ele îşi aduc bărbaţii la impotenţă sau îi împing la substituiri extraconjugale. în aceste cazuri limită erotismul. Când este simplistă. Cu ce balanţă ar trebui măsurată ardoarea? Cine poate să prevadă efectele unor asemenea calcule asupra unei iubiri abia înmugurite. lupta împotriva trupului îl identifică pe acesta cu pofta sexuală. iar medicii ştiu ce drame generează această atitudine în intimitatea conjugală. Ea pare să spună că religia creştină s-ar defini prin celibat şi ar face din căsătorie o excepţie tolerată. 1 Catarii împing această asceză „encratită" până la limită şi declară căsătoria o nelegiuire satanică. înainte de toate. Uneori ai impresia că ar fi vorba numai de mântuirea bărbaţilor şi că cel ce vrea să se mântuiască trebuie. doar o prezenţă feminină. În elementul tainic şi iraţional al fiinţei sale. care caută. fără nici o urmă de erotism? Numai o fiinţă abstractă poate să „inventeze" asemenea înfrânări şi să otrăvească cu bănuielile sale bobocul unei flori gata să se deschidă. Este curios faptul că tocmai la eremiţi „problema feminină" devine cea mai actuală. de aceea iubirea conjugală prea ardentă frizează adulterul. apoi cu femeia şi recomandă fuga din faţa a tot ce este feminin. dar nu se menţine întotdeauna la această înălţime. fiind femeie. prin aceasta. de unde şi numele de „acvarieni" (în Răsărit. ca pe o valoare aparte. sexualitatea propriu-zisă nu mai bucură. În acest caz s-ar putea . exaltarea fecioriei atinge paradoxul. tratau căsătoria ca pe un adulter. fie şi pe lângă prostituate. red.) Gândirea creştină exaltă fecioria în mod pozitiv. Un asemenea tip de ascet refuză să-şi vadă chiar şi propria mamă. Pe de altă parte există fiinţe nefericite din cauza singurătăţii. Este aici o reminiscenţă a gnosticismului. ceea ce o reduce la aspectul ei „arzător" şi o compromite pentru totdeauna. la demonic. omul se vede dezgolit de taina lui. o iluzie de iubire şi. 1 Secta gnostică a „encratiţilor". În curentele ei extremiste. Femeile care răspund cerinţelor unei astfel de asceze prost înţelese sunt cunoscute astăzi ca „femei frigide". Unii învăţători consideră inutilă înmulţirea speciei umane şi reduc scopul căsătoriei doar la evitarea desfrâului. şi sexul „blestemat" îl nelinişteşte chiar şi în lumea animală. să scape de femei.

n-aveau nici nici o experienţă necesară. a soţilor după raporturi conjugale etc. a mamei după naştere. Vezi studiul lui Dominikus Linder. Fecioara Maria. 16. 1938. 8). 3 B. numeroasele afirmaţii ale marilor dascăli ai Bisericii. 8. şi o fiinţă feminină nedesăvârşită şi demonizată nu mai există o a treia posibilitate. Principiul legalist şi finalist al gândirii iudaice pătrunde din interior şi impregnează puternic o anumită gândire creştină ce riscă uneori să „se 3 aşeze pe scaunul lui Moise" şi să dezvolte un rabinism transpus în 4 spaţiul creştin. 169. afirmaţii pur gratuite. (P. Der Usus Matrimonii. 1929. III. în evul mediu creştin. Breslau. monofizismul soluţie a facilităţii. chiar dacă vin din partea unor 2 autorităţi spirituale altminteri incontestabile . cea „mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii".)". J. 346). 4 Cuvânt grec care înseamnă „o singură natură". Lavand. sensibil şi atent. a practicilor şi a regulilor care explică doar un insuficient discernământ al limitelor moralului şi al “legalului” în Vechiul Testament (îndepărtare momentană de Biserică de slujbele religioase şi de Sfintele Taine a femeii după ciclu.L. Sfântul Ambrozie spune: „Persoanele căsătorite pot roşi de starea în care trăiesc" (P.spune că Evanghelia n-a adus mari schimbări în acest sens .G. Dascălii Bisericii din epoca patristică îşi centrează interesul asupra problemelor dogmatice. Beitrage zur Sexualethik des Mittelalters. p. S. De cultu faeminarum.429) S-a ajuns până acolo încât s-ar părea că între vârful omenirii. Münich. iese de multe ori la suprafaţă deformând conştiinţa teologică. Pe de altă parte. ei înşişi călugări. „împărăţia cerurilor este patria eunucilor" (Tertulian. în articolul L'Idee divine du mariage din Etudes Carmélitaines. Peter Browe. De monogamia. scrie (nota 2): „E de ajuns să parcurgi un studiu ca acela al lui P.-M. şi cei mai mulţi dintre ei neîntinaţi. Este uşor de înţeles ce adâncă tulburare pot implanta în sufletul feminin. pentru Clement al Alexandriei: „Oricărei femei ar trebui să-i fie ruşine la gândul că este femeie ". nici destul interes şi . 1932. ca să-ţi faci o idee despre persistenţa şi răspândirea. O impresionantă alienare s-a instalat în istorie ca situaţie normală. Erezia care poartă acest nume recunoaşte în Hristos numai firea divină şi Îi suprimă firea umană. 2 De exemplu: „Femeia este uşa infernului"..

tot aşa nu e potrivit pentru celibatari să facă fenomenologia erosului. Multe din părerile unor teologi despre dragostea conjugală par a fi extrase din manuale de zoologie. în afară de cazul în care a avut o revelaţie specială? Aşa cum nu li se cade celor căsătoriţi să ţină discursuri despre monahism. dezvăluind marea nelinişte: scolastica favorizează procreaţia. trebuie că s-a produs în conştiinţa teologilor o amplificare a sexualului ajungând în unele cazuri până la obsesie. Problema iubirii în sine şi a sensului ei rămâne deschisă până astăzi. dar cu un preţ care ajunge până la dezumanizarea raporturilor dintre bărbat şi femeie. Am putea regreta că nu Sfântul Petru a scris despre problemele din capitolul al şaptelea din Epistola întâi către corinteni. Eroismul magnific al asceţilor a dat o luptă hotărâtoare în lăuntrul omului şi l-a exorcizat de puterile demonice. despre cel care-i este complet opus. Fecioarele s-ar minuna cu siguranţă dacă ar şti că în timpul logodnei sexualitatea este pur şi simplu inexistentă şi că apoi. multe tratate despre căsătorie sunt scrise de călugări sau de celibatari: de aceea ele nu-şi ating obiectivul şi rămân în afara subiectului. nu e decât o viziune a minţii. însoţită de o subestimare a căsătoriei.. la ceilalţi. a libertinajului şi a delăsării. Chiar şi în ziua de azi. ea evoluează foarte repede. unde să nu intervină nici program. asceza extremă a urmat unei vieţi la fel de extrem de dezordonate. iar cuplul este privit doar din punctul de vedere al înmulţirii şi al creşterii copiilor. dar castrează iubirea. în viaţa conjugală. nici resentiment. pentru a şti dacă bărbatul este conducătorul sau capul. PUŢINĂ ISTORIE Cu ocazia reacţiei salutare împotriva ereziilor. Trupul nu . are loc o spiritualizare progresivă a sexualităţii până la atingerea castităţii conjugale. în focul polemicii. trecând pe un cu totul alt plan decât cel care continuă să preocupe imaginaţia lor.. Aflăm aici şi un întreg sistem al relaţiilor de „ordonare". nici teorie. concepţia lor. din lipsă de experienţă. în Occident. de „subordonare" şi de „supraordonare". dreapta judecată suferă deformări: la teoreticienii cei mai pesimişti în privinţa trupului. nici iluzie.nici timp pentru o filosofie a iubirii. În unirile armonioase şi a căror viziune este nedeformată prin false teorii. Foarte bogată în tratate de ascetică această epocă trece pe lângă misterul transfiziologic al sexelor. Poate cineva să scrie ceva exact.

Demnitatea sacerdotală a omului îl obligă. Libertatea persoanei nu este nicidecum un drept. 5 curtezane ca să ne distreze" . Oprirea la jumătatea drumului este un eşec care nu iartă şi produce monstruoasele confuzii ale erotismului mistic sau ale sufletului devenit trupesc. Grecia o abandona pe tânără viitorului ei stăpân absolut. Cuvântul lui Demostene care a răsunat cândva în plin tribunal . Imaginea lui Platon cu făclia de viaţă pe care generaţiile o transmit de la una la alta. asigurând astfel viitorul patriei şi al cetăţii. poligamia facilita repudierea femeii. în afara oricărei supuneri faţă de „binele comun". nemurirea speciei. 81) rupea legăturile în caz de steriliitate. faţă de orice necesitate atât a firii cât şi a societăţii. întotdeauna subiect. Această cultură depinde de persoana umană adultă care este un scop în sine. Legea Poppeea îi supunea deja la impozite grele pe celibatari şi pe soţii fără copii. Legea „leviratului" asigura continuitatea rasei. trezvia. niciodată obiect. se regăseşte la lustinian şi Leon Filozoful. concubine ca să ne îngrijească. Parafrazând acest cuvânt am putea spune: cel ce nu este duhovnicesc până în sexul său.este ceva ce poate fi despărţit de suflet sau redus la tăcere. dacă nu se oferă puterilor lui transfiguratoare. devine mormântul deschis în care sufletul se poate îngropa de viu. o adevărată cultură ascetică proprie vieţii conjugale. pentru care căsătoria asigură continuitatea neamului omenesc. „Dumnezeu nu le vorbeşte decât dumnezeilor". Matrimonium vine de la matris munus. în puterea altuia. în afara tiraniei conformismului şi obiectivării. iar termenul grec γαμος vine de la rădăcina γεν. aici se impun clarviziunea şi vigilenţa duhovnicească. fiind punct de întâlnire între două lumi.n-a pierdut nimic de-a lungul veacurilor . in manum alterius.„Avem soţii ca să ne perpetuăm numele. la Roma. În vremea Vechiului Testament. Mai mult ca oricând şi mai mult decât oriunde. Sfântul Augustin spune: „ cel ce nu este duhovnicesc până în trupul său. devine sexual până în sufletul său. Aceasta este voia lui Dumnezeu. ceea ce explică denumirea antică a acestei căsătorii de supunere fără condiţii: matrimonium in manu. Tot restul este istorie omenească. naştere. femeia cădea din puterea nelimitată a tatălui. devine trupesc până în sufletul său". Legea lui Manu în India (IX. Ea luptă impotriva oricărei forme de sclavie şi de aceea etica sa este cu totul în afara legii „generalului". el este biosfera în care se întrupează sufletul şi care. Persoana nu are nimic comun cu platitudinea obişnuitelor catehisme. După cuvântul Sfinţilor Părinţi. ci carta împărătească a datoriei ca răspuns la chemarea dumnezeiască.

18. 396): printre cele trei bunuri .46) „Ne căsătorim pentru a avea copii sau r ămânem abstinenţi pe viaţă". 34. considerau femeia. L. G.L. În cadrul acestei mentalităţi.din brutala lui sinceritate. trebuind mai înainte de orice servire viro sicut domino (să-i slujească bărbatului ca unui stăpân). 5 În Nearia. Ei luptau împotriva decadenţei morale dar. 1632 B. procreaţia avea prioritate absolută şi bărbatul era 9 înainte de toate procreator şi pater familias. 6. 30. ci cu scopul de a avea 8 copii" . ( P. mai ales în Apus. 7 7 scrie Sfântul Iustin . Preoţia ontologică a credincioşilor se reduce astfel doar la recrutarea preoţiei funcţionale. minoră şi ancilla (roaba) soţului ei. Burghezia „creştină" din secolul al XlX-lea putea să şi-l asume.G. Concepţia antică asocia două persoane în vederea unei bune administrări a menajului şi a educaţiei copiilor pentru a asigura recrutarea cetăţenilor cetăţii. 373) Chiar şi Sfântul Vasile. G. 745. populează mănăstirile şi împlineşte numărul sfinţilor.15. vorbeşte aici ca Părinte al rânduielilor monastice: „Căsătoria este onorabilă dacă este făcută nu în vederea plăcerii. 8 P. N-a existat probabil niciodată logodnicul care să declare fetei că se căsătoreşte „în vederea plăcerii" şi nici acela care să-i spună „verde" că trebuie să se pună de îndată pe procreat. La fel pentru Sfântul Augustin 10 10 ( P. din punct de vedere social. Unii Părinţi au asimilat această concepţie în felul lor şi justificau căsătoria doar pentru că „dă naştere la fecioare". ( P. Pentru Sfântul Ambrozie : Feminis haec (prolis) sola est causa nubendi (procreaţia este singura raţiune a căsătoriei). Aşteptarea lui Mesia în vremea Vechiului Testament devine mesianismul colectiv al sfinţilor şi justifică reproducerea conjugală. „Ar fi existat fecioare dacă n-ar fi fost oameni căsătoriţi?" se întreba cu inocenţă 6 6 Sfântul Metodie al Olimpului . 122. 9 P. în acord cu lumea veche. Primii scriitori creştini nu puteau să facă abstracţie de mentalitatea dominantă. de altfel mare contemplativ al Tainei Sfintei Treimi.

12 El vorbeşte despre „singurătate" şi despre comuniune conjugală (Fac. Un gânditor catolic. Flacélière. fides. 18-24).16). lui Aristotel (şi mai ales concepţiilor lui . dar clar: „Expunerea clasică a scopurilor căsătoriei. R. la Sfântul Toma d'Aquino. 4) şi aceea a Sfântului Pavel (Efes. CELE DOUĂ IDEI DIRECTOARE Incontestabil. îndrăznim să mărturisim că această teologie nu ni se pare că ar exprima într-un mod prea fericit esenţa căsătoriei creştine. 11 Origen atrage atenţia asupra acestui fapt (P. superior planului animal. Cuvântul „creşteţi şi vă înmulţiţi". om prin excelenţă. ţelul prim şi dominant este procreaţia şi apreciază că tocmai în aceasta constă „ajutorul" dat bărbatului de către femeie. Mc. Femeia este un bărbat nereuşit. distingerea sexelor este o funcţie animală comună de transmitere a vieţii.. 7. Această perspectivă aplică în mod egal omului şi animalelor termenul „mascul şi femelă" (Fac.5. pe de o parte. învăţătura Domnului (Mt. sacramentum (procreaţie. gnosticismului se potriveau cu filozofia antichităţii care nega existenţa femeii ca persoană. învăţătura creştină curentă despre căsătorie s-a clădit pe o filozofie finalistă. 31). Tot restul este subordonat acestui prim scop. maniheismului.. scrie prudent. apoi. Sfântul Toma spune: Proles est essentialissimum in matrimonio (procreaţia este esenţială în căsătorie). este dezvoltată mai cu seamă de Sfântul Augustin. Pentru Aristotel numai masculinul este măsura tuturor lucrurilor. dualismului persan.19.10. mai sistematizat.ale căsătoriei: proles. Nu trebuie să uităm că Sfântul Toma era tributar. nu menţionează procreaţia .19. fidelitate şi sacrament). La fel. adresat omului ca 12 bărbat-femeie.. 1229).6. 13. 5. în Facerea (1. a pierdut cu totul din vedere faptul fundamental: cuvântul de instituire a căsătoriei. Influenţele subiacente budismului hindus. G. 27-30). Codul Dreptului canonic al Bisericii Romane (canonul 1013) exprimă cu fidelitate teza devenită clasică: Matrimonii finis primarius est procreatio atque educatio prolis (primul scop al căsătoriei este procreaţia şi educarea copiilor).. o fiinţă degenerată.2. adresat deopotrivă lumii animale şi 11 fiinţei umane ca „bărbat şi femeie" .

Eroarea biologică a lui Aristotel (negarea egalităţii biologice) şia făcut loc până în gândirea teologilor creştini care şi-au imaginat că sunt datori să-l considere pe gânditorul din Stagira «Filozoful» prin excelenţă. femeia nefiind decât elementul auxiliar care furnizează materia. 14 Femeia în Biserică. F. 37. se regăseşte aici. Într-adevăr. 92. care nu reuşiseră să facă total abstracţie de organizarea socială a vremii lor".. dat fiind că în orice altă lucrare bărbatul 15 este mai bine ajutat de un alt bărbat decât de o femeie ”. Părinţilor.. theol. rector al Universităţii din Tübingen. Şi mai departe: „Dacă el (Sfântul Toma) dă (iubirii) un loc mai curând umil şi subordonat. femeia este inferioară bărbatului" şi 17 contestarea relaţiei ei nemijlocite cu Dumnezeu . „ Femeia a fost necesară ca parteneră pentru opera de procreaţie şi câtuşi de puţin pentru vreo altă activitate. pp. a. Pentru o asemenea biologie. Innsbruck.. 13 Iubirea umană. Zeitschrift für katholische Theologie. l q. Cuvânt dumnezeiesc. pp. Paris. Până la prinţul înaltei scolastici. această moştenire „a condus la regretabile rătăciri mai mulţi Părinţi neoplatonici. Sfântul Toma d'Aquino. . în germene. care pentru ştiinţa de astăzi se dovedeşte rudimentară şi falsă. genitorul este bărbatul. După unul dintre cei mai eminenţi teologi catolici.excepţie făcând doar monahia. Arnold.biologice) şi. Albert Mitterer Bărbatul şi femeia în universul biologic al Sfântului Toma. a 1. pe de altă parte. cum pretind unii. Sum. 16 Sfântul Toma.-X. . 18-20. 536. prima idee directoare a celor mai multe tratate teologice. op. 15 Sfântul Toma. Paris 1955.. De aici nu mai e decât un pas 16 până la afirmaţia că: „prin natură. l q. Sum. Cf. 92. este din cauza unei mentalităţi care venea de departe şi care persista încă în 13 secolul al XIII-lea” . 34. p. toţi au fost. 2 ad 2. victima efectelor răufăcătoare ale gândirii aristotelice asupra 14 problemei care ne preocupă" . theol. ca şi el. 17 Mitterer. mai mulţi asceţi ai Bisericii primare. Numai bărbatul se înalţă la Dumnezeu printr-o legătură 18 directă . 1947. 1933.. cit.

proliferează un timp. teolog cunoscut. în Doctrina Dreptului. transmiterea fizică şi corporală a păcatului nu face parte direct din dogma revelată". Celula este inserată în contextul juridic şi sociologic. El sintetizează doctrina Bisericii Apusene şi precizează elementele ei dogmatice. 1961. a doua. 19 Vezi Oda Schneider. După orice probabilitate. Cu privire la subiectul Conciliului de la Trident (1545+1563) scrie: „Dacă nici Conciliul însuşi n-a vrut să stabilească formal caracterul dogmatic al modalităţii corporale de includere. nu aparţine direct elementelor dogmei?. notând că sunt foarte puţine texte ale Scripturii al căror sens a fost dogmatizat. nu e legitim să admitem că transmiterea fizică. particulară. E locul să amintim şi enciclica Divina afflante. într-o zi. prin care se manifestă cel mai puternic păcatul originar. e întotdeauna amestecată în . de Brouwer. până astăzi preponderentă . La fel Kant. redusă la a fi doar un uter transmis din generaţie în generaţie. senzualitatea. 1893. Dogmatica. Pentru dascălul teologiei păcatului originar. universală. Această precizare clară invită teologii la o mai mare prudenţă în afirmaţiile lor adeseori gratuite. în lucrarea sa Biblia şi originea omului (D. J. ceea ce înseamnă folosirea reciprocă legalizată a organelor genitale. se multiplică. Mulţi asceţi şi-ar fi însuşit cu plăcere concepţia pesimistă a lui Schopenhauer. O asemenea concepţie face posibilă afirmaţia că mântuirea femeii este dublă: una. asupra gândirii teologilor. îşi formulează faimoasa definiţie a căsătoriei: fiecare dintre cei doi contractanţi îşi dă unul celuilalt dreptul asupra propriului trup în timpul vieţii.18 Vezi Hermann Schell. decade şi dispare înlocuită de următoarea. de Fraine.. care situează femeia între om şi animal. 1940. la influenţa 20 sa.. 20 Din fericire. prin generare. Viena. de o abilitate demonică. pp. Sau pe aceea. apoi. Ideea din ce în ce mai ancorată rămâne aceea că femeia este cu totul în slujba naturii. Cea de a doua idee directoare ne duce la Sfântul Augustin. a lui Nietzsche: la femeie totul are soluţia ei: sarcina. Padeborn. 111-112). care se aplică tuturor. care răscumpără femeia din păcatul originar al feminităţii 19 sale . atât de cunoscută. Vom Priesternum der Frau. Capcană a naturii. aduce o rectificare foarte importantă. Tot misterul iubirii este redus la contractul unei celule reproducătoare. ea atrage bărbatul la căsătorie şi copulaţie.

nu spre desfătarea simţurilor" . căsătoria nu este decât o concesie făcută naturii şi o stare căreia îi sunt inerente păcatele uşoare. 40. 730. căci ea este instrumentul transmiterii păcatului 24 originar ... astfel încât. bonum sacramenti. 23 P. chiar sub harul Tainei. 460. motivul pentru care omul a fost creat bărbat-femeie devine acel rest accesoriu care permite să fie mai uşor scuzată o cauză rea. Dionisie din Corint (†160) sfătuia: „să nu se impună greaua povară a înfrânării. Am văzut deja că „prea arzătoare". se începe de la cădere şi se blochează totul în fiziologic. această „infirmitate". remedium concupiscentiae. cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „şi aceasta o spun 22 ca o concesie" .7. înainte de a da curs unei teologii pornind de la datele biblice iniţiale. marcată de rana vinovăţiei . Dimpotrivă. rom. Concupiscentia est malum quo quis bene utitur. Dar chiar înaintea lui. este invocat cu tărie: căsătoria mai înainte de orice are nevoie de indulgenţă şi de iertare. hoc autem dico secundum indulgentiam. L.)]. G. 6. din start. vorbind despre necesitatea binecuvântării episcopale. dar utilă. Din acest aspect negativ şi prohibitiv va izbucni fatalmente obsesia sexualităţii. căsătoria este un paliativ al concupiscenţei. ci să se ţină seamă de infirmitatea 23 oamenilor . chiar izvorul e tulbure. 44. 22 I Cor. 381. red. 21 P. căsătoria pare dezechilibrată. 20. Ascetic vorbind. Sfântul Ignatie al Antiohiei. Cu Sfântul Ieronim. Deşi căsătoria e o instituţie ecIesială. comuniunea conjugală. 387. Senzualitatea constituie deci nucleul raporturilor conjugale. Şi aceasta o spun ca un sfat (N. bonum fidei. [în ed. trece drept adulter. precizează: „încât căsătoria să se facă întru Domnul. tolerat şi legitimat în vederea binelui procreaţiei. cei desăvârşiţi sunt totuşi chemaţi să-i limiteze folosirea şi să se orienteze spre abstinenţa totală. 24 Este doar o opinie teologică. dar scopul pozitiv al procreaţiei îl scuză. Actul conjugal este un mijloc determinat in întregime 21 de scopul pe care îl are în vedere . Iubirea. După cum vedem.actul conjugal: omul roşeşte pentru aceasta. bonum prolis. De Bono conjugali stabileşte o ierarhie descrescătoare a celor trei bunuri ale căsătoriei: bonum prolis.

scrie: „O linie directă de gândire uneşte teama magică a popoarelor primitive care ocoleau toate fenomenele vieţii feminine.10). care. Clement.irnală virtual vinovată. Mai cu seamă femeile căsătorite nu erau admise la împărtăşanie decât foarte rar. cit. în secolul al XlII-lea. 6). Despre Botez). Finalitatea o arată ordonată spre binele cetăţii terestre. stricăciunea. Huizinga. Chiar şi o femeie ca Sfânta Elisabeta din Turingia nu primea Sfânta Împărtăşanie decât la trei mari sărbători. Dimpotrivă. 178.(Pol. Luthers Lehre von der Ehe. „păcatul.iiair c. 1745). nota 57. în Amurgul Evului Mediu. άφδασία . citatele sunt numeroase şi toate spun acelaşi adevăr despre sfinţenia căsătoriei. . III.2). 40. J. 1913. Pesimismul antropologic provenind de la Sfântul Augustin îl face pe Luther să spună despre căsătorie că este cu siguranţă mai bună decât „virginitatea papistă". 26 Vezi Baranovski. Instinctul sexual este identificat cu dorinţa necurată. E inutil să continuăm. în nici un fel să nu te tulburi. dar că rămâne totuşi pătată de acest rău al concupiscenţei care afectează tot lucrul pământesc. şi este treaba Statului să se ocupe 26 de aceasta..-X. Asistăm la o schematizare aberantă. sexualitatea infectează germenele vital. 111. păcatul este inerent. nu pot fi în comuniune cu nestricăciunea " şi prin nestricăciune. L. Sfântul Grigorie de Nazianz: „ Dacă încă nu eşti legat prin căsătorie. cu ura şi dispreţul asceţilor faţă de femeie. 25 Citat de F. Raportul conjugal fiind un fel de murdărire făcea imposibilă participarea plenară a soţilor la viaţa liturgică. Harul Tainei transformă şi patima îşi schimbă natura şi la Clement al Alexandriei: „la cei sfinţiţi şi sămânţa e sfântă " (Strom.5. 141. op. vei rămâne curat după săvârşirea căsătoriei " (Or. fiind o instituţie „naturală" . la analize savante care descompun viaţa şi descurajează însăşi aspiraţia la sfinţenie. Scolastica va merge până la a 'inpimc actul conjugal în intenţie vrednică de laudă şi i. desemnează Sfânta Euharistie (Strom. concepţia despre căsătorie ca remediu al concupiscenţei îl face pe Abelard să spună că ea nu e o Taină ca celelalte fiindcă nu e aducătoare de har! (P. care nu are nimic evanghelic. O asemenea depreciere. de la Tertulian şi Ieronim. p. 25 otrăvesc literatura creştină" . explică interdicţiile curente ale relaţiilor conjugale în mai toate zilele săptămânii care se practicau în Apus. Arnold. Învăţătura curentă a teologiei morale încarcă conştiinţa cu un comlex de vinovăţie şi determină până astăzi destule conflicte în viaţa conjugală care ajung până la psihiatrie şi boală.

chemaţi la sfinţenie.este resimţită ca o violare a frontierei dintre Creator şi creaţie. în Renouveau des idées sur la famille. Se manifestă tendinţa îndepărtării de ideea care a avut o 27 valoare. Bisericile reformate nu recomandă abstinenţa. 27 J. distanţa dintre celibatul eroic al aleşilor şi calea mediocră a sufletelor infirme şi debile. lucrare publicată sub îngrijirea lui R. ideea unei „binecuvântări nupţiale" .. Gagnebin şi K. Paris. Căsătorie şi celibat. Nu se constată nici o suspiciune faţă de viaţa sexuală. 1948. El are curajul să vorbească despre iubirea conjugală şi să o propună ca marele obiectiv al . şi anume. Deşi vocaţia celibatului aparţine Scripturii.. ceea ce suprimă erosul şi sublimarea lui şi restrânge puritatea în limite de ordin strict moral. Paris. se poate semnala o reacţie actuală în favoarea căsătoriei ca Taină: H. ea nu este decât o chemare strict personală şi nu poate exista nici o regulă impusă.. Barth. 29 Vezi studiul lui S. Pastorala dominantă. 1946. 28 O puternică şi fericită reacţie se manifestă prin însăşi existenţa comunităţilor monastice protestante. Tendinţa anticreştină a dispreţului faţă de feciorie măreşte în sânul creştinătăţii. nici o metodă duhovnicească de tip 28 monastic . Căsătoria creştină. este de o sărăcie impresionantă . de Lestapis: Evolution de la pensée exprimée de l'Eglise catholique în Renouveau des idées sur la famille. 118. Orice înălţare mistică . Nu există decât agapè. Leenhardt. vezi şi Calvin. Texte alese. 1954. ceremonia religioasă nu adaugă nimic căsătoriei. dar este o necesitate in vederea integrării cuplului în comunitatea credincioşilor. lucru pe care nimeni n-ar fi îndrăznit să-l confirme în vremea lui.. Prigent. În schimb.erosul . rămânând o instituţie socială şi pământească. dar şi pentru el căsătoria nu-i decât o „stare onorabilă". Caiet nr. calea coborâtoare a lui Dumnezeu spre om. 1954. 1955. Din punctul de vedere protestant. pp. nu o Taină. 206-211.Calvin a găsit termeni mai elevaţi pentru a vorbi de sfinţenia vieţii conjugale. Iată ce scrie el în secolul XIX: „Doar Monseniorul Dupanloup face excepţie. de Ch. de teama legăturilor ascunse între mistică şi sexual. în 29 catehismele şi tratatele teologice. şi ei. Ellul. Position des Eglises protestantes ă l'egard de la famille . prin reacţie. dar o totală neîncredere în orice teorie a „sublimării". El crede întradevăr că soţii sunt. Max Thurian.

însăşi feminitatea ei. bărbatul. El trasează marile bulevarde ale civilizaţiei.desăvârşirii soţilor. . sunt transformate de bărbat în blesteme. în care locul femeii. dinainte pregătit.. peste tot femeia este considerată o fiinţă inferioară şi fără drepturi. este plasat în starea adolescentului minor. Bărbatul o posedă aşa cum îşi posedă pământurile. spaţioase şi măsurate. darurile şi harismele ei. Principiul solar. ars de o surdă şi neîncetată ispitire. Se lasă de o parte un fapt psihologic fundamental: când se naşte iubirea. Dar ascetul mediocru. chemat la o consacrare totală sub forma preoţiei conjugale. căruia i se inoculează de mai înainte şi de la plecare un sentiment de inferioritate şi de culpabilitate. nu poate privi niciodată cu ochi buni libertatea şi bucuria de a face ceea ce lui i se pare a fi singura atracţie a vieţii conjugale. parcă ne-am afla în prezenţa a două lumi care nu se mai înţeleg. înarmat cu raţiunea sa. alunecând spre abstracţiuni. dar o va plasa într-o condiţie din care ea nu va mai putea niciodată să-i facă ceva rău. bărbatul înlănţuie femeia. curate. raţionalizează fiinţa şi existenţa. stăpânul şi domnul ei. ca pe o putere malefică. membru al Preoţiei împărăteşti. iluzoriu. şi aceasta se petrece în 1884!" (pp. spunând că singurul remediu eficace împotriva depravării concupiscenţei este magnus amor (marea iubire). Eliminând tot iraţionalul care nu-i este pe plac. bărbatul vede închizându-se înaintea lui dimensiunea adâncului. cu natura şi. cu atât mai mult cu cât femeia simbolizează pământul. Din instinct de autoapărare. elementul teluric. autorităţii indiscutabile a bărbatului.. supus greşelilor de tot feIul. în Codul roman sau în Coran. Credinciosul. Nu se mai vorbeşte aceeaşi limbă. exclus. Fiziologia femeii. MITURILE Într-o lume mai presus de orice masculină. ca pe o ameninţare permanentă pentru libertatea lui. În aparenţă bărbatul va acorda femeii toate onorurile. Ea este supusă puterii supreme a şefului. În Legile lui Manu. claritatea aparţin bărbatului. Sfântul loan Gură de Aur a înţeles bine acest lucru. în Levitic. 261). dacă nu lunar. este cel al unei fiinţe minore. îşi pierde legăturile cosmice cu cerul. cu femeia ca taină complementară propriei sale fiinţe. 260. orice gând carnal este cu desăvârşire absent. ale lui Solon. în care totul este pus sub semnul patriarhatului. de asemenea.

30 Vezi R. or. Sfântul Augustin exprimă o idee curentă afirmând că femeia căsătorită este din punct de vedere juridic o incapabilă. bărbatul. ceea ce vrea să spună că femeia aparţine unei alte dimensiuni. Laprat. vorbind despre Sfânta Monica. 34. ea nu este parte întreagă în comunitatea umană. să fie ancilla bărbatului ei . Evanghelia (loan 4. în Politica. enunţă: „Tăcerea femeii este slava ei". Cel mai adesea exegeza şcolară comentează descrierea biblică a creaţiei în acelaşi sens: femeia a fost creată pentru bărbat. „Femeia este femelă în virtutea unei anumite lipse de calitate". alteritatea este negaţia. materia. În Confesiunile sale. cu femeia. pleacă de la ideea simplistă că femeia a fost scoasă din coasta bărbatului şi că pe această coastă bărbaţii au avut nenumărate naufragii. tenebrele şi femeia". dezordinea. dar între toate femeile n-am găsit nici una". după Platon. femeile trebuie să tacă. au pătruns în viaţă pasivitatea. Femeia greacă era închisă în gineceu şi idealul ei era Penelopa. Antifeminismul iudaic. Pandora este cea care a dezlănţuit toate relele şi atunci. el notează că femeia trebuie mai înainte 30 de orice servire viro sicut domino. Pentru Aristotel materia este femelă şi mişcarea mascul. 14. să prezideze sau să exercite 31 oficiul de avocat ! 31 Comentariu la I Cor. Ecleziastul declară: „Abia am găsit un bărbat dintr-o mie. Femeia romană era livrată ca un „obiect" (res) al nevoii bărbatului. I. 1945. principiul rău creează haosul. Chiar şi Sfântul Pavel pare a jertfi acestei tradiţii când vorbeşte de supunerea totală a femeii. răul. care nu m-ai făcut femeie". Pentru a se răzbuna pe bărbaţi. Ritualul cerea o curăţire a mamei de două ori mai mare în cazul naşterii unei fete. Printre cele optsprezece binecuvântări se poate auzi: „Binecuvântat fii tu. obiect. Nietzsche trage concluziile logice: „Femeia e odihna războinicului". fuga lui Kierkeguard din faţa unei femei se justifică . Le rôle de la mater familias romaine d'après Saint Augustin. Aristotel. 27) îi arată pe ucenici surprinşi de simplul fapt că Hristos vorbeşte cu o femeie. lui. multiplul. lumina. în Revue du Moyen Age latin. zeii au inventat femeia. căci „slăbiciunea minţii" lor le face incapabile să înveţe pe cineva ceva.Sentinţa pitagoreică enunţă: „Principiul bun creează ordinea. Adonai. ajutor. Ea este „altul". La fel. sau masculin pur şi simplu. şi de aceea mulţumeşte el zeilor că este bărbat. Pentru Sfântul Toma.

ca în relatarea biblică. este strălucirea sărbătorii. nici femeie" se află fiinţe umane stigmatizate de 32 blesteme strămoşeşti . ca pe o degradare a virilităţii sale. O analiză a miturilor formaţiunilor istorice falsificate ar pune degetul cu uşurinţă pe sterilitatea acestui transfer al păcatului asupra femeii. Până şi Apocalipsa poartă trăsăturile mentalităţii iudeo-creştine şi pune accentul pe femeia care întinează bărbatul (Apoc. S-a profanat iubirea mai înainte de a se descoperi ce este ea. Aceasta este istoria. S. gloata colcăie din ce în ce mai mult în vâltoarea erotică. atât de simptomatică. orice femeie. căderea în inexistent. de aceea. Bărbatul poate dori somnul reconfortant la sânul mamei şi poate fi violent atras de polul opus al fiinţei sale. pentru că iubirea este chiar setea cea mai adâncă de adevăr. fără a şti bine vreodată ce înseamnă ea de fapt ca femeie ". Bărbatul caută să se afirme depăşind ceea ce îl limitează. Conflictul este ireductibil. visul bărbatului. se înalţă la cer ca un astru strălucitor. Slăbiciunea bărbatului se răzbună.4). este o limită. J. „Femeia. Or femeia. Fiinţă idealizată. dar întotdeauna va resimţi această aventură. ca pe o închisoare care îi îngustează orizonturile şi îi mărgineşte spiritul. Nu g ăsim niciunde atâta minciună şi ipocrizie. Balzac sintetizează înţelepciunea milenară: „Femeia este o sclavă pe care trebuie să ştii să o pui pe un tron". după Julien Benda. Breslau. un complex masculin: „Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine. fiinţă relativă" spune Michelet. glasul însuşi al fiinţei. ea nu se poate imagina niciodată fără bărbat". Şi aici este toată diferenţa. dar după aceea urmează eclipsa. În Fiziologia căsătoriei. pe care o străbate repede pentru a sfârşi în „greaţă". 1932. Beitrage zur Sexualethik des Mittelalters. Cum îşi secretă o scoică cochilia. „bărbatul se poate imagina fără femeie. 32 Vezi P. nu e decât formă poetică a absenţei. Sfântul loan Gură de Aur se ridică violent împotriva . aceea mia dat din pom şi am mâncat".metafizic: „Nenorocirea femeii este de a reprezenta totul la un moment dat şi de a nu mai reprezenta nimic în momentul următor. Masa. aşa secretă super-egoul conştiinţei colective miturile mincinoase.14. Este „complexul lui Adam". despre Suzana şi bătrânii. În faţa lui Hristos în Care „nu e nici bărbat. Peter Browe. de îndată ce se prelungeşte. Femeilor li se aplică chiar şi în ziua de astăzi prescripţiile rituale din epoca rabinică. poetizată.

Masculinul şi femininul formează monada umană arhetipală: Adam-Eva. modul ei propriu de existenţă. A doua soluţie presupune harul care recapitulează în Hristos celula iniţială şi se plasează în inima căsătoriei. Vreau să purific căsătoria şi să o readuc la nobleţea care îi este proprie. MAMA .. obiectivate. în adâncul adâncului ei. Căderea protopărinţilor este cea care a împărţit-o în masculinităţi rele şi feminităţi rele: cupluri făcute din două individualităţi polarizate. comuniunea Masculinului şi Femininului devenite una în Dumnezeu. iese din Adam) se ridică la nivelul de arhetip originar al consubstanţialităţii principiilor complementare. în strânsă legătură cu cel al bărbatului. separate.. Să-l curăţim aşadar. taina fiinţei şi a harismelor sale pe care Sfântul Pavel le desemnează prin simbolul „vălului". Aceasta este taina care trebuie „dezvăluită". Cu toate acestea. HARISMELE FEMEII Femeia are felul ei specific de a fi.. De-a lungul întregii istorii. căci Eva se desprinde. puse totuşi una lângă cealaltă. pentru a închide gura 33 ereticilor. Chiar relatarea biblică a creării Evei (care este mai mult o naştere. situate exterior una faţă de cealaltă. femeia îşi salvează mereu. descifrată pentru a înţelege destinul conjugal" al femeii. după minunatul cuvânt al Sfântului loan Gură de Aur. „Taină a iubirii".. De atunci există toată această distanţă dintre cei doi poli ai existenţei umane care sunt sau contrarii ce se crispează într-o disonanţă şi o luptă fără ieşire. Comuniunea conjugală este înălţată la rangul de imagine profetică a Împărăţiei lui Dumnezeu: unitatea universală refăcută.acestei triste realităţi: „Acest dar al lui Dumnezeu a fost acoperit de infamii până la rădăcină. coincidenţă a opuşilor. mediul social este cel care a format sau a deformat tipurile femininului. darul de a-şi urzi întreaga fiinţă din legătura u iotul aparte atât cu Dumnezeu cât şi cu ceilalţi şi cu sine însuşi. sau diversităţi ce se acceptă sau complementarii care se iubesc." 33 Omilia XII despre Coloseni.

prin aceasta.7). rămânând un incorigibil romantic. Bărbatul. Cuvântul Sfântului Petru (I Petru 3. Dacă bărbatul este întotdeauna înclinat să poetizeze femeia. să apere viaţa şi lumea. Bărbatul este mai înclinat spre a se interesa doar de propria lui cauză. îşi debordează fiinţa. Eva . Legătura atât de tainică între mamă şi prunc face ca femeia. femeia este cea care-l iubeşte pe bărbat pentru ceea ce este şi aşa cum este el. mamă sau sponsa Christi (mireasă a lui Hristos) nu este decât un accesoriu. mai exterior sieşi. dimpotrivă. să descopere în fiinţa cea mai virilă şi mai puternică.să vegheze asupra oricărei făpturi. corectându-i-o.Şi a pus bărbatul femeii numele Hawa. În felul acesta. ajutorul lui. soţie şi mamă. revelându-i-o şi. Mai interiorizată. 1-10). descoperă îndată setea duhovnicească a oamenilor şi află izvorul euharistic pentru a o astâmpăra. 2. ca la nunta din Cana (loan 2. Termenul biblic Esser-Kenegdo (Fac. un copil slab şi fără apărare. pe când instinctul matern al femeii. naşterea „omului celui tainic al inimii" . femeia se simte bine în limitele fiinţei ei şi şi-o manifestă pentru a face din ea o simfonie luminoasă şi transparentă. Ea umple lumea cu fiinţa ei. 4) se adresează oricărei femei şi conţine o întreagă evanghelie a femininului. orice femeie este mamă in aeternum. el defineşte foarte precis harisma fundamentală a femeii. Ea îi este deopotrivă logodnică. Componentele sufletului ei o predispun să „clocească" tot ce întâlneşte în cale. căci prin femeie devine bărbatul mai lesne ceea ce este. 11. pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii. în curăţia ei luminoasă. Primeşte lângă el femeia. cu prezenţa ei strălucitoare. Aceasta este toată dialectica maternităţii duhovniceşti. ea îl ajută pe bărbat să se înţeleagă şi săşi realizeze sensul propriei lui fiinţe. lubirea feminină este cea mai profundă enigmă şi bărbatul nu va înceta niciodată să se minuneze de ea. Harisma „maternităţii" ei interiorizate şi universale trimite orice femeie spre cel înfometat şi în nevoie şi precizează admirabil esenţa feminină: fecioară sau soţie. ea îl împlineşte descifrându-i destinul. Helvetius defineşte bine iubirea bărbatului: „a iubi înseamnă a avea .18) vrea să spună „un ajutor care să fie în faţa lui" (bărbatului). „Slava bărbatului". după cuvântul Sfântului Apostol Pavel (I Cor. harisma lui de expansiune făcându-l să privească dincolo de sine însuşi. adică „Viaţă". ea este ca o oglindă care reflectă faţa bărbatului. Faptul de a şti dacă femeia va fi soţie.homo cordis absconditus.izvor de viaţă . El umple lumea cu energiile sale creatoare impunându-se ca stăpân şi domn.

copilul Său. Renunţarea pe care viaţa o impune mereu se dovedeşte a fi o mare purificare de orice dorinţă pur biologică de posesiune. ea se poate înălţa la măreţia maicii îndurerate. Cuvânt fundamental despre femeie. Dacă paternitatea este categoria vieţii divine. a zis mamei Sale: Femeie. a alerga în întâmpinare şi chiar a o lua înainte. Bărbatul nu are nimic imediat în natura sa care să reproducă spontan categoria religioasă a paternităţii. În afara deviaţiilor „narcisismului".. ale „amazoanelor" sau ale „complexului Dianei". căci pretutindenea este şi toate le plineşte. singura adevărată. mai înainte de orice. FEMEIA: ORGANUL DUHOVNICESC AL NATURII UMANE 34 Teologia Părinţilor Bisericii este centrată pe Filantropia Tatălui. . pururea fecioară. maternitatea este categoria religioasă a vieţii umane. însemnând „Dumnezeu Iubitorul de oameni".nevoie". dar iată că bărbatul nu are instinctul patern cum are femeia instinctul matern. „Paternitatea" lui Dumnezeu determină raporturile Lui cu omul. este) Tatăl atotţiitorul". Duhul rosteşte în noi Numele lui Dumnezeu: „Avva! Părinte!" şi filiaţia divină se află în centrul teologiei pauline. eternul feminin provine din „veşnicia maternă". . spiritul matern colorează toate formele afectivităţii feminine. formula feminină ar fi „a iubi înseamnă a satisface nevoia". Din inconştient. Şi noi mărturisim la fel: „Cred într-unul Dumnezeu (Care. o resimţi mai presus de orice maternitate consumată efectiv. sau până la sabia care va străpunge sufletul Fecioarei Maria. pe Fiul cel mai înainte de toţi vecii născut de Tatăl fără mamă". cu conţinut dogmatic (theotokion) exprimă cu precizie maternitatea Fecioarei în lumina paternităţii divine: „Tu L-ai născut pe Fiul fără tată. Arhetipul Magna Mater determină toate formele femininului. iată fiul tău". din judecata lui Solomon. el sălăsluieşte în adâncul oricărui suflet feminin. Or un vechi text liturgic.lisus văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături. Omul este făcut după chipul lui Dumnezeu. mater dolorosa. Mai presus de orice. 34 Expresie liturgică mult folosită. Analogia este clar indicată: maternitatea Fecioarei reprezintă chipul uman al paternităţii divine.

Dacă pe toate celelalte planuri femeia este o fiinţă inferioară bărbatului. Paternităţii divine. „Cuvântul Se naşte iarăşi şi iarăşi în inimile oamenilor" (Scrisoare către Diognet). îi răspunde în mod direct maternitatea feminină ca stare religioasă specifică naturii umane. De asemenea.. comuniune se manifestă mai direct prin femeie. dimpotrivă. faptul cel mai hotărâtor: întruparea s-a săvârşit in luni. pentru a-Şi exprima iubirea faţă de om şi natura nupţială a împărtăşirii acestei iubiri. 1489 B. constructor.Cuceritor. 35 P. Sfinţirea este lucrarea Duhului Care înfăptuieşte naşterea minunată a lui lisus în adâncul sufletului. Scopul vieţii creştine este de a face din orice fiinţă umană o mamă. cu o natură mai slabă. în plan harismatic. Dumnezeu alege dintre toate imaginile pe cea a Miresei şi a Logodnicei. sensibilitatea particulară faţă de duhovnicescul pur se află mai mult în anima decât în animus. . în sfârşit. Or.. aventurier. femeia înveşmântată cu soarele este cea care închipuie Biserica şi Cetatea cerească în Apocalipsă.. ei i s-a arătat mai întâi Hristos cel Înviat. se vede egalitatea desăvârşită dintre bărbat şi femeie.. 1504 AB. Şi cât e de semnificativ faptul că Sfântul Apostol Pavel. calificativ al fiinţei lui Dumnezeu. Şi. voind să-şi exprime paternitatea duhovnicească. 260 C Teodoret menţionează femeile „care au luptat cu nimic mai puţin. Naşterea Domnului mărturiseşte harisma oricărei femei de a-L naşte pe Dumnezeu în sufletele pustiite. dacă nu mai mult decât bărbaţii. de geneză. ea a primit Vestea cea bună. capacitatea ei de a recepta divinul. foloseşte imaginea maternităţii: „sufăr durerile naşterii". Într-adevăr. 8. Este un fapt bine subliniat şi de una din însuşirile spiritualităţii monastice. G. care I-a dăruit trupul şi sângele ei. Sfântul Clement al Alexandriei spune: „ Virtutea bărbatului şi virtutea femeii este una şi aceeaşi virtute. făgăduinţa mântuirii i s-a dat femeii. 1497 BC. sufletul feminin este cel mai aproape de obârşii. 82. bărbatul nu este patern în esenţa lui. G. acelaşi 35 mod de comportare" . receptivitate. 36 P.i feminină a Fecioarei. misticul este cel în care se vădeşte naşterea Domnului. Acest fapt are o semnificaţie imensă şi explică de ce principiul religios de dependenţă. predestinată tainei naşterii: „până ce Hristos va lua chip în voi". Biblia înalţă femeia la rangul de organ al receptivităţii spirituale a naturii umane. Pentru Sfântul Maxim. ele au dovedit 36 aceeaşi voinţă ca şi bărbaţii .

39 P. 625 A. Macrina. Cel mai adesea ele sunt maicile mănăstirilor lor tot aşa cum Pahomie era părintele mănăstirii sale. Sabiniana. Maicile aveau aceleaşi prerogative şi datorii ca şi Părinţii din obştile de călugări. 18.19. Ele sunt socotite capabile să călăuzească duhovniceşte călugăriţele. Sfântul Pahomie îi trimite surorii sale rânduiala mănăstirii lui pentru ca şi călugăriţele să fie formate „după aceleaşi canoane". asistă preoţii în cele privitoare la femei. O femeie harismatică.xG. Canoanele apostolice vorbesc de hirotesirea diaconiţelor cu punerea mâinilor. Sfânta Irina). Nimeni nu le consideră în privinţa aceasta mai puţin duhovniceşti. Merită să fie amintite numele Olimpiada. dar sunt Maici duhovniceşti şi participă la răspândirea învăţăturii. Textele liturgice le pomenesc pe cele ce s-au dovedit „egale 38 cu Apostolii" (Sfânta Elena. V. ceea ce înseamnă un grad mai mic. 31. Afirmaţia este limpede: bărbatul este . vorbind de preoţie. Oamenii din afara mănăstirilor le căutau pentru a le cere sfatul (Sfânta Eufrosina. pe diaconiţe le veţi cinsti în locul Duhului Sfânt". primeşte titlul de 37 ammas. 38 Femeile n-au ocupat niciodată funcţii sacerdotale propriu-zise. dar participă la evanghelizare.Tăria lor este „dumnezeiasca bunătate" şi un har aparte de a se îndrăgosti de Hristos. la fel canonul 19 al Sinodului de la Niceea şi canonul 15 de la Calcedon. iluminată de Dumnezeu. analoagă Paterikon-ului. 37 Vitae Patrum. precizează referinţele reciproce ale celor două naturi: „Diaconul are locul lui Hristos şi îl veţi iubi. Didascalia. Ele nu sunt Maici ale Bisericii (acest nume aparţine numai Părinţilor Episcopi). theophotistos. 624 D. sau maică duhovnicească . Către anul 1200 un Avva Isaia a alcătuit o carte de cugetări ale Maicilor sub numele de Materikon. în aceleaşi condiţii ca şi bărbaţii. La fel Regulile Sfântului Vasile presupun că virtuţile călugărilor nu lipsesc 39 naturii feminine . Viaţa Sfintei Singlitichia este analoagă cu Viaţa Sfântului Antonie şi Apoftegmele Maicilor se află în Apoftegmele Părinţilor la locul lor alfabetic. Sfânta Nina) . În afară de puterea sacramentală şi a învăţării în Biserică (rezervate Episcopatului). Banchetul celor zece fecioare de Sfântul Metodie al Olimpului o demonstrează.

dimpotrivă. Biserica înalţă cântarea: „Ce vom aduce Ţie. femeia. chipul Bisericii ca acoperământ matern. ea îşi ţine 40 omoforul ca un acoperământ peste lume pentru a o „cloci". semnul Paracletului: Apărător şi Mângâietor. de pildă. magii darurile. ofrandă curată şi dăruire totală. femeia este Iegată ontic de Duhul Sfânt. îmi doresc mântuirea. Biserica răsăriteană se apleacă asupra cuvântului adresat de Domnul lui loan: „Iată mama ta!" şi vede aici împlinirea Evei: Maria este „Mama celor vii". în icoanele consacrate acestei teme. prin fiinţa-i-rugăciune. În ajunul Crăciunului. imaginea sufletului în adoraţie. în evlavia ortodoxă. dar. apără cu acoperământul ei matern viaţa. rugăciune în însăşi fiinţa ei.. cel ce acţionează şi slujeşte. femeile sunt numite „altar" şi reprezintă rugăciunea. păstorii minunarea. ea este rugăciunea Bisericii.al „roabei lui Dumnezeu".nu I le-ar fi dat în mod liber. treapta ultimă a comuniunii dintre Dumnezeu şi om. icoana întrupării. Ea este sub semnul Duhului care „cloceşte" (termenul ebraic din cartea Facerii). el fiind Episcopul. raportul Său este fiu-mamă. fiinţa umană devenită religioasă. fiu adoptiv al tăcerii"). Fiat-ului creator al Tatălui îi răspunde smeritul fiat .legat nul ie (în fiinţa lui duhovnicească) de Hristos. Pe umoseuta frescă din catacomba Sfântului Calist. bărbatul întinde mâna deasupra pâinii jertfei. Femeia este oranta.. cerurile steaua. da-ul liber al omenirii rostit prin gura Mariei: da. rugătoarea.fie mie . legătura Lui cu omenirea s-a făcut prin maternitate. Hristos n-ar fi putut lua trupul şi sângele omenesc dacă omenirea . Hristoase? . Femeia. Theotokos (Maica lui Dumnezeu) ţinându-L în braţe pe Pruncul lisus (şi nu. Fiecare din făpturile cele zidite mulţumire aduce Ţie: îngerii cântarea. cel ce jertfeşte. De aceea. ofrandă pură. Rugătoare. în simbolistica adunării liturgice. Omul lisus n-a cunoscut tată omenesc. iar în 41 compoziţiile eshatologice de tip Deisis apare ca mijlocitoare. neîndoielnic. fiinţa umană devenită rugăciune. FEMEIA: LOC DE ÎNTÂLNIRE ÎNTRE DUMNEZEU ŞI OM Dacă la întrupare masculinul participă prin tăcerea sa în persoana Sfântului losif („Cuvânt. dar Şi-a cunoscut Maica. în spatele lui stă rugătoarea. pământul peştera. sunt însetat de Izbăvitorul meu. . De aceea. iar noi pe Maica Fecioara". rosteşte fiat pentru noi toţi. Simeon) este. Acest fiat este temeiul omenesc indispensabil al întrupării. locul de întâlnire al celor două fiat.Maria . pustiul ieslea. o ia între mâinile ei şi o înalţă spre Dumnezeu.

dar deviază printr-o înspăimântătoare obiectivare a adevărului . Biserica o declara pururea Fecioară. O veche rugăciune liturgică cere Preacuratei Născătoare de Dumnezeu: „leagă sufletul meu cu iubirea ta". în nici un caz. eu cânt însă şi dansez. fă să izbucnească unitatea. Adam o urmează docil: „femeia mi-a dat să mănânc". Nebunia este boala unuia singur. este un brâu din lână albă împodobit cu cruci pe care îl poartă Episcopul ortodox pe deasupra stiharului şi în jurul gâtului. Adevăratul feminin e bine plasat de Claudel când spune prin Grâce: „La mine nu poţi ajunge prin raţiune şi tu. fecioară în esenţa ei şi. fiziologicul şi psihicul depind de spirit. castitatea are sensul de integritate şi integrare. este pentru că îi este propriu fecioriei să înflorească în maternitate . putinţa însăşi de a unifica. femeia o face prin dăruirea de sine. Prin structura ei feciorelnică femeia e chemată la această întregire. îl servesc şi îl manifestă. şi aceasta este starea religioasă prin excelenţă. acesta moare imediat. filozofia. 41 Deisis: implorare. raţiunea masculină este nebunia colectivă a tuturor. ea a fost sedusă pentru că ea reprezenta principiul integrităţii religioase a naturii umane: atins în inima ei. bărbatul este mai viguros fizic deoarece.40 Omoforionul sau omoforul. Bărbatul creează ştiinţa. Dacă specificul bărbatului este a acţiona. sufletul. Salvarea civilizaţiei depinde de „eternul matern". în spiritul lui există ceva ce corespunde „violenţei" despre care vorbeşte Evanghelia: „cei violenţi vor lua Împărăţia lui Dumnezeu". El simbolizează oaia rătăcită pe care Mântuitorul o readuce la stână pe umerii Lui. În greacă. Dar. Din spiritul ei matern are femeia facultatea fiziologică de a naşte. mijlocire. Dimpotrivă. bărbatul se rătăceşte în infinitatea abstracţiunilor. Eva cea nouă întru Hristos. De asemenea. în tehnicile perfecţionate ale degradării. normativ. În însăşi fiinţa ei. ea este legată de ritmurile naturii. Şi dacă orice femeie are vocaţia maternităţii. arta. Lăsat într-ale lui. Maică. degradat. din agregatul stărilor sufleteşti. prin aceasta. al femeii este a fi. Se poate sesiza puterea ei tămăduitoare dacă se înţelege faptul că Eva nu a fost ispitită ca „sex slab"." Bărbatul se prelungeşte în lume prin unealtă. Această integrare este singura capabilă să oprească lucrarea distrugătoare căreia i se dedică geniul masculin modern. Maria aduce adevărul natura umană. el devine degradant şi creează o lume care răspunde postulatelor sale dezumanizate . nu vei putea să faci din mine ce vrei tu.bărbatul e în agonie.

El foloseşte uimitoarea imagine a arcului şi a lirei. Liturghia o numeşte pe Fecioara locaşul înţelepciunii lui Dumnezeu şi slăveşte în ea ţeIul atins de creaţia lui Dumnezeu: termina fisso d’eterno consiglio (scopul final al sfatului celui veşnic al lui Dumnezeu). acelaşi cuvânt. Astfel. legat de Hristos-Preotul. Maica lui Dumnezeu. prin curăţia ei. poate fi acordat. Pentru demoni. ci prin însăşi fiinţa ei. enstatică. ea însăşi prin fiinţa ei este criteriul care corectează orice abstracţiune pentru a re-centra valorile. ci esse (fiinţă). Instinctiv. spre fiinţă. cult.prin liră. pătrunde sacramental elementele acestei lumi. tocmai această sfinţenie a fiinţei este ucigătoare. ea cântă viaţa. căci ea nu se află în perspectiva creaţiei. a operativului asupra speculativului. îşi dăruieşte întreaga fiinţă. de a descifra destinul. Vocaţia oricărei femei. iar mama . ucigaş. el nu este verb. Violent. femeia. arcul cu mai multe corzi. e întoarsă spre fiinţa ei. cultură. „bios" înseamnă „arc" şi „viaţă". liturghie eshatologică. pentru a manifesta corect verbul masculin. a intuitivului asupra discursivului.războiul . călugăriţă. Tatăl . femeia va apăra întotdeauna întâietatea fiinţei asupra teoriei. în greacă.simfonie . Or lira. sufletul ei. sublimat prin feminin şi schimbat în viaţă.e simbolizat prin arc. şi femeia este cea care-i dă chip. este arcul sublimat. sânul făpturii. îşi proiectează geniul în afară pentru a stăpâni lumea. celibatară sau soţie este să protejeze lumea bărbaţilor ca mamă şi să o purifice ca fecioară. La Heraclit. Femeia se opune oricărei obiectivări. Bărbatul. dându-i acestei lumi un suflet. „războiul este părintele oricărui lucru" iar armonia. facultatea înnăscută de a sesiza imponderabilul. Or această comoară este hagiofania. CONCEPŢIA PERSONALISTĂ DESPRE CĂSĂTORIE Viaţa socială are nevoie de oameni căsătoriţi aşa cum are nevoie de . masculinul războinic. înţelegerea este mama oricărui lucru". Bărbatul.organizat. el cucereşte Împărăţia. Theotokos. Femininul se exercită la nivelul structurii ontologice. ci a naşterii. ceea ce ucide şi ceea ce însufleţeşte. în locul morţii. extatic este în extensiune de sine. Taina căsătoriei uneşte harismele complementare şi condiţionează o formă cu totul specială a Preoţiei credincioşilor. Ea are darul pătrunderii directe în existenţa altcuiva. ea Îl poartă şi Îl arată. Femeia striveşte capul şarpelui nu prin fapte. în care Cuvântul vine şi se sălăşluieşte. sfinţenia fiinţei. o sfinţeşte şi o transformă în Împărăţia lui Dumnezeu. am putea spune.

iubirea este materia Tainei şi ea primeşte darul Duhului Sfânt. Utilitarismul ei poate justifica chiar şi poligamia Vechiului Testament sau Codul lui Hammurabi (§145) care legaliza concubinele fertile şi le dădea rangul de soţii. Numai ridicându-ne deasupra filozofiei „binelui comun" putem sesiza valoarea unică a celor care se iubesc. când aceasta nu-i spune nimic adecvat tainei sale. ea nu enunţă decât banalităţi despre dragostea procreatoare. 3. dragostea o întregeşte. socializată. şi de aceea sensul căsătoriei se află tocmai în acest raport dual şi nemijlocit cu Dumnezeu. Ea nu are nimic de spus despre iubire şi când o face înţelege familia şi nu iubirea. leagă dragostea nu de specie. secularizează şi cu timpul îndepărtează de Biserică. Seminţele depuse în Biblie înfloresc doar după multe secole. la Platon. Societatea nu se interesează direct de conţinutul biologic şi sociologic al unirilor conjugale. Or între cei doi îndrăgostiţi numai Dumnezeu este cel de al treilea termen. o spiritualitate cu totul nouă se afirmă şi caută în iubirea conjugală nici mai mult nici mai puţin decât o vocaţie sacerdotală: Sacerdoţiul conjugal. căsătoria era numită τελος. în „Simţul şi iubirea”. Este momentul să ne amintim cuvântul Sfântului Benedict din Regula sa: „Există căi care le par oamenilor drepte. ci de persoană. Astăzi.muncitori şi de soldaţi. Procreaţia fragmentează persoana. El arată că în organismele inferioare se află o mare putere de reproducere în acelaşi . Soloviev. Dionisie Pseudo-Areopagitul explică: „Atenienii numeau căsătoria «telos» pentru că ea încoronează 42 omul pentru vecie" . 42 P. Pe de altă parte. (Prov. VI. Totuşi. O asemenea „educaţie sentimentală" produce sciziuni. Iubirea fuge de aceste forme şi se eliberează şi de cea religioasă. 25). Aici binele speciei primează asupra aceluia al indivizilor. 1184. Acest element intim şi ascuns este binecuvântat în Taina cununiei. „sfârşit" cu sensul de desăvârşire şi pleromă. învăţătura obişnuită nu încurajează deloc spiritualizarea conjugală în sine. Cincizecime conjugală. 16. erosul este aspiraţia la integritate. De asemenea. Societatea nu cunoaşte decât suprafaţa. dar capătul lor se afundă până în adâncurile iadului". În vechile rituri şi mistere greceşti. poate cea mai pătrunzătoare dintre scrierile sale. doctrina manualului şcolar nu este singura şi nu poate în nici un caz trece drept Tradiţia Bisericii. G.

Numai iubirea conferă un sens spiritual căsătoriei şi o justifică înălţând-o la viziunea chipului iubit în Dumnezeu. dacă la cele două extremităţi ale vieţii animale găsim pe de o parte reproducerea fără dragoste sexuală. La organismele mai evoluate. Fără să mai înmulţim citatele. iar pe de alta dragostea sexuală fără reproducere. 406. Partea ei văzută nu este decât o manifestare periferică.timp cu o completă absenţă a atracţiei sexuale. e limpede că aceste două fenomene nu sunt indisolubil legate. E adevărat. poate să apară dragostea sexuală cea mai puternică. În om. compatibilă cu nenumărate substituiri. ea condiţionează atracţia sexuală de cele mai multe ori în mod automat. diferenţierea sexuală îşi află sensul independent de specie. că fiecare are semnificaţia sa şi că reproducerea nu apare ca scop esenţial al vieţii sexuale în formele ei superioare. instituind monahismul. Nevăzutul se deschide numai credinţei căci ea este pe bună dreptate vederea celor nevăzute: „Iubirea creşte 43 numai sub privirea celui pe care-l iubeşte " spune Teodoret . 30. spune Sfântul loan Gura de 44 Aur . Iubirea conjugală emană din interioritatea spirituală şi priveşte spre înlăuntru. afirmă fără îndoială valoarea absolută a persoanei umane mai presus de întregul social şi o mai face o dată sfinţind fiinţa unică a celor două persoane care se iubesc. Aşa încât. Pe acest plan. între sexual şi procreaţie există o legătură fizică nemijlocită. putem da la iveală o întreagă tradiţie care 45 se maturizează la umbra unei anumite kenoze a iubirii. chiar în cazul unei absenţe totale a reproducerii. G. „un alt sine-însuşi se descoperă ochiului iubirii". societate şi binele comun. până când. aşezând această sfinţenie în inima Tainei Cununiei. tocmai pentru că sexele nu sunt diferenţiate. 51. Origen subliniază că mâna lui Dumnezeu este cea care îi uneşte pe cei ce se 46 iubesc . Această putere a speciei asupra persoanei o reduce la o simplă funcţie specifică. 43 Despre iubirea sfântă. la aceeaşi înălţime cu Unicul Chip. impersonal şi comun întregului plan animal. . atracţia sexuală creşte pe măsură ce puterea de reproducere scade. Biserica. Perpetuarea speciei sau plăcerea carnală fac din partener simplu mijloc şi îi distrug demnitatea. ajungând la culme în om. 44 P. 62. viaţa sexuală poartă în mod vizibil pecetea decăderii umane.

Este departe de orice idee de „plăcere" ca şi de orice preocupare de procreaţie. 47 P. Die Ehegüter nach Duns Scot.. aparţin slujirii conjugale. 7).. „dar este acolo ceva mai înalt şi mai bun. 13. „lisus a fost chemat ca să împrejmuiască nunţile în castitate. G. 52 Vezi CI. În Poemul moral. Sfântul loan Gură de Aur vede în orice căsătorie o imagine a nunţii din 47 Cana şi. poate fi menţionată tradiţia franciscană a unui sfânt 51 Bonaventura. 37. 51 Vezi Binkowski. La doctrine des fins du mariage dans la théologie . „Domnul vine aici pentru a face iarăşi şi iarăşi aceeaşi minune". offlcium conjugii.G. 73.. a unui Richard de Médiaville. G. În Apus. Fii. Sfântul Grigorie de Nazianz învaţă că toată cultura umană îşi are originea în comuniunea conjugală.45 Kenoză: coborâre. G.1230. este iubirea pentru unirea 52 inimilor . 50 P. 46 P. în Wissen-schaft und Weisheit. esenţa căsătoriei este relaţia de iubire. a unui Duns Scot . În joc se află integritatea spiritului şi plenitudinea lui. în felul aceasta. văl al umilinţei în care s-a învăluit dumnezeirea Cuvântului la îÎtruparea Sa (cf. 224. Pentru Hugues de Saint-Victor. şi să 49 umple de har suferinţele viitoare ". Schahl. 2. 942. 48 P. adaugă Sfântul Chirii 48 al Alexandriei . 49 P. 541-542. Sacramentum este căsătoria propriu-zisă: fides (fidelitatea). Căsătoria este cheia care deschide uşa spre 50 castitate şi iubirea desăvârşită" . prezenţa reală a lui Hristos . spune Sfântul Epifanie . proles (procreaţia). Aici doctrina finalistă a scolasticilor nu mai joacă aproape nici un rol şi scopul prim este bonum sacramenti (binele Tainei). 41. 210.. G. 1940. 51.

.. Boissard. decretul Sfântului Oficiu din 29 martie 1944 revine la vechea concepţie şi subordonează procreării comuniunea dragostei. „Iubirea conjugală este taina comuniunii între Hristos şi Biserică... în această reciprocă formare interioară a soţilor .scolastique. Du sens de la fin du mariage. înainte sau chiar independent de . E. se poate vedea în tot adevărul. Casti connubii (1930). şi „căutare a desăvârşirii".. în serviciul speciei şi al binelui comun. Să cităm Sensul şi scopul căsătoriei de Herbert Doms (1935). ea este o valoare în sine. „cunoscându-se reciproc". 176.. nimic exterior nu înnobilează sau legitimează şi cu atât mai puţin „scuză" acest sens care se plasează împărăteşte în sine însuşi. nu poate decât să se bucure văzând în Apus un grup de teologi moderni care reflectează favorabil asupra acestui aspect personalist al căsătoriei. Die zweckfrage der Ehe în neuer Beleuchtung (1945). L. găsim expus şi acest sens: căsătoria este „totala comunitate de viaţă". este un sacer ordo (ordin sfânt). atât în Răsărit cât şi în Apus. Viaţa conjugală nu are de ce să fie „scuzată''. 5-33. Astfel. La sfârşitul Evului Mediu unii predicatori (ca reacţie împotriva Albigenzilor) au amplificat valoarea căsătoriei până la a o pune înaintea călugăriei. Le Mariage (ed.. ca urmare a întrupării” 53 P. pătrunde totul. întotdeauna credincios concepţiei personaliste. în deplin acord cu învăţătura biblică. 1948. această tradiţie subliniază cu tărie sensul personal. dar devine instrumentală. ordinul căsătoriţilor îl are ca abate pe Dumnezeu. în enciclica lui Pius al XI. Bărbatul şi femeia merg unul spre celălalt. Comuniunea dragostei nu e contestată. 53 . Aceste cărţi înalţă iubirea la rangul de primă raţiune de a fi a căsătoriei.. 860. Vezi R. prezentându-i pe cei doi ce se iubesc fiind unul pentru celălalt. 1946. Oamenii căsătoriţi erau consideraţi ca ordin aparte. Răsăritul. „iubirea conjugală. 54 Dimpotrivă. von Hildebrand. Boigelot. constatăm o tradiţie neîntreruptă. Rocholl. alături de concepţia clasică.. şi păstrează un fel de primat al nobleţei. Question théologique sur le mariage. pe olandezul Hoegen.. Cerf 1936). D. Die Ehe ale geweihtes Leben (1936). pp. unul către celălalt. pentru dominicanul Pérégrin. Nouvelle Revue Théologique. după Robert de Sorbon. 1939. 54 cauza şi cea dintâi raţiune a căsătoriei" . N. revelându-se unul celuilalt pentru o împreună-înălţare. pe elveţianul Bernadin Krempel.

P. G. tehnicile perfecţionate ascut simţurile pervertite ale erotismului. se îndreaptă spre 56 slava cea veşnică. Nu se caută unicul. 51. Ei pot trăi în pace. 56 Omilia despre Facere 38. „Două suflete unite astfel n-au a se teme de nimic. confundând şi amestecând fiinţele lor una cu cealaltă.caută şi se doreşte anatomia şi momentul.procreaţie. căci dragostea conjugală este cea care produce acest rezultat. la fel şi 55 aici" . Când atracţia sexuală este impersonală. „mica eternitate a marii plăceri"." Toate contradicţiile naturii umane se manifestă în viaţa sexuală. 57 Omilia III despre căsătorie. „Taină a iubirii” . ci de ordinea ultimei zile. 230. nu vor mai fi doi care să alcătuiască un singur trup? Ba da. La întrebarea Salomeei: „Când va veni Împărăţia lui Dumnezeu?" Domnul răspunde: „când veţi distrug haina ruşinii şi când doi vor fi unul. Agrafonul citat de Sfântul Clement al Romei o spune limpede. Sfântul loan Gură de Aur spune: „Atunci când copilul nu vine. Cu înţelegere. 55 Omilia XII despre Col. 3. este sursa celor mai odioase profanări şi a celei mai umilitoare sclavii a spiritului uman. Iubirea îi face mai tari ca diamantul şi mai duri ca fierul. la adăpostul zidului de nestrăpuns care îi apără şi care este iubirea cea după voia lui Dumnezeu. 57 58 „Căsătoria este unirea intimă a două vieţi" .. navigatori în plenitudine. le coboară sub natura animală . Dacă turnaţi parfum în untdelemn. dar nu procreaţia este cea care determină şi constituie valoarea căsătoriei. 5-6. atrag mereu mai mult harul lui Dumnezeu" . şi când bărbătescul şi femeiescul nu vor mai fi ca bărbătescul şi femeiescul. cu siguranţă da. pentru că aici este ea cea mai vulnerabilă şi poartă o rană adâncă... Copilul poate veni ca un fruct din revărsarea plenitudinii ei. 7. Eliberate de tabuurile sexuale. amestecul formează un singur tot. LUMINA ULTIMĂ Iubirea nu ţine de „ordinea zilei". pace şi iubire reciprocă. 58 Omilia despre I Cor. bărbatul şi femeia sunt în posesia tuturor bunurilor.

şi omul se adapă cu propria-i ruşine şi boală. Fiziologicul singur, în afara Edenului, prostituează. După lacob Boehme, fecioara a dispărut şi pământul nu mai cunoaşte decât masculinitatea şi feminitatea prost îmbrăcate cu „haina de ruşine", pudoarea instinctivă fiind o dovadă. Dar odată cu apariţia Maicii Domnului, Theotokos, fecioara este din nou printre oameni şi castitatea îşi caută ora pentru a se oferi ca ferment purificator al fiinţei umane. Când îngerul din Apocalipsă vesteşte că „nu mai este timp", anunţă în acelaşi timp distrugerea „hainei de ruşine" şi restaurarea feciorelnică a spiritului uman: „când cei doi vor fi unul": Masculinul şi Femininul împărăţiei: Adam-Eva reconstituit ca o singură Fiinţă feciorelnică. În istorie, dacă n-ar fi sfinţi, căsătoria ar fi doar o celulă sociologică şi o acuplare legalizată a unora care „nu ştiu ce fac", întreaga demnitate a căsătoriei, după agrafonul citat, nu se descoperă decât la sfârşit, fiindcă ea cere o mare maturitate spirituală şi stăpânirea ascetică a sfârşitului. Alfa conţine totdeauna în sine pe omega „iată Eu îl fac pe cel din urmă 59 ca pe cel dintâi" , dar sfârşitul depăşeşte începutul, fiindcă el îl împlineşte. 59 Bamaba lV, 13. De aceea, reîntoarcerea la obârşie în Adevăr se face în urmă, dar mai cu seamă înainte: „Ne amintim de ceea ce vine", acest uimitor paradox al Sfântului Grigorie de Nyssa se întâlneşte cu Sfânta Liturghie care „îşi aminteşte de Parusie". Sfântul Maxim Mărturisitorul îi tâlcuieşte bine înţelesul: „Nu trebuie să căutăm începutul în urmă, ci trebuie să considerăm scopul care se află înainte, pentru a cunoaşte în sfârşit începutul pe care l-am abandonat: în acest sfârşit pe care omul n-a ştiut 60 să-l întrevadă în început" . 60 P.G. 40, 631 D. Iubirea este exact acest punct crucial în care plinătatea originară cheamă plinătatea ce va să vină. Din timpul Vechiului Testament sfinţii erau regi şi profeţi, dar acum, spune Sfântul Macarie Egipteanul, „oamenii consacraţi prin Mirungere devin creştini pentru a fi regii, preoţii 61 şi profeţii tainelor cereşti” . „Ei sunt morţi şi înviaţi totodată şi gustă 62 viitorul deja prezent . 61 Om. XVI, 1.

62

Sfântul Ioan Scărarul, Scara XV.

Dacă monahul consumă, arde durata, timpul, cuplul creştin pune început transfigurării şi integrării lor în eternitate. O căsătorie castă apără inima de „scurgerea necurată” a timpului decăzut şi a patimilor lui şi face din fiinţa unică a soţilor un loc de întâlnire a singurului Preaiubit şi punctul de pornire al suişurilor împreună spre Casa Tatălui. Căsătoria-procreaţie de altădată era funcţională, aservită ciclurilor de generaţii şi încordată în aşteptarea lui Mesia. Căsătoria-sacerdoţiu conjugal este ontologică: făptura cea nouă care umple de eternitate timpul uman; eshatologică împreună cu monahismul, ea este taină a Celei de-a Opta Zi şi chip profetic al Împărăţiei. Asceza monahală se întâlneşte cu asceza conjugală. „Cel ce a primit Duhul şi s-a curăţit... 63 respiră viaţa dumnezeiască” . Duhul face să încolţească iubirea sacerdotală a soţilor şi tandreţea maternă a soţiilor, deschizându-i spre lume pentru a-l dezrobi pe tot aproapele lor şi a-l restitui lui Dumnezeu. 63 Sfântul Grigorie Sinaitul, Despre viaţa contemplativă. „Femeia se va mântui prin naştere de prunci"; în acest cuvânt să auzim 64 mesajul lui tainic: naşterea noului eon , dincolo de orice fecunditate funcţională. Acest cuvânt se referă înainte de toate la Naştere, care inaugurează eonul întrupării, şi preconizează castitatea ca valoare universală, care inaugurează eonul sfinţeniei eshatologice. 64 Cuvântul grec aiôn înseamnă: secol, vârstă, eră, lume, ciclu. Mituri false şi înspăimântătoare înstrăinări, o imensă şi găunoasă literatură se unesc şi se îmbină cu necunoaşterea harismelor şi a semnificaţiei iubirii. O scurtă precizare este necesară pentru a trasa principalele linii ale antropologiei, pentru a preciza vocaţia Preoţiei împărăteşti a credincioşilor şi, în lumina monahismului, să înţelegem căsătoria ca Preoţie conjugală. Numai printr-o înălţare la nivelul gândirii lui Dumnezeu despre om, la ameţitoarea demnitate a noii făpturi, se poate înţelege esenţa comuniunii conjugale. ANTROPOLOGIA

CEASUL MARTORILOR Dumnezeu este în mod suveran liber, ceea ce înseamnă că este Misterium fascinosum (fascinant şi tainic în mod absolut şi pentru totdeauna). „Ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu se descoperă din cer", dar „oamenii ţin nedreptatea drept adevăr" (Rom.l,18-19). Or „Duhul Sfânt nici nu înspăimântă şi nici nu dispreţuieşte pe cineva". Acest cuvânt al Sfântului Simeon vrea să spună că Dumnezeu nu este un stăpân de sclavi şi că omul nu este un sclav. Dumnezeu este Libertate şi omul este copilul acestei libertăţi divine, este, după Sfinţii Părinţi, „joaca lui Dumnezeu". Cu cât sanctuarul pare mai părăsit şi mai profanat, cu atât da-u spus de om sfinţeniei vieţii se întăreşte, curăţit în focul unei credinţe împărăteşte libere. Ateii militanţi contribuie în felul lor la epurarea imaginii despre Dumnezeu. Critica lor, de ea însăşi sugrumată, eliberează nişte zone care se deschid cugetării creatoare a gânditorilor creştini, stimulează, prin izbucniri lăuntrice, salturi spre eliberări finale. Dacă în secolele trecute omul căuta să evadeze din unele forme falsificate de religia instalată secular, astăzi, când lumea modernă apasă asupra omului cu toată greutatea ei tehnică şi politică, el nu-şi mai poate presimţi demnitatea umană şi libertatea decât la adăpostul unei minorităţi de credincioşi, căci „unde este Duhul, acolo este şi libertatea". Nu este vorba de a face reforme în Biserică; aşa cum este, Biserica este miracol şi sanctuar. Aici este vorba de metanoia, de schimbarea, convertirea fiinţei tuturor credincioşilor. Creştinul nu se stabileşte nicăieri pentru că este vas al Cincizecimii. Homo viator, el simte sub tălpi „trei mii de braţe de apă", dar cunoaşte locuri în lumea aceasta în care poverile atârnă şi mai greu, căci „la Dumnezeu nu este decât da". Sfârşitul epocii constantiniene înseamnă sfârşitul marilor formaţiuni istorice şi a fericitei ere a martorilor credinţei apostolice. Monahismul şi Preoţia împărătească a credincioşilor pun începutul sintezei creştine a vremurilor de pe urmă.

FILANTROPIA LUI DUMNEZEU La cererea unui păgân de a i-L arăta pe Dumnezeul său, Sfântul Teofil al Antiohiei răspunde: „Arată-mi omul tău şi ţi-L voi arăta pe Dumnezeul 65 meu" .

Autolycus. Ascetismul este cu adevărat o imensă cultură. care are ca scop să facă şi trupul şi sufletul transparente şi supuse duhovnicescului. suflet întrupat. 66 Tertulian. duh. ci un principiu de calificare. Ansamblul indivizibil. cu sau fără cădere. 1. Dumnezeu a creat lumea pentru a deveni Om în ea şi pentru ca în ea omul să devină „Dumnezeu prin har". El se exprimă şi se manifestă şi prin suflet şi prin trup dându-le însuşirile sale în măsura în care le stăpâneşte efectiv. Altminteri. L. înduhovniceşte întreaga fiinţă. cap. Iubirea Lui tinde spre ultima treaptă a comuniunii. El vrea să spună că omul „creat după chipul lui Dumnezeu" reflectă taina dumnezeiască şi că nici unul nici celălalt nu pot fi definiţi în cuvinte. 802. omul poate „stinge Duhul" (I Tes. Homo viator. ci de la Dumnezeu. el înclină fie într-un sens fie în celălalt sens.65 A d. omul este în esenţa sa o „făptură care participă". împărtăşindu-se de condiţiile existenţei divine: nemurirea şi integritatea castă a fiinţei sale. I. între sfinţenia-normă şi păcatul-perversiune. făcându-l om duhovnicesc. Simţul liturgic sesizează admirabil acest lucru numindu-L pe Dumnezeu Filantrop. locul iubit al prezenţei Sale. o adevărată ştiinţă. face din el un trup însufleţit şi duhul pnevmatizează. DUHUL ŞI TRUPUL „Biblia” nu cunoaşte dualismul grec al celor două substanţe se luptă între ele: trupul. 19). suflet. CONSTITUŢIA FIINŢEI UMANE. 2. P. Sufletul dă viaţă corpului. . în „condiţie de trecere”. Ea cunoaşte doar conflictul moral dintre dorinţa Creatorului şi dorinţele creaturii.4). Adânca raţiune a Întrupării nu pleacă de la om. în totalitatea fiinţei sale. Opoziţia între homo animalis şi homo spiritualis se exercită în omul întreg. realizeaază prin participările sale asemănarea. Când Dumnezeu îl modela pe omul Adam „Îl privea pe Hristos-omul. înrudirea cu cele cereşti sau. întregul plan material. Duhul nu este o a treia parte a omului: trup. iubitor de oameni. din dorinţa Sa de a deveni Om şi de a face din firea umană o Teofanie. astfel încât Sfântul Apostol Petru defineşte scopul omeneşti: „să vă faceţi părtaşi dumnezeieştii firi" (II Petru. cu demonicul. temniţă a sufletului. 5. 2. dacă nu. pe 66 Hristos cel ce avea să fie într-o zi acest lut şi acest trup" .

ceea ce vrea să spună că penetrează această sferă obscură pentru conştiinţă. zona subconştientului sau a inconştientului. 21): omul valorează cât valorează obiectul iubirii sale şi dorinţele inimii lui. intuiţia. după chipul lui Dumnezeu. acolo va fi şi inima ta" (Mt. omul manifestă pecetea 67 inexprimabilului" . 6. Sfântul Petru vorbeşte de homo cordis absconditus. NOŢIUNEA DE INIMĂ ÎN BIBLIE Inima de care vorbeşte Biblia nu coincide cu centrul emoţional al psihologilor. Lui Deus absconditus (ascuns. 9-10). carnea cea de la potop. pătrund inima şi încerc rărunchii" (Ier. ea integrează toate facultăţile fiinţei umane. pradă iadului. de „omul cel tainic al inimii" şi aici. Taina lui. Amo ergo sum (iubesc. ea este ascunsă în propriul şi tainicul ei adânc. homo absconditus. înnăscută şi parcă magnetizată: „Ne-ai făcut pentru tine şi inima noastră nu-şi află liniştea până nu se va odihni întru 68 Tine". Radiind şi penetrând totul. deci sunt) desemnează o intenţionalitate originară. numită „rugăciunea inimii". mărturiseşte Sfântul Augustin . face din inimă locul prezenţei permanente a lui Hristos. orice cunoa ştere este pruncul unei mari iubiri. la acest nivel insondabil. este bine desemnată de cuvântul Sfântului Grigorie de Nyssa: „prin «incognoscibilitatea» de sine. Evreii gândeau cu inima. voinţa nu sunt niciodată străine de opţiunile şi simpatiile inimii (logica şi raţiunile inimii de care vorbeşte Pascal).poate să reducă la tăcere izvorul vieţii sale. pe îngeri şi împărăţia" spun Părinţii duhovniceşti. Domnul. Centru metafizic. G. raţiunea. „Doar pentru Tine trăiesc. tainic în esenţa Lui) îi răspunde chipul Său. „Rugăciunea lui lisus". „Cunoaşte-te pe tine însuţi" se referă înainte de toate la acest adânc: „intră în lăuntrul tău şi vei afla acolo pe Dumnezeu. 44. ea îi dă coloratura sănătăţii sau a bolilor sale. se află eul uman. 17. Contrar lui Leonardo da Vinci. să aibă gânduri carnale şi să se reducă la o simplă carne însufleţită. Evanghelia şi asceza acordă inimii primatul ierarhic în structura fiinţei umane. „ Cine poate cunoaşte inima omului?" întreabă Ieremia şi răspunde: „Eu. 67 P. . 155 „Unde este comoara ta.

elementul cel mai personal şi unic . te faci" . eul nostru. 560 A. ea este prin ea în mod esenţial. 36. Omul are nostalgia înnăscută de a deveni „persoană". Este transcendenţa neîncetată a sinelui. Le Personnalisme. către Tu-ul dumnezeiesc. de unde acest splendid nume pe care I-L dă Sfântul Grigorie lui Dumnezeu: 71 „Cel pe Care îl iubeşte inima mea" . P. 74 Gabriel Marcel.69 70 vorbesc şi cânt" . l. Homo viator. persoana noastră. 190. 73 Renouvier. 71 P. G. PERSOANA UMANĂ Temeiul Treimic Revelaţia persoanei este fapta Creştinismului. În acest co-esse (a fi cu). şi nu o realizează decât în comuniune. ci 74 sursum . 1. „Dumnezeu a pus în inima omului dorul de El" . cu adevărul său iconic) prin har". 91.. nu sum. Persoana nu există decât în Dumnezeu. Eul cel mai adânc. 72 Perihoreza: întrepătrundere reciprocă a Celor Trei Persoane divine în unitatea esenţei şi a vieţii Lor. 73 „ Faci şi. 1312 AB. 70 Sfântul Maxim Mărturisitorul. G.32. pe care teologia o înalţă la această nouă formulă: „să te faci depăşindu-te mereu". 801 A. Du refus à l’invocation. Ea vine de Sus. Sfântul Maxim precizează: „Identitate (cu sine însuşi. făcând. Fiecare Persoană dumnezeiască este o dăruire reciprocă 72 care subzistă în relaţia faţă către fa|ă şi în perihoreza Celor Trei. Persoana este pentru comuniune. formulă filozofică. P. nu ne aparţine la propriu. în sensul strict al cuvântului. 75 „fiecare început generând un nou început" . 44. G. de Sus. 69 Sfântul Grigorie de Nazianz. din dogma Treimii. 68 Confes.p. La acest nivel. ci îl primim haric. în participarea la personalismul trinitar al lui Dumnnezeu.

spune Sfântul loan (I loan 3. 23). şi să aspire în slujirea sa pastorală ca „Hristos să ia chip în voi" (Gal. 2).. care face ca totul să graviteze în jurul lui. ea presupune transcendenţa naturalului spre un răspuns creator la chernarea divină. persoana dimpotrivă. Dacă individul este o parte individualizată din întregul naturii. ceea ce înseamnă. după Sfântul Maxim Mărturisitorul.este un dar. Viaţa în Hristos încă de aici. Persoana este o categorie spirituală. Individul şi persoana se opun în aceeaşi fiinţă ca . În această comuniune. Temeiul hristologic În veacul viitor. 20). 57 B. E înzestrat cu un centru psihologic de integrare. conştiinţa umană a lui lisus se aşază „înăuntrul" conştiinţei divine. persoana este membră a Împărăţiei lui Dumnezeu. Aceasta fiindcă omul este modelat după Arhetipul lui divin. 4. lucrează trecerea de la fiinţa naturală la fiinţa hristică. „reunirea prin iubire a naturii create 77 (umane) cu natura necreată" (harul dumnezeiesc). Individul este un dat natural. „Omul . În om. 75 Sfântul Grigorie de Nyssa.spunea Sfântul Vasile cel Mare . de jos. Omul „Hristofor". 46. G. 2. Realizarea persoanei Pe planul natural. Aici orice fiinţă umană este individ: categorie biologică şi socială. P. Centru egocentric este tentat să se închidă în individualism. Este modul personal şi întotdeauna unic de existenţă.este o făptură 76 care a primit porunca să devină Dumnezeu" . În Hristos. Este un rudiment al pesoanei care nu depăşeşte încă individul.el este cetăţean al statului şi al societăţii.19). persoana sa umană este locul comuniunii cu divinul şi în interiorul conştiinţei umane sălăşluieşte conştiinţa divină: „Vom veni la el şi vom face locaş la el" (loan 14. atingând starea „omului nou" în Hristos: sfinţenia. „noi vom fi asemenea Lui". divinul se uneşte cu umanul şi locul comuniunii lor este Persoana divină a Cuvântului. se descoperă a fi o „Hristofanie". întregul naturii este inclus în ea. ci Hristos trăieşte în mine" (Gal. conştiinţa de sine nu se descoperă şi nu se cunoaşte decât prin mijlocirea sferei sociale. manifestare a lui Hristos în el. este doar o potenţalitate a persoanei. Ceea ce îi permite Sfântului Apostol Pavel să spună: „nu eu mai trăiesc. Hristos. purtător de Hristos.

Această libertate este păzită întreagă de însuşi harul care atinge sufletul în taină. 16 B. Ea îşi produce propriile sale raţiuni în loc să le suporte. 80 Cf. Individul despre care se spune că are o „personalitate puternică" adesea nu este decât o amprentă „tipică" a ceva deja văzut. Astfel. 79 P. Charles Péguy spunea că individul este burghezul pe care orice om îl poartă în el pentru a-l învinge. p. G. „Dumnezeu l-a onorat pe om oferindu-i libertatea. dimpotrivă. Libertatea. spune Sfântul Grigorie de 79 Nyssa. Un sfânt frapează prin chipul său personal. omul este chemat să descifreze acest proiect şi. unic în lume. actele cele mai libere şi cele mai perfecte sunt cele în care nu mai există 80 opţiune . care poate fi clasată în tipuri psihologice sau exemplare caracterologice. omul a fost 82 născut ca libertate prin Duhul Sfânt" . 36. Traités des valeures. G. 91. El nu transfigurează prin îndumnezeire 81 decât pe cel ce vrea acest lucru" . eliberarea de orice necesitate venind de la fire. ea zămisleşte binele. nevoia însăşi de a alege este o lipsă. 36. aparţine persoanei pe care o face stăpână peste orice sclavie şi peste orice necesitate firească. Lavelle. p. Les puissances du moi. 325. Sfântul Maxim merge mai departe: pentru el. fără să-l constrângă vreodată. „Pentru a se putea conduce pe sine însuşi. 76 P. „Duhul nu dă naştere nici unei voinţe care I se împotriveşte. îi poartă dorinţele şi de aceea ascetismul cultivă înainte de toate renunţarea la voinţa proprie. G. 91. în felul acesta. pentru ca binele 78 să aparţină personal celui care îl alege " . Proiect viu al lui Dumnezeu. . 560 A. El este ceva ce nu s-a mai văzut niciodată înainte.155. LIBERTATEA Voinţa este o funcţie a firii. să-şi creeze liber destinul. P. desăvârşirea este dincolo de opţiune. G.două atribute. 632. 76 Sfântul Grigorie de Nazianz.1308 B. 78 P.

fără nici un merit din partea noastră şi. iubirea Sa este încă de pe acum un dar care inspiră şi declanşează libertatea răspunsului nostru. 1. Numai această libertate. 281. 31). oraţie de nuntă) de fiecare dată când este vorba de relaţiile dintre Dumnezeu şi om. şi de aceea. „Dumnezeu ne-a iubit cel dintâi" fără vreun motiv. 1345 D. spune Domnul. numai iubirea liberă îmbracă omul cu „haina de sărbătoare" a nunţilor divine. Spunând fiat voii lui Dumnezeu. Acesta este înţelesul cuvântului: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este". prietenie: „Nu vă mai zic slugi. 91. „Voi sunteţi toţi dumnezei. Sfântul Grigorie de Nazianz scrie copleşit 84 de uimire: „Cu adevărat. nici supunere oarbă. după Sfântul Simeon Noul Teolog. G. ci sinergie. este instabilă şi problematică.15). Şi singura condiţie în care libertatea şi lucrarea noastră se pot desfăşura plenar este tocmai plasarea lor „înlăuntrul" lucrării dumnezeieşti. Ei au primit în ei ceva în dar. 83 Sfântul Antonie distinge cele trei puteri care se confruntă în om: divină. voinţa divină devine voinţa mea: „Nu eu. prin aceasta. fii ai Ceui Preaînalt". ci Hristos trăieşte în mine". nu-şi poate „închipui" decât fiinţe de acelaşi neam. El ne iubeşte gratuit. Biblia recurge la relaţiile din sânul căsătoriei şi la epitalam (poem în cinstea mirilor. Heteronomia este voinţa demonică. în ameţitoarea ei inventivitate. Theonomia nu este o simplă dependenţă sau supunere faţă de Dumnezeu. ci ataşamentul persoanei faţă de Persoană. dumnezei. umană şi demonică. .81 82 Sfântul Maxim. Înţelepciunea lui Dumnezeu. „Dumnezeu nu se uneşte decât cu dumnezei". ci v-am numit pe voi prieteni" (Ioan 15. Dumnezeu îi cere omuului să îndeplinească voia Tatălui ca şi cum ar fi propria sa voinţă. eu mă identific cu dorinţele Fiinţei iubite. cu fiii omului. comuniune. P. şi deja în această iubire a lăsat să se presimtă ceva din libertatea Lui dumnezeiască". 90. Ibid. Evanghelia înalţă etica prieteniei cu Dumnezeu mai presus de etica sclavilor şi a mercenarilor. Credinţa nu este niciodată o simplă adeziune intelectuală. străină omului. în bucuriile „jocului dumnezeiesc" (Pilde 8. Autonomia umană „încapsulează" omul închis în sine însuşi. ceva ce nu vine decât din libera mişcare a inimii lor. omul este un joc al lui Dumnezeu" . 83 Filocalia.

Iată aşadar. l şi 21). Ieremia 31.. „Şi voi veni şi voi prăznui pe înălţimile Sionului şi vor curge bunătăţile Domnului: grâu şi vin şi untdelemn. Şi chemarea la viaţă a noii făpturi se aude până în acest cuvânt de la început: „Creşteţi şi vă înmulţiţi" (Facerea 1. ci Dumnezeu-Om. fiind expresia însetării ei după Dumnezeu şi rodul rugăciunii sale. ci om-dumnezeu. dacă ipoteza refuzului este implicată în actul creator al lui Dumnezeu.. însemna iniţial „mască". Omul nu-şi are faţa întoarsă spre sine însuşi. În aceste „vase de lut". să se poată inventa după chipul Celui-ce-este liber.. Şi dacă eşecul este posibil. Israele". Izvor dătător-de-viaţă. Cuvântul din limba latină persona. În această participare. Sfântul Grigorie de Nyssa o spune foarte lămurit: „ omenirea este alcătuită din oameni cu 85 chip de înger şi din oameni care poartă masca fiarei " . Putem spune da pentru că putem spune şi: „Să nu se facă voia Ta".. 37. fecioara lui Israel" (cf. nu mai este doar om. Dumnezeu a insuflat libertatea şi le-a aşezat în timp. fiinţă îndumnezeită. 31. Omul. în iubirea liberă: „Şi te voi logodi cu Mine pe vecie. 28).. În felul acesta. căci pentru om a exista înseamnă a participa la fiinţă sau la neant. ci invită. de asemenea. În întrupare. invitaţiei Domnului la ospăţ îi răspunde bucuroasa acceptare a celor „ce au urechi de auzit". este pentru că esenţa persoanei umane constă în libertatea „dumnezeilor". Maica celor vii. El demonstrează fără echivoc că nu există o rânduială umană autonomă. miei şi boi. Fiat-ul ei n-a venit numai dintr-o simplă supunere a voii sale. cheamă: „Ascultă. 771. Omul 86 duhovnicesc „până moare nu încetează să adauge foc peste foc" . Este însă nevoie ca acest da să se nască în taina şi la izvorul fiinţei noastre. Dumnezeu nu comandă. 12). chiar şi numai acest termen conţine o întreagă filosofie despre persoana umană. G. omul sau desăvârşeşte chipul lui Dumnezeu sau înfăptuieşte grimasa demonică a unei maimuţăreli a lui Dumnezeu. omul poate să întreţină flacăra iubirii vădind asemănarea cu . 21-22) „Cu iubire veşnică te-am iubit. ca şi cuvântul din limba greacă προσωοπον . Decretelor date de tirani le răspunde o surdă rezistenţă. Fiinţa creată neterminată presupune o marjă temporală în care să se poată face. Sufletul lor va fi ca o grădină bine udată" (Ier. Dumnezeu nu mai este numai Dumnezeu. ca să cunoşti că Eu sunt Domnul" (Osea 2. Alesul este cel ce-şi deschide liber mâna ca să primească darul. ci a fost rostit cu toată fiinţa.84 P. Cea care l-a pronunţat pentru noi toţi este o Fecioară..

conţine în esenţa ei un dincolo. adică infernul. fragilă pentru că era inconştientă. propria transcendenţă. (împlinirea sa). se înaintează către desăvârşirea conştientă. 87 P. 644 A. cheamă asemănarea subiectivă. 44. De aceea creaţia postulează întruparea pentru a intensifica şi a conduce sinergia lucrării divine cu cea umană spre ziua Parusiei. arheologia cu eshatologia. în care sămânţa va fi ajuns la maturaţia ultimă. Prin definiţie. preaplinul dorului de Dumnezeu. întregul omenesc centrat pe duhovnicesc. fundament obiectiv. El poate să-şi fărâmiţeze fiinţa în infernale despărţiri printr-un „nu" dar poate şi să-şi convertească „da"ul în infinitul comuniunii cu ceilalţi. chipului îi este caracteristic să se depăşească aruncându-se în infinitatea lui Dumnezeu pentru a-şi găsi acolo plinirea dorului său. 401 B. G. Imaginea vindecării este una dintre cele mai des întâlnite în Evanghelie. Sfinţenia nu este altceva decât setea de nestins. 86 Sfântul loan Scărarul. prin Euharistie. coincide cu τέλος.Dumnezeu. în care fructul este redăruit. Această nostalgie este înnăscută. iubirea. libertatea. Orice limită. έν άρχή (la început). 88. este însămânţată în destinul omului încă de la început şi Sfinţii Părinţi scot cu fermitate în evidenţă faptul că Hristos re-ia şi re-însufleţeşte ce s-a întrerupt prin cădere. Chipul. 88 Apoc. şi să aprindă focul gheenei. clădind locul neasemănării. 85 44. De la desăvârşirea iniţială. 1 . dar poate. foarte bogată şi infinit de nuanţată. Proiectul iniţial. P.2. şi de aceea sufletul nu se poate odihni 87 decât în infinitul actual al lui Dumnezeu . De la „pomul vieţii" din Rai. . Sfinţii sunt suflete doritoare. se poate spune că fiecare facultate a spiritului uman (inteligenţa. creaţia) reflectă chipul lui Dumnezeu care este însă. ne îndreptăm către 88 „masa mai adevărată" a praznicului Împărăţiei . ne învaţă Sfântul Grigorie de Nyssa. după chipul desăvârşirii Tatălui ceresc. G. în esenţa sa. de asemenea. CHIPUL ŞI ASEMĂNAREA LUI DUMNEZEU Rezumând gândirea Sfinţilor Părinţi.192 CD. ea este chiar normativă: învierea este vindecarea de moarte. 22.

„dând nume" fiinţelor şi lucrurilor). 3. aceasta era în aşteptarea propriei sale spiritualizări-umanizări (Adam. G. G. Sunt atinse facultatea axiologică. 18. din cauza pervertirii ierarhiei valorilor. viaţa animală era exterioară fiinţei spirituale a omului. 860 AB.„a fi fost creat după chipul" . 147. III. „N-ar fi nimic rău în lucruri dacă 92 n-ar fi reaua lor folosire. fiinţa supranatural-naturală este primordială şi normativă. Părinţii răsăriteni precizează că omul duhovnicesc după chipul lui Dumnezeu. Astfel. care vine din neorânduiala minţii . constituie acum o degradare pentru om.personală. 1633 B. Bună în sine. 93 . Biologiculanimal apărea străin adevăratei naturi a omului. ci o anume dorinţă (concupiscenţa) este rea" 93 Didim cel Orb. Clement al Alexandriei vede păcatul originar în faptul că „strămoşii noştri s-au dedat la procreaţie 91 înainte de termen . Om. ergo sum este răspunsul omului la „Dumnezeu este iubire". natura animală. deschisă şi întoarsă către om. BOALA ŞI VINDECAREA Înainte de cădere. Căderea în simţuri precipită evenimentele şi adaugă fiinţei umane viaţa 90 animală . Sămânţa . căci a fost asumat înainte de înduhovnicirea lui. 89 Kallistos. Amo.duce la înflorire: „existenţa după chipul" Celui-ce-este. P. P. 90. „Între Dumnezeu şi sufletul omenesc 89 nu se poate întâmpla ceva mai măreţ decât a iubi şi a fi iubit" . Greşeala vine dintr-o identificare prematură. puterea de apreciere justă a valorilor şi . 90 Sfântul Isaac Sirul. iar „omul firesc" şi nimic mai mult s-a supraadăugat prin accident. 92 Sfântul Maxim. G. precoce. 1017 CD. 39. P. înainte ca omul să fi ajuns la puterea şi la stăpânirea duhovnicescului asupra materialului. „Nu dorinţa în sine. 91 Strom.

doreşte ceea ce îi este străin ". îl face pe om să caute fără „asemănarea". 51. raţiunea [umană] devine ca cea a dobitoacelor sau a 95 demonilor şi. patimile care vin de la fire sunt cele mai puţin grave. Patristica subliniază rolul celei dintâi destinări: .Prin Hristos s-a restaurat integritatea firii noastre omeneşti" pentru că El „este Chipul (Arhetipul) a 98 ceea suntem" iar asemenea Lui devenim în Hristos. Adevărul omului este anterior dedublării sale. unde răul şi binele se află în mod ciudat unul lângă celălalt. nul mai poate atinge pe om decât pe cale supranaturală. în afara lui Hristos. Sursa răului este în dedublarea inimii. 37. dar nelucrătoare. fără încetare absolutul. căci nimic nu poate nimici în el pecetea de neşters a lui Dumnezeu. G. împotriva concupiscenţei nelegitime care este împotriva firii. integritatea lui adamică. 96 Om. despărţită de natura ei. Originea. păcatul va căuta absolutul în a putea să se înalţe la 97 Dumnezeu. Asceza aspiră la adevărata fire. 2. G. supranaturală nu în raport cu adevărata lui natură. la „pătimirea nepătimaşă". 98 Sfântul Grigorie de Nazianz. va ajunge să-şi stingă setea în miraje. oprit în efuziunea lui . căci norma ontologică este încălcată prin raţiune. 97 Mitropolitul Filaret al Moscovei. ci împotriva perversiunilor acestuia. rămâne perverteşte intenţionalitatea sufletului şi acesta idoli. lupta ei nu este niciodată împotriva trupului. P. . „Fără Dumnezeu. el redevine preponderent de îndată ce omul se plasează în Hristos. ele nu exprimă decât povara materiei datorată eşecului înduhovnicirii ei.94 spiritul de discernământ : 94 Sfântul Vasile. Nici un rău nu va putea vreodată să distrugă taina de la început a omului. 29. redus la starea potenţială. „spiţeria dreptăţii şi a 96 nedreptăţii" . 95 Sf. ca orice negaţie. Om. Discursuri şi predici. Viziunea prin „cele de jos" trebuie să fie completată cu cea „de sus" care demonstrează că păcatul este secundar. Pentru Sfântul Grigorie Palama.. Prezenţa „chipului". Sfintele Taine refac natura primordială a omului. XV 32. 5. ci în raport cu starea lui îmbolnăvită de păcat. 408 A. Harul. duh. spiritualul este otrăvit. I. Grigorie Palama. P.

Pocăinţa este un tratament terapeutic de purificare şi Sfânta Euharistie aduce aluatul nemuririi şi nestricăciunii. Să dai nu ceea ce ai. orice gest. G. Pentru această „faptă" este omul „pus deoparte". ofrandă. Singura sa preocupare. Este un subiect . ci ceea ce eşti. ci omul care-şi află şi trăieşte adevărul ca fiinţă liturgică. 84. 99 P. orice fapt. În catacombe. Însăşi puterea învierii se uneşte cu firea omenească. să fii rugăciune. Nu este suficient să ai rugăciunea. Un sfânt nu este un supraom. 65. Sfântul Antonie vorbeşte despre un medic care dădea săracilor tot ce-i prisosea şi cânta toată ziua Trisaghionul. rugăciune întrupată. 5). care pe Heruvimi cu taină închipuim'' descoperă în om icoana slujirii îngereşti de slăvire şi rugăciune. oranta. imaginea cea mai frecvent întâlnită este figura unei femei în rugăciune. începe încă de aici. Descrierea lor clasică prin aceeaşi imagine a nunţii mistice ne dezvăluie natura lor identică. Sfânt. Sfinte fără de moarte" ca. „plin de slavă". Omul se asociază cântării lor mai întâi în Trisaghion: „Sfinte Dumnezeule. Oamenii şi îngerii se unesc în acelaşi elan de slăvire: Veacul ce va să vină. reprezentând singura atitudine adevărată a sufletului omenesc. de pe pământ. Acesta este şi momentul intrării îngerilor în celebrarea liturgică. lauda euharistică trinitară. Cea mai bună definiţie a omului ne vine din cultul liturgic: fiinţa umană este omul cântărilor Trisaghion şi Sanctus: „Îi voi cânta lui Dumnezeu cât voi trăi". rugăciune. plin este cerul şi pământul de mărirea Ta" (Sanctus) să rezume tema Anaforei. unindu99 se în cor cu îngerii . Sfinte tare. Sfânt este Domnul Savaot. apoi.Sfântul Duh ne este restituit în Sfântul Botez şi în Taina Mirungerii. „Sfânt. singura lui „lucrare" este să-I aducă doxologie lui Dumnezeu: „şi un glas a ieşit din tron zicând: Lăudaţi pe Dumnezeul nostru toate slugile Lui" (Apoc. cântarea Heruvicului . Putem spune că viaţa ascetică şi mistică este dobândirea din ce în ce mai conştientă şi din ce în ce mai deplină a vieţii sacramentale. V0CAŢIA LITURGICĂ A OMULUI În Liturghia Sfântului loan Gură de Aur. 19. trebuie să devii. să devină cântare de laudă. până la surâsul chipului omenesc.„Noi. trebuie ca întreaga viaţă. făcut sfânt. Nu este suficient să ai momente în care să dai slavă lui Dumnezeu.

este omul pe care Tu 1-ai aşezat ca pe un înger şi cântăreţ al strălucirii Tale. Hristos". purtându-se pe 101 pământ ca un înger..l. „toată suflarea să laude pe Domnul". Sfântul Grigorie Palama: „Iluminat. 100 P. de pe pământ. Nu s-ar putea preciza mai exact esenţa şi destinul liturgic al omului.curăţie şi dragostea unuia către altul în legătura păcii". Opus Dei. G. pentru a răspunde vocaţiei sale de a fi fiinţă liturgică: „.aţi fost pecetluiţi de Sfântul Duh. 1081 AB. 100 singura ofrandă ce mi-a rămas din toate avuţiile mele" . Şi chiar fără a fi în cer. pentru Tine trăiesc... Omul este harismatic. în cer a sta ni se pare".. 150. şi Acesta este „unicul necesar".. Cea mai bună evanghelizare a lumii. el duce la Dumnezeu toate făpturile" . adică cel ce poartă darurile Duhului şi pe însuşi Sfântul Duh. Doxologia rugăciunii domneşti: „că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava" este esenţa Liturghiei. 101 P. doxologia care urcă din măruntaiele pământului şi în care sălăşluieşte suflul puternic al Duhului Sfânt. „înaintez cântându-Ti" exclamă cu bucurie Sfântul loan Scărarul. cea mai înfăptuitoare mărturie a credinţei creştine este cântarea liturgică deplină.. Hristoase.. spre răscumpărarea celor dobândiţi de El şi spre lauda slavei Sale" (Efes. totul devine miracol. Este minunata uşurare de povara lumii în care nici omul nu mai este o povară. .. 13-14). CĂSĂTORIA ŞI STAREA MONAHALĂ UNICUL ABSOLUT O rugăciune din slujba Cununiei cere: „şi dă robilor Tăi acestora.privilegiat în iconografie şi traduce mesajul Evangheliei: χαιρε „bucuraţivă şi preamăriţi".. La fel. şi încă de aici. 37. Gândirea patristică se orientează întotdeauna spre Liturghie.. G. vorbesc şi cânt.. 1327. ea include în mod gratuit în miracolul ei pe care îl oferă tuturor: „În Biserica slavei Tale stând. aceeaşi vioiciune o întâlnim şi în cuvântul înaripat al Sfântului Grigorie de Nazianz: „Slava Ta. Biserica este mistagogică. el se uneşte cu puterile cereşti în neîntreruptă cântare. singurul care converteşte şi tămăduieşte. Curăţia conjugală şi fecioria monahală se opun şi se cheamă reciproc în . vine împăratul împăraţilor. „Iată. omul atinge culmile cele veşnice.

i-a condamnat pe eustaţienii care nu le lăsau celor căsătoriţi nici o nădejde în Dumnezeu. pe la 340. de exemplu.aparenta lor antinomie. Niciodată nu s-a pierdut din vedere acest echilibru în doctrina Bisericii. 9. pentru că îi plasează atât pe unii cât şi pe ceilalţi la nivelul aceleaşi asceze a absolutului. Conciliul de la 102 Gangra . de vreme ce Biserica însăşi interzice cu desăvârşire să se considere unirea conjugală ca o întinare. Răsăritul n-a cunoscut niciodată distincţia între preceptele şi sfaturile Evangheliei. în afară de cea pedagogică pentru mulţime. orice dispreţuire eretică a legăturii conjugale. Pedepsind foarte sever.. De asemenea. impersonală. care este „Biserica familială". în nici un caz nu este vorba de starea conjugală. 14. Canoanele apostolice. Lepădarea de sine pe care o presupun ambele situaţii valorează cât conţinutul efectiv pe care îl pune omul în ea: intensitatea iubirii faţă de Dumnezeu. până la excomunicare. Dar nu există nici un argument hotărâtor pentru a afirma că este vorba de fecioria fiziologică.1-5) care face o aluzie foarte enigmatică la cei ce „nu s-au întinat cu femei". aceasta s-ar întâmpla desigur „în ciuda căsătoriei". Castitatea feciorelnicilor din acest text este un . 10. Or. o întreagă literatură de o dezarmantă naivitate. Şi dacă prin minune într-un cuplu conjugal apare sfinţenia. căci ceea ce este valabil pentru întreaga creştinătate este valabil şi pentru fiecare dintre cele două stări. 5. ci de desfrânarea trupului în legături extraconjugale sau de simpla prezenţă a poftei spre desfrânare. dar cinstim în aceeaşi măsură curata legătură a cununiei". cuvântul Mântuitorului: „Cine poate înţelege să înţeleagă" se potriveşte fiecăreia dintre cele două căi. încă mai încearcă să vorbească. Sensul pastoral dat de Sfântul Apostol Pavel caută desăvârşirea într-o „slujire fără nici o rezervă". şi comunitatea monahală se luminează şi se ajută una pe cealaltă în această aceeaşi slujire. 102 Canoanele 1. Aşadar. 50. Întreaga Evanghelie se adresează fiecărui om. Conciliul reafirma echilibrul diferitelor aspecte ale aceleiaşi taine: „Lăudăm înfrânarea. Comunitatea conjugală. fiecare este chemat la absolutul Evangheliei din starea lui. deci. de „omnibuzul" conjugal şi expresul monahal care ar lega nemijlocit pământul de cer. Nu există nici o raţiune. să consideri creştinism prin excelenţă o cale sau pe cealaltă. aşa încât este inutilă încercarea de a stabili întâietatea unei stări sau a celeilalte pentru că este o operaţiune abstractă şi.. Or. Conciliile şi sinoadele 1-au apărat de atacurile maniheismului şi ale spiritualismului dezincarnat. Argumentul cel mai puternic este textul din Apocalipsă (14.

porunca nouă a iubirii. Şi încă: „Vă înşelaţi pe de-a-ntregul gândind că unele se cer mirenilor şi altele călugărilor. fecioria fiziologică nefiindu-le de nici un folos. Vitae monast.. Orice altă interpretare contrazice doctrina Bisericii despre castitatea vieţii conjugale. ca şi Fericirile se adresează în mod egal tuturor oamenilor: „când Hristos ne porunceşte să urmăm calea cea strâmtă. şi dimpotrivă. El nu se adresează doar călugărilor.. El cere întregii omeniri să-şi urască viaţa în această lume. spune: „Sunt feciorelnici înaintea lui Dumnezeu cei cu inima curată. unul dintre rarii poeţi ai iubirii conjugale. ei vor avea de dat aceeaşi socoteală. ca şi cea monahală sunt două forme de castitate fiecare cu modul său de existenţă. înţelepciunea Sfinţilor Părinţi învaţă lămurit: Ce merite ar mai avea un ascet care renunţă la viaţa conjugală dacă mariajul ar fi o stare inferioară? Adevărata comparaţie nu face decât să dea şi mai multă strălucire uneia dintre stări. atunci când descoperă măreţia iubirii cred că trebuie să fugă de Biserica pe care o confundă cu o proastă apologie şi cu o teologie simplistă. De unde decurge că atât monahul cât şi mireanul trebuie să ajungă la aceleaşi înălţimi. Trăiţi curat căsătoria şi veţi fi primii în Împărăţia cerurilor şi vă veţi bucura de toate 103 bunătăţile" . Şi tot la fel. Sfânta Pelaghia). focul vestalelor nu numai că nu se stinge. după Filocalia. 5tarea conjugală.dar al lui Dumnezeu şi un mod de a fi al spiritului lor. desăvârşirea după chipul Tatălui ceresc. ci tuturor oamenilor. iluminată fiind de lumina desăvârşită a celeilalte. Nu este nevoie să dispreţuieşti o stare ca s-o înalţi pe cealaltă.. III 14. Câţi nu sunt cei care. La fel. Şi dacă unii găsesc în căsătorie o poticnire.. Coventry Patmore. sinaxarul din sfânta şi marea Marţi a Săptămânii Patimilor. ci-şi aruncă flacăra mai spre . . mulţi călugări care păcătuiesc în inima lor „îşi pierd fecioria". . în felul aceasta multe păcătoase au devenit „fecioare înţelepte" (Sfânta Maria Egipteanca. prin căsătorie. ci mai curând libertatea lor de opţiune pe care o folosesc rău în căsnicie. E de ajuns să ne întrebăm dacă Sfântul Apostol Petru ar trebui inclus printre „întinaţi" pentru că a fost căsătorit. le califică pe fecioarele nebune drept păcătoase. rănile lor vor fi aceleaşi". Sfântul loan Gură de Aur insistă asupra adevărului că poruncile Evangheliei sunt aceleaşi penlru toţi. tâlcuind parabola celor zece fecioare. iar de vor cădea. oppugn. 103 Adv. Castitatea interiorizată ţine de dispoziţia minţii. . să afle că nu căsătoria este o piedică.

iar vieţile cununate. 107 A treia Omilie. pentru călugări şi nuntă prin ipostasul conjugal. nu este mai 107 puţin unit cu Tatăl Său" . în făgăduinţa făcută înaintea lui Dumnezeu şi a Bisericii de a nu căuta decât ceea ce este de la Dumnezeu. atunci când îi uneşte pe soţi între ei pentru a-i uni mai bine cu Dumnezeu. în iubirea harismatică a căsătoriei Dumnezeu este Cel ce învăluieşte fiinţa nupţială devenită una. cere devotamentul şi fidelitatea totală faţă de Dumnezeu. Castitatea înseamnă să-I aparţii lui Hristos întru totul. p. Cele două stări sunt legate între ele cu cea mai mare înrudire lăuntrică. Făgăduinţele pe care . în cel ce îmbracă haina monahală. faţă de harul şi adevărul Lui.. 185. Castitatea. aplică voturile monahale căsătoriei: „Esenţa ascultării. Bukharev. a castităţii şi a sărăciei constă. Sfântul loan Gură de Aur lămureşte învăţând că iubirea. Soţii care au înţeles acest adevăr se roagă: . 32. sunt izvoare de 104 feciorie" . la fel. pe Tine să Te iubim" . 1935. printr-o dăruire nemijlocită. în Etudes Carmélitaines. Acest caracter mediat nu micşorează cu nimic valoarea unirii conjugale. 106 Par-delà le bien et le mal. p. în iubirea conjugală. Doamne. În căsătorie. 105 Etudes Carmelitaines. care nu trădează nicicum cinstea ce sălăşluieşte în inima iubirii. inspirându-se de la Sfântul loan Gură de Aur. Dacă pentru Nietzsche „în adevărata iubire sufletul învăluieşte tru106 pul" . 3. „nu-şi are principiul în natură. du Bos. pentru cei căsătoriţi. numai lui Dumnezeu (votul castităţii). firea omului este schimbată. voinţa Lui. Omul se căsătoreşte ca să aparţină. Sărăcia nu constă în a nu avea ce pune pe tine la modul concret (concepţie fiziologică). la propriu vorbind. „trupul oricărei fiinţe este forma iubirii ei". fără nici o rezervă: nuntă a sufletului. ci în Durnnezeu" şi că „ei sunt întocmai cu mireasa Lui.Dă-ne. vie îi este lauda. 104 Traducerea de Ch. ci în folosirea cu totul spirituală şi după har a tuturor bunurilor. harul Lui şi adevărul Lui. caldă. după un alt tipic.înalt. despre căsătorie. precum este schimbată. Biserica. 1939. pentru a fi călăuzit numai de Dumnezeu (votul ascultării) şi pentru a nădăjdui numai în Dumnezeu (votul sărăciei)". Pentru Swendenborg (De Coelo). ca iubindu-ne 105 unul pe altul.

de aceea. căci şi aici este o moarte faţă de trecut şi naşterea la noua viaţă... contra-mitul femeii amazoane. De altfel. prin reacţie inversă. În lupta dintre religie şi materialismul statului sovietic. Ele converg ca două aspecte ale aceleiaşi realităţi feciorelnice ale spiritului uman. să iubiţi mereu mai mult decât sunteţi iubite. instituţii milenare. Astfel.le schimbă logodnicii îi introduc într-un fel de stare monahală particulară. al semincerului. aceasta din urmă nu este o Taină. Numai că. Din exterior. sluga leneşă a lăsat să se mărească atât de mult distanţa încât erotismul păgân a trecut direct la dispreţul legalist al căsătoriei. prin esenţă prozaică. Tradiţia veche considera perioada logodnei ca pe un noviciat monastic şi prescria noilor căsătoriţi ca după slujba cununiei să se retragă la o mănăstire pentru a se iniţia în „sacerdoţiul conjugal".". În acest gol. atât de profund înrudit. căsătoria include lăuntric starea monahală şi. cuvântul lui Nietzsche adresat femeilor capătă o rezonanţă profetică: „În iubirea voastră este onoarea voastră. Steaua îndepărtată a eremiţilor a strălucit întotdeauna în ochii oamenilor care au nevoie de un far. Mitul masculinului. rezumând tot ce poate fi mai trivial şi mai respingător în societate. mentalităţi arhaice se năruie cu o uimitoare rapiditate. al eliberării de toate opreliştile morale sunt tot atâtea fundături. face şi mai curată bucuria acesteia. viaţa conjugală pare lipsită de frumuseţe şi nobleţe. în locuri publice şi pe scene deschise mulţimea avidă de spectacole nesănătoase a smuls vălurile nupţiale. Nu este uşor să faci o apologie a căsătoriei. Climatul monahal. Banalităţi sau trădări ele au transformat-o într-o caricatură grotescă. soţ) şi ritualul vechi al căsătoriei îl includea pe acela al tunderii monahale care semnifica abandonarea comună a celor două voinţe în mâna Domnului. este mult mai simplu s-o dispreţuieşti şi să lauzi singurătatea şi celibatul. balanţa victoriei religioase s-a înclinat în . CHEMAREA Asupra căsătoriei apasă greu toate depravările neamului omenesc. să fiţi mereu în dragoste cele dintâi. în chiar simbolismul lui. Un anumit romantism va căuta mereu un eroism frapant şi imagini poetizate. Era periculos să se exalte iubirea înainte de a regenera omul căzut. Civilizaţia prea masculină aduce lumea pe marginea prăpastiei. cu nunta. În zilele noastre. slujba intrării în monahism se foloseşte de simbolismul conjugal (logodnic. Lumea celor „fără Dumnezeu" este mai înainte de toate lumea fără Fecioara şi fără preoţia maternă a femeii.

dar şi în faţa lumii. să te angajezi în acelaşi timp în faţa lui Dumnezeu. dezbrăcat de . nici cel al Mariei nu aduc soluţionarea conflictelor de viaţă. Tipul Mariei. Cununile logodnicilor se referă la mucenicie. ele sunt „surâsul lui Dumnezeu" Care mântuieşte lumea. cupa comună a tandreţii. Adevăratul călugăr s-ar bucura de aceasta. Genialitatea proprie femininului se află în dimensiunea religioasă. este capabil să întrevadă adevărata valoare a căsătoriei. Dar nici acest tip. Căsătoria începe cu bucuria. starea ei de har. nişte copaci ale căror ramuri sunt „rădăcini care sorb cerul". În general. pentru că trebuie să fie parcursă în doi. Léon Bloy ar vorbi aici de acele lăcaşuri ale inimii noastre care nu există încă. Vălul. simbol al tainei. după Tauler. Să fii în lume. Logodnicii.partea pe care a apăsat femeia cu toată greutatea gingaşei sale feminităţi. ascunde „smerita cale" a roabelor lui Dumnezeu. alţii cunosc mucenicia iubirii care îi încununează dinlăuntru". după imaginea lui Rilke. se consideră că tipul evanghelic al Martei ar fi reprezentat de căsătorie. beau din cupa unică a vieţii. Erosul. nu este viabil în lume. La ora maturităţii sunt cupluri conjugale care evocă. Este o naştere lentă şi progresivă. Or. Prin acest diptic (în care Marta este puţin sacrificată) se poate sesiza cât de bine se completează două tipuri într-un singur chip Marta-Maria. al cărei eroism este ascuns sub mantia cotidianului. iar al Martei nu e nici măcar de dorit. împodobiţi deja cu inel. o vor înţelege abia în amurgul vieţii lor.". dar pe care le naşte suferinţa. Este chenoza proprie vieţii conjugale. să rămâi la picioarele Domnului fără să ieşi din lume. „unii îndură martiriul o dată pentru totdeauna prin sabie. dar. Ca să te laşi iubit de altul trebuie să renunţi total la tine însuţi. poate că este cea mai strâmtă. „n-a venit încă ceasul". Ambele au ceva stilizat. Poate că a sosit momentul să afirmăm plenitudinea căsătoriei. invizibil pentru lume. în ce are el absolut. Este o profundă şi statornică asceză. când va cădea peste ea umbra cununiilor. să-i respiri aerul viciat şi în fiecare clipă a vieţii să-L „dobândeşti pe Hristos. Dar această cupă. căci el. Slujba cununiei rezumă într-o manieră simbolică toată viaţa conjugală. simbol al plenitudinii. Mistuite de fiat-ul lor. mai mult decât oricine altcineva. ca la nunta din Cana. şi să eliberăm conştiinţa conjugală de complexele impuse. E strâmtă calea. deja încoronaţi. a „jertfei de seară" (sacrificium vespertinum) lasă să se întrevadă prin diafanie „polii vieţii nupţiale deasupra cărora se învârtesc sferele cereşti" (Coventry Patmore). în genul tezei şi antitezei.

veşmintele sub care-l acoperise mulţimea, permite să apară chipul Sulamitei, chemând dimpreună cu Duhul „Vino, Doamne!". Pentru un observator exterior şi superficial, căsătoria înseamnă desfrâu, iar starea monahală o anomalie fiziologică. Omul mediocru, burghez cu spiritul, nu are nici răgazul şi nici chef să se intereseze de feciorie şi, în acelaşi timp, se cunoaşte prea bine ca să nu dispreţuiască, în forul său lăuntric, propria-i stare conjugală. Trebuie să te ridici până în sferele absolutului pentru a sesiza întreaga semnificaţie spirituală a acestor două stări. O înălţime nu se vede cu adevărat decât de pe o altă înălţime şi vârful devine tot mai înalt pe măsură ce te urci pe un vârf învecinat. Adevăratul călugăr înţelege diferenţa calitativă dintre căsătorie şi neînfrânare; şi invers, starea de har a adevăratei căsătorii duce la înţelegerea diferenţei calitative dintre fecioria monahală şi celibatul despre care Sfântul Apostol Pavel a spus: „este mai bine să te căsătoreşti decât să arzi". Diferenţa, în ambele cazuri, nu e deloc una fiziologică, ci este aceea dintre har şi păcat. Viaţa creştină este harismatică, adică este slujire, diaconia ; niciodată dominare, putere, superioritate. În lume este cu totul altfel: „Nu tot aşa va fi între voi; ci care va voi să fie mare între voi să fie slujitorul vostru", şi „cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăţia Cerurilor". Episcopatul o dovedeşte şi pe drept este lăudat în acest cuvânt atât de frumos: „Noi nu suntem stăpânii credinţei voastre, ci l08 slujitorii bucuriei voastre" . 108 Citat din Arnold, La femme dans l'Eglise, p. 77. Dacă între vocaţiile şi darurile duhovniceşti există diferenţe, este o egalitate între toţi oamenii prin aceea că toţi sunt făpturi, toţi sunt păcătoşi şi la fel de neputincioşi pentru a intra cu propriile lor forţe în împărăţia lui Dumnezeu. Ei sunt egali şi prin sentimentul că le-a fost adresată o chemare, sunt egali în comuna şi unica lor „tristeţe de a nu fi sfinţi" (Léon Bloy, La femme pauvre). A fi mare nu înseamnă a fi un lucru sau altul, ci a fi la propria ta măsură, cea dată de Dumnezeu. Şi dacă se naşte o ezitare cu privire la calea de urmat, nu calea ca atare poate determina alegerea, ci sentimentul chemării şi al darului: „Căutaţi Duhul Sfânt, postiţi, rugaţi-vă, faceţi milostenie şi fiecare va afla prin el însuşi ce trebuie să facă". Sfântul Pavel nu învaţă altceva: „fiecare să meargă după partea pe care i-a facut-o Domnul, după chemarea pe care

a primit-o de la Dumnezeu". Căci „fiecare are darul lui de la Dumnezeu, unul într-un fel, altul în alt fel". „Vieţile Sfinţilor” ne învaţă că Sfântul Macarie, marele ascet, pe când trăia în pustiu, i-a apărut un înger poruncindu-i să-l urmeze până într-un oraş îndepărtat. Când au ajuns aici, l-a făcut să intre într-o locuinţă sărăcăcioasă în care trăia o familie umilă, îngerul i-a arătat-o pe soţia şi mama familiei, zicându-i că ajunsese la sfinţenie trăind în pace şi în perfectă armonie, de la căsătoria ei, în mijlocul nenumăratelor ocupaţii cotidiene, cu toţi ai săi, păstrându-şi inima curată, o mare smerenie şi o iubire arzătoare pentru Dumnezeu. Şi Sfântul Macarie îl implora pe Dumnezeu să-i dea harul de a trăi în pustiu aşa cum trăia această femeie în lume. Nu este nicidecum vorba în această povestire de a opune viaţa monahală vieţii în lume, şi încă mai puţin de a le clasa, ci de a arăta că valoarea pozitivă a întregii existenţe este starea ei de har. Sfântul Pafnutie, înainte de moarte, povestea tot ce îi descoperise Dumnezeu şi le spunea ucenicilor săi „că nu trebuie să dispreţuieşti pe nimeni în această lume, nici pe cei căsătoriţi... fiindcă nu există condiţie în această viaţă în care să nu întâlneşti suflete devotate lui Dumnezeu şi care fac în taină cele plăcute Lui. Ceea ce dovedeşte că nu contează atât profesiunea pe care o îmbrăţişează fiecare om sau ceea ce ar părea desăvârşit în felul lui de viaţă, ceea ce este plăcut la vedere, ci 109 sinceritatea şi rânduiala duhului." 109 Historia Monachorum, 16. Vezi R. Flacélière, Amour humain et Parole divine, p. 185. Sfinţenia monahală şi sfinţenia conjugală sunt cei doi versanţi ai Taborului; şi unul şi celălalt au aceeaşi culme, Duhul Sfânt. Cei ce ajung pe culme, pe o cale sau pe cealaltă, intră în „odihna lui Dumnezeu, în bucuria Domnului", şi aici ambele căi, contradictorii pentru raţiunea umană, se descoperă pe dinăuntru unite, tainic identice. Am văzut deja că cea mai bună şi poate singura metodă de aprofundare a valorii specifice a căsătoriei este înţelegerea măreţiei semnificaţiei monahismului, în lumina şi la şcoala lui vom înţelege mai bine vocaţia conjugală.

MONAHISMUL

Primul nume care ne vine în minte este cel al Sfântului Antonie, părintele monahismului (născut în Egipt în 250-350). încă adolescent fiind, atenţia i-a fost captivată de cuvântul Mântuitorului: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea vino, şi urmează Mie". Cuvânt atât de plin de sens: chemare la desăvârşire, o lepădare totală de sine, dăruire de sine, ofranda fiinţei şi a vieţii întregi, a-L urma gol pe Hristos gol, cum spun marii oameni duhovniceşti, în concluzie, viziunea eshatologică a unei comori în cer, nostalgia arzătoare a împărăţiei lui Dumnezeu. Sfântul Antonie părăseşte lumea - nu ca un visător ce aleargă după o himeră, ci împins de Duhul Sfânt - şi se afundă în pustiu la fel ca Hristos după Botez. „Eu îl voi duce în pustiu şi voi vorbi inimii lui" (Osea 2,16). Cuvântul lui Osea subliniază ceva foarte direct, o libertate, o intimitate uimitoare între Dumnezeu şi oamenii cu inima curată. Este semnificativ faptul că primii Părinţi ai pustiului n-au vrut să aibă reguli, de teamă să nu înlocuiască minunata libertate a Evangheliei cu legea. Şi nici voturi nu depuneau. Abia mai târziu, datorită unei inevitabile democratizări prin venirea masivă a multora, s-a stabilit o disciplină uniformă pentru evitarea abuzurilor şi spre binele mulţimii qui non ascendit ad sublimia (care nu urcă pe culmi). Al doilea nume este cel al Sfântului Pahomie (253-346), tânăr militar, convertit de o comunitate creştină. Trecutul lui militar şi experienţa vieţii obşteşti îl fac fondatorul primei obşti monahale organizate, cu rânduială. După moartea sa, ucenicii lui au introdus pentru întâia oară voturile monahale. Sfântul Vasile (329-379) acordă întreaga sa preferinţă monahismului de formă „chenovială", viaţă monahală în obşte organizată. Aceasta este condiţionată de: 1. Posesiunea în comun a bunurilor după modelul comunităţii apostolice; 2. întrecerea în milostenie; 3. sărăcia ca mijloc de dobândire a libertăţii spiritului. Sfântul Vasile a alcătuit regulile monahale. (Scrierile sale „Moralia” sunt compuse din cuvinte ale Scripturilor grupate pe capitole; intenţia este clară: urmarea pas cu pas a cuvintelor Domnului.) Trebuie să notăm o particularitate semnificativă: comunităţile monahale erau conduse de un Părinte (adesea simplu călugăr), pe care călugării înşişi îl alegeau. Acesta este caracterul prin esenţă harismatic al monahismului, a cărui vocaţie este în afara oricărei funcţii sacerdotale. Preoţii ca atare nu joacă nici un rol în

precizează Sfântul Simeon. în clipa morţii. Apostolii îl vor bea la rândul lor. Starea monahală va fi considerată ca un al doilea Botez. un Apostol al desăvârşirii evanghelice. Chiar nu poate face altfel. „Botezul ascezei" înlocuieşte „Botezul sângelui" al mucenicilor. Celebra Viaţă a Sfântului Antonie scrisă de Sfântul Atanasie. manifestarea maximalismului credinţei creştine. îl descrie pe acest Părinte al monahismului ca pe „cel dintâi care a ajuns la sfinţenie fără să guste mucenicia".viaţa monahală propriu-zisă. un martir face din viaţa lui potirul euharistie. ale acestei lumi şi sugera formarea unei cetăţi de călugări la marginea acestei lumi. mărturia pe care o dădeau martirii despre unicul şi ultimul lucru necesar existenţei trece în monahism şi se transformă aici în slujire harismatică a maximalismului eshatologic. Este o prezenţă cu totul aparte a lui Hristos în sufletul martirului. În al doilea rând. echivoce. Martirul îl propovăduieşte pe Hristos devenind „spectacol" înaintea lui Dumnezeu. numit poate prea devreme Imperiu creştin. Un călugăr este un martor prin excelenţă al celor de pe urmă. să se întoarcă la oameni şi să le vestească ce a văzut în Dumnezeu. Redutabila Tebaida. De atunci. Astfel. „Puteţi bea paharul pe care Eu îl beau?" îi întreabă Mântuitorul pe Apostoli. mărturisirea ei înfiptă ca o ţepuşă în trupul lumii aparţinea martirilor pe care Biserica îi venerează ca pe însăşi inima ei şi îi numeşte „răniţii de iubirea lui Hristos". Violenţa lui cu totul evanghelică impunea părăsirea formelor confuze. urmează destinul tâlharului din dreapta şi intră imediat în împărăţia Cerurilor. în această înfăţişare vie a lui Hristos răstignit. El poate şi trebuie să o facă. trebuie să notăm că în timpul persecuţiilor. Origen a lansat un cuvânt destul de crud pentru noi toţi zicând că vremea păcii este propice lui satan care îi fură lui Hristos martirii şi Bisericii slava. a îngerilor şi a oamenilor şi se ridică la rangul de semn viu şi izbitor al devotamentului total faţă de Dumnezeu. Cel ce răspunde chemării evanghelice la desăvârşire se face egal cu Apostolii. leagăn al atâtor uriaşi ai . Conform celei mai vechi tradiţii. orice martir. sub protecţia statului şi a legilor lui. ca Sfântul loan Evanghelistul. în afara săvârşirii şi administrării Tainelor. monahismul se explică înainte de toate prin revolta cea mai radicală împotriva răului şi a domniei lui în lume şi printrun „nu" categoric faţă de orice compromis. Concordatul lui Constantin instalează Biserica în istorie şi îi oferă un statut legal şi o existenţă „paşnică". După acest cuvânt. Din punct de vedere istoric. Nostalgia Împărăţiei lui Dumnezeu se opunea prea omenescului din Imeriu. faţă de orice conformism. el poate.

a reuşit metanoia de care vorbeşte Evanghelia. autoritmie: suficienţă de sine. Nici o asceză. nu conteneau să repete Părinţii pustiului. sarea care corectează gustul searbăd în chiar maximalismul credinţei călugărului. se arată complementare. comuniunea neîncetată cu cel ce este „cu totul altcineva". ci cel ce o dilată. După ucenicii lui. încet naşterea noii făpturi.. Sfântul loan Scărarul arată mereu că specificul unui călugăr constă în dragostea neobosită pentru Dumnezeu. Trebuia să te ridici deasupra dispreţuirii facile a omenescului şi. scara de comparaţie. spre deosebire de compromisurile lumii. trupul Învierii. dar în nici un caz o ruptură. Călugării părăsesc această lume pentru ca imediat după aceea să o binecuvânteze în pustiu şi să o poarte în rugăciunea lor neîncetată. Aceşti învăţători impresionanţi prin ştiinţa lor experimentală. Opus concepţiei obişnuite. iubire negrăită pentru Dumnezeu". darul deosebirii duhurilor. la rândul ei. Am putea spune că măcar aici. . la modul ideal. această metamorfoză a celei de-a doua naşteri. Este opoziţia dintre pustiu şi Imperiu ireductibilă? Putem vedea aici o opoziţie. ci participarea prin experienţă. Duhul său de rugăciune şi proslăvire. este cu totul iluminat de lumina lor. Cele două căi ale existenţei. una justificând-o pe cealaltă. „canonul existenţei". Dar drumul era prăpăstios. un contrast izbitor. cel ce vieţuieşte cu adevărat după chipul Celui Ce Este. ating un impresionant nivel de desăvârşire şi se ridică la rangul de oglindă a conştiinţei în care lumea vine să se privească şi să se judece. Este de cea mai mare însemnătate să înţelegem şi faptul că asceza nu e deloc o „filozofie a virtuţilor" şi cu atât mai puţin un „sistem de virtuţi". la şcoala acestor „învăţaţi direct de Dumnezeu" se săvârşea încet. nici o ştiinţă lipsită de iubire nu-L apropie pe Dumnezeu.. De aceea. pustiu arid. el însuşi „înflăcărat de iubire divină. această înnoire a întregii rânduieli a fiinţei umane. în liniştea chiliilor. în lume şi la marginea ei. ştiinţa sa de a cunoaşte inima omenească şi de stăpânire a materialului prin spiritual. învaţă arta atât de rafinată de a trăi după absolutul Sfintei Evanghelii. ascetismul monahal a jucat un rol pedagogic decisiv. monahismul salvează lumea de cea mai înspăimântătoare vanitate (autopistie: credinţa în sine însuşi. un călugăr nu este cel care îşi diminuează fiinţa. pornind de la asceză.Duhului. în educaţia de tip creştin. să reabilitezi materia. ars. pentru a răspunde plenitudinii pe care a zămislit-o întruparea. Lumea. strategia sa în „războaiele nevăzute" cu puterile demonice. Care trebuie iubit aşa cum o iubeşte un logodnic pe logodnica lui. cultivarea trezviei sale duhovniceşti. nu era decât rugăciune neîntreruptă. care contrastează cu orice tip sociologic prin chiar noutatea omului nou. Prin năzuinţa sa spre imposibil. ele culminează în aceeaşi realitate. îşi află măsura. autolatrie: adorare de sine). corpul.

Părinţii disting între libertatea sau liberul arbitru al intenţiei şi libertatea actelor. După ce ai dat tot ce ai avut. „Acum totul este nou" scrie Sfântul Apostol Pavel. printre oameni. Nicolae Cabasila vorbind despre rolul goliciunii trupeşti la Botez.. căci misiunea lui. în această violenţă şi acest maximalism care nu năzuiesc decât la cele de pe urmă. Este metanoia. oricărui elan al făpturii de a se . cea de a doua naştere. în vremea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. expresia de „om apostolic" desemnează un harismatic care realizează cu uşurinţă. monahismul proclamă urbi et orbi: „Dumnezeu este de temut în gelozia lui. adevăratul monahism nu conduce niciodată la izolare. în faţa atâtor neînţelegeri. după asceţi. Este minunea de la nunta din Cana. dă tot ce eşti. asceza monahală îl ridică mai presus de sine şi îi redă demnitatea umană. Aceasta este jertfirea totală a propriei fiinţe. apostolatul nu se referă doar la activităţile specializate ale misionarilor. Sfântul Grigorie de Nyssa vorbeşte de o altă umanitate: pentru el omul care nu este mişcat de Duhul Sfânt nu este o fiinţă umană. Omul a căzut mai jos de sine însuşi. Totodată şi într-o oarecare măsură. făgăduinţele din Evanghelia Sfântului Marcu (16. decât la nebunia de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel. imagine clasică a transformării fiinţei umane. martorii lucrurilor de pe urmă care trăiesc deja „mica Înviere". căci ea răspunde dorinţei lui Dumnezeu de a mântui şi atrage astfel harul. moartea foarte reală şi învierea încă şi mai reală.. când îl cheamă Dumnezeu. spune: „Mergem către adevărata lumină fără a lua nimic cu noi.Totodată. „Virtuţile". El cere totul şi fără nici o rezervă". lepădăm hainele de piele. Oricărui suspin. apa Botezului ucide o viaţă şi naşte alta"... vinde averea ta". Prin cuvântul: „Dacă voieşti să fii desăvârşit. Este acesta un titanism al forţelor naturale? Încă o dată. nu este doar unirea omului cu Sfânta Treime.. De aceea. Doamne. „Cred. ajută necredinţei mele". pentru a reveni la mantia împărătească. Ei îşi manifestă libertatea dorinţei de mântuire. 17-18). În aceasta constă acel „unic necesar" al Evangheliei care face din călugări „silitorii care iau Împărăţia". călugării înţelegeau: „vinde ceea ce eşti". nu sunt altceva decât dinamismul uman declanşat de prezenţa lui Dumnezeu. Dacă bunulsimţ spune: „Dumnezeu nu cere chiar atât de mult". trebuie să mergem la izvoare. ci şi de a manifesta adevărul Sfintei Treimi în om. această dorinţă este deja lucrătoare. ameţitoare. de vindecare şi lasă lucrarea în întregime în seama lui Dumnezeu. aceea de făptură nouă în Hristos. după Sfântul Maxim Mărturisitorul. Semnificaţia grandioasă a monahismului constă tocmai în acest dinamism.

El nu măsoară şi nu cântăreşte preţul lucrărilor" (Marcu Ascetul). Ea alungă orice fenomen vizual sau senzitiv. refuză vedenia. „Nu te strădui să deosebeşti în timpul rugăciunii vreo imagine sau figură". Totodată. spune limpede Sfântul Maxim. bunătatea şi adevărul". nimeni n-ar intra în Împărăţia lui Dumnezeu". „Dacă Dumnezeu s-ar uita la merite. cu apropierea Sa nevăzută. ci spre răspunsul pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la om. dezbrăcată de orice sentimentalism. un călugăr îi declară: „Nu voiesc a-L vedea pe Hristos aici. tot Dumnezeu le pune în inima omului". ci Dincolo. se află nu numai interacţiunea dintre har şi păcat. dar el nu se acordă decât unei totale dăruiri din partea noastră. În centrul dramei imense a Dumnezeului biblic. „Virtuţile. fiecare emoţie sănătoasă este controlată cu străşnicie. cunoaşterea. Hristos este evenimentul lăuntric al fiinţei sale. care nu coincide exact cu Dumnezeul teologilor.depăşi îi răspunde harul care o susţine. în veacul ce va să fie". înţelepciunea. „Dumnezeu face totul în noi. Acesta este sensul exact al cuvântului Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Omul are două aripi: libertatea şi harul". virtutea. Harul prin chiar originea lui este matricea jiat-ului omenesc. viaţa ascetică este cumpătată. Fără a desfiinţa hiatul. este înainte de toate această iubire pe care Dumnezeu i-a adus-o. smereşte-te şi spune: sunt nevrednic să văd". dar . exclude orice emotivitate: „Dacă ţi-ar apărea un înger. spune Sfântul Nil Sinaitul. căci Dumnezeu nu poate fi mărginit de o doctrină). dintre judecător şi vinovat. Fiinţa dumnezeiască îl umple cu prezenţa Sa. „Dumnezeu este Creatorul nostru şi Mântuitorul. Dumnezeu îi este mai intim omului decât îşi este el sieşi. paradoxal. Şi lui satan care a luat înfăţişarea lui Hristos. Pentru un botezat. Într-un registru opus oricărei sensibilităţi romantice. Niciodată nu este vorba de vreo „lucrare meritorie". Dacă trebuie să fie salvat ceva în lume. Metoda este interiorizarea vieţii duhovniceşti orientate spre sălăşluirea în sensul: „Vom veni şi ne vom face sălaş în om". această iubire care ne depăşeşte. ci de lucrarea omului înlăuntrul lucrării dumnezeieşti şi aceasta este formula cea mai precisă a sinergiei. ne uluieşte şi ne răvăşeşte şi pe care textele liturgice o desemnează cu numele deja plin de har: Dumnezeu Iubitorul de oameni. Am putea spune paradoxal: Dumnezeu lucrează şi omul transpiră. dar omului îi aparţine „nevoinţa şi sudoarea". omului. Sufletul tinde nu spre mântuire (în sensul „mântuist" al mântuirii individuale). Niciodată nu este vorba de vreo recompensă. ci mai ales şi în esenţă Întruparea: întâlnirea şi comuniunea dintre iubirea coborâtoare a lui Dumnezeu şi iubirea suitoare a omului. biruinţa. oricărei „muzici interioare" şi oricărui psihism. orice adevăr este întotdeauna antinomic. El cel dintâi. Filantropul.

„Din adâncul nevredniciei mele. ci de sus. smerenia este puterea care situează axa vieţii noastre în Dumnezeu şi distruge din temelie resentimentele şi egocentrismul. după Întrupare. Dacă am voi să o definim. căci „nimeni nuL poate cunoaşte pe Dumnezeu dacă nu s-a cunoscut mai întâi pe sine". Cultura ascetică asigură echilibrul desăvârşit. „Vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată întinarea". Un ascet începe prin a-şi vedea propria realitate umană. se deschide în iubire cosmică şi se leapădă de orice judecată. mai înainte de orice. ea nu este niciodată o simplă distrugere a patimilor. dispreţuieşte răsplata şi iubeşte din toată inima lui". Ce era Deasupra şi la început. îngerii şi pe Însuşi Domnul". de la spirit. „Ce este o . Sufletul se lărgeşte. „Cel ce s-a curăţit vede sufletul aproapelui său" şi „nimeni nu i se pare necurat". înălţarea este treptată. ci vindecare şi convertirea lor. „Dacă-l vezi pe fratele gata să cadă în păcat. De aceea. călugărul îl urmează lăuntric: „Curăţia inimii este iubirea de cei slabi care cad". se roagă Biserica. Ea este de asemenea arta de a fi exact la locul tău. atenţia este atrasă spre sursa spirituală a răului. chem adâncul harului Tău". al însetării după Dumnezeu. asceza este înainte de toate stăpânirea spiritului asupra materiei şi a psihicului. Viaţa monahală se justifică astfel în întregime prin setea de Dumnezeu. Fără a încerca o imposibilă „imitare" a lui Hristos. cerul este în tine şi înlăuntrul tău vei vedea lumina. ascetismul este o luptă neîncetată. este iluminare progresivă a fiinţei umane. fără a distruge ceva în ele. sufletul năzuieşte la mila dumnezeiască. vine să se sălăşluiască în inima omului. (Astăzi psihiatrii şi psihologii sunt foarte atenţi la scrierile asceţilor. De aceea.arzătoare: „Dacă eşti curat. Văzut de jos. Păcatul nu vine de jos. în acest sens Evanghelia ne oferă două chipuri: prietenul Mirelui şi roaba lui Dumnezeu. Văzut de sus. „înduhovnicirea" ei (pnevmatizarea) prin energiile Sfântului Duh. Este trecerea de la teamă la iubire: „Cel desăvârşit alungă teama.) După ce a luat acest „instantaneu" înspăimântător al propriului său abis. aruncă-i pe umeri mantia iubirii tale". În războiul nevăzut pe care îl duc asceţii. am putea spune că ea este preaplinul doririi. „Cel ce şi-a văzut păcatul său este mai mare decât cel ce înviază morţii" şi „Cel ce s-a văzut pe sine este mai mare decât cel ce a văzut îngerii". Un adevărat ascet este un pasionat îndrăgostit de Dumnezeu şi de făptura Lui. Asceza iniţiază astfel în desăvârşita cunoaştere a ravagiilor cauzate de rău în sufletul omenesc şi reprezintă un fel de scafandru ascetic ce coboară şi-şi cercetează abisurile populate de monştrii. de la îngerul căzut.

G.inimă iubitoare?". exprimând astfel maximalismul stării creştine. 12. 31. recunoscută şi trăită ca jertfire liberă şi fericită. Mânat de o milă nesfârşită. pentru oameni. La acest nivel. precizează Sfântul 110 111 ChiriL al Ierusalimului . 852 AB ASCETISMUL MONAHAL AL ORICĂRUI CREDINCIOS De la apariţia lui. ci nevoinţe care aduc harisme şi daruri oricărei vieţi creştine. 20). Care cerşeşte iubirea la uşa . un creştin nu este decât un biet sărman. ei nu sunt altceva decât „cei ce vor să fie mântuiţi". o valoare normativă pentru orice credincios. După cea de-a 133-a Novelă a lui lustinian: „Viaţa monahală este ceva sfânt". 3. după ce I-a înmuiat cele trei muchii în Duhul Sfânt. 16. P. 632. şi mai cerşetor ca el. Asceza nu este un sistem de simple reguli morale. Acest text de inspiraţie net euharistică se aplică şi liturghiei sau euharistiei interiorizate. dar care descoperă că este Cineva şi mai sărman. cei care iau în serios chemarea la „unicul necesar" de care vorbeşte Evanghelia şi pentru aceasta „se fac aprigi în toate" (Sfântul Nil). Călugării „duc viaţă apostolică în duhul Evangheliei". în „Regulile” sale. Dumnezeu vine în suflet. căci el exprimă o regulă spirituală universală. ci şi pe Arcaş o dată cu ea "*. iar sufletul se strămută în Dumnezeu. el se roagă chiar şi pentru târâtoare". îi compară pe călugări cu „silitorii" din Evanghelie care „iau Împărăţia" cu asalt. Dumnezeu Însuşi. întreabă Sfântul Isaac Sirul. Sfântul Vasile cel Mare . pe Fiul Său Unul-născut. nu este vorba de o instruire cu privire la Dumnezeu: „ştiinţa devine iubire". Mist. De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa. vârful este credinţa care introduce în suflet nu numai săgeata.G. Tehnica luptei ascetice centrează totul pe această receptivitate deschisă: „Iată. „Iubirea este Dumnezeu care lansează săgeata. pentru păsări. 44. un cerşetor al harului. 110 Cateh. „Este inima care arde de iubire pentru întreaga făptură. permanentei împărtăşiri. Nu este vorba decât de adaptarea acestei năzuinţe fundamentale la condiţiile tuturor şi ale fiecăruia. pentru demoni. pentru animale. După marii mistici. Eu stau la uşă şi bat. Dar asceza îl caută şi îl află pe Dumnezeu în totala sa neputinţă firească. * Sfântul Grigorie de Nyssa. monahismul face parte integrantă din Biserică. voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine" (Apoc. 111 P.

985 AB. 114 P. Dacă ar exista numai agape. agape şi eros sunt două expresii corelative ale iubirii divine. Sufletul nu ajunge la întreaga lui realitate decât depăşindu-se neîncetat spre Celălalt. la întrebarea: făptuire sau contemplaţie. Smerenia-ascultare ne face asemenea lui Hristos răstignit. Or.inimii sale. Sfântul Serafim de la Sarov răspunde: „Dobândeşte pacea lăuntrică şi o mulţime de oameni se vor mântui lângă tine". Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul. până când nu-şi mai aparţine. cele două se completează. 112 Tendinţa anticontemplativă introduce o opoziţie între eros şi agape şi confundă interioritatea cu egocentrismul. „Dumnezeu este izvorâtorul şi al iubirii agape şi al erosului. îi aparţine lui Nicolae Cabasila. ascultător. 113 Sfântul Grigorie de Nyssa. De altfel. Acest lucru îi îngăduie Sfântului Maxim 114 Mărturisitorul să stabilească pentru laicii care trăiesc în lume o echivalenţă cu viaţa monahală: pentru călugări contemplaţia. s-ar suprima orice răspuns la dragoste prin dragoste. Creştin este aşadar cel ce aude şi deschide uşa şi cina celor doi sărmani devine ospăţul împărăţiei. 112 Anders Nygren. pe care Biserica îl oferă tuturor şi fiecăruia. el este 113 „intensitatea iubirii agape" . G. pentru Sfântul Grigorie de Nyssa. pentru laicii activi sentimentul neîncetat al nevăzutei apropieri. şi aceasta este renunţarea desăvârşită la orice încercare de a deveni proprietar al harului şi al Duhului. Eros exprimă aspectul iraţional. laic şi mare liturgist din secolul al XlV-lea. 1048 C. . erosul se deschide în agape şi în iubire de aproapele. Hristos este erosul răstignit. de asemenea 1041 D. inima experienţei mistice pentru toţi. 90. Dar marele merit de a fi generalizat şi socializat metoda monastică astfel încât fiecare să-i găsească echivalentul. El arată în această parte de Taină (sacramentală şi liturgică) a Bisericii. Pentru Sfinţii Părinţi. Tratatul său despre Sfintele Taine poartă semnificativul titlu de „ Viaţa în Hristos”. agape. acest secret de a trăi în Dumnezeu. Gütersloh. 44. 1937. P. G. Eros et Agapé. erosul mişcat de Duhul iese în întâmpinarea iubirii dumnezeieşti. extatic al iubirii agape. orice întâlnire între două persoane.

suflările Duhului Sfânt. Sărăcia este acea receptivitate totală a celui sărac faţă de planurile lui Dumnezeu. el vede şi contemplă „flacăra lucrurilor. Am putea arăta cu uşurinţă că voturile monahale de ascultare. în lumina Sfârşitului. Ascultarea totală faţă de Dumnezeu suprimă orice suficienţă de sine şi orice autoritate morală venind de la lume. omul mărturiseşte ce a văzut în Dumnezeu. cu voinţa de a cunoaşte şi urma numai Cuvântul în lume. încă din această viaţă." Este o atitudine existenţială care tinde către Cel de pe urmă şi care nu poate fi decât o aşteptare activă. capabile să devină prin interiorizare principii ale întregii vieţi creştine. din orice faptă. semn viu al prezenţei lui Dumnezeu. Acesta este omulmărturisitor. este împărăteşte liber şi se bucură deplin de demnitatea împărătească. cu năzuinţa la o singură avere. castitate şi sărăcie se regăsesc în viaţa fiecărui creştin. înţelegerea lor profetică. o rugăciune. rugăciunea devenită trup. limitată odinioară doar la regi. slujire a laudei. Maximalismul eshatologic este această violenţă prin care se ia Împărăţia. Castitatea se regăseşte în structura spiritului şi în dăruirea ca ofrandă sacerdotală a averii şi a fiinţei. acest totalitarism al credinţei care nu caută decât unicul schimbând lumea în împărăţie şi dreptatea ei. PREOŢIA ÎMPĂRĂTEASCĂ A CREDINCIOŞILOR PREOŢIA SLUJITOARE PRIN HIROTONIE ŞI PREOŢIA ONTOLOGICĂ A CREDINCIOŞILOR Ungerea (I In. El o face şi nu poate face altfel. în care Împărăţia este deja prezentă şi care o vesteşte chiar prin tăcerile sale.MONAHISMUL INTERIORIZAT UNIVERSAL Acum putem scoate în relief valorile nepieritoare ale monahismului. a ceea ce are şi a ceea ce este. 20). preoţi şi profeţi s-a . este lepădarea şi consacrarea totală a existenţei. 2. Rugăciunea ca stare permanentă a sufletului. din orice cuvânt. o pregătire a Parusiei. Cel ce-L ascultă cu adevărat pe Dumnezeu stăpâneşte lumea. face în mod minunat din orice muncă.

cei ce. Nici elementul etnic (Israel). câte unii sunt aleşi şi puşi. Nu este vorba de „preot" în sensul de „prezbiter" şi de puterea lui sacramentală (Episcop). 2. îşi face simţită prezenţa o distanţă. cultivă pământul. „Trădarea laicilor" este chiar abdicarea. pentru întâia oară alături de „cleric" apare „laicul". fac război sau depun mărturie în justiţie. decât cei ce se ocupă cu lucrurile lumii acesteia. în natura sa. se golesc de substanţa lor sacerdotală. ceea ce face cu desăvârşire inexistent. ceea ce înseamnă dăruire jertfelnică a întregii vieţi şi a întregii fiinţe: transformarea vieţii într-o Liturghie. se căsătoresc. nici cel spaţial (Templul din Ierusalim) nu mai sunt elementele care constituie Trupul (In. în Africa de Nord. întotdeauna prin lucrare divină. ceea ce suprimă orice diferenţă ontologică între clerici şi laici. laicii nu mai sunt. membru al „poporului de preoţi". Un laic este un preot al existenţei sale. Faţă de cler. Primele semne neliniştitoare apăruseră deja la sfârşitul secolului al IV-lea. pus deoparte pentru lucrurile lui Dumnezeu. o foarte ciudată înstrăinare de natura lor sacerdotală. Atunci. Episcopi şi Prezbiteri. fac comerţ. se pare. al „consacratului". care adună în El pe toţi cei botezaţi întrun „popor al lui Dumnezeu". chiar imposibil. 41) menţionează „regulile laice" valabile pentru comportamentul poporului. inevitabil. Fără despărţire şi fără amestecare. ci prin fiinţa sa sfinţită. după Sfântul Ieronim. ea este funcţională. Cu Sfântul Ciprian. Episcopii devin din ce în ce mai mult punctul de concentrare al sacrului. Chiar laicii sunt cei ce-şi neglijează demnitatea de preoţi. ci Hristos. Un preot al Preoţiei împărăteşti (orice credincios) este cel ce participă la Preoţia lui Hristos nu prin funcţiile sale sacramentale. apare ierarhizat şi diferenţiat prin slujirile funcţionale. fiecare botezat este pecetluit cu daruri. se sărăcesc.extins în Biserică la toţi credincioşii.la catolici) este Taina Preoţiei universale. orice caracter „profan" al membrilor Bisericii. Epistola către Corinteni a Sfântului Clement al Romei (cap. Trebuie să atragem toată atenţia asupra substanţei sacerdotale a credinciosului. Aceasta este deosebirea slujirilor în interiorul Trupului sacerdotal. Trupul sacerdotal. în vederea acestei demnităţi ontologic sacerdotale. o îndepărtare prin sărăcire care atestă din partea laicilor cel mai înspăimântător refuz al darurilor Duhului Sfânt. 19-22). unde fiecare este laic. al sacerdotalului. sub acelaşi har sfinţitor al sfinţeniei personale. ea îi aşază pe toţi cei botezaţi într-o echivalenţă sacerdotală desăvârşită. Din sânul acestei echivalenţe a tuturor. Taina Mirungerii (Confirmarea . „uns de Duhul Sfânt" în însăşi esenţa lui. La acest stadiu de decadenţă se aplică termenul peiorativ de βιωτικοί şi chiar de άγίρο: .

devine hristofor. ei îl vor purta în inima lor pe Hristos pentru a fi sălaş al Treimii". Scrisoarea către Diognet (sfârşitul secolului al II-lea) vorbeşte despre creştini ca de „străini domiciliaţi în propria lor patrie. citit în timpul Tainei. pentru a fi templu „plin de Sfânta Treime". Episcopul cere: „Aşa. Este consacrarea şi dăruirea întregii vieţi slujirii Preoţiei Împărăteşti. Omul este pecetluit de Duhul Sfânt. În toată viaţa lui ca Liturghie interiorizată şi locaş al Treimii.. Aceasta este „Liturghia cosmică" în lume. Caracterul ei totalitar este subliniat în ceremonia tunderii.lipsiţi de sfinţenie. Fiecare atingere cu Sfântul Mir este însoţită de formula: „Pecetea darului Duhului Sfânt" şi simbolizează limbile de foc ale Cincizecimii. Intenţionalitatea eshatologică a rugăciunii întăreşte integritatea consacrării: „Să-Ţi înalţe Ţie slavă şi să vadă bunătăţile Ierusalimului în toate zilele vieţii sale". golită de orice sens: un laic este cel ce nu are funcţie eclesială. „Mergeţi şi învăţaţi toate neamurile": acest cuvânt al Evangheliei. penetraţia lui în lume. Opoziţia artificială şi falsă dintre laicat şi cler a condus la o concepţie pur negativă. dar sunt cetăţeni ai cerului". În rugăciunea de confirmare. ei îşi petrec viaţa pe pământ. a „lăcaşurilor Treimii".. TAINA MIRUNGERII ŞI CELE TREI DEMNITĂŢI ALE SALE Rugăciunea care se află în centrul Tainei Mirungerii cere pecetea darului Sfântului Duh şi-i precizează scopul: „ca în tot locul şi lucrul şi cuvântul bineplăcând Ţie. prin toată fiinţa lui. Ei nu au acces la mijloacele harului (nu au puterea de a săvârşi Sfintele Taine) căci sfera lor este viaţa harului. Acesta este apostolatul şi slujirea . Or. profani. Acesta este scopul pentru care este el consacrat în întregime. lucrătoare deja prin simpla prezenţă a „fiinţelor sfinţite". „om apostolic" în felul lui. Laicii reprezintă un loc eclezial care este deodată Lumea şi Biserica. să se facă fiu şi moştenitor cereştii Tale împărăţii". laicul este chemat să mărturisească neîncetat. purtător de Hristos. identică cu cea de la intrarea în monahism. orice confirmat-uns este misionar. trăiesc esenţial în lucrurile lui Dumnezeu. Chemarea lui înseamnă că alături de misionarii special acreditaţi de Biserică. pecetluieşte-i pe ei cu pecetea preacuratului mir. Dumnezeule. Taina Mirungerii îl investeşte pe fiecare într-o slujire eclesială. se adresează fiecărui botezat.

Semnificaţia imediată a acestei rugăciuni postulează disciplina ascetică. aceasta este cu putinţă numai împăratului. 116 P. prin natura ei.. regilor şi arhiereilor. Părinţii subliniază această triplă slujire a fiecărui credincios: împărătească. eliberarea de orice determinare din partea lumii. 34. preoţi şi 115 profeţi ai cereştilor taine . care. este totodată şi pentru a. prin substanţa sacerdotală. la conţinutul ei pozitiv. din partea tuturor forţelor demonice: „Iată vine stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine" .cu viaţa. sub toate formele sale. şi ne duce la demnitatea sacerdotală. Sfântul Macarie avertizează pe orice botezat: „Creştinismul nu este câtuşi de puţin ceva mediocru. 115 P. dogma trăită. preotul cere „duh curat care să ne facă să dorim lumina Împărăţiei".. 34. domnesc peste trupul meu şi peste toate pulsaţiile cosmice. preoţească şi profetică. se întreabă Pascal. căci a stăpâni peste toate este propriu firii împărăteşti". ai fost chemat la o demnitate împărătească". „ Aşa. Dar orice libertate de a. Mântuitorule. la tronuri. Dar ce înseamnă să fii împărat. omul poate spune: sunt stăpânul instinctelor mele. Demnitatea împărătească În anaforaua siriacă a Sfântului loan Gură de Aur. dă-l prin acest untdelemn sfinţit şi celor ce se ung cu dânsul" se roagă Episcopul. „.. Laicii aduc în omenesc.. ea ne invită să trecem la „ce"-ul vieţii noastre. preot şi profet în viaţa unui om de rând? „La ce se gândeşte lumea?". 118.. la dans. Cel ce ai dat harul profeţilor... 932 CD. cum spune Sfântul Ecumenius. G. G. harul primit şi dăruit lumii. din partea multiplelor forme ale poftei. 624 BC. . Prin puterea harului care-i preface natura. alungă orice element profan sau demonic din lume... „suntem 116 împăraţi prin stăpânirea patimilor noastre" . Şi Sfântul Grigorie de Nyssa: „Sufletul îşi arată împărăteasca-i demnitate în faptul că este liber să dispună de dorinţele sale..cuvântul liber al Împăratului. Cei unşi cu Sfântul Mir devin prin har împăraţi. 696 BC. la război. în social „lumina trisolară". fără să se gândească ce înseamnă să fii împărat şi om". Dacă libertatea este„cum"-ul omului şi al existenţei sale.

om-fiinţă liturgică.mistuindu-se astfel neîncetat. care sunt proprietari.. ci fericiţi cei ce sunt duh. Este vorba de catharsis. Să treci mereu de la a avea la a fi. fiecare poartă în el însuşi arderea lui de tot şi el însuşi pune focul sub jertfelnic. dacă lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume. Iată care sunt jertfele noastre şi Liturghia pe care să I-o aducem lui Dumnezeu". Nu este suficient să „ai sărăcia". . în adâncul ei ultim. G. dacă pentru dreptate şi adevăr lupt până la moarte. să reduci toată averea la propria ta fiinţă. să-ţi pui sinea ta în avuţia ta. de purificarea ascetică pregătitoare a stării de 118 jertfă . gravat în firea lui şi arătându-l om-biserică. referinţa la cult indică jertfirea euharistică.521-522. posesori de duh.. Arta marilor părinţi duhovniceşti învaţă: nu trebuie să fii ce ai. La fel.. nu este niciodată o instituţie impusă din exterior. în esenţa lui. 12.. Şi Origen leagă foarte limpede harul ungerii de ofranda sacerdotală pe care o aduc credincioşii dăruindu-şi propria viaţă: „toţi cei ce au primit ungerea cu Sfântul Mir au devenit preoţi. În Romani 12. m117 am dat ca jertfă lui Dumnezeu şi devin preot al propriei mele jertfiri" . Sfântul Pavel ne cere să ne dăruim trupurile ca pe o jertfa vie... Aici ajungem la schimbarea pe care o operează Taina asupra firii făcând-o sacerdotală. răspunzând acestei naturi. nu numai gândită. ci trebuie să ai ceea ce eşti. „Fericiţi cei săraci cu duhul" poate să însemne fericiţi nu cei ce au duh. Minutius Felix (sec II) notează: „Cel ce scapă un om dintr-un pericol aduce o jertfă bineplăcută. 117 P. omul se vede comuniune deschisă către lume. ceea ce constituie „slujirea cuvântătoare".. ci şi iubită de Dumnezeu. trebuie să devii sărăcie.. Dacă-mi iubesc fraţii până la a-mi da viaţa pentru ei. am adus ardere de tot la altarul lui Dumnezeu. dacă-mi duc crucea şi îl urmez pe Hristos. ci însuşi adevărul omului. Scrisoarea către Tarsieni (sec IV) spune: „pe fecioare cinstiţi-le ca pe nişte preotese ale lui Hristos". spune Sfântul loan şi numai în această iubire omul este o fiinţă cu adevărat vie.Demnitatea sacerdotală Fiinţa creată apare. este comuniune. şi de aceea trupul Bisericii. Dumnezeu „ne-a iubit cel dintâi". Când se vede pe sine la nivelul propriei sale taine. Creat după chipul treimic. dacă îmi ucid patimile. omul. Şi dacă eu renunţ la tot ce am.

118

Canoanele lui Ippolyt acordau martirilor în mod excepţional dreptul exercitării preoţiei sacramentale fără să fi fost hirotoniţi. Sfântul Grigorie de Nazianz descrie atitudinea liturgică corectă în următorii termeni: ”Nimeni nu poate participa la jertfa dacă nu s-a oferit 119 înainte pe sine însuşi ca jertfa" . „Noi suntem împăraţi prin stăpânirea 120 patimilor şi preoţi prin dăruirea de sine ca ofrande duhovniceşti" . 121 Sfântul loan Damaschin aminteşte sabia care va trece prin sufletul Născătoarei de Dumnezeu (Le. 2, 35) numind-o „mir vărsat" (Cânt. 1, 2). 119 P. G. 35, 498. 120 Manuscris anonim din sec. VI. 121 P. G. 96, 693 D. În timpul Liturghiei, preotul slujitor zice prezentând ofranda: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie-Ţi aducem". Credinciosul Preoţiei Împărăteşti continuă acest act extra muros, în afara zidurilor bisericii, săvârşeşte Liturghia prin viaţa sa de toate zilele, răspunzând astfel rugăciunii din Taină: „Să-Ţi slujească Ţie cu tot lucrul şi cu tot cuvântul". Prezenţa lui în lume este ca o epicleză permanentă, o chemare a Duhului Sfânt peste ziua care vine, peste munca şi roadele pământului, peste truda oricărui savant cu ochiul curăţit de rugăciune. Inimile curate vor vedea pe DumnEzeu şi prin ele Dumnezeu se va face văzut. Demnitatea profetică Biblic, este profet cel sensibil la „planul lui Dumnezeu" în lume, cel ce descifrează şi vesteşte voia lui Dumnezeu, calea implacabilă a harului Său. 122 Eusebiu din Cezareea, în „Demonstraţia evanghelică” scrie următoarele despre ungerea sacerdotală: „Noi ardem tămâia profetică în tot locul şi îi aducem ca jertfă rodul binemirositor al unei teologii practice". 122 P. G. 22, 92 -93. Iată o excelentă definiţie a laicatului în aspectul său profetic. Fiecare membru al Preoţiei Împărăteşti se descoperă a fi o teologie vie, teofanică. După cum zice şi Sfântul Ecumenius: „Împăraţi prin stăpânirea patimilor noastre, preoţi ca să ne jertfim trupurile noastre şi profeţi, prin

instruirea în marile taine"

. Şi în acelaşi ultim sens, Sfântul Teofilact 124 adaugă: „Profet, pentru că vede ceea ce ochiul n-a văzut" . 123 P. G. 118, 932 CD. 124 P. G. 124, 812. Creştinismul, prin măreţia mărturisitorilor şi a martirilor săi, este mesianic, revoluţionar, exploziv. În Imperiul Cezarului ni se porunceşte să căutăm şi să găsim ceea ce nu se află aici: Împărăţia lui Dumnezeu. Ceea ce înseamnă că trebuie să transformăm noi forma lumii, să-i schimbăm chipul trecător. A schimba lumea înseamnă: a trece de la ceea ce lumea nu are încă - şi tocmai de aceea este ea lume - la ceea în care ea se transformă şi prin care devine alta, Împărăţia lui Dumnezeu. Este chemarea centrală şi ultimă a Evangheliei, chemarea la „violenţa" creştină care ia cu asalt Împărăţia lui Dumnezeu; Sfântul loan Botezătorul nu este doar un martor al Împărăţiei Cerurilor, el este locul unde lumea este învinsă şi împărăţia prezentă. El nu este numai o voce care vesteşte Împărăţia, ci este însăşi vocea Împărăţiei. El, Prietenul Mirelui, cel ce se micşorează şi devine transparent, pentru ca Celălalt să crească şi să fie văzut. Iată demnitatea profetică: să fii cel ce, prin viaţa ta, prin ceea ce este deja prezent în tine, îl vesteşte pe Cel ce vine.

123

NOUA SFINŢENIE O nouă spiritualitate pare a ieşi la lumină. Ea tinde să nu lase lumea sub stăpânirea răului, ci să facă să izbucnească spiritualul inerent făpturii. Omul, iubind şi în mod liber deposedat, dezbrăcat de toate la atingerea veşniciei, depăşeşte conflictul artificial dintre spiritual şi material. Iubirea pentru Dumnezeu se umanizează, devine iubirefaţă de toată făptura în Dumnezeu. „Totul este har", căci Dumnezeu S-a plecat spre om şi 1-a adus în adâncurile tainice ale Sfintei Treimi. Tipurile de sfinţenie clasică sunt marcate de stilul eroic al pustiului, al claustrării. Luând o oarecare distanţă faţă de lume, această sfinţenie este orientată vertical spre cer, ca săgeata unei catedrale. Astăzi, axa sfinţeniei se deplasează, se apropie mai mult de lume. În aparenţă, modul ei de a fi este mai puţin frapant, eroismul ei este mai ascuns de ochii lumii, dar ea e fructul unei lupte nu mai puţin reale. Ataşamentul său faţă de chemarea Domnului în condiţiile lumii face ca harul să

pătrundă la însăşi rădăcina ei, acolo unde se desfăşoară viaţa umană. „Calea cea mică", a Sfintei Tereza, a fiilor spirituali ai lui P. de Foucauld, a Bisericilor care sunt sub semnul Crucii, dar care se roagă şi transformă omul în tăcere fiindcă îl iubesc, această cale este semnificativă pentru răspunsul actual la chemarea evanghelică. În urma celor care iau Împărăţia lui Dumnezeu cu supra-umanismul lor răsunător, ea o răpeşte printr-o anumită „copilărie spirituală", adică, acea integritate sufletească şi desăvârşire ascetică a firii puse cu totul în slujba lui Dumnezeu. Mai universală, din punct de vedere omenesc, mai aproape de o actualizare a creştinismului în lume, această formă nouă adună de pretutindeni, prin interiorizare, valorile esenţiale ale tuturor vârstelor spirituale. Ea părăseşte înălţimile convorbirilor mistice ca să dea ajutor lumii aflate în necazuri, se apleacă asupra mizeriei umane, coboară în infernul lumii moderne. Viaţa instinctivă, ca şi cea fiziologică, nu are nevoie să se justifice. Harul penetrează toate planurile existenţei umane; firea umană întreagă este restaurată şi redată lui Dumnezeu, în omul care se dăruieşte în întregime lui Dumnezeu. Spiritualitatea pustiului a stat mult timp la marginea vieţii comune. Lumea de astăzi strigă după o sfinţenie capabilă să răspundă problemelor sale printr-o soluţie trăită în mijlocul lumii. Eshatologia laicizată se lipseşte de eshaton, de sfârşit, şi visează o comuniune a sfinţilor fără Cel Sfânt, o Împărăţie a lui Dumnezeu fără Dumnezeu. Când slujitorii Binelui slăbesc, aceeaşi sarcină este preluată de forţe de natură diferită, atinse de un semn contrar, şi, astfel, apare cu violenţă confuzia. Porunca evanghelică să „căutaţi Împărăţia lui Dumnezeu" (Mt. 6, 33) se secularizează şi degenerează în utopia unor paradise pământene. Astăzi, creştinătatea nu mai este agentul activ al istoriei, ci spectatorul unui proces care scapă de sub influenţa ei şi riscă să amplaseze Biserica la marginea destinelor lumii. Reformele sociale şi economice, eliberarea şi emanciparea popoarelor şi a claselor sociale se fac prin intermediul factorilor din această lume, îndepărtaţi de Biserică. La ora actuală, aproape peste tot, creştinii trăiesc sub regimul separaţiei dintre Biserică şi Stat. Biserica nu se poate adapta la această nouă situaţie decât păstrând intact caracterul universal şi absolut al misiunii sale, inerent naturii sale. Dar teocraţia sa devine mai interiorizată şi o cheamă să fie prezentă pretutindeni în calitate de conştiinţa a cărei voce răsună liber şi se adresează libertăţii, în afara oricărui imperativ lumesc. Dacă pierde în aplicările imediate, din vina mijloacelor empirice ale

Statului. pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El" (I Cor. ea precede totul. iar cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine" (loan 13. „să nu încetezi până la moarte să pui foc peste foc". ci poate că depinde de iubirea cosmică a Sfinţilor. În cea dintâi epistolă a Sfântului loan. Astăzi. omul. iubirea apare ca dezinteresată. el se află deja în mişcarea progresivă a comuniunii. Biruinţa de odinioară în pustiu era mai răsunătoare decât „triumful" Imperiului lui Constantin. o bucurie mai înainte de orice pentru toţi. primeşte un membru al Bisericii. afundându-se în locuri pustii. Destinul lumii atârnă de atitudinea inventivă a Bisericii. ca bucuria prietenului Mirelui. 2.2. Teologia vremurilor de pe urmă cere o supraînălţare a gândirii pe propria sa cruce nemaiavând continuitate directă cu filosofia umană: „că precum este scris. câştigă în schimb în forţă morală prin suverana independenţă pe care o dobândeşte cuvântul ei. „locuinţă a demonilor". 20). 2). de arta ei de a se face primită.28. 4. În adâncul ei. pe Mine Mă primeşte. aproapele nostru. Parusia (II Tim. Biserica nu se mai poate sprijini decât pe credinţa adevăratului popor al lui Dumnezeu. 9). se deplasează în chiar inima mulţimilor care „trăiesc în lume fără nădejde şi fără Dumnezeu" (Ef. ca supunerea curată a roabei. Infernul nu depinde de mânia lui Dumnezeu. poate cel mai grav ce a fost vreodată adresat Bisericii: „Cel care primeşte pe cel pe care-l voi trimite Eu. ca aerul în lumina soarelui. pe unul dintre noi. Călugării nu mai au nevoie să părăsească lumea şi orice credincios îşi poate afla vocaţia sub forma cu totul nouă a monahismului interiorizat.Filius Sapientiae (fiul înţelepciunii) . transcende orice răspuns. în afara binecuvântării Tatălui. bucuria care subzistă prin ea însăşi. nu mai este în afara cercului sfânt al Comuniunii Treimice. Pentru aceşti îndrăgostiţi de Parusie. În loan 14. în unica existenţă obiectivă a lui . călugării părăseau Imperiul prea adăpostit la umbra compromisurilor. Evanghelia Sfântului loan consemnează un cuvânt al Domnului. după ce a pierdut orice audienţă formală. „Să-L vezi pe Dumnezeu în fratele tău". iubirea lui Dumnezeu este începutul. Într-un climat de indiferenţă şi ostilitate deschisă. Ea îmbrăţişează totalitatea Revelaţiei. este acum. eliberat de orice compromis şi de orice conformism. ceasul ce va să fie este ceasul prezent. lisus le cere ucenicilor Săi să se bucure de această imensă bucurie ale cărei raţiuni sunt dincolo de om. cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit. Dacă lumea.şi iniţiază în magnifica definiţie a oricărui creştin: cel ce iubeşte arătarea Lui. 8). pustiul. formulează taina omului eshatologic . „să te simţi mereu atârnat pe cruce".

CELIBATUL NEMONAHAL „Darurile sunt felurite. Nimeni nu este exclus de la chemarea de obşte adresată tuturor. Aşteptarea pozitivă este o deplină asumare a prezentului fără a voi să prevezi ceva în legătură cu ziua de mâine. împărţind fiecăruia deosebi. 12.Dumnezeu. Adevărata renunţare la o situaţie precisă (căsătoria. cu totul deschisă şi fără nici o prejudecată pentru momentul următor. niciodată doar suportată. în aspectul ei imediat este o înclinaţie care ţine de nişte aptitudini corespunzătoare. de exemplu) ca punct de plecare pentru o vocaţie actuală. şi lucrările sunt felurite. şi pe care eu o accept dinainte şi mi-o asum liber. Aici se pune problema foarte precisă a vocaţiei. nici în căsătorie... Niciodată absenţa a ceva nu poate să împlinească şi nici să construiască o fiinţă. mai tainic şi care conţine planul lui Dumnezeu cu privire la o anume fiinţă concretă. Credinţa este o presiune aproape imperceptibilă. trebuie să deosebim fiecare partitura sa muzicală.. şi felurite slujiri sunt.. de daruri naturale care predispun la o anume formă de viaţă şi de activitate. Ar fi cea mai mare greşeală să faci dintr-o condiţie impusă numai de circumstanţele vieţii un destin. Este esenţa sinelui meu pe care Dumnezeu mi-l propune ca cea mai bună parte. nu poate fi decât o condiţie pentru acceptarea liberă şi deplină a unei alte situaţii (celibatul. un destin unic." (I Cor. spre exemplu). infinit de delicată. dar acelaşi Dumnezeu care lucrează toate în toţi spre folosul tuturor. Ea postulează o disponibilitate pentru momentul prezent. o vocaţie cu totul personală. mai ascunsă. după cum voieşte. ca într-o simfonie.. Ca act spiritual şi luare de poziţie. partea ideală a fiinţei mele. celibatul nemonahal este o cotitură decisivă în biografia unei fiinţe care nu şi-a aflat calea nici în monahism. care va împlini existenţa momentului prezent. ea este o predestinare. Mai profund şi pe planul religios al credinţei.. a . dar. A nu mai aştepta nimic de la viaţă înseamnă a ceda celei mai ruinătoare dintre ispite. 4-11) Sfântul Pavel ne vorbeşte despre daruri şi slujiri pe care fiecare le primeşte în vederea unei diaconii (slujiri) în folosul comun. pentru a fi pozitivă şi pentru a ne îmbogăţi. De la această bucurie limpede şi curată vine mântuirea lumii. ci întotdeauna acceptată şi asumată.

vine în întâmpinarea chemărilor. de asemenea. abdicarea. Eşecurile empirice posibile. până când voi vedea poate mai clar. Nimic nu mă poate determina din exterior. să spunem nu şi să clădim pe un refuz. ca mâinile care se caută în noapte şi să aştepţi cu un surâs ca această înfrângere materială să se convertească în biruinţă spirituală. îmi accept destinul-vocaţie . chiar dacă aceasta comportă . Tatonarea inevitabilă care decurge de aici va fi însoţită de succese şi eşecuri alternative.harului care încurajează şi ocroteşte întreaga noastră libertate de a spune fiat. valoarea presimţită începe să trăiască în mine. în acest caz jertfa s-ar transforma în sinucidere. Răspunzând la chemare. Vocea harului nu este niciodată ordinul unui tiran. de un imperativ categoric orb şi implacabil. chiar şi un călugăr îşi poate întrerupe voturile. Puţin câte puţin. Dar e vital pentru noi să înţelegem că nu e vorba niciodată de o „datorie" sumbră şi impusă. Un celibatar poate să vadă deschizându-se înaintea lui una dintre cele două căi. ci gradul cel mai înalt de corespondenţă între chemare şi persoana mea.şi sigur comportă . mă aflu între condiţiile actuale precise şi inspiraţia care mă poate conduce în orice clipă la o realizare cu totul nouă. O accept pentru astăzi prin limitele situaţiei mele actuale. Pentru moment el acceptă această situaţie cu vioiciune şi cu bucurie. asumându-şi-o ca pe o misiune încredinţată pentru astăzi. Dar eul mai adânc. pe care îl putem spune numai pentru că putem. şi le asumă. cel ce-şi asumă destinul. rugină pe libertatea spiritului. pornind de la persoana mea liberă.suferinţa şi focul purificator. după cum poate să rămână în condiţia celibatului în lume. descurajarea şi amărăciunile de moment nu autorizează deloc negaţia. Eul empiric nu se ocupă decât de el însuşi şi de dorinţele sale oarbe. când este pasionată şi deschisă harului. Tatonarea unei căutări. eu le determin pe ele. o personalizez şi îi dau o faţă care este a mea. ci o invitaţie. de la automatismul freudian. acceptând toate condiţiile care mă înconjoară. o chemare a Prietenului. Trebuie să compui împreună cu harul. în lipsa unei suficiente clarificări. fără a le astupa cu limite ce vin doar de la nişte funcţii psihice. Finalitatea imediată. asumându-mi prezentului. atinsă sau neatinsă. le ascultă. Trebuie să acceptăm acest semiîntuneric al orizonturilor deschise dar încă puţin sesizabile. „fie". nu e câtuşi de puţin scopul absolut al destinului meu. în acest hiat provizoriu între ceea ce este şi ce va surveni. Un om căsătorit se poate călugări. Dacă nu se poate altfel. sau. golul. Aceasta nu este niciodată o imitare mecanică. devine fără întârziere o căutare orientată. ca valoare prezentă şi deplină a existenţei sale. duhovnicesc.

pentru a trezi reacţii creatoare care să depăşească datele imediate. Disperarea unei vieţi în aparenţă ratate vine din faptul că cel în cauză a decis mai dinainte. Crezând că abandonăm ce ne închipuim că ne aparţine. Căci lucrarea dumnezeiască învăluie lucrarea omului ca o invitaţie la con-lucrare. una se plasează în cealaltă fără nici o forţare. trebuie să ne asigurăm de dimensiunea spirituală a spaţiilor libere. chiar din cercul închis pe orizontală. pe linia credinţei care-şi dezvăluie direcţia pe măsură mărturisirii ei în mod liber şi cu fermitate. vocaţia se află exact pe creasta dintre necesitate şi libertatea creatoare. dar depinde de mine să-l suport. să-l refuz sau să-l stăpânesc. ci în cei ai participării creatoare. Cine este atent aşteaptă şi iubeşte deja venirea care se pregăteşte la punctul tainic şi precis de confluenţă la care un profan nu vede decât natura şi necesitatea ei. nu abandonăm decât ceea ce ne limitează. iar integritatea noastră împlinită şi creatoare se va regăsi atunci în fiecare . La limită. Împotriva oricărei soluţii predeterminate. căci acesta îmi este dăruit. căci „puterea lui Dumnezeu se săvârşeşte în slăbiciunea omenească". dar această eliberare nu survine decât în momentul în care eul încetează să se preocupe de sine însuşi ca de un scop absolut. Aceasta este întreaga dialectică profundă şi minunea pururea neîntinată a fiat-ului uman. constituie ce e mai valoros într-un destin autentic. La snopul condiţiilor putem adăuga spice noi. Trebuie să fii avertizat şi conştient de ispitele care se înverşunează să înmulţească şi să mărească dificultăţile până la imposibil. Calea pe care o presupunem şi o definim dinainte. a pre-judecat că va fi compozitor. urmându-ne patimile şi preferinţele fără a le trece printr-o asceză care să ne descopere realitatea. Şi aici este toată distanţa dintre chemarea la necunoscut şi această determinare cu totul neîntemeiată pe care eul empiric o lucrează cu de la sine putere fără să o mărturisească. O asemenea determinare arbitrară este o ipotecă pe viitor fără previziunea necesară a elementelor necunoscute pentru moment şi care. ele anume. Scrupulele excesive şi neliniştile mergând până la nevroze sunt simptomele unei idolatrii faţă de propriile dorinţe. geniu. Orice reducere a destinului la un determinism exterior este ilegitim. E o dialectică ce nu se pune în termenii cauzalităţii. ale unui sentiment prea puternic al importanţei proprii.şi îi dau viaţă oarecum din mine însumi. Dar imposibilul este criteriul cel mai sigur al adevăratei vocaţii. Eu nu sunt cauza destinului meu. conduce la impasurile tragice ale unei vieţi irosite. izbucneşte o transcendenţă verticală. explorator sau căsătorit.

celibatul său nu e decât o condiţie de moment sau definitivă a slujirii sale în Preoţia Împărătească. Ea conţine totul şi depăşeşte totul.grăunte. ci o viaţă care pentru moment suportă celibatul. Depăşirea acestor diferite moduri de neautenticitate. El nu alege. La un preot al Bisericii romane. a „unicului necesar" de care vorbeşte Evanghelia. El este persoana a doua. călugărul la viaţa conjugală. preotul ar putea să se căsătorească fără a-şi trăda vocaţia sacerdotală. puterea. în vederea Împărăţiei. De un lucru putem fi siguri. la preferinţele lui. „famenii" pentru Împărăţia lui Dumnezeu . o renunţare. căci ea e simfonia Sensului aflat. Orice secătuire spirituală este o consecinţă a unor sublimări greşit asumate. Dacă un călugăr „se ocupă de lucrurile lui Dumnezeu". în centru nu se află celibatul. nici să intre într-o mănăstire. pentru a-L urma pe Domnul. Dacă s-ar schimba regula. după cum se vede în Biserica răsăriteană. în care viaţa nu are sens. lucrarea lui este slujirea aproapelui. Nu e niciodată o voce care să explice totul. bucuria. celibatul nu e decât o condiţie a slujirii sale. Dar din toate aceste cazuri de lepădare despre care vorbeşte Evanghelia. Orice vocaţie este o opţiune ca răspuns la o chemare auzită. ci se dăruieşte şi coboară în iadurile unei lumi care agonizează în tenebre. dar se apleacă asupra oricărei . Toţi caută cunoaşterea. Numai bucuria îşi ajunge sieşi. nici ceva pentru sine însuşi. la „a avea". Ceea ce nu este deloc o mutilare. ci o re-creare a iconomiei unei fiinţe puse cu totul la dispoziţia noului său destin deja iubit. La fel şi pentru un celibatar. Cel căsătorit renunţă la eroismul monahal. La fel. orice vocaţie este întotdeauna însoţită de o renunţare. fără a arăta o înclinaţie specific monahală. O vocaţie de celibatar este infinit mai largă decât celibatul ca atare. a mutilărilor forţate aduse unei vocaţii rău înţelese. harul face un dar. Trebuia doar să renunţe la bogăţia lui. duce la o lume a vieţii autentice. . un tu pentru lumea în care trăieşte. Aceasta poate fi pur şi simplu starea prezentă. o jertfa. Tânărul bogat din Evanghelie nu este invitat nici să se căsătorească.desemnează o lepădare.oricare ar fi sensul pe care l-am da aici. Renunţarea la un lucru înseamnă o totală consacrare pentru alt lucru pe care o putem realiza tocmai prin această renunţare. dintr-o renunţare negativă harul face o vocaţie pozitivă. Este iubireacompasiune care nu caută nici reciprocitate. un semiîntuneric inerent credinţei nu ne părăseşte niciodată. a unui refuz disimulat şi paralizant. un celibatar trăieşte în aceste „lucruri ale lui Dumnezeu" pe care le constituie fiecare fiinţă umană.

pe aproapele. ci creat. Şi atunci totul reînvie. Este sensul atât de profund al 125 legendei Sfântului Graal . că mai mulţi sunt fiii celei părăsite. care nu te-ai zvârcolit în dureri de naştere. Dacă mântuirea este deasupra lumii. să-ţi iubeşti crucea formată cu ajutorul propriului tău eu. Acestor martori li se potriveşte cuvântul Sfântului Augustin: „dă-mi pe cineva care iubeşte şi acela va înţelege". Experienţa vieţii în Rusia Sovietică demonstrează rolul decisiv al femeii în reînnoirea vieţii religioase. decât ai celei cu bărbat. în momentul în care cuvântul Bisericii a tăcut sub consemn. căci bărbatul tău este Creatorul tău" (Isaia 54. în dăruirea sa totală înaintea lui Dumnezeu. Weston. al prezenţei sale în lume. Dacă ştie să o primească şi să o simtă. nu doar acceptat. Cambridge. bătrânul rege se ridică din boală. bătrânul rege era bolnav pe patul morţii.suferinţe şi îl întâlneşte pe celălalt. O exigenţă venită chiar din partea lumii te strigă să rămâi în ea ca martor al Evangheliei. dă glas şi strigă. căci ea este semn al Împărăţiei. 1920. ed. trăieşte în minune. Omul nu este niciodată singur. Hacher. adevăratul .. adânc. Atunci fiinţa umană îşi trăieşte propria sa minune. în momentul când totul pare închis şi terminat. în chiar acel moment începe totul. Este experienţa tuturor marilor oameni duhovniceşti.. a răsunat lucrarea kerigmatică a femeii. 125 Perceval. Această singură întrebare-răspuns este un fiat spus destinului nostru care. Un biet cavaler soseşte când totul încetase. Acesta este sensul foarte exact al admirabilului cuvânt al lui Isaia: „Veseleşte-te cea stearpă care nu năşteai. „orientat" spre Orient. este posibil ca actul cel mai ascetic să nu fie cel de a renunţa la tine. zice Domnul. singura adevărată întrebare: „Unde este Graalul?". va metamorfoza darurile în harisme. de oferit. From Ritual to Romance. mâna lui Dumnezeu este mereu deasupra lui. Cavalerul pune singura întrebare. tu. ea se oferă în mijlocul lumii. ci acela de a te accepta deplin pe tine-însuţi. Jessie L. Pentru cine se simte „marfa neacceptată". Este vorba aici să-ţi iubeşti destinul. destinul lui se zideşte. izvoarele secaseră. izvoarele ţâşnesc şi păsările cântă din nou. deodată totul devine semnificativ. Dacă primesc ce mi s-a întâmplat ca pe opţiunea mea liberă. dezamăgit în aşteptările şi speranţele tinereţii sale. l şi 5). O asemenea existenţă centrată pe aproapele este o vocaţie foarte concretă. păsările nu mai cântau şi totul era stăpânit de neclintirea morţii. pasionant de interesant şi plin de bucurie.

nu mai este posibil să exerciţi această slujire în mod individual. dar cu atât mai neutralizante. Credinţa sobornicească. se va apleca asupra mizeriei umane în mod conjugal. se poate forma un cuplu prin voinţa lui Dumnezeu. Şi. Pe acest drum. Prin deschiderea rugătoare către Duhul Sfânt. Cu toate acestea. Fără să caute ceva. are măreţul privilegiu de a cere dreptatea lui Dumnezeu asupra cetăţii umane. prin limite nemărturisite. ci unitatea Masculinului şi a Femininului în totalitatea lor. şi bucuria lor este mare. aici celibatarii sunt reprezentanţi avantajaţi. poate să facă din orice muncă o rugăciune chiar în inima de beton a celei mai moderne cetăţi. căci ei aud vocea Domnului. ci ca anticipare a unităţii viitoare a Masculinului şi Femininului. în faţa unei „soţii" ca femeie. pe bună dreptate. poate stârni spiritul de adorare. nici cutare „soţ" ca bărbat. ea şi-a privit sufletul şi s-a recunoscut în vocaţia de roabă a lui Dumnezeu pentru a da naştere şi a înmulţi prietenii Mirelui. Starea actuală a societăţii cere măsuri şi acte care sunt de resortul iubirii colective. poate uni singurătăţile şi să creeze comunităţi vii de mărturisitori.ei sacerdoţiu. Dacă pentru Sfântul loan Gură de Aur. Adam-Eva reconstituit în dimensiunea sa spirituală. celibatul este o imagine mai directă a Împărăţiei unde „nu se mărită şi nu se însoară" şi unde „vom fi ca îngerii". înseamnă aici unindu-şi reciproc harismele. O asemenea confrerie. pentru că ei îşi pot cheltui fără măsură rezervele disponibile de afecţiune lucrătoare. celibatarii îşi pun întreaga prezenţă în slujba unei prietenii eficiente. grupând bărbaţii şi femeile. Aşadar. ea a „sensibilizat" sufletele către Cuvânt. mare cât lumea. Smerenia în asceza marilor înduhovniciţi înseamnă arta de a fi exact la locul tău. „căsătoria este imaginea cerescului". Dacă în lume toţi doresc onorurile Mirelui şi ale Stăpânei. . Evanghelia arată adevărata atitudine a Roabei lui Dumnezeu şi a Prietenului Mirelui. „Conjugal". El poate fi atent la planurile lui Dumnezeu în progresul atât de minunat al ştiinţei şi tehnicii. dar „ca surplus". nu la marginea vieţii ca un călugăr. Orice căutare exclusivă şi intenţionată a acestor legături va deforma inspiraţia iniţială. puritatea darului. Formele vieţii sociale suferă schimbări rapide şi imprevizibile în timp ce lucrarea religioasă a fiecărui credincios are o mare stabilitate. poate să apară o întâlnire. Ea a îndeplinit misiunea apostolică zidind o lume a credinţei într-o lume a anti-credinţei. în numele oamenilor de rugăciune. Veacul viitor nu va cunoaşte modul dual al cuplurilor. nici ca cei căsătoriţi care se retrag parţial pentru a-şi zidi unitatea lor.

în care sufletul va înflori armonios într-o legătură de la persoană la persoană. Cuvântul Sfântului Grigorie de Nyssa se aplică oricărei condiţii omeneşti şi descoperă miracolul unei vieţi primite şi dăruite cu bucurie: „ Chiar şi ce pare în om o stare contradictorie.. este manifestarea cea mai puternică a Filantropiei divine. „starea de iubire" pentru toate făpturile." Iată o fulgerătoare evidenţă. Ele pot da naştere la o bogată descendenţă: fii duhovniceşti care-şi urmează propria vocaţie de martori. Să mai adăugăm şi această lecţie nu mai puţin instructivă din următorul adagiu al duhovnicilor: „Ceasul pe care-l trăieşti acum.” 126 P.. al cărei conţinut . Pentru cel ce şi-a asumat pe deplin vocaţia astăzi.G. astfel încât contradicţiile aparente să se rezolve într-un singur şi unic sfârşit. trebuie să se sintetizeze într-o suită ordonată. Sfântul loan Gură de Aur şi diaconiţa Olimpiada n-au fost în nici un fel împiedicate de celibat în împreuna lor lucrare să-şi manifeste armonia dintre suflete. omul pe care-l întâlneşti aici şi acum. ziua de mâine se va identifica cu Ziua Domnului. pentru că Fecioara-Maică.Transparenţa dăruirii de sine este hotărâtoare.. să trăiască prietenia mistică. Contrar oricărei deviaţii morbide. Asemenea prietenii nu se opun nici chiar stării monahale. 128 B.. Se pot înnoda prietenii profunde. orice singurătate şi orice „instinct al morţii".. Sfântul Francisc de Sales şi Sfânta Jeanne de Chantal. Ceea ce avem acum în faţa noastră este jertfa sacerdotală de sine care biruie pe loc orice despărţire. ea scoate apa adâncului de puritate. eroul romancierului rus Goncearov. puterea divină care poate să aducă o nădejde acolo unde nu mai este nici o nădejde şi o cale în 126 imposibil. pe măsura purităţii lor. apărătoare şi mângâietoare. 44. Sfântul Francisc şi Sfânta Clara.. IUBIREA ŞI TAINA IUBIRII LINIILE ARMONICE ALE IUBIRII Oblomov.. uimit şi chiar ofensat de o asemenea întrebare: „Cum ce fac?! O iubesc pe Olga!. răspunde. tandreţea feciorelnică. Sfântul loan al Crucii şi Sfânta Tereza. treaba pe care o faci în clipa aceasta sunt cele mai importante din viaţa ta". Mari figuri ale creştinismului ca: Sfântul Benedict şi Sfânta Scolastica.. întrebat „Ce faci în viaţă?". Evlavia cu totul deosebită a marilor mistici faţă de Sfânta Fecioară subliniază o trăsătură importantă.

tainic"*. deşi erau doi în dragoste. a Slavei dumnezeieşti. dar neseparaţi. diferiţi. Cabala vede în femeia iubită o arătare a Shekhinei. Dincolo de toate deghizările. Depăşind senzualul. Ea face ca sufletul persoanei iubite să fie văzut cu totul în lumină şi să se ajungă la un nivel de cunoaştere care aparţine numai celui ce iubeşte.. de acum liberă de orice exaltare trupească dar fără a-şi pierde ceva din bogăţia conţinutului. Nici unul dintre marii gânditori sau dintre poeţi n-a aflat vreodată răspuns la întrebarea: ce este iubirea? Îi putem urma evoluţia. „Fiinţa iubită este înlăuntrul meu" spune o 127 poezie japoneză. până la acel adânc al sufletului în care pasiunea. cel mult. norii şi copacii." (Pasternak. Dacă iubirea noastră n-ar crea o personalitate. sau nu vom fi decât animale prinse în capcană. când toate săgeţile inteligenţei s-au epuizat. Clarvăzătoare şi profetică. mai rămâne una. fiindcă era ea" (Tristari). Dacă o formulă a iubirii ar fi posibilă. Charles Morgan formulează alternativa finală: „Sau iubirea face din cei ce se iubesc dumnezei capabili să creeze în legăturile dintre noi o esenţă permanentă. ci rămân unul. numărul fusese ucis. Putem încarcera lumina? Ne scapă printre degete. Doctorul Jivago) sau „Fiindcă era el. Pur şi simplu: „Se iubeau unul pe celălalt fiindcă totul dorea să fie aşa: pământul de dedesubt.rămâne totuşi indicibil. iubirea îi dă trupului o nebănuită profunzime.. cea a mitului. nu erau decât unul în esenţă. trebuie să ajungi mult dincolo de-ea.. fiecare era eul celuilalt". Miracolul ei suprimă îndepărtarea. Aşa face Ramuz în Adam şi Eva: „Unul şi cu unul încetează de a mai fi doi şi rămân unul". distanţa.. cerul de deasupra. adică îşi regăsesc şi îşi reconstituie adevărul lor iniţial. Pentru a ne vorbi despre o esenţă iraţională. iubirea contemplă inocenţa originară.. această putere de a imortaliza despre care Gabriel Marcel afirmă: „A spune te iubesc înseamnă a spune nu vei muri". ea este în primul rând revelaţie. devine osia nemişcată a unei roţi care se învârteşte. astfel încât a iubi înseamnă cunoaşterea desăvârşită: „Adam a cunos-cut-o pe Eva". Şi Shakespeare în Phoenix şi Turturica: „Se iubeau atât de mult încât. Dostoievski presimte aceeaşi revelaţie şi numeşte fiinţa iubită „viaţă vie" (Adolescentul). sufletul devine muzică pură şi opreşte orice cuvânt. un . putem încerca să spunem cum. dar niciodată de ce şi nici ce.. în ebraică cuvântul yada înseamnă în acelaşi timp a cunoaşte şi a lua în căsătorie. care să ne depăşească şi să nu fie dependentă de bucuriile noastre. Pentru a întrezări ceva din iubire. singurătatea şi ne face să presimţim ce poate fi unitatea tainică a celor ce se iubesc. Pe culmea înălţării sale. s-ar putea afla însăşi formula omului. atunci când se ajunge la adevărurile primare. „Ei nu devin. dar nu putem spune nimic despre naşterea ei. în Fântâna. o identitate în diversitate a două persoane.

înseamnă tradiţie orală. Cabala vede în femeia iubită o arătare a Shekhinei. Cartea cea mai reprezentativă este Sepher Ha Zohar. Pur şi simplu: „Se iubeau unul pe celălalt fiindcă totul dorea să fie aşa: pământul de dedesubt. este un ansamblu de doctrine mistice ale evreilor. putem încerca să spunem cum. Din sec. fiecare era eul celuilalt". „Fiinţa iubită este înlăuntrul meu" spune o 127 poezie japoneză. sufletul devine muzică pură şi opreşte orice cuvânt. uimit şi chiar ofensat de o asemenea întrebare: „Cum ce fac?! O iubesc pe Olga!. a Slavei dumnezeieşti. . în ebraică. adică îşi regăsesc şi îşi reconstituie adevărul lor iniţial. Şi Shakespeare în Phoenix şi Turturica: „Se iubeau atât de mult încât. când toate săgeţile inteligenţei s-au epuizat. cerul de deasupra.ipostas. mai vital şi mai 127 Kabbala. al cărei conţinut rămâne totuşi indicibil. eroul romancierului rus Goncearov. Cartea cea mai reprezentativă este Sepher Ha Zohar. atunci când se ajunge la adevărurile primare. Din sec. răspunde. dar neseparaţi. Doctorul Jivago) sau „Fiindcă era el. ci rămân unul. Nici unul dintre marii gânditori sau dintre poeţi n-a aflat vreodată răspuns la întrebarea: ce este iubirea? îi putem urma evoluţia. Aşa face Ramuz în Adam şi Eva: „Unul şi cu unul încetează de a mai fi doi şi rămân unul". Pe culmea înălţării sale. Dacă o formulă a iubirii ar fi posibilă. mai rămâne una.. este un ansamblu de doctrine mistice ale evreilor.. mai frumos. Dostoievski presimte aceeaşi revelaţie şi numeşte fiinţa iubită „viaţă vie" (Adolescentul). tainic"*.. 127 Kabbala. fiindcă era ea" (Tristari). s-ar putea afla însăşi formula omului. Putem încarcera lumina? Ne scapă printre degete. nu erau decât unul în esenţă. XII. numărul fusese ucis.. deşi erau doi în dragoste." Iată o fulgerătoare evidenţă. „Ei nu devin. dar niciodată de ce şi nici ce. diferiţi. „Cartea Splendorii". întrebat „Ce faci în viaţă?". norii şi copacii." (Pasternak. înseamnă tradiţie orală. în ebraică. cel mult.. IUBIREA ŞI TAINA IUBIRII LINIILE ARMONICE ALE IUBIRII Oblomov.. XII. Pentru a ne vorbi despre o esenţă iraţională. dar nu putem spune nimic despre naşterea ei. „Cartea Splendorii". această putere de a imortaliza despre care Gabriel Marcel afirmă: „A spune te iubesc înseamnă a spune nu vei muri". cea a mitului.

Erosul înalţă sufletul pe culmea iniţierii purificatoare şi-l abandonează pe pragul palatului unde doar Arta rezistă. până la acel adânc al sufletului în care pasiunea. o identitate în diversitate a două persoane. singurătatea şi ne face să presimţim ce poate fi unitatea tainică a celor ce se iubesc. distanţa. Clarvăzătoare şi profetică. un ipostas. În „Fântâna”. devine osia nemişcată a unei roţi care se învârteşte. ea nimiceşte şi extermină. Dostoievski n-ar fi ezitat să răspundă: „Vederea nemijlocită a frumuseţii este Duhul Sfânt". Depăşind senzualul.. iubirea contemplă inocenţa originară. iubirea îi dă trupului o nebănuită profunzime. sufletul se poate şi adânci în femininul feciorelnic şi. însemnând iubita aleasă cu stigmate de neşters (mâna mutilată a Cleei devenită ca nou-născută). se face ziuă în Templul cosmic unde sălăşluieşte Singurul . descrie Erosul ca pe o teribilă călăuză pe cărările suferinţei.. care să ne depăşească şi să nu fie dependentă de bucuriile noastre. Ea face ca sufletul persoanei iubite să fie văzut cu totul în lumină şi să se ajungă la un nivel de cunoaştere care aparţine numai celui ce iubeşte.. în freamătul universal al unei prezenţe mângâietoare.. n-ar fi decât o plăcere stearpă . Când devine cu totul arbitrară. mai vital şi mai durabil decât tine şi eu la un loc. despotică.să crească. de acum liberă de orice exaltare trupească dar fără a-şi pierde ceva din bogăţia conţinutului. Aici iubirea abdică şi descreşte pentru ca Arta . De cum ai părăsit siajul navei infernale şi ai scăpat din plasa demonicului păsărar.Arta pură . trebuie să ajungi mult dincolo de ea.Pentru a întrezări ceva din iubire. Gogol o arată ambiguu şi ne plasează în faţa aceleiaşi alternative. Toată problema este să ştii ce este Arta. Dacă iubirea noastră n-ar crea o personalitate.. în ebraică cuvântul yada înseamnă în acelaşi timp a cunoaşte şi a lua în căsătorie. trecând prin toate dimensiunile iubirii. sau nu vom fi decât animale prinse în capcană. Dincolo de toate deghizările. în acelaşi timp. se aruncă în ură şi în moarte (aşa este dragostea exterminatoare a lui Versilov la Dostoievski. Miracolul ei suprimă îndepărtarea. După ce a rănit-purificat în profunzime fiinţa umană. Charles Morgan formulează alternativa finală: „Sau iubirea face din cei ce se iubesc dumnezei capabili să creeze în legăturile dintre noi o esenţă permanentă. astfel încât a iubi înseamnă cunoaşterea desăvârşită : „Adam a cunoscut-o pe Eva". să-L întâlnească pe însuşi Creatorul său. Durrell. mai frumos. ea este în primul rând revelaţie. în prospeţimea castă a iubirii. Dar. Starea pasională poate înlătura toate barierele." Spunând „patria sufletului este iubirea".. aşa e seducerea femeii „îndrăgostite de diavol" la Gogol).

Denis de Rougemont face analiza mitologică a iubirii moderne. în numele misticii nocturne. o pre-asceză care leapădă sensibilul şi puterea simţurilor. a cărui esenţă este fundamental impersonală. Erosul este „daimon". gustă femeile aşa cum ai gusta un finet. chiar în a o alunga. şi cerul devenise mai albastru". Dar obiectul iubit este evanescent. în felul lui. 1948. un „intermediar. iniţiază în moartea primită cu entuziasm. La celălalt pol. creştere şi distrugere" . 128 Cf. Don Juan . Găsim însă aici. deja. el nu iubeşte decât propria sa dragoste şi violează adevărul fiinţelor.. înseamnă a vedea împreună Răsăritul. carbonul opac devine diamant strălucitor. L'amour humain. biblică şi modernă . el este repede trecut în sublim şi inteligibil. Dacă nimeni n-a adus vreodată o soluţie. don Juan este un înşelător. unde înţeleptul „va vedea dintr-o dată o anumită frumuseţe. Fiinţa iubită nu este un dumnezeu. mijlocitor între muritor şi nemuritor". iubirea inaugurează o dialectică a depăşirii. O spune Dante foarte simplu: „ea îl privea pe Dumnezeu şi eu îl priveam prin ochii ei. ataşamentul faţă de această Frumuseţe constă în a depăşi orice iubire particulară. în exces de suferinţă şi. un mijloc puternic. fără să dea şi fără să primească suflet. Putem scoate în 128 evidenţă trei linii armonice: greacă.Artist: Duhul Sfânt. S-ar putea ca. Paris. Sufletele înaripate de care vorbeşte Fedra se nasc în pasiunea de iubire. e pentru că iubirea este mereu ceva nou. „Să iubeşti ce n-ai să vezi nicicând de două ori ". dacă fiecare epocă a căutat în felul ei. Este un suiş spre o Idee impersonală fără dialog şi fără reciprocitatea iubirii. La Platon. Elementul cel mai tenebros se preschimbă în lumină. Rădăcina se afundă în humusul întunecat. care nu cunoaşte generare 129 şi degenerare. a iubirii pasiune arătând că-şi are obârşia în mitul iubirii dintre Tristan şi Isolda şi cel al lui Don Juan. Pasiunea se consumă în dolorism. Aceasta este limita eroticii din doctrina lui Platon.. Jean Guitton. ci un dar împărătesc strălucind de prezenţa Dăruitorului. 129 Le banquet 202-211. Frumuseţea unei fiinţe anume este un reflex şi o reminiscenţă a Frumuseţii de Dincolo. a iubi în această noutate mereu virgină. o scânteie care declanşează înălţarea spre spiritualul pur. dar floarea se face lumină triumfând peste tenebre.

De altfel. dar a degenerat în viciu". de necuprins în timp. conflictul dintre minte şi simţuri produce imediat un profund dezechilibru. eşuează în faţa sarcasmelor libertinajului frivol şi sfârşeşte prin a cânta moartea. însetată dar platonizantă. Intensitatea trăirii lui Tristan. femeia „poartă a cerului" ajunge idee pură: „Nefericirea femeii este de a reprezenta totul la un moment dat şi de a nu mai reprezenta nimic în momentul următor. excitaţia mereu înnoită a lui Don Juan se opreşte numai la zorile iubirii şi refuzând ziua ce vine. fără să ştie cu adevărat ce înseamnă să fii femeie". devenind „un om fără nume". fără putinţă de a se menţine pe culmile purităţii ascetice. Mortificarea erosului prin mortificarea trupului înseamnă secătuirea periculoasă a individului uman. durata.11). Cel mult. o fiinţă relativă. cea mai înaltă poezie. „Cântarea Cântărilor”. nici bărbatul fără femeie. el face istoria fără a o privi cu ochiul revelaţiei biblice. poezia trubadurilor idealizează iubirea dar o iubire care. ci caută „femininul" faţă de care orice femeie nu e decât o reflectare incompletă. în Domnul" (I Cor. Când Evanghelia nu este primită integral. în cele din urmă.. ea nu este nici măcar un subiect uman. nimicesc persoana fiinţei iubite. caută evadarea în afara duratei. de murit n-a murit. „Bărbatul se gândeşte pe sine fără femeie. Acţiunea acestor mituri se proiectează în viaţa reală a cuplurilor şi declanşează crize. exploatarea unuia de către celălalt. 11. amândouă. o persoană. nestatornică în romantismul ei. o formă poetică a absenţei. În romantismul lui Kirkegaard. Marx. Freud s-au străduit să smulgă măştile romantice ca să descopere în locul iubirii realitatea brutală a concupiscenţei ascunse. femeia nu mai are consistenţă nici valoare în sine. Acestea sunt două maniere de a iubi care. Când bărbatul nu mai are nevoie de inspiraţie sau când este ameninţat de durată. Fiinţele dezvăluite au fost degradate în masculi şi femele. el însuşi încetează de a fi o fiinţă anume. Orice soluţie care caută o „desexualizare" a fiinţei umane atentează la voinţa creatoare a lui Dumnezeu. durata dă naştere înspăimântătoarei plictiseli. Angelismul pasionat şi gustul tristanian al morţii ucid aspectul istoric al persoanei întorcându-se apoi la subversiunea donjuanescă pentru a ucide şi aspectul etern al fiinţei iubite.. cântă iubirea şi doimea . El nu iubeşte nici o femeie anume.să fie un neoplatonic. fără esenţă (Tirso de Molina).". Un ascetism rău înţeles îi sugerează lui Nietzche: „Creştinismul ia dat lui Eros să bea otravă. Căci Sfântul Pavel zice: „ nici femeia fără bărbat. Dacă asceza nu umple durata cu eternitate. înseamnă alunecarea de la dispreţuirea elementului perturbator la ură faţă de el.

a devenit unic şi tainic. Ea îl încântă pe om şi apoi. cele ascunse altora. căci ea nu este doar dată. ca şi credinţa. în acest sens spune Sfântul loan Gură de Aur că „iubirea conjugală este iubirea cea mai puternică".. Le Paraclet.130 sfinţită a unirii nupţiale .. Sărbătoarea iubirii nu durează. carne din carnea mea" (Fac. 2. ştiind să vadă. toate se potrivesc pentru a convinge că iubirea nu răspunde promisiunilor ei. 122-123 pentru cei neiniţiaţi. Aubier. şi totuşi ea te face să vezi. Numai fiind iubit aşa cum eşti te poţi accepta şi-ţi poţi primi fiinţa proprie ca pe un dar. căci ţine de chipul lui Dumnezeu. Revelaţia este transsubiectivă. ascunzându-se. Fiinţa umană dă dovadă de cea mai mare . îi lasă în inimă un dor profund. p. 314. Viaţa nu e decât o uzură. Un om oarecare se descoperă geniu în iubire. o moarte perpetuă care întunecă imaginea luminoasă a Sulamitei. Serge Boulgakoff. Cotidianul profanează sacrul şi fără încetare. nu transcende atotputernica durată. Imaginea ideală se arată doar pentru ca iarăşi să dispară. Această „naştere în frumuseţe" cere totuşi focul purificării. Iubirea atinge adâncul cel tainic. Nimic nu rezistă melancolicelor gheare ale timpului. Un cântec venit din rădăcinile lui poate să umple universul şi să-1 înalţe în sfere altădată necunoscute. Poem de nuntă (epitalam) ea aduce în scenă doi logodnici care se caută unul pe celălalt. dar adevăratul ei subiect nu este nici păstorul bucolic. care schimbă trăsăturile dragi şi pune la grea încercare prospeţimea primei dimineţi şi a imboldului iniţial. dar câtuşi de puţin iluzorie. 130 După presupunerea istoricilor. ivirea ei copleşeşte şi desăvârşeşte fără să alunge vreodată misterul. Se spune că iubirea este oarbă. 22). poartă-mă Lipsesc pag. Cântarea a fost scrisă pentru tema din aceste ultime versuri ale sale: „Ca pecete pe inima ta mă poartă. dorirea arzătoare a prezenţei sale. impune o asceză. 131 Cf. „Cântarea" era cântată în ritul nupţial ebraic. mai trebuie să fie şi creată. apărută doar pentru o clipă trecătoare. 131 nici frumoasa Sulamita. ci însăşi Iubirea . Ea reia şi prelungeşte primul cuvânt al iubirii umane: „lat-o. Concepţia iconografică iniţiază şi obişnuieşte cu vederea feţei care aparţine veşniciei.

vulnerabilitate în redutabila luptă cu durata şi cu ucigătoarele repetiţii. să fii deputat. „Dacă aş fi avut credinţă. iubeşte în ea tânăra fată. Regine era pentru Kierkegaard Virgo Mater care îi inspira opera. Care dintre marii filosofi a fost căsătorit? Nici nu ţi i-ai putea imagina astfel.. omagiu care trece la dialogul cel mai îndepărtat de fiinţa concretă al cărei destin nu şi-l asumă în nici un fel. tânăra fată în general. Este ce spune şi Victor Eremita (nume care înseamnă victoria eremitului) în „ Banchetul” sau „In vino veritas”: „În dramele lui Tieck este un personaj care fusese rege al Mesopotamiei şi acum era băcan în Copenhaga. fără a o lua. o contemplă pe Agnes jucându-se şi cântând pe ţărm. altădată împărăteasa imperiului nelimitat al iubirii. Un filosof căsătorit ar fi un personaj de comedie. Calea lui este calea unui poet." Dar iată ceva mai teribil decât toate: „De multe ori un geniu a devenit geniu.. Crudă oglindă a condiţiilor umane în care soţii ar face bine să se privească neîncetat. A te căsători înseamnă a înfrunta un pericol teribil. El gustă „tânăra fată" ca filosof abstract. din abisurile lui. un erou a devenit erou. poet. acela de a te instala în viaţă. să ai gută. Dar cine a devenit geniu. calea unui ascet care naşte. să ai copii. ca obstacol. Kierkegaard o iubeşte pe Regine Olsen. mulţi sfinţi au devenit sfinţi datorită unei tinere fete.o replică modernă a celuilalt danez. colţ cu Badestubestrasse. Sufletul se înspăimântă de inevitabilele sale căderi şi eşecuri. femeia lui. fără a o cunoaşte şi fără a-i da sufletul de poet în schimb. nu are nimic comun cu el. Fraulein Juliana. A face din fată o femeie.. Atitudinea religioasă a lui Kierkegaard proiectează o lumină: el rămâne . tată de familie. acum madam Peterson. E ceva cu adevărat deplorabil: să te căsătoreşti. Prozaicul vieţii o fac să coboare în infernul plictiselii. spune el. aş fi rămas lângă Regine". Viaţa pune alternativa morţii: să mori întru înviere sau să anticipezi iadul. şi pare a nu mai rămâne nimic mai mult decât neînţelegerile şi împotrivirile. El rămâne poet şi „priveşte cu tristeţea lăuntrică a tritonului seducător care. să iei examenul de teologie.. viziunea de la început dispare. general. aceasta este teza mea". afirmă Nietzsche.. Întreaga lui operă este un omagiu adus alesei sale imaginaţii. să aţipeşti într-un somn de moarte. Cazul lui Kierkegaard . erou sau sfânt sub influenţa nevestei lui? Prin ea devii consilier comercial.este semnificativ pentru absolutul romantismului poetic care nu este tocmai absolutul evanghelic al întrupării.. un poet a devenit poet. căutând în ea ceea ce este dincolo de ea. dar nu se căsătoreşte. moşeşte spirite. Sabia regelui Marcus îi separă şi îi transformă în categorii ale idealismului: „Filosoful are oroare de căsătorie.". ar fi fost pentru el o lucrare distrugătoare. tânărul prinţ Hamlet .

ea devine „surâsul lui Dumnezeu" şi „tandreţea Tatălui".în faţa lui Dumnezeu. calitativă. nici o pasiune nu persistă. în căsătorie. El este zdrobit de povara păcatului. nici nestatorniciile condamnări fără drept de apel. lumina vieţii mele. cei căsătoriţi o fac mijlocit şi mijlocul lor este locul sacramental al harului. Proiectată în relaţia dintre logodnici. a inaccesibilului care face din alteritatea iubită materia Tainei: finis amoris ut duo unum flant. Sub împăratul Maximilian. minunea transformării de la Cana îi lipseşte în mod tragic. Iată de ce cântă Coventry Patmore „rodirea eternei prospeţimi"! Dacă te plasezi în afara Întrupării. alteritatea Lui absolută face iubirea nefericită şi orice comuniune. slujindu-l până la martiriu. eşecurile nu sunt răni mortale. Iată de ce căsătoria nu-şi află locul nici în moral. domnul meu. la limită. Adrian. Ei îl privesc pe Hristos unul prin celălalt şi darul harului este „celălalt". a suportat eroic martiriul. ci în religios. O străină îmi devine mai intimă. unită cu soţul ei în ofrandă vie către Hristos. Elementul de transfigurare. el are nevoie de medierea harului. prezent mereu virgin. când ea nu spune decât: „Fericit eşti. obstacolul se interiorizează peste măsură. plin de veşnicie. nici în estetic. Ceea ce călugării realizează nemijlocit. nu în Dumnezeu. un tânăr ofiţer roman. prin absenţă. această alteritate radicală face iubirea cu totul nefericită şi imposibilă. Fără obstacol. de obsesia damnării. până în momentul morţii lui. Sub acest aspect. „Unicul" iubirii nu este niciodată „generalul". tânăra fată din Natalia atinge maturitatea feminină a spicului de grâu copt în soare. Tot misterul fascinant al iubirii conjugale rezidă în cucerirea spirituală a celuilalt. diferenţa infinită. Căsătoria este interzisă celui ce nu aduce roade (cazul lui Kierkegaard) pentru că refuză fata prin distanţă sau. mai lăuntrică decât sufletul meu. comunicare chiar. susţinut şi întărit de Natalia. Atunci tânăra fată rămâne veşnic prezentă în femeie: „ai păstrat vinul cel mai bun până acum. Îmbrăcată în cotidian. paginile întunecate şi ironice ale cărţilor şi vieţii sale nu sunt niciodată străbătute de suflarea plină de bucurie a harului. pentru bărbat castitatea conjugală înseamnă că pe lume nu există decât o singură fiinţă şi toată feminitatea este în ea. iubirea.. Păşind în sfinţenie. indirectă şi voalată. nu este evenimentul psihologic care stă în puterea nemijlocită a firii umane.. de nedepăşit dintre Dumnezeu şi om. tânăra lui soţie. . că ai fost primit în rândul Sfinţilor". Prin harul Tainei. acum.".

..CHIPUL LUI DUMNEZEU Nu există decât o suferinţă. Această pervertire ontologică este consemnată prin cuvântul pe care Dumnezeu îl adresează pentru întâia oară fiecăruia separat: „I-a spus femeii..2). Dumnezeu vorbeşte despre unul singur". Într-adevăr. căci aceasta nu este de la început separaţia dintre două individualităţi de acum înainte izolate una de cealaltă. „Unul către celălalt". ca să stăpânească ei (la plural)." (Fac. fiinţa umană este de la început. Dimpotrivă.. G. „Om" este deasupra distincţiei masculin-feminin. Aşadar. Relatarea biblică numeşte femeia „ajutor". demoniacul." şi „I-a spus bărbatului. 135 P. formând o coexistenţă. „Vorbind despre doi. Acest eveniment demonstrează că diferenţierea în masculin şi feminin este înainte de toate spirituală. la singular). diadei lor de natură eclesială. decât o jumătate de om într-o fiinţă izolată de complementarul său. monadă închisă. în ziua în care i-a făcut" (Fac. mai exact un „faţă către faţă". nu vor înceta să-şi spună unul altuia: . şi Dumnezeu l-a făcut pe om (la singular) .. Nu este. o fiinţă conjugală: „Bărbat şi femeie a făcut şi i-a binecuvântat şi le-a pus numele: Om. „ Facerea” spune literal: „Să facem om (ha adam. am putea afirma că aceste două aspecte ale omului sunt atât de inseparabile în gândirea lui Dumnezeu. 62. crearea lui Adam a fost dintr-odată crearea unui întreg omenesc. a introdus în relaţiile lor o distanţă şi de atunci.5. ci „nu e bine să fie omul singur". luată separat şi considerată în sine.Ajjecka! Unde eşti?". aşa încât femeia „va fi cu el". Dar un element străin omului. de-a lungul istoriei.135. 3. încât o fiinţă omenească. 16-17). . nu este cu desăvârşire om. El este Treime. Ca ajutor. aceea de a fi singur. in principia. unul şi treime în acelaşi timp. un alt bărbat ar fi fost mai de folos decât o femeie. fiinţa umană. observă Sfântul loan Gură de 135 Aur . ca să spunem aşa..şi a făcut ommasculin şi om-feminin" (pluralul se raportează la singularul om). în ebraică cuvântul Adam-om e un termen colectiv. Şi Biblia nu spune că nu este bine să „muncească omul singur". Dumnezeu nu-i separă niciodată şi când le spune „tu" sau „voi" se adresează reciprocităţii lor. Un Dumnezeu o singură Persoană n-ar fi iubire. n-ar fi chipul Lui. La fel.

vor fi un singur trup. cel divin. căci .. 273. G. ci «sunt una» . „Un somn greu căzuse peste Avram". Definiţia este importantă.Dumnezeu a adus asupra bărbatului un somn greu (tardema). 61. eul conjugal nu suprimă în nici un caz persoanele. 28. vestire a unui eveniment . o singură fiinţă: „Iubitul meu este al meu şi eu sunt a lui". Este vorba de uimirea cu totul specială. reflectând taina unităţii divine" . 280. de 136 „suspendarea simţurilor". 61. 387. Naşterea Evei proiectează în existenţă ce era activ înlăuntrul fiinţei. Această concepţie patristică este fundamentală pentru Răsărit şi inspiră toate textele sale canonice.. Ad Autolycum. 16). un «adam» în sensul biblic . „Dumnezeu i-a creat pe Adam şi pe Eva pentru 140 cea mai mare iubire între ei. Aşadar. căci ea a fost luată din Iş bărbat". doi şi unul deodată. (Cânt. 62. Fac. o singură substanţă. la fel şi uniunea conjugală a două persoane formează o diadă-monadă. G. sau altfel: unirea întrun trup şi un suflet. 1 . după chipul Treimii: unimea într-o singură natură a celor Trei Persoane formează un singur Subiect. III.iubirea schimbă însăşi 139 substanţa lucrurilor" . Unul din celălalt -. Textul grec vorbeşte de extaz.. omul conjugal este chipul lui Dumnezeului Treime şi dogma . 136 Cf. 138 P. 140 Teofil al Antiohiei. Sfântul Chiril al Alexandriei adaugă într-un comentariu la Facere: „Dumnezeu a creat co-fiinţa". Sfântul Ieronim traduce în latină prin Virago şi Vir. ci 137 una singură.12. 137 P. Fundul cupelor nupţiale de altă dată îl reprezenta pe Hristos ţinând două cununi deasupra soţilor. 139 P. 289. uniţi în al Treilea termen. Venirea Evei este marele mit al consubstanţialităţii conjugale a bărbatului şi a femeii: „aceasta se va numi Işa femeie. ci. Căsătoria este definită ca: unitatea a două persoane într-o singură fiinţă. dar în două persoane. adică bărbat138 femeie. G. principiu divin al reintegrării în ordinea iniţială. 15. 2. Această ordine arhetipală a creaţiei este introdusă în ordinea harului la nunta din Cana. Sfântul loan Gură de Aur lămureşte: „Iubirea are asemenea calităţi încât iubita şi iubitul nu mai formează două fiinţe. ele nu sunt doar reunite. Adam a fost întotdeauna Adam-Eva. Dumnezeu Unul şi Treime deodată. 61..

. nici nu se mărită. „Căsătoria este 143 sfântă" fiindcă ea anticipează Împărăţia şi constituie deja o „microbasileia" (mică Împărăţie). forme particulare ale iubirii. „os din oasele mele". Comunitatea vie a Bisericii rezultă din „legături". Slava înseamnă manifestarea Duhului Sfânt. harisma unităţii. ca să întrezărească Erosul transfigurat al Împărăţiei „unde nu se însoară.. 7. El pune totuşi o condiţie: „îi depăşeşte pe oameni cel ce s-a străduit să trăiască în căsătorie . tot trupul bine alcătuit şi bine încheiat. Acest cuvânt înseamnă: nu fiinţe sau cupluri izolate. potrivit lucrării măsurate fiecăruia din mădulare şi se zideşte întru dragoste" (Efes. 143 Strom. 16). ci chip al lui Dumnezeu Însuşi ". 141 Strom. Alfa se uneşte cu omega: după Sfântul Asterie. o „teofanie". 70.. Alături de comunitatea monastică şi parohială îşi află locul un alt tip de forme-legături: iubirea comunitate conjugală. . 142 Strom. prin toate legăturile care îi dau tărie. 4. chipul ei profetic. nu este accesibil decât în Biserică: „Din El. cele două dimensiuni ale plinătăţii (pleroma) unice în Hristos... 68.şi să 142 rămână nedespărţit de iubirea lui Dumnezeu. „Când bărbatul şi femeia se unesc în căsătorie. Căsătoria formează o diadă eclezială. uniţi în numele lui Hristos.. instituie. 12. Orice destin traversează punctul crucial al erosului său. după Sfântul Apostol Pavel şi Sfântul loan Gură de Aur. 3. primul cuvânt al lui Adam.trinitară este Arhetipul divin..” . le-am dat-o lor. căci sunt la fel cu îngerii".. 22). 3. precum Noi una suntem" (loan 17. icoana comunităţii conjugale. 84. Clement al Alexandriei merge foarte departe în concepţia sa: „Cine sunt cei doi sau trei. Acest dar al Duhului la Cincizecime. ei nu mai par ceva pământean. ca să fie una. 12. în mijlocul cărora este Domnul? Nu sunt 141 bărbatul şi femeia uniţi de Dumnezeu?" .. plin de otrăvuri mortale şi de revelaţii celeste. 10. o „biserică familială". era o declaraţie a masculinului 144 făcută femininului în întregimea lor . Or ritualul încoronării din Taina cununiei vesteşte că: mirii „sunt încununaţi cu slavă". ci armonia conjugală a Masculinului şi Femininului. Auzim în rugăciunea arhierească a lui Hristos „Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o. îşi săvârşeşte creşterea. Acest cuvânt al Sfântului loan Gură de Aur ne face să vedem în căsătorie o icoană vie a lui Dumnezeu.

termen complex. întrebarea 115. pentru că nu ţine cont de ierarhia fundamentală. în loc de o „carne". în mod unanim plasează scopul vieţii conjugale în soţii înşişi. . unde este vorba de mascul şi femelă. Pidalion. Vorbind de desfrânare. Digesta. Teologia dogmatică a Mitropolitului Macarie dă această definiţie. care nu spune nimic cu privire la procreaţie: „Căsătoria este un rit sacru: soţii îşi făgăduiesc fidelitate reciprocă înaintea Bisericii. FINALITATEA PROPRIE CĂSĂTORIEI Distincţia occidentală modernă dintre finalitatea obiectivă a căsătoriei (procreaţia) şi finalitatea subiectivă (comunitatea conjugală) nu este suficientă. G. ultima ca dată. 13. Filosofia creştină a căsătoriei (în rusă). Scrierile 145 Bisericii Ortodoxe . 228. îl supune poruncii date regnului animal: „Creşteţi şi vă înmulţiţi!". XXIII. unele personaje ale catehismului Mitropolitului Filaret îl urmează pe Bellarmin. jurisconsult roman: Nuptiae sunt conjunctio maris et feminae et consortium omnis vitae. 21. 1). 40. „unirea şi comunitatea vieţii" fără nici o menţiune despre procreare. Bazilicile. 145 Nomocanon cu XIV titluri. Nicon) este o traducere din secolul XVII a catehismului roman din 1561. Prochiros Nomos (titlul 4. 147 P. Hexabiblosul lui Harmenopoulos. divini et humani juris communicatio. Syntagma lui Blastares. 16). 6. ceea ce face singurătatea spirituală şi mai muşcătoare. 19. Citat de S. Comentariile lui Balsamon. Sfântul Pavel spune „un trup" (I Cor. foarte clară şi explicită. harul dumnezeiesc le este dat prin binecuvântarea slujitorului Bisericii. când nu poartă amprenta manualelor 146 apusene . Ecloga de la 740. Harul sfinţeşte unirea lor şi le dă demnitatea de a reprezenta unirea duhovnicească a lui Hristos cu Biserica". p. 28. Căderea a întunecat lumina iniţială. Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă. 1229. cap. 146 Capitolul 50 din Kormtchaja Kniga (din Patr. losif şi din Patr. comuniune 147 avortată. Cele mai multe texte se referă la definiţia căsătoriei dată de Modestinus. 4. G. Origen atrage atenţia asupra primului capitol al Facerii. unirea lor naturală îl plasează pe om în specie.144 P. Troitsky.

pentru a-l face pe bărbat să se mulţumească cu o singură femeie şi pentru a face copii. îi dă semnificaţia sa umană şi spirituală. Numai Evanghelia îl face să înţeleagă că nu în specie. iubirea umană se străduieşte să „inventeze" un obiect asupra căruia să se reverse. tr. În acelaşi fel uniunea conjugală este o 149 deplinătate în ea însăşi . dar principala e cea dintâi.. în iconomia harului. Facerea femeii e o replică la cuvântul „nu este bine ca omul să fie singur". cu sensul de „tovarăş nedespărţit". Relatarea despre instituirea căsătoriei se găseşte în Facerea. Mc. unde se vorbeşte despre un „singur trup" fără nici o referire la procreaţie. Pr.V. Cât priveşte procreaţia.Omul supravieţuieşte în progenitura lui şi se grăbeşte să afle aici. Efes.19. cu toate acestea ea îi atribuie calitatea de Dumnezeu. 148 Discursuri despre căsătorie.. Gamier. într-o febrilă fecunditate. Sfântul loan Gură de Aur declară încă din secolul al IV-lea: „Sunt două raţiuni pentru care a fost instituită căsătoria. Omul încheie creaţia treptată a lumii. căci chipul lui Dumnezeu este bărbat-femeie. 5).. 148 mai ales acum. căsătoria nu o aduce neapărat după sine. p. că se dezbracă de omul cel vechi şi „se înnoieşte după chipul Celui care l-a creat". De aceea prima raţiune a căsătoriei este orânduirea vieţii sexuale. ci în Hristos este omul etern. . 10. Ei sunt έπακολούημα. dovadă numeroasele căsnicii care nu pot avea copii. Toate pericopele Noului Testament care vorbesc despre căsătorie urmează aceeaşi ordine şi nu pomenesc nimic de fecunditate (Mt. o consecinţă posibilă. După chipul iubirii lui Dumnezeu Creatorul. Coasta din care a fost făcută femeia nu mai are acest rol utilitar pe care i-l dă concepţia sociologică. garanţia supravieţuirii lui. Arabii de astăzi spun despre cineva: „E coasta mea". În om diferenţierea sexuală îşi găseşte sensul şi valoarea proprie. naşterea aleşilor este legată de propovăduirea credinţei.. Comuniunea conjugală este constitutivă persoanei. când omenirea a umplut tot pământul" . Căsătoria îl plasează pe om în această reînnoire.. Martin. El o umanizează. Iconomia Legii poruncea procrearea pentru perpetuarea rasei şi înmulţirea poporul ales. . capitolul doi. Existenţa lumii nu adaugă nimic la deplinătatea lui Dumnezeu în Sine. 139. 149 Sfântul Vasile cel Mare atrage atenţia că pruncii se adaugă la plenitudinea conjugală. independentă de specie. F. El este Dumnezeu nu pentru Sine Însuşi ci pentru creatura Sa. Or. în aşteptarea naşterii lui Mesia.

BISERICA FAMILIALĂ 151 Sfântul Clement al Alexandriei numeşte căsătoria „casa lui Dumnezeu" aplicându-i cuvântul Mântuitorului despre prezenţa Sa: „acolo sunt şi Eu în mijlocul lor" (Mt. Sacrificiul mamei îndură sabia de care vorbeşte Simeon. repetând într-un fel cuvântul Sfântului loan Botezătorul: „Acela trebuie să crească iar eu să mă micşorez". 150 Cu privire la copiii abandonaţi. Or. Le massacre des innocents. femeia nu-şi mai aduce aminte de durere. fiecare mamă se apleacă asupra lui Hristos răstignit. iar. G.dar nu indispensabilă. 16. harisma ei de apărătoare şi ajutătoare. Avem aici mai mult decât o simplă analogie. În această jertfire. P. arătându-se astfel ca putere a milei şi a ajutorării cu scopul de a-i reda 150 Tatălui fiii risipitori . Existenţa lor este o chemare pentru fiecare cămin creştin să-şi manifeste preoţia conjugală. după el. după Sfântul Ignatie din Antiohia: „unde este Hristos este şi Biserica Lui". 20). moare parţial pentru el. 5). Maternitatea este o formă particulară a chenozei feminine. o nouă faţă este chemată să devină chip al lui Dumnezeu. 18. 30. (Rom. Sfântul loan Gură de Aur ne vorbeşte despre „mica Biserică" έχχλησία μιχρά. Epistola către Efeseni. ceea ce face să se vadă limpede natura eclezială a comunităţii conjugale. Şi nu întâmplător Sfântul Pavel îşi plasează admirabila învăţătură despre căsătorie în contextul epistolei despre Biserică. adevărata sa natură de biserică familială care primeşte doar ca să dea. 745. vezi M-me Tasset-Nissole. Şi „când se naşte copilul. Simbolismul Scripturilor dă la iveală o corespondenţă foarte intimă între . El spune de „Biserica din casa lor". Cu toate acestea ea poate primi o nouă calitate din propria supraabundenţă: paternitatea şi maternitatea. Cultul Maicii-Fecioare exprimă vocaţia oricărei femei. Copilul ivit din comuniunea conjugală o prelungeşte şi reafirmă unitatea desăvârşită deja formată. Iubirea se revarsă peste strălucirea ei în lume şi zămisleşte copilul. Mama se dăruieşte copilului său. ή χατ’ όιχον έχχλησία. de bucuria că s-a născut om în lume". urmând iubirii lui Dumnezeu care se smereşte şi pogoară. Există în lume un număr din ce în ce mai mare de fiinţe care trăiesc ca cei părăsiţi de Dumnezeu.

8. Prin însăşi materia ei . ca un înger păzitor. este la capătul unei jertfe. pentru a deschide calea spre Ospăţul euharistic al singurului şi unicului Mire. măsura vieţii lor se umple de vinul de la Cana. cu esenţa euharistică a Bisericii. se apleacă asupra lumii în suferinţă: „Nu mai au vin". spune ea. El prezidează toate nunţile creştine. apoi pe cel mai slab". Vasele destinate „curăţirii iudeilor" nu sunt deloc suficiente. Soţii îl primesc din . Sfânta Fecioară vrea să spună că fecioria de odinioară. dar „cele vechi au trecut". El este singurul şi unicul Mire al cărui prieten se bucură cu bucurie de glasul Lui.. „baia veşniciei". curăţirea rituală devine Botez. Hristos „Şi-a arătat slava Sa" în incinta unei ecclesia domestica. este cel al oricărui suflet şi al Bisericii-Mireasă. prima minune a lui Hristos este săvârşită la nunta din Cana. el nu cade niciodată. cupa nupţială se goleşte: aceasta este ordinea firească. în plinătatea sa. în fapt.diversele planuri. cu atât cupa lor. 151 P. La nunta din Cana Galileii. „Orice om pune întâi vinul bun. În Cana Galileii. Sub lucrarea prezenţei Sale apa pasiunilor fireşti se transformă în „acest fruct al viei". Această nuntă. ca integritate a fiinţei. Cu cât soţii se unesc mai mult în Hristos. Simbolismul face o legătură şi înrudeşte nunta. Mijlocirea Sfintei Fecioare grăbeşte vremea venirii: „Faceţi orice vă va spune". după Sfinţii Părinţi. Vinul cel bun al logodnei nu este decât o făgăduinţă fugitivă şi se epuizează repede. Acest nivel al cununiei mistice a sufletului cu Hristos. acest „acum" este cel al lui Hristos. 1-11). pe care căsătoria o închipuie în mod direct. Hristos prezidează nunta din Cana Galileii şi. harismatica iubire care ţâşneşte până în Împărăţia Cerurilor. devine minune. este pângărită. Prezenţa lui Hristos le face logodnicilor un dar sacramental..apa şi vinul minunea este preludiul Patimilor şi vesteşte deja naşterea Bisericii pe Cruce: „din coasta străpunsă a izvorât sânge şi apă". G. Despre aceasta vorbeşte Sfântul Pavel când spune: „Dumnezeu împarte darul fiecăruia deosebi". De aceea Maica lui Dumnezeu. 1169 După cea de a patra Evanghelie (2. pe care le arată ca expresii diferite ale unicei realităţi. Orice har. această ordine este inversată: „Tu ai ţinut vinul cel bun până acum". este nunta mirilor cu Hristos. Nu mai există decât impasul masculinităţii şi feminităţii. vinul nobil care semnifică preschimbarea în „iubirea cea nouă". locul minunii.

Definiţia clasică sună astfel: „Taina este o lucrare sfântă în care. . Fiecare moment al vieţii lor izbucneşte într-o doxologie împărătească. deodată instrumente ale mântuirii şi mântuirea însăşi.28. în rom. trad. Nicolae Cabasila. Harul slujirii sacerdotale a soţului şi harul maternităţii sacerdotale a soţiei formează şi modelează fiinţa conjugală după chipul Bisericii. p. să se prezinte înaintea Tatălui ceresc şi să-l ofere în Hristos jertfa. ele nu transmit numai. soţii îl iubesc pe Dumnezeu. aşa cum este şi Biserica. lubindu-se unul pe celălalt. 1989. „jertfă cuvântătoare". partea I. G. 152 P. La vie en Christ.momentul când se angajează. Unirea văzutului şi a nevăzutului este inerentă naturii Bisericii. Hristos revine în iconomia sacramentală a Duhului Sfânt. se împărtăşeşte credincioşilor harul nevăzut al lui Dumnezeu". p.138 Într-adevăr. iar când s-a înălţat la Tatăl n-a găsit cu cale să le închidă. după înălţare. ci şi conţin harul şi sunt vehicule. TAINELE Marele liturgist din secolul al XlV-lea. Tainele nu sunt doar semne care adeveresc făgăduinţele dumnezeieşti. 387. ofranda întregii lor vieţi conjugale. Sfântul loan Gură de Aur aduce această 152 minunată concluzie: „Căsătoria este icoană tainică a Bisericii" . nici mijloace pentru a învia credinţa şi încrederea. ci de acolo din slava Sa] tot pe aceeaşi cale şi pe aceeaşi uşă coboară 153 între oameni" . Această lucrare continuă prezenţa Sa vizibilă în istorie şi ia locul minunilor din timpul întrupării. Ed. Viaţa în Hristos. 153 Nicolas Cabasilas. defineşte astfel Sfintele Taine: „Aceasta este calea pe care a rânduit-o Domnul când a venit la noi şi aceasta este uşa pe care ne-a deschis-o tot El [când a intrat în lume. Broussaleux. sub 154 semnul văzutului. în demnitatea lor sacerdotală. 154 La confession orthodoxe. 62. slujirea lor în cântare liturgică neîncetată. Arhiepiscopiei Bucureştilor.

în noua lor existenţă conjugală. Duhul Sfânt face din Biserică locul şi raţiunea de a fi a lumii. ea nu mai este decât o „practică". Biserica revarsă belşugul harului prin toate formele vieţii sale. în prezenţa condiţiilor instituţionale cerute de Biserică şi în virtutea făgăduinţei Domnului. iarba creşte. mărturia receptării prin Biserică confirmă darul oferit şi primit. „evenimentele". în al treilea rând. Astfel. toate Tainele conduceau spre Euharistie care. axios-ul (manifestare a acordului) sau amen-ul poporului însoţea şi pecetluia orice act sacramental. 155 Adunarea credincioşilor care celebrează Euharistia. El îi împinge zidurile până la marginile universului şi în ea. vestesc puterea mântuitoare a Harului şi deschid un drum fulgerător spre Împărăţie. De multă vreme. omul se naşte. prin Biserică şi pentru Biserică. sunt conferite cu siguranţă şi Biserica atestă acest lucru. toată lumea cerească. prin desăvârşirea ei desăvârşea mărturia Bisericii. aceste limbi de foc. şi. el exclude tot ce nu are ecou eclezial. pentru că până la sfârşitul lumii Sfintele Taine. . Dar instituţia Tainelor (aspectul legal. dar acestea din urmă se văd numai pentru că sunt străbătute de deschizăturile Luminii care „luminează pe tot omul care vine în lume". o formă ca oricare alta. În definitiv. apoi vine actul însuşi. 155 pentru Taina căsătoriei. dar în Taine. Taina nu mai reprezintă misterul la care este chemată. „Porţile iadului nu vor birui Biserica". obiectivă şi universală a vieţii în har. că locul pe care calci este pământ sfânt". Un asemenea consensus al catolicităţii este un eveniment interior al Bisericii. o „datorie religioasă". florile înfloresc. Integrarea în Euharistie dă mărturie despre pogorârea Duhului şi darul primit şi de aceea orice Taină era întotdeauna o parte organică a Liturghiei euharistice. înainte de toate intră în sinaxa euharistică. O Taină este întotdeauna un eveniment în Biserică. soţul şi soţia. aspectul validităţii şi aspectul eficient al harului sfinţitor) stabileşte o ordine care limitează orice „penticostalism" sectar dezordonat oferind în acelaşi timp tuturor şi fiecăruia o temelie de nezdruncinat. pe care urmăresc s-o facă tot atât de goală ca orice alt simbol al sociabilităţii lor. în Sfânta Biserică. Or această „formă" este cu totul plină de prezenţa lui Dumnezeu şi strălucitorul şi cutremurătorul realism al cuvintelor biblice ne-o reaminteşte cu putere: „Ci scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale. pentru mulţi. Lumea e cufundată în tenebre. moare şi înviază. fiecare Taină comportă înainte de orice voia lui Dumnezeu ca acest act să aibă loc. Astfel. de câte ori se săvârşeşte. Taina. În practica veche. corectitudinea canonică. Duhul suflă unde vrea El. iubeşte. darurile Duhului Sfânt.Cincizecime permanentă.

160 Despre II Corinteni. Prin acest har. 2-12). 1265. INSTITUIREA PARADISIACĂ Instituirea căsătoriei în Rai este afirmată de o tradiţie veche foarte sigură. 19. Cu puterea Harului edenic al Tainei. 1). 156 P. iubirea este prefăcută în comuniune harismatică. căci Adam este creat după chipul lui Hristos . După lustinian „căsătoria se împlineşte prin dragoste curată" (Novela 74. . G. materia este iubirea bărbatului şi a femeii. 1134. Mc. 157 Strom. 8. Clement vedea Taina Botezului . La fel Sfântul Apostol Pavel (Efes. femeia reprezintă Biserica" . în Taina căsătoriei. 4. Iubirea lui Hristos şi a Bisericii se ridică la rangul de arhetip al căsătoriei preexistând astfel cuplului. 10. El 159 vorbeşte chiar de harul paradiziac al căsătoriei: τής .31). căsătoria creştină primeşte ceva din starea conjugală de dinainte de cădere.5. 141. iar pentru Sfântul loan Gură de Aur iubirea este cea care-i uneşte pe 156 îndrăgostiţi unindu-i cu Dumnezeu . 159 Ibid. Clement spune chiar mai mult: „Dumnezeu l-a făcut pe om: bărbat şi 160 femeie. 1096. instituirea divină a Tainei căsătoriei. Vorbind despre căsătorie. Epistola către Efeseni o prezintă ca miniatură substanţială a iubirii nupţiale dintre Hristos şi Biserică. iar în comuniunea de iubire a primului cuplu. Clement al Alexandriei o spune şi el foarte limpede: „Fiul n-a 157 făcut decât să confirme ceea ce Tatăl a instituit" . G. 62. Domnul face referire la Vechiul Testament: „Naţi citit?" (Mt. P. cap. 158 Ibid.Materia Sfintelor Taine nu este doar un „semn văzut". bărbatul îl reprezintă pe Hristos. 158 În facerea omului. ci substratul natural care se schimbă în loc al prezenţei energiilor divine.

Joh. harul ei răscumpărat explică o bucurie cu totul aparte.. la Mântuitorul. 162 Zohar I. Nici căderea şi nici timpul n-au atins-o în realitatea ei sfântă. are aici sensul unui conţinut de o bogăţie inepuizabilă de care ne vom bucura veşnic. 5) declară că cel proaspăt căsătorit este scutit pe timp de un an de orice obligaţie. 56. 2. lisus n-a instituit nimic la Cana. Sfântul Augustin învaţă la fel: „Hristos la 163 Cana confirmă ce a instituit în Paradis" . La rândul său. iar eu zic despre Hristos şi despre Biserică" (Efes. sensul ei ascuns fiind acum manifestat. 7 şi 9). căsătoria îşi are obârşia dincolo de cădere. 19. iar prin dar El a onorat 164 cauza . Sfântul Apostol Pavel vede o preînchipuire profetică. trimite la Facerea 2. Sfântul Efrem Sirul adaugă: „De la Adam până 161. Taină. 163 În Ev.32). Se înţelege acum de ce primul cuplu uman şi toate cuplurile se referă la acest Unic chip. chiar şi la păgâni . chiar şi de aceea de a merge la război ca „să veselească pe femeia sa pe care a . 246. nici potopul n-au stricat cu ceva sfinţenia unirii conjugale". adevărata iubire conjugală a fost Taina desăvârşită" 161 Despre Efeseni 5. arhetip al raporturilor nupţiale. inerentă nunţii: „Să ne bucurăm şi să ne veselim". 9.şi Eva după chipul Bisericii. 24 şi declară că Taina căsătoriei este doar confirmată în Noul Testament (la fel Ecloga 2. 32. Înţelepciunea rabinică considera iubirea conjugală drept unicul mijloc al 162 harului. 12 şi enciclica Patriarhilor răsăriteni). BUCURIA Anamneza (amintirea) Raiului este mai mult decât o simplă aducere aminte. 164 P. într-adevăr. Patriarhul Ieremia al II-lea. dar prin prezenţa Sa a revalorizat şi înălţat căsătoria până la deplinătatea ei ontologică. ea ne lămureşte numele lui Israel şi apoi pe cel al Bisericii: „mireasa lui Dumnezeu". mysterion. Sfântul Apostol Pavel a formulat esenţialul: „Taina aceasta mare este. Astfel. G. „Fericiţi cei chemaţi la cina nunţii Mielului!" (Apoc.5. Ritualul ortodox precizează: „Nici păcatul originar. Deuteronomul (24. în scrisoarea sa către teologii protestanţi. Sfanţul loan Gură de Aur ne spune că: „Hristos a adus darul. În textul „Facerii”.

121. aşa Se va veseli de tine Dumnezeul tău!" (Isaia 62. Am putea chiar presupune intuitiv că fără iubirea conjugală a primului cuplu. chiar Paradisul ar fi pierdut ceva din deplinătatea lui şi n-ar mai fi fost Paradis! „Memorialul" Tainei „îşi aminteşte" şi de Paradis şi de împărăţie aducând vieţii de pe pământ ceva din starea paradisiacă. 165 P. „Femeia aduce soţului său împlinire şi mângâiere neîncetată".luat-o". Este „beţia trează" de care vorbeşte Sfântul Grigorie de Nyssa şi de care erau „acuzaţi" Sfinţii Apostoli în ziua Cincizecimii. Prin deschizătura uşii vântul din zori aduce mireasma păşunii" cereşti. ci ca o mânză neprihănită. Şi când Sfântul Clement cheamă iubirea să depăşească cele pământeşti pentru frumuseţile cereşti la „harul paradisiac" se referă. La Cana Galileii.. Şi în ce chip se însoţeşte flăcăul cu fecioara. Slujba cununiei îl menţionează în special pe Isaia căci el cântă bucuria divină: „Şi nu ţi se va mai zice ţie: «Alungată» şi ţării tale: «Pustiită». „să vină peste ei bucuria".. ci tu te vei chema «întru tine am binevoit» şi ţara ta: «Cea cu bărbat». Cel ce te-a zidit Se va însoţi cu tine. Legământul lui Dumnezeu cu poporul Său este un legământ conjugal. în casa primului cuplu creştin. Cincizecimea conjugală face „toate lucrurile noi". dănţuieşte". vin miraculos dătător al unei bucurii care nu mai este de pe acest pământ. „şi tu. că Domnul a binevoit întru tine şi pământul tău va avea un soţ. Cuvântul şi Duhul sunt Cei care prezidează sărbătoarea şi de aceea se bea vinul cel nou.. SLUJITORUL TAINEI 166 Sfântul Ignatie al Antiohiei învaţă în epistola sa către Policarp că „cei ce se căsătoresc să nu contracteze unirea lor decât cu aprobarea . 53. să te veseleşti ca Rebecca. 165 spune Sfântul loan Gură de Aur . veselindu-te cu bărbatul tău".123. Slujba cununiei repetă în mod constant acest lucru şi declară fără echivoc: „pentru ca să se veselească ei". sufletul nu reapare „ca o vacă îngreunată care rumegă ce găseşte la picioarele ei. 4-5).. Isaie. şi în ce chip mirele se veseleşte de mireasă. Cum spune Paul Claudel. cu gura plină de sarea pe care o ia din mâna stăpânului. mireasă. Ierusalimul este împodobit cu nume ca: logodnica lui Dumnezeu şi mireasa Mielului. Bucuria Tainei se ridică la nivelul bucuriei dumnezeieşti. G.

Episcopul supraveghează Euharistia şi asistă la Mesa nupţială. 2: Test Domini II. 1. La făgăduinţele pe care şi le fac logodnicii se adaugă: primirea inelelor. aceste canoane sunt omologate de Conciliul Quinisext. Mirii n-ar putea fi . declară cu toată claritatea că nu voia contractanţilor. de la sfârşitul secolului al XlII-lea. 45acest ritual este recunoscut de la pontificatul lui 168 169 Narses I. Binecuvântarea capătă valoare juridică şi dimensiunea religioasă o aduce către 895 şi în legislaţia civilă care va cere de acum înainte actul bisericesc pentru validitatea căsătoriei: „Căsătoria îşi are puterea de la binecuvântarea religioasă. În Capadocia. în Antiohia. căsătoria va fi nulă " . în I Tim. aşa încât de se va căsători cineva fără 170 această binecuvântare. Apost. Mitropolitul Platon al Moscovei (sec. Episcopul pune pe capul mirilor cununa nupţială (după cum mărturisesc Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul loan Gură de Aur). slujitorul Tainei este preotul sau episcopul. şi la fel în Egipt . În jurul acestui „rit al încununării" îşi compune Molitfelnicul bizantin slujba Cununiei. 1690). sărutul. în sec. Cununa nupţială era la jumătatea secolului al III-lea un obicei general la creştini. Sfântul loan 167 Gură de Aur va lămuri simbolismul ei creştin. 168 Fauste de Byzance. în Catehismul lui (Verona. 170 Novela 89. ci Sfânta Taină este cea care încheie căsătoria. abia la sfârşitul secolului al IV-lea intervine Biserica direct în căsătoria credincioşilor ei. Decretul sinodal al lui Mihail Anchialos. Responsa canonica. Can. şi o ridică la treapta de moment constitutiv al Tainei. 18. Nicolas Bulgaris. Binecuvântarea lucrătoare a preotului este atestată prin canonul 7 de la Neocezareea. În Armenia. IX. în 1092. XVIII) formulează aceeaşi învăţătură: preotul este slujitorul Tainei care este instituită de Dumnezeu. IV . Totuşi. În veacul al XVII-lea. dar harul vine numai din slujba săvârşită. 1. extinde prescripţia şi la robi. 169 Timotei din Alexandria. 166 V. consimţământul reciproc mărturiseşte că logodnicii sunt liberi de orice alt angajament. 1681) precizează că materia Tainei este unirea mirilor şi forma ei este binecuvântarea. în 1177. 167 Om. La fel Meletie Syrigul (Bucureşti. prinderea mâinilor de către preot şi „cupa comună". În Tratatul celor şapte Taine.Episcopului". la Constantinopol. Crisobula lui Alexis I Comnenul. al călugărului Iov lazitul.

Paris. şi fiind diacon zice: Binecuvântează. Din secolul al XIII-lea. Bogăţia puţin obişnuită a numeroaselor ritualuri ale Tainei Cununiei în Biserica Ortodoxă. le pune pe Sfânta Evanghelie. Théol. luându-le inelele. 64.. iar al femeii de-a stânga. P. articolele din Dictionnaire de Théologie catholique. B. 1958. (Conciliul de la Lyon) şi apoi la Petru Movilă şi Patriarhul Dositei. preotul. După dumnezeiasca Liturghie. Le mariage en droit canonique oriental. 1998. grija acordată „cântării Tainei cu vrednicie" arată limpede locul privilegiat pe care îl acordă Răsăritul iubirii conjugale. M. şi binecuvântând de trei ori capetele celor ce se logodesc. Introduction à l'étude de la théologie du mariage. 1936. Raes. cădeşte după obicei. Jugie. totdeauna. .în nici un caz şi în nici un sens slujitorii Tainei. Henri Rondel. Le mariage dans Ies Eglises d'Orient. La liturgie du mariage dans Ies rites orienteaux. părinte. acum şi pururea şi în vecii vecilor. Dauvillier et C. Paris. Strana: Amin. J-H. în nr. al bărbatului de-a dreapta. R. pune Sfânta Cruce şi Sfânta Evanghelie pe masă. aprinzând şi făcliile în sfeşnice. Diaconul: Cu pace. 1960. cununia este o Taină din cele şapte şi slujitorul ei este preotul. dând naşilor făclii aprinse să le ţină în mâna dreaptă. stau în mijlocul bisericii înaintea mesei. TAINA CUNUNIEI ÎN RITUL BIZANTIN NUNTA* SLUJBA LOGODNEI 171 171 Scurtă bibliografie de sursă apuseană: A. * Textul în limba română este preluat din Molitfelnicul apărut la I. 1957. Şi venind cei care vor să se logodească. Dogm. Domnului să ne rugăm. preotul. Iar preotul zice cu glas tare: Binecuvântat este Dumnezeul nostru.O. Christ. p. bizantine şi nebizantine. Dalmais. J. B. de Clercq. Strana: Doamne miluieşte. Chevetogne. aşezând o masă în mijlocul bisericii. orient. 50 Maison-Dieu.

Apără. pentru tot clerul şi poporul. Pentru ca să fie păziţi ei în viaţă şi petrecere fără prihană. curata. Pentru ca să li se trimită lor dragoste desăvârşită. şi toate cererile cele către mântuire. cu darul Tău. mărita. pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu biserici şi pentru unirea tuturor. cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu. Pentru binecredinciosul popor român de pretutindeni. Ecfonisul: Că Ţie se cuvine toată slava. lui Hristos Dumnezeu să o dăm. Pentru ca să fie izbăviţi ei şi noi de tot necazul. preabinecuvântata. pentru cârmuitorii ţării noastre. pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră. miluieşte şi ne păzeşte pe noi. După aceea preotul zice cu glas mare această Rugăciune: . Domnului să ne rugăm. Domnului să ne rugăm. După fiecare cerere strana răspunde: Doamne miluieşte. acum şi pururea şi în vecii vecilor. Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. cu toţi Sfinţii pomenind-o. pentru cinstita preoţime şi întru Hristos diaconime. Pentru sfântă biserica aceasta şi pentru cei ce intră într-însa cu credinţă. şi pentru mântuirea lor. [pentru (Înalt-) Prea Sfinţitul (Arhi-) Episcopul (şi Mitropolitul) nostru (N)]. care acum se logodesc unul cu altul. Pentru robii lui Dumnezeu (N). Domnului să ne rugăm. Domnului să ne rugăm. de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria. cinstea şi închinăciunea. mântuieşte. Pentru ca să dea lor fii spre moştenirea neamului. Domnului să ne rugăm. mânia şi nevoia. Domnului să ne rugăm. Pentru pacea a toată lumea. pentru mai marii oraşelor şi satelor şi pentru iubitoarea de Hristos oaste. Ca Domnul Dumnezeul nostru să le dăruiască lor nuntă cinstită şi viaţă neîntinată. Pentru ca să fie binecuvântaţi ei în deplină înţelegere şi în credinţă tare. Stăpâna noastră. Domnului să ne rugăm. Domnului să ne rugăm. Strana: Amin. Domnului să ne rugăm. dumnezeule. Domnului să ne rugăm. Domnului să ne rugăm. Pentru Prea Fericitul Părintele nostru (N).Diaconul: Pentru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre. Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. paşnică şi ajutor. Domnului să ne rugăm. Pe Preasfânta.

în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. Aşijderea şi miresei. în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Apoi preotul. împreună cu nunul. zicând de trei ori: Se logodeşte robul lui Dumnezeu (N). acum şi pururea şi în vecii vecilor. face cu el chipul crucii pe faţa bărbatului. Diaconul: Capetele noastre Domnului să le plecăm. fecioară curată. povăţuindu-i pe dânşii spre tot lucrul bun. Doamne. şi întăreşte cuvântul ce şi-au dat. făcând chipul crucii. Care împreună cu sluga patriarhului Avraam ai călătorit în Mesopotamia. Amin. Că Tu din început ai zidit parte bărbătească şi . Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Preotul: Pace tuturor. luând întâi inelul cel din dreapta. Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie slavă înălţăm. Apoi preotul zice această Rugăciune: Domnului să ne rugăm. Care pe cele despărţite le aduni întru unire şi ai pus dragostea legătură neîntreruptă.Dumnezeule cel veşnic. Însuţi binecuvântează logodna robilor Tăi acestora (N). binecuvântează logodna aceasta. Ecfonisul: Că Ţie se cuvine toată slava. uneşte şi păzeşte pe robii Tăi aceştia în pace şi într-un gând. cu robul lui Dumnezeu (N). Cel ce dintre neamuri mai înainte Ţi-ai logodit Biserica. Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. în degetul inelar al mâinii drepte a miresei. Şi-l pune preotul. Strana: Amin. Şi preotul citeşte în taină rugăciunea aceasta: Doamne. acum şi pururea şi în vecii vecilor. Strana: Amin. Iar inelul acesta îl pune preotul. Dumnezeul nostru. trimiţându-l să logodească femeie stăpânului său Isaac şi prin mijlocirea scoaterii de apă i-ai descoperit să logodească pe Rebeca. cinstea şi închinăciunea. Apoi nunii schimbă inelele în degetul inelar al mâinii stângi a mirilor. împreună cu nuna. cu roaba lui Dumnezeu (N). zice de trei ori: Se logodeşte roaba lui Dumnezeu (N). Cel ce ai binecuvântat pe Isaac şi pe Rebeca şi i-ai arătat pe ei moşteni făgăduinţei Tale. Dumnezeul nostru. în degetul inelar al mâinii drepte a mirelui. Însuţi binecuvântează şi pe robii Tăi aceştia. Uneşte-i pe ei cu sfânta unire cea de la Tine.

Arhiepiscopul Tesalonicului . Această dreaptă a Ta. Pentru binecredinciosul popor român de pretutindeni. pentru cărmuitorii ţării noastre. Încă ne rugăm pentru toţi dreptmăritorii creştini. rugămu-ne Ţie.femeiască şi de la Tine se însoţeşte bărbatului femeie spre ajutor şi spre dăinuirea neamului omenesc. care s-au logodit unul cu altul. Scurtă învăţătură despre nuntă. mâncând. Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. [pentru (Înalt) Prea Sfinţitul (Arhi-) Episcopul şi Mitropolitul nostru (N). şi pentru toţi fraţii noştri cei întru Hristos. Însuţi dar. junghiind viţelul cel gras. Încă ne rugăm pentru Prea Fericitul Părintele nostru (N). pentru mai marii oraşelor şi satelor şi pentru iubitoarea de Hristos oaste. Domnului să ne rugăm. Că Tu. caută spre robul Tău (N) şi spre roaba Ta (N) şi întăreşte logodna lor în credinţă. în adevăr şi în dragoste. care sunt de faţă la săvârşirea acestei sfinte slujbe. în înţelegere. prin inel s-a arătat adevărul Tamarei. Prin inel s-a dat lui losif stăpânirea în Egipt. de la Simeon. şi îngerul Domnului să meargă înaintea lor în toate zilele vieţii lor. după mare mila Ta. Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Cel ce ai trimis adevărul peste moştenirea Ta şi făgăduinţa Ta peste robii Tăi. acum şi pururea şi în vecii vecilor. pentru sănătatea şi mântuirea lor. Stăpâne. căci prin cuvântul Tău cel adevărat cerurile s-au întărit şi pământul s-a întemeiat. când a zis: daţi inel în dreapta lui şi. Strana: Amin. Dumnezeule. Dumnezeul nostru. Încă ne rugăm pentru robii lui Dumnezeu (N). ai arătat să se dea logodire şi să se întărească toate. Ecfonisul: Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie slavă înălţăm. Strana: Amin. Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. auzi-ne şi ne miluieşte. acum şi pururea şi în vecii vecilor. Apoi ectenia aceasta: Miluieşte-ne pe noi. să ne veselim. prin inel Părintele nostru cel ceresc S-a îndurat spre Fiul cel risipitor. binecuvântează această punere a inelelor cu binecuvântare cerească. Apoi sfârşitul. cei aleşi ai Tăi din neam în neam. Şi dreapta robilor Tăi să se binecuvânteze cu cuvântul Tău cel puternic şi cu braţul Tău cel înalt. Stăpâne. Doamne. prin inel s-a preamărit Daniel în ţara Babilonului. a întrarmat pe Moise în Marea Roşie. Că Tu eşti Cel ce binecuvântezi şi sfinţeşti toate câte sunt şi Ţie slavă înălţăm. Însuţi dar şi acum. pentru sănătatea şi pentru mântuirea lor. Doamne. părinţii noştri.

Şi vei vedea pe fiii fiilor tăi. SLUJBA CUNUNIEI După ce vin cei logodiţi în biserică. făcând binecuvântarea deasupra cununiilor cu Evanghelia. cel ce se teme de Domnul. iar credincioşii sau cântăreţii cântă la fiecare stih: Slavă Ţie. Fericit eşti. slavă Ţie. Şi venind cei ce vor să se cunune. slavă Ţie. îi cădeşte preotul. trebuie să fie ortodocşi şi iubitori de Dumnezeu. părinte. la fiecare stih. punând peste Sfânta Evanghelie. aşa precum sunt strânşi în biserică. stau înaintea mesei cu lumânările aprinse: preotul îi cădeşte. Dumnezeul nostru. preotul sărută Sfânta Cruce şi Sfânta Evanghelie. în laturile casei tale. iarăşi pregăteşte masa în mijlocul bisericii. fiind părinţi şi învăţători ai unirii într-un gând şi ai însoţirii. Care umblă în căile Lui. zice: Binecuvântează. citind Psalmul 127.. după cum s-a arătat la începutul cununiei. în locul inelelor. Te va binecuvânta Domnul din Sion şi vei vedea bunătăţile Ierusalimului în toate zilele vieţii tale.. . numaidecât începe preotul psalmul „Fericiţi toţi. Rodul muncii mâinilor tale vei mânca.Cap. iar credincioşii sau cântăreţii. Dumnezeul nostru. Iată. 280: pentru nuni Se cuvine a şti că nunii cei primitori ai curăţiei şi ai unirii. că de vor vrea să se cunune cei logodiţi îndată după logodnă. cântă: Slavă Ţie. Pace peste Israel! Apoi." şi corul credincioşilor sau cântăreţilor cântă: Slavă Ţie. citind Psalmul 127. Iar de va fi trecut câtăva vreme după logodna lor. Se cuvine a şti şi aceasta. după cum s-a arătat la începutul logodnei. Fiii tăi ca nişte vlăstare tinere de măslin. cununiile: a bărbatului de-a dreapta şi a femeii de-a stânga. închinându-se. Fericiţi toţi cei ce se tem de Domnul. bine-ţi va fii Femeia ta ca o vie roditoare. aşa se va binecuvânta omul. împrejurul mesei tale. Dumnezeul nostru. preotul având ştire. Şi fiind diacon. slavă Ţie. având lumânări aprinse.

Domnului să ne rugăm. Domnului să ne rugăm. Strana: Amin. Pentru ca să li se dăruiască lor şi nouă toate cererile cele către mântuire. Diaconul: Domnului să ne rugăm. Pentru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre. Domnului să ne rugăm. . acum şi pururea şi în vecii vecilor. Pentru ca să se veselească ei la vederea fiilor şi a fiicelor lor. preabinecuvântata. şi pentru mântuirea lor. Strana: Amin. Pentru Prea Fericitul Părintele nostru (N). Pentru ca să fie izbăviţi ei şi noi de tot necazul. mântuieşte şi ne păzeşte pe noi. Ecfonisul: Că Ţie se cuvine toată slava. curata. pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm. cu harul Tău. cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu. pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu biserici şi pentru unirea tuturor. Domnului să ne rugăm. Pentru ca să fie binecuvântată nunta aceasta. Pe Preasfânta. pentru mai marii oraşelor şi satelor şi pentru iubitoarea de Hristos oaste. Domnului să ne rugăm. mărita Stăpâna noastră. Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. pentru cinstita preoţime şi întru Hristos diaconime. pentru cârmuitorii ţării noastre. Pentru binecredinciosul popor român de pretutindeni. Diaconul: Cu pace. primejdia şi nevoia. cu glas mare: Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. Domnului să ne rugăm. Pentru robii lui Dumnezeu (N). Domnului să ne rugăm. Pentru pacea a toată lumea.Iar preotul. Domnului să ne rugăm. care acum se însoţesc unul cu altul prin taina nunţii. pentru tot clerul şi poporul. Pentru ca să li se dăruiască lor bucuria naşterii de prunci buni şi purtare fără de prihană în viaţă. cinstea şi închinăciunea. mânia. de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria. Domnului să ne rugăm. Dumnezeule. acum şi pururea şi în vecii vecilor. Apără. [pentru (Înalt-) Prea Sfinţitul (Arhi-) Episcopul şi Mitropolitul nostru (N). ca şi aceea din Cana Galileii. Domnului să ne rugăm. Domnului să ne rugăm. Strana: Doamne miluieşte. Pentru sfântă biserica aceasta şi pentru cei ce intră într-însa cu credinţă. Domnului să ne rugăm. Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. cu toţi Sfinţii pomenind-o.

lungime de zile. Umple casele lor de grâu. Cel ce ai binecuvântat pe robul Tău Avraam şi ai deschis pântecele Sarrei. acum şi pururea şi în vecii vecilor. primeşte rugăciunea noastră a robilor Tăi şi precum acolo şi aici. şi l-ai făcut tată a multe neamuri. Păzeşte viaţa lor fără bântuială. Cel ce ai dăruit pe Isaac Rebecăi şi ai binecuvântat naşterea ei. Care ai primit pe Zaharia şi pe Elisabeta şi le-ai dat lor prunc pe Inaintemergătorul. şi pe care i-a unit Dumnezeu omul să nu-i despartă. sfinţitorul nunţii celei tainice şi preacurate şi legiuitorul nunţii celei trupeşti. de untdelemn şi de toată bunătatea. Strana: Amin. Că Dumnezeu milostiv şi îndurat şi de oameni iubitor eşti. binecuvântează nunta aceasta. dar de prunci. Care. Şi dă robilor Tăi acestora (N) viaţă paşnică. ca să dea şi celor lipsiţi. Şi le dă lor din rouă cerului de sus şi din belşugul pământului. Doamne Dumnezeul nostru. şi dintr-însa Te-ai întrupat şi Te-ai născut spre mântuirea neamului omenesc. dragoste unuia către altul întru legătura păcii. păzitorul . şi Ţie slavă înălţăm. fiind de faţă cu ajutorul Tău cel nevăzut. pentru negrăitul Tău dar şi multa bunătate. Cel ce ai însoţit pe losif cu Asineta şi le-ai dăruit lor prunci pe Efrem şi pe Manase. seminţie cu viaţă îndelungată. Însuţi. ca să arăţi că din voia Ta se face însoţirea cea după Lege şi naşterea de prunci dintr-însa. de vin. Care ai însoţit pe lacov cu Rahela şi dintr-însul ai arătat doisprezece patriarhi. Invredniceşte-i pe dânşii a-şi vedea pe fiii fiilor lor. Cel ce din rădăcina lui lesei după trup ai crescut pe Pururea Fecioara. împreună şi celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh. Care din iubirea Ta de oameni ai prefăcut coasta strămoşului Adam în femeie şi i-ai binecuvântat pe dânşii şi ai zis: creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul. înţelepciune. şi dăruieşte şi celor ce sunt împreună cu dânşii toate cererile cele pentru mântuire. cununa cea neveştejită a măririi. Iar preotul citeşte cu glas mare această Rugăciune: Binecuvântat eşti. Stăpâne Preasfinte. ai venit în Cana Galileii şi nunta care era acolo ai binecuvăntat-o.Preotul zice cu glas mare această Rugăciune Dumnezeule Cel preacurat şi Ziditorule a toată făptura. căci pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup. şi pe amândoi i-ai arătat un trup prin însoţire. Diaconul: Domnului să ne rugăm.

care s-au adunat la săvârşirea acestei Sfinte Taine. Doamne Dumnezeul nostru. Însuţi Stăpâne. Binecuvântează-i pe dânşii. şi de părinţii lor. Doamne Dumnezeul nostru. Binecuvântează-i pe dânşii. Binecuvântează-i pe dânşii. precum ai păzit pe Noe în corabie. Păzeşte-i pe dânşii. Doamne Dumnezeul nostru. Şi acum. şi de nuntaşii. şi robului Tău acestuia să fie cap femeii. Adu-Ţi aminte de dânşii. de Sem şi de Ilie. Şi dă roabei Tale acesteia să se plece în toate bărbatului său. precum Ţi-ai adus aminte de Enoh. trimiţându-le lor cununi din cer. aceasta se va numi femeie. când a aflat cinstita Cruce. Doamne Dumnezeul nostru. Doamne Dumnezeul nostru precum ai binecuvântat pe losif şi pe Asineta. trimiţându-le lor rouă din cer. Dumnezeul nostru.nestricăciunii şi chivernisitorul cel bun al celor de trebuinţă vieţii. care i-au crescut. precum ai păzit de foc pe Sfinţii Trei Tineri. căci din bărbatul său s-a luat ea. Doamne Dumnezeul nostru. de robul Tău (N) şi de roaba Ta (N). trimite harul Tău cel ceresc peste robii Tăi aceştia (N). precum ai binecuvântat pe lacob şi pe toţi patriarhii. precum ai binecuvântat pe Zaharia şi pe Elisabeta. ca să vieţuiască după voia Ta. Dă-le lor roadă pântecelui. Doamne Dumnezeul nostru. şi-i binecuvântează pe dânşii. Adu-Ţi aminte. Binecuvântează-i pe dânşii. Cel ce din început ai zidit pe om şi l-ai pus pe dânsul ca pe un stăpân al făpturii şi ai zis: nu este bine să fie omul singur pe pământ. naşii lor. pe care văzând-o Adam a zis: «iată acum os din oasele mele şi trup din trupul meu. precum ai păzit pe lona în pântecele chitului. precum Ţi-ai adus aminte de sfinţii Tăi patruzeci de mucenici. pentru că rugăciunile părinţilor întăresc temeliile caselor copiilor. Adu-Ţi aminte. precum ai binecuvântat pe Isaac şi pe Rebeca. Binecuvântează-i pe dânşii. pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa. Doamne Dumnezeul nostru. Doamne Dumnezeul nostru. Adu-Ţi aminte de dânşii. şi luând una din coastele lui. Binecuvântează-i pe dânşii. Doamne Dumnezeul nostru. precum ai binecuvântat pe Moise şi pe Semfora. Păzeşte-i pe dânşii. Păzeşte-i pe dânşii. Doamne Dumnezeul nostru. Stăpâne Doamne. Doamne Dumnezeul nostru. Doamne Dumnezeul nostru. prunci buni şi bună înţelegere sufletească şi . Şi să vină peste dânşii bucuria aceea. şi pe care Dumnezeu i-a unit omul să nu-i despartă». să-i facem lui ajutor dintr-însul. Doamne Dumnezeul nostru. Doamne Dumnezeul nostru. şi de robii Tăi (N). şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup. i-ai zidit femeie. Binecuvântează-i pe dânşii. precum ai binecuvântat pe loachim şi pe Ana. precum ai binecuvântat pe Avraam şi pe Sarra. pe care a avut-o Fericita Elena. Adu-Ţi aminte.

Dă-le lor roadele pământului. acum şi pururea şi în vecii vecilor. întinde mâna Ta din sfântul Tău locaş şi uneşte pe robul Tău (N) cu roaba Ta (N). dobândire de prunci buni. Strana: Amin. ca. toată îndestularea având. Strana: Amin. Când preotul zice: «uneşte pe robul Tău (N) cu roaba Ta (N)» ia dreapta mirelui şi o uneşte cu dreapta miresei. Care din ţărână ai făcut pe om şi din coasta lui ai făcut femeie şi ai însoţit-o lui spre ajutor. Diaconul: Domnului să ne rugăm. în Tine. preotul ia cununia mirelui şi face cu ea chipul crucii pe faţa lui. Stăpâne. Dumnezeul nostru. zicând de trei ori: Se cunună robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N). o pune preotul împreună cu naşul pe capul mirelui. împreună şi Părintelui Tău celui fără de început şi Duhului Tău celui de viaţă făcător. cinstea şi închinăciunea. Amin. Căruia se cuvine slava. să sporească spre tot lucrul bun şi bineplăcut Ţie şi să vadă pe fiii fiilor lor. Şi binecuvântează preotul de trei ori. pentru că de către Tine se însoţeşte bărbatul cu femeia. după ce a zis iarăşi de trei ori: Se cunună roaba lui Dumnezeu (N) cu robul lui Dumnezeu (N). ca o vie odrăslită. ca nişte mlădiţe tinere de măslin împrejurul mesei lor. Că a Ta este stăpânirea şi a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava. Preotul zice cu glas mare această Rugăciune: Dumnezeule cel sfânt. Uneşte-i pe dânşii într-un gând. încununează-i într-un trup. înalţă-i pe dânşii ca cedrii Libanului. După terminarea rugăciunii. în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. dăruieşte-le lor roadă pântecelui. punând preotul cununia împreună cu naşa. Însuţi şi acum. puterea. pentru că aşa a plăcut slavei Tale să nu fie omul singur pe pământ. cu mărire şi cu cinste în-cununează-i pe dânşii. şi bi-neplăcănd înaintea Ta să strălucească ca luminătorii pe cer. Asemenea se face şi la mireasă. Şi sărutând mirele cununia. acum şi pururea şi în vecii vecilor.trupească. cântând: Doamne. Amin. . în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Domnul nostru.

pentru că bărbatul este cap femeii. ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte. 20 – 33). Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său.Apoi prochimenul. Şi sfârşindu-se vinul. Şi le-au umplut până . Şi erau acolo şase vase de piatră. Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului. iar eu zic în Hristos şi în Biserică. Bărbaţilor. trupul Său. întru toate. întru numele Domnului nostru lisus Hristos. curăţind-o cu baia apei prin cuvânt. Astfel şi voi. glasul al 5-lea: Tu. De aceea. Stih: Viaţă au cerut de la Tine şi le-ai dat lor. mulţumiţi totdeauna pentru toate. fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi. al cărui mântuitor şi este. l -11) citire: În vremea aceea s-a făcut nuntă în Cana Galileii şi era şi mama lui lisus acolo. Taina aceasta mare este. Supuneţi-vă unul altuia. Preotul: Pace ţie. Cel ce-şi iubeşte femeia. aşa şi femeile bărbaţilor lor. va lăsa omul pe tatăl lui şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. pe sine se iubeşte. după cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea. Zis-a lor lisus: Umpleţi vasele cu apă. ne vei păzi şi ne vei apăra de neamul acesta în veac. Citeţul: Aliluia. Mama Lui a zis celor ce slujeau: Faceţi orice vă va spune. lui Dumnezeu şi Tatăl. ori altceva de acest fel. iar femeia să se teamă de bărbat. care luau câte două sau trei vedre. precum şi Hristos Biserica. Şi ca s-o înfăţişeze Sieşi. glasul al 8-lea: Pus-ai pe capetele lor cununi de pietre scumpe. a zis mama lui lisus către El: Nu mai au vin. bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile. iubiţi pe femeile voastre. citire: Fraţilor. Doamne. puse pentru curăţirea iudeilor. Aşadar. ca s-o sfinţească. Biserică slăvită. EVANGHELIA Din Sfânta Evanghelie de la loan (2. Şi a fost chemat şi lisus şi ucenicii Săi la nuntă. Căci precum Biserica se supune lui Hristos. ci ca să fie sfântă şi fără de prihană. întru frica lui Hristos. ca pe înseşi trupurile lor. neavând pată sau întinăciune. A zis lisus: Ce ne priveşte pe Mine şi pe tine. Pentru că suntem mădulare ale trupului Lui. precum şi Hristos este cap Bisericii. APOSTOLUL Din Epistola către Efeseni a Sfânului Apostol Pavel (V. din carnea Lui şi din oasele Lui. femeie? Încă n-a venit ceasul Meu.

Diaconul: Să zicem toţi din tot sufletul şi din tot cugetul nostru. Diaconul: Domnului să ne rugăm. rugămu-ne Ţie. Iar ei i-au dus. paza. ai binevoit în Cana Galileii a arăta nunta cinstită prin venirea Ta. Arată nunta lor cinstită. cu inimă curată împlinind poruncile Tale. Preotul zice această Rugăciune: Doamne Dumnezeul nostru. împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh.sus. pentru sănătatea şi mântuirea lor. Şi le-a zis: Scoateţi acum şi aduceţi nunului. Şi când nunul a gustat apa care se făcuse vin şi nu ştia de unde este. Dumnezeul părinţilor noştri. şi ucenicii Săi au crezut în El. când se ameţesc. Miluieşte-ne pe noi. Că Tu eşti Dumnezeul nostru. Strana: Amin. Dumnezeule. auzi-ne şi ne miluieşte. Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. acum şi pururea şi în vecii vecilor. însuţi şi acum pe robii Tăi aceştia (N). Încă ne rugăm pentru poporul ce stă înainte în sfântă biserica aceasta. iertarea şi lăsarea păcatelor robilor Tăi (N). ci numai slujitorii care scoseseră apa ştiau. viaţa. în purtarea Ta de grijă cea de mântuire. Încă ne rugăm pentru toţi fraţii noştri şi pentru toţi dreptmăritorii creştini. Binevoieşte să-şi petreacă viaţa lor fără prihană. după mare mila Ta. Care. mântuirea. pune pe cel mai slab. fereşte patul lor neîntinat. . sănătatea. Preotul: Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie slavă înălţăm. păzeşte-i în pace şi bună înţelegere. Dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum. Şi-i învredniceşte pe dânşii să ajungă bătrâneţi fericite. Dumnezeu. şi Ţie slavă înălţăm. Acest început al minunilor la făcut lisus în Cana Galileii şi Şi-a arătat slava Sa. a chemat nunul pe mire şi i-a zis: Orice om pune întâi vinul cel bun şi. pacea. auzi-ne şi ne miluieşte. să zicem: Doamne Atotstăpânitorule. acum şi pururea şi în vecii vecilor. Care miluieşti şi mântuieşti. pe care ai binevoit a-i însoţi unul cu altul. Încă ne rugăm pentru mila. ne rugăm Ţie. pentru sănătatea şi mântuirea lui. Strana: Amin.

păzitor sufletelor şi trupurilor noastre. la Domnul să cerem. Doamne.. Doamne. fără durere. Preotul: Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava. Cele bune şi de folos sufletelor noastre şi pace lumii. la Domnul să cerem. Preotul zice această Rugăciune: Dumnezeule. pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm. la Domnul să cerem. Dumnezeule cel ceresc. Strana: Ţie. pe care l-ai dat celor ce se însoţesc prin unirea nunţii. Stăpâne. Strana: Şi duhului tău.Diaconul: Apără. Diaconul: Domnului să ne rugăm. cu îndrăznire. Cel ce toate le-ai făcut cu puterea Ta şi ai zidit lumea şi ai înfrumuseţat cununa tuturor celor făcute de Tine. mântuieşte. Ziua toată desăvârşită. Cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi în pocăinţă să o săvârşim. la Domnul să cerem. în pace. Înger de pace. şi acest pahar de obşte. miluieşte şi ne păzeşte pe noi. neînfruntat. . să cutezăm a Te chema pe Tine. Preotul: Şi ne învredniceşte pe noi. Strana: Amin. Sfârşit creştinesc vieţii noastre. Strana: Ţie. la Domnul să cerem. Apoi se aduce paharul cu vin şi pâine şi le binecuvântează preotul. credincios îndreptător. şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos. a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. la Domnul să cerem. Diaconul: Capetele voastre Domnului să le plecaţi. fără de osândă. acum şi pururea şi în vecii vecilor. şi a zice: Strana: Tatăl nostru. Milă şi iertare de păcatele şi de greşalele noastre. cu harul Tău. Unirea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh cerând. paşnică şi fără de păcat. Dumnezeule. sfântă. Tată. Preotul: Pace tuturor..

începe a cădi împrejurul mesei făcând ocolire cu cei cununaţi şi cu nunii. neîntreruptă.. a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. rugaţi-vă Domnului să se mântuiască sufletele noastre. şi cântând troparul acesta. să te înmulţeşti ca Rahela. prin punerea mâinilor pe Sfânta Evanghelie şi pe Sfânta Cruce. Răsăritul este numele Lui.. zice: Mărit să fii mire ca Avraam. Fecioara a avut în pântece şi a născut Fiu pe Emanuel. pe Care slăvindu-L. glasul al 5-lea: Isaie. zice către tineri: Iată. împreună cu nunul. Apoi cântăreţii cântă: Paharul mântuirii. fiilor duhovniceşti. a căror propovăduire este Treimea cea de o fiinţă. luând pâinea şi paharul cu vin. Şi îndată. şi că nu vă veţi abate de la datoriile voastre nici unul. .. preotul zice: Şi tu mireasă. glasul al 7-lea: Sfinţilor mucenici. şi o aşază pe Sfânta Evanghelie. luând cădelniţa. Hristoase Dumnezeule. Apoi preotul. umblând în pace şi lucrând în dreptate poruncile lui Dumnezeu. dreaptă şi cinstită. nici altul. acum şi pururea şi în vecii vecilor. iar preotul. veselindu-te cu bărbatul tău şi păzind rânduielile Legii. Apoi îndată vine mireasa şi. lauda apostolilor şi bucuria mucenicilor. mărită să fii ca Sarra. Preotul. făcând la fel. Strana: Amin. dacă nu ţine cuvântare. dănţuieşte. Alte tropare. iar preotul. de trei ori. dă mirelui de gustă din ele de trei ori. curată. o dă mirelui de o sărută. că aşa a binevoit Dumnezeu. aţi săvârşit jurământ înaintea sfântului altar că veţi păzi legătura dragostei şi a unirii între voi până la mormânt. urmând ce este plăcut lui Dumnezeu şi oamenilor. Că s-a binecuvântat numele Tău şi s-a preaslăvit Împărăţia Ta. binecuvântat să fii ca Isaac. să te veseleşti ca Rebeca. aşijderea şi miresei. pe Dumnezeu şi Omul. ia cununia. să te înmulţeşti ca lacov. Slavă Ţie. care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat. apucând cununia de o parte şi nunul de alta. Diaconul: Domnului să ne rugăm. După ocolire mirele face trei închinăciuni şi plecându-şi capul pune mâinile pe Sfânta Evanghelie şi pe Sfânta Cruce stând cu toată evlavia.binecuvântează-l cu binecuvântare duhovnicească. pe Fecioara o fericim.

ca un bun şi iubitor de oameni. şi celelalte.. Binecuvântează intrările şi ieşirile lor. După aceasta. Diaconul: Capetele voastre Domnului să le . ale Sfinţilor de Dumnezeu încununaţi şi întocmai cu apostolii. Adevăratul Dumnezeul nostru. Să vă umple pe voi de toate bunătăţile cele pământeşti şi să vă învrednicească şi de desfătarea bunătăţilor celor făgăduite.. împăraţii Constantin şi Elena. Sfânta cruce. Preotul: Pace tuturor. plecaţi. pentru rugăciunile preacuratei Maicii Sale.. fără prihană şi neasupriţi în vecii vecilor. Ecfonisul: Cel ce cu venirea Sa în Cana Galileii a arătat nunta cinstită. spor în viaţă şi în credinţă. Preotul zice această Rugăciune: Tatăl.Preotul zice această Rugăciune: Doamne. care cu purtarea Ta de grijă s-au însoţit prin unirea nunţii. iar preotul. unde părinţii tinerilor şi toate neamurile. păzindu-i curaţi. şi ale tuturor Sfinţilor. Preotul. iar mirii. ale Sfântului marelui mucenic Procopie.. o Dumnezeire şi o Împărăţie. Slavă Ţie. cântăreţii cântă: Cuvine-se cu adevărat. Hristoase Dumnezeul nostru. mâna preotului şi felicită pe miri şi pe nuni. sărută icoana Mântuitorului şi a Maicii Domnului de lângă uşile împărăteşti venind înapoi la locul lor. Strana: Amin. slavă Ţie.. pentru rugăciunile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor Sfinţilor. Hristos. binecuvântează şi pe robii Tăi aceştia. Strana: Slavă. mergând după preot. Treimea cea întru tot sfântă şi de o fiinţă şi începătoare de viaţă. zice: Pentru rugăciunile. ale sfinţilor. câte se vor afla aici.. Dumnezeul nostru. binecuvântându-i. naştere de prunci buni. măriţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli. Care ai venit în Cana Galileii şi nunta de acolo ai binecuvântat-o. cununiile. Fiul şi Sfântul Duh. să vă binecuvânteze pe voi. Şi acum. Să vă dea vouă viaţă îndelungată. să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi.. Primeşte cununile lor în Împărăţia Ta.. Înmulţeşte cu bunătăţi viaţa lor. nunul şi nuna.. fac trei închinăciuni şi sărută Sfânta Evanghelie.

de unde numele ei de rânduiala inelelor. Hristoase Dumnezeul nostru.. Dă. şi celelalte.Rugăciunile din a opta zi după cununie Venind tinerii la biserică.. trimite-le lor pe îngerul Tău cel păzitor. urmează de obicei imediat după şi constă . ca să-i păzească de orice rătăcire până la sfârşit. Doamne. Apoi binecuvântându-i.. Şi acum. Doamne. zicând mirele: Intra-vom în casa Ta. Care ai binecuvântat cununa anului şi ai înmulţit făpturile Tale. Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.... Tatăl nostru.. apoi. Preotul: Pace tuturor. al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. acum şi pururea şi în vecii vecilor. Doamne. Scurt comentariu la Taina Cununiei Logodna se face prin punerea inelelor.. ca totdeauna să slăvească preasfânt numele Tău. sărutând sfintele icoane.având aprinse lumânările de la nuntă . Sfinte Dumnezeule . se duce fiecare la locul său. slavă Ţie.. Învredniceşte-i a intra în Sfântă Biserica Ta şi a se împărtăşi cu Sfintele Tale Taine. Într-o unire au ajuns robii Tăi prin binecuvântarea Ta.. Preasfântă Treime. Slavă. ai binevoit a-i însoţi unul cu altul. Mai adaugă şi alte rugăciuni ce va şti. cu alegerea Ta. Apoi. ca robul Tău (N) să fie cap soţiei sale. Domnului să ne rugăm... Rănduiala încununării. pe care. îngenunchind tinerii. ascultând sfânta slujbă cu luare-aminte.. preotul zice.. învrednicindu-se a primi Sfânta Taină a Cununiei prin rugăciunile preoţilor Tăi. acum şi pururea şi în vecii vecilor. ca prin aceasta să rămână nezdruncinată unirea lor până la sfârşit. plecându-se spre strane. Strana: Amin. Dumnezeul nostru. precum şi roaba Ta (N) să fie plecată bărbatului său.. Diaconul: Capetele voastre Domnului să le plecaţi. ne vom închina în Sfântă Biserica Ta.şi face început: Binecuvântat este Dumnezeul nostru. şi troparul Sfinţilor Mucenici. Doamne.. Că a Ta este Împărăţia. preotul intră cu ei în biserică.. Cel ce cu venirea Sa în Cana Galileii a arătat nunta cinstită. şi Ţie slavă să înalţe.. binecuvântează şi pe robii Tăi aceştia (N). preotul ia epitrahilul şi iese în tinda bisericii unde aşteaptă tinerii .. dând cântăreţilor lumânările pentru a fi folosite în biserică.. Amin. Şi face sfârşit: Slavă Ţie..

Cele două inele sunt puse în mijlocul sanctuarului. G. bărbatul în faţa icoanei lui Hristos. Acest gest simbolic trimite la istoria lui Tobie: fumul alungă demonii. femeia în faţa icoanei Theotokos (chipul Bisericii). Amploarea ei aminteşte cuvântul . în însăşi inspiraţia ei. Ambele slujbe sunt oficiate în cursul aceleiaşi ceremonii.în punerea pe cap a cununilor. din secolul al VIII-lea. pe Sfânta Masă din Altar. ele ating astfel taina Împărăţiei şi. Lumina lor este amintirea a ceea ce a fost la început: „Să fie lumină" regăsind astfel planul creaţiei dinainte de cădere şi cuvântul de instituire paradisiacă a legăturii conjugale. 140 AC. învaţă 172 Sfântul Atanasie . 25. Barberini 336. Auzim aici ca un ecou al celei mai vechi rugăciuni euharistice din Didahia (cap. 173 Cele două rugăciuni sunt atestate în Cod. tot aşa Biserica Ta să fie una până la marginile pământului". Ei se reculeg înaintea acestei imagini arhetipale a cununiei." cerând harului dumnezeiesc „să adune întru unire ce a fost despărţit şi să pună dragostea legătură neîntreruptă". 172 P. flacăra lor este o amintire a limbilor de foc de la Cincizecime. se înrudeşte şi se orientează spre comuniunea euharistică. După ectenie. în pragul noii vieţi. 9): „Precum această pâine frântă. După dumnezeiasca Liturghie. dar originea lor este anterioară. mirii se prezintă în faţa Porţilor Împărăteşti. arată dimensiunea în care Taina va introduce cuplul. odinioară răspândită pe munţi. se face crucea cu puterea ei de apărare. Cea de-a doua rugăciune ne aduce înaintea arhetipului divin al căsătoriei: nunta lui Hristos cu Biserica. Dragostea logodnicilor. Pe de altă parte. Crucea curăţă văzduhul şi eliberează universul de stăpânirea diavolului. logodnicii sunt în aşteptarea pogorârii harului la Cincizecimea lor conjugală. Preotul îi tămâiază pe logodnici în formă de cruce. Preotul primeşte de la miri confirmarea că se prezintă în deplină libertate înaintea lui Dumnezeu. El îi binecuvântează cu lumânările nupţiale aprinse pe care ei sau naşii le vor ţine în timpul slujbei.. preotul rosteşte prima rugăciune „Dumnezeule cel 173 veşnic. unde au primit Sfânta Împărtăşanie.. purifică şi sfinţeşte locul. a fost adunată pentru a deveni un singur tot. după Sfântul Pavel: unirea lui Hristos şi a Bisericii. simboluri ale unui nou destin.

fiului risipitor revenit acasă. La fel. 175 În iconografie. Portal. Ritualul sirian începe la punctul culminant: „Câte taine nu sunt ascunse şi cuprinse în strălucirea inelelor!. semn al iertării şi al demnităţii împărăteşti restituite. Tamara. 1837. „Filantropul". după un foarte vechi uz. în sfârşit. „Iubitorul de oameni". Vezi Chabot. tatăl îi pune inelul în deget. Paris. Les couleurs symboliques. chemată în faţa judecătorului Iuda.. Dumnezeu îl însoţeşte la drum şi îi descoperă cum să recunoască pe cea aleasă pentru fiul stăpânului său. 174 Vezi canonul 13 al sinodului nestorian din Kattar în 677. . Şi. Actul divin este însoţit imediat de un dar împărătesc: „Fie ca îngerul Domnului să meargă înaintea lor în toate zilele vieţii lor". schimbarea crucilor baptismale exprimă cu un 174 simbolism foarte limpede încredinţarea reciprocă a vieţilor . Domnul nostru Hristos Care S-a cununat cu Biserica şi Care prin sângele Său a înzestrat-o şi i-a făcut un inel din cuiele răstignirii. Este însăşi istoria umanităţii în rezumat: copilul lui Dumnezeu este salvat prin credincioşia Tatălui.inspirat al Sfântului loan Gură de Aur: Căsătoria nu este ceva pământesc! Ritualul copt menţionează aici istoria lui Eliazar. Synodicon orientale. planul Lui cu îndrăgostiţii este arvuna binecuvântărilor Sale. simbol al integrităţii celeste. Regele şi-a pus pecetea care asigura eliberarea profetului şi însemna aceeaşi garanţie a ataşamentului faţă de el. într-un singur destin: 175 îngerul comunităţii conjugale o călăuzeşte spre Împărăţie .. A treia rugăciune nu este mai puţin bogată în înţelesuri şi dezvăluie semnificaţia punerii inelelor. îngerul căsătoriei poartă veşmânt de culoare bleu. în evocarea lui Daniel aruncat în groapa cu lei. Paris. Întâlnirea logodnicilor este ca pecetluită cu inelul făgăduinţei dumnezeieşti.. 1902. Este simbolul frapant al unităţii într-o singură fiinţă.. Sensul punerii şi al schimbării lor între logodnici se adânceşte în mod minunat în riturile armene şi siriene unde. Aşa călăuzeşte Dumnezeu paşii celor ce vor să se întâlnească. arată inelul care-i aminteşte judecătorului făgăduinţa făcută şi-l obligă să-i fie credincios." Rugăciunea ritualului bizantin îl pomeneşte pe losif: pecetea regală săpată în sigiliul inelului era semnul puterii lui şi gajul care confirma încrederea şi ataşamentul Regelui faţă de el. Vezi F. slujitorul lui Avraam.

S-a cântat pentru finalul său şi trebuie să-i auzim sensul ascuns. Slujba încununării începe prin cântarea psalmului 127. Impunătorul cortegiu al Patriarhilor se sfârşeşte cu Zaharia şi Elisabeta pe de o parte şi loachim şi Ana de cealaltă. Rugăciunile care urmează tipicul Liturghiei diaconale menţionează numele Patriarhilor şi binecuvântările date lor. sinonim al împărăţiei mesianice pe care literatura rabinică şi apocaliptică o va numi Ierusalimul ceresc. cununia terestră pune început suişului pe Sion în lumina Taborului. velatio. „fără stricăciune. Ea îi învaţă constanta şi singura. această chemare de o semnificaţie atât de bogată îi înalţă dintr-o dată pe miri deasupra orizonturilor pământene. al smereniei şi al supunerii. „Să te binecuvânteze pe tine Domnul din Sion şi să vezi bunătăţile Ierusalimului în toate zilele vieţii tale". mireasa Domnului. ceea ce reuneşte cele două Testamente într-o singură iconomie a mântuirii. vechea Liturghie romană comporta ritul „vălului". Acestea sunt cuplurile care au născut arhetipurile umane: cel al masculinului. „în toate zilele vieţii sale". adevărata atitudine conjugală: în orice clipă. priveşte Răsăritul. ridică vălul şi subliniază libertatea împărătească a soţilor şi egalitate în dăruirea reciprocă a persoanelor lor. Acest nume înseamnă deodată loc al mântuirii (Isaia 46. care sublinia imaginea paulină a semnului feminităţii. soţie şi egală cu cel din faţa sa. de pe pământ. În Răsărit femeile căsătorite aveau în mod obişnuit capul acoperit. Fecioara. prin rădăcinile sale bucuria lui soarbe cerul. locul unde se joacă istoria mântuirii. Ierusalimul îl desemnează pe Hristos şi trupul Său preamărit. Sfântul loan Botezătorul. În acest fel. al Roabei şi al Prietenului unicului Mire. Evenimentele pomenite vorbesc şi slăvesc neclătinata credincioşie a lui Dumnezeu. Încă de la început.În Apus. şi cel al femininului. Biserica mistică. Demnitatea femeii reiese foarte puternic. 13) şi Ierusalim. a Ierusalimului ceresc. Consacrarea sacerdotală şi deplină a unei vieţi în slujba lui Dumnezeu sfârşeşte într-o viziune net eshatologică. Ritualul răsăritean al încununării suprimă. omul. La fel şi cântarea psalmului 127 îl invocă pe Domnul şi îi cere binecuvântarea din Sion. din care. căsătoria se plasează sub semnul Naşterii minunate. integrat în slujba cununiei încă din secolul al IV-lea. amândoi constituind chipul unic al lui Dumnezeu. După Duminica Floriilor. Mirele Împărătesc al cinei fecioarelor înţelepte. Aceleaşi cuvinte se regăsesc în rugăciunea principală a Mirungerii. S-a născut Dumnezeu Cuvântul". . „mireasă nenuntită".

. Dumnezeu i-a luat la cer pe aceşti profeţi în viaţă fiind (o tradiţie spune acelaşi lucru şi despre Sem. fiind de faţă. Rugăciunea de oficiere a căsătoriei citează aceeaşi formulă şi precizează imediat scopul bunurilor pământeşti: „ca să le dea şi celor lipsiţi. primesc slava care încununează constituirea fiinţei lor unice şi preotul îi înalţă la această demnitate prin epicleza Tainei: „Doamne. vinul şi untdelemnul. Ritualul copt subliniază foarte puternic acest sens prin ungerea logodnicilor. săvârşirea ei este arătată. îl face deschis şi îl predispune să ia seama la orice singurătate.. căruia omul îi este stăpân . Aceasta este întărită prin reamintirea lui Enoh. Logodnicii. slava desăvârşeşte orice lucrare în Hristos. Ele evocă nunta din Cana şi introduc în simbolismul iubirii transfigurate. Acest minunat echilibru dintre cer şi pământ ne readuce în concretul existenţei. slăvită prin lucrarea Duhului Sfânt... Ilie şi Sem. chip şi prezenţă simbolică a îmbelşugării roadelor pământului. primeşte rugăciunea noastră a robilor Tăi şi precum acolo şi aici.De aceea rugăciunile revin în mai multe reprize pentru a cere castitatea conjugală şi patul nupţial neîntinat. . Prima rugăciune a slujbei încununării invocă. preotul binecuvântează grâul. Pornind de la acest punct schematic. binecuvântarea se extinde asupra întregului univers şi îi sfinţeşte rodnicia. Este momentul efectiv al Tainei: timpul Cincizecimii conjugale. Menţiunea este importantă: cei ce se unesc sunt puşi în faţa prefigurării umane a înălţării Domnului: orizonturile terestre nu limitează cu nimic suişul comun al soţilor. devenită harismatică. ei sunt pentru toţi cerşetorul bogat în Dumnezeu şi fratele sărman al tuturor oamenilor cărora le doreşte cu tot focul inimii mântuirea.iconom. pogorârea Duhului făcând noua făptură. în faţa lui Hristos prezent. Dumnezeul nostru. fiul lui Noe). în ajunul marilor sărbători.. suferinţă şi părăsire departe de Dumnezeu. în purtarea Ta de grijă cea de mântuire ai binevoit în Cana Galileii a arăta nunta cinstită prin venirea Ta. ." În „Evanghelie”. alma mater. Întâlnirea semnificativă a fecioriei cu starea conjugală arată acelaşi izvor şi aceeaşi plenitudine în care culminează cele două mistere ale vieţii omeneşti după săvârşirea minunii din Cana. De acum soţii sunt pentru toţi la persoana a doua. pentru mântuirea lor". cu mărire şi cu cinste încununează-i". Dumnezeul nostru. Care. Bogăţia bucuriei ospăţului îndreaptă şi sensibilizează atenţia omului. reluare a Mirungerii şi semn al darurilor Cincizecimii. lămureşte şi face prezent evenimentul de la Cana: „Doamne..

Rugăciunea centrală a ritualului încununării este foarte revelatoare: ea cuprinde şi începutul şi sfârşitul destinului uman şi le uneşte. Ungerea dă harul sfinţeniei conjugale... aceeaşi slavă. Astfel.7) descrie măreţia omului inocent. când Epistola către evrei (2. Apocalipsa. Viaţa sa relatează că Sfântul îi îndemna pe cei căsătoriţi să obţină prin mucenicie nunta cerească. I-a făcut. îngerul fiinţei conjugale este prezent ca martor ceresc al cuvântului creator reconstituit şi iarăşi auzit: „L-a făcut după Chipul lui Dumnezeu. lumină şi frumuseţe fără pată". Te doresc. Pe montura inelelor nupţiale de odinioară se puteau vedea două profiluri unite prin cruce. spune: cu mărire şi cu cinste l-ai încununat. Iubirea desăvârşită este iubirea răstignită. singura care poate da sens tuturor . Acest rezumat succint orientează procesiunea-dans nupţial spre troparul Sfinţilor mucenici: „Sfinţilor mucenici. o îndreaptă spre acelaşi ţel arătându-i aşadar sfârşitul luminos al drumului vieţii. situată la cealaltă extremitate.. Şi iată că acelaşi enunţ care adineauri exprima făgăduinţa de la început şi împlinirea ei finală. Oamenii nu ajung cu mâinile goale pe ţărmurile Împărăţiei. şi le-a pus numele: Om". Mirele meu. aflat în zorii existenţei sale. Cel ce din untdelemnul măslinului ai uns preoţii.Rugăciunea asupra untdelemnului spune: „Pe Tine. De aceea cununile amintesc cununa de spini a Domnului. la capătul Istoriei. Într-adevăr. Te rugăm să binecuvântezi untdelemnul acesta ca să fie untdelemn de sfinţire.. 17.. căutându-Te mă lupt şi mă răstignesc cu Tine. ungere de curăţie.."." în inima arătării slavei Sale. Menţionarea Sfântului Procopie este de asemenea semnificativă. Ce era despărţit nu mai este. Este chiar modalitatea iubirii conjugale şi a Tainei cununiei.. la Cana şi la orice nuntă creştină. ca să trăiesc în Tine". Corul cântă: „. care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat. acum apare în cuvântul lucrător al Tainei Cununiei: mirii sunt încununaţi cu mărire şi cu cinste.22): „Şi slava pe care Tu mi-ai dat-o le-am dat-o lor. Ritualul încununării începe cu pomenirea Celor Patruzeci de Mucenici de la Sevasta cărora Dumnezeu le-a trimis cununi din cer. în care „vor aduce slava şi cinstea neamurilor".. cei doi soţi fac să ţâşnească din iubirea lor reciprocă această minunată rugăciune a Sfinţilor mucenici: „Pe Tine. în apa Botezului Tău mă îngrop şi sufăr pentru Tine. Căsătoria apare astfel ca locul de unire dintre alfa şi omega destinului uman. este untdelemnul sfintelor puteri. se încheie cu viziunea Cetăţii celei noi. Aceste uimitoare apropieri de bucuria liturgică ne fac să simţim cât de adânc se regăseşte cuvântul rugăciunii arhiereşti a Domnului (In. regii şi profeţii (tripla demnitate a Preoţiei Împărăteşti). ca să fie ei una. ci purtând darurile Duhului: slava şi cinstea. rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi". Raiul şi Împărăţia.

Sfântul loan Gură de Aur vede în cunună simbolul ascezei conjugale. ci ontologic. Rugăciunea pentru castitatea conjugală este la polul opus oricărei concepţii despre căsătorie ca „remediu al concupiscenţei". ca şi o icoană a Sfântului Arhanghel Mihail. ci păcatul duhului împotriva trupului. Pe fundalul întunecat al erotismului de astăzi. soţii vor auzi ecoul mai mult sau mai puţin îndepărtat al troparului Sfinţilor mucenici. Toată gama de depăşiri ale sexualităţii instinctive pe care le oferă harul Tainei deschide alte forme de manifestare din care iubirea iese veşnic tânără. înţelepciunea iniţiatică a sensului sfinţitor al Tainei. prin harisma sfinţeniei conjugale. abia după şapte zile se scoteau cununile simbolice. dintre care una e plasată sub pântece: simbol al dedublării şi al dezagregării persoanei prin concupiscenţa demonică. Aceste şapte zile de abstinenţă erau o iniţiere a bărbatului pentru înfrânare şi trecea drept un noviciat monahal. blazat şi scufundat într-o uriaşă plictiseală. ea cere cu totul altceva: minunea transfigurării erosului. dozează şi în cele din urmă nimiceşte iubirea. . pe de altă parte. integritatea iniţială. împotriva sfinţeniei întrupării. E demn de remarcat faptul că ritualul nu comportă nici o teamă de sex. ci Stăpânului şi Domnului care are puterea de a metamorfoza. cei doi petreceau în 176 rugăciune pentru a se pregăti pentru taina iubirii . De-a lungul întregii lor vieţi. pe de o parte. După vechea tradiţie. nouă şi neîntinată. Libertatea moravurilor lumii moderne. tocmai pentru redobândirea castităţii pierdute. Păcatul trupesc nu este păcatul trupului. 176 Între. Ca remediu este nevoie de o adâncă penetrare sacramentală a naturii umane. e o distanţă infinită. Unele manuscrise vechi. determină o sete ascunsă de puritate şi de văl. curăţită de stigmatele trecutului pângărit. Clement al Alexandriei vorbeşte de „harul paradisiac" care restituie spiritului uman ao^poauvri. Este pervertirea ultimă a principiului fecioriei. printr-un contrast violent.celorlalte. nici o urmă de neîncredere sau de dispreţ. şi căsătoria este un Sacrament. a integrităţii fiinţei. îl reprezintă pe satan cu două feţe. pentru atingerea castităţii. o Taină. iubirea se prezintă din nou ca o fascinantă şi singura mare aventură în care fiinţa umană atinge cerul nu numai poetic. „banchetele" actuale cu „chefurile" lor şi graba din care iubirea nu poate ieşi decât profund rănită şi. în mod cu totul paradoxal. Măreţia comuniunii conjugale cere ca biruinţa să revină nu tiranului care apasă.

Inepuizabila bogăţie a textelor amintite culminează spre esenţial: natura euharistică a iubirii conjugale. Prin aceste nume. „tu eşti mai de preţ decât sufletul meu" îi spune el soţiei sale.20-33) şi a Evangheliei de la loan (2. 1953.. harisma. bărbate. „legătură nedesfăcută". bărbat şi femeie. „Ca atunci când vei întinde dreapta. şi cuvântul lui se potriveşte bine demnităţii ameţitoare a căsătoriei. pe mire şi pe mireasă cu văpaia iubirii" se roagă ritualul caldeean şi „în dimineaţa fiecărei zile să te trezeşti în bucurie. „Iubire" şi „mereu" (fr. soţii ascultă citirea Epistolei către Efeseni (5. întreabă: „Ce mire în afară de Domnul nostru a murit vreodată pentru mireasa lui şi ce mireasă şi-a ales vreodată ca mire un pironit pe cruce?. ca să lase în mâinile noastre fragile o fiinţă. Şi oriunde o vei pune pe stânga darurile Lui să te însoţească" (Binecuvântarea nupţială a Sfântului Efrem). Rousseau în Le mariage dans Ies Eglises d'Orient. lacob din Sarug (sec V-VI). Iubirea este tainică. Nici un cuvânt pur omenesc nuşi respectă niciodată frumoasele sale făgăduinţele. „iubirea unuia pentru celălalt şi prietenie tandră".1-11). împodobiţi cu acest simbol. izolat. ci greul este calea". Iubirea firească. secularizată. Bărbatului şi femeii li se dăduse ocazia să prefigureze această taină faţă de care nu erau decât închipuire şi simbol. şi se roagă fără încetare pentru „iubire desăvârşită". dacă îţi vei mântui bărbatul? Sau ce ştii tu. dar poate să şi plece pe neaşteptate.că îţi vei mântui femeia?". spune Kierkegaard. După Sfântul loan Gură de Aur un soţ adevărat nu se opreşte în faţa morţii. Doamne.. 177 La vie spirituelle. Citată de Don O. este o victimă fără apărare a nestatorniciei omeneşti. mâna Domnului să te miluiască.. Este de înţeles insistenţa neobosită cu care Taina Cununiei cere minunea. domolirea ei până la dispariţie este şi mai de neînţeles decât naşterea ei. „pentru sine". „Ce ştii tu. Amour şi toujours) nu rimează decât în poezia „primei dimineţi". în tratatul Despre 177 vălul lui Moise .". femeie. Moise (relatând facerea omului) a exprimat această mare taină ascunzândo sub văl.. „îmbrăţişează. se citeşte versetul 3 din Psalmul 20: „Pus-ai pe capul lui cunună de piatră scumpă". 13-15. da.„Nu drumul este greu. Ritul caldeean o . După ritualul încununării. Această întrebare-răspuns este sabia ascuţită care jertfeşte tot ce este individual. p. un destin! Numai o iubire dinlăuntrul iubirii dumnezeieşti îşi poate asuma aşa ceva. Câtă încredere din partea lui Dumnezeu. ea vine dintr-o dată. Apostolul i-a dezvăluit strălucirea pentru toată lumea şi cuvântul lui Moise s-a limpezit: „Din doi ei au devenit unul".

Sfântul Grigorie de Nazianz. îi spune că a unit cu gândul mâinile celor doi miri.. 178 Unele rituri euharistice vechi conţineau binecuvântarea unei cupe pline cu lapte. 282. mirele e ca arborele vieţii în Biserică. Legătura tainică între minunea de la Cana. La armeni şi la etiopieni. Apoi preotul dă „cupa comună". căsătoria se celebrează în timpul Liturghiei. . în slujba cununiei se dă numai „cupa comună" şi mirii beau astfel din cupa comună a vieţii. viu reprezentată de cupa euharistică. cap. cruce şi potir se dezvăluie în ritualul paharului comun al mântuirii. ţinând mâna Evei. Celebra icoană a Sfintei Treimi pictată de Rubliov o sugerează. 180 De septem sacramentis. Alaiul este condus de preotul care uneşte mâinile mirilor. 180 Sfântul Simeon al Tesalonicului descrie obiceiurile din secolul al XVlea: „Preotul ia potirul cu Darurile dinainte sfinţite şi spune: Sfintele. 179 Tertulian notează că în vremea lui binecuvântarea nupţială era dată în timpul Messei.. Fructele lui sunt hrănitoare. „Mireasa 178 e ca o cupă din aur fin plină până sus de lapte şi stropită cu picături de sânge". soţii o ridică până la inima dumnezeiască. scuzându-se că n-a putut asista la nunta fiicei lui. Căci Sfânta Împărtăşanie desăvârşeşte şi pecetluieşte cununia. sfinţilor". Codul canonic ortodox spune. 179 Conform Codexului Barberini. Acest ritual este urmat de o chemare la procesiune. Astăzi. o pune în mâna lui Adam". Legând iubirea lor de iubirea lui Dumnezeu. un rezumat simbolic al dansului nupţial de odinioară. „Sfânta Treime să se sălăşluiască de-a pururea în această cameră de nuntă!".. frunzele lui sunt pentru vindecare". El dă Sfânta Împărtăşanie mirilor. pentru perioada recentă: „Cununia se celebrează după Liturghie" (Kormtchaja Kniga).. ritualul aminteşte în linii mari Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. Ritualul armean ne lămureşte foarte bine semnificaţia acestui gest: preotul îl reprezintă pe Dumnezeu Creatorul şi îi reproduce gestul de la creaţie: „Dumnezeu. cupa era euharistică . Molitfelnicul menţionează binecuvântarea cupei. încă din secolul al Xllea.precizează într-un mod foarte fericit! „în camera sa de nuntă. în scrisoarea către prietenul său Anysius. mirii se împărtăşesc la Liturghia de dimineaţă.

purtând făcliile aprinse. el este plasat în axa veşniciei. Aceasta este şi semnificaţia procesiunilor liturgice în jurul templului. Fapte 13. îi conduce făcând o întreită ocolire. 24 se referă la 181 importanţa care s-a acordat din totdeauna „intrărilor" . Dar aceşti Sfinţi sunt cinstiţi mai cu seamă pentru că sunt „întocmai" cu Apostolii. III Regi 3. Cel ce ştie să intre şi să iasă „cu vrednicie" este stăpân pe propriul său destin. Plasarea demnităţii lor împărăteşti pusă sub semnul Crucii biruitoare este o trimitere la Preoţia Împărătească a soţilor. 181 „Mica" şi „Marea Ieşire" arată creşterea lucrării liturgice.Preotul. mergând înaintea mirilor.. ele transformă un spaţiu oarecare în spaţiu sacru. cercul figurează eternitatea exprimându-i puterea de protecţie. 24. Rugăciunea finală coboară în timp şi dă binecuvântarea pentru o viaţă lungă şi mulţi urmaşi. pentru răspândirea misionară a credinţei. Textele II Regi 3. spaţiul sacru răspunde însetării după Paradisul pierdut şi anticipează Împărăţia. Formă geometrică a zidurilor din jurul templelor şi a oraşelor de odinioară. Luca 13. Alaiul este însoţit de cântarea împrumutată din slujba Naşterii Mântuitorului: „Isaie." Întreita ocolire este o triplă intensificare a simbolului cercului. Ultimele cuvinte ale ritualului îi întoarce aşadar pe soţi spre misiunea lor apostolică: mărturisirea credinţei prin viaţa lor. dănţuieşte!" şi de troparul: „Sfinţilor mucenici. răspunde dorului de veşnicie. cavalerul . Drumul vieţii conjugale nu mai e un simplu itinerar. 182 Vechiul rit include troparul. prin Preoţia lor conjugală. nunii. în urma lor vin.şi domnişoara de onoare.. reproducând simbolic infinitul. Dacă timpul sacru. 7. şi poate nici . liturgic. Iar otpustul regăseşte esenţialul puterii primite prin Sfânta Taină pomenind numele Sfinţilor Constantin şi Elena: „Cei 182 întocmai cu Apostolii şi care au văzut Crucea Ta pe cer" . 25. aşa încât de acum mersul lor comun seamănă cu axul nemişcat al unei roţi care se învârteşte. SEXUALITATEA ŞI CASTITATEA CONJUGALĂ PROBLEMA Sexualitatea n-a primit niciodată o explicaţie satisfăcătoare. Rugăciunea de la sfârşit cere: „Binecuvântează intrările şi ieşirile lor".

G. Trupul incomodează în mod simţitor. reducţie a fiinţei umane la angelism. nu mai este decât un pas pe care Origen îl face fără nici o prudenţă. Omul a fost creat bărbat-femeie înainte de cădere şi comunitatea conjugală este vizibil voită şi binecuvântată de Dumnezeu: „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. spunea Origen . ci la 185 valoarea absolută a Împărăţiei şi a iubirii Împăratului . combate energic această teorie şi restabileşte magistral echilibrul doctrinar. Ipoteza nu este convingătoare. 184 P. tocmai acestora le adresează câteva dintre cele mai profunde cuvinte ale Sale. Binele nu este iubit decât atunci când este Persoană vie.. Sfântul Grigorie de Nyssa alunecă spre o excesivă spiritualizare. De aceea „femeia păcătoasă" nu este „dată satanei" (pedagogie paulină). matur. ci iertată pentru că „mult a iubit". G. 509. dar acest lucru cere o soluţie mai puţin simplistă. ale Sfântului Maxim Mărturisitorul (P. Evanghelia nu conţine nici un „sistem etic". Principiul binelui este cu atât mai mult respectat. ca păstor de suflete. ceea ce vrea să spună în contextul respectiv că ea a resimţit în mod profund iertarea şi a dovedit o mare dragoste pentru Domnul. Transcendenţa stării edenice explică o oarecare ezitare a gândirii în acest sens. la angelism." Multe din afirmaţiile Părinţilor sunt de natură net pedagogică: „A avea îndoieli cu privire la viaţa conjugală este de folos. Sfântul loan Gură de Aur. De aici până la spiritualizarea excesivă. 94. această atitudine existenţială explică toate paradoxurile Evangheliei.. 185 Vezi D. 183 Sfântul loan Damaschin sintetizează opiniile Sfântului Grigorie de Nyssa. Comme toi-même (anexele I şi II). 188). Dumnezeu. de Rougemont. diferenţierea sexuală 183 este o consecinţă a căderii . sfătuieşte neamestecarea „cu desfrânaţii". În antropologia sa. Ed. Hristos. Stăpânul sufletelor. 1961. Surprinzătoarea noutate a judecăţilor sale vine din faptul că ele se referă nu la principii morale. la spirit pur (P. 1208). Albin Michel.n-o va primi vreodată. G. Dacă Sfântul Pavel. Sensul ascuns al textului despre „cei ce se fac pe ei înşişi fameni . Pentru unii Părinţi. 16. fiindcă acest gând 184 stimulează elanul către desăvârşire". Paris.

Orice dorinţă de a plăcea soţiei îl fărâmiţează pe bărbat şi dăunează slujirii sale către Domnul.. sfinţită. Or. Episcop de Iconium (f394). de unde principiul ascetic al „postirii ochilor". cu privire la obscenitate.. Sinodul Trullan precizează. Om. care fac spiritul „să consimtă în mod conştient şi voit". vădita lui misoginie. a vrut să impună celibatul preoţilor sub pretextul că sfinţenia liturgică şi săvârşirea Sfintei Euharistii ar fi incompatibile cu viaţa conjugală. Ad Haebr. Dar cel care a determinat hotărârea Sinodului şi canonizarea stării conjugale a preotului a fost tocmai Episcopul Pafnutie. Curentul ascetic extremist. în timpul primului Sinod ecumenic. VII. nu le este. 186 În Epist. Sinodul de la Gangra (sec.. ea este castă. Or.. El nu se adresează călugărilor. căci amândouă au fost instituite de Dumnezeu. ci tuturor oamenilor.5 şi 10). Biserica Sinoadelor nu şi-a asumat niciodată această mentalitate. pe deplin accesibil şi femeilor căsătorite? Rigorismul ostil simţurilor tinde să confunde între ele trupul. călugăr şi ascet foarte sever. că acest rău este în gândurile întinate. sunt legate de Parusie.. al curăţirii minţii. Urmează de aici că şi călugărul şi mireanul trebuie să atingă aceleaşi înălţimi." şi să facă fapte bune. formulează o concepţie foarte ortodoxă: şi căsătoria şi fecioria sunt vrednice de mare cinstire. adică: „să aibă nădejdea în Dumnezeu şi să stăruiască în cereri şi în rugăciuni. cei bogaţi sunt cei ce nu vor intra în Împărăţie. noaptea şi ziua. IV) condamnă cu tărie orice dispreţuire a raporturilor conjugale.5. Sfântul Amfilohie. ce este bun şi plăcut înaintea lui Dumnezeu". O anumită atitudine faţă de aproapele nostru poate trece drept cea mai mare desfrânare. Prin cuvântul cunoscut: „desfrânaţii nu vor intra în Împărăţie" se înţelege de obicei condamnarea adulterului. după Evanghelie. erosul şi păcatul. grijile faţă de lucrurile lumii acesteia sunt condamnate. . 4. căci „căsătoria în sine este demnă şi fără pată". carnale. „Sfaturile personale" ale Sfântului Apostol Pavel cu privire la căsătorie.. oare." învaţă 186 Sfântul loan Gură de Aur . fiindcă timpul este scurt. Or. Este un contrast foarte vizibil subliniat între judecăţile care iartă păcatele datorate firii şi severitatea extremă faţă de greşelile spiritului.pentru Împărăţie" este foarte complex. căci exigenţa absolutului se adresează în aceeaşi măsură şi celor căsătoriţi şi celor feciorelnici: „Când Hristos ne porunceşte să urmăm calea cea strâmtă. în imaginaţie. ce le cere Sfântul Apostol Pavel văduvelor (I Tim..

Dar. Iubirea biruitoare nu are istorie. 51. Asistăm la . ca şi monahismul. O sexualitate obsedantă. legăturile conjugale încarcă conştiinţa. desigur. Dar desluşirile unui sens. Soţii trăiesc supranaturalul şi sfinţenia comuniunii lor nu „în ciuda căsătoriei". „ei pot avea 189 virtuţi mai mari decât monahii" . Viitorul lumii se joacă totuşi pe o soluţie pe măsura omului. în Etudes Carmélitaines.. 147. trebuie să dăm mare atenţie învăţăturii atât de echilibrate a Sfântului loan Gură de Aur: „soţii adevăraţi nu sunt mai prejos de călugări". 188 Vezi de exemplu Le conflit vécu. Sub efectul unei obscure dispreţuiri . şi violenta ei negare a oricărei profunzimi mistice a trupului. Smerenia conjugală nu-şi dezvăluie taina decât lui Dumnezeu şi nimănui altcuiva. MITUL MODERN AL SEXUALITĂŢII „Sexul conformist" al mentalităţii burgheze a cultivat multă vreme dreptul de acuplare legalizată. Conştiinţa Bisericii se preciza şi se adâncea sub presiunea stimulatoare a ereziilor. aluatul generos aruncat în frământătura lumii păgâne trebuia să fie neîntinat. 187 Ca în Sonata Kreutzer de Tolstoi. De unde extrema sărăcie a statutului sexual în învăţătura curentă. comportă un risc absolut. prin puterea obişnuinţei. se fac încet. utilizarea lor. invadează viaţa publică. căsătoria. Fără să alunecăm în greşeala comparaţiilor inoperante. Cuvântul celebru: Inter feces et urinam nescimur exagerează într-o manieră apăsătoare şi simplistă sensul unor texte vechi testamentare „întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea" trecând sub uitare faptul că toate aceste texte sunt dinaintea întrupării. şi este evident că sub 188 influenţa lui multe cupluri trăiesc în neîmplinire . După ipocrita pudoare victoriană a secolului al XlX-lea. ci doar despre sexualitate. ci prin împlinirea adusă de ea. mereu mai bogat şi universal.209. G. nici despre eros. nu are literatură. 189 P. demistifîcarea tabuurilor sexuale ajung la o dezlănţuire erotică fără precedent.. Trebuie să recunoaştem că mentalitatea curentă asupra căsătoriei 187 rămâne sub valoarea acesteia. obositoare. Chiar şi congresele specialiştilor nu mai vorbesc despre iubire. deformează noţiunile evanghelice de trup şi de păcat.În zorii creştinismului. 1936. 62. derularea colectivă.

Indirect. vulgarizarea mijloacelor. Această neînţelegere a fecioriei şi a vocaţiei sale eshatologice. nesemnificativă prin profanările ei. Sexul ridicat la rangul de obiect al unei noi şi triste religii nu are nimic comun nici măcar cu fetişismul religios antic. Or. etalarea trupului provoacă o reacţie neaşteptată şi explică voga strip-tease-ului. se dezumanizează la fel. monstruos. ea îşi lasă adepţii să plece într-o stare de degradare şi. fără suflet şi fără tandreţe. fericita bogăţie de odinioară. Filmat sub „flash-uri". o degradare sistematică şi continuă produce în timp o scădere foarte periculoasă a sensibilităţii şi excitabilităţii erotice şi ameninţă cu 191 bătrâneţea şi impotenţa precoce simţurile blazate . 191 Nudismul. Sprijinit de psihanaliza vulgarizată. Erotismul colectiv al maselor. . care provin din spirit. care cel puţin cunoştea sacrul şi misterul. a devenit o povară. de altfel. ci ascunderea sub văluri excită bărbatul modern. misterul de odinioară nu lasă decât genitalul evocator. „bikinismul". la îndemâna oricui. însăşi cerinţa „vălului" este cea care se răzbună pe depravarea dusă la extrem. O plicticoasă platitudine traversată de scurte convulsii de insecte galvanizate. Noul conformism erotic face apologia sexualului. profund dezechilibrat. Omul redus numai la trup riscă să fie secătuit de forţele sale vitale. repede blazată. Nu goliciunea.mareea ei crescătoare. agravează degradarea sistematică a partenerilor emancipării moderne. 190 Capete. dezgustul general îi nelinişteşte profund pe psihiatrii care încep să vorbească despre o foarte stranie „desexualizare" a umanităţii. 37. Mai mult ca oricând. mergând până la desconsiderarea ei ca ceva „patologic". proiectat pe ecrane şi afişe. învăluirea şi dezvăluirea lentă. cuvântul Sfântului Isaac Sirul este actual: „Lumea este o femeie cu moravuri rele care-i atrage pe 190 toţi bărbaţii care o doresc pentru frumuseţea ei" . Se face dragoste fără dragoste. Un libertin şi un puritan refulat. Pierderea universală a sfinţeniei coboară iubirea la ceva cu totul lipsit de importanţă. la nivelul unei simple descărcări fiziologice. Fecioria. S-ar putea ca suprapopularea lumii întregi să-şi găsească soluţia în firea însăşi. fără bucurie şi chiar fără plăcere: un erotism de bâlci. mai mult ca oricând. pe care sensibilitatea blazată ar dori să o facă să dureze la infinit. pansexualismul înseamnă sfârşitul marilor pasiuni. cea mai frumoasă floare a mucenicilor. ostil simţurilor. o anatomie oferită unei curiozităţi morbide şi. devenită neputincioasă şi care se răzbună pentru că a fost profanată.

Assia Diebar şi altele. Plictiseala este un element infernal. este din ce în ce mai mult o lume . ci „se lasă" din plictiseală şi face dragoste cu sudoarea frunţii sale. Nebunii. în care harisma feminină nu joacă nici un rol.bolnavi. 192 Romanele feminine moderne sunt semnificative pentru această impudoare care se despoaie cu naturaleţe. „Pentru sine" ajunge „pentru plăcerea mea" şi denotă o mentalitate de maimuţă. care se cântă la întristarea sufletului. Lewis. Din simpla satisfacţie 193 se naşte întotdeauna dezgustul . L'année dernière à Marienbad află plictiseala în însăşi inima erotismului. iar nihilismul sexual prin: „Şi după aceea?". Această lume prea masculină. în care femeia se masculinizează. maniacii se înmulţesc. Mai devreme sau mai târziu. nici vălul. Banalitatea uniformă îl face 195 să caşte de plictiseală chiar şi pe Eros . Astăzi femeia şi chiar şi o fată foarte tânără „nu mai este luată". esenţa însăşi a iadului. Schopenhauer spunea că trebuie să alegi între plictiseală şi suferinţă. Există o înrudire secretă între satisfacţie şi moarte. în Paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Parmela Morre. 193 Vezi G. orice nihilism se distruge dinăuntru prin înfricoşătoarea sa întrebare: „La ce bun?". Există deci o tristeţe care 194 este păcat. Viaţa se pierde în plictiseală. Iubirea ruptă de spiritual nu oferă decât trupuri din care sufletul lipseşte şi produce ravagii mentale. Marcel. 194 Termen ascetic care desemnează starea ultimă de abatere a sufletului. De aceea. democratic. dar nu se mişcă. fără a cunoaşte nici taina. Nu trupul. Etre et avoir. cuvântul cheie: plictiseala. Babbitt. Moravia. 192 François Sagan. un cadavru se risipeşte. degenerată. lipsită de geniu şi profunzime apare înfricoşătoarea mărturisire. Maica Domnului este numită cea care distruge păcătoasa întristare. ci spiritul se descompune. fiind fără profunzime şi fără ieşire. ea vine din plictiseală şi cade în deznădejdea acediei . păcat de moarte după asceţi. şi greaţa care însoţeşte finalul nu duce la nimic. l'Ennui. Pe fiecare pagină a acestei literaturi. Este atât de dureros că prin puterea numărului viziunea lor se impune ca normă. 195 Vezi S.

Eşecul literaturii erotice e revelator. el dezleagă enigma. 196 La afirmaţia lui Sartre că omul este condamnat la libertate. El o depăşeşte repede şi se întoarce în mod fatal spre o plăcere mult mai rafinată. Stavroghin (Demonii) declară că s-a dedat la sexualitate fără a simţi vreo plăcere trupească. Aici nu mai este posibil să-i dai iubirii o faţă. p. în această ambianţă.Theotokos şi Dumnezeu nu se poate naşte aici. Odihna războinicului de Christiane Rochefort. La fel. abuzarea sexuală a copiilor. În punctul culminant al infamiei sale. ci mai degrabă o formă anatomică. Mandarinii de 196 Simone de Beauvoir şi cei scăpaţi din sufocantele gheare sartriene . Meritul lui Dostoievski constă în a fi pătruns principiul erotic până la ultima lui adâncime. în confesiunea sa. se instalează Sexul demistificat. se închină acestuia şi ne introduce în „împărăţia lepădării". incestul şi homosexualitatea se afirmă deschis. Obscenul se afirmă pe negarea complice a păcatului şi descoperă viciul în chiar inima omului (Sade. Lawrence.fără Dumnezeu. MerleauPonty răspunde admirabil: Omul este condamnat la sens! (Phénoménologie de la perception. un scriitor de altfel foarte fin. viaţa se identifică cu o istorie plină de „zgomot şi furie şi scrisă de un idiot". cu atât stelele sunt mai strălucitoare. Dostoievski dezvăluie în concupiscenţă un element metafizic care depăşeşte psihicul şi carnalul. se detaşează mai bine pe fundalul întunecat. XIV). Adevăratele valori. Şi . Amanţii lui Louis Malle. şi că impasul în care sfârşeşte este în esenţă spiritual şi religios. spiritul lui este destul de degajat pentru a contempla disperarea unui copil inocent şi pur. nu ajunge decât să substituie înălţării spirituale o simplă tehnică sexuală. de care abuzează şi căruia îi mărturiseşte că „L-a omorât pe Dumnezeu". „nimfetele" lui Nabokov. citându-l pe Shakespeare. Această literatură reflectă cu fidelitate starea sufletului modern care resoarbe religiosul în sexual. În afara raporturilor Kinsey înfloresc instantaneele erotice din Drumurile Flandrei. de G. în oroarea crimei pe care o va comite. Pentru întunecatul Faulkner. în ciuda tuturor eforturilor. Este cât se poate de limpede că astăzi vocaţia fecioriei e cu totul altceva decât o frustrare. Tropicele lui Miiller. ea este darul omului către Dumnezeu. Când Feodor Karamazov îşi încheie mărturisirea desfrânării cu cea a profanării unei icoane făcătoare de minuni a Maicii Domnului. omniprezent. fiindcă este fără Maica. Cu cât noaptea e mai neagră. cele nemuritoare. E simptomatic faptul că. într-o lume desacralizată. sterilizat. Bataille).

.. realitate pe care doar o presimte şi o simbolizează. Soţii. În viaţa conjugală.n. întors către Sfârşit. cu înţelepciune . vorbeşte de mântuire „prin castitate [rom. îndreptată către integritatea castă a fiinţei. de toată tandreţea şi grija de celălalt pentru a umple acest abis. Asceza echilibrată duce la înţelegerea faptului că viaţa trupului şi a sufletului în celibat şi în căsătorie este arta spiritului. dar numai spiritualul o poate realiza. şi astăzi încă. cum bine se vede. absenţa unui arhetip al fiinţei conjugale! A considera căsătoria Sfântului losif cu Maica Domnului este cu totul insuficient pentru aceasta. deschizând imediat o prăpastie ameţitoare. Abstinenţa conjugală suprimă erosul fără a-l transfigura. Şocul emoţional. Fiinţa umană întreagă este sexuată. prin integrarea tuturor elementelor fiinţei umane într-un tot feciorelnic. Dar cât este de simptomatică starea încă pre-teologică a căsătoriei. După paroxismul preliminariilor urmează singurătatea. în sensul imediat.„un singur trup" ea se depăşeşte şi trezeşte setea de: o singură fiinţă. Energia sexului e o forţă creatoare a cărei sursă este spiritul. Aceasta este ieşirea din sinea egoistă spre prezenţa transparentă şi curată a unuia în faţa celuilalt. pe aceeaşi transcendere către Dumnezeu. puterea integrităţii şi a integrării tuturor elementelor existenţei. Noţiunea de castitate desemnează mai înainte de orice o calitate spirituală.ce oferă ea ca jertfă. red. Este nevoie de toate puterile harismatice ale iubirii. Iubirea invită la întâlnire în trăirea trupească. pentru a fi sfinţi. trebuie să inventeze . un eveniment prin esenţă lăuntric spiritului. „înţelepciunea" deplină. fondat pe aceeaşi depăşire. sexualitatea îşi revelează sensul simbolic: căutând cu pasiune unitatea . înţelegerea acestui text în sensul: „mântuirea prin . Este. elanul atracţiei este urmat de recul. 2. CASTITATEA Psihologia abisală modernă (Jung) deosebeşte energia sexului de cea sexuală. iubirea omenească. Sfântul Pavel în I Tim. numai când pătrunde în domeniul fiziologicului se transformă parţial în energie sexuală.]".15. eşti bărbat sau femeie până la ultima fibră a fiinţei. Textul grecesc spune adică. oprirea din momentul plăcerii închide fiinţa în ea însăşi. castitatea se plasează la începutul acestor două stări ale umanismului creştin integral. Stăpânirea ascetică în acest moment e decisivă pentru destinul persoanei. o smulge din întâlnire. aceasta este orientarea eshatologică spre veacul viitor în care oamenii vor fi ca îngerii. o lucrare cu totul pozitivă. e tot un dar.

fecioara se naşte pe sine pentru Parusie.18) . dacă ciclul naşterilor prelungeşte viaţa prin morţile succesive. Dincolo de ciclul fecundităţii. ciclul însuşi este salvat „prin castitatea" care face din maternitate. oare. ar însemna un incontestabil contrasens. fără feciorie) păzeşte hotărârile Legii (urmează castitatea spiritului). „Taina iubirii" este taina lumii ce va 197 să fie . simbol al unităţii. dar împlinitor al legii . La fel şi în căsătorie. lucrează castitatea. ea se transcende spre integritatea spirituală a unei singure fiinţe. Cuplul fecund sau steril depăşeşte în acelaşi mod funcţionalul. concepţia personalistă cu privire la căsătorie este o elevaţie ultimă. înrudirea lor profundă autorizează o mutaţie a termenilor: „Deci. 197 Isaia (26. Altfel. 2. cât şi cei căsătoriţi.din fire netăiat împrejur. Scopul procreaţiei slujeşte specia şi reduce iubirea la sexualitate instrumentală şi utilitară. care întrece firea). desăvârşesc creaţia.maternitatea în castitate". până la reconstituirea fiinţei caste. cărora le este mai la îndemână să se plaseze la nivelul maselor reducând căsătoria la sexualitate reproducătoare. aristocratică a spiritului şi ea se opune democratizării adevărurilor de către marea masă. socotită ca tăiere împrejur? Iar el . Atât călugării. sub toate formele ei. cât şi de către conducători. întrebarea Marelui Inchizitor (la Dostoievski) redevine una dintre cele mai actuale: masa celor căsătoriţi nu este redusă la starea de humus care să producă o minoritate de feciori-dumnezei? Sexualitatea se depăşeşte prin propria sa simbolistică. făuritori de diamante cereşti. integrat până în adâncul lui spiritual. face trupul feciorelnic. naşterea noului eon. dacă cel netăiat împrejur (fiziologic. pe tine («pe tine» desemnează aici cazul fecioarelor nebune din parabolă. De aceea numai aspectul personalist al iubirii conjugale este hotărâtor. concepţia sociologică (procreaţia) separă şi opune cele două stări.(ascultare lăuntrică a voii lui Dumnezeu. Vedem acest lucru în dialectica paulină cu privire la tăierea împrejur (Rom. nu te va judeca. cărora fecioria fizică nu le-a folosit la nimic) care prin litera legii şi prin tăierea împrejur eşti călcător de lege? Pentru c ă nu . 26-29) pe care Sfântul Pavel o plasează în plan spiritual dând o perspectivă identică dialecticii castităţii. netăierea lui împrejur nu va fi. plasându-l astfel în perspectiva funcţională şi nu în cea ontologică. Desigur. Numai în felul acesta se poate întâlni căsătoria cu monahismul ca împreună să se unească în prefigurarea eshatologică a Împărăţiei.naşterea eshatologică a „duhului de mântuire". oare. instinctivul şi pasionalul şi personalizează.

Ea devine din ce în ce mai puţin tulbure. soţii îşi trăiesc viaţa sexuală fără ca acest lucru să le . îşi pierde puterea oarbă de seducţie. Într-o singură clipă: „Astăzi vei fi cu Mine în rai" sau: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este". a cărui laudă nu vine de la oameni. postul cu regimul vegetarian. Ea altoieşte scopurile empirice pe finalităţile create de spirit şi îndreaptă şi călăuzeşte totul în sus.cel ce se arată pe dinafară (fiziologic) e iudeu. dar un psihiatru creştin cunoaşte limitele ştiinţei sale şi ştie ce anume o poate duce mai departe şi o poate desăvârşi prin lucrarea vindecătoare a harului. nici cea arătată în trup pe dinafară este tăiere împrejur... spirit neîntinat) cel întru ascuns. spre Cel Preaînalt. în comentariul său la Psalmul 147. Atâta vreme cât psihanaliza va continua să lupte împotriva iraţionalului şi a inconştientului doar prin lumina raţiunii." Această laudă este dată cu anticipaţie în timpul încununării soţilor în Taina nunţii. se umanizează şi se inserează calitativ în spiritual. Acesta este esenţialul transfigurării. energia sexuală se eliberează de pura animalitate. în duh. ascetismul cu igiena sportivă. Iubirea pătrunde până la rădăcina instinctului şi transsubstanţiază naturalul: „iubirea schimbă substanţa însăşi a lucrurilor" spune Sfântul loan Gură de Aur. Sfântul Augustin spune: „Fecioria trupului aparţine unui mic număr. Dar numai asceza. Asceza marilor oameni duhovniceşti prezintă toate elementele a ceea ce se numeşte sublimare (freudiană) sau metamorfoză (jungiană): înălţare progresivă în care tot ce este „sublimat" este atras şi absorbit de sfera mai elevată. cabinetul unui psihiatru nu este un sanctuar. Oricât s-ar identifica acolo păcatul cu boala. Pentru a schimba însăşi firea omului trebuie să recurgi la mijloace dătătoare de har şi la puterea sacramentală a iertării păcatelor. acest tratament rămâne cu totul străin de puterea care porunceşte: „Ridică-te şi umblă. iar tăiere împrejur (feciorie) este aceea a inimii. În cursul ascensiunii. nu în literă. ci totul este în profunzime plămădit şi orientat. dar fecioria inimii trebuie să fie fapta tuturor". ci este iudeu (feciorie lăuntrică. în această înălţare. îşi cunoaşte punctul culminant: Cel Desăvârşit şi Preaînalt. ci de la Dumnezeu. conferindu-i omului dinamismul său ascendent. Desigur. unde nimic nu este suprimat sau înăbuşit. şi să nu mai păcătuieşti". Sub harul Tainei. va rămâne neproductivă.

întrupează imaginea în piatră. Ea alimentează arta. un sfânt. dar imaginaţia lor este pentru totdeauna cucerită de chipul lui Hristos. ea devine un neprihănit izvor de bucurie imaterială: „Tot ce este desăvârşit în felul de a fi trebuie să se înalţe deasupra felului propriu de a fi. 198 „Paradisul gnosticului credincios este chiar trupul lui. Fiecare cuvânt al lui lisus. ca un grăunte de muştar căzut pe pământ. Conştiinţa descoperă că e împiedicată de subconştientul care nu se supune niciodată poruncilor directe. . imperativul. În frumuseţea unui trup. sufletul este forma lui.aducă vreo cât de mică scădere în viaţa lor lăuntrică. 161. Cultura ascetică a imaginaţiei se impune mai mult ca oricând. în sunet. Dar arta nu creează niciodată un obiect viu. Corbin Terre celeste et corps de ressurection. Imaginaţia joacă aici un rol important. Dumnezeu vrea să fie slăvit prin făptura Lui. sculându-se. La fel. Această mişcare este începutul unui veac nou (eon) în destinul lumii: răpit de uimire. 199 Episcopul Nonu al Edessei. privind-o pe frumoasa dansatoare Pelaghia. o fiinţă fără asemănare". învaţă contemplarea tainelor. morala sunt inoperante. o icoană vie. imperativelor puse şi impuse. Sfântul Apostol Pavel este foarte impresionat de legea unei rezistenţe iraţionale: „Pentru că ceea ce fac nu ştiu". să împlinească toată măsura condiţiei umane „prin castitate". citat de H. şi infernul omului şi fără credinţă şi fără cunoaştere este tot trupul lui". O educaţie iconografică iniţiază în adevărata frumuseţe. să fie oameni până la capăt.. principiul abstract. Un Dostoievski.. Imaginaţia şi erosul ei vor cere întotdeauna o imagine întruchipată. Fiul rătăcitor a simţit în sfârşit suflarea Duhului Sfânt: „şi. devenită ea însăşi sfântă. să devină altceva. un Bernanos coboară în tenebre. Sfântul loan Scărarul învaţă ce este imaginaţia neprihănită descriind 199 atitudinea unui ascet care. ne-o spune mitul Galateei. omul contemplă imensitatea gândirii lui Dumnezeu în ce-l priveşte. văzând frumuseţea unei femei goale „slăvea foarte pe Făcătorul din acest prilej şi numai de vederea ei era mişcat la iubirea lui Dumnezeu şi-i izvorau lacrimi. Sensul ascuns al cuvintelor Lui îi inspiră pe cei cărora le este dat. iar 198 în frumuseţea sufletului chipul lui Dumnezeu este cel ce ne încântă . şi de aceea cuvântul lui lisus despre căsătorie se încheie cu: „Cine poate înţelege să înţeleagă!". p. va încolţi atunci când va fi voi. împlinindu-şi simbolismul său. spune Goethe. a venit la tatăl său". în culoare.

exprimând „unicul" ascezei conjugale. prin imaginaţie lucrează puterea lor de ispitire. înţelege acest lucru cine ştie că imaginaţia e legată direct de viaţa afectivă. hule. neavând temei de aplicare. 4. După rădăcină. este o sete infernală care nu poate fi potolită. tu. Acestea sunt care spurcă pe om". ele au instinctul reglat prin fire. ucideri. Nu „pântecele". Dar prefixul „con ". toţi ucişi de Asmodeu (demonul curviei). 88. Tobie întâlneşte o tânără care avusese şapte miri. o astfel de simţire şi lucrare. Istoria lui Tobie relatează şi descrie izbânda neprihănirii asupra elementului demoniac al concupiscenţei. ci ce iese din inima lui. Instinctele au încetat să mai „bată la uşă" (Fac. inconştientul. simbol al activităţii psihice conştiente. judecata morală nu se exercită. duhul viclean este izvorul stricăciunilor sexuale în păgânism: imaginaţia este perversă când omul este conştient şi consimte. 893. De aceea. Simbolismul e clar: mirii fuseseră stăpâniţi de dracul curviei şi moartea lor arată caracterul . Animalele sunt lipsite de concupiscenţă. apoi sau îmbrăcat cu pudoare. Clement al Romei vede semnul desăvârşirii când un frate (un creştin) priveşte o soră (o creştină) fără săşi imagineze nimic sexual. adultere. 7) şi au intrat în câmpul luminat al conştiinţei. a înviat nestricăcios înainte de învierea cea de 200 obşte" . acolo unde conştiinţa este absentă. mărturii mincinoase. G. femeie unică. tu eşti pentru mine toate femeile" spune poetul. „O. singurele arme de folos sunt atenţia duhovnicească. întradevăr. desfrânări. este cel ce spurcă pe om. rugăciunea şi harul. cuvântul con-cupiscentia. şi firea e curată. în asemenea prilejuri. „Căci din inimă ies: gânduri rele. Be-gierde. după asceţi. 200 P. iar aceasta de eros şi de senzualitate. Este o emoţionantă preînchipuire a Tainei cununiei în Vechiul Testament. oamenii erau îmbrăcaţi în goliciunea lor „fără ruşine". au devenit conştienţi de cădere. tocmai prin imaginaţie pătrund demoni în mintea omului.Dacă unul ca acesta are totdeauna. Or. Călăuzit de Arhanghelul Rafail. semnifică intervenţia raţiunii. furtişaguri. „Be". Privirea cu poftă conştientă este păcat de curvie. înaintea păcatului şi a Legii care îl dezvăluie. Concupiscenţa apare cu intervenţia conştiinţei în viaţa sexuală. Castitatea este imaginaţia pe deplin curăţită şi stăpânită. O imaginaţie erotică descompune mintea care se complace în imagini necurate fără nici o limită sau sfârşit. înseamnă viaţa inconştientă a naturii. a conştiinţei noastre. Aici.

populaţia Terei se ridică la 3 miliarde. că sunt curată". nu plăcerea o caut (patima oarbă). 202 avortul liber consimţit este un asasinat . Acum câteva mii de ani. concupiscenţa este distrusă până la rădăcină prin ocrotirea cerească: Rafail înseamnă în ebraică leacul lui Dumnezeu. Şi „când va trebui să te apropii de Sara. datează din secolul al IV-lea. (în Franţa. Binevoieşte deci a avea milă de ea şi de mine şi a ne duce împreună până la bătrâneţe! Şi a zis şi ea cu el: Amin!". Asmodeu este învins. În afara cazurilor de pericol de moarte şi care sunt de resortul chirurgiei. „creşteţi şi vă înmulţiţi". când omenirea a umplut tot pământul". numărul avorturilor este egal cu numărul naşterilor. PROBLEMA LIMITĂRII NAŞTERILOR „Prima raţiune a căsătoriei este rânduirea sexualităţii. atrăgând astfel acoperământul duhovnicesc al îngerului. Conform statisticilor. acceptat ca scop al căsătoriei. 201 Cuvântări despre căsătorie. repeta în rugăciunile ei. Acest cuvânt al Sfântului loan 201 Gură de Aur . Astăzi. ridicaţi-vă amândoi şi strigaţi către milostivul Dumnezeu şi El vă va milui şi vă va mântui". Doamne. Tobie „a iubit-o şi sufletul lui s-a lipit de ea foarte".ucigător al acestei patimi. pune sub semnul întrebării însăşi căsătoria şi ridică o problemă dintre cele mai grave conştiinţei de astăzi. Doamne. Legătura demonică este spulberată de neprihănirea amândurora. luând pe sora mea. dimpotrivă. Fata. Instinctul animal de înmulţire. Acest leac nu este altul decât castitatea. Israel era o mică parte din toată omenirea care număra cu aproximaţie 30 de milioane. Rugăciunea lor e plină de el: „Şi acum. El a luat-o pe Sara şi îngerul i-a poruncit să afume camera de nuntă: simbol transparent al curăţiei şi al rugăciunii-ofrandă. ea se dublează la fiecare 40 de ani.) Remediul cel mai eficace ar fi . BIRTH CONTROL. Atunci. deci va atinge spre anul 2000 cifra de 6 miliarde. şi spre 2400 va fi un om pe metru pătrat şi nu mult după aceea se vor atinge unul de celălalt. mai ales acum. ci o fac cu inimă curată (desăvârşirea plină de Sfântul Duh). reprezintă castitatea: „Tu ştii. prezentă în orice iubire adevărată care s-a aprins de la „focul mistuitor al Celui Veşnic". a lui Tobie şi a Sarei. cele douăsprezece triburi ale lui Israel trăiau sub Legea veche.

„lapinismul". va descrie. Articolul 3 declară: „Va fi pedepsit cu una până la şase luni închisoare şi amendă între 100 şi 5000 de franci oricine. Legea a fost inspirată de grija pentru viitorul ţării şi neliniştea în faţa diminuării natalităţii. Un îndoit efort. în Franţa asistăm astăzi la o campanie virulentă pentru suprimarea legii din 31 iulie 1920. în ţările subdezvoltate.prevenirea concepţiei. în loc să tai. XIX l. Dar. in Io. unul economic. Este vorba aşadar de mijloace pedagogice şi medicale de a regla fecunditatea. Prima este sociologică. Dar această intervenţie umană atinge elementul cel mai profund şi cel mai intim al existenţei umane. în scopul propagandei anticoncepţionale. pe de altă parte. va divulga sau se va oferi să dezvăluie procedee de prevenire a sarcinii. fidelă concepţiei sale despre procreaţie ca primă finalitate a căsătoriei. la care se raportează conştiinţa creştină a soţilor. V. Om. trebuie să vindeci. 202 Sinodul al Vl-lea. Societatea trebuie să inventeze mijlocul de a oferi fiecărui cuplu condiţiile umane ale unei vieţi decente şi ale unei bune educaţii a copiilor. 35. în funcţie de starea de sănătate a mamei. de posibilităţile materiale ale familiei şi în vederea unei educaţii echilibrate a copiilor. ceea ce înseamnă suprimarea pur şi simplu a căsătoriei. aplicarea principiilor unei crescătorii de animale la viaţa umană. se impune înainte de orice intervenţie legislativă a statului. Al doilea plan este cel al Bisericii. a societăţii şi a Statului. Aceste pedepse se vor aplica oricui. Biserica Apuseană. unde există o înspăimântătoare mortalitate infantilă şi ameninţarea continuă cu înfometarea. Om. Trebuie să evităm confundarea umanului cu animalul. Apolog. sau chiar să faciliteze folosirea acestor procedee. alegerea tehnicilor este liberă. in Galat. se află într-o situaţie dintre cele mai dificile. intervenţia societăţii se impune vizibil. Astfel. În majoritatea ţărilor. „căsătoria albă" (syneisaktism) a fost dezaprobată de Biserica primelor .. „planificarea familială" se ocupă de putinţa cuplurilor de a-şi dirija fecunditatea în mod raţional: rărirea naşterilor. celălalt educativ pentru formarea cuplurilor şi a părinţilor. reglarea naşterilor ia o importanţă care nu încetează să crească. Orice reglare obligă înainte de toate să ai în vedere şi să pui baza unei politici cu totul noi a căminului familial. Formarea cuplurilor abstinente. canon 101. E lupta împotriva natalităţii necugetate. Athenagoras.. Sfântul loan Gură de Aur. Trebuie să facem distincţia radicală între cele două planuri în care se pune problema. va face propagandă anticoncepţională sau contra natalităţii". Suprapopularea îndeamnă cuplurile la abstinenţă. 12. demografică.

în 1930. E vorba de destinul lor prezent şi viitor. Păcatul plăcerii e neutralizat şi ar fi un fel de imaculată concepţie generalizată. ci femeia se leagă nemijlocit de păcatul originar! Medicii afirmă că sfatul clasic şi simplist al teologiei morale tradiţionale de a limita naşterile. Se asistă acum la o pasivă şi surdă opoziţie a cuplurilor credincioase. căci nu sexualul. Scopul a ce este cel mai adânc şi intim în om se află în mod ciudat proiectat în afară.. Enciclica Papei Pius al Xl-lea. actul este lipsit de puterea lui naturală de a naşte viaţa. Iubirea este supusă în întregime fiziologicului. el este ştiinţific controlat. 203 Putem nota că în condiţiile unui celibat impus. Experienţa pastorală a duhovnicilor confirmă această constatare. Declaraţia nu lasă nici o îndoială: ţelul suprem al căsătoriei este educarea copiilor „iubiţi pentru ei înşişi". această poziţie nu lasă loc nici unei îndoieli. procreaţia. este atins şi. Recunoscând desigur şi alte ţeluri. Se pleacă de la ceea ce este înscris în fire. şi Dumnezeu nu este niciodată exterior. Ea a legitimat cazurile în care o motivaţie sănătoasă şi morală impune refuzarea înfrânării totale şi recurgerea la metode neomalthusiene. obiectivat. Mulţi soţi mărturisesc eşecuri grave care pun în pericol tot echilibrul vieţii conjugale.veacuri. declară. ci o dăruire reciprocă şi afectivă a fiinţei care-şi află deplina înflorire în aducerea pe lume şi conştiincioasa educare a copiilor iubiţi pentru ei înşişi". că „orice căsătorie în care. mai cu seamă cel al comuniunii conjugale. Acest dar dezinteresat este scopul legăturii soţilor şi finalitatea iubirii lor. medical anticoncepţionale. şi aici se pare că nimeni nu poate decide în locul lor. cu voia soţilor. împinsă la limită. Or. este imorală". El . scopul ultim este deplinătatea fiinţei conjugale în Dumnezeu. pentru un anume conformism pedagogic. finalizat prin procreaţie. iubirea se reduce totuşi la aspectul funcţional. Casti connubii (31 decembrie 1930). a formulat o nouă poziţie a Bisericii în problema sexuală. Conferinţa Episcopilor anglicani de la Lambeth. o asemenea soluţie în mod sigur nu are nimic creştin şi nici un teolog nu a luat-o vreodată serios în 203 consideraţie . în planul teologiei morale. Forţând nota până la absurd s-ar putea spune că însămânţarea artificială în care donator este soţul s-ar prezenta ca soluţie optimă. masturbarea şi chiar homosexualitatea sunt mai tolerate decât adulterul.. nu e satisfăcător. cel al înfrânării totale. Aşa este declaraţia din 13 martie 1961 a Cardinalilor şi a Arhiepiscopilor din Franţa: „Iubirea conjugală nu este o pasiune egoistă preocupată numai de plăcere. în acest caz. dimpotrivă. femeia ar întina mai mult. Scopul.

O direcţie autoritară formală riscă să strivească omul salvând principiile unei morale obiective: persoana este sacrificată colectivului. în orice soluţie care nu se plasează pe linia vieţii conjugale în sine. Pe vremea Sfinţilor Părinţi. instinctul orb al bărbatului care brutalizează femeia şi îi impune să aibă „copil peste copil". nu se iese de fapt câtuşi de puţin din planul sociologic. problema aceasta nu s-a pus niciodată.nu încetează să ceară biologilor să facă uz de această metodă considerată mai infailibilă decât este. Altfel. Nu există canoane care să o trateze. în faţa acestei maniere publicitare de a trata chestiunea cea mai intimă a vieţii conjugale. binelui general. Aceştia cer o revizuire fundamentală a problemei luând în considerare nu regulile obiective ale unei legi. Se ştie că această poziţie oficială a teologiei morale are mulţi adversari.. ci pe cea a a extensiei sale. Teologii . O asemenea reglare impusă în toate cazurile pune o întrebare neliniştitoare: cum poate un preot celibatar să joace rolul de specialist în eros şi să dea sfaturi medicale? Pe de altă parte. taina ei se află sociologic obiectivată. ea nefiind cu totul sigură. chiar şi de la înălţimea amvonului se comunică metoda zisă a lui Schmulder. ci oamenii concreţi şi opţiunile lor mereu libere şi personale.. Declaraţia Cardinalilor şi a Arhiepiscopilor precizează: „A lua în considerare o reglare a naşterilor prin metode pe care ştiinţa le îmbogăţeşte progresiv prin noi precizări implică supunerea conştientă a soţilor unei reguli superioare de moralitate în manifestările iubirii omeneşti".este realitatea cea mai lăuntrică spiritului uman.. poate să nu fie decât o reglare a funcţionării naturale a sexualităţii. Reproducerea iraţională. Metoda numită în mod obişnuit metoda Ogino se bazează pe fazele „sterilităţii temporare fiziologice" ale femeii. Enciclica Căşti connubii admite clar această soluţie a vieţii conjugale.. a cuplului şi a iubirii sunt adânc rănite. Poate fi o împlinire în Dumnezeu. Iubirea. diverse broşuri şi alte mijloace oferă calendare adaptate. chiar dacă e ridicat până la „dăruirea dezinteresată" printr-o abstractizare a vieţii concrete şi de o infinită complexitate a soţilor. ridică problema „maternităţii conştiente". Reperarea acestor faze şi renunţarea la raporturile conjugale doar în aceste perioade oferă. în Germania. totul depinde de conţinutul regulii superioare a iubirii umane. Una este toleranţa şi altceva consideraţiile interne şi medicale de care trebuie să ţină cont decizia spirituală a unui adult care dispune de destinul său. soluţia simplă şi practica desemnată de firea însăşi. Vechile culegeri de canoane nu mai . „lapinismul". conştiinţa şi demnitatea femeii. Desigur. se pare. Se înţelege că.

Ortodoxia. 9-10) înseamnă o eroare exegetică şi o ieşire din contextul noţiunilor epocii despre sfinţenie şi tabuuri. Dumnezeu a dat inteligenţă şi libertatea de a opta şi de a acţiona prin acte conştiente şi acest dar presupune datoria spirituală de a-ţi asuma toate consecinţele. 38. nu dă răspunsuri gata făcute în locul omului liber. nu spun nimic despre acest 204 subiect . a eticii „binelui comun" şi a legii. dar acest sfat va fi întotdeauna personal şi în afara oricărei discipline generalizate. Este foarte limpede că trebuie să fie evitată orice complicitate cu o morală decadentă. ea deosebeşte duhurile şi arată calea eliberărilor ultime. IV. de altfel. Sfântul Atanasie este foarte categoric în epistola sa (canonul 2 al Sinodului Trullan). despre lege şi aşteptarea mesianică. Const. 67 .sunt în întregime aplicabile şi. Astfel. Apost. există o cu totul altă tradiţie care suprimă şi condamnă orice noţiune de necurăţie substanţială. nu defineşte regulile vieţii sociale. Această atitudine nu are nimic comun cu actul credinţei autentice. Punctul de plecare trebuie aşadar să fie spiritul patristic şi nu o învăţătură precisă care nu există. Syntagma de la Atena. Biserica se ocupă de metanoia evanghelică. etc. 611.77. organiza şi controla temporalul. 204 Alături de canoanele înrudite cu nomismul iudaic. Ortodoxia va apăra întotdeauna demnitatea soţilor adulţi. ea aspiră să-1 schimbe pe om în făptură nouă. VI. După chipul lui Dumnezeu. episcopatul. V. ea exorcizează puterile şi apără Uşa vieţii. să-1 facă plin de har. prin spiritul ei fundamental eshatologic. 205 Într-un articol despre Teologia păcatului preotul V. preot al Preoţiei Împărăteşti. Biserica. învaţă că adevăraţii stăpâni ai istoriei sunt Sfinţii şi rolul Bisericii nu este de a formula. aşteaptă de la el propriile decizii la nivelul sfântului şi al sfinţeniei. Biserica are un respect nelimitat faţă de demnitatea omului. şi îşi pune în el încrederea. VI. Prezenţa sa este conştiinţa teandrică (divino-umană) în lume. nu prescrie reţete. Fac. Palachkovsky scrie pe tema mijloacelor anticoncepţionale: „În practica obişnuită a Bisericii . 370. Dar trebuie să înlăturăm şi orice atitudine care abdică de la responsabilitatea umană şi invocă prea uşor Providenţa divină. Aşa de pildă: Didascaliile. Invocarea textelor din Vechiului Testament (ca de exemplu cazul lui Onan. afirmând aspectul personalist al căsătoriei. 598. orice preot nu va refuza niciodată un sfat cerut.

Biserica nu oferă decât elemente de judecată cel mult. Domeniul relaţiilor dintre soţ şi soţie este după părerea duhovnicilor prea intim pentru a fi investigat de către preot.. adultă. menirea ei este de a-l elibera pe om de orice formă a sclaviei pentru a face din el un cetăţean liber al Împărăţiei. Cuplul trece printr-o maturizare care îşi află la fiecare „vârstă" a vieţii conjugale o soluţie potrivită şi care nu suportă nici o reţetă generală. sursă de sfinţenie. 205 Theologie du peche (culegere de articole). alimentată de o viaţă plenară în Biserică. nu pun niciodată întrebări cu privire la acest subiect... Această demnitate nu poate să rămână un joc sau un titlu abstract. ar fi neavenită". Asceza conjugală.este problema vârstelor spirituale. ci scop suprem. Bibliotheque de Theologie. aşa cum am mai spus. soluţia vine prin arta inventivă a lui magnus amor. Părăsind accepţia sociologică şi finalistă a procreaţiei.cuvântul Sfântului Pavel este promovarea la starea matură. preot şi profet. a marii iubiri. „Taina aceasta mare este" . acesta nedorind să intre în intimitatea prin care se realizează unitatea celor doi într-un singur trup şi în care prezenţa unui al treilea.şi aici spiritul Ortodoxiei joacă rolul lui deplin . Aici un al treilea nu poate interveni. Orice raport de la învăţător la şcolar este întru totul exclus. Iubirea conjugală nu este un mijloc. 507-508. Faptul esenţial aici este că Ierarhia ia profund în serios noţiunea de Preoţie Împărătească a credincioşilor şi încoronarea mirilor care îi stabileşte în Preoţia conjugală. copilul- . Într-un mare număr de căsătorii. preoţii. Omul este cu adevărat uns rege. Desclee et C°. nu exercită nici o constrângere. Ea este o vocaţie foarte precisă care face apel la deplina maturitate pentru a-şi găsi soluţia proprie şi a forma o decizie în urma opţiunii libere a unui adult. Problema nu se pune niciodată la ora actuală deoarece. pp. şi prin harul care o acoperă. nici o supunere faţă de „binele comun". Fiecare persoană îşi trăieşte destinul etern între conştiinţa sa şi ochiul lui Dumnezeu. din discreţie.ruse. Cea mai importantă . aduce prin ea însăşi stăpânirea necesară pentru a alege şi a judeca situaţia în acord cu vârsta spirituală şi creşterea armonioasă a darurilor. Copilul-accident. 1960. domeniul relaţiilor sexuale dintre soţi nu face de obicei obiectul investigaţiilor duhovnicului ortodox. teama de sarcină face să planeze o teroare şi compromite orice armonie posibilă. chiar îmbrăcat în veşmântul preoţesc şi fie numai cu întrebările lui.. Opinia citată exprimă corect şi clar atitudinea Ortodoxiei. a soţilor şi a iubirii lor.

printr-un mijloc mecanic sau printr-o stăpânire voită. cunoscută sub denumirea de vajroli mudra este o stăpânire care ar putea fi integrată în categoria. pentru a fi în acord cu litera legii. să se eschiveze şi să trişeze litera doctrinei oficiale. când intenţia de a limita naşterea este . În acest caz. Prezervativele mentale sunt rodul cazuisticii mentale care nu mai e deloc o soluţie spirituală şi adultă. le obligă să caute „trucuri". 206 „Dynam Institut" al lui Paul Chanson propune „o tehnică bazată pe educaţia reflexelor. Ca să evite „fraudele contra naturii" se comite frauda împotriva sistemului reflexiv. imprecisă şi schimbătoare. Chiar şi abstinenţa. în prezenţa interdicţiilor orice soluţie este un trucaj sau o trişare. nobleţea unui cuplu credincios constă tocmai în faptul că face din sexualitate altceva decât este în lumea animală. Negăsind un alt scop şi o altă semnificaţie actului sexual decât procreaţia. graniţa dintre autorizat şi neautorizat. După o anumită teologie morală. toate. dacă nu ne jucăm cu vorbele. Actul „prezervat" prin calcularea zilelor. fără excepţie sunt nefireşti. numită de teologia morală „dezmierdare conjugală". Tehnica hindusă a Upanişadelor şi a scrierilor tantrice. Or. Se mai adaugă aici şi un freamăt de panică în faţa suprapopulării. când este impusă şi nu liber dorită şi acceptată. care permite prelungirea după voinţă a raporturilor sexuale şi de săvârşirea lor fără a ajunge la emisia seminală". dar e 206 limpede că şi aici se poate trişa . în fapt este mai mult decât o fraudă contra naturii. Învăţătura curentă pune o întrebare inevitabilă: putem cu adevărat şi în mod sincer să facem o deosebire între calculul zilelor de fecunditate şi alte mijloace anticoncepţionale. între firesc şi nefiresc devine foarte slab trasată. surprinzătoare în multe privinţe. învăţătura oficială devine aspră şi îşi apără în primul rând principiile doctrinare. aceasta îi priveşte ca pe nişte „neisprăviţi" şi „iresponsabili". nu are decât o înşelătoare aparenţă spirituală şi amplifică conflicte care distrug echilibrul. învăţătura elaborată de celibatari închide cuplurile într-o cazuistică a mijloacelor. Trebuie s-o mărturisim deschis. adolescenţi mai mult sau mai puţin supuşi greşelilor.intrus dezechilibrează orice construcţie şi aşa fragilă. pe bună dreptate. este o perversiune a spiritului. de exemplu cel care ar putea asigura un anumit timp de sterilitate absolut sigur? Distincţia între actul complet şi incomplet este grosier materialistă. Dezastrele care urmează sunt zdrobitoare. Întreprinderea se declară „catolică" şi este o consecinţă a unei mentalităţi pastorale la limita logicii. dacă se admite metoda Ogino-Knauss sau Schmulder.

Naşterea fără dureri nu diminuează cu nimic dăruirea totală. soluţia cea mai demnă fiind stăpânirea spirituală. dar aceasta din urmă nu o defineşte pe cea dintâi. Procreaţia nu poate fi decât creaţia gândită a unor fiinţe libere şi pregătite prin rugăciune. Dar care este criteriul? Metoda Ogino reglează în acord cu legea. cel mai adesea neprevăzută şi indezirabilă.. La ora maturităţii sale. Dacă se acceptă naşterile fără dureri. Iubirea include procreaţia. Pentru ca un copil să fie în mod liber voit. La om. Iubirea umană înalţă fiziologicul la nivelul dăruirii spirituale reciproce şi îmbogăţeşte toată viaţa cu armoniile sale. nici nu o epuizează câtuşi de puţin şi omul trebuie să decidă cu libera şi suverana sa conştiinţa în faţa lui Dumnezeu şi a tainei iubirii. trăieşte într-un climat în care riscă să piară. Este limpede că nu se pot recomanda pur şi simplu tehnicile contraceptive. dar în acest caz legea însăşi trişează. Soţii sunt deja „subiecte" care se tratează reciproc ca persoane responsabile şi libere în destinul şi în arta lor de a se iubi. credincioasă chemării sale. ea nu poate evita piscul iubirii răstignite pe cruce. nici mecanică. O asemenea perfecţiune sfârşeşte în nevroza care este un profund dezacord cu sine însuşi. nici comodă. până la riscul de a pierde viaţa şi până la acceptarea durerilor spirituale. iubirea transcende orice reglare. între „lapinismul" inconştient şi abstinenţa forţată şi impusă.îndreptăţită. Soluţia umană nu poate veni decât dintr-o mentalitatea religioasă care aduce sfinţenia vieţii. Soluţia adevărată nu va fi niciodată nici uşoară. dacă este contrar firii. ordinea este total diferită şi orice reducere a erosului la procreaţie este o cădere la nivelul animal. Statul secularizat favorizează laicismul care este un ateism latent în care persoana nu este decât un animal perfecţionat prevăzut cu tehnici şi reţete. mijlocul. trebuie să fie dată şi o posibilitate de a nu-l avea. automatismul vieţii sexuale (rutul) urmăreşte fecundarea şi reduce orice manifestare sexuală la momentul prescris de natură. Orice subterfugiu înşeală conştiinţa şi răneşte iubirea. La animale. Dar omul trebuie să se înalţe progresiv la această stăpânire şi să o facă liber. plină de angoasă şi anxietate. orice tehnică. Procreaţia voluntară este mult mai nobilă decât cea datorată orbeşte hazardului. problema este în primul rând de ordin spiritual. pune începutul . Nimeni nu poate constrânge femeia să rămână însărcinată. este ilicit. Problema nu este cea a mijloacelor. nimic n-ar putea împiedica acceptarea timpului de sterilitate provizorie acolo unde naşterea pune o gravă problemă şi unde iubirea. orice prescripţie exterioară şi se înalţă la punctul crucial. soluţia nu trebuie câtuşi de puţin să perturbe comuniunea conjugală.

861 şi 879. Cel ce nu s-a maturizat şi se mulţumeşte cu morala învăţată nu depăşeşte nivelul gregar al turmei şi poate afla aici suficiente directive. iubirea cunoaşte abisurile. nimic nu poate fi impus iubirii. Modalitatea evanghelică de abolire a Legii este plinirea ei desăvârşită. Cel ce cere învoiri. codificarea împăraţilor din secolele al VIII-lea şi al IX-lea: Ecloga lui Leon III şi a fiului său Constantin. Trebuie să adăugăm colecţiile canonice ale Sinoadelor locale. Pentru o fiinţă a cărei structură spirituală este castă. Pedagogia abdică în pragul tainei prin care iubirea realizează şi naşte persoana pentru eternitate. Didascalia Apostolilor (spre 250). Prochiros . Cu secolul al IV-lea. şi iubirea este cea care le descoperă şi trăieşte din revelaţiile lor. în epistolele sale. în slujirea conjugală. Sfântul Apostol Pavel. „Morala" are foarte puţin de-a face aici. în primele trei secole. Apoi. spirituale. în care domnesc libertatea şi inspiraţia. mistice a castităţii. ale Sinodului Trullan. nu sunt probleme. căci este în joc persoana şi în lume nu există două persoane identice. ci îşi trăieşte iubirea „supranatural de natural". de calităţile pe care trebuie să le aibă Episcopii.unei cugetări mântuitoare despre raporturile spirituale dintre cele două sexe şi oferă eliberările ultime. Biserica a folosit dreptul cutumiar pe care-l aflăm în Didahia (sfârşitul sec. I). Pentru legislaţia matrimonială sunt importante decretele Sinodului de la Calcedon (canoanele 14 şi 16). cele 85 de canoane apostolice. autorizaţii şi reţete dovedeşte prin chiar acest fapt că este încă adolescent şi nu are încă dreptul. se intră în vremea Sinoadelor regulate şi spre secolul al Vl-lea. şi ale Sinodului din 920. Iubirea nu cunoaşte reguli morale. ea nu alege. Educarea adolescenţilor şi a maselor de oameni trebuie să comporte recunoaşterea valorii pozitive. al III-lea). ea cunoaşte valorile normative. Constituţiile apostolice (către 380). dar şi acele înălţimi de pe care viaţa se avântă în Împărăţie. extrasele din scrierile patristice şi texte ale Patriarhilor răsăriteni. Dar la nivelul persoanei. INSTITUŢIA CĂSĂTORIEI CĂSĂTORIA ÎN DREPTUL CANONIC RĂSĂRITEAN Sinodul de la Ierusalim reglementează problemele legate de creştinii de origine iudaică. trebuie să luăm în consideraţie şi legislaţia civilă: Novelele lui lustinian. abordează probleme legate de ţinerea adunărilor. dreptul canonic al Bisericii bizantine este deja constituit. de folosirea harismelor. ale lui Fotie. ale Sinodului de la Niceea spre 787. În Tradiţia apostolică a lui Ippolit (începutul sec.

Nomos (879) a lui Vasile I. Ortodoxia nu are un cod unificat pentru toate Bisericile. completat de Fotie în 883). Scopul canoanelor este acela de a circumscrie esenţa dogmatică la epoca respectivă şi de a-i ajuta astfel pe credincioşi s-o întrupeze în viaţa lor. Unitatea funciară a credinţei şi a cultului poate găsi forme de expresie diferite urmând tradiţia locală. Dogmele reprezintă imuabilul Revelaţiei. 1931. cel în XIV titluri (629. În Rusia. Christodoulu. astfel. O colecţie datorată efortului călugărilor de la Athos. col. unificarea formelor canonice ar presupune un „monotip" normativ pentru Bisericile locale. Krasnojen. de Clercq. baza dreptului canonic al Bisericii Ortodoxe actuale. Lucrările canoniştilor ruşi Sokolovschi.T. în Revue des Sciences religieuses.C. Nomocanonul în XIV titluri a fost tradus din secolul al Xl-lea. Deşi această stare de lucruri prezintă câteva inconveniente. oficializat la Constantinopol în 920. Nomocanoanele sistematizează şi reunesc textele. 1933-1934. t. sub Leon VI Filosoful. o jurisprudenţă în materie matrimonială. în sârbă Milaci. Zazin. între altele. 2317. Suvorov. Zaozerschi. Novelele lui Leon VI şi ale lui Alexis I Comneanul. Dauvillier. în greacă Sakellaropoullos. 207 Bibliografie: Jugie. La formation du mariage dans Ies Eglises Orientales. iar canoanele ceea ce se modifică în formele istorice ale vieţii Bisericii. în 1802 şi la Atena în 1841 a devenit. sub numele de Pidalion. Harmenopoulos în 1350. XV. loan Zonaras şi Teodor Balsamon. Sinodul din 1274 a adoptat drept colecţie oficială Kormtchaia Kniga care. A. Pavlov. Pidalionul a fost tradus în 1839 . publicată la Leipzig. şi-a redactat culegerea canonică sub titlul de Hexabyblos. t.. Epanagoga (879-886). D. nomocanonul lui loan Scolasticul (sf. adăugită de Patriarhii losif al Moscovei în 1650 şi Nicon în 1653. ceea ce ar fi străin spiritului ortodox. Sokolov. Bazilicalele (888-890). Matei Blastares a adunat comentariile într-o Syntagma alfabetică în 1335. Peste forma relativă . IX. J. 386. J. în Ephémérides liturgiques. Le mariage en droit canonique oriental. Paris. Le mariage dans l'Eglise gréco-russe. Le consentement matrimonial dans Ies rites orientaux. Georgiadis. Raes. Gortchakov. în sfârşit. Dreptul bizantin a fost comentat în secolul al XH-lea de Alexis Aristene. Dauvillier et C. rămâne 207 apoi codul oficial. 1935. Ordonanţele patriarhale continuă să interpreteze şi să constituie.VI). sec. Antonidis. p. Theotokas.

Anularea si divorţul Biserica Răsăriteană. 208 Epistola către Policarp. singurul slujitor al Tainei este preotul. dreptul bizantin cere consimţământul părinţilor. care aprobă ruperea legăturii matrimoniale pentru adulter (al femeii).G. 32. 208 Sfântul Ignatie din Antiohia prescria deja „aprobarea Episcopului" . orice preot are puterea de a celebra căsătoria. Ritualul încununării nu conţinea consimţământul dat de cei doi. 2. 5. 209 Întâia scrisoare canonică către Amfilochus. în mod normal ar trebui să fie parohul din parohia miresei. Sfântul loan Gură de Aur lămureşte simbolismul cununiilor nupţiale. conştiinţa canonică caută în formele adesea depăşite spiritul care le-a animat şi care este mereu acelaşi. bazându-se pe texte sfinte (Mt. Sfântul . „Dacă cineva se căsătoreşte fără această binecuvântare. admite divorţul. Acest obicei a fost stabilit în Rusia din secolul al XVIII-lea printr-un decret al Sfântului Sinod din anul 1775. ci binecuvântarea şi slujba fac căsătoria. Dacă există aprobarea Episcopului. 32. 677.şi temporală a canoanelor. STATUTUL CANONIC AL CĂSĂTORIEI Slujitorul Tainei Logodna şi cununia se oficiază în acelaşi timp şi alcătuiesc o singură slujbă a cărei parte esenţială este binecuvântarea şi încununarea mirilor de către preot. în cazul în care logodnicii sunt alieni juris. Astfel. ca dispensă divină. acea căsătorie să fie nulă" (Leon VI în 895). 9). în fapt. Jus divinum şi jus humanum se unesc în jus ecclesiasticum care prescrie normele aplicării dogmelor în viaţa istorică a Bisericii. 10. P. Decretul sinodal al lui Mihail Anchialos (1177) spune limpede că nu voinţa contractanţilor. O autoritate în această privinţă este 209 Sfântul Vasile . Patriarhul loachim al Moscovei (în 1677) a păstrat o formulă de interogare de către preot. 5. Slujba încununării după molitfelnicul bizantin este momentul constitutiv al cununiei. Canonul 7 din Neocezareea menţionează binecuvântarea preotului.

acesta din urmă trebuie să îşi ia angajamentul că respectă religia ortodoxă a celuilalt. Formularea este largă şi nu are precizie. . adaugă la motive: apostazia. după dreptul actual de la Constantinopol. precizează vârsta căsătoriei: optsprezece ani pentru bărbaţi şi paisprezece pentru femei. Obstacolele la contractarea căsătoriei Rudenia de sânge reprezintă o piedică până la al şaptelea grad. 1882. urmând Sinodului Trullan (canonul 54).G. Rudenia adoptivă are aceleaşi efecte ca şi rudenia firească. moartea fizică prin absenţă.G. Sfântul Vasile interzice căsătoria unei femei trecută de şaizeci de ani. Astere d'Amasee. În Rusia. moartea civilă prin condamnare. 41. Acum nu mai e nici o restricţie. o boală gravă (lepră. Vârsta Sinodul de la Constantinopol. Sinodul de la Moscova. absenţa fără nici un semn de viaţă mai mult de cinci ani a unuia dintre soţi. a iubirii. Diferenţa confesională În cazul căsătoriei cu un credincios de o altă confesiune. decretul Sfântului Sinod de la 1810 restrânge piedicile. Astfel motivele anulării sunt: însăşi moartea materiei Tainei. P. tribunalul patriarhal de la Constantinopol îşi rezervă dreptul de a pronunţa divorţul pentru alte motive. Mai este şi cazul când soţul e promovat Episcop sau unul dintre soţi intră în mănăstire (la o vârstă înaintată).Epifanie. Practica stabileşte trei motive: adulterul bărbatului sau al femeii. nebunia incurabilă şi părăsirea vinovată a unui soţ de către celălalt. În Rusia. 225. Din 1877. moartea religioasă prin apostazie. Dreptul civil introduce alte motive. moartea civilă printr-o condamnare. în acest caz viaţa conjugală se întrerupe fără autorizaţie pentru celălalt de a se recăsători. pentru acest ultim grad. 40. prin decretul din 20 aprilie 1918. poate fi acordată dispensă. 2. 5. P. Copiii trebuie să fie crescuţi în duhul Bisericii Ortodoxe. sifilis. prin adulter. 1024. pe linie colaterală la al patrulea grad. Canoanele acceptă ca mariajul să fie celebrat în mod egal de slujitorul cultului celuilalt soţ. mutilare voluntară).

în ajunul şi în ziua Bobotezei. A treia căsătorie este doar tolerată. până pe 7 ianuarie. canon 6). sărbătoarea aflării Sfintei Cruci. Restricţia cu privire la a treia cununie a dispărut şi aceasta e admisă fără canon de pocăinţă. Canonul VII din Neocezareea prescrie un timp de pocăinţă. în Postul Sfinţilor Apostoli şi în cel al Adormirii. în 920. De aceea . Dumnezeu n-a creat lumea pentru propria Lui slavă. 13 şi 14 septembrie. o 210 a treia este nefastă. A doua nuntă şi următoarele Sfântul Grigorie de Nazianz învaţă: „Prima căsătorie se face în deplină conformitate cu legea (Bisericii). în timpul Postului Mare şi în prima săptămână după Paşte. G. 292 C. Numai citeţii şi cantorii pot (Sinodul Trullan. fiindcă Dumnezeu este Iubire răstignită. ci mai curând pentru propria Lui suferinţă. săptămâna dinaintea Postului Mare. Biserica primară sfătuia preotul să nu ia parte la petrecerea de nuntă. 211 Căsătoria nu poate fi celebrată în următoarele zile: în ajunul zilelor de miercuri şi vineri. Pentru orice membru celibatar al preoţiei funcţionale şi pentru călugări căsătoria nu este autorizată decât după reducerea stării lor la cea de laic. încă o căsătorie ţine deja de desfrâu" . în postul Crăciunului (15 noiembrie-24 decembrie) şi în perioada imediată de după Crăciun. Omul nu este un mijloc nici pentru Dumnezeu. declară cea de a patra cununie nulă. Cea de a 211 patra căsătorie rămâne absolut interzisă . 210 P.Restricţiile funcţiei sacerdotale Preoţii şi diaconii nu se pot căsători după hirotonire. IUBIREA CONJUGALĂ ŞI DIVORŢUL Fără îndoială. ca şi de ziua Sfântului loan Botezătorul. de duminică şi în ajunul sărbătorilor liturgice. 36. Chiar faţă de a doua nuntă Biserica a manifestat întotdeauna rezerve. Sinodul de la Constantinopol. Recăsătorirea. 28 şi 29 august. a doua este îngăduită prin indulgenţă.

în cucerirea alterităţii celuilalt.iubirea este cu putinţă şi ea există doar acolo unde sunt două persoane. Orice inovaţie. . în sfera Tainei. cenzura socială. formă sociologică. Facilitatea divorţului civil reduce căsătoria la nimica toată. sau chiar la o tranzacţie comercială sau alte interese greu de mărturisit. Nu e vorba de bunuri pământeşti. o coboară până la nivelul planului animal organizat. Când societatea abordează această iubire. ci de salvarea libertăţii divine în om şi a demnităţii lui cereşti. Singura raţiune care poate avea valoare aici este renunţarea la iubire în numele libertăţii. Dumnezeu îi face darul Tainei şi al iubirii harismatice. Este „dirijismul nupţial". ea subînţelege familia. ea se află la polul opus arbitrarului. adică în numele altei iubiri. Finalismul milenar. dar nu-şi pierde niciodată măreţia. de orice formă obiectivată şi impusă. Dumnezeu este garantul acestei libertăţi. al compasiunii. la rândul ei. conflictele periferice. căci presupune purificări ascetice şi suferinţe liber acceptate. datoria. Maeştrii gândirii formulează aici numai banalităţi şi vorbesc rău despre acest subiect. într-adevăr. Eliberarea de orice constrângere. Când afirmă Cântarea Cântărilor că „iubirea ca moartea e de tare". al milei. O asemenea iubire este mai presus de orice întrebare. sexualitatea. obiectivarea. dacă omul doreşte. este o imoralitate pentru morală. ea vrea să spună că puterea lor este egală şi că problema victoriei finale rămâne deschisă. Ruptură în planul lumii căzute. Dar iubirea dispare din lume când e transformată în ceva lipsit de importanţă şi valorile sunt înlocuite cu sisteme de constrângeri sociale. Eliberările de astăzi sunt de suprafaţă şi se fac în funcţie de un erotism facil şi fără conflicte. nu agita ce stă liniştit. Iubirea are întotdeauna o secretă legătură cu moartea. orice „sistem moral" apare imoral. Căsătoria nu justifică iubirea. chiar mai presus de opţiuni. ea devine martir şi poartă stigmatele. poate face minuni. la rândul său. Iubirea nu ajunge la nemurire decât depăşind orice fragmentare a persoanei. Iubirea e o ruptură în societate şi în natură. înălţată în planul duhovnicesc. întrebările apar când ea se schimbă în altceva. iubirea poate ajunge în agonie. Din familie face o poziţie socială. înălţându-se dincolo de orice constrângere. la o acuplare fără nici o însemnătate şi fără perspectiva zilei de mâine. Dacă nu este împărtăşită sau nu este înţeleasă. în duh şi suverana lui libertate. este harul ei. Singura lui preocupare este diminuarea şi limitarea inconvenientelor în societate. iar din iubirea conjugală satisfacerea instinctului sexual. socialul se bazează pe maxima: Quieta non movere. Or. legea.

după cum nu poate fi impus martiriul. iubirea. în culmea bucuriei sale. a metanoiei evanghelice. Materia Tainei. „Ale Tale dintru ale Tale". a acestui suflet. într-o unire între persoane care nu sunt libere lăuntric. ci din iubire . în cele mai multe dezacorduri conjugale. când se face pentru a construi o lume a valorilor printr-o totală jertfire „de sine". al suflărilor eliberatoare ale Duhului poate omul să înţeleagă iubirea şi să-i pătrundă taina. Făgăduinţa fidelităţii include realităţile cele mai profunde ale vieţii omului şi datele ei iraţionale. Dar numai la nivelul noii făpturi. n-o face pentru vreun folos. restituind-o astfel. ci vine dinlăuntru. încetează să mai fie un har şi se transformă în constrângere. din cele ale inimii şi se adresează libertăţii spiritului ca o invitaţie la praznic şi o chemare la suferinţă. o respingere a pocăinţei. un refuz de a urma calea eroică. Ea nu se impune din afară. cea care vine din el însuşi. Mai mult. Aceasta îl eliberează pe om de ultima sclavie. este absentă aici sau total distrusă. Dăruieşte icoana chipului iubit în Dumnezeu. Nimeni nu este judecătorul adâncului acestei taine. or mărturisirea şi martiriul sunt sinonime. el pune şi fiinţa iubită. Iubirea nu poate fi impusă. Căruia I-a fost dată făgăduinţa şi conştiinţa celui ce a rostit-o. Când omul înţelege că este pentru sine însuşi un dar al lui Dumnezeu. Nu există nici o posibilitate umană formală de verificare şi încercare a calităţii iubirii. Se întâlnesc adesea şi nepotriviri reale. binele comun este mai important decât cel particular". A-ţi trăda iubirea înseamnă a te trăda pe tine însuţi. nu pentru binele comun. într-o legătură contractată din interes sau impusă printr-o voinţă exterioară. Chemarea evanghelică de „a-ţi pierde sufletul pentru a ţi-l salva" se referă la pierderea sufletului pentru salvarea lui. Străfundul omului care spune „da" este de nepătruns pentru orice slujitor al Tainei. Iar când cineva îşi dă sufletul pentru altcineva. „În legile căsătoriei. lui Dumnezeu. a duratei şi profunzimii sale. el rămâne tainic în primul rând pentru omul însuşi. spune Sfânta Liturghie. în afară de Dumnezeu. Dar această exigenţă de menţinere la înălţimea propriului spirit nu poate fi niciodată nici formală şi nici impusă. în această ofrandă. legăturile nu au nimic comun cu o căsătorie în sensul mistic sau sfânt. Este alienarea ultimă. Această formulă fundamentează principiul indisolubilităţii şi îşi dezvăluie raţiunea secretă: persoana este totalmente subordonată binelui comun. Cu toate acestea. se află o slăbiciune spirituală. Când se alterează credinţa. Este angajat aici actul credinţei şi fidelitatea supravieţuieşte după integritatea credinţei. se alterează şi fidelitatea. atunci îl poate oferi lui Dumnezeu.este în întregime pozitivă. Totuşi.

pentru acela, iar iubirea are suprema putere de a schimba substanţa unui destin. Niciodată: „Te iubesc pentru a te salva" ci întotdeauna: „Te salvez pentru că te iubesc". Din punctul de vedere divin, sufletul, unicul, este mai de preţ decât lumea şi binele comun, sunt valori fără termen de comparaţie. După Evanghelie, adulterul distruge realitatea însăşi, esenţa mistică a căsătoriei. Dacă iubirea este materia Tainei, şi lustinian declară că o căsătorie nu este adevărată decât prin iubire (Nov. 74), schimbul de făgăduinţe nu este decât o mărturie semnificativă a prezenţei reale a iubirii. Adulterul dovedeşte că n-a mai rămas nimic din materia Tainei. Divorţul nu este decât o constatare a absenţei, a dispariţiei, a distrugerii iubirii, iar părăsirea o simplă declaraţie despre inexistenţa căsniciei. Este analog cu actul excomunicării, care nu e deloc o pedeapsă, ci constatarea postfactum a unei rupturi deja săvârşite. Acceptând divorţul, Biserica Ortodoxă îşi dovedeşte nemărginitul respect faţă de persoana umană şi Taina iubirii harismatice. Dacă face totuşi o problemă dificilă din divorţ şi îşi exprimă limpede rezervele, este pentru că doreşte să prevină orice uşurătate vinovată şi pentru a atrage atenţia asupra pericolului compromiterii destinului, întotdeauna ea îşi manifestă încrederea acolo unde omul matur este singurul judecător al destinului său. Măreţia Tainei o cere, căci viaţa conjugală este o Taină permanentă şi orice profanare a ei atrage după sine o pedeapsă imanentă, transformând-o într-un gol infernal. După numitul privilegium Paulinum (I Cor.7, 12-16), căsătoria celor nebotezaţi poate fi desfăcută în favoarea celui convertit. Or, se pare că Sfântul Pavel recomandă exact contrariul, permite celui necredincios să se despartă. În orice caz, în acest paragraf, Taina este mai presus de lege: „Fratele sau sora nu sunt legaţi". Sfântul loan Gură de Aur, comentând acest paragraf, spune: „Mai bine să se despartă decât să 212 piară" . 212 P. G. 61,155. „Mântuirea - zice Sfântul Grigorie de Nazianz - este pentru cei care o doresc". Biserica recunoaşte aşadar că există cazuri în care viaţa conjugală este golită de substanţa ei sacramentală şi nu mai e decât o profanare continuă, mergând până la pierderea sufletului. Indisolubilitatea legăturii

riscă să oblige la minciună: apărând binele comun, se distruge binele personal. Pentru a salva aparenţele sociologice, faţa demnă a lui pater familias, societatea, cu complicitatea statului, a instituit prostituţia. Aceasta plăteşte pagubele monogamiei instituite. Poate de aceea spune Evanghelia cuvântul acela atât de enigmatic despre desfrânatele care ne-o iau înainte pe calea Împărăţiei... Indisolubilitatea legăturii nu priveşte câtuşi de puţin iubirea. Chestiunea se pune când nu mai este nimic de salvat, legătura proclamată iniţial indisolubilă este deja ruptă şi legea nu are ce să pună în locul harului, ea nu poate nici vindeca, nici învia, nici să spună: „Ridică-te şi umblă!". Ne aflăm în faţa unui fenomen foarte straniu. Dintre toate păcatele judecate foarte aspru în Sfânta Evanghelie, în ciuda păcatului prin excelenţă, cel al orgoliului satanic, teologia morală curentă găseşte manifestarea esenţială a păcatului originar în sexualitate, iar divorţul este condamnat mai ales deoarece căsătoria e redusă la procreaţie. Iubirea este necunoscută în taina ei, dar contractul social primeşte statutul unei obligaţii absolute. Or, făgăduinţele Botezului angajează şi leagă în acelaşi mod fidelitatea unui credincios. Viaţa unui credincios „călduţ" este în contradicţie flagrantă cu angajamentul Botezului; această stare de sperjur permanent, cu tot avertismentul înfricoşător al unuia ca Sfântul Simeon Noul Teolog, nu împiedică pe nimeni să fie membru al Bisericii. Evanghelia spune că bogaţii nu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu, dar lor le este deschis drumul cel mai larg în Biserică. Printre falsele revendicări ale vremurilor modeme există un strigăt sincer, există aspiraţia profundă după realităţile ultime ale existenţei. Ele nu pot fi atinse fără libertatea spiritului uman, fără maturitatea care face din om un credincios adult, singurul răspunzător pentru destinul său. Numai la acest nivel îşi poate el regăsi măreţia credinţei, nimicind tristeţea posomorâtă şi plictiseala infernală şi îşi poate trăi aventura cea mai pasionantă. Şi atunci florile vor înflori în lume şi minunile vor izbucni... şi nu va mai simţi sub tălpi nisipul sociologic, ci acest ocean mişcător capabil să se întoarcă în adâncul Cerului şi al Împărăţiei. Două spirite se unesc înaintea greutăţilor şi a tragicului vieţii, două lumi îşi pun laolaltă bogăţia şi sărăcia, istoria şi veşnicia. Toată istoria omenirii de la Adam şi Eva se proiectează în fragila lor existenţă. Tot Masculinul şi tot Femininul asistă la această naştere în iubire, nădăjduind să afle în acest rezumat al universalului un răspuns la aşteptarea lor, o minune. De aceea orice iubire este întotdeauna unică şi făgăduinţa ei este ca răsăritul primei dimineţi.

Fecioria monahală are privilegiul de a revela valoarea absolută a persoanei umane, de a confirma măreţia căsătoriei. Şi dacă un călugăr îşi poate abandona starea monahală chiar în numele valorii propriei persoane şi a liberei sale vocaţii, trebuie să li se recunoască şi celor căsătoriţi aceeaşi libertate. „Da"-ul lor nu va răsuna cu adevărat dacă nar putea rosti oricând un „nu". Ei urcă spre castitate liberi, ca nişte împăraţi, şi numai acolo, în desăvârşită libertate, iubirea lor va depăşi această lume spre propria sa inimă, vestind Împărăţia, devenind strălucirea fulgerătoare a adevăratei sale transfigurări. *** Ajunşi la sfârşitul lucrării noastre, ne putem întreba dacă ea nu este o idealizare poetică dincolo de real. Paul Claudel precizează exact funcţia poetică: „ Tu nu explici nimic, poete, dar prin tine toate devin explicabile". Poezia Sfinţilor Părinţi e cea care deschide adâncurile eonice şi iniţiază, ne introduce în flacăra vie a lucrurilor. Poezia iubirii triumfă asupra realului cotidian, asupra gravităţii apăsătoare al doctrinarilor, asupra plictiselii infernale, asupra prozei ucigătorului simţ-comun. Ea vorbeşte limba nebunilor după Hristos - God intoxicated -, a celor ce respiră suflările Duhului şi pun foc peste foc, a celor ce-şi omoară în ei propria moarte, ca rod al învierii şi, în sfârşit, a celor pe care iubirea omenească îi învaţă să-L iubească pe Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu şi iubirea oamenilor, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, nu sunt două iubiri, ci 213 două faţete ale unei singure iubiri totale . 213 P. G. 91, 401 D. Acesta este nivelul la care se face alegerea pentru sau împotriva lui Hristos, „căci moartea lui Hristos pe cruce este o judecată a 214 judecăţilor" . 214 P. G. 90, 408 D. Trebuie să te pierzi pentru a te afla, şi nu este mântuire decât într-o împreună-slăvire, a cărei cântare ne vine din paginile fulgerătoare ale Apocalipsei. După Sfântul Irineu, Maria este pământul redevenit virgin pentru ca Dumnezeu să-L poată zidi pe noul Adam. Fiat-ul, fiecăruia dintre noi, se întâlneşte cu cel al Fecioarei şi află castitatea.

. Bucuria Paştelui izbucneşte în noi armonii. De la Cincize-cime. Biserica este plină de Sfinţi. în faţa pesimismului demonic si a uzurii timpului se înalţă cuvântul lui Origen: . Este vorba de „intensitatea iubirii noastre". căci omului îi revine „să grăbească Ziua Domnului". . acel Praznic în care iubirea nupţială a lui Dumnezeu cu poporul Său se săvârşeşte în sfârşit în tot sufletul omenesc.Biserica este plină de Treime". de acele naşteri din credinţă care ne aparţin la propriu şi care înclină lumea către Domnul... să fie deja în Parusie ca îngerii mântuirii şi „să înţeleagă cum va să vină Cel ce pururea este prezent" (Sfântul Grigorie de Nyssa). O tainică încolţire pregăteşte primăvara Duhului.„Dumnezeu dovedeşte îndelungă răbdare" şi acordă un tainic răgaz.

CUPRINS CUVÂNT ÎNAINTE INTRODUCERE PUŢINĂ ISTORIE CELE DOUĂ IDEI DIRECTOARE MITURILE HARISMELE FEMEII MAMA FEMEIA ORGANUL DUHOVNICESC AL NATURII UMANE FEMEIA: LOC DE ÎNTÂLNIRE ÎNTRE DUMNEZEU ŞI OM CONCEPŢIA PERSONALISTĂ DESPRE CĂSĂTORIE LUMINA ULTIMĂ ANTROPOLOGIA CEASUL MARTORILOR FILANTROPIA LUI DUMNEZEU CONSTITUŢIA FIINŢEI UMANE. DUHUL ŞI TRUPUL NOŢIUNEA DE INIMĂ ÎN BIBLIE PERSOANA UMANĂ LIBERTATEA CHIPUL ŞI ASEMĂNAREA LUI DUMNEZEU BOALA ŞI VINDECAREA VOCAŢIA LITURGICĂ A OMULUI CĂSĂTORIA ŞI STAREA MONAHALĂ UNICUL ABSOLUT CHEMAREA MONAHISMUL ASCETISMUL MONAHAL AL ORICĂRUI CREDINCIOS MONAHISMUL INTERIORIZAT UNIVERSAL PREOŢIA ÎMPĂRĂTEASCĂ A CREDINCIOŞILOR PREOŢIA SLUJITOARE PRIN HIROTONIE ŞI PREOŢIA ONTOLOGICA A CREDINCIOŞILOR TAINA MIRUNGERII ŞI CELE TREI DEMNITĂŢI ALE SALE NOUA SFINŢENIE .

CELIBATUL NEMONAHAL IUBIREA ŞI TAINA IUBIRII LINIILE ARMONICE ALE IUBIRII REVELAŢIILE PROFETICE ŞI PREZENTUL ETERN CHIPUL LUI DUMNEZEU FINALITATEA PROPRIE CĂSĂTORIEI BISERICA FAMILIALĂ TAINELE INSTITUIREA PARADISIACĂ BUCURIA SLUJITORUL TAINEI TAINA CUNUNIEI ÎN RITUL BIZANTIN NUNTA SLUJBA LOGODNEI SLUJBA CUNUNIEI SEXUALITATEA ŞI CASTITATEA CONJUGALĂ PROBLEMA MITUL MODERN AL SEXUALITĂŢII CASTITATEA BlRTH CONTROL. PROBLEMA LIMITĂRII NAŞTERILOR INSTITUŢIA CĂSĂTORIEI CĂSĂTORIA ÎN DREPTUL CANONIC RĂSĂRITEAN STATUTUL CANONIC AL CĂSĂTORIEI IUBIREA CONJUGALĂ ŞI DIVORŢUL .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful