ANGELA ROGOJANU

COMUNICARE ŞI LIMBAJ ECONOMIC

BUCUREŞTI 2005

CUPRINS
I. INTRODUCERE ÎN STUDIUL LIMBAJULUI ECONOMIC 1. Ce este limbajul? 2. Accepţii date limbajului.

II.

TEORII DESPRE LIMBAJ CU APLICAŢIE LA LIMBAJUL ECONOMIC 1. Concepţia lui Alfred Tarski despre adevărul obiectiv şi limbaj 2. Michel Foucault depre arheologia cunoaşterii şi epistema limbajului 3. Descriere, argumentare, imaginaţie şi limbaj la Karl Popper

III.

DESPRE ETIMOLOGIA UNOR CONCEPTE ECONOMICE 1. Geneza unor concepte economice 2. Metafore şi alte expresii utilizate în discursurile economice

IV.

LIMBAJUL ECONOMIC 1. Influenţe din alte domenii ale cunoaşterii asupra limbajului economic. 2. Plasticizarea limbajului economic. 3. Limbajul animist şi limba de lemn.

V.

COMUNICARE ŞI LIMBAJ ECONOMIC 1. Semne şi semnale în economie 2. Informaţii, mesaje şi zvonuri

VI.

ISTORIA ŞTIINŢEI ECONOMICE ŞI LIMBAJUL ECONOMIC

1. Gândirea economică şi ştiinţa economică. 2. Emanciparea ştiinţei economice de politică şi morală. 3. Reîntorcerea la politică.

VII. PREMISE EPISTEMOLOGICE ALE COMUNICĂRII TEORIILOR ECONOMICE 1. Domeniul economic 2. Faptele economice 3. Microeconomie şi macroeconomie 4. Teorii şi modele 5. Ipoteze, axiome şi principii

VIII. IDEI, TEORII ŞI CONCEPŢII DESPRE INFORMAŢIA ECONOMICĂ 1. Costurile de tranzacţionare şi firma 2. Informaţia imperfectă şi concurenţa imperfectă 3. Drepturile de proprietate şi piaţa 4. Informaţia asimetrică 5. Capitalul uman, căutarea şi informaţia

IX.

TEORIILE ECONOMICE ŞI MESAJUL LOR 1. „Avuţia naţiunilor” 2. „Capitalul” 3. „Teoria generală”

ANEXE BIBLIOGRAFIE NOTE

opinii în mod voluntar. (1998) Liber să alegi. Limbajul economic ne apare astăzi ca un amestec greu de separat între limbajul propriu al ştiinţei economice şi limbajul împrumutat din alte domenii ale cunoaşterii. deşi se întâlnesc tipuri diverse de limbaj vorbit. la fel cum în economie schimbă bunuri. Toţi sunt beneficiarii diviziunii cunoaşterii. vizual. gestual. al corpului. comunicându-şi ideile. cel mai important pentru aprofundarea cunoştinţelor economice este limbajul economic scris şi vorbit.CAPITOLUL I INTRODUCERE ÎN STUDIUL LIMBAJULUI ECONOMIC 1. 20-22. Limbajul economic tradiţional s-a dovedit insuficient pentru a explica situaţii economice noi. Limbajul economic scris şi vorbit se prezintă cu o structură complexă aflată într-o continuă schimbare şi îmbogăţire. Oamenii schimbă idei. & R. Editura ALL. . toţi câştigă de pe urma schimbului de idei cu ceilalţi. CE ESTE LIMBAJUL? În economie. sonor. Bucureşti. Se poate spune că modificările din ordinea economiei induc modificări ale limbajului economic. oamenii de ştiinţă cooperează între ei. profesorii folosesc comunicarea didactică pentru a-şi învăţa elevii alfabetul economiei1. toţi folosesc limbajul pentru a-şi realiza interesul personal. informaţii. Un punct de vedere personal. M. Dificultăţile legate de limitele limbajului tradiţional de a explica unele fenomene economice au determinat economiştii să recurgă fie la 1 Friedman. pg.

medicină. culoare. Presses Universitaires de France. În accepţie tehnicistă. ACCEPŢII DATE LIMBAJULUI Potrivit dicţionarelor limbajul are trei mari accepţii: Sistem de comunicare alcătuit din sunete specifice oamenilor. limbajul economic apare ca un limbaj specializat. Din perspectiva comunicării. etc. J. L'anti economiques. . pg. 9-26. (1974). limbajul reprezintă mijloculde exprimare a ideilor şi sentimentelor prin imagine. ca un limbaj al unui domeniu de cercetare. psihologie. fiind lipsită de sens. fie la inventarea unui nou limbaj. limbajul este definit ca un sistem de caractere şi simboluri folosit în programare. Toate acestea au condus la afirmaţia.împrumuturi lingvistice (din fizică. şi Guillaume. mimică. sunete (inclusiv sunete muzicale). destul de repede îmbrăţişate de o bună parte a comunităţii ştiinţei economice. În sens figurativ.). 2. ci şi o bună sursă de subiecte ale controverselor dintre economişti. Din această perpectivă. sport. în consecinţă. La rândul său limbajul economic poate fi abordat sub mai multe forme: 2 Attali. potrivit căreia ştiinţa economică ar suferi de „balcanism lingvistic”2 şi. prin care caeştia îşi exprimă gândurile. limbajul economic se dovedeşte a fi nu numai "moneda" schimbului de idei. M. orice încercare de comunicare a rezultatelor sale ar fi nepotrivită. gestică. dorinţele şi sentimentele.

Infatuarea fatală. . deşi imperfectă. Bucureşti. cu termenii folosiţi în general pentru a face distincţia între cele două principii opuse ale ordinii de colaborare umană.n. spune Hayek. ar fi folosirea sintagmei economie de piaţă în locul 3 4 Hayek. „Putem începe foarte bine. dar au şi dovedit că uzul impune limba. Atât puriştii. conservatori). economiştii s-ar putea împărţi în „purişti” (fundamentalişti. 174. „Puriştii” acuză autorii nonconformişti de amestecul limbaje diferitelor (cu conotaţii ideologice adverse) pentru a descrie sau a explica mai bine o idee sau o teorie economică. Fr. pg. se înscrie şi utilizarea iandecvată a unor termeni referitori la diferite tipuri de interacţiune umană. 178. A. pg. Explicaţia pare banală. În aceeaşi ordine de idei. dicţionare şi lexicoane. Hayek constată. Erorile socialismului. Deşi menite să aducă o oarecare lumină asupra celor două sisteme. Limbajul academic are o anume rigiditate. îşi are sursele în normele Academiei Române. (2000). nepermiţând nici măcar delimitarea problemelor despre care se discută. în nonconformişti şi în reformatori. O soluţie.). Nonconformiştii. Idem. fiind practic un limbaj închis. nu ne spun nimic reelvant despre caracterul lor”4. sub impulsul inovării au creat şi cele mai frumoase metafore aplicate economiei. cât şi nonconformiştii acuză reformatorii limbajului de rea-credinţă prin agresivitatea practicată în înlocuirea termenilor economici consacraţi cu alţii convenabili ideologiei dominante. consacrat în manuale. Din acest punct de vedere. ambele eronate şi subiective politic. capitalismul şi socialismul. Editura ANTET. cu atât vedem mai clar că au contribuit mult mai mult la conservarea decât la reformarea gândirii şi limbii animiste”3.• Limbajul academic. dar consecinţele acestei imixtiuni sunt greu de evaluat: „Cu cât le scrutăm mai atent lucrările (scriitorilor socialişti – n. de exemplu influenţa continuă a socialismului asupra limbajului oamenilor de ştiinţă şi intelectualilor.

o bandă. ai unei religii. Hayek. în special.termenului capitalism (sau a termenului catalactica). un trib. pg. o populaţie. Editura ANTET. cel economic. o asociaţie. (2000). se confruntă cu ambiguităţi induse de influenţa politicului în ştiinţă. Infatuarea fatală. . limbajul în general. o naţiune. o companie. Limbajul ştiinţific se formează şi se dezvoltă pe fondul limbajului academic sub forma definiţiilor termenilor economici. definirii conceptelor de bază. Fr. La fel şi „cuvântul societate a devenit o etichetăcomodă pentru a indica aproape orice grup de oameni. Obişnuinţele sunt atât de puternice. Limbajul economic descrie sau explică părţi ale economiei sau economia în ansamblul său cu ajutorul vocabularului consacrat. Erorile socialismului. încât este greu de imaginat că prea curând oamenii îşi vor controla modul de exprimare evitând cuvintele care sunt pline de ambiguităţi. dar recurgând şi la formalizarea elementelor economice. o hoardă. un grup. dar şi a regulilor şi principiilor funcţionării economiei. 181. 5 6 Ibidem. A. Bucureşti. un grup despre a cărui structură sau motiv de coerenţă nu e nevoie să se ştie nimic – o frază improvizată la care oamenii recurg atunci când nu prea ştiu despre ce vorbesc”5. ai unui sport. Revolta lui Hayek este pe deplin justificată. pg. 181. Prin urmare. membrii unei rase. într-adevăr când se atribuie termenul societate pentru „un popor. ai unei activităţi distractive”6 i se diluează şi i se depreciază sensul.

METAFORE APLICATE LA COMPORTAMENTE REPREZENTATIVE HOMO OECONOMICUS HOMO AGENS METAFORE INSPIRATE DE COMPORTAMENTE ECONOMICE ATIPICE PASAGERUL CLANDESTIN (BLATISTUL) PIRATUL OPORTUNISTUL .

în raport cu restul lumii. mai în serios – îl fac dominant o perioadă bună de timp. tehnocraţilor. Argoul. etc. prin farmecul indus de inventivitatea vorbitorilor.• Jargonul şi argouli „colorează” discursul economic. dar din raţiuni diferite: jargonul din motive de diferenţiere de restul lumii. există anumite rezerve faţă de vulgarizarea limbajului ştiinţific. Diversitatea specializărilor ecomomiştilor a creat şi jargonul aferent. De pildă. adică un limbaj specific fiecărei îndeletniciri economice. mai în glumă. bancherilor. este extrem de popular şi în discursul economiştilor consacraţi. Desigur. iar argoul din motive de prudenţă. dar şi în media. jargonul: bursier (al brokerilor şi dealerilor). . managerilor. dar pitorescul şi puterea de penetrare rapidă a limbajului „colorat” – oamenii se „contaminează” foarte uşor.

O dificultate a adevărului rezidă în uşurinţa cu care poate să se transforme în „paradoxul mincinosului”iii. o propoziţie este adevărată dacă şi numai dacă orice şir de indivizi o satisface şi este falsă dacă şi numai dacă nici un şir nu o satisface”. Contribuţia lui Tarski la elaborarea unei teorii generale a devărului este cu atât mai importantă. Potrivit concepţiei lui Tarski un enunţ este adevărat dacă lucrurile sunt aşa cum le susţine şi este fals în caz contrar. faptul că ea e satisfăcută sau nu de membrii unui şir nu mai depinde în nici un fel de proprietăţile fiecărui membru al şirului. CONCEPŢIA LUI ALFRED TARSKI DESPRE ADEVĂRUL OBIECTIV ŞI LIMBAJ Motto: „în cazul unei propoziţii. Alfred Tarski Alfred Tarski (1933) a formulat o teorie generală a corespondenţei adevărului cu faptele şi o metodă generală a definirii conceptului de adevăr pentru toate limbajele artificialeii.CAPITOLUL II TEORII DESPRE LIMBAJ CU APLICAŢIE LA LIMBAJUL ECONOMIC 1. cu cât ea permite într-un sistem lingvistic . În consecinţă.

. stabilind dacă între ele există corespondenţa. între care7: pentru a vorbi de adevărul enunţurilor unui limbaj trebuie să se facă apel la un limbaj mai general. A. pg. aduce o serie de clarificări ale problemei adevărului. ceea ce înseamnă situarea deasupra disputelor care se revendică de la prejudecata că ştiinţa nu este nimic altceva decât o ideologie. Feyerabend. Lakatos. în cadrul căruia se pot analiza raporturile dintre enunţurile limbajului-obiect şi fapte. Kuhn. La Decouverte. demonstrarea capacităţii teoriei corespondenţei de a evita paradoxurile. elaborată da Tarski. Paris. „Nucleul dur” al concepţiei lui Tarski despre adevărat sau fals într-un sistem lingvistic se fondează pe deosebirea dintre limbajul-obiect şi metalimbaj. teoria corespondenţei adevărului cu faptele. dar în condiţiile unui număr finit de predicate isolate. Qu’est-ce que la science? Recents developpements en philosophie des sciences: Popper. Tarski consideră concepţia sa despre corespondenţa teoriei cu faptele neutră din punct de vedere epistemologic. Totodată. În consecinţă. F. teoria corespondenţai se aplică pentru un număr infinit de enunţuri. adică la metalimbaj. Metalimbajul reprezintă enunţuirle sistemului lingvistic cu care se vorbeşte despre limbajul-obiect sau limbajul în care vorbimiv. 197-198. 7 Chalmers. noţiunea de satisfacţie fiind dobândită de toate predicatele unui limbaj. arată că se poate defini recursivitatea adevărului.particular depăşirea paradoxurilor. (1987). Limbajul-obiect constituie enunţurile sistemului lingvistic supuse analizei sau limbajul despre care vorbim. Tarski consideră ca „date” ceea ce semnifică pentru un predicat de fi satisfăcut de un obiect X.

pg. Acest lucru e foarte important. K. Editura TREI. Ei cred că dacă există o idée despre adevăr. O pledoarie pentru interacţionism. decât pe un support ştiinţific: o teorie a adevărului absolut. MICHEL FOUCAULT DESPRE ARHEOLOGIA CUNOAŞTERII ŞI EPISTEMA LIMBAJULUI Motto: „Existenţa limbajului în epoca clasică este în acelaşi timp suverană şi discretă. . nu există nici un criteriu al adevărului. K. Cu alte cuvinte sunt operaţionalişti”8. deoarece cuvinetele au primit sarcina şi puterea de „a reprezenta gândirea”. Interesul pentru minima apropiere de concepţie lui Alfred Tarski a fost stimulat de larga utilizare a terminologiei tarskiene în teoretizările reclamei şi publicităţii (cu accent pe metalimbajul semantic). cum este teoria lui Tarki. atunci trebuie să existe şi un criteriu al adevărului ataşat acestei idei. pentru că filosofii confundă idea de adevăr cu idea de criteriu al adevărului. Suverană. Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. 2. 124. este un paşaport pentru „împingerea” în prim-plan a produselor noi sau înnoite. dar şi implicaţiile teoriei corespondenţei asupra filosofiilor limbajului Karl Popper recunoaşte originalitatea abordării. Cei care folosesc teoria corespondenţei ca argument ştiinţific pentru a susţine tehnici de influenţare a comportamentului pe piaţă mizează mai degrabă pe un truc. (1997). Michel Foucault 8 Popper. dar şi punctul sensibil al acestei concepţii: „Deşi există adevăr.Evocând personalitatea lui Alfred Tarski.

cât şi cea recentă a limbajului (în speţă economic) căutând epistemav. • Metalul din care era făcută moneda reprezenta semnul bogăţiei în măsura în care era el însuşi o bogăţie. 209. Despre bogăţie şi monedă: • Domeniul bogăţiei s-a constituit ca obiect al reflecţiilor autorilor de scrieri economice în strânsă legătură cu semnul bogăţiei – moneda (banii). În temeiul patrulaterului epistemic al limbajului (propoziţia sau reprezentarea. Foucault răscoleşte atât istoria îndepărtată. monedă. avere. Bucureşti.Michel Foucault (1969) a impus o teorie a „arheologiei cunoaşterii” unde cunoaşterea şi limbajul sunt interconectate: „A cunoaşte înseamnă a vorbi cum trebuie şi cum prescrie demersul sigur al spiritului. Ştiinţele sunt limbi împlinite. metalul pentru monedă trebuia să fie preţios (adică. Michel Foucault rezervă spaţii importante analizei epistemologice a legăturii dintre bogăţie şi schimb. 9 10 Focault. utilitate. în măsura în care limbile sunt ştiinţe încă necultivate”9. M. 130-131. articularea. (1996). pentru a putea arăta preţul. Foucault identifică „bogăţia” drept „teren şi obiect al economiei”10. pg. să fie rare. Într-o înlănţuire extrem de complicată al amestecului de filosofii. valoare. Cuvintele şi lucrurile. desemnarea şi derivarea). preţ. a vorbi înseamnă a cunoaşte după cât te ţin puterile şi după modelul impus de aceia a căror naştere o împărtăşim. Editura Univers. Idem. pg. utile. În acest context. • Realitatea materială a monedei contopeşte cele două funcţii ale sale – de măsură comună a mărfurilor şi de mediu de schimb. bani. dezirabile). .

pe care le face să crească lent. Editura Univers. să caracterizeze lucrurile. Despre bogăţie. pg. • Raportul dintre metalul monetar şi marfă. 213. 13 Focault. cum poate moneda să stabilească între bogăţii un sistem de semne şi de desemnare? 11 12 Ibidem. • Determinarea esoterică a monedei nu permite oricărui spirit să se apropie de ea. pg. pg. 14 Idem. Editura Univers. care permite „stabilirea la limită a valorii totale de piaţă a metalelor preţioase. Bucureşti. pg. . bani şi preţ: • Teoria monedei şi a comerţului răspunde la înterbarea: cum pot preţurile. dar şi etalonarea într-o manieră sigură şi definitivă a preţurilor tuturor mărfurilor (…) a fost stabilit de Providenţă atunci când a îngropat în pământ minele de aur şi argint. aceea de bogăţie”12. ceea ce înseamnă că atunci „moneda era o măsură justă pentru că ea nu semnifica nimic altceva decât puterea de a etalona bogăţii pornind de la propria sa realitate materială. M. 216. • Valoarea monedei trebuie reglată de masa metalică pe care o conţine şi să revină astfel la ceea ce era odată. în mişcarea schimburilor. Bucureşti. M.ceea ce presupunea stabilitatea monedei. (1996). 217. Cuvintele şi lucrurile. 212. adică „să fie recunoscută de toţi şi să fie valabilă în orice loc dacă are drept etalon o realitate care i se poate atribui şi pe care s-o putem compara cu diversitatea lucrurilor pe care vrem să le măsurăm”11. Cuvintele şi lucrurile. (1996). când nu erau luate drept mărci reale semnele arbitrare. aşa cum pe pământ cresc plantele şi se înmulţesc animalele”13. ci numai „spiritelor care ştiu să stea la pândă: adică negustorilor”14. Focault.

• Valoarea lucrurilor se întemeiază pe utilitatea lor.. cantitatea ei creşte până la a deveni abundentă faţă de bogăţii. pg. poate fi interpretată şi ca un avertisment dat celor care improvizează grille de lectură conjuncturale.• Dacă moneda desemnează o anumită bogăţie. lucrurile care se schimbă. va avea o valoare mare. Valoarea. fiecare cu valoarea lui proprie. • Valoarea nu poate fi analizată decât folosind un limbaj de acţiune. • Raportul dintre monedă şi mărfuri. însă. 228. iar preţurile vor fi ridicate”15). deşi complicată şi dificilă de descifrat. articulează semne şi semnificaţii într-o înlănţuire a reprezentărilor bogăţiei. răspunde unei serii de întrebări: de ce există lucruri pe care oamenii caută să le schimbe. preţurilor. răscolind istoria şi ocolind analiza epistemologică (îndeosebi 15 Ibidem. • Limbajul. atunci ea va avea valoare mică. Concepţia lui Michel Foucault. rezultă că moneda îi stabileşte preţul bogăţiei. după opinia lui Foucault. de ce unele valorează. dacă. utilitatea şi bogăţia: • Teoria valorii. trebuie să existe dinainte în mâinile participanţilor la schimb. iar preţurile vor fi scăzute. dând substanţă epistemei economice. . monedei. cu cele patru funcţii. adică sistemul preţurilor se modifică atunci când cantitatea de monedă sau cantitatea de mărfuri se modifică („dacă moneda e în cantitate mică faţă de bunuri. Foucault deduce că teoria cantitativă a banilor a guvernat întotdeauna schimbul monetar. etc.

alături de alte instituţii precum cele sociale. pg. ARGUMENTARE. limbajul corpului). juridice. Karl Popper (1994) aduce noi elemente ale unei noi concepţii despre limbaj. Karl Popper Limbajul este un instrument al cooperării umane şi o instituţie socială importantă.moştenirea culturală comună. 3. K. tradiţia intelectuală şi un program de cercetare pe care autorii să-l recunoască şi să-l accepte). O pledoarie pentru interacţionism. Foucault a influenţat şi a impulsionat cercetările în direcţia analizei legăturii dintre limbajul vorbit şi limbajul de acţiune (de pildă. 106. DESCRIERE. IMAGINAŢIE ŞI LIMBAJ LA KARL POPPER Motto: „Limbajul nostru este departe de fi perfect. Uimitor de puternic”. (1997). concepţie fondată pe evoluţie şi interacţiune. . Editura TREI. Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. religioase sau cele ştiinţice. Popper reformulează legătura dintre evoluţia comporatmentului – scop – mijloace – 16 Popper. Admiţând că „un comportament nou reprezintă vârful de lance cel mai avansat al evoluţiei”16. dar este uimitor de bun.

În acest cadru. Ibidem. întâi schimbarea structurii-scop. K. deoarece – prin inventarea limbajului descriptiv. Abia după aceea se schimbă structura anatomică”17. Karl Popper stabileşte că evoluţia comportamentelor poate fi privită „ca înlănţuire evolutivă tipică. avantajoase selecţiei naturale. ceea ce înseamnă că „puterea imaginativă a omului poate evolua în direcţii cu totul noi. Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. Invenţia imaginativă. Pornind de la o concepţie numită neo-evoluţionistă. pg. apoi a structurii abilităţilor. Ele sunt funcţii superioare tipice caracteristice omului”18. omul a avut la îndemână mijloacele de a exprima lucruri adevărate şi lucruri neadevărate: poate inventa povestiri. 18 17 . 107. mituri”19. autorul stabileşte şi principiile fundamentale ale limbajui: Superioritatea limbajului uman faţă de limbajul animalelor sau. constând în limbaje animale. (1997). iar limbajul uman se diferenţiază de toate limbajele animale prin faptul că are cel puţin două funcţii care le lipsesc acestora din urmă. Cunoaşterea obiectivă este specific umană.abilităţi prin introducerea ideii posibilităţii unor mici mutăţii genetice. cum spune Popper. basme. nici un animal nu produs Idem. deşi „animalele şi-au produs propria lume 3vi. O pledoarie pentru interacţionism. voi numi aceste funcţii „funcţia descriptivă” sau „informativă” şi „funcţia argumentativă” sau „critică”. – „omul se diferenţiază de animale prin caracteristile limbajului uman. 19 Popper. Editura TREI.

(1997). un limbaj specific uman apt să se constituie în purtător al cunoaşterii obiective”21. pg. 20 Popper. Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. „evoluţia omului i-a dat acestuia ceva caracteristic şi specific uman – un instinct. toerie pe care o amendează cu o funcţie esenţială pentru cunoaşterea obiectivă – funcţia critică. dar la om cunoaşterea obiectivă este rezultatul funcţiilor specific umane. după Popper nici una dintre aceste unelte nu are o bază erediteră specializată aşa cum au toate uneltele exosomatice dezvoltate de animale. Din această perspectivă. fundamentat genetic. Popper recunoaşte unele situaţii din lumea animală care pot fi uşor asociate cunoaşterii obiective (de pildă. K. O pledoarie pentru interacţionism.ceva asemănător cunoaşterii obiective”20. Editura TREI. 109. 21 Idem. cu excepţia funcţiilor specific umane ale limbajului care au o bază ereditară foarte specializată şi specifică. În concluzie. de a acumula prin imitaţie. . În pofida faptului indubitabil că omul a evoluat graţie dezvoltării uneltelor exosomatice. imitaţiile). pornind de la teoria lui Karl Buchler (distinge trei funcţii ale limbajului: două inferioare – expresivă şi comunicativă şi una superioară – descriptivă sau informativă). Popper cercetează funcţiile limbajului uman.

Funcţia expresivă şi cea de comunicare se pot manifesta şi simultan: „dacă un om cască fiind singur în dormitor. ca limbaj. acest gest are. Însă dacă nu este singur. Popper ne oferă repere importante ale analizei limbajului economic dintr-o perspectivă mai apropiată metodelor folosite în cercetarea economiei în joncţiunea lor aproape naturală cu funcţia de comunicare a limbajului. căscatul insistent şi sugestiv – dacă gestul este natural şi aproape inconştient – nu numai că . funcţia unică de autoexprimare. el le poate induce şi altora starea de somnolenţă: puteţi verifica singuri cum. faţă de care nu ezită să-şi arate admiraţia critică.• Funcţia argumentativă sau FUNCŢII LINGVISTICE SUPERIOARE: (baza lumii 3) critică • Funcţia descriptivă sau informativă FUNCŢII LINGVISTICE INFERIOARE: • Funcţia comunicativă • Funcţia expresivă TABLOUL FUNCŢIILOR LIMBAJULUI UMAN (Buhler – Popper) Exemplificările lui Popper ale celor patru funcţii majore ale limbajului: Într-o permanentă dispută cu Karl Buhler.

cineva poate să descrie lucruri sau moduri de exprimare ale oamenilor. 113. Ibidem. funcţia imperativă poate sau nu să contamineze. După Popper. adică să comunice ceva. 23 22 . Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. dar şi funcţia informativă. De pildă. pg. dar puteţi chiar să-i ajutaţi să adoarmă. căscatul poate avea nu numai o funcţie expresivă. implică exprimare şi comunicare. Editura TREI. O pledoarie pentru interacţionism. de tip „infecţios”22”. dar fără să poată să facă abstracţie de starea propriului organism. iar exprimarea nu este un caz particular de comunicare. Comunicarea nu este un caz special de exprimare. limbajul uman este descriptiv şi în sensul că omul poate relata ceva adevărat sau fals (sau cum spune Popper „faptul conducând la diferite operaţii logice de negare şi respingere – adică la critică”23).îi veţi dtermina şi pe alţii să caşte. Suprapunerea expresivităţii cu comunicarea de tip „infecţios”. funcţia descriptivă a limbajului este diferită de cea comunicativă. iar din punct de vedere biologic are chiar prioritate. După cum. Pe de altă parte. funcţia de comunicare având preponderenţă. nu înseamnă că orice tip de comunicare are caracter „infecţios”. cum spune Popper. nu poate să vorbească despre ceva fără să încerce să declanşeze un răspuns emoţional în auditoriu. Popper. Totuşi. Desigur. 111. funcţia descriptivă a limbajului îşi îndeplineşte rolul complet numai în cadrul limbajului uman (deşi unele limbaje naturale se pot apropia destul de mult de limbajul uman). ci şi una ocmunicativă. ele sunt două funcţii distincte. totul depinde de ton şi de putere. K. Astfel. (1997). în mod normal. Funcţia descriptivă. din punct de vedere biologic. pg.

În acelaşi timp. adică devenind cu adevărat critică. imaginaţia lărgeşte acest stoc. 24 . Popper îşi exprimă rezerva faţă de Popper. iar aplicarea metodei încercării şi erorii poate genera noi replica comportamentale. adică acelaşi lucru să rămână valabil pentru diferitele limbaje umane. (1997). 117. Soluţia lui Popper la problema „efectelor de importanţă biologică ale evoluţiei limbajului descriptiv” presupune: Folosirea alegerilor intertemporele drept criteriu al cunoaşterii obiective adaptative). (înlocuirea anticipărilor instinctive cu anticipări instrumentale şi instituţionale generează situaţii care răspund nevoii de flexibilitate. dar şi noi instituţii). de care este strâns legată şi pe care le îmbogăţeşte dezvoltând negaţia. K. Deşi insuficient consolidată biologic. Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. În cazul comunicării. folosirea funcţiei critice are avantaje biologice clare – „această folosire ne permite să lăsăm teoriile să moară în locul nostru24”.Funcţia critică sau argumentativă provine din funcţia descriptivă şi informativă. adică un stoc de idei noi. Consolidarea prin tradiţie a invenţiilor comportamentale. O pledoarie pentru interacţionism. Formularea întrebărilor şi începerea obiectivării problemelor percepute anterior. reacţia (feed-back-ul) poate fi rapdidă sau întârziată. pg. după cum reacţia poate fi pozitivă sau negativă. Dezvoltarea imaginaţiei. Editura TREI. Dezvoltarea inventivităţii (ceea ce în concepţia popperiană înseamnă utilizarea metodei încercării şi eliminerea erorii fondată pe un stoc de încercări posibile.

Popper arată că între formularea teoriei lui John Staurt Mill. atunci sunt neglijate caracteristicile cele mai importante ale limbajului omenesc.287. Concluzia lui Popper este cât se poate de clară: „Dacă orice limbaj este privit ca o simplă expresie şi comunicare. şi punerea ei în ptactică au trecut şaptezeci de ani. în adevăratul sens al cuvântului. Filosofia socială şi filosofia ştiinţei. (2000). K. . se poate produce la intervale mari de timp. R. ce îl disting de limbajul animal: capacitate sa de a produce enunţuri false şi adevărate şi de a construe enunţuri valide şi invalide”25. dar admite că o reacţie pozitivă. Edtura TREI. Astfel. pg. după care obiectivele politicii sociale moderne sunt salariile mari şi timpul de lucru mic. 25 Popper. Antologie editată de David Miller.reacţiile pozitive rapide.

altele au apărut din practicile diferite imprimate de interesele generate de politicile economice în situaţii conjuncturale sau de dificultăţi în afirmarea unor curente de gândire economică. sunt rezultatul progreselor realizate în ştiinţa economică. în dorinţa vorbirii corecte. În funcţie de criteriile utilizate se pot deosebi: avantaje absolute (A. consacrate în discursul economic. 1. apărută în versiune engleză în 1949). o firmă. avantaje relative sau comparative (D. . costurile medii). „Acţiunea umană” este şi titlul operei fundamentale a lui Ludwig von Mises (Human Action. GENEZA UNOR CONCEPTE ECONOMICE ACŢIUNEA UMANĂ REPREZINTĂ abordarea praxeologică a economiei constituită în jurul lui homo agens. comportamentul său este raţional.CAPITOLUL III DESPRE ETIMOLOGIA UNOR CONCEPTE ECONOMICE Întrebarea obsedantă pentru cel care se pregăteşte într-o specialitate economică este: „De unde provine vocabularul propriu economiei”? De-a lungul timpului lingvişti şi economişti. Smith. iar acţiunea are finalitate. După se poate constata unele cuvinte. o ţară. au căutat rădăcinile istorice ale cuvintelor care descriu şi explică acţiunile economicevii. după care individul acţionează alegând mijoacele pentru atingerea scopurilor. dezvoltată îndeosebi de Max Weber. AVANTAJ ECONOMIC desemnează câştigurile monetare şi/sau nonmonetare rezultate din activităţile economice (de producţie sau de schimb) pentru o persoană. Lionel Robbins şi Ludwig von Mises.

Economiştii disting patru faze ale ciclului de afaceri. După o perioadă de timp revirimentul afacerilor instalează expansiunea activităţii economice. ocuparea. capitalul este bunul care multiplică de mult mai multe ori bogăţia iniţială. adică de loc public unde se fac operaţiuni financiare cu valori mobiliare (titluri. în antichitate posesorii de animale dădeau cu împrumut un număr de „capete” de vite. odată cu restrângerea afacerilor. trebuia restituit exact în numărul împrumutat. Împrumutul la început. BUGET a fost împrumutat din franceză. statului. decât orice alt bun sau acţiune cunoscută. Declinul economic continuă până ajunge în punctul cel mai de jos posibil. instituţiilor. obligaţiuni. iar mai târziu. prin urmare „buget” înseamnă de fapt „punguţă”. consumatorului. avantaje morale (H. a cărei casă a servit pentru prima dată drept bursă. randamentul managementului). salariile. atinge un punct înalt. avantaje competitive (M. CAPITAL provine din limba latină de la „capita”. cu o dobândă.Ricardo. costul de oportunitate). preţurile. factorul-X). scad preţurile. pentru un timp. Atunci când. Leibenstein. cunoscute sub . În economie vorbim de bugetul producătorului. acţiuni. activitatea începe să se contracte. scade ocuparea. De aici. scade şi volumul producţiei. CICLUL DE AFACERI este denumirea folosită pentru a explica fluctuaţiile din activitatea economică. afacerile se extind când creşte producţia industrială. Porter. Bruges van der Burse. cu un surplus. dar şi de bugetul familiei. salariile. etc. ratele dobânzii şi profiturile. BURSĂ vine de la numele unei familii. caracterizate de alternanţa expansiunii şi contracţiei producţiei. buget este un diminutiv de la latinescul „bulga” care însemna „pungă”. În general. rata dobânzii şi profiturile unde prosperitatea.).

„gospodărie”. orice produs monetar care are o valoare mult mai mică pe orice altă piaţă decât cea monetară. c) depresiunea (crah). „oikos” – „casă”. reclamă intervenţia mai energică a guvernului în iniţiativa privată. CLEARING în engleză înseamnă curăţire (to clear – a curăţa). b) contracţia (criză. alţii. dar mai accentuate în modalităţile de depăşire a recesiunii: unii susţin că a preveni este cea mai bună metodă (austriecii). De exemplu. cât şi din cea engleză – „warrant” şi înseamnă „împuternicire”. bancnota cu o valoare de 100 de mii RON pe piaţa monetară. În comerţul internaţional clearing desemnează operaţiunile de „lichidare a conturilor”. economia a pierdut din sensul iniţial. dar a căpătat altele până la forma cunoscută astăzi: ştiinţa alocării resurselor rare între utilizări alternative. „cetate” şi „nomos” – „regulă”. ECONOMIE a intrat în vocabularul europenilor din greacă. În timp. „normă” de conducere. GARANŢIE a fost împrumutat atât din forma franceză . FABRICĂ provine din latinescul „fabrica”. . recesiune. cădere) care atinge punctul de jos. De la romani s-a transmis occidentalilor forma „economie”. fabrică a fost împrumutat spre sfârşitul secolului al XIX-lea după modelul occidental.diferite denumiri: a) expansiunea (prosperitate. Între economişti sunt diferenţe fundamentale în privinţa cauzelor crizelor. are o valoare foarte mică pe cea a plasticului.„garantie” şi italiană – „garanzia”. derivat din „faber” – „meşteşugar”. boom) cu un punct de cotitură sau vârf. d) redresarea (revigorare. reviriment). declin. FIAT MONEY desemnează acea monedă emisă de stat. invocând eşecurile pieţelor.

potrivit acestei ipoteze. . C.HOMO OECONOMICUS reprezintă ipoteza fundamentală în microeconomia tradiţională după care agenţii economici iau deciziile în funcţie de un singur criteriu de maximizare a utilităţii. Smith la A. de natură hedonistă şi utilitaristă. E. omogenitate. homo oeconomicus defineşte ipoteza esenţială a comportamentului reprezentativ iniţiată şi dezvoltată de clasicii gândirii economice (de la A. deosebim Microeconomia tradiţională (L. dar şi o concepţie care separă comportamentul uman în viaţa economică de încărcătura sa morală. Walras. desemnând acea parte a teoriei economice care studiază jocul variabilelor economice agregate. Fr. termen inventat de Ragnar Frish în 1933. E. Din punct de vedere istoric. S. mobilitatea factorilor de producţie şi accesul liber la informaţie) şi Noua microeconomie (E. Pareto. MACROECONOMIE parte a analizei economice. MICROECONOMIE este parte a analizei economice care studiază comportamentul unităţilor economice individuale drept centre ale deciziei în materie de preţ şi cantitate. individul consumator are capacitatea de a-şi ordona preferinţele şi de a efectua alegeri alternative în vederea maximizării satisfacţiei. Jevons. transparenţă. considerând că deciziile economice sunt. în esenţă. fondată pe o viziune holistă. după care indivizii (agenţii economici) iau decizii în funcţie de un singur criteriu-maximizarea propriei utilităţi. V. fiscale şi ale veniturilor. von Bohm-Bawerk. interdependenţele dintre variabilele economice şi a modului cum poate fi influenţat ansamblul economiei prin politicile monetare. A. Menger. Edgeworth. von Wieser) dominată de concurenţa pură şi perfectă (atomicitate. Totodată. Marshall. Marshall). fondatorul macroeconomiei este considerat John Maynard Keynes (1883-1946).

piaţa în sensul economic cel mai simplu cu putinţă înseamnă cerere şi ofertă. romanii l-au împrumutat da la greci – „plateia” înseamnă „largă”. iar în italiană vine din latinescul „platea”. iar căutarea informaţiei şi informaţia implică anumite costuri. A. Stiglitz. Stigler. Spence. a căpătat înţelesul de bănesc. MONEDA vine din greacă de la „moneda”. F. pentru că în vechime animalele erau utilizate ca monedă de schimb. În fond. În consecinţă. Coase. etc. NEVOIE a intrat în vocabularul românilor din slavă.) unde costurile de tranzacţionare sunt semnificative. A. şi nici nu este o chestiune de optică sau o derivată a ierarhiei („economia în mic”). Fr. Laffer. de la „nevolia” şi are acelaşi înţeles ca în româneşte. J. deci nevolia însemna „fără voie” sau „contra voinţei”. Aşa se explică cele două forme utilizate în scrierile economice: moneda şi moneta. G. Knight. subînţelegându-se „stradă”. M. G. . Consecinţa pentru economie se regăseşte în prejudecata identificării pieţei economice cu un spaţiu economic unde se fac tranzacţii. R.Chamberlain. Beker. Akerlof. la greci a intrat din dialectul veneţian. acesta era epitetul zeiţei Iuno „sfătuitoarea” (de la verbul „moneo” – „a sfătui”). anume cerinţă. G. În slavă este compus din negativul „ne-” şi „volia” – voinţă. microeconomia nu are nimic de-a face cu imaginea unei entităţi fizice. În Italia cuvântul este de origine latină – „moneta”. Hayek. observată eventual la microscop. PECUNIAR provine din latinescul „pecunia” – „animal”. PIAŢĂ vine din italienescul „piazza”.

iar cei care speculează la bursă fac astfel de cercetări. calm. un derivat de la „sal” – „sare”. Deşi dicţionarele nu reţin ca autor al speculei decât speculantul. „Salarium” însemna la început „suma dată soldaţilor ca să-şi cumpere sare” (celelate alimente le dădea comandantul).PROFIT derivă din latinescul „proficere” care înseamnă a câştiga. Agenţii economici îşi proiectează acţiunile economice pe criterii comerciale sau lucrative. însemna arşiţă. „speculaţie” – „cercetare teoretică”. de aici şi sensul de „odihnă”. cât şi criteriul economic cel mai important al selecţiei activităţilor economice. SPECULĂ provine din latinesul „speculari” care înseamnă „a cerceta” (este înrudit cu inspector. În economiile capitaliste dominate de ordinea pieţei. câştig. pentru a-l numi pe cel care speculează la bursă auzim deseori un cuvânt din afara dicţionarelor – speculator. înţelesul celor două cuvinte fiind asociat cu presupusa intenţie de îmbogăţire de pe urma unor acţiuni economice imorale. apoi a căpătat înşelesul de „soldă” şi în sfârşit pe cel de leafă în general. de aici. Înţelesul prim al verbului este „a privi”. adică aducătoare de profit. spectacol). dar şi linişte. În vorbirea curentă specula şi speculantul au conotaţii negative. ŞOMAJ vine din limba franceză chomage. „salarium”. SALARIU a fost împrumutat din latină. profitul este atât mobilul esenţial al acţiunilor economice. legătura cu abţinerea de la muncă reiese din faptul că în timpul arşiţei nu se lucra. în limba greacă termenul iniţial. . „kauma”. mai precis de „odihnă fără voie” pentru că nu ai ce lucra. dar împrumutat din greceşte şi trecut prin latină.

2. METAFORE ŞI ALTE EXPRESII UTILIZATE ÎN DISCURSURILE ECONOMICE AUTARHIE provine din limba greacă – autarkeia – desemnând „calitatea de a te mulţumi cu ce ai”; autarkeia se compune din autos – de sine şi arkeo – a fi destul, de unde autarhie – „conducerea de sine sine însuşi”. Autarhia nu se poate confunda cu „monarhia” – „comanda unuia singur” şi nici cu „anarhia” – „lipsă de comandă”. De regulă, în economie autarhia este asimilată economiei închise; se spune despre un stat că este autarhic dacă nu are relaţii economice cu alte ţări.

BOICOT vine din engleză de la numele căpitanului Boycott, latifundiar din Irlanda; în decembrie 1880, toţi vecinii săi s-au înţeles să nu mai aibă nici o relaţie cu el, adică să-l boicoteze, deoarece era brutal şi gosolan.

CATALACTICA (CATALLACTICA) este termenul propus de Arhepiscopul Whately în 1838 pentru a denumi ştiinţa teoretică a ordinii pieţei, repus în circulaţie de Ludwig von Mises şi Friedrich Hayek în secolul al XX-lea şi însuşit de o mare parte din adepţii lor. Catallactica şi derivatele, catallactic şi catallaxy provin (Hayek 1967, 1978) din cuvintele greceşti clasice katalattein şi katalassein care aveau nu numai sensul de „a schimba”, ci şi pe cel „de a primi în comunitate”.

EMBARGO în limba spaniolă înseamnă „interzicerea de a scoate din ţară”; embargo este o metodă prin care statele decid interzicerea comerţului cu anumite ţări (de regulă, aflate în zone de conflict şi care pot intreţine şi amplifica conflictul) la anumite produse (arme, petrol, etc.).

FABULA ALBINELOR cu subtitlul, „Zumzetul stupului sau pungaşii deveniţi oameni cinstiţi” reprezintă titlul unui poem alegoric (36 de pagini) în versuri (435) scris de filosoful moral Bernard de Mandeville (1670-1733), opuscul considerat de analişti de-a lungul timpului fundamental pentru individualism. În acest poem Mandeville introduce o relaţie între mobilurile individuale şi realitatea socială, cu intenţia pregătirii spiritelor în concepţia după care individul acţionează ghidat numai de interesul său individual. Raţionamentul lui Mandeville ia forma unei fabule: în opoziţie cu morala dominantă a omului chibzuit, prevăzător şi economisitor, lumea este alcătuită din indivizi puţin virtuoşi, dominaţi de gustul cheltuirii şi al profitului. Acest imoralism nu reflectă nici pe departe sărăcia, ci dimpotrivă se dovedeşte util societăţii. Astfel, viciile individuale devin virtuţi sociale, adică beneficii publice (cheltuirea este sursa ocupării şi a bogăţiei: sărăcia nu-i o virtute, iar bogăţia nu-i un viciu). Problema este de a accepta în locul moralei păguboase „Sărac şi cinstit” morala civilizaţiei: „Cinstit şi bogat”.

LAISSEZ-FAIRE este forma concentrată a crezului Şcolii fiziocrate, precursoarea liberalismului economic (în ordinea naturală, agrară, imaginată de fiziocraţi fiecare individ va şti, în mod natural, să-şi găsească liber, deci fără vreo constrângere, calea cea mai avantajoasă sau esenţa ordinii naturale sub regimul libertăţii conţine două entităţi inseparabile şi non-adverse: interesul personal şi interesul comun, ceea ce implica reducerea la minimum a funcţiilor statului/guvernului - să suprime piedicile create în mod artificial, să asigure menţinerea proprietăţii şi libertăţii, să pedepsească pe cei care le vor aduce atingere şi să arate legile ordinii materiale). Laissez-faire reprezintă doar o parte din construcţiile iniţiale: „Laissez-faire, laissez-passer le monde va alors de luimeme” sau „Laissez-nous faire” a căror paternitate este controversată. Expresia „laissez-faire” este atribuită în mod frecvent lui Vincent de Gournay, prieten cu

Turgot, dar se pare că marchizul d’Argensson (1736) are prioritate istorică în promovarea ei. Astăzi, în laissez-fiare se identifică deviza liberalismului economic. Uneori este folosită sintagma „laissez-faire” („lăsaţi să se facă”), ceea ce înseamnă referire directă la stat, în sensul neamestecului în activitatea privată, alteori este utilizată formula „laisser-faire” („să se lase să se facă”), lărgindu-se aria celor care se interpun între libertatea economică şi mediul de afaceri.

MAGAZIN vine din arabă, de la „mahzan” – „depozit de mărfuri”, de fapt de la pluralul acestui cuvânt – „mahazin”; de aici formele europene, de pildă în franceză „magasin”. Atunci când revistele au fost numite „magazine”, ele au fost comparate cu un magazin în care găseşti tot felul de mărfuri.

MÂNA INVIZIBILĂ este sintagmă utilizată de Adam Smith pentru a ilustra principiul economic dominant în ordinea pieţei, potrivit căruia, individul urmărindu-şi propriul interes, nu numai că nu se opune interesului general, ci face parte din el, chiar dacă nu aceasta a fost intenţia individului. Prin urmare mâna invizibilă reprezintă o locuţiune metaforică pentru conceptul de reglare spontană a economiilor de piaţă concurenţiale.

TEORIE a fost împrumutat din limba greacă, unde înseamnă „privelişte”, „acţiunea de a vedea”, „procesiune” (de aici vine teatru). Din înţelesul de „acţiune de a vedea” derivă cel de „cercetare”, ipoteză”. Prin urmare, teoria este rezultatul unei cercetări structurat într-un ansamblu coerent de enunţuri, de regulă ipotetice. UTOPIE – „plan sau teorie care nu se poate aplica” – vine din secolul al XVIlea, de la „Utopia” lui Thomas Morus, terman pe care l-a inventat pentru a

. în care comerţul a jucat un rol crucial în răspândirea ordinii economice. dar şi pentru comunicarea rezultatelor ştiinţei economice este limbajul economic academic scris şi vorbit. (2000). „Indiferent cum stau lucrurile. care se poate depista în zilele noastre”26. 74. dar şi a limbajului. scris.denumi insula pe care se petrece acţiunea romanului cu acelaşi titlu. gestualviii. Editura ANTET. sunt mult mai vechi decât orice alt contract între grupuri îndepărtate ale trecutului. fiind convinşi că o teorie bună are nevoie şi de o bună comunicare. cel mai important pentru asimilarea şi aprofundarea cunoştinţelor despre economie. Fr.). Marii autori ai teoriilor economice s-au preocupat în scrierile lor şi de aspectele limbajului. iar schimburile la mari distanţe. În limba greacă „U” înseamnă „nu” şi „topos” înseamnă „loc”. Erorile socialismului. Limbajul economic academic ne apare astăzi ca un amestec greu de separat între limbajul propriu ştiinţei economice şi cel împrumutat. Infatuarea fatală. În diversitatea tipurilor de limbaje (vorbit. autorii ideilor şi teoriilor economice au fost preocupaţi nu numai de autonomizarea ştiinţei economice. etc. adică „Utopia” – „locul care nu există”. ci şi de identitatea termenilor economici. pg. între limbajul ştiinţific şi 26 Hayek. A. cu articole a căror sursă e improbabil să fi fost cunoscută de comercianţii care le vindeau şi le cumpărau. dar şi în comunicarea rezultatelor ştiinţei economice. îndeosebi de rolul lui în comunicarea dintre economişti. sonor. comerţul a apărut în mod cert foarte devreme. TEMA IV LIMBAJUL ECONOMIC Apariţia şi formarea limbajului economic se confundă cu istoria economică a omenirii. După cum observa Hayek. De-a lungul timpului.

cel comun. Limbajul propriu consacrat în termeni ca cerere, ofertă, piaţă, preţ, capital, bani, concurenţă, producător, consumator, utilitate, costuri, salariu, profit, consum, economii, investiţii, inflaţie, etc., s-a dovedit insuficient pentru a explica situaţii noi ale unui domeniu de cercetare complex, cum este cel al Economiei. Dificultăţile legate de limitele limbajului tradiţional de a explica unele fenomene economice, dar şi drumul anevoios al apariţiei şi consolidării ştiinţei economice au facilitat împrumuturile lingvistice. Invadarea vocabularului economic cu termeni din alte domenii ale cunoaşterii are şi alte explicaţii, îndeosebi influenţele avute de moda intelectuală de-a lungul vremii, accelerând „diviziunea muncii lingvistice”27. Şi în economie, ca în orice alt domeniu al cunoaşterii, "cuvintele devin ghizi" ale acţiunii, deoarece, „limbajul ne dă posibilitatea nu numai să etichetăm obiectele oferite simţurilor noastre ca pe nişte entităţi distincte, ci şi să clasificăm o infinită diversitate de combinaţii ale semnelor distinctive în conformitate cu ceea ce aşteptăm de la ele şi cu ceea ce putem face cu ele”28. Aspectul cel mai important în folosirea limbajului economic este legat de amestecul de interpretări şi de teorii despre mediul economic. În acest sens, împrumuturile din alte domenii ale cunoaşterii şi reformarea, spontană sau deliberată, au produs cele mai semnificative „înnoiri” ale limbajului economic.

1. INFUENŢE DIN ALTE DOMENII ALE CUNOAŞTERII ASUPRA LIMBAJULUI ECONOMIC În secolul al XIX-lea, când fizica era ştiinţa – regină, noile ştiinţe, între care şi Economia, au asimilat în primul rând vocabularul ei. Următorul pas, după cum constată Kirzner, a fost să "copieze" modelul fizicii: „Pentru primii economişti
27 28

Ecco, U. (1996) Pe urmele limbii perfecte în cultura europeană, Editura Pontica, Constanţa, pg. 42. Hayek, Fr. A. (2000), Infatuarea fatală. Erorile socialismului, Editura ANTET, pg. 171.

clasici, ce considerau economia o ştiinţă preocupată de avuţia înţeleasă într-un sens mai mult sau mai puţin material, egoismul era o forţă impersonală ce extrăgea această avuţie din factorii de producţie şi o propulsa prin canalele distributive ale economiei. Puternicul accent, pus de autorii de mai târziu, pe însăşi forţa egoismului ca esenţă a ştiinţei economice şi accentul ce decurge de aici pe tipul comportamentelor maximizatoare, tindeau să sporească atracţia analogiei cu mecanica”29. Desigur, analogia cu mecanica s-a mai domolit, unii termeni şi-au pierdut intensitatea chiar în fizică şi au o frecvenţă a apariţiilor din ce în ce mai redusă şi în Economie. Alţi termeni însă s-au consolidat foarte bine în ştiinţa economică. Noţiunile de mecanism: mecanism economic, mecanism al preţurilor, mecanisme redistributive; instrumente: instrumente băneşti, instrumente financiare, instrumente de schimb; pârghii: pârghii ale preţurilor, pârghii economice, pârghii economico-financiare; fluxuri: fluxuri economice, fluxuri reale şi monetare, fluxurile circulare ale venitului; circuit: circuit economic, circuit economic global, circuit economic mondial; levier: levierul financiar; entropie: stare economică entropică, economii entropice, economii negentropice; emergentă: economii emergente, pieţe emergente; forţă: forţe de producţie, forţă de muncă, forţă economică; viteză: viteza de circulaţie a banilor, viteza de rotaţie a capitalului; acceleraţie: acceleratorul consumului, accelerarea creşterii economice; elasticitatea: elasticitatea cererii şi a ofertei, elasticitate a producţiei, elasticitate a bunurilor importate şi a celor exportate; histerezis: ştiinţa economică suferă de histerezis; echilibru: echilibrul economic general, punct de echilibru, preţ de echilibru, cantitate de echilibru, echilibrul walrasian sunt mai mult decât familiare pentru orice economist, ele sunt fundamentale în imaginarea şi gândirea economiei.

29

Kirzner, I. M., (1996), Perspectiva economică, Editura ALL, Bucureşti, pg. 62.

O altă parte a termenilor economici provine din psihologie: persuadare – persuadarea consumatorului; comportament – comportament economic, comportamentul economisitorului, consumatorului comportamentul şi al producătorului, comportamentul – atitudine

investitorului;

atitudine

concurenţială; înclinaţie – înclinaţie, medie sau marginală, spre consum, spre economii sau spre investiţii; tendinţa – tendinţa creşterii sau reducerii preţurilor, tendinţă creşterii productivităţii muncii. Termenii economici împrumutaţi din medicină apar în discursul economic mai ales pentru a caracteriza şi pentru a explica stările de recesiune sau lipsa de perfomanţă a economiei. Expresii precum: calmarea preţurilor, colaps economic, criză economică, fractura preţurilor, infuzie de capital, injecţie de capital, puseuri, contracţii, simptom al crizei, sindrom al instabilităţii, tensiune între resurse şi nevoi, terapie economică, terapie şoc, etc. sunt frecvent utilizate pentru a "diagnostica" o economie şi pentru a propune remediile necesare însănătoşirii. O serie de noţiuni folosite în economie provin din sport: competiţie – pentru a sugera concurenţa; start – pentru a marca debutul unei activităţi, de pildă startul privatizării; arbitru – pentru a arăta imparţialitatea statului în raport cu iniţiatva particulară; joc – jocul economic, jocul actorilor economici, jocul cererii şi al ofertei, teoria jocurilor, joc în sumă nulă, regulile jocului economic. Termenii respectivi trimit la reguli şi atitudini ce trebuie respectate de competitori, dar şi la alegerea celei mai potrivite strategii. Unele cuvinte, cărora le-a fost ataşat un atribut economic, provin din arta dramatică: scenariu al dezvoltării, scenarii ale tranziţiei; actori economici; rolul concurenţei, rolul statului în economie; scena economică; în ansamblul economiei instituţiile financiar-bancare au funcţia unui ecran între economii şi investiţii.

. tragedia comunelor. overdraft.. homo economicus. bruion. etc. În acelaşi timp. zone gri. trişor. miopia agenţilor economici. s-au banalizat expresii precum: piaţă neagră. de birocraţi: aquis. derivate. fixing. swich. pasagerul clandestin. etc. accize. PLASTICIZAREA LIMBAJULUI ECONOMIC În aria reformării spontane se observă tendinţa de plasticizare a limbajului economic determinată. splitare. armonizare. intraprenor. hedge. strategii de piaţă. pieţe emergente. de finanţişti: bonduri. salvgardare. mâna invizibilă. dar şi leul greu. problema lui Ulise. dilema prizonierului. – termeni care . iar pe de altă parte. tactica. (consultaţi ANEXELE).Sublinierea hotărârii şi fermităţii discursului economic determină. arsenalul ştiinţei economice. revoluţie verde. capcana lichidităţilor.. de dorinţa autorilor de a fi cât mai sugestivi. PIB.. speed. etc. găuri negre. frontul economiei. 2. carte verde. TVA. de manageri: antreprenor. de aparenta insuficienţă a vocabularului. efectul de clichet. etc. comportament oportunist. hazard moral. eficienţa-X. războiul preţurilor. după cum lesne se poate observa. etc. implementare. numite: laissez-faire. recurgerea la termeni din domeniul militar: asalt ştiinţific. spred. ţintă. preţuriumbră. lupta împotriva inflaţiei. Multe dintre aceste noţiuni au fost reţinute în dicţionarele de economie şi care sau impus în discursul economiştilor. Sintagme. firmă barometru. ajustare. celebre acum. organizaţie. etc. integrare. patron. de experţi în economie: market-clearing. Unii termeni utilizaţi în mod curent de tehnocraţi: ecart. obiectivul economic al firmelor. pe de-o parte. economie subterană. dumping. asimetrie informaţională. cultură organizaţională. firmă. acordeonul lui Hayek. au şi consistenţă teoretică solidă. muncă la negru. globalizare. embargou. hazard moral. etc. de cele mai multe ori. fenomenul Silicon Valley.

formează jargonul fiecărui domeniu amintit. caşcaval. coco. şmen. repede îmbrăţişat de analiştii economici. în special. după cum şi dificultatea explicării şi descifrării „unui lucru nou în termeni deja existenţi”30. independent de calculul ideologic. Fr. fiind inteligibil pentru un public larg. Între altele. în cuvintele şi frazele care le comunică.. despre diverse acţiuni pe care "societatea" ar trebui să le soluţioneze. Op. A. Cit. investitori-feneişti. 172. caritaşi. şi ar putea să nu devină niciodată explicite”. Din această perspectivă. etc. Personificarea societăţii. baroni locali. 174-175 .. economiştii. second-hand. 3. integrând fără prea multe rezerve. asimilând animismul. blat. dolarizare. nu numai cei socialişti. a contaminat prin repetare şi limbajul economic. argou de tranziţie: şpagă. etc. verzişori. Idem. 30 31 Hayek. Limbajul animist şi limba de lemn Câteva dificultăţi ale utilizării limbajului. Hayek constată că dificultăţile de acest fel i-au impulsionat pe reformatorii socialişti să treacă la reformarea deliberată a limbajului. disponibilizaţi. dughenizare. naşpa. acceptat şi recunoscut ca rezultat al complexităţii economiei şi al diviziunii cunoaşterii. parai. În acelaşi timp. buticari. limbajul economic a devenit mai permisiv. marfă. pentru a convinge mai uşor oamenii să adere la concepţia socialistă31. a celui economic. încât este greu de presupus că va disparea prea curând din discursul economic. Tranziţia la economia de piaţă a adus şi un jargon-pop: privatizaţi. „multe convingeri amplu împărtăşite nu trăiesc decât implicit. pg. în general. despre "organismul social". pot determina reformarea deliberată a limbajului. pg. ţepuire. vorbesc despre "viaţa economică".

. şi pot fi socotite încă. 171. embargo. Animismul înseamnă personificarea „societăţii”. Infatuarea fatală. cu o arie de referinţă care incluzând şi economia. f. dar conţine şi riscul termenilor săi fundamentali. nu numai că au deschis ochii oamenilor ci. Nu e vorba numai de faptul că neguţătorii întâlneau în mod inevitabil şi. ajungând să cunoască noi şi diferite opinii despre cele mai elementare chestiuni”32. A. pg. globalizare. . unei pierderi a preciziei şi a înţelesului 32 33 Hayek. „societate”: substituirea statului (a guvernului) sau a organizaţiei cu termenul „societate”. împrejurări care scot la iveală dimensiuni nebănuite ale limbajului economic. dar şi al celor similari. integrare. Aşa cum bine sublinia Hayek: „Comerţul. De bunăseamă şi războaiele armate. 175. pg. „de fapt un eufemism care sugerează că putem reglementa deliberat acţiunile indivizilor printr-o metodă de dirijare mai blândă şi mai binevoitoare decât cea coercitivă”33. Probabil că aşa au apărut cuvinte. civile sau religioase (dar şi revoluţiile) au fost. Erorile socialismului. cuvinte care ne dau astăzi multă bătaie de cap. intoleranţă. după cum se observă. etc. prin urmare.a. precum şi înmulţirea populaţiilor.. societate. Fr. migraţiile.Limbajul Ştiinţei Economice are. Elementul comun al termenilor enunţaţi. agresivitate. alături de comerţ sau de migraţiile populaţioniste. le-au desferecat şi limbile. Idem. mari resurse de îmbogăţire. Bucureşti. uneori. liberalism. este animismul. Între altele amintim: economie de piaţă. Funcţia de comunicare a limbajului economic s-a dezvoltat graţie unor fenomene diverse sub raportul consistenţei şi al principiilor morale ale lumii de azi. în a instituţiilor în general. dar acest lucru trebuie să-i fi forţat şi să cugete la diferitele conotaţii ale cuvintelor-cheie (fie şi numai pentru a evita jignirea gazdelor sau înţelegerea greşită a termenilor de negociere). ajungeau să stăpânească limbi străine în cursul călătoriilor lor.

History of Economic Analysis. de regulă foarte cunoscuţi. Animismul. a sili. New York. duşmanii sistemului întreprinderii private au găsit înţelept să-şi însuşească eticheta sa”34. 574. dar mai ales de gradaţii de ton corespunzătoare). etc. ilustrează cu exemplul socialiştilor americani care şi-au însuşit termenul de liberalism: Ca un compliment suprem. de accente mimice trecând de la mânie şi revoltă la speranţă. deşi neintenţionat. a prefera.. aceste cuvinte pot goli de conţinut orice termen căruia îi sunt prefixate părând a-l lăsa intact: „social” şi derivatele lui). Hayek. discursul este redundant. a cauza. A. În mod uzual. mai cu seamă pe cele care descriu fenomene producătoare de ordine: fapt. se aşează pe o serie de cuvinte fundamentale. (1994). limba de lemn desemnează limbajul specific politrucilor (discursul vorbit este însoţit de o gestică sugestivă. cu întregul arsenal ideologic al „cuvintelor nevăstuică” constituie platforma „limbii de lemn”. Oxford. 34 . „capitalism”: un soi de socialism întors pe dos. a distribui. etc. J.„liberalism”: utilizarea acestui termen cunoaşte deseori recurgerea la o înşelătorie.. care au fost identificate de Hayek drept „cuvinte nevăstuică” (la fel cum o nevăstuică poate goli de conţinut un ou fără a lăsa vreo urmă vizibilă. Schumpeter. a organiza. pg. Oxford University Press. citându-l pe Schumpeter. se fondează pe verbe intranzitive sau pe persoana a doua sau a treia a celor tranzitive: a trebui. „economie de piaţă”: „protecţionism”: Animismul se clădeşte pe o serie de termeni.

Producătorii. mai precis dinspre piaţă şi dinspre instituţii. informaţii. finanţatorii. În concluzie. sunt în permanenţă atenţi la semnalele care vin din mediul economic. Ignorarea semnalelor.emit şi captează diverse semnaleix (ştiri. atunci acesta vine din amestecul unor idealuri sociale şi politice ale unor grupuri sau asociaţii private cu scopurile reale ale cercetării ştiinţifice. dacă e să vorbim de un pericol pentru limbajul economic. Semne şi semnale în economie Economia în ansamblul său – agenţii economici.lozincile sau pildele sunt prezentate drept cele mai de preţ achiziţii ale omenirii. dacă preţurile la . TEMA V COMUNICARE ŞI LIMBAJ ECONOMIC 1.a. Astfel. debitorii. chiar dacă în aparenţă sunt nesemnificative. de studiu a conjuncturii. etc. etc) evidente sau culese de instituţii specializate (de consultanţă. de presa scrisă sau audiovideo. zvonuri. de sondare a opiniei publice. avertismente. organizaţiile economice şi instituţiile . ş.) care pot să influenţe performanţele activităţii într-un orizont de timp previzibil. consumatorii. poate modifica decisiv rezultatele finale ale agentului economic sau chiar ale economiei în ansamblul său. creditorii. economisitorii.

producătorii îşi concentrează eforturile în direcţia înţelegerii corecte a semnalului captat. cum este bursa de valori.factori se modifică sau dacă preţul unei tranzacţii creşte. ei sunt în bună măsură piaţa. sunt surse posibile de semnale pentru producători. În esenţă. unele active încep să piardă sistematic din valoare este un semnal pentru deţinători să scape de ele. dar şi decizii ale autorităţilor. Semnalele emise şi captate de producători şi consumatori combină limbajul articulat şi vizualizarea. au forme de organizare şi funcţionare specifice. etc. taxe. cu atât semnalele emise de ei sunt mai interesante pentru producători. din cauza rapidităţii operaţiilor. producătorii sunt interesaţi de orice semnal care are legătură cu activitatea lor (de la preţurile de piaţă până la legislaţia economică). unde. eventualele nemulţumiri ale consumatorilor sunt semnale care arată că s-ar putea pierde o cotă importantă din piaţă sau chiar piaţa. Mai mult. constrângeri sau relaxări ale legislaţiei economice.). Unele burse au avertizare sonoră specială de . dar şi pentru alţi agenţi economici (investitori. Dacă. impozite. semnalele sunt cruciale. dealeri. Preţuri. Desigur. adică sunt decişi să realizeze surplusul consumatorului sau renta consumatorului. În mod firesc. de pildă. producătorii ar putea să-şi modifice funcţia de producţie. În fond. care să asigure condiţia esenţială a pieţei libere – accesul la informaţia economică. dar şi spre anticiparea consecinţelor generate de acesta. ceea ce înseamnă că posibilitatea lor de a-şi alege o structură convenabilă a cheltuielilor de consum se bazează pe semnalele oferite de mărimea preţurilor şi de creşterea veniturilorx. însă ei sunt şi principalii emitenţi de semnale pentru aceştia. consumatorii sunt în permanenţă în căutare de "chilipiruri". dobânzi. după cum au şi avertizările legate de consum. În acelaşi timp. Toate produsele au preţuri afişate. brokeri. bancheri. Cu cât scade ignoranţa consumatorilor în materie de preţ. exportatori. importatori. consumatorii sunt cei care captează semnalele dinspre producători. Unele pieţe.

Transformarea semnalelor în semne care să aducă informaţii – de confirmare. 8. în mediul economic. În acelaşi mod. un mijloc de schimb. de pildă. Idem. de. – presupune interpretarea acestora cu un cod adecvat. Captarea semnalelor şi raportarea lor la experienţe anterioare sau la construcţii teoretice anterioare le dă valoarea de semn. (2001). ale unor crize puternice şi prelungite. o piaţă.-A. este probabilă micşorarea (sau pierderea) şansei receptării unei indicaţii utile pentru 35 36 Peretti. Semnul. de punere în gardă. câţiva. de începerea sau de încetarea unei acţiuni etc. Legrand. puterea de cumpărare a banilor scade dramatic. Bucureşti. pg.deschidere şi de închidere. Impactul semnalelor. Pentru a fi interpretat semnalul trebuie să fie identificat şi selectat din interferenţa de semnale. un fapt economic. cu privire la cerere şi ofertă. pg. care pot induce neîncredere în mediul de afaceri şi instabilitate socială. o acţiune economică. Tehnici de comunicare. Dintre cele mai cunoscute semne dintr-o economie sunt semnele monetare. J. testat în prealabil35. J. 9-10. Editura Polirom. A. un bun sau un agent economic. dar şi al decodificării lui cu mediul economic poate provoca şocuri puternice. reprezintă nota specifică. procese emoţionale greu de controlat şi totodată. unul). iar instrumentele de descifrare şi interpretare (decodorul) trebuie să aibă o fiabilitate suficientă care să-i ofere un grad oarecare de certitudine36. această este un semn al unor mari slăbiciuni ale economiei. Dacă. o marcă de fabricaţie. raportând semnalele recepţionate de pe o piaţă. deci el trebuie să aibă un anumit prag de intensitate. şi Boniface. . trăsătura distinctivă după care se recunoaşte o economie. Moneda este recunoscută din lumea bunurilor prin specificitatea sa întruchipată în funcţiile pe care le are în economie. se poate preciza tipul de piaţă în funcţie. de pildă. alte burse îmbină tradiţia cu modernitatea în emiterea şi captarea de semnale folosind limbaje convenţionale ad-hoc. de numărul producătorilor şi cel al consumatorilor (mulţi. de avertizare. la cunoscuta teorie a concurenţei.

îndeosebi cele legate de metoda de calcul a valorii unităţii de fond. În mod clar ele arată incapacitatea monopolurilor utilităţilor publice de a se menţine pe o piaţă liberă . Dacă stai la coadă la o carte. care cad în sarcina autorităţii. la un concert. când investitorii străini ar fi venit cu gânduri murdare „să-i exploateze pe români”. Şi. pentru că mulţi oameni (îndeosebi de vârsta a treia) îşi aveau în “coadă” o adevărată viaţa socială.conduita agenţilor economici. îndeosebi a celor alimentare. fiind stimulaţi şi cu ajutorul unui îndemn publicitar echivoc: “Dormi liniştit. Fondurile de investiţii care au falimentat. însă nu acelaşi lucru se poate spune despre amintita “coadă”. Dincolo de detaliile juridice ale problemei. printre care şi FNI au avut şi ele istoria lor. a fost şi probabil că este un semn al unei grave crize a bunurilor de consum curent. existând suficiente motive pentru cei avizaţi să interpreteze corect semnalele. Faimoasa “coadă”. Cel mai îngrijorator lucru nu a fost coada. ar rivaliza cu unele dintre filmele de excepţie: perdanţii (în bună parte bătrâni. Prin urmare. Ceilalţi. pentru a-şi adjudeca valoarea pe care o anticipau. FNI veghează pentru tine”. la un film este un semn combinat de interes şi pasiune de aşezare cât mai sus în ierarhia valorilor. îmbrăcaţi sărăcăcios pe care însă televiziunile îi prezentau cu o formulă standard: “Investitorii FNI au protestat nu ştiu unde”) apar pentru opinia publică drept simbolurile lumii capitaliste sau ale economiei de piaţă. care au fost şi marii perdanţi. rămân aspectele legate de imagine şi de comunicare. într-o perioadă când deficitul de capital era realitatea cruntă. le-au dat o semnificaţie opusă: şi-au vândut casele sau şi le-au ipotecat. incorect receptate sunt debranşările. ca şi indicaţia pe mai multe voci (de regula de la sfârşitul cozii): “Daţi mai puţin să ajungă la toată lumea". s-au împrumutat la cămătari etc. Falimentul FNI a fost “anunţat”. cu inevitabila întrebare adresată ultimului aşezat în şir: “Ce se dă?”. ci comportamentul inerţial care se profilase. dacă lucrurile n-ar fi tragice. singurii investitori cinstiţi ajunseseră victimile câtorva persoane! Cine ce să mai înţeleagă! Alte semnale.

ci şi un edificiu fondat pe informaţii. În mulţimea informaţiilor există unele care pot fi însă dirijate intenţionat şi astfel ele capătă valoarea de mesaj. caritasul. impozite. Economia se dovedeşte şi din aceasta perspectivă. dar şi ale obstacolelor în calea utilizatorilor care vor să plătească atât cât consumă. ceea ce a însemnat şi imposibilitatea recuperării datoriilor. pieţele ţărăneşti. Amânarea deciziei de a lăsa loc concurenţei în domeniul utilităţilor publice în profida semnalelor alarmante ale utilizatorilor. Sunt oraşe care s-au debranşat în întregime şi unde punctele de furnizare a energiei sau desfiinţat. Informaţii. cursul de schimb. taxe. Aceste sunt semne evidente ale slăbiciunilor pe care le conţine sistemul public.şi concurenţială. sindicate care ceruseră o perioadă de 10 ani până la acceptarea surselor alternative. Economişti de renume şi-au formulat programul de cercetare în domeniul informaţiilor şi unii au fost chiar recompensaţi cu Premiul Nobel pentru Economie37. ratele dobânzii. deci a concurenţei. economatele. un soi de complicitate a sindicatelor cu puterea (oricare ar fi fost ea). fără a produce informaţii suplimentare. Pe de altă parte ele trădează interesele specifice ale birocraţiei sau ale grupurilor de presiune din aceste domenii. a însemnat aproape „moartea naturală” a sistemului comunal centralizat. cantinele săracilor. gratuităţi.etc. Desigur. exemplele ar putea continua cu falimentele bancare. Mai mult. S-a preferat însă debranşarea silită şi voluntară. 2. doar confirmarea importanţei emiterii şi receptării corecte a semnalelor. mesaje şi zvonuri Informaţia este furnizată de unele semnale care pot fi dirijate: preţuri. nu numai o sursă inepuizabilă de informaţii. a agravat situaţia. Orice mesaj presupune emiterea unei informaţii 37 Vezi capitolul "Teorii şi concepţii despre informaţie" .

Mesajul însă poate fi privit şi altfel. efectele lor fiind de cele mai multe ori imprevizibile şi greu gestionabile. (2001). Editura Polirom. producătorii români nu au devenit mai eficienţi în urma acelor măsuri. fie în diferenţele dintre registrele de limbă utilizate. şi Boniface. Invazia pieţei româneşti de produse alimentare străine (mai ieftine) era prezentată. de. pe de o parte. Din nefericire nici un mesaj nu poate fi socotit de la bun început corect şi definitiv formulat. pg. el arata îngrijorarea politicienilor faţă de consumatorul român care avea prilejul să cumpere mai ieftin. Presiunile exercitate de mediul politic şi numărul mare de adepţi ai protejarii economiei prin măsuri "la graniţă" au reuşit să obţină modificarea unor acorduri internaţionale privind termenii de schimb prin aşazisul "acord de salvgardare". În cazul agenţilor economici această emisiune se efectuează într-un context de obiective ale politicii economice generale şi de roluri. J. după cum nimeni şi nimic nu garantează recepţionarea lui corectă. fără feed . cel mai adesea un interlocutor sau un grup bine determinat. fie de buna sau reaua intenţie. anunţând crize de comunicare sau de imagine.prin semnale codificate. drept un atac la producătorul indigen. Tehnici de comunicare. 58-73. care se fondează pe valorificarea funcţiilor limbajului. A. Buna comunicare cere un mesaj clar. după cum nici consumatorii români n-au fost atraşi mai mult de produsele româneşti din patriotism sau din Peretti. Bucureşti. ca un pericol real pentru economie în ansamblul său.-A. J. în direcţia unei ţinte determinate. Cauzele distorsiunilor se găsesc fie în diferenţele de atitudine sau de concepţie dintre emiţător şi receptor. conformă cu codificarea şi care poate să cuprindă distorsiuni şi perturbări. 38 . dispute declanşate la început în mediul politic şi apoi extinse în lumea economiştilor. deci să trăiască mai bine. iar pe de altă parte. Legrand. în speţă faţă de protecţionism. Unele distorsiuni pot să apară absolut întâmplător.back obligatoriu38. În mod clar. Un exemplu în acest sens îl constituie disputele de acum câţiva ani. care aveau drept subiect atitudinea faţă de schimburile externe.

imaginaţii. Comunicarea stabileşte un sens printr-un ansamblu de verigi care permit crearea unor raporturi de contrast între obiective. 178-192. gusturi şi preferinţe. Editura Polirom. Comunicarea în economie. Metodele moderne de comunicare invocă frecvent. vocabular. experienţe.-A. elaborarea mesajului presupune tatonări succesive. modele. pe o nouă atitudine reflectă capacitatea pe care o au ideile economice în schimbarea realităţii şi a modului de gândire al oamenilor. Tehnici de comunicare. Bucureşti. roluri. Legrand. Atitudinea este partea vizibilă a comportamentului agenţilor economici. Ştiinţa economică şi interesul public. ceea ce înseamnă că se realizează deplin comunicarea. „statul providenţial”. (2001). Fr. reprezintă în fond o anumită idee sau o anumită concepţie. teorii. între destinatar şi destinator are loc un schimb de informaţii. În această parte a comunicării. Astfel. atitudinea. atitudini şi constrîngerile fiecărui agent economic şi care face legătura cu economia. Prin urmare. de. A. Atitudinea sau felul de a fi şi de a se comporta. mai ales în spaţiul publicitar. Fukuyama. K. şi Boniface. J. Editura ANTET. Atunci când. Editura Politică. 9. ca şi comunicarea în general pune în relaţie dimensiunile multiple ale modului în care acţionează agenţii economici (indivizi. J. Virtuţile sociale şi crearea prosperităţii. etc. până se ajunge de la mesajul incomplet la mesajul amplu şi complex39. firme. În istoria recentă. după emiterea unui mesaj apare ritmul. dar şi în schimbarea mentalităţilor. 7Galbraith. 40 41 . Centrarea mesajelor pe atitudine. comunicarea se realizează printr-o serie de relaţionări între percepţii. schimbarea mentalităţii nu este deloc de neglijat în proiectarea viitorului unei economii. pg. 39 Peretti. Bucureşti. dar şi modificări progresive ale semnificaţiei şi sensului său.dorinţa de a răspunde chemării guvernamentale „Fabricat în România”. Încredere. „visul american” sau „statul bunăstării”40. au constituit repere importante în susţinerea economiei prin încrederea în sistem41.. J. pg. instituţii) atunci când alocă resurse rare apelând la mecanismul preţurilor. (1982).

. iar conţinutul zvonurilor depinde de climatul afectiv al organizaţiei (speranţă sau teamă faţă de un eveniment aşteptat). cu scopul completării lacunelor de memorie. careia i se ataşează o serie de transformări43. K. sunt şi situaţii puţin controlabile şi greu de controlat atunci când prevalează zvonurile42. între care: nivelarea mesajului şi omiterea de detalii. Cazurile falimentelor bancare sunt exemple elocvente.Responsabilii strategiilor de dezvoltare economică trebuie să stăpânească bine "lecţia de comunicare" atunci când proiectează şi fixează "ţinte". zvonul este o scurtare a mesajului. Industria zvonurilor este puternică. chiar îngroşarea unui detaliu. În formularea mesajelor. pg. cresc credibilitatea informaţiilor care se dovedesc de multe ori neîntemeiate. dar deja este prea târziu pentru a putea remedia răul produs. dar mai ales în comunicarea lor. Bucureşti. Editura Anima. Repetabilitatea mesajului este necesară. asigurându-se într-un orizont de timp rezonabil şi cu un mesaj clar şi concis. dar nu suficientă pentru sădirea încrederii într-o economie. J. În fond. pentru că degajă seriozitate şi interes faţă de cei care sunt finanţatorii treburilor publice. La fel de importantă este şi stabilitatea mesajului. iar ripostele sunt prea slabe pentru a atenua efectele unui dezastru provocat de răspândirea unor ştiri tendenţioase şi insuficient verificate. pg. În mod tradiţional zvonul se propagă de la om la om. G. dar mijloacele de comunicare în masă. Într-o organizaţie zvonurile apar atunci când canalele oficiale de comunicare nu funcţionează sau funcţionează defectuos. Ştiinţa economică şi interesul public. Le Bon. Editura Politică. deşi persistă îndoiala dacă nu cumva zvonul prăbuşirii unui bănci a fost în mod intenţionat lansat pentru a micşora efectele pierderilor şi 42 43 Galbraith. 178-192. asimilarea subiectului în funcţie de unele motive personale. (1990). Psihologia mulţimilor. (1982). accentuarea. proiectarea unor stereotipuri. 69-77. voluntar sau involuntar.

ci o poveste creată de un grup. dar el este dublat de imagine şi mişcare. dar şi în conţinutul poveştii elaboarte. starea afectivă a acestuia intervine nu numai prin transformările succesive aplicate. mai precis limbajul verbal joacă un rol extrem de important. Gândirea economică şi ştiinţa economică . totuşi nerăbdarea şi iritarea deponenţilor accelerează deznodământul. astfel încât informaţia şi/sau mesajul să-şi atingă ţinta. trebuie atent verificată înainte de a fi luată în calcul. De aceea.pentru a descuraja deponenţii în încercarea de a-şi recupera banii. se utilizează nu un mesaj. referitoare la un aspect sau altul al economiei. Atunci când. TEMA VI ISTORIA ŞTIINŢEI ECONOMICE ŞI LIMBAJUL ECONOMIC 1. Sunt zone ale economiei unde comunicarea devine sensibilă. În comunicarea economică se observă că limbajul. tocmai din cauza "fragilităţii" lor faţă de informaţiile incomplete sau tendenţios formulate. ţin de om şi de structura sa. Zvonurile. şi prind viaţă atunci când un număr semnificativ de persoane sunt implicate în conţinutul lor. orice informaţie. Ştiinţa economică apare astfel ca o sursă autorizată în identificarea şi explicarea complexităţii acţiunilor economice în scopul funcţionării economiei. neîndoielnic.

ci prin faptul că unii iau de la alţii). Ch. şi aceasta necesară şi lăudată. M. 1996. pg. 19.) oikonomia ("arta gospodăririi") este una dintre părţile "artei înavuţirii".Rădăcinile ştiinţei economice şi ale limbajului economic pornesc încă din Antichitate. pune în mişcare acţiunile pe care persoana le va face pentru a-şi asigura îmbunătăţirea situaţiei"47. I. ea având două ramuri. acesta este în cel mai înalt grad contra naturii"46. cealaltă fiind "arta comerţului". Termenul "Economia" provine din cuvintele greceşti: oikos-gospodărie şi nomos-lege. oricare ar fi ea. 46 Aristotel (2001). iar cealaltă o artă a schimbului dispreţuită pe bună dreptate (căci nu există în mod natural. Perspectiva economică. Editura ALL.106. Aristotel precizează că "este conformă naturii arta înavuţiriii care are ca resurse roadele şi animalele". atunci când. consacra o nouă ştiinţăxi. arta comerţului. a fost inventat termenul. "una. absolut pe drept cuvânt este detestată camăta – pentru că proprietatea provine de pe urma banului însuşi. 139. . Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Bucureşti. Astfel. (1996). Ştiinţa economică a apărut pentru a răspunde necesităţilor 44 45 Diogenes Laertios (1997). 47 Kirzner. pg. pg. Iaşi.) fixează denumirea şi domeniul (regulile după care se gospodărea patrimoniul particular) ale viitoarei ştiinţe45. care peste 2000 de ani. Xenofon (430-354 Î. În cartea sa Economicul44. dintre modurile de înavuţire. alta arta gospodăririi. Bucureşti. Editura Polirom. Ştiinţa economică sau Economia s-a dezvoltat într-un câmp de reprezentări ale sensului comun sau aşa cum spune Kirzner "O persoană percepe faptul că există posibilitatea unei îmbunătăţiri a situaţiei sale printr-o schimbare a poziţiei fizice sau prin vreo altă mdificare a configuraţiei stării de lucruri care ar putea afecta sentimentul bunăstării sale. şi nu de pe urma ţelului cu care a fost introdus. Aşa încât. De-a lungul timpului. Recunoaşterea unei astfel de şanse de a-şi spori bunăstarea. în scrierile fragmentare despre economie ale filosofilor. Politica. dar dobânda îl face să se înmulţească". La Aristotel (384-322 Î. Editura Paideia. iar "dobânda apare ca un ban venind din ban. Ch. Căci el a apărut în vederea schimbului.

116-117 . iar diferitele soluţii propuse la problemele urgente ale vieţii de fiecare zi au constituit materia primelor scrieri economice.vitale ale oamenilor. Idem. fiind definită de la început drept un ansamblu de reguli pentru a gestiona afacerile unui stat48. dominant între secolele al XV-lea şi al XVIII-lea. Sintagma "economie politică" a fost utilizată pentru prima dată de Antoine de Montchretien în 1615. 185-199. mai precis Economia politică. unde statul este întreprinzător: creează manufacturi. Istoria gândirii economice aduce această dovadă: în primele scrieri economice a predominat preocuparea practică şi normativă. 2.291-296. impune o reglementare strictă într-o manieră care să asigure calitatea produselor exportate şi care impune totodată restricţii la intrarea produselor străine pentru a proteja în acest fel producţia naţională50. pg. Mercantiliştii recomandau favorizarea formării unui excedent al balanţei comerciale cu ajutorul unei politici economice intervenţioniste şi protecţioniste. 45-51. Libraire Valois. 106-114. 50 Ibidem. Economia. Mercantilismul. când a publicat "Traite d'economie politique". Afirmând că: „economia politică este pentru stat ceea ce este economia într-o familie"49. R. (1930) Histoire des doctrines economiques. mercantiliştii au definit economia politică drept o ramură a artei de a guverna. Mercantilismul defineşte epoca lui Colbert. s-a constituit ca disciplină de studiu de sine-stătătoare. având ca obiectiv propunerea mijloacelor cele mai eficiente de a îmbogăţi statul. pg. de fapt. este un exemplu-tip de amalgam între teorie şi practica economică. Emanciparea ştiinţei economice de politică şi morală 48 49 Gonnard. un îndreptar de politică economică pentru oamenii de stat. pg. 3. acordă subvenţii şi credite. în scopul asigurării şi conservării bogăţiei monetare. sporindu-i bogăţia de metale preţioase. Paris.

A. . de a procura statului sau colectivităţii. Bucureşti. S-ar putea adăuga că organizarea Avuţiei naţiunilor reflectă marea intenţie a lui Smith de a elabora o teorie economică integrală: în primele două cărţi autorul explică natura producţiei şi destribuţiei bogăţiei. 287. Ricardo a fost primul autor care a construit un model teoretic pur. D. asigurând reproducţia 51 Smith. Smith şi mercantiliştii se situau la limita aceleiaşi probleme: cum să se îmbogăţească naţiunea ? Soluţiile propuse difereau: în locul unei politici mercantiliste etatiste. (1962). de a procura poporului un venit sau o subzistenţă abundentă sau. 144-145. Ea îşi propune să îmbogăţească în acelaşi timp şi poporul şi pe suveran ”51. 305. în sfârşit propunerea din ultima carte asupra principiilor artei de a guverna urmând „sistemul libertăţii naturale”53. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei. Editura Academiei R. pg. fără nici o finalitate normativă.Adam Smith. fără a exclude însă un nivel al analizei ştiinţifice. Avuţia naţiunilor. expunerea diferitelor modalităţi de producţie şi de distribuţie cunoscute în istorie. Avuţia naţiunilor. R. În centrul modelului său se afla problema repartiţiei surplusului producţiei prin intermediul preţurilor. formarea şi acumularea capitalului. ghidaţi de "mâna invizibilă"52.. Bucureşti. pg. P. îşi propune două scopuri distincte: în primul rând. vol. vol. (1965). afirma în introducerea cărţii a-IV-a a Avuţiei naţiunilor că „economia politică privită ca o ramură de cunoştinţe ale omului de stat sau ale legiuitorului. un venit suficient pentru serviciile publice. 2. Editura Academiei R. critica sistemelor de politici economice cunoscute. 53 Smith. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei. P. A. 1. şi în al doilea rând. Smith propunea o politică fondată pe "laisser-faire" şi pe acţiunea liberă a indivizilor. considerat drept „părintele” ştiinţei economice. R. Această concepţie prezintă într-adevăr economia politică drept preambulul politicii economice.. mai bine zis de a o face capabilă să-şi procure acest venit sau această subzistenţă abundentă. care-şi urmau propriile interese. pg. 52 Idem.

în epocă cele mai importante descoperiri care au dat identitate şi autoritate ştiinţei economice au fost percepute mai ales drept abateri de la calea dreaptă. şi Rist. dar cu scopul de a construi un discurs teoretic pur. Chişinău. pg. Tradiţia epistemologică ricardiană îl revendică astfel pe Ricardo drept adevăratul fondator al ştiinţei economice. oferă un domeniu de studiu limitat la activităţile sociale de producţie şi de repartiţie a bunurilor economice şi o metodă de cercetare specifică . de toate conotaţiile apologetice. cît şi o atitudine conştientă a economiştilor de disipare a falsei asimilări a economiei politice cu laisser . drept o perioadă de „anemie” a ştiinţei economice55. 525-526. deşi a produs cele mai importante teorii ale ştiinţei economice. Opere alese. este considerat. prin analogie. 59. De astfel. Ricardo. Istoria doctrinelor economice de la fiziocraţi până azi.sistemului economic. Secolul al XIX-lea. între ştiinţă – definită ca un corp de propoziţii verificate. D. drept dovezi ale unei „ştiinţe deprimante” dezinteresată de randamentul economiei. dar nu se confunda cu economia politică. Ricardo pune capăt unei confuzii. pg. Concluzia lui Ricardo viza emanciparea ştiinţei economice de artă printr-o ruptură: ştiinţa economică trebuia să se rupă de cunoaşterea empirică.deducţia îmbogăţită. Gide. De fapt. cel puţin în prima jumătate. atît separarea artei de ştiinţă. ştiinţa economică de după Ricardo avea să urmeze.faire-ul şi a pieţei cu un „artefact” şi nu cu un fenomen natural. Ch. se confirma. modelul ştiinţei exacte. Ricardo a reuşit în aceea perioadă un lucru trecut multă vreme sub tăcere: debarasarea economiei politice. (1993). prezentă în primele scrieri economice sistematice. Editura Cassei Şcoalelor.54 Acest model repus pe o concepţie care exclude orice finalitate normativă în timpul cercetării teoretice. ansamblul regulilor practice destinate să servească la rezolvarea unei probleme concrete. 55 54 . Ch. (1926). Cu toate acestea. Bucureşti. De fapt. şi artă – adică. socotită o ştiinţă cu acelaşi titlu ca ştiinţele „dure”. Pentru David Ricardo era clar că politica economică se fonda pe ştiinţă fără a fi ea însăşi o ştiinţă. Editura Universitas. Cu toate acestea.

Funcţia sa se limitează la explicarea consecinţelor economice ale fiecărui sistem politic. neimplicat în certuri ideologice. Relaţia ştiinţei economice cu sistemele politice seamănă cu cea a unei teorii în raport cu multiplele sale aplicaţii. Libera concurenţă permitea studiul problemelor mai complexe apărute prin cauze perturbatoare: intervenţia guvernamentală şi acţiunea sindicatelor. care sunt presupuse determinate printr-o singură cauză dorinţa de bogăţie. această alegere. Există şi în această alegere o prejudecată: pledoaria pentru o formă specifică de concurenţă. Obiectivitatea discursului teoretic al economiei politice a fost prima condiţie pentru cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor. Distanţarea de sistemul socio-politic justifică alegerea liberei concurenţe ca ipoteză fundamentală a analizei. ca urmare. Alegerea liberei concurenţe ca punct de plecare. Totuşi. şi unui model de cercetare. Pentru aceasta el trebuia să rupă cu trecutul său empiric şi cu contextul ideologic. ci pentru a face din economie un sistem teoretic mai fiabil. economia s-a emancipat de politică nu pentru a-şi declina responsabilitatea în faţa unei cereri sociale foarte presante.Imparţialitatea politică se releva astfel cu o datorie ştiinţifică şi ca o normă a cunoaşterii. pe care de fapt îl ignoră. Comte şi de discipolii săi britanici . furnizându-i mijloacele necesare luării deciziilor de ordin politic. pentru că răspundea unor criterii suplimentare de generalitate şi de mai bună aproximare a realităţii. economistul studiază o singură parte a fenomenelor sociale. ca şi cea a comportamentului economic-tip sunt repuse pe criterii pur teoretice. Libera concurenţă corespundea şi unui ideal ştiinţific. ca monopolul. Ea a fost preferată altor situaţii de piaţă la fel de simple.şi. Tentativa autonomizării economicului a fost puternic contestată de A. el nu se poate pronunţa pentru sau contra sistemului socio-politic. facilita analiza pentru că era vorba despre o piaţă foarte simplă. Problema imparţialităţii politice a teoriei economice se prezintă mai ales ca o consecinţă logică a abstractizării. Aşadar. care permitea să se pună în evidenţă într-o formă extrem de clară acţiunea forţelor studiate: dorinţa de bogăţie.

relaţie care subliniază caracterul conjectural al explicaţiei pur economice. ca produs psihologic şi etologic nu numai că se pretează la descompunere. (1911). Paris. abstracţia apare drept mod de cunoaştere. 274-294. 528. Critica a fost concentrată în mod deosebit pe imposibilitatea izolării faptului economic provenit dintr-o solidaritate a organismului social. pentru că efectele lui sunt încă prezente. şi pentru a marca distanţarea de mecanică. Tome II. . ştiinţa economică a urmărit autonomia faţă de alte ştiinţe sociale. La philosophie positive. pg. iar deducţia drept metodă de investigare: „ dorinţa de bogăţie ” este forţa principală care se află la originea activităţilor economice şi nu se confundă cu comportamentul agentului economic care caută să-şi maximizeze satisfacţia şi să-şi minimizeze efortul. Cel puţin. Această mişcare de descompunere / recompunere reprezintă relaţia unei părţi cu ansamblu său. în a doua jumătate a secolului al-XIX-lea. el nu poate fi sesizat în totalitatea sa decât după ce va fi fost recompus. „ Dorinţa de bogăţie ” apare drept cauza principală pe care gândirea o pune în evidenţă. Astfel. pg. Faptul social. A.şi francezi56. Dacă fenomenul economic a fost descompus în părţile sale pentru a fi după aceea explicat. cercetările sunt concentrate pe analiza faptului social. dar nu poate fi sesizat în totalitatea sa decât ca sumă de fapte sociale particulare rezultate din cauze diferite. ca şi izolarea unei cauze particulare în interiorul acestei clase fac parte din abstracţia necesară explicaţiei economice. Flammarion. Răul produs ştiinţei economice este astăzi incalculabil. Drept urmare. Cu toate acestea. a compunerii şi recompunerii lui. izolarea unei clase de fenomene. Comte şi adepţii săi au negat astfel posibilitatea unei ştiinţe economice în numele acelei solidarităţi foarte intime dintre diversele aspecte ale „ organismului social ”57. iar comportamentul economic tip reprezintă o aproximare a 56 57 Idem. Comte.

Domeniul economic şi ipotezele fondatoare ale comportamentului maximizator sunt suficient de largi pentru a trata problemele schimbului în tipuri de organizare socială foarte diferite59. ştiinţa caută în ansamblul corpului ştiinţei o „ipoteză probabilă”. Recunoaşterea explicită a achiziţiilor matematice ale ştiinţei economice a constituit condiţia necesară a inovării teoriei economice. Histoire des pensees economiques. minimizând eforturile. pe care. Această descoperire. pg.comportamentului omului în timpul activităţilor economice şi serveşte ca premisă pentru metoda deductivă. Bucureşti. 94-122. economiştii se deplasează astfel de la problemele producţiei şi repartiţiei la cele ale alocării eficace a bogăţiei deja produse între contractanţi. R. spre sfârşitul secolului al XIXlea prin expansiunea matematicii. Aceşti contractanţi raţionali. traversând piaţa. (coord. A. Analogia cu mecanica a fost continuată. Apropierea între economie şi mecanică. Paris. Les fondateurs. capabili de a judeca eficacitatea mijloacelor disponibile caută să-şi maximizeze satisfacţia. într-un mediu stabil. prin încercare şi eroare o supune la probă sau printr-o anticipare teoretică reuşită o reţine drept premisă a explicaţiei ştiinţifice. Principiile economiei. Sirey. va produce teorema fundamentală a schimbului: raportul de schimb dintre două bunuri este egal cu raportul gradelor de utilitate finală procurate de aceste două cantităţi58 Problema economiei va fi prezentată de acum ca o problemă de schimb. . mai ales. G. Ipotezele fondatoare sunt conjecturi avansate pentru a reda raţiunea fenomenelor observate. care a condus la formularea teoriei fundamentale a schimbului şi la o nouă teorie a formării preţurilor a fost posibilă datorită valorizării elementelor psihologice. K. Introducerea calculului diferenţial a permis descoperirea utilităţii marginale şi formalizarea descreşterii utilităţii marginale. 142165 59 Lipsey. şi Chrystal. (2002). utilizând analogia levierului. 21-38. (adoptarea comportamentului maximizator 58 Geledan.) (1988). Editura Economică. pg. A.

precizează că economia nu se face cu sentimente. iar cunoaşterea economică nu este de natură emoţională. Ştiinţa . pentru că fiecare bun are un preţ. dar nici schimbul şi nici banii nu pot explică în mod exclusiv economia. Secolul al XX. iar economicul descentralizează. Evidente într-o economie însă. ştiinţa economică se prezintă ca ştiinţă a schimbului pe piaţă şi a instituţiilor pieţei (catallactică). posibilitatea de a gândi problema economiei în termeni de comportament maximizator şi descoperirea teoremei egalităţii raporturilor utilităţilor marginale cu raportul preţurilor pieţei sunt rezultatul regândirii economiei. sunt schimbul şi banii. Economiştii au găsit argumente de ordinul evidenţei pentru a consfinţi această emancipare: primul argument arată deosebirea dintre politică şi economie . Schimbul şi banii arată că economia este o piaţă universală. aflat într-o permanentă diversificare şi împrospătare. Ştiinţa economică oferă acum un domeniu de cercetare nelimitat.politicul centralizează.ca premisă şi utilitatea drept cauză unică a schimbului). Dificultatea esenţială a ştiinţei economice. Astăzi.lea a primit ştiinţa economică emancipată de politică şi de morală. iar al doilea referitor la diferenţa dintre morală şi economie. unde orice se vinde şi se cumpără. Mai mult. Economia are o complexitate deosebită şi relaţionări multiple între agenţii economici şi instituţii generând posibilităţi multiple de comunicare. integrarea în piaţa a fenomenelor non-piaţă. Ştiinţa economică oferă teoria generală care explică ce se întâmplă când sunt împlinite anumite condiţii şi care sunt consecinţele ce se deduc când aceste condiţii nu sunt împlinite. a fost în mare măsură depăşită prin dezvoltarea teoriilor despre bunurile publice şi despre alocările optimale ale resurselor. un mod de gândire economic şi un limbaj specializat.

economiştii sau cei care studiază economia sunt departe de un acord în privinţa economiei. Antologie. M. Indiscutabil. Formarea limbajului economic a urmat îndeaproape istoria ştiinţei economice. Prăpastia dintre economişti are cel puţin două explicaţii: în primul rând. pg. într-adevăr. Filozofia ştiinţei economice. istoria ştiinţei economice ne arată un tablou complex şi de o diversitate neobişnuită în rândul celorlalte ştiinţe. D. se diversifică rapid şi pare că împiedică buna comunicare a rezultatelor ştiinţei economice. Bucureşti. la noi şi aiurea. (editor) (1993).economică este studiată de mai multe discipline de învăţământ între care teoria economică generală joacă rol de „ nucleu dur ”60. Cercetând cu mai multă atenţie problema constatăm că. fie ele naturale sau sociale. de-a lungul timpului autorii teoriilor economice au fost preocupaţi şi de identitatea termenilor economici. fiind convinşi că o teorie bună are nevoie şi de o bună comunicare. . limbajul economiştilor. unele dezacorduri sunt pur 60 Hausman. în al doilea rând. 751. TEMA VII PREMISE EPISTEMOLOGICE ALE COMUNICĂRII TEORIILOR ECONOMICE O privire generală asupra ştiinţei economice lasă impresia unor grave şi profunde neînţelegeri între economişti. Editura Humanitas.

M. sunt asociate fundamentelor Economiei: domeniul de cercetare. 61 . Perpectiva economică. modele economice. K. ştiinţa economică pare excedată şi asaltată de chestiuni lipsite de consistenţă şi a căror influenţă trebuie oprită prin intransigenţă şi excluziune. caracterizarea empirică a mărimilor globale a căror tratare macroeconomică comportă dificultăţi de principiu legate de integrarea datelor parţiale. Editura ALL. va trebui să explice condiţiile necesare ale funcţiei Lipsey. Statisticianul. Privit ca sursă de date. să se determine volumul producţiei unei ţări sau a indicelui general al preţurilor. de exemplu. domeniul Economiei relevă unele slăbiciuni apărute prin strângerea datelor economice accentuând controversele dintre cantitativişti (ştiinţa înseamnă a măsura) şi explicaţionişti (ştiinţa înseamnă găsirea celei mai bune explicaţii). Agregarea datelor permite. dar cele mai consistente ţin atât de gradul de informare asupra progreselor ştiinţei economice. Bucureşti. cât şi de asumarea acestora în cercetarea economiei. şi Chrysthal. în fiecare caz. identificarea faptelor economice. Aspectele cele mai sensibile ale comunicării teoriilor economice.doctrinale. dincolo de care. capitolul "Cum lucrează economiştii". (2002). 1.şi macroeconomie. pg. micro. Domeniul economiei Domeniul de cercetare al Economiei se prezintă ca o construcţie conceptuală abstractă şi ca o sursă de date observabile61. elemente ale logicii economice şi ale limbajului economic. Principiile economiei. În primul rând. multiple şi posibil eterogene într-o mărime unică presupusă a le reprezenta la nivelul unui "agregat" necesită unele precizări62. 133-136. (1996). Operează şi în comunitatea economiştilor un fel de fundamentalism. a rezultatelor ştiinţei economice. în general. I. R. 62 Kirzner. în particular. altele sunt de natură ideologică. G. dar nu se poate reduce la simple calcule de mărimi medii. Editura Economică. A. Bucureşti. dar fără a intra în detaliile controverselor din ştiinţa economică.

Faptele economice 63 Mill. 65 Knight. pg. dar şi faţă de atotputernicia statisticii. este cât se poate de clară şi exprimă o cerinţă minimă a ştiinţei – perfecţionarea metodelor de culegere a datelor şi a modalităţilor de estimare a marjelor de erori. întreţinută de cifre dezgolite de semnificaţie şi absenţa oricărui indiciu asupra gradului lor probabil de aproximare65. În al treilea rând. împărtăşită de majoritatea economiştilor. Hausman. 1993. valabil şi astăzi: „Statisticile unui om interesat sau pătimaş au prea puţină valoare. K. Hausman. . J. Editura Humanitas. Bucureşti. 1993. 129. Despre definiţia şi metoda economiei politice. pg. în D. cât şi creditul acordat măsurării crează iluzia preciziei. Un cercetător sincer şi răbdător se va simţi îndemnat să studieze un lucru nu pentru că se afirmă că acesta este adevărat. 64. Antologie. obţinerea efectivă de date sub o formă utilizabilă. Filozofia ştiinţei economice. S. renta consumatorului)64. Antologie. ci ca de”63 ???????? În al doilea rând.prin care un număr unic corespunde ansamblului de date şi să construiască un individ calculabil matematic în limite acceptabile. pg. M. ci pentru că prin natura sa poate fi adevărat. 2. Editura Humanitas. K. (2002). Filozofia ştiinţei economice. în D. şi rareori trece un an fără să ne aducă exemple de falsuri uluitoare pe care numeroşi oameni respectabili le comunică lumii ca pe nişte fapte pe care le-au cunoscut personal. 64 Lipsey. Bucureşti. Concluzia. El se va folosi de aserţiunile oponenţilor nu ca de nişte dovezi. F.. însă ele apar mai mult ca modalităţi extrem de eficiente de a fixa o idee. A. Ştiinţa economică şi acţiunea umană. Bucureşti. decât ca expresie a unor mărimi reale (de exemplu. Editura Economică. Principiile economiei. Criteriile agregării şi condiţiile propuse sunt adesea stabilite prin procedee arbitrare şi conduc mereu la întrebarea: ce se observă şi ce se măsoară cu adevărat? John Stuart Mill a formulat în secolul al XIX-lea un punct de vedere despre îndoiala faţă de puterea măsurării. şi Chrysthal. 130-136. unele noţiuni abstracte introduse în teorii par puţin accesibile măsurării efective.. M. R.

Astfel. etologul. orice cunoaştere ştiinţifică. L. antropologul. sociologul. pg. divergenţele dintre cercetătorii economiei sunt generate. . economiştii au opinii diferite în identificarea faptelor economice din multitudinea acţiunilor oamenilor66. Natura şi însemnătatea ştiinţei economice. Fără a intra în amănunte. repartiţie. Din această perspectivă. ea afectează deopotrivă politologul. Antologie. 1993. Din diversele interpretări. Bucureşti.. La fel de semnificativă pentru cercetarea economică este şi cunoaşterea posibilităţii descompunerii faptului social global fără să i se denatureze componentele. resurse rare. în D. Editura Humanitas. până în ce punct se poate conveni pentru disocierea faptului economic de alte fapte considerate sociale? Această dificultate apare nu numai pentru economist. etc. în timp ce "globaliştii" 66 Robbins. Prin urmare. ne vom limita la acele aspecte majore ale dificultăţilor puse de domeniul Economiei şi unde putem identifica unele surse ale controverselor dintre economişti. pe de-o parte. M. Hausman. Cu toate acestea. de întinderea faptului socotit economic. specificări sau accentuări ale fiecărui cuvânt amintit decurg unele direcţii de cercetare şi poziţii doctrinale bine conturate. "puriştii" rămân rezervaţi faţă de extinderea domeniului de cercetare al economiei şi cer reîntoarcerea la modelele clasice. implicit cea economică. iar pe de altă parte. societate. condiţie la care se aliniază aşa-numitele "ştiinţe dure" şi spre care tind multiplele domenii de cercetare. În mod categoric. 106-129. precum: nevoi. presupune abstractizare. Filozofia ştiinţei economice.Aproape toţi economiştii sunt de acord că disciplina lor explică alocarea resurselor rare pentru satisfacerea nevoilor oamenilor trăind într-o societate. de identitatea faptului economic în faptul social global. între care şi economia. etc. care sunt disimulate folosind unele cuvinte obişnuite. O asemenea caracterizare lasă însă în suspensie un mare număr de probleme.

instituţionaliştii au un teren propice pentru studiu. R. Domeniul şi metoda economiei politice. În mod curent. care operează ca un fel de alibiuri. Însă.. După cum observa John Neville Keynes. G. Desigur. în D. date de mediul în care sunt localizate elementele studiate şi presupuse drept condiţii suficient de rigide pentru jocul variabilelor "endogene" (variabile dependente) . N. În acelaşi timp. . cu ajutorul cărora îşi propun să formuleze relaţiile. poate fi degajat de factorii sociologici într-o formă specifică. pg. (2002). Antologie. K. Mai mult. însă nici sociologii nu stau degeaba. pg. Principiile economiei.revendică şomajul şi/sau inflaţia. este posibil ca acţiunea unor factori de acest tip să se situeze în interiorul aceluiaşi sistem. 83. fiind prin ea însăşi destul de simplă. prin integrarea lor în ecuaţiile economiei. Bucureşti. 68 Keynes. În legătură cu aceste aspecte. nu întotdeauna "exogen" are semnificaţia unor elemente din afara jocului. Editura Economică. 69 Lipsey. economiştii rezolvă această dificultate introducând în procesele studiate variabile "exogene" (variabile independente). cum este de pildă clauza "ceteris paribus"69. reacţionând la jocul variabilelor "endogene" sau funcţionând pe acelaşi plan.M. în aria de cercetare economică 67. 1993. problema rămasă deschisă pentru faptele sociale este de a şti dacă economistul decupând elementele presupuse economice din faptul social global le acordă un sens şi dacă acesta are un înţeles propriu şi o relativă autonomie. interesul cercetătorilor sociologi este înlesnit şi de ignorarea de către economişti a 67 Mai ales în manuale şi în temele de cercetare sunt invocate foarte des argumentele interdisciplinarităţii. studiul structurilor şi raporturilor dinamice ale grupurilor din economie. 63. „Distincţia între schimbări dependente şi schimbări independente este de importanţă fundamentală. Filozofia ştiinţei economice. Editura Humanitas. şi Chrysthal. Hausman. oamenii întâmpină adesea dificultăţi când e vorba să o păstreze cu claritate pe parcursul unui raţionament complicat. Bucureşti. A. capacitatea de a face acest lucru este esenţială pentru o bună gândire economică şi se cere cultivată în mod special”68. cu toate implicaţiile sociale şi politice. J.

"Administraţiile". rămâne însă problema articulării convenabile între micro. investiţii şi economii globale. agregate monetare. H. ci ţine mai ales de nivele diferite de abstractizare. nu acoperă exact ceea ce sugerează cuvintele71 Fără îndoială. An Introduction to Competing Schools of Thought. iar bunurile de consum şi resursele sunt considerate distincte. J. Armand Colin. Vane. P. 1-32. etc.şi macroeconomie. Snowdon. R. "Menajurile". iar agenţii economici apar cel mai adesea colectiv. rata şomajului. În consecinţă. B. Microeconomie şi macroeconomie Dacă dificultăţile de mai sus pot fi depăşite admiţând posibilitatea disocierii socialului din fapte cu specific economic mai pregnant. variabilele macroeconomice se referă la mari ansambluri: produs intern brut. în jocul relativ abstract al agenţilor economici. din punct de vedere microeconomic. (1994). respectându-li-se specificitatea. . microeconomia se dezvoltă ca o teorie a formării preţurilor şi a determinării cantităţilor produse din fiecare bun. ca purtători sau substraturi la care sunt raportate mărimile. care pot fi conjecturi asupra variaţiei mărimilor observate. and Wynarczyk. deosebirea esenţială nu este ierarhică şi nici de natură cantitativă sau calitativă. "Instituţiile bancare şi de 70 71 Barro. Paris. pg. Edward Elgar Publishing Limited. agenţii economici sunt înfăţişaţi drept centre ale alegerii şi deciziei în materie de preţuri şi de cantităţi. Astfel. pg. În acelaşi timp. care produc şi schimbă pentru a-şi realiza cât mai bine scopurile. Din perspectiva macroeconomiei.şi macroeconomie70 Distincţia între micro. "Firmele".. La macroeconomie. A Modern Guide to Macroeconomics. prezentă în toate manualele şi tratatele de economie. 2-26. consum final. (1987). 3.situaţiilor de interdisciplinaritate (de exemplu studile referitoare la economia familiei sau cele despre bunăstare). sunt luate în considerare îndeosebi legăturile.

4. Luarea în considerare a timpului şi introducerea lui sub diverse forme. Indiferent dacă se acceptă sau nu microeconomia drept fundament teoretic pentru macroeconomie. în mod paradoxal.similar agenţilor din microeconomie. o astfel de modalitate introduce un agent individual şi intenţional – sectorul guvernamental . deşi. a dezvoltat un nouă direcţie de cercetare unde timpul este o resursă rară care poate avea utilizări alternative. iar etapele tehnologice ale introducerii temporalităţii şi tratarea sa conceptuală constituie o parte esenţială a Economiei. Deci. pg. 42-44. . în general. punctul de vedere microeconomic are rolul principal în consideraţiile teoretice despre avantajul colectiv. Teorii şi modele Deoarece estimarea valorilor empirice ale parametrilor unui model presupune în mod evident aceleaşi incertitudini ca şi sursele de date observabile şi poate implica o concluzie referitoare la pierderea semnificaţiei acceptând marje 72 Idem. rău pusă pentru înţelegerea şi asigurarea legăturii dintre micro. economistul nu se identifică cu decidentul. În aceeaşi ordine de idei.şi macroeconomie72. ca variabile efective ale fenomenelor economice. Cu toate acestea. iar decizia în materie de strategii ale dezvoltării şi de politică economică este a celor abilitaţi prin legitimitatea şi responsabilitatea politică. el doar propune relaţii între "agregate" şi variaţiile lor. "Exteriorul" sunt în mod colectiv titularii patrimoniilor şi ai veniturilor.asigurări". În abordările macroeconomice timpul joacă un rol decisiv. problema rămâne imperfect rezolvată şi. punctul de vedere macroeconomic se află fundamental asociat de perspectivele aplicării acestei cunoaşteri.

Desigur. prin "model" se înţelege reprezentarea fenomenelor cu ajutorul elementelor organizate într-o structură. Antologie. au folosit raţionamentul matematic pentru a pune mai bine în evidenţă relaţiile inteligibile dintre factorii cantitativi ai economiei. între care.296-313. "inteligibil" are un sens foarte larg: unele relaţii sunt de natură pur contabilă (agregatele sunt construite prin aplicarea regulilor aritmetice). Histoire des pensees economiques. A. pg. relaţiile macroeconomice. pentru că valorile lor empirice pot fi efectiv estimate. au fost mai întâi corelate într-un sistem inteligibil şiabia apoi li s-au integrat estimările empirice. Paris. introduse explicit de K. Interacţiunea dintre studiile microeconomice şi cele macroeconomice.). şi date efective "ex post". în D. alte relaţii sunt explicate operând cu distincţia între date previzibile. Hausman. 73 . Fondatorii microeconomiei tradiţionale. ş. formulându-se relaţii Rosenberg. S. pg. A. 1993. "ex ante".. În Economie. Jevons. Wicksell şi J. Cournot. 94-98. ei nu au pretins că abordările abstracte ale pieţei ar intra conflict cu evoluţiile concrete şi au dezvoltat acest avantaj prin recurgerea la formalizarea postulatelor economice74. L. (1988) (coord. M. Les fondateurs. Relaţiile matematice consacrate au servit la definirea comportamentului agenţilor economici. însă pun accent pe explicarea fenomenelor fără a urmări în mod direct aplicaţii numerice. Marshall. Bucureşti. diferenţierea principală a modelelor este făcută între modelele matematice şi cele teoretice.M. Filozofia ştiinţei economice. Editura Humanitas. Pareto. Modelul este o noţiune esenţială a cunoaşterii ştiinţifice. Walras. A. Keynes. A.. economiştii s-au pronunţat şi în legătură cu natura şi funcţiile modelelor în Economie73. 74 Geledan. Modelele teoretice.enorme de variaţie. Într-adevăr.a. V. fie ca o prelungire a fundamentelor microeconomice. În acelaşi mod. Primele se disting prin faptul că parametri pe care-i conţin sunt introduşi explicit. În sens larg. Caracterul abstract al acestei reprezentări necesită însă explicarea în termeni logici sau matematici a structurii sale. ceea ce înseamnă şi o multitudine de posibilităţi de construire a modelelor de diverse tipuri. fie elaborând o psihologie sumară a consumatorului şi a producătorului. Sirey.

şi Chrysthal. 76 Lipsey. M. pe postulate sau pe principii presupuse adevărate. 5. (2002). principii Oricare ar fi mijloacele întrebuinţate pentru a le structura. M. De asemenea. mai mult sau mai puţin explicit. J. totuşi rămâne deschisă problema găsirii unei matematici convenabile care să dea o formă mai bună modelelor econometrice. trebuie adăugat că economiştii mai au un drum lung de parcurs până să se pună de acord asupra semnificaţiei economice a cauzalităţii.stabile între mărimile de masă (venit şi economii. în D. Bucureşti. În acest context. Antologie. modelele economice bazate pe raţionamente matematice au mare succes. iar agenţii economici îşi fondează comportamentul în situaţii mai mult sau mai puţin incerte. etc. Probabil Keynes avea dreptate când afirma într-o scrisoare către Roy Harrod. ci de timp ca acumulare a istoriei şi ca sursă a incertitudinii sau. 276. dar şi asupra multor probleme de sorginte doctrinală. Keynes. pg. 21-38. iar "Specialistul în fabricarea de modele nu va izbândi decât dacă-şi corectează mereu judecata printr-o familiarizare intimă cu faptele la care modelul său urmează să fie aplicat"75.. pg. R. 75 . Construcţia de modele economice şi econometria. axiome.1993. investiţii şi eficienţa marginală a capitalului. A. Ipoteze. K. Editura Economică. caracterizează funcţionarea economiei şi facilitează înţelegerea modului economic de gândire76. Nu este vorba aici de noţiunea mai rafinată din filozofie a scurgerii timpului. pentru că în economie nu poate fi modificat faptul de a urma o cale sau alta. de ce nu. Bucureşti. explicabil prin inteligibilitatea şi nonambiguitatea lor. ca factor de producţie. G. Deşi. trebuie căutată o soluţie mai bună pentru introducerea timpului în modele. că "arta de gândi cu ajutorul modelelor este o practică dificilă – în principal pentru că lipseşte obişnuinţa". modelele teoretice sau matematice aşezate. Filozofia ştiinţei economice. Editura Humanitas. Principiile economiei.) sub formă de medii. Hausman.

Soluţia acestei probleme se găseşte în descifrarea raportului dintre ipoteze. postulatele servesc la formularea şi utilizarea modelelor redând mai simplu şi mai eficient sau cât mai simplu posibil raţionamentele logice sau aplicarea matematicii. atunci presupunerile devin mai abstracte şi mai specifice. atunci ele nu mai pot fi acceptate în formularea exactă şi abstractă a axiomei. "irealitatea" unor principii şi axiome nu se ataşează decât unor cerinţe limitate. domeniul economic are un limbaj ştiinţific comun şi altor domenii ale cunoaşterii. axiome şi principii: unele enunţuri fundamentale sunt situate în mod necesar la un nivel profund de abstractizare. poate mai mult decât în alte ştiinţe. Dar dacă noţiunile conţinute sunt destul de vagi sau ambigui. Prin urmare. presupunând neutralitatea circumstanţelor ( numeroase şi extrem de importante). dar fără de care nici ştiinţa economică şi nici una dintre marile teorii economice nu ar fi putut să apară.În primul rând. iar semnificaţia empirică este dedusă intuitiv în condiţii de aproximare. în Economie. În concluzie. irealizabile într-o experienţă şi poate chiar contradictorii cu condiţiile unei experienţe efective. Dacă problema identificării soluţiilor este luată în considerare. care pare mai arid şi mai sofisticat. în acest caz fiind suficient enunţul pentru a recunoaşte evidenţa. TEMA VIII .

dar şi de succes al teoriilor lor. în Natura firme. sensuri. dar şi analiza costurilor de tranzacţionare şi a costului căutării. Editura Sedona. R. Complexitatea şi diversitatea acţiunilor agenţilor economici au constituit pentru marii economişti din a doua jumătate a secolului al XX-lea tot atâtea surse de inspiraţie. 1. Din această multitudine de teorii le reţinem pe cele care au schimbat de o manieră decisivă modul de a gândi economia concurenţială. TEORII ŞI CONCEPŢII DESPRE INFORMAŢIA ECONOMICĂ Dintre achiziţiile recente ale ştiinţei economice. potrivit căreia "definiţia firmei să corespundă sensului său din lumea reală şi să se poată 77 Coase.IDEI. Winter. influenţe) oferind o viziune mai realistă. 1997. Coase şi-a fixat drept scop dezvoltarea unei noi teorii a firmei. cu ajutorul căreia să explice motivele apariţiei firmelor într-o economie de schimb specializată. incluzând problematica informaţiei imperfecte. unde alocarea resurselor este orientată de mecanismul preţurilor. Coase a redefinit firma sub multitudinea valenţelor sale (origini. provocând totodată înnoirea limbajului economic. teorie pe care a vrut-o "realistă şi viabilă"77. pg. 25. Ronald H. evoluţie şi dezvoltare. elaborată de Coase. În studiul amintit. intitulat "Natura firmei". Premisa fundamentală a noii teorii a firmei. Natura firmei. COSTURILE DE TRANZACŢIONARE ŞI FIRMA Într-un articol apărut în 1937. incomplete şi asimetrice. . H. dar ştiinţifică asupra organizaţiilor economice. Williamson şi Sidney G. Origini. cele mai consistente teorii au ca temă de cercetare concurenţa reală.. Timişoară. editori Oliver E.

Coase a găsit cea mai bună explicaţie pentru acţiunile specifice ale firmelor şi a modului cum politica economică generală le poate influenţa. unde alocarea resurselor depinde de autoritatea antreprenorului). În esenţă. care semnalează nevoile de resurse şi oportunităţile şi a doua. . teoria tradiţională.H. În această lumină. continuitatea cu microeconomia tradiţională. mai precis cu politicile economice. pe de-o parte. Coase constituie generalizarea situaţiilor organizaţionale într-un mediu dominat de piaţă unde costurile de tranzacţionare sunt semnificative.încadra într-o analiză marginalistă"78 asigură. Coase susţine că. de cele mai multe ori. Problema esenţială pe care Coase o supune analizei este cea a aparentei contradicţii dintre coordonarea exclusivă prin mecanismul preţurilor a sistemului economic şi dubla coordonare a activităţii firmei (prima. legătura cu noul mediu economic al secolului al XX-lea. Coase îşi propune să "concilieze" într-un mod original cele două metode de coordonare a activităţii economice a firmei şi să explice motivele practice pentru care este preferată una din cele două variante. deşi îşi planifică şi îşi coordonează întreaga activitate. uneori reuşind chiar înlocuirea acestuia. Firma face una sau alta în funcţie de obiectivele alese şi nu în scopul subminării sistemului economiei de piaţă. Totodată. teoria firmei propusă de R. cel puţin ciudată pentru imaginea capitalismului. la coordonarea diverşilor factori de producţie fără intervenţia mecanismului preţurilor. În fond. de un mecanism rezultat din modul de organizare a firmelor şi bazat pe ierarhie. pg. Firma. care organizează şi direcţionează producţia. ea se află într-un sistem economic coordonat de mecanismul preţurilor. Astfel. 36-37. înclinaţia firmelor de a recurge. Coase observă o situaţie. precum "celula dintr-un organism". deun mecanism descentralizat în cadrul pieţei. firmele se confruntă cu două metode alternative de coordonare a activităţii: una realizată de mecanismul preţurilor. şi anume. iar pe de altă parte. fondată pe ipoteza 78 2 Idem. cealaltă realizată de existenţa unui antreprenor – coodonator. de fapt.

). pg. costurile încheierii unor contracte separate pentru fiecare tranzacţie de pe piaţă realizată de firmă. . Definirea firmei drept "sistem de relaţii ce iau naştere atunci când organizarea producţiei depinde de un antreprenor"79 se apropie foarte mult de modul cum percep oamenii firma şi de ceea ce se întâmplă în realitatea economică. pentru că unei serii de contracte i se poate substitui unul singur. costurile negocierii . oarecum idilică. arată că "atunci când direcţionarea resurselor – în limitele 79 Ibidem. 28-29. Într-un fel Coase elimină viziunea tradiţională despre firmă.profituri maxime şi costuri de tranzacţionare nule. Concluzia. costurile descoperirii şi identificării preţurilor relevante.costuri minime . Coase analizează rând pe rând atât motivele naturale ale existenţei firmei. cu atât mai mult se pot evita cheltuielile aferente încheierii mai multor contracte pe termen scurt. ci mai ales costurile implicate de utilizarea mecanismului preţurilor (de pildă. Mai mult. Nu numai dorinţa unor indivizi de a fi proprii stăpâni şi de a controla mecanismul preţurilor sau preferinţa clienţilor pentru bunurile create de firme. "pe cât de nouă şi de neaşteptată. costurile utilizării pieţei. După opinia lui Coase. contractele situează firma în poziţie avantajoasă faţă de mecanismul preţurilor. apare ca un caz particular şi nu ca o normă teoretică de bază în ghidarea acţiunilor firmei. Problema principală pe care o identifică Coase în acest caz este cea a comparării previziunilor consumatorului cu obiectul contractului exprimat în termeni generali. cu cât perioada pentru care se încheie contractul este mai lungă. ei preferând contractele pe termen lung celor pe termen scurt. legislaţia referitoare la tranzacţiile pe piaţă. şi propune o abordare cu o arie largă de aplicare. etc. situaţie care corespunde şi aversiunii oamenilor faţă de risc. provoacă prima breşă în cunoştinţele noastre în materie de economia firmei". Tot atât de interesante sunt şi motivele potenţiale ale apariţiei firmelor într-o economie de schimb identificate de Ronald Coase. Fără să se abată de la coordonarea alternativă a resurselor. cât şi costurile contractuale implicite. etc.

Winter. Asemenea reglementări. H. evoluţie şi dezvoltare. deci nu cele încheiate în cadrul firmei.unui contract – devine dependentă de consumator. dacă se ia în considerare TVA. pentru că el poate obţine factori de producţie la preţuri inferioare celor corespunzătoare tranzacţiilor de piaţă pe care vine să le înlocuiască. Avantajul acestei abordări se reflectă în mărimea firmei: o firmă creşte în dimensiuni pe măsură ce tot mai multe tranzacţii (care ar fi tranzacţii coordonate prin mecanismul preţurilor) ajung să fie organizate de un antreprenor şi îşi reduce dimensiunile atunci când antreprenorul respectiv renunţă la organizarea acestui tip de tranzacţii. deşi el poate organiza producţia eliminând unele costuri şi reducând costul de producţie sau să folosească sistemul alternativ de tranzacţii. 30. De exemplu. Origini. Editura Sedona. fără a recurge la concentrarea activităţii într-o singură firmă de mari dimensiuni. relaţia eficienţă – dimensiune. R. Coase merge mai departe cu analiza. încercând să descopere motivele care-l determină pe antreprenor să opteze pentru o tranzacţie în plus sau în minus şi să nu renunţe definitiv la tranzacţiile pe piaţă. Williamson şi Sidney G. 1997. Limitele contractului sunt cele pe care trebuie să le respecte antreprenorul în coordonarea celorlalţi factori de producţie.. într-un sistem alternativ de alocare a resurselor. în Natura firmei. Timişoara. . Noua teorie elaborată de Coase are o valoare practică deosebită pentru activitatea firmelor deoarece aceleaşi tranzacţii efectuate pe piaţă sau în cadrul firmei sunt tratate în mod diferit de guvern sau de alte autorităţi cu putere de decizie în materie de preţuri. prin această taxare sunt vizate numai tranzacţiile de piaţă. Aceste 80 Coase. pg. se poate ajunge la un tip de relaţie numită firmă"80. dar şi posibilitatea câştigării monopolului sunt stimulente puternice pentru expansiunea continuă şi nelimitată a firmei. Natura firmei. vor determina apariţia unor firme care în alte condiţii nu ar putea exista. Într-adevăr. În plus antreprenorul poate apela oricând la piaţa liberă dacă nu obţine altfel resurse mai ieftine. Antreprenorul trebuie să-şi îndeplinească funcţia cu costuri cât mai mici. editori Oliver E.

pentru că avantajele oferite de o firmă mică sunt mai importante decât cele oferite de o firmă mare. În realitate. cu cât dezvoltarea firmelor este mai mare. În al doilea rând. c) preţul de aprovizionare cu factori de producţie. în cazul sporirii numărului de tranzacţii. o firmă se va extinde cu atât mai mult cu cât: a) costurile de organizare sunt mai mici şi cu cât creşterea acestora. el să nu mai reuşească să aloce factorii de producţie către scopurile care ar asigura cea mai bună valorificare). În unele situaţii. pentru firmele de mari dimensiuni. atunci când creşterea dimensiunilor firmei intră în faza randamentelor descrescânde ale managementului o schimbare în tehnicilor de organizare poate să avantajeze firma. dispersarea spaţială a factorilor scade într-adevăr eficienţa firmei simultan cu creşterea dimensiunilor ei. cu atât pot scădea veniturile marginale ce revin funcţiei antreprenorului). cum ar fi aprovizionarea cu factori de producţie. preţurile furnizării unuia sau mai multor factori de producţie poate să crească. în consecinţă. În primul rând. există un punct în care pierderea reprezentată de risipa de resurse devine egală cu costul organizării tranzacţiei pe piaţa liberă sau cu costul organizării ei de către un alt antreprenor (creşterea numărului tranzacţiilor încheiate poate să creeze probleme antreprenorului. b) antreprenorul greşeşte mai puţin şi cu cât frecvenţa greşelilor comise. dar apariţia invenţiilor tehnologice tinde să anuleze această distanţă. antreprenorul trebuie să cunoască punctul în care costul organizării unei tranzacţii adiţionale prin firmă este egal cu costul organizării acelei tranzacţii prin intermediul pieţei libere sau de către un alt antreprenor (este posibilă creşterea costului organizării unei tranzacţii adiţionale. creşte mai puţin. Aşadar. favorizând firma. Aceleaşi efecte pot fi produse şi de îmbunătăţirile aduse tehnicii manageriale. pe măsura sporirii tranzacţiilor este mai mică. În al treilea rând. .afirmaţii sunt adevărate atât timp cât nu se ţine cont de randamentul descrescând al managementului. se observă o serie de fapte care vin să complice alegerea antreprenorului. este mai lentă.

b) necesitatea organizării unei firme apare de fiecare dată când se produce cu scopul de a vinde. Rosen. c) înfiinţarea unei unităţi economice este o piaţă neorganizată. dar şi costurile de organizare ale altor antreprenori. pg.G. antreprenorul prin acţiunile sale specifice nu urmăreşte nici subminarea economiei de piaţă şi nici izolarea firmei. Autori precum O. fie au dezvoltat abordarea iniţiată de Coase de alegere a tranzacţiei ca unitate a analizei. de aceea obiectul organizării ei este reproducerea condiţiilor pieţei. ceea ce înseamnă creşterea producţiei cu costuri mai scăzute81. fie au descoperit noi domenii ale aplicării ei. Deşi.Williamson. S. S. .E. dar egal cu costul organizării tranzacţiei de către o altă firmă. agenţii economici trebuie să ţină cont de costul achiziţionării informaţiilor şi al timpului 81 Idem. H. 32. ceea ce implică o specializare a firmei în relaţiile sale cu ceilalţi participanţi la sistemul economiei de piaţă şi nu neapărat o specializare în cadrul firmei. Prin urmare. atunci ambele procedee pot permite organizarea producţiei la un preţ inferior celui de piaţă. Concluzia teoretică şi practică arată că dacă firma îşi încetează expansiunea la un cost aflat sub costul de tranzacţionare de pe piaţă. 2. Coase a elaborat Noua teorie a firmei în 1937. INFORMAŢIE IMPERFECTĂ ŞI CONCURENŢĂ IMPERFECTĂ Din perspectiva procesului de achiziţionare a informaţiilor necesare fundamentării deciziilor şi pentru a înţelege mai bine realitatea. ea a cunoscut succesul în a doua jumătate a secolului al XX-lea.Teoria lui Coase este cât se poate de clară pentru oricine doreşte să iniţieze o firmă: a) determinarea mărimii firmei trebuie să ia în calcul propriile costuri de organizare şi costurile de marketing. dimpotrivă el are obiective clare care sunt canalizate spre valorificarea tuturor oportunităţilor pieţei libere.a. Winter. Demsetz ş.

Această decizie va fi legată de un cost de oportunitate. Concepţia lui Stigler reintroduce ideea că există şomaj voluntar legat de căutarea unui loc de muncă (job search)82.. Stigler a cercetat problema informaţiei pe piaţa muncii în legătură cu analiza şomajului voluntar. Times Mirror/Mosby College Publishing. apărut în iunie 1966 în American Economic Reviw o analiză bazată pe studii 82 Stigler. în Readings in Microecomocs. 1986. numit şi cost al căutării.) cu câştigul sperat din noua ocupaţie. valorifică fundamentele tradiţionale ale concurenţei pure şi perfecte. rezultat din compararea pierderilor (salariului pierdut. care este prost plătită în vechiul loc de muncă sau care caută o ocupaţie care ar corespunde mai bine aspiraţiilor şi calificării sale. J. "X-Efficiency". pg. dar dezvoltă imperfecţiunea informaţiei pentru o serie de situaţii specifice din realitatea economică şi pe care mulţi economişti le ignoră. Stigler şi H.. G.. timpul alocat căutării. pentru a căuta un loc de muncă cu condiţii mai bune. Autorii teoriei concurenţei imperfecte. După opinia sa.Allocative Efficiency vs. iar microeconomia tradiţională apare excedată la capitolul despre concurenţă. între care G. G. Astfel. Căutarea este privită ca o adevărată muncă. În acest cadru teoretic. o persoană. informaţia pe piaţa muncii este imperfectă. Leibenstein sunt cei mai semnificativi. etc. H. 176. Leibenstein a dezvoltat în studiul . iar căutarea informaţiei va fi urmărită numai atunci când costul marginal al căutării va fi mai mic decât randamentul marginal obţinut pentru descoperirea celei mai bune situaţii de cumpărare. . informaţia pură şi perfectă este percepută ca o simplă ficţiune. poate alege şomajul voluntar pentru a avea timpul necesar căutării unei noi ocupaţii. care nu trebuie confundat cu şomajul involuntar şi împotriva căruia este bine de luptat prin îmbunătăţirea informaţiilor disponibile.pe care aceasta îl implică. The Economics of Information. Ca urmare. într-o lucrare apărută în iunie 1961 "The economics of information" în Journal of Political Economy.

După cum se ştie. Hayek au deschis calea unei noi analize a pieţei şi a ordinii pieţei integrând drepturile de proprietate. Coase şi Fr. imperfecţiunea informaţiei argumente care dovedesc că în interiorul firmei se acţionează pentru nonmaximizarea profitului. Allocative Efficiency vs.H.inerţia agenţilor. În primul rând. .. în condiţii de presiune concurenţială firmele acţionează în sensul maximizării cifrei de afaceri. sub rezerva unui profit minim. Leibenstein susţine ideea după care creşterea presiunii concurenţiale suprimă ineficienţa. R. A. 149. H.sociologice. ceea ce relevă irealismul unor ipoteze ale microeconomiei tradiţionale. despre comportamentul în interiorul firmei . Faţă de teoria tradiţională care susţine că firmele adoptă decizii centrate pe maximizarea profitului şi minimizarea costului. prin introducerea argumentului de "eşec al pieţelor" se lăsa loc intervenţiei statului în 83 Leibestein. pg. în Readings în Microeconomics. pg. Teoria Eficienţei-X tratează astfel tipul de ineficienţă rezultat dintr-o proastă utilizare a resurselor în interiorul organizaţiilor de producţie. "X-Efficiency". dorinţa fiecăruia de a-şi apăra aria de acţiune. 84 Idem. Leibenstein arată că majoritatea oamenilor adoptă un comportament maximizator numai atunci când creşte presiunea externă84. Times Mirror/Mosby Publishing. Pentru a integra aceste elemente în teoria economică. În realitate. Teorema Coase (botezată aşa de Stigler) a apărut ca reacţie faţă de analiza a două cazuri: cel cunoscut sub numele de "eşec al pieţelor" (iniţiat de Pigou şi dezvoltat de Keynes) şi cel al costului social. formulând cunoscuta teorie a Eficienţei-X83. 160-161. 1986. 3. concurenţa sau factorul-X ghidând acţiunile indivizilor. DREPTURILE DE PROPRIETATE ŞI PIAŢA Iniţiatorii teoriei drepturilor de proprietate.

caută să răspundă la întrebarea pusă de economişti de-a lungul timpului asupra cauzelor eficacităţii pieţelor87. H. 1988. pg. 86 Coase. R. Coase demolează pur şi simplu sistemul teoretic al lui Pigou printr-o manevră de logică elementară: acest sistem se sprijină pe ipoteza costurilor de tranzacţionare nule. R. Pentru Coase. Cu alte cuvinte. pe piaţă nu se negociază entităţi fizice. the Market and the Law. iar drepturile pe care indivizii le pot deţine sunt stabilite prin sistemul de legi.. întrucât costul negocierii vine din imprecizia drepturilor de proprietate. ceea ce înseamnă că el conţine o ipoteză implicită şi anume evitarea normelor legale85. taxe. dacă drepturile de proprietate sunt bine definite. Times Mirror/Mosby Publishing. The University of Chicago Press. iar Coase. la rândul său. În acest context. El îşi formulează argumentele pe imperfeţiunea informaţiilor care determină o coordonare tehnic descentralizată şi în acelaşi timp superioară coordonării etatiste. sub pretextul rolului corector al politicilor guvernamentale. subvenţii) să fie mai avantajoase decât piaţa. ghidul politicii statului nu poate fi altul decât respectul libertăţii individuale. Pentru o înţelegere mai clară a poziţiei sale doctrinare. 430.economie. în Readigs in Microeconomics. atunci este posibil ca unele acţiuni guvernamentale (reglementări. H. Paris. The Firm. costurile de tranzacţionare sunt neglijabile. 1986. pg.. Presses Universitaires de France. pentru a lua în calcul. Fr. A. Într-adevăr. legislation et liberte. ceea ce înseamnă că piaţa se poate extinde. efectele externe sau pentru a dirija oferta bunurilor publice. de pildă. 87 Hayek. ci drepturile de a exercita anumite acţiuni. nu implică şi afirmaţia că intervenţia statului este susceptibilă de a rezolva orice problemă mai bine decât o face piaţa86. The Probleme of Social Cost. pg. Coase arată că dacă costurile de tranzacţionare sunt pozitive. 172. el susţine că trecerea de la costuri de tranzacţionare nule la costuri de tranzacţionare pozitive demonstrează importanţa covârşitoare a sistemului legislativ. Hayek. 85 .. (1973). Droit. 7-10. Coase insistă asupra ideii după care evidenţierea eventualelor imperfecţiuni ale pieţei în câteva cazuri precise. Totodată.

Autorii menţionaţi au propus o explicaţie comună la o serie de întrebări interesând domenii diferite ale economiei: care este explicaţia pentru ratele dobânzii excesiv de mari pe piaţa creditului din ţările slab dezvoltate. . etc.cernerea (screening). Spence. condamnând totodată acele măsuri care pun liberul arbitru în locul ordinii pieţei. 4. de ce este avantajos pentru companiile de asigurari să ofere clienţilor o listă unde deductibilităţile mai mari sunt înlocuite cu despăgubiri mai mici. Argumentele iniţiatorilor teoriei pieţelor cu informaţie asimetrică ţin de definirea informaţiei asimetrice: o parte a agenţilor economici de pe piaţă au mai multe informaţii decât cealaltă parte. Astfel. etc. preşedintele consiliului de administraţie ştie mai multe despre profitabilitatea firmei. care explicaţia faptului că o firmă plăteşte dividende acţionarilor chiar dacă este impozitată mai mult în raport cu câştigurile. Hayek. J. denunţă o asemenea situaţie. INFORMAŢIA ASIMETRICĂ Bazele acestei teorii au fost puse în anii '70 de G. Prioritatea dreptului de proprietate se află în centrul analizei. economia de piaţă. Stiglitz. mai larg. după opinia lui Hayek. Spence – semnalizarea (signaling). de ce cei care doresc să cumpere un automobil second-hand bun se adresează unui dealer şi nu vânzătorului particular. Akerlof. M. împrumutătorii ştiu mai mult decât împrumutaţii despre eşalonarea plăţilor viitoare. vânzătorul ştie mai multe despre calitatea maşinii decât cumpărătorul. pentru că cea mai mare parte a măsurilor sociale conduce la reducerea drepturilor de proprietate pentru unii indivizi. Fiecare dintre autorii menţionaţi a găsit câte un element definitoriu al pieţei cu informaţie asimetrică: Akerlof – selecţia adversă (adverse selection). iar Stiglitz – selectarea.funcţia statului este de face să se respecte statul de drept care apără drepturile de proprietate şi.

cu alte cuvinte.. The Market for "Lemons": Ouality Uncertainty and the Market Mechanuism. de pildă vânzătorii de maşini second-hand să ofere garanţii cumpărătorului. 277. introducând prima analiză formală a unei pieţe cu dificultăţi de informare sau cu selecţie adversă88. A. împrumutătorii cu sisteme de rambursare neperformante sau vânzătorii de maşini de proastă calitate pot îndepărta ceilalţi competitori de pe piaţă. informarea asimetrică a agenţilor poate determina o selecţie adversă pe piaţă. Akerlof. G. 1986. şi anume. piaţa maşinilor second-hand: "lămâia" (maşinile vechi şi cu defecte). fiind alese produsele de calitate proastă în locul celor calitativ superioare.G. 88 . Cheia problemei se află la agenţii economici care pot avea motivaţii puternice pentru a contracara efectele adverse ale dificultăţilor întâmpinate în informarea asupra eficienţei pieţei. Akerlof a publicat în 1970 "The Market for Lemons". ipotetic dificultăţile de informare pot conduce fie la colapsul întregii pieţe. pg. fie la transformarea acesteia prin selecţie adversă . Concluzia lui Akerlof arată că. El dezvoltă astfel o nouă teorie unde arată că din cauză informării imperfecte a împrumutaţilor şi a cumpărătorilor de maşini. Este posibil ca numeroase instituţii ale pieţei să fie interesate să propună o rezolvare a problemelor cauzate de informarea asimetrică oferind diferite tipuri de contracte. Time Mirror/Mosby College Publishing. Argumentele lui Akerlof rezultă din analiza pieţei unui bun unde vânzătorul are mai multe informaţii decât cumpărătorul despre calitatea produselor. în Readings in Microeconomics.

Spence a constatat existenţa în baza de aşteptare a unor puncte de echilibru diferite. celor mai puţin informaţi. confirmând importanţa "semnalizării" pe diferite pieţe (publicitatea costisitoare ca semn al productivităţii. Time Mirror/Mosby College Publishing.Michael Spence a cercetat felul cum indivizii mai bine informaţi de pe o piaţă pot să transmită.). reducerile agresive de preţuri ca semnale ale puterii pieţei. fie de valoarea şi calitatea produselor lor. este acela că dividendele pot fi un semnal favorabil pentru investiţiile viitoare. astfel încât să evite unele probleme asociate selecţiei adverse. Michael Spence a publicat în 1973 un studiu intitulat "Job Market Signaling" unde identifică educaţia ca un "semnal" al productivităţii pe piaţa forţei de muncă. condiţionate de educaţie şi venit (de exemplu. Semnalizarea de piaţă89 presupune existenţa unor agenţi care să ia măsuri costisitoare. De ce aleg firmele să plătească dividende în să urmeze o cale mai simplă. el îl va alege pe cel mai productiv dintre solicitanţii mai puţin productivi. deşi se ştie că ei vor plăti un impozit suplimentar pentru aceste venituri suplimentare. 291. pg. M. adică să reţină profitul în interiorul firmei favorizând acţionarii prin creşterea capitalului şi a valorii acţiunilor? Un răspuns. etc. A. Teoria oferă explicaţia dividendelor plătite de firme acţionarilor. decât cei mai puţin educaţi. numai dacă îl consideră mai puţin costisitor decât ceilalţi fiind mai educat. bărbaţii şi albii primesc un salariu mai mare decât femeile şi negrii cu aceeaşi productivitate). în mod credibil. dar uşor de observat pentru a-i convinge pe alţi agenţi economici fie de abilităţile lor. informaţiile pe care le deţin. Un angajator nu poate distinge persoanele mai productive de cele mai puţin productive. Cercetările ulterioare au extins aplicarea teoriei la explicarea altor tipuri de "semnale". Job Market Signaling. 1986. firmele plătesc 89 Spence. "să semnalizeze". . în sensul teoriei "semnalizării". finanţarea prin emiterea de obligaţiuni ca semnal al profitabilităţii. tacticile de amânare a ofertei salariale ca semnal al capacităţii de negociere. În consecinţă.. în Readings in Microeconomics.

Fiecare dintre ei au abordat problemele capitalului uman. iniţiată de exponenţi ai noii şcoli de la Chicago în a doua jumătate a secolului al XX-lea. CĂUTAREA ŞI INFORMAREA Teoria capitalului uman. dându-le posibilitatea de a alege dintro listă de contracte alternative. atât un filon teoretic-slogan: "Omul cea mai de preţ bogăţie a unei ţări". Stigler. ceea ce va însemna şi un preţ mai mare al acţiunilor. unde despăgubirile mici pot fi înlocuite cu deductibilităţi mari. CAPITALUL UMAN. Schultz. Joseph Stiglitz. în speţă piaţa asigurărilor unde companiile de asigurări nu deţin informaţii despre riscul real la care sunt supuşi clienţii. Becker şi G. dar şi-au adus contribuţii importante şi în alte domenii ale cercetării economice. compania de asigurări distinge între diferetele clase de risc oferite asiguraţilor. completează analizele întreprinse de Akerlof şi Spence cu cercetarea comportamentului pe piaţă al agenţilor economici neinformaţi pe piaţă cu informaţie asimetrică. Joseph Stiglitz şi Michael Rothschild arată cum compania de asigurări-partea neinformată poate determina clienţii săi (partea informată) să-şi dezvăluie informaţiile despre riscurile proprii. prin "screen". 5. cât şi diferenţe semnificative de dezvoltare teoretică. G. . Aplicaţiile teoriei pieţelor cu informaţie asimetrică sunt multiple: de la pieţele financiare – monetare şi piaţa asigurărilor. împreună cu diverşi colaboratori. Promotorii acestei teorii sunt: Th. W. Ideea este că preţul mai mare al acţiunilor va compensa pierderile acţionarilor rezultate din impozitarea suplimentară a dividendelor. Pe baza informaţiilor "cernute" ("selectate"). conţine.dividende pentru că pe piaţă acest fapt este interpretat ca un semn bun. la piaţa muncii şi piaţa bunurilor de consum.

la afirmaţia potrivit căreia cunoaşterea este o valoare economică foarte particulară sau. cât şi valorile personale determinante ale comportamentul uman (iubire. pe linia promotorilor capitalului uman. practică o investiţie în capital uman. individul este o adevărată firmă. a Theoretical and Empirical Analysis". pe costul timpului etc.Theodore W. ură. În opinia sa. comportamentul faţă de educaţie (diferenţele salariale care rezultă de aici). care-i permite să abordeze din perspectivă economică atât consumul obişnuit (hrană. Teoria capitalului uman constituie fondul gândirii lui G. G. dar şi factorii dominanţi ai căsătoriei. Gary Becker.). din perspectiva epistemologică. care prin educaţie şi formare profesională. Contribuţiile lui Schultz cuprind şi o problematică adiacentă capitalului uman dintre care o reţinem pe cea mai semnificativă: punerea în discuţie a noţiunii de capital. petrecerea timpului liber etc. "Education and Economic Growth" (1961) şi "Investement in Human Capital" (1971) iniţiază seria cercetărilor referitoare la capitalul uman. ci un adevărat producător. insistând asupra definirii capitalului ca alocare de timp în care figurează şi capitalul uman. publicată în 1964 (tradusă şi în . îmbrăcăminte. Becker utilizează acest mod de analiză pentru a studia oferta de muncă. altruism etc.). Schultz s-a făcut cunoscut prin studiile sale legate de agricultură şi de ţările în curs de dezvoltare. ştiinţa este o activitate raţională rezervată celor suficient de instruiţi ca să o înţeleagă. pune pentru prima dată în evidenţă faptul că individul nu este simplu consumator final. Cercetările sale extrem de diverse îl conduc. Becker. care utilizează resurse rare (munca salariată şi casnică a membrilor familiei) şi care prin muncă produce satisfacţii. el analizează în "Human Capital. şi cu o organizare care necesită investiţii şi calcule bazate pe preţuri relative. dar într-o serie de studii precum: "Investement in Man: an Economist's View" (1959). Astfel. altfel spus.

ideea după care actele de consum permit înfăţişarea unei producţii a plăcerii care ia timp şi cere eforturi care depăşesc o simplă cumpărătură. Editura ALL. o lectură. migrarea. În 1964. pg. Capitalul uman. 91 Becker. iar cel secundar remunerarea care depinde de sumele investite în capitalul uman. S. cheltuielile medicale. Curba ofertei unei investiţii individuale exprimă presiunea exercitată asupra individului în sensul investirii 90 Becker. iar acesta se află în punctul de intersecţie a curbei cererii (care este descrescătoare şi care reprezintă beneficiile marginale) şi curba ofertei (care este crescătoare şi care reprezintă costurile marginale ale finanţarii unei unităţi monetare adiţionale la capitalul uman). Investiţia în capital uman este influenţată de o serie de motivaţii: determinantul principal îl constituie profitul sau randamentul ce se aşteaptă de la sumele investite în capitalul uman. fiecare persoană caută investiţia optimală în capitalul uman. capitalul uman este definit de Becker drept activităţile monetare şi non-monetare care influenţează veniturile monetare viitoare ale individului. adică. el publică "A Theory of Allocation of Time". (1997). (1997). Bucureşti. pg. 65-103. formarea profesională în timpul lucrului. la rândul lor. S. G. îmbogăţind astfel limbajul economic. Capitalul uman. Achiziţionarea şi utilizarea unui computer personal presupune învăţare. . Becker fixează astfel cadrul analizei sale.româneşte)90. căutarea informaţiilor despre preţuri şi venituri. definind totodată şi conceptele de bază cu care operează teoria capitalului uman. Bucureşti. Editura ALL. Mai întâi de toate. Altfel zis. unde generalizează timpul ca element fundamental pentru înţelegerea comportamentelor noi ale consumatorilor91. de comparaţia între costuri şi beneficii. un cost de intrare care este mai ridicat decât costul achiziţionării unui bun care produce o satisfacţie imediată (de exemplu o prăjitură). O analiză teoretică şi empirică cu referire specială la educaţie. Între aceste activităţi se includ: educaţia şcolară. G. 65-103. iar acestea sunt determinate. O analiză teoretică şi empirică cu referire specială la educaţie. G.

de sume din ce în ce mai importante pentru a dezvolta capitalul uman. din contră. Becker ataşează la noua teorie a consumatorului o nouă funcţie de consum. individul operează în permanenţă alegeri care-i permit să arbitreze între timp liber şi timp de muncă. ceea ce îi permite să explice împărţirea timpului în timp de studiu şi timp de muncă plătită. alegerea obţinerii veniturilor imediate. ci este rezultatul comportamentului consumatorului care alege şi care îşi produce propriile satisfacţii în constrângerile date. pentru că a te educa înseamnă a renunţa la timpul liber şi la munca remunerată. Becker deschide cercetările spre noua teorie a consumatorului. Spre deosebire de teoria tradiţională a alegerilor consumatorului care insistă pe gusturi şi preferinţe. bunurile şi serviciile de pe piaţă sunt input-uri pentru procesul de producţie al sectorului non-piaţă. iar cererea . În fond. În acest model. Becker conţine şi o explicaţie în termeni de timp a inegalităţii salariilor. Curba cererii este descrescătoare pentru că îmbunătăţirea capitalului uman face timpul mai scurt în procesul investiţional. elaborată de G. Becker caută explicaţii ale formării gusturilor şi metode ale prevenirii efectelor rezultate din schimbările gusturilor. Becker insistă asupra costului timpului în ciclul de viaţă. Analiza acestei problematici situează în centru un consumator de un fel deosebit: un consumator-producător. Teoria capitalului uman. noua teorie a consumatorului elaborată de G. El arată că procesul alegerii individuale între prezent şi viitor va determina continuarea studiilor sau. din combinarea bunurilor şi serviciilor cumpărate de pe piaţă cu timpul familiilor rezultă o activitate de producţie. Cu alte cuvinte. Individul continuă să substituie orelor de loisir orele de muncă până când utilitatea marginală a muncii şi cea a timpului liber devin egale. De fapt. căreia îi ataşează rata salariului drept cost al timpului la preţul pieţei. utilitatea consumatorului nu vine direct din bunurile şi serviciile cumpărate de piaţă. este vorba despre costul de oportunitate al timpului. G. G. G. ceea ce înseamnă realizarea echilibrului şi a optimului. În acest cadru.

spune Becker. Creşterea înclinaţiei de a consuma muzică apare din obişnuinţa anterioară de a consuma muzică. George Stigler are şi o serie de contribuţii la dezvoltarea teoriei capitalului uman şi la aplicarea în teoria economică a sociologiei gusturilor dezvoltând. natalitate. 288. Oanaliză teoretică şi empirică cu referire specială la educaţie. iar funcţia de producţie casnică este determinată de aceşti doi factori. Bucureşti. Se pot trasa astfel curbele de indiferenţă ale consumatorului faţă de posibilităţile de substituire. pg. Unul dintre subiectele cele mai noi şi mai controversate ale cercetărilor sale îl constituie interpretarea deviaţiilor şi crimelor în termenii cost-avantaj. Becker analizează şi comportamentele faţă de căsătorie. din 92 Becker. G. G. Becker construieşte şi o funcţie de producţie casnică. (1997). G. Logic. Aceasta se explică printr-un fel de curbă de experienţă a consumatorului: obişnuinţa de a aprecia muzica creşte productivitatea consumatorului reducând costul timpului consacrat de acesta pentru îmbunătăţirea plăcerii resimţită ca meloman. Consumul devine în acest fel o activitate ai căror factori de producţie (input-uri) sunt bunurile. iar produsele (output-uri) un ansamblu de caracteristici generate de utilitaţi variate. Capitalul uman. Editura ALL. similară cererii de consum intermediar a unei întreprinderi pentru un factor de producţie. muncă şi interacţiunile sociale ale acestora. atât schimbarea preferinţelor. Un ansamblu de proprietăţi poate fi obţinut din bunuri de natură diferită. definită de structura consumului şi de preţurile relative92. inovaţia nefiind nimic altceva decât un adaos de noi caracteristici la un bun sau la un ansamblu de bunuri. Modificările în gusturi şi preferinţe îi dau prilejul consumatorului să inoveze permanent. el poate să obţină aceleaşi niveluri ale consumului conservând un bun sau altul.consumatorului de bunuri de piaţă este o cerere derivată. S. cât şi schimbările comportamentului consumatorului ţin de preţurile relative şi de costurile de oportunitate. . iar dacă consumatorul este sensibil faţă de un eşantion de caracteristici.

Pentru Stigler. În acest context. Pe această bază Stigler a procedat la analiza publicităţii. un element al funcţiei de utilitate a consumatorului. Becker constituie fundamentele teoriei economice moderne a informaţiei. ştie că pentru unele bunuri complexe. durata căutării îmbunătăţeşte sensibil satisfacţia adusă de bunul achiziţionat (preţ adecvat.această perspectivă. Fiecare om . este posibil să se considere căutarea drept o muncă adevărată care are un anumit cost (timp pierdut. care este independentă de valoarea bunului în cauză. Identificarea vânzătorilor reduce considerabil timpul căutării consumatorului. Dar publicitatea are o limită. El porneşte de la faptul că informaţia pură şi perfectă este o ficţiune. G.) şi invers. Această concepţie alături de cea a lui G. Informaţia apare ca un input. iar consumatorul va căuta să-l reducă atunci când dispersarea 93 Stigler. . De Gustibus Non Est Disputandum. trebuie remarcate contribuţiile sale legate de înţelegerea procesului de achiziţionare a informaţiei în fundamentarea deciziilor. teoria consumatorului93. G. Potrivit opiniei lui. 80.. Pe de altă parte. condiţii de locuit mai pe gustul său etc. Costul marginal depinde de dotarea iniţială cu informaţii. cun ar fi achiziţionarea unor locuinţe. J. and Becker.). în Readings in Microeconomics. 1986. iar pentru a înţelege mai bine realitatea consumatorului trebuie să se ţină cont de costul achiziţionării informaţiilor şi al timpului pe care aceasta îl implică. ea este o cheltuială. costul căutării este un cost de cumpărare. Time Mirror/Mosby College Publishing. Din punctul de vedere al întreprinzătorului incertitudinea privind preţurile sale constituie un dezavantaj. publicitatea este metoda modernă de identificare a vânzătorilor şi cumpărătorilor. adică achiziţionarea anterioară a unui stoc de cunoştinţe. S. pg. Stigler precizează că mediul social şi influenţele familiale sunt factori favorizanţi ai achiziţiilor selective şi eficiente a informaţiei. căutarea informaţiei va fi urmărită dacă costul marginal al căutării este mai mic decât randamentul marginal obţinut pentru descoperirea celei mai bune situaţii de cumpărare. alte eforturi făcute etc. precum şi a rolului publicităţii. spune Stigler.

efectul publicităţii este echivalent cu introducerea unei sume importante în căutare de către o mare parte a cumpărătorilor potenţiali. Teoria aceasta se aplică la fel de bine şi pentru identificarea celor mai bune surse de profit. Stigler s-a preocupat de cautarea celei mai bune calităţi şi a celei mai bune reputaţii ale mărcii de fabricaţie. Din această situaţie rezultă că achiziţionarea informaţiei şi costurile de tranzacţionare nu sunt nule. au sporit credibilitatea produselor ştiinţei economice prin aplicabilitatea lor practică. adică reducerea gradului său de ignoranţă.preţurilor şi cantitatea optimă cresc. au generat un limbaj nou. pentru că acestea pot să conducă la economisirea efortului consumatorului de căutare. Stigler. evident. au impulsionat cercetările asupra informaţiei şi. Deci. Teoriile despre informaţie şi concurenţă au determinat extinderea domeniului economic la fenomene considerate în mod tradiţional non-economice. şi pentru alegerea unui loc de muncă de către un salariat. Teoria capitalului uman a avut şi are o mare influenţă în stabilirea politicilor educaţionale şi în corelarea acestora cu exigenţele de pe piaţa muncii. este un precursor al economiei informaţiei. în vederea derulării unui program investiţional şi pentru alegerea unei industrii. TEMA XI TEORIILE ECONOMICE ŞI MESAJELE LOR . G. prin cercetările sale.

albă şi pufoasă. că nu este uşor. ceea ce face dificilă selecţia şi alegerea. etc. Editura Nemira. dar ele sunt mari prin mesajul ştiinţific şi pragmatic pe care l-au transmis şi-l transmit peste secole. unde "puţine sunt originale.) sub raport ştiinţific. în mod uzual. mai mult sau mai puţin profunde. incomplete. De ce economiştii pornind de la o aceeaşi realitate au puncte de vedere atât de diferite? Să fie doar o problemă de optică? Oare economiştilor le este indiferent modul de comunicare şi de receptare a teoriilor lor? Să nu se ştie în lumea plină de surprize a economiei că. prinşi de alergatul după „pâine”. Vechiul Regim şi Revoluţia. Într-adevăr. de (2000). Socrate Uneori. ascunse. ce suntem şi cui datorăm felului cum gândim: tradiţiilor universale ale gândirii economice. ca multe alte lucruri. cât şi achiziţiile ştiinţifice înnoitoare pentru înţelegerea mersului ideilor în schimbarea modului economic de gândire? Am uitat probabil.„Spune ceva şi te voi combate. A. spune contrariul şi te voi combate de asemenea”. Amestecul inevitabil dintre mesajele teoriilor economice (clare. pg. istoria ştiinţei economice ni se prezintă un tablou complex al teoriilor. 87. . comunicarea rezultatelor ştiinţei economice se face prin intermediul teoriilor? Nu suntem pregătiţi să recunoaştem că teoriile despre economie concentrează atât crezul ştiinţific al autorilor. Desigur. vezi: Tocqueville. teoriile mari sunt relativ puţine ca număr. dintre economişti în propriile noastre dileme. unde achiziţiile ştiinţei economice şi ale gândirii economice ni se dezvăluie drept surse remarcabile pentru buna comunicare în economie. curiozitatea ne împinge să căutăm explicaţii ale dezacordurilor. didactic şi pragmatic creează de multe ori confuzii în evaluarea stării ştiinţei economice sau 94 Adaptare după textul original: „istoria este o galerie de tablouri în care se află puţine originale şi multe copii”. după o pâine mai bună. Bucureşti. iar multe sunt copii"94.

În acest fel. de coduri. reaua-intenţie. de la anecdotică la zvonistică. Perceperea eronată a mesajelor teoriilor economice are mai multe explicaţii. de libertatea de expresie. atunci când. citarea trunchiată sau prin omisiune. etc. de gândirea economică dominantă. a treia. „AVUŢIA NAŢIUNILOR” . tratarea conjuncturală sau improvizată a mesajului teoriilor economice a făcut din istoria gândirii economice un domeniu unde din cauza copacilor nu se vede pădurea. iar discursul începe invariabil cu „se spune că autorul X într-un studiu”. Karl Marx şi John Maynard Keynes. între care necunoaşterea sursei primare sau. cunoaşterea din surse de mâna a doua. de libertatea ştiinţifică. Fără dorinţa de a intra într-o polemică pe tema comunicării corecte şi exacte a mesajului teoriilor economice. voi încerca să aduc în discuţie unele aspecte insuficient disecate sub raportului mesajului operelor fundamentale ale „celor trei mare grei”: Adam Smith. Descifrarea mesajelor teoriilor economice este într-un fel condiţionată de gradul de ignoranţă al receptorului. responsabilitatea comunităţii ştiinţifice. de informare. relevând un interes ideologic ascuns de ambalajul interesului ştiinţific. un grav dezacord moral. etc. răstălmăcirea. pe lângă dezacordul ştiinţific. Dovadă stau controversele pe subiecte de gândire economică. comunicarea eficientă şi neviciată a teoriilor economice implică în primul rând. Prin urmare. a tuturor celor care se proclamă formatori de opinie în respectarea unei condiţii minime a deontologiei profesionale: corecta şi exacta informare. de ton. comunicarea nu-şi poate atinge scopul pentru că apar diferenţe de vocabular. Controversele sunt departe de a fi stinse. în al doilea rând. Comunicarea într-o asemenea situaţie ia forme dintre cele mai curioase. ceea ce este acelaşi lucru. de achiziţiile teoretice anterioare. de canale de transmitere. etc. generând de multe ori.poate determina folosirea mesajelor în scop propagandistic.

dar împotriva capitalismului. Robert L. deşi nu cel mai consistent. abilităţii lui Marx de a "folosi" clasicii în favoarea sistemului său teoretic. de ferit de meteahna îndărătniciei. multă vreme pentru noi. iar citirea "Avuţiei naţiunilor" nu se făcea decât prin "ochii" lui Marx. Heilbroner Adam Smith (1723-1790). În mod sigur nu va mai fi altul atât de senin. În mod clar. societatea capitalistă rezultată din ordinea spontană a pieţei libere şi a concurenţei se fonda pe lege. pe capacitatea de a se autoregla: „Atunci când . Smith nu putea fi în acelaşi timp fondator al gândirii economice liberale şi al celei comuniste. Din păcate. propunând o politică economică fondată pe acţiunea liberă a indivizilor care îşi urmau propriile interese. pe un fond teoretic eclectic. cu un spirit critic atât de pătrunzător.„Probabil că niciodată vreun economist nu va realiza o cuprindere completă a operei sale aşa cum a realizat Adam Smith. "adevăratul creator"xii al ştiinţei economice moderne. clasicii în mod natural nu mai puteau să se opună şi nici să se disculpe. a formulat totuşi un mesaj ştiinţific clar: „Cum să faci un stat bogat”xiii. De bună seamă a împărtăşit credinţele epocii sale. din nefericire. atât de optimist fără a fi utopic. Speculând pe acest subiect. Adam Smith n-a fost decât unul dintre inspiratorii lui Marx. dar şi un mesaj pragmatic rezultat din triada economieetică-politică economicăxiv. pe proprietate privată şi pe interesul personal. ba chiar a contribuit la formarea lor”. În sistemul teoretic al lui Adam Smith. dar în acelaşi timp lipsit de ranchiună. putem mai degrabă să spunem că.

Pentru politica economică mesajul operei sale era. încât chiar cei convinşi de absurditatea ei sunt foarte expuşi să-şi uite principiile şi. Unii dintre cei mai buni autori englezi care au scris despre comerţ au observat că bogăţia unei ţări constă nu numai în aur şi argint. iar acest fel de exprimare echivocă ne-a făcut aşa de familiară această părere general acceptată. Nu e totdeauna rău pentru societate că acest scop nu e în intenţia lui. (1962). Editura Academiei. dar şi anti-fiziocrat. iar îndrumând acea activitate. dar pentru ştiinţa economică era unul optimist: încrederea în principiile economiei concurenţiale. aşa încât să producă cea mai mare valoare posibilă. anti-etatist. Avuţia naţiunilor. 305. el adeseori promovează interesul societăţii mai efectiv decât atunci când intenţionează să-l promoveze”95. pg. astfel. ci şi în pământurile. precum marele obiectiv al comerţului şi al industriei naţionale (de a înmulţi aceste metale. Smith s-a simţit dator să lămurească şi alte chestiuni. Bucureşti. să o ia drept un adevăr sigur şi necontestabil. în acest caz. în cursul raţionamentelor lor. iar nu pe cea străină. Eroarea fundamentală a mercantilismului constatată de Smith rezulta din identificarea avuţiei naţionale cu bogăţia monetară (aur şi argint). pg. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei.individul preferă să sprijine activitatea indigenă. el urmăreşte numai să-şi asigure capitalul său. antimercantilist. Urmărindu-şi interesul său. Restricţiile la Smith. Împlinirea scopului mercantilist lăsa să se întrevadă doar două mijloace posibile de a îmbogăţi o ţară: restricţiile la import şi încurajările la export. casele şi bunurile de consum de tot felul”96. ca şi în multe altele. care „în limbajul comun. 95 . fără îndoială. anti-protecţionist. el e condus de o mână invizibilă. 301. vol. A. I. înseamnă adeseori bogăţie. 96 Idem. ca să promoveze un scop ce nu face parte din intenţia lui. susţinând o balanţă comercială excedentară) şi legătura cu banii. el urmăreşte numai câştigul său.

301. pg.import (taxe mari sau prohibiri totale) se axau pe restricţii faţă de importul din orice ţară al bunurilor de consum care se puteau produce în ţară şi restricţii asupra bunurilor de tot felul din acele ţări faţă de care balanţa comercială era defavorabilă. Mesajul clar şi precis scoate la suprafaţă paradoxul chrysohedonismului: mercantilismul lucrează împotriva intereselor consumatorilor din ţara care îl practică. Respingerea reglementărilor de tot felul se fondează pe un principiu economic clar: „A da produselor unei anumite activităţi indigene. fie a restituirilor de taxe vamale. atunci când pe piaţă se va afla un număr cât mai mare de cumpărători”97. Smith respingea orice ingerinţă a autorităţii în iniţiativa particulară.) şi unde interesele economice ale statelor se puteau împlini cu adevărat. O lecţie ce n-ar trebui uitată! Susţinător al laissez-faire-ului. fie a primelor de export. ceea ce nu însemna că îl transforma automat. pare a fi probabil că va vinde mai scump. ea va încuraja toate naţiunile să-i aducă ei mărfurile pe care are nevoie să le cumpere. înseamnă 97 Idem. monopolul pieţei interne. fie a tratatelor comerciale avantajoase cu alte ţări. schimbul voluntar. într-un adversar al statului (mai precis al guvernului). libera circulaţie a muncii şi a capitalurilor. de a cumpăra cât mai ieftin şi de a vinde cât mai scump. Conflictelor dintre ţări declanşate de „goana după aur”. Lumea depăşise complexele generalizate ale achiziţionării metalelor preţioase şi se îndrepta spre economia modernă unde ordinea pieţei libere era dominantă (cererea şi oferta. aşa cum se procedează şi azi cu adepţii schimbului liber. din domeniul oricărei meserii sau manufacturi. fie înfiinţarea de colonii în ţări îndepărtate. . după caz. Încurajarea exportului presupunea utilizarea. libertatea comerţului. Însă e mai probabil că ea va cumpăra ieftin când. printr-o libertate cât mai complexă a comerţului. etc. Smith le opune câştigul din schimbul liber: „Interesul unei naţiuni este ca şi al unui comerciant faţă de persoanele cu care face comerţ. şi pentru aceleaşi motive.

Smith a intuit că statul „agent fiscal” îi transformă pe toţi cei care nu intrau în aria facilităţilor în finanţatori (fără voia lor) ai bunăstării protejaţilor. a susţinut progresul Angliei către belşug şi 98 99 Ibidem. în cele mai multe cazuri. prin efortul general constant şi neîntrerupt al lor de a-şi îmbunătăţi situaţia. rareori poate fi nesocotinţă pentru conducerea unui mare regat”99. 305. I. vol. etc. Mesajul transmis peste secole conservă principiul statului minimal şi avertizează asupra consecinţelor reglementărilor (care dereglementează în alte locuri şi cer la rândul lor alte reglementări. iar aceasta trebuie să fie. credinţă. dar aşa cum remarca optimist Smith. capitalul a fost acumulat pe nesimţite şi pe tăcute de către cumpătarea şi comportarea înţeleaptă a particularilor. înţelepciune. De aceea. Smith nu poate să înţeleagă de ce nu se observă un fapt extrem de simplu: „Ceea ce se cheamă prudenţă pentru conducerea unei familii. pg. o reglementare inutilă sau periculoasă. Cit. „Cu toate contribuţiile excesive cerute de guvern. Una dintre metodele cele mai vechi de a controla economia privată sunt impozitelexv. libertate..într-o oarecare măsură a îndruma pe oameni asupra modului cum să-şi utilizeze capitalurile. Dacă producţia indigenă poate fi adusă la piaţă la fel de ieftină ca şi cea străină. pg. Maxima oricărui cap de familie prudent este de a nu încerca să producă în casă lucruri care l-ar costa mai scump producândule decât cumpărându-le”98. dacă nu. 305. e evident că reglementarea e inutilă. A. într-o succesiune practic interminabilă). Op. respectul legii.. Acest efort apărat de lege. În mod cert. Smith. . pe care libertatea îl lasă să se manifeste în felul pe care îl crede cel mai potrivit. dar şi temerile inerente faţă de tendinţele guvernului de a se amesteca în iniţiativa privată. Cea mai substanţială parte a mesajului smithian concentrează virtuţile morale ale capitalismului (cumpătare.). îndrăzneală. atunci ea devine în genaral chiar dăunătoare.

I. care ar încerca să îndrumeze pe particulari în ce sens să-şi întrebuinţeze capitalurile... care nu numai că nu s-ar putea încredinţa fără risc unei singure persoane... Apare ca cea mai mare sfidare şi desconsiderare. 103 Smith. că şi ei le vor supraveghea pe ale lor"102 . după cum fiecare individ încearcă. virtutea dominantă a locuitorilor ei. economisirea n-a fost niciodată. Op. din partea suveranilor şi a miniştrilor. În aceeaşi ordine de idei. pretenţia de a supraveghea economia particularilor"101. nu poţi cere celuilalt ceva ce tu nu poţi face (sau guvernanţii nu sunt atât de diferiţi de guvernanţi sub aspectul cel mai simplu al acţiunii umane sau cum se spune astăzi fiecare popor are guvernanţii pe care-i merită): „. 102 Ibidem. pg. Lipsa de încredere în statul omniscient şi omnipotent are totuşi o logică la Smith. a-şi utiliza capitalul în dezvoltarea 100 101 Smith. 233. 305. vol. Idem. A. nici ea. guvernanţii "sunt totdeauna şi fără excepţie cei mai mari risipitori ai soccietăţii. dar nici măcar unui consiliu sau senat.dacă Anglia n-a avut niciodată fericirea să aibă o guvernare prea chibzuită. pe cât posibil. abuzul de autoritate vine să suplimenteze obstacolele în calea libertăţii economice: „Un om de stat. în aproape toate timpurile în trecut. Cit.. nu numai că şi-ar asuma o autoritate. şi este de nădăjduit ca va face la fel şi în viitor"100. pg. fără teamă. pe particulari. incapacitatea individului de a-şi identifica propriile interese non-contradictorii interesului public a fost denunţat de Smith fără drept de apel: "Astfel. În fond. A. şi care n-ar fi nicăieri atât de periculoasă ca în mâinile unui om care ar fi destul de nesocotit şi de vanitos încât să se considere demn de ea”103. . Alibiul intervenţionismului. şi anume.. Să-şi supravegheze ei numai cheltuielile proprii şi vor putea să se bizuie. susţinut într-o formă sau alta până astăzi. Cit. Op. vol. pare să ne spună Smith. I.perfecţionare.

care. "A treia şi ultima dintre datoriile suveranului sau ale statului este aceea de a face şi întreţine lucrările publice şi instituţiile publice. ataşat liberalismului. mai cere şi o cheltuială care în diferite epoci ale societăţii se ridică la niveluri foarte diferite". II. problemă la ordinea zilei şi astăzi. aceea de apăra societatea de invazia şi violenţa altor societăţi independente. ca să facă venitul anual al societăţii cât se poate de mare.activităţii interne şi a îndruma această activitate în aşa fel încât produsele ei să aibă cea mai mare valoare. În mod obişnuit. 170.. suveranul şi guvernul? Răspunsul lui Smith. pg. poate fi îndeplinită numai cu ajutorul unei forţe militare". adică datoria de a stabili o administrare strictă a justiţiei. el nu intenţionează promovarea interesului public şi nici nu ştie cu cât contribuie el la această promovare"104. dar opus colectivismului: o ţară este bogată dacă are indivizi bogaţi. Mesajul ascuns în aceste rânduri se reduce uneori la celebrul slogan. . aceea de a proteja pe cât posibil pe membrii societăţii contra injusteţei sau a oprimării din partea oricărui alt membru al ei. deşi pot aduce foloase imense societăţii. ce e drept. Smith. 161. vol. „Cea de-a doua datorie a suveranului. trecut cu vederea de adversarii săi fixează funcţiile tradiţionale ale statului: "Cea dintâi datorie a suveranului. sunt totuşi de aşa natură încât randamentul lor nu ar putea niciodată restitui unui particular sau unui mic număr de particulari cheltuielile efectuate. e imposibil ca justiţia să nu fie sacrificată. tot aşa fiecare individ urmăreşte. fără îndoială. persoanele depozitare a marilor interese de stat ar cere 104 105 Idem. Cit. La ce mai este bună atunci autoritatea. Op. în mod vulgar.. A. Condiţia bunei guvernări era separarea puterilor în stat. în faţa a ceea ce se numeşte. Smith identificând şi „punctul nevralgic”: "Dacă puterea judecătorească nu e separată de puterea executivă. 150. politică. Fără măcar a avea concepţii greşite. din care cauză nu este de aşteptat ca un singur particular sau un mic număr de particulari să le facă sau să le întreţină"105. pg.

Reacţia împotriva fiziocraţilor pare mai degrabă o ingratitudine. . Marx nu este infailibil.. Smith aproape că-i persiflează pe cei care au îndrăznit pentru prima dată în istorie să-şi spună economişti. dar şi un simbol al nivelului intelectual necesar economistului. Smith. Însă libertatea individuală a cetăţeanului. Indiferent dacă este sau nu „părintele ştiinţei economice”. fiindcă oamenilor le plac paradoxele şi vor să pară că înţeleg ceea ce depăşeşte priceperea oamenilor obişnuiţi. „CAPITALUL” „Cu siguranţă. A. paradoxul ce îl susţine acest sistem cu privire la caracterul neproductiv al muncii din industrie. pg. nu cu puţin poate a contribuit la sporirea numărului admiratorilor lui. Adam Smith rămâne un mare autor care a influenţat profund modul cum gândim economia. Smith îi critică pentru erorile unei teorii dovedită peste un secol ea însăşi o eroare: "Adepţii doctrinei fiziocrate sunt foarte numeroşi. 170. 138.. pentru simplul motiv că aceştia l-au inspirat în multe dintre temele cercetate. Op. şi. vol. II. sentimentul propriei sale securităţi depind de o administrare imparţială a justiţiei"106. Cit. E mai potrivit să-l gândim ca inevitebil – ca pe un mare explorator ale cărui tălpi au lăsat urme de neşters pe 106 107 Ibidem. pg. Din păcate. în pofida idolatriei ţesute în jurul său. sub denumirea de economişti"107. Aceştia alcătuiesc de ani de zile un grup destul de important.imperios sacrificarea dreptuirlor unui particular. desemnat în lumea oamenilor de cultură din Franţa.

al gândirii sociale”. dar a sfârşit într-unul politic. Marx a scris mult. descoperit de el. filosofia germană şi economia politică a clasicilorxx) şi pe o metodă de cercetare ştiinţifică specifică (sensul evoluţiei societăţii omeneşti este degajat din observarea atentă a realităţii). logica. celelalte fiind publicate ulterior de prietenul şi colaboratorul său Friederich Engels. a lăsat o operă imensă axată pe analiza evoluţiei societăţii şi pe modalitatea de înlocuire a capitalismului cu colectivismul. identificarea unui publicţintă incapabil să-şi proiecteze viitorul. Marx pretinde că îşi fondează concepţia sa economică pe o filiaţie de idei (sau izvoare – socialismul francez şi englez. Pentru politica economică mesajul său era anticapitalist. justiţiar. apocaliptic. . instituţionalizarea marxismului drept curent dominant au făcut din marxism în perioada sa de glorie ‘axul de referinţă’ al controverselor şi din ştiinţa economică. subversiv. Mesajul operei sale s-a vrut unul ştiinţificxviii. care a avut cea mai mare influenţă asupra evoluţiei societăţii omeneştixvi. conducând la invariabila concluzie a spulberării exploatării şi. Opera fundamentală al lui Marx. repetarea continuă a tezelor fundamentale. nu în ultimul rând. specific lui Marx. dar care merită să aibă o asemenea armă. profetic. Prin urmare. Robert L. virulenţa în susţinerea punctului de vedere propriu. propagandist. "Capitalul"xvii. din care numai primul a apărut în timpul vieţii sale (1867). Heilbroner Karl Marx (1818-1883) a creat o formă mult mai subtilă a socialismului. Amestecul de mesaje. în aparenţă simplă. formulat într-un stil propriu: „Proferând blesteme enorme”xix. iar pentru ştiinţa economică unul aproape nesemnificativ (cu excepţia ţărilor unde marxismul se instituţionalizase). cuprinde patru volume.continentul .

Manifestul Partidului Comunist. religie). iar infrastructura determină suprastructura. Opere (Capitalul. determină obiceiurile şi 108 109 Marx şi Engels (1969). totul trece prin stomac. Vol. pg. şi Engels. Marx explică. fundamentele sociologice. Această idee avea ca fundament sociologic materialismul istoric. 766. artă. altfel spus. Fr. Schema generală propusă de Marx anunţa inevitabilitatea prăbuşirii capitalismului şi a înlocuirii lui revoluţionare cu colectivismul.Marx nu respinge concepţia clasicilor gândirii economice. Acesta este sfărâmat. Potrivit materialismului istoric orice societate se compune dintr-o infrastructură (forţele de producţie ale societăţii) şi dintr-o suprastructură (literatură. Marx. 57-58. de pauperizarea crescândă a proletariatului şi de înmulţire a societăţilor pe acţiuni. dar de fapt decapitând-o. Marx avertiza asupra capitalismului care s-a constituit prin lupta ce clasă şi tot prin lupta de clasă va dispărea: „Centralizarea mijloacelor de producţie şi socializarea muncii ajung la un punct la care devin incompatibile cu învelişul capitalist. . Editura Politică. ci pretinde că o continuă reînnoind-o printr-o înţelegere mai exactă. „piatra unghiulară a marxismului”. evoluţia capitalismului ducea în mod fatal la revoluţia comunistăxxi. Bucureşti. deci. Editura Politică. printr-o serie de teze. prin revoluţie violentă108. şi atunci puterea ar fi trebuit luată cu forţa. K. revoluţia socialistă trebuia să cuprindă două acţiuni care să se desfăşoare simultan: prăbuşirea capitalismului şi apariţia noii societăţi. Capitaliştii nu ar fi cedat de bunăvoie puterea economică şi politică. drept. cauzele economice şi posibilitatea evoluţiei spre socialism. Expropriatorii sunt expropriaţi”109. de fapt acea interpretare a istoriei în virtutea căreia evoluţia ideilor şi a instituţiilor se explică prin evoluţia mijloacelor de producţie şi a schimbului sau. Condiţiile de viaţă. Proprietăţii capitaliste i-a sunat ceasul. pg. Într-o concluzie apocaliptică. (1966). materiale şi tehnice. Bucureşti. Autodistrugerea capitalismului era grăbită de crizele de supraproducţie. 1).

ca clasă. pg. 312. care trebuie să adauge muncii necesare asigurarii propriei existenţe o supramuncă neplătită. politice şi religioase.instituţiile sociale. 38. ceea ce nu înseamnă că acţiunea oamenilor. sarcina clasei 110 111 Idem. printr-un contract încheiat de bună voie cu capitalul”111. Ideile fiind determinate de fapte şi nu faptele de idei. pg. între cele două clase se manifestă o luptă acerbă. dar nu-i pot alege sensul. În consecinţă. adică acţiunea revoluţionară ar fi inutilă: oamenii pot grăbi evoluţia. mai puternică decât oricare alta cunoscută până atunci în istorie. Marx în rolul de justiţiar vedea peste tot antagonisme. iar motorul lor era lupta de clasă. însuşită gratuit de capitalişti în virtutea proprietăţii lor asupra mijloacelor de producţie. muncitorii trebuie să-şi strângă rândurile şi să impună. . Primii exploatează proletarii. având ataşat un limbaj reformat: „Este însă de la sine înţeles că o teorie care consideră producţia capitalistă modernă o etapă trecătoare în istoria economică a omenirii trebuie să folosească o terminologie deosebită de cea curentă a autorilor care consideră această formă de producţie ca fiind veşnică şi definitivă”110. trecătoare. în orice societate condiţiile de producţie dominante împart societatea în două clase antagoniste. Ibidem. capitalismul fiind o orânduire istorică. Direcţia decurgea din infrastructura economică şi tehnică. Scopul luptei de clasă şi. totodată. exploatatorii şi exploataţii. adică destinată îmbogăţirii capitaliştilor: „Pentru a se apăra de şarpele chinurilor lor. pentru că are extindere internaţională şi pentru că muncitorimea aglomerată în oraşe devenea din ce în ce mai sensibilă faţă de abuzurile ale cărei victimă era. După opinia lui Marx. Şi în capitalism există două clase antagoniste: proprietarii mijloacelor de producţie – capitaliştii şi muncitorii salariaţi – proletarii. iar realizarea ei era inevitabilă. care să-i împiedice pe ei înşişi de a se vinde împreună cu progenitura lor. o stavilă socială puternică. statului o lege.

. mai precis de la Ricardo112. marea industrie s-a substituit micii întreprinderi. munca şi instrumentele de producţie nu erau separate. După Marx. 97-213. proprietatea asupra mijloacelor de producţie rămânea în mâinile câtorva particulari. Marx demonstrează. între care munca făcea diferenţa (de 112 Marx. care a avut un impact la fel de puternic ca un slogan publicitar: „Proletari din toate ţările uniţi-vă”xxii. societatea comunistă. acest lucru prin două teorii: teoria valorii muncă şi teoria plusvalorii. ceea ce însemna o nouă societate. Elocvent este îndemnul imprimat pe toate cărţile şi broşurile marxiste. Teorii asupra plusvalorii (volumul al IV-lea al Capitalului). în principal de contradicţia dintre regimul de producţie.muncitoare. K. pretinzând că o dezvoltă creator. valoarea bunurilor este determinată de cantitatea de muncă necesară producerii lor. Potrivit teoriei valorii muncă. (1962). devenit colectiv. În acelaşi timp. inducând un mesaj pervers asupra valorilor morale dintr-o societate. iar producţia a devenit colectivă. Dacă în orânduirile anterioare forţele de producţie erau slab dezvoltate. iar antagonismul acesta făcea posibilă exploatarea muncitorilor de către capitalişti. pg. Marx a preluat prima teorie de la clasici. rămas individual. era să pună de acord însuşirea rezultatelor producţiei cu caracterul tot mai social al producţiei. Teoria valorii-muncă a fost folosită de Marx mai mult în scopuri ideologice decât ştiinţifice. odată cu extinderea maşinismului. despotismul şi abuzurile regimului capitalist acumulate în contradicţia fundamentală sa (contradicţia dintre caracterul tot mai social al producţiei şi însuşirea privată a rezultatelor) îi grăbeau pieirea. şi regimul de apropriere. astfel încât întreprinderea modernă concentra un număr din ce în ce mai mare de muncitori. capitalismul este subminat de contradicţiile sale interne. Editura politică Bucureşti. cantitate măsurată prin numărul de ore alocate fabricării lor de un muncitor cu îndemânare şi dexteritate medii. în felul său. Prin urmare.

el îl lasă pe cumpărător s-o consume înainte de a i se fi plătit preţul ei. Premisa fundamentală de la care pleacă Marx în elaborarea teoriei plusvalorii este libertatea forţei de muncă (economică şi juridică).aici şi apelativul „om al muncii”). Editura Politică. 1). pretutindeni muncitorul îl creditează pe capitalist”114. substanţa şi măsura valorii. numai că forţa de muncă îi este vândută capitalistului. „mobilul şi scopul determinant al procesului de producţie capitalist îl constituie o cât mai mare autovalorificare a capitalului. mesajul devenind unul perfid: „În toate cu mod de producţie capitalist. 342. Acesta o cumpăra pentru că ştie dubla capacitate a forţei de muncă:de a crea o valoare egală cu valoarea forţei de muncă şi de crea plusvaloare. deci o cât mai mare exploatare de către capitalist a forţei de muncă”115. Vol. Fr. şi pe această cale. Bucureşti. Muncitorul era liber să moară de foame şi liber să-şi vândă forţa sa de muncă. Pretutindeni muncitorul îi avansează deci capitalistului valoarea de întrebuinţare a forţei sale de muncă. Vol. (1966). „Misterul” plusvalorii stă tocmai în această calitate a forţei de muncă de a crea o valoare mai mare decât propria valoare. şi Engels. această calitate deosebind-o din lumea mărfurilor. în timp ce producătorul nemijlocit primea doar o parte infimă din ceea ce crea. Bucureşti. forţa de muncă este plătită abia după ce a funcţionat în cursul perioadei de timp stabilite prin contract. că munca este sursa. legitimând în acest fel pretenţiile muncitorimii de clasă conducătoare113. Opere (Capitalul. asimilabilă oricărei mărfi care se vinde şi care se cumpără. . adică o cât mai mare producţie de plusvaloare. K. Editura Politică. K. 1). Forţa de muncă este aşadar. 115 Marx. În cea de-a doua teorie. Opere (Capitalul. Marx explică mecanismul exploatării capitaliste prin nucleul său dur: plusvaloarea. 186. După părerea lui Marx. Marx. Fr. (1966). pg. şi Engels. de pildă la sfârşit de săptămână. Ideea era de a arăta. 113 114 Astăzi ştim că în societăţile prospere contează nu munca. ci efectele ei.

Bunurile produse de muncitor se vor vinde la valoarea lor. Între timpul de muncă necesar şi timpul de supramuncă nu există o barieră fizică. Muncitorul îşi vinde forţa de muncă pentru un timp determinat.. . Bucureşti. Posibilitatea era exprimată de tendinţele unei legi economice: legea acumulării crescânde a capitalurilor şi a muncii. Marx trebuia să trebuia să găsească o explicaţie rolul acumulării pluvalorii în socializarea crescândă a producţiei. Pentru a demonstra posibilitatea trecerii la comunism. Editura Politică. fie măreşte timpul de supramuncă. 13-20. menţinând constantă ziua de muncă. Marx este nevoit să recunoască obţinerea legală şi în virtutea legilor economice a profitului. ci şi posibilă. însoţită de un mesaj ostil care demonizează capitaliştii. diferenţa fiind însuşită de capitalist în virtutea proprietăţii sale asupra mijloacelor de producţie. 116 Marx (1969). dar şi mijlocul prăbuşirii capitalismului116. Această diferenţă reprezintă plusvaloarea (profitul capitalistului). lui revenindu-i numai partea egală cu valoarea forţei sale de muncă. Posibilitatea evoluţiei spre comunism În concepţia lui Karl Marx trecerea la comunism era nu numai necesară. reducând corespunzător timpul de muncă necesar.Valoarea forţei de muncă este dată de valoarea mijloacelor de subzistenţă necesare muncitorului şi familiei sale. dar o consideră profund imorală. menţinând acelaşi timp de muncă necesar. adică ce a menţine muncitorul în stare de a produce. întărind convingerea trecerii la socialism. deoarece se baza pe exploatare. deci el nu poate pleca după ce a creat o valoare egală cu valoarea forţei sale de muncă. ea fiind totodată esenţa regimului capitalist. Critica programului de la Gotha. expresia în bani a valorii forţei de muncă. Salariul. Acest lucru îl ştie capitalistul şi va căuta să crească timpul de supramuncă prin două căi: fie măreşte timpul de supramuncă. pg. trebuie să fie egal cu valoarea normală a muncii şi să corespundă numărului de ore necesare pentru a produce această marfă specifică. cele două componente ale timpului de muncă sunt simultan şi una şi alta. dar creşte durata zilei de muncă.

cu cât numărul muncitorilor folosiţi era mai mare. sub forma cartelurilor. Vol. K. 766. să angajeze cât mai mulţi oameni. de ignoranţă. Bucureşti. regimul capitalist proletarizează clasa mijlocie şi favorizează apariţia întreprinderilor din ce în ce mai mari. . (1966). ceea ce înseamna şi „o acumulare a mizeriei corespunzătoare acumulării de capital. În consecinţă. de muncă istovitoare. Acumularea de bogăţie la un pol este deci. În 117 118 Marx. şi Engels. pg.Plusvaloarea însuşită de proprietari era cu atât mai mare. Concentrarea capitalistă a producţiei şi a muncii este efectul direct al acumulării capitaliste. Între producţie şi consum apare o ruptură. după părerea lui Marx. Prefigurarea noii societăţi sau „marea profeţia oraculară”xxiii nu s-a bucurat de aceeaşi atenţie. 655. lăsând posterităţii sarcina ‚dezvoltării creatoare’ a ceea ce s-a numit marxism. Aceasta este negarea negaţiei”118. noii societăţi abia dacă i-a schiţat conturul. adică la clasa care produce propriul ei produs sub formă de capital”117. Fr. adică prin crize de supraproducţie. Crizele. Afacerile lor vor fi absorbite de grupuri puternice. caracterizată prin invadarea pieţelor cu mărfuri. deoarece salariul este inferior valorii reale a forţei de muncă. acumulare de mizerie. trusturilor. Interesul capitaliştilor era. de abrutizare şi de degradare morală la celălalt pol. Aceasta antrenează creşterea constantă a producţiei. antrenează falimentarea"micilor producători independenţi: meşteşugarii şi negustorii care nu pot rezista reducerii dramatice a preţurilor. 1). „producţia capitalistă generează cu necesitatea unui proces natural propria ei negare. în acelaşi timp. concernelor. de sclavie. la rândul lor. Idem. Opere (Capitalul. Editura Politică. pe care Marx l-a disecat până la cele mai neînsemnate amănunte. pregătind şi în acest mod propria distrugere. dar muncitorii nu pot cumpăra toate produsele muncii lor. pentru a plăti mai multe salarii generatoare de plusvaloare. spre deosebire de capitalism. unde micul proprietar va deveni simplu salariat.

devenind până la începutul secolului al XX-lea ideologia dominantă a mişcării muncitoreşti din Europa Occidentală şi prin instituţionalizarea sa într-o serie de ţări. Bucureşti. un capitalism întors pe dos? „ TEORIA GENERALĂ” 119 Marx şi Engels (1969). Editura politică. Manifestul Partidului Comunist. de ce a produs penurie şi sărăcie? Socialismul este. marxismul a generat în rândul adepţilor săi ample şi pasionante dispute asupra celor mai diverse problemexxiv. În acest mod. Marx a fost marxist? Dacă teoria a fost bună de ce a produs efecte socotite pagube incalculabile? Dacă scopul era adevărata libertate. ar fi dispărut plusvaloarea şi ar fi fost eliminate crizele de supraproducţie.119. dar persistă unele nedumeriri.revoluţiei şi construcţiei socialiste’. etc. întradevăr. iar cum crizele erau eliminate echilibrul între producţie şi consum ar fi fost asigurat. chiar zgârcită. suportul subtil al . 57-58. fiecare persoană ar fi putut să cumpere echivalentul a ceea ce a produs.privinţa noii societăţi profeţia sa (şi a lu Engels) este extrem de laconică. . proiectată după victoria revoluţiei socialiste în zece puncte: proprietatea socialistă asupra mijoacelor de producţie devenea dominantă. repartiţia produsului muncii s-ar fi făcut după munca depusă de fiecare persoană. În planul dezbaterilor de idei. pg. s-ar fi desfiinţat exploatarea. de ce libertăţile oamenilor au fost confiscate? Dacă numai socialismul producea bunăstarea tuturor. sociale şi politice a omenirii. Marxismul a exercitat o influenţă profundă asupra evoluţiei economice.

Robert L. încât să nu vrea să o vindece. Keynesismul apare astfel. keynesismul s-a conturat. Keynes a asociat noţiunea de macroeconomie cu o construcţie teoretică originală la nivel agregat. ca o mare erezie în raport cu gândirea tradiţională. având însă viguroase ataşamente politice. keynesismul conţine o nouă concepţie despre politica economică. Heilbroner John Maynard Keynes (1883-1946) a reprezentat figura economistului profesionist. şi măreţia sa rezultată tocmai din această curioasă combinaţie dintre o inteligenţă inginerească şi o inimă caldă. animată de bune intenţii”. (pledând pentru asumarea responsabilităţii publice a expertului în economie)xxv . A cultivat o gândire economică rafinată. cât şi soluţii pentru depăşirea recesiunii şi atingerea ocupării depline. preţurile muncii şi ale bunurilor sunt rigide. asumând atât o explicaţie pentru noile evoluţii ale capitalismului. iar cantitatea vândută şi cumpărată poate fi porţionatăxxvii. pe de-o parte. În mod paradoxal. fondată pe o nouă filosofie socială. accentuând opoziţia cu microeconomia. . şi nu era atât de indiferent sub aspect emoţional sau intelectual. Apărut în contextul Marii Depresiuni din 1929.„lumea a fost încă o dată pusă sub lupă de un om care nu era atât de orb încât să nu vadă că e bolnavă. la care a asociat voinţa intervenţiei statului prin politici publice şi efortul de a calcula ‚agregatele’xxvi. după figura strălucitoare numită Adam Smith şi după figura revoluţionarului de profesie a lui Karl Marx. iar pe de altă parte. ca o nouă descoperire teoretică. ca un caz particular de funcţionare a unei economii construit pe ipoteza conform căreia.

mai ales că arma sa este convingerea (adică să ne câştige încrederea) şi.Discursul teoretic al lui Keynes este însă mai aproape de zilele noastre decât cele ale lui Smith şi Marx. dar „Importanţa problemelor ridicate este atât de mare încât nici nu poate fi exagerată. a dobânzii şi a banilor: unul. lucru observabil în precizarea şi ierahizarea scopurilor pentru care a scris Teoria generală a folosirii mâinii de lucru. „a aplicaţiilor practice ale teoriei”121. Într-adevăr. cum recunoaşte el însuşi. "modul meu de a purta discuţia este prea ascuţit". Publicul-ţintă al teoriei keynesiste este precizat maliţios de autor încă din Prefaţă (o adevărată profesiune de credinţă): "Această carte se adresează confraţilor mei economişti. cum spune Keynes. Keynes precizează şi scopul final al analizei întreprinse este acela „de a descoperi ce anume determină volumul ocupării mâinii de lucru”122 Mai există şi un alt scop care capătă semnificaţie numai dacă se înţelege. Bucureşti. M. ceea ce nu înseamnă neapărat că este mai uşor de descifrat. accentul pus pe „generală”: „Scopul 120 121 Idem. (1970). Ceva mai departe. poate doar să asiste în tăcere la încercarea unui economist de a lichida profundele divergenţe dintre confraţii săi. marele public. 120. Dacă explicaţiile mele sunt corecte. Idem. a dobânzii şi abanilor. cei pe care trebuie să-i conving mai întâi sunt confraţii mei economişti. În stadiul actual al discuţiei. deşi binevenit la dezbatere. Sper că va fi inteligibilă şi pentru alţii”. la fotbal şi la economie se pricepe oricine! Mesajul lui Keynes are vocaţia informaţiei dirijate în mod intenţionat. pg. J. în al doilea rând. Editura Şiinţifică. discurs cu mesaje pline de semnificaţii. nu marele public. . Teoria generală a folosirii mâinii de lucru. divergenţe care pentru moment aproape că au distrus influenţa practică a teoriei economice şi vor continua să acţioneze în acelaşi sens cât timp nu vor fi fost rezolvate”120. principal „studierea unor probleme teoretice dificile” şi. 122 Keynes.

Cit. alţii i-au elogiat îndrăzneala şi au interpretat-o ca un semnal al apropierii de stânga. l-au transformat pe Keynes în salvatorul capitalismului. persistă confuzie. pg. confuzia generată tocmai de dificultatea identificării mesajului fundamental de către cititor. preferându-se tradiţionalismul individualist şi exclusivist.. pare să fie o consecinţă a fragilităţii sistemului lipsit de consilierea unor economişti şcoliţi. Concepţia lui Keynes degajată din Teoria generală a fost asimilată. revoluţiei ştiinţifice. .acestui titlu este de a opune caracterul argumentelor şi concluziilor mele celor ale teoriei clasice asupra problemelor tratate. în ceea ce a însemnat cu adevărat sistemul său teoretic. etc. aşa cum a dominat-o în ultimii 100 de ani”123. pg. în contextul căreia a apărut keynesismul. Op. M. Unii analişti au vorbit de ingratitudine.. unele chiar intrând în anecdoticăxxviii. în locul gândirii ansamblului economiei. precum reputaţia. Keynes constată erori de simplu calcul aritmetic: „Defectele principale ale societăţii în care trăim sunt incapacitatea ei de a asigura folosirea deplină a mâinii de lucru şi repartizarea arbitrară şi inechitabilă a avuţiei şi a veniturilor”124. Keynes. 42. 375. reformării gândirii tradiţionale. autoîncrederea. Să fie fost keynesismul o soluţie a disperării?xxix. Marea Depresiune. ideea eroică. Cu alte cuvinte. dirijismului. etc. Evocarea unor valori morale. s-a avansat ipoteza lipsei de originalitate speculând pe seama multiplicatorului. După propriul inventar al stării de fapt. ca un semn al apropierii de socialism. Spre deosebire de Smith care vedea în 123 124 Idem. dar şi diferenţele specifice. teorie în spiritul căreia am fost crescut şi care domină gândirea economică – teoretică şi practică – a cercurilor cârmuitoare şi intelectuale ale generaţiei actuale. S-au căutat similitudini cu gândirea clasică. Deşi claritatea cu care Keynes îşi expune crezul ştiinţific nu poate fi pusă la îndoială. încrederea. J. rând pe rând.

Keynes evită atât optimismul exagerat. acuzându-i de o acţiune împotriva curentului: „Un act individual de economisire înseamnă. o motivaţie serioasă: economia capitalistă aflată în impas pune în pericol sistemul. Say. în primul rând lui Smith. o hotărâre de a nu lua masa astăzi. conservat prin inerţie ca principiu fundamental al capitalismului. cât şi viziunea catastrofică. Îndemnul lui Keynes. Într-un fel. Dorinţa de bogăţie care a călăuzit capitalismul tradiţional este înlocuită de înclinaţia spre consum. Reacţia lui Keynes faţă de clasici are. Nu s-ar fi ajuns în acest punct. avansând ideea perfectibilităţii defectelor dobândite ale capitalismului. se adresează celor care reacţionează după tradiţie. B. ş. A. dacă gândirea economică ortodoxă nu s-ar fi aflat în aceeaşi situaţie. A. fără echivoc. şi mai ales de ‚preferaţii’ săi: J. ci lipsa de claritate şi generalitate a premiselor”125. Keynes ridiculizează economisitorii. Marshall. Raţionamentul său are o concluzie şocantă: economia capitalistă este în criză din cauza incapacităţii gândirii tradiţionale de a oferi soluţii. pg. dar el are calitatea unui mesaj deschis către toţi adepţii principiului economisirii. ceea ce înseamnă că nu se îndepărtează prea mult de clasici. Pigou. Din perspectiva comunicării pare mai degrabă situaţia de ‚căutarea ţapului ispăşitor’. .capitalism simbolul concurenţei libere şi perfecte. Într-un mod mai subtil decât în alte probleme de economie controversate. iar „vina nu o poartă suprastructura ei care a fost clădită cu multă grijă pentru coerenţa logică. prin interpuşi (Say este calul de bătaie) : în locul ‚fiului economisitor’ este aşezat ‚fiul risipitor’. Keynes se opune clasicilor şi. Dar el nu necesită o hotărâre de a lua masa sau de a cumpără o pereche de ghete peste o săptămână sau de a consuma un lucru 125 Idem.a. desigur. spre deosebire de Marx care descrie capitalismul vampir. ca să spunem aşa.

Nu întâmplător J. Editura Ştiinţifică. B. adică a consuma bunuri nederminate la o dată nederminată. motivaţii). Economiile reprezintă o dorinţă care garantează bogăţia. într-un fel lui Smith. psihologice şi instituţionale). Deşi ţine să precizeze că politica Ibidem. ci de o reducere netă a cererii de consum"126. fără să stimuleze activitatea de pregătire a vreunui act de consumaţie. J. Nu este vorba de înlocuirea unei cereri de consum actuale cu o cerere de consum viitoare. 380. Keynes. a dobânzii şi abanilor. Bucureşti. dar şi substituirea „legilor” economice cu „legi” psihologice (înclinaţii. care câştiga tot mai mulţi adepţi şi reînvia optimismul în capitalism fără laissez-faire. dar cu democraţie. Prin urmare. Răspunzându-i. care poate fi durabilă. Teoria generală a folosirii mâinii de lucru. Keynes lansează ofensiva cheltuirii dincolo de zona interesului consumatorului în cea a pericolului general pe care-l produce economisirea: „Singurul remediu pentru crizele de încredere care deprimă viaţa economică a lumii moderne ar fi de a nu-i lăsa individului nici o altă alegere decât ori să-şi consume venitul. pg. Say şi „austriecii” sunt preferaţii criticii lui Keynes. În felul acesta el are un efect depresiv asupra activităţii de preparare a mesei din ziua aceea. M. 226. dar nimic şi nimeni nu-i obligă pe antreprenori să investească economiile aşa încât într-o zi acestea să se transforme în consum efectiv. (1970). tendinţe. pg.anume la vreo dată anumită. cea mai promiţătoare investiţie din cele ce-i sunt accesibile”127 Vehemenţa cu care critică laissez-faire-ul poate fi un semn al conştientizării slăbiciunilor interioare ale proprii teorii. deşi pe bază de informaţii precare. 127 126 . ori să comande producerea acelor bunuri capitale care i se par a fi. în circuitul cheltuială-venit. îndeosebi mutarea centrului de greutate al cercetării şi explicării economiei pe macrocomportamente (economice. Keynes a prins din zbor curentul de opinie favorabil. economiile sunt o 'ruptură'.

că evaluarea actuală de pe piaţă. precum investiţiile: "Dacă privim Wall-Street-ul ca o instituţie al cărei scop social propriu-zis este de a dirija investiţiile pe canalele cele mai profitabile din 128 129 Idem. este univoc corectă în raport cu cunoştinţele noastre actuale despre faptele care vor influenţa randamentul investiţiei şi că se va modifica numai în măsura în care se modifică aceste cunoştinţe"129. chiar atât de simplu – constă în presupunerea că starea de lucruri existentă va dura la nesfârşit. iar aceste evaluări nu sunt raţionale pentru că operatorii acţionează în condiţii de incertitudine. într-adevăr. Keynes formulează mesaje ostile vizându-i direct pe susţinătorii laissz-faire-ului (ar putea fi socotit un atac mai mult sau mai puţin curat). totuşi individul este sacrificat pe altarul conjuncturii.deşi ea nu funcţionează. Ibidem. indiferent de modul în care s-a format.reglajului fin propusă de el nu afectează individualitatea. pentru Keynes evaluările bursiere nu sunt decât o convenţie. noi recurgem de regulă. Repudierea laissez-faire-ului vizează în primul rând instituţiile liberale. este un prilej pentru Keynes de a denunţa ‚laissez-faire-ul’xxx. Esenţa acestei convenţii . în mod tacit. Surprinzător faţă de îndemnul la discuţie şi comunicare. ci şi ulterior. ipotezele referitoare la informaţie pe care îşi fondează Keynes teoria sunt ipoteze esenţiale din clasicismul pe care-l repudiază. . 175. De fapt. dar cu intenţia clară de a justifica intervenţia indirectă a statului în economie. mai ales pentru că acorda speculatorului un mare rol într-un act extrem de important. prin intervenţii corectoare a „eşecurilor” pieţelor libere. dar reţine ignoranţa drept alibi: „Noi presupunem. pg. pg. adaugă Keynes. "În practică. exceptând cazurile când avem motive precise să ne aşteptăm la modificări"128. nu numai în situaţie de criză majoră. În fond. la un procedeu care nu este în realitate altceva decât o convenţie. 174. desigur.

De fapt. care. în acest fel se evitau economiile improductive. Keynes preconiza dezvoltarea unui acţionariat popular. pe termen mediu şi lung. Astfel.. tocmai de aceea politicile economice trebuie centrate pe stimularea cererii. . M. cumpărând sau nu diferitele produse. Totodată. lucru greu de explicat pentru un jucător cu intuiţia lui. (1970). prefigurând 'capitalismul popular'. a cărei paternitate i-o atribuie lui Keynes le reamintim mijloacele socotite permise de Keynes pentru relansarea economiei: „Statul va trebui să exercite o influenţă călăuzitoare 130 Keynes.punctul de vedere al randamentelor viitoare. pentru a evita speculaţiile pe termen scurt asupra capitalului. Celor care au văzut în Keynes un partizan al intervenţiei directe a statului în iniţiativa particulară sau care înţeleg macroeconomia. Op. Keynes atribuie acest rol consumatorului care arbitrează asupra investiţiilor. angaja capitalurile în activităţi creatoare de bogăţie şi locuri de muncă. iar în al doilea rând. Astfel. pg. În contrapartidă. 181. aşa se putea realiza o legătură mai stabilă între investiţii şi economii. fără pieţe financiare. Keynes propune practicarea de către stat a unei taxe descurajatoare asupra tuturor tranzacţiilor şi care să lovească în primul rând în speculaţii. J. Obiectivul său era foarte clar: trebuia să atace capitalismul rentierxxxi şi să stimuleze capitalismul antreprenorial. analiza critică întreprinsă de Keynes este un pretext ştiinţific pentru a-şi formula soluţiile care favorizau investiţiile fizice în detrimentul profiturilor financiare. nu se poate pretinde că succesele sale constiutie un triumf remarcabil al capitalismului bazat pe laissez-faire – ceea ce nu este surprinzător dacă am dreptate când apreciez că cele mai bune capete ale Wall-Street-ului au urmărit de fapt cu totul alt ţel"130. cu un dublu scop: în primul rând. consumatorul influenţează de o manieră decisivă jocul economic. Cit.

pg. particular al celor mai pricepute investiţii astăzi este de ‚a fi mai rapid decât glonţul’. . ar fi putut orienta decizia investiţională într-o perspectivă îndelungată şi într-un sens strategic. M. în parte prin fixarea ratei dobânzii şi în parte eventual. 132 Keynes. pe baza avantajelor sociale generale: „Obiectivul social al unor investiţii făcute cu pricepere ar trebui să fie biruirea fortelor sumbre ale timpului şi ignoranţei care învăluie viitorul nostru. 177. J. în parte prin sistemul său de impunere. pe alte căi”131. aşa cum arată experienţa. influenţează cel mai mult psihologia de masă a pieţei”132. M. a dobânzii şi abanilor. Keynes îndeamnă la o politică economică de tip conjunctural unde sloganul ‚să învăţăm din lecţia trecutului’. pg. un soi de politică a zăhărelului: „Dacă economiile sunt pilula. Editura Ştiinţifică. are forţa manipulatoare de a ghida acţiunile publicului. Bucureşti. Keynes consideră că statul trebuie să intervină de o manieră crescândă în procesul investiţional. Teoria generală a folosirii mâinii de lucru. 133 Idem. În consecinţă. pentru că statul fiind mai puţin preocupat de termenul scurt. iar consumul dulceaţa. Interesant că politica sa socială pare desprinsă dintr-o poveste pentru copii capricioşi. Deşi nu pare convins de propriile idei. altefel spus. Editura Ştiinţifică. atunci suplimentul de dulceaţă trebuie să fie proporţional cu mărimea pilulei suplimentare” 133. „investitorul profesionist este nevoit să-şi consacre interesul anticipării acelor schimbări iminente în mersul evenimentelor sau în atmosfera generală care. J. Obiectivul real. Bucureşti. ar fi putut orienta decizia investiţională într-o perspectivă îndelungată şi într-un sens strategic. Teoria generală a folosirii mâinii de lucru. (1970). a dobânzii şi abanilor. prin capacitatea sa persuasivă. cum se 131 Keynes. pe baza avantajelor sociale generale.asupra înclinaţiei spre consum. pg. (1970). Keynes consideră că statul trebuie să intervină de o manieră crescândă în procesul investiţional. pentru că statul fiind mai puţin preocupat de termenul scurt. 380. 144.

M. Celor care ideea de intervenţie a statului în economie le dă frisoane. În privinţa formulei politice pe care statul o putea invoca în susţinerea superiorităţii alegerii publice a investiţiei. Idem. 177. care să permită statului să coopereze cu iniţiativa privată. Keynes nu excludea compromisurile sau formulele de orice fel. vor implica desigur o mare extindere a funcţiilor tradiţionale ale statului”. . Editura Ştiinţifică. pg. cu toate că extinderea funcţiilor statului pe care o implică punerea în concordanţă a înclinaţiei spre consum şi a imboldului la investiţii i-ar apărea unui publicist din secolul al nouăsprezecelea sau unui financiar american contemporan ca o extraordinară încălcare a principiilor individualismului. Concluzia care se poate desprinde din teoria keynesistă degajă un mesaj liniştitor trimis tuturor celor care se mai îndoiau de capacitatea de rezistenţă a capitalismului. o susţin. dimpotrivă. dar afirmă clar că o socializare crescândă a investiţiilor constituia singurul mijloc pentru o primă aproximare a ocupării depline: „De aceea. În hotarele acestui câmp îşi vor păstra valabilitatea avantajele tradiţionale ale individualismului”135. 382. pg. atât pentru că este singurul mijloc posibil prin care se poate evita distrugerea formelor economice existente. cât şi pentru că este condiţia funcţionării încununate de succes a iniţiativei individuale”136. necesare pentru asigurarea ocupării depline. iar celor extrem de îngrijoraţi de perspectiva proprietăţii private le promite ce-a fost şi ceva mai mult: „Va continua însă să existe un câmp larg pentru exercitarea iniţiativei şi răspunderii particulare. Teoria generală a folosirii mâinii de lucru. Keynes le oferă explicaţii liniştitoare: „Măsurile de control central. (1970). a dobânzii şi abanilor. J. 136 Keynes.exprimă plastic americanii. eu. de a păcăli mulţimea şi de a da mai departe moneda falsă sau cea care e pe cale să-şi piardă valoarea”134. anunţând statul providenţă a cărui intervenţia indirectă a statului 134 135 Ibidem. Bucureşti. în ansamblul lor.

localităţi sau cetaţi în scopul cuceririi 2 ARSENAL Întreprindere unde se Arsenalul ştiinţei fabrică. ANEXE TERMENI ÎMPRUMUTAŢI DIN ALTE DOMENII ŞI CONSACRAŢI ÎN DISCURSUL ECONOMIŞTILOR DIN DOMENIUL MILITAR TERMENUL SEMNIFICAŢIA DE DICŢIONARE DATĂ SENSUL ECONOMIC 1 ASALT Atac decisiv asupra unei Asalt ideologic poziţii întărite. se repară şi se economice depozitează armamentul .în economie era garantată de mijloacele considerate eficiente şi acceptabile pentru asigurarea securităţii ocupării şi a venitului.

preţurilor. care se ocupă strategii cu problemele şi ale al pregătirii. campaniilor sau operaţiilor militare 7 TACTICĂ Parte componentă a artei Tactica militare care se ocupă cu “urmăritorilor” studiul pregătirii şi ducerii luptei în vederea îndeplinirii cu maximum de eficacitate a scopurilor fixate de eşaloanele superioare . partea dinspre inamic a unui dispozitiv de luptă 4 A LUPTA A fi în război cu cineva. strategii ducerii economice planificării războiului. artei militare. localitate Obiectivul sau construcţie care prezintă economic interes militar în caz de firmelor război 6 STRATEGIE Partea cea mai importantă a Strategii de piaţă.3 FRONT Teritoriu în care se duc Frontul economiei acţiunile de luptă în timp de război. a Lupta face eforturi pentru a inflaţiei împotriva şi învinge un obstacol sau şomajului pentru a atinge un rezultat 5 OBIECTIV Porţiune de teren.

cadrul acţiunii. construit pentru a Jocul cererii şi al face posibilă analiza pe cale ofertei matematică a acestei situaţii 2 SCENARIU Text care constituie proiectul Scenarii unui film. personajele naraţiunii 3 ACTOR Artist care interpretează roluri in Actorii diferite piese de teatru sau filme 4 ROL economice vieţii Partitura scenică ce revine unui Rolul concurenţei .DIN TEATRU TERMENUL SEMNIFICAŢIA DICŢIONARE DATA DE SENSUL ECONOMIC 1 JOC Model simplificat şi formal al Jocul economic unei situaţii. organizat pe secvenţe tranziţiei ale la şi cuprinzând indicaţii asupra economia de piaţă subiectului.

loc de unde se dă pornirea într-o întrecere sportivă 3 FINIŞ Ultima parte a unei curse sau Sfârşitul probe sportive. printr-un deosebit caută să forţeze victoria sau să-şi îmbunătăţească rezultatul 4 ARBITRU Persoana aleasă sau desemnată Statul arbitru de părţi pentru soluţionarea unui litigiu. persoană calificată în competiţiilor sportive 5 ARBITRAJ Soluţionare a unui litigiu de către Arbitrajul .interpret într-un spectacol DIN SPORT TERMENUL SEMNIFICAŢIA DICŢIONARE DATA DE SENSUL ECONOMIC Concurenţă. rivalitate 1 COMPETIŢIE Concurs (întrecere sportivă) 2 START Moment care dă plecarea într-o Începerea licitaţiei cursă sportivă marcat printr-un la bursă semnal auditiv sau vizual. în care acţiuni efort unei concurenţii.

4. direcţia. observarea. instrument sistem tehnic folosit pentru cercetarea. MECANISM Sistem alcătuit din mai multe Mecanism piese. PÂRGHIE Bară rigidă care se sprijină pe un Pârghie economice punct de articulaţie fix şi asupra căreia se pot exercita două forţe.un arbitru. INSTRUMENT Unealtă sau aparat propriu pentru Preţul a executa o anumită operaţie. sensul şi mărimea diferite de ale forţei motoare. aceasta din urmă având punctul de aplicaţie. servind de la la transmiterea economic. forţelor. la elementul condus 2. iar cealaltă rezistenţa. conducere a unei cererilor competiţii sportive de către un ofertelor arbitru special desemnat şi al DIN FIZICĂ TERMENUL SEMNIFICAŢIA DICŢIONAR DATA DE SENSUL ECONOMIC 1. elementul mecanismul preţurilor este un conducător. măsurarea sau controlul unor mărimi 3. FLUX Mărimea care caracterizează Fluxuri . una motoare.

5. FORŢĂ Capacitatea pe care o au fiinţele Forţă de muncă.) 6. mărimi printr-o anumită suprafaţă. vii de a depune un efort. la elementul condus 10. particule încărcate cu sarcini electrice etc. circulaţie de lichid sau de fluxuri monetare informaţie care trece ordonat întro unitate de timp. LEVIER ENTROPIE Pârghie (de manevră) Mărime termodinamică de stare a Levier financiar Economii sistemelor fizice. forţelor. 7. gaze. MECANISM (2) Sistem alcătuit din mai multe piese. EMERGENŢĂ Ieşire a razelor ondulatorii sau Pieţe emergente corpusculare dintr-un mediu 9. abur. CIRCUIT Sisteme de medii prin care pot Circuit economic circula particule materiale (apă. .viteza de transmitere a unei alte economice. de a forţe de producţie executa încordarea acţiuni fizice prin putere muşchilor. a cărei valoare entropice creşte în urma unei transformări ireversibile a unui sistem izolat sau rămâne constant în urma unei transformări reversibile 8. fluxuri reale. servind de la la transmiterea elementul conducător.

imprimarea Acceleratorul unei acceleraţii 15.fizică. iuţeală. ELASTICITATE Proprietatea de a-şi modifica Elasticitatea cererii forma şi dimensiunile sub acţiunea şi a ofertei unei forţe exterioare şi de a reveni de la sine la forma şi dimensiunile iniţiale după încetarea acţiunii forţelor exterioare. sonoră. care constă în faptul Ştiinţa economică că suferă de histerezis unei succesiunea stărilor substanţe. electrică etc. vigoare. ACCELERARE Grăbirea unei acţiuni. tărie 11. 12. 13. 16. diferă de succesiunea stărilor determinată de variaţia în sens contrar a . ENERGIE Capacitate de acţiune a unui Energii economice sistem fizico-chimic. VITEZĂ Rapididate. în diferite creatoare. FLUXURI (2) curent de particule. raportul dintre Viteza de circulaţie variaţia unei mărimi şi timpul în a banilor care s-a produs această variaţie 14. determinată de varianţa unui parametru. mărime care caracterizează viteza de transmitere a unei alte mărimi printr-o anumită suprafaţă. HISTEREZIS Fenomen cu caracter ireversibil. forme: mecanică. termică.

pornire. înclinaţia spre consum Senzaţie de spaimă violentă de Frica oamenilor care este cuprinsă subit (şi că-şi vor pierde adesea fără temei) o persoană economiile atunci sau o colectivitate când presupun că o bancă dă faliment DIN MEDICINĂ . cu funcţie de orientare şi de evaluare a conduitei TENDINŢA Dispoziţie firească. înclinare.aceluiaşi parametru DIN PSIHOLOGIE TERMENUL 1 2 3 4 5 SEMNIFICAŢIA DATA DE DICŢIONARE PERSUADARE Modalitate de a convinge pe cineva să creadă sau să facă un lucru. predispoziţie a persoanei de a reacţiona într-un anumit mod la cele mai diverse situaţii de viaţă. acţiune conştientă spre un anumit scop PANICĂ SENSUL ECONOMIC Persuadarea consumatorului Manipularea clienţilor Comportament economic O nouă atitudine 6 Inclinaţia spre economii. fiind convingător MANIPULARE Ansamblu de mijloace de conducere prin care unui grup mai mare sau mai mic i se cultivă impresia că se acţionează în concordanţă cu interesul lor COMPORTAMENT Ansamblul manifestarilor obiective ale animalelor si oamenilor prin care se exteriorizează viaţa psihică ATITUDINE Mod de a se comporta.

caracterizată prin starea de prostraţie. care precede agravarea sau vindecarea. potolirea şi rezultatul ei Insuficienţă circulatorie periferică. declanşarea bruscă a unei boli Rupere a unui os sau a unui cartilaj Soluţie apoasă obţinută dintr-o plantă prin opărire pentru extragerea principiilor active din acesta Operaţie de introducere a unui fluid într-un spaţiu închis Criză economică.TERMENUL SEMNIFICAŢIA DICŢIONARE DATA DE SENSUL ECONOMIC Calmarea preţurilor Colaps economic 1 2 CALMARE COLAPS 3 CRIZĂ 4 5 FRACTURĂ INFUZIE 6 INJECŢIE Liniştirea. dându-i nota caracteristică Forţa elastică reactivă a pereţilor arterelor faţă de forţa exercitată asupra lor de presiunea sângelui din inimă Ramură a medicinei care studiază mijloacele şi metodele de tratament al bolilor Stare patologică acută gravă care poate fi provocată de agenţi de natură diferită Semn al unei stări anormale sau individuale sociale Simptom al crizei economice Tensiuni tensiunea nevoi sociale. tulburare funcţională sau senzaţie anormală resimţită de o fiinţă şi care poate indica prezenţa unei boli Grup de semne şi simptome care apar împreună în cursul unui proces morbid. criză financiarbancară Fractura preţurilor Infuzie de capital Injecţie de capital 7 SIMPTOM 8 SINDROM 9 TENSIUNE 10 TERAPIE 11 TERAPIE ŞOC Fenomen morbid. prăbuşire Moment culminant al unei boli. resurse- Cale de tranziţie la tip de economie Cale de bruscă tranziţie .

BIBLIOGRAFIE Althusser, L. (1970), Citindu-l pe Marx, Editura Politică, Bucureşti. Attali, J., Guillaume, M. (1974), L'anti-economique, Presses Universitaires de France, Paris. Barro, R. M.(1987), La macroeconomie, Armand Colin, Paris. Beaud, M. şi Dostaler, G. (2000), Gândirea economică după Keynes, Eurosong & Book, Bucureşti. Becker, G. S. (1997), Capitalul uman. O analiză teoretică şi empirică cu referire specială la educaţie, Editura ALL, Bucureşti. Blaug, M. (1992), The Methodology of Economics. Or how economists explain, Second Edition, University Press, Cambridge. Blaug, M. (1992), Teoria economică în retrospectivă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Bon, Gustave le (1990), Psihologia mulţimilor, Editura Anima. Braudel, F. (1994), Gramatica civilizaţiilor, Editura Meridiane, Bucureşti. Breit, W., Hochman, H. M. and Saueracker, E. (1986), Readings in Microeconomics, Times Mirror/Mosby College Publishing. Bremond, Janine (1989), Les economistes neo-classiques, Hatier, Paris. Chalmers, A. F. (1987), Qu’est-ce que la science? Recents developpements en philosophie des sciences: Popper, Kuhn, Lakatos, Feyerabend, La Decouverte, Paris. Coase, R. H. (1988), The Firm, the Market and the Law, University of Chicago Press. Comte, A. (1911), Philosophie Positive, Flamarion, Paris. Foucault, M. (1996), Cuvintele şi lucrurile, Editura Univers, Bucureşti.

Friedman, Milton & Rose (1998), Liber să alegi. Un punct de vedere personal, Editura ALL, Bucureşti. Friedman, M. (1995), Capitalism şi libertate, Editura Enciclopedică, Bucureşti. Fukuyama, Fr., Încredere. Virtuţile sociale şi crearea prosperităţii, Editura ANTET. Galbraith, J. K. (1982), Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti. Garaudy, R. (1969), Marxismul secolului al XX-lea, Editura Politică. Geledan, A. (coord.) (1988), Histoire des pensees economiques, Les fondateurs, Edition Sirey, Paris. Geledan, A. (coord.) (1988), Histoire des pensees economiques, Les contemporains, Edition Sirey, Paris. Gide, Ch. şi Rist, Ch. (1926), Istoria doctrinelor economice, Editura Cassei Şcoalelor, Bucureşti. Gonnard, R. (1930), Histoire des doctrines economiques, Librairie Valois, Paris. Hausman, D. M. (editor) (1993), Filozofia ştiinţei economice. Antologie, Editura Humanitas, Bucureşti. Hazlitt, H. (1994), Lecţia de economie, BTI Press SRL, Bucureşti. Hayek, Fr. A. (1973), Droit, legislation et liberte, Presses Universitaires de France, Paris. Hayek, Fr. A. (1997), Drumul către servitute (ediţia a II-a), Editura Humanitas, Bucureşti. Hayek, Fr. A., Infatuarea fatală. Erorile socialismului. Editura ANTET. Heilbroner, R. L. (1994), Filozofii lucrurilor pământeşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994. Hume, D. (2002), Eseuri politice, Editura Incitatus, Bucureşti.

Johnson, P. (2003), O istorie a lumii moderne, Editura Humanitas, Bucureşti. Johnson, P. (2002), Intelectualii, Editura Humanitas, Bucureşti, Keynes, J. M. (1970), Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti. Kirzner, I. M. (1996), Perspectiva economică, Editura ALL, Bucureşti. Knight, F. H. (1966), On the History and Method of Economics.Selected essays, Phoenix Books, The University Of Chicago Press. Lipsey, R.G. şi Chrystal, K. A. (2002), Principiile economiei, Editura Economică, Bucureşti. Lorenz, K. (1996), Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Editura Humanitas, Bucureşti. Lorenz, K. (1998), Aşa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii, Editura Humanuitas, Bucureşti. Machlup, F. (1987), Essais de semantique economique, Calman-Levy, Paris. Manent, P. (1992), Istoria intelectuală a liberalismului, Editura Humanitas, Bucureşti. Marx, K. şi Engels, Fr. (1966), Opere vol. 23 (Capitalul vol. I), Editura Politică, Bucureşti. Marx, K. (1962), Teorii asupra plusvalorii, Editura Politică, Bucureşti. Peretti, A.de, Legrand, J.-A. Boniface, J. (2001), Tehnici de comunicare, Editura Polirom, Bucureşti. Popper, K. R. (1997), Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism, Editura TREI. Popper, K. R. (1998), În căutarea unei lumi mai bune, Editura Humanitas, Bucureşti. Popper, K. R. (1998), Lecţia acestui secol, Editura Nemira, Bucureşti.

Chişinău. B. J. J. P. Essais in the History of Economics. (1994). (1985). NOTE . Timişoara. J. Rousseau. şi Winter. (2000). Editura Academiei. de (2000). G. Origini. Editura Polirom. (vol. Bucureşti. Avuţia naţiunilor. Eseu despre originea limbilor. (1962). Tocqueville.G. Ricardo D. Chicago University Press. Smith. Bucureşti. Antologie editată de David Miller. Opere alese (vol. Filosofia socială şi filosofia ştiinţei. Globalizarea. J. Bucureşti.II). Editura Academiei.Levy. Paris. Editura TREI. Editura Universitas. New York. A Modern Guide to Macroeconomics. Schmidt. Avuţia naţiunilor. unde se vorbeşte despre melodie şi despre imitaţia muzicală. (1965). An Introduction to Competing Schools Thought. (1999). Stiglitz. E. Snowdon. (2003). (vol. E. H. (1998). Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei. History of economic analysis. Edward Elgar.. La semantique economique en question. Natura firmei. (1995). Editura Bucureşti. A. Smith. Stigler.Popper. Oxford University Press. Vane. Nemira. evoluţie şi dezvoltare.I). K. Schumpeter. and Wynarczyk.. Williamson. O. Editura Economică. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei. Vechiul regim şi revoluţia. (editori) (1997). S. Editura Sedona. Calman . C. R. Oxford. A. Bucureşti.J. I). A. (1965). Speranţe şi decizii. A.

pentru că fiecare enunţ după cartonaş poate fi adevărat sau fals. Vezi. A. Popper formulează concepţia „celor trei lumi”: lumea întâi este cea a corpurilor fizice şi a stărilor lor fizice şi fiziologice. a desemnării şi a derivării – pentru a-şi susţine propria filosofie: „ Dacă limbajul există.Potrivit DEX: jargonul reprezintă un limbaj specific anumitor categorii sociale. Feyerabend. Paris. La Decouverte. Vezi. al încrucişărilor naturale”. O pledoarie pentru interacţionism. Kuhn. orice teorie a devărului trebuie să fie o teorie metalingvistică. F. scopul ştiinţei este producerea teoriilor. 192-194. iar argoul este un limbaj convenţional al unui grup. Editura Univers.167. Paris. 1987. 1987. A. „Paradoxul mincinosului” îşi are originea în sofistica greacă. Abordând problema raportului corp-minte. este pentru că dincolo de identităţi şi diferenţe. pg. Kuhn. Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. 196. fiind interpretat ca un accident bizar. limbaj propriu unei anumite profesii. 1997. Chalmers. F. precum Alan Chalmers îl consideră pe Tarski drept exponent al instrumentalismului. Karl Popper. dedesubtul acestora există fondul continuităţilor. ale obiectelor lingvistice. În virtutea instrumentalismului. al repetiţiilor. Editura TREI. Feyerabend. pg. Vezi. pg. 1996. Karl Popper (1994). Vezi. Astfel. de obicei împrumutate din limbi străine şi folosit cu scopul de a se distinge de restul vorbitorilor. descrierea lumii cuprinde numai entităţi observabile care descriu efectiv ceea ce se potriveşte lumii reale. lumea a doua reprezintă lumea stărilor mentale şi lumea trei este lumea produselor minţii omeneşti. fie dă sensuri unor cuvinte cunoscute. al asemănărilor. Michel Foucault foloseşte „patrulaterul limbajului” sau teoriile clasice ale limbajului – a propoziţiei. Michel Foucault. nu şi conceptele teoretice (acestea trebuie înţelese ca ficţiuni utile care ne uşurează calculele). Enunţuirle sunt asemenea meselor şi scaunelor. Unii epistemologi. vi v iv iii ii i . Se observă că situaţia este paradoxală. Lakatos. Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. Chalmers. Cuvintele şi lucrurile. iar pe faţa a doua este scris „Enunţul scris pe cealaltă faţă este fals”. Popper are un argument forte în susţinerea teoriei sale: „atunci când vă vorbesc. Lakatos. La Decouverte. care spre a nu fi înţeles de restul lumii. Editura TREI. pentru că vorbeşte de proprietăţile unui limbaj – ale enunţuirlor. 13 -14. Faptul că teoriile pot să conducă la noi predicţii sau la descoperirea de noi fenomene este oarecum stânjenitor pentru instrumentalism. există o deosebire netă între conceptele aplicabile situaţiilor observabile şi conceptele teoretice. pg. pg. limbajul e asemenea unei fabrici de mobilă”. 130. Bucureşti. O pledoarie pentru interacţionism. a articulării. Qu’est-ce que la science? Recents developpements en philosophie des sciences: Popper. Chalmers utilizează o formă mai apropiată zilelor noastre „paradoxul cartonaşulu”: pe una dintre feţe este scris – „Enunţul scris pe cealaltă faţă este adevărat”. Qu’est-ce que la science? Recents developpements en philosophie des sciences: Popper. Precizările aduse de Popper par să aducă şi mai multă claritate în înţelegerea conceptelor introduse de Tarski: „Un limbaj în care se vorbeşte despre obiectele ligvistice se numeşte „matalimbaj”. fie folseşte cuvinte speciale. adică a dispozitelor sau instrumentelor comode pentru unirea situaţiilor observabile între ele. Vezi. caracterizat prin abundenţa cuvintelor şi expresiilor preţioase. nu mă adresez corpurilor dumneavoastră. ci munţilor voastre”.

R. Bucureşti. De altfel. De atunci. Ediţia a opta. şi de obicei în casa acestuia. Editura „Tipografiile Române Unite. Economics. Ch. şi comunică în acest chip. vârful degetului înseamnă unu. Puţină gramatică. În timp ce tratează. Editura Cassa Şcoalelor. fără a-şi micşora orizontul său ştiinţific”. Phoenix Books.S. În acelaşi sens. pg. pe când ideile predecesorilor săi nu mai iscau decât un interes istoric. I şi II.. 287. privită ca o ramură de cunoştinţe ale omului de stat sau ale legiuitorului. pipăindu-şi mâinile. Ei socotesc astfel livre. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei. I. cartea sa servea de călăuză generaţiilor succesive de economişti. Knight îl numeşte „apostolul interesului personal” (vezi: Frank H. New York.Al. „cea mai veche între arte şi cea mai modernă între ştiinţe”. Histoire des Doctrines economiques. Dictionary of Business and Economics. Cuvintele şi lucrurile. pg. vol. Librairie Valois. xi x Paul A. Christine Ammer and Dean S. scrierile anterioare fură uitate îndată. o informaţie. un venit suficient pentru serviciile publice. mâna întreagă o sută. (1962). Paris. (1930). Editura Academiei. Editura Univers. ). P. şi le furniza tuturor punctul de plecare al speculaţiilor lor. McGraw-Hill Book Company. După Rene Gonnard. On the History and Method of Economics. Ch. marea sa operă Cercetări asupra naturii şi cauzelor bogăţiei naţiunilor. M. Macmillan. Selected essays. au o înfăţişare calmă şi imobilă. pg. Bucureşti. (1926). cu toate schimbările aduse principiilor fundamentale ale ştiinţei. De îndată ce apăru. Bucureşti. „Adam Smith este primul teoritician al Şcolii liberale” (vezi: Gonnard. Jean Chardin (1643-1713): "După ce au discutat şi au pălăvrăgit în prezenţa celui care vinde ceva. A. Bucureşti. Rousseau în Eseu despre originea limbilor îl citează pe voiajorul în Orient. Bucureşti. Degetul întins înseamnă zece. Gide (1925). Ammer (1977). Astăzi încă. acoperită de haină sau de o basma. Manualele de Economie alocă spaţii importante comportamentului producătorului şi consumatorului. Curs de Economie politică. Adam Smith. A. Foucault (1994). până într-acolo încât este cu neputinţă să afli ceva. J-J. 297). 21. îşi propune două scopuri distincte: în primul rând de a procura populaţiei un venit sau o subzistenţă abundentă sau mai bine zis. Samuelson defineşte ştiinţa economică (economics) drept regina ştiinţelor sociale. nici ce gândesc. (vezi: Smith. (Samuelson. mâna strânsă o mie. Adam Smith defineşte noua ştiinţă: „Economia politică. după mărturisirea tuturor. xiii xii . Knight (1966). degetul îndoit cinci. Editura Academiei R. ei fixează preţul cu ajutorul degetelor. Revised and Explanded Edition. şi în al doilea rând de a procura statului sau colectivităţii.. 79-80. Avuţia naţiunilor. într-o succesiune rămasă celebră: „Adevăratul creator al economiei politice moderne este. nici ce spun". Introduction) Charles Gide şi Charles Rist au fixat termenii aprecierii operei lui Smith. Se ţin de mâna dreaptă. pg. (vezi: Gide. Ch. Ea îşi propune să îmbogăţească în acelaşi timp şi poporul şi pe suveran”.). Istoria doctrinelor economice. pg. Graur (1988). o comandă sau un avertisment (DEX). în 1776. 98. ix viii vii Semnalul este un simbol – sonor sau vizual – sau un grup de simboluri folosite pentru a transmite o ştire. (1970). nici un economist n-ar putea neglija pe vechiul autor scoţian. de a o face capabilă să-şi procure acest venit sau această subzistenţă abundentă. parale sau dinari.R.vol. dar şi tipurilor de pieţe cu grade diferite de informare. şi Rist. Inc. The University of Chicago Press.

45). atunci când tratează problema impozitelor nu uită să moralizeze cinismul guvernanţilor fondat pe „raţiune şi experienţă” după care „fiecare nouă taxă creează o nouă abilitate în cei cărora le este percepută pentru suportarea ei. Forţele naţionale productive şi comerţul exterior. şi că fiecare creştere a poverii publice determină o creştere a hărniciei oamenilor” (vezi: Hume. Bucureşti.. Bucureşti. Anglia. (1965). A. 38). pg. Bucureşti). Teoria protecţionismului şi a schimbului interneţional. „cel mai celebru filozof şi istoric” (vezi: Smith. David Hume. Succesul de public al marxismului „Karl Marx a avut o influenţă mai mare decât a oricărui alt intelectual al timpurilor moderne nu numai asupra evenimentelor reale. vol. Sistemul însă nu a murit. xvii xvi xv xiv În Prefaţa la ediţia engeză Engels (1886) numeşte Capitalul lui Marx “biblia clasei muncitoare” (vezi: Marx şi Engels (1964). sistemul capitalist a fost declarat suferind de o maladie incurabilă şi cu toate că data fatidică nu era anunţată. Priveghiul începuse încă înainte de apariţia. Editura Incitatus. Marx. (1994). L. într-un text care a stat foarte multă vreme pe pereţii şcolilor. Opere. epocile şi ideile marilor economişti. 31). pg. dar şi asupra minţii oamenilor. prezumtivii moştenitori se precipitau la patul muribundului spunându-şi unii altora că momentul revoluţiei finale avea să survină curând. bărbaţi şi femei. pg. De aceea Anglia a avut grija permanentă să-şi plaseze ştiinţa ei economică (subliniem ‘a ei’) odată cu mărfurile sale. se presupunea că agonia era destul de apropiată pentru ca rudele directe – comuniştii să pândească cu aviditate ultima suflare ce avea să vestească moştenirea de către ei a puterii. Editura Humanitas. pg. lasă să se înţealeagă efortul lui deosebit pentru a crea o ‚învăţătură’ inteligibilă pentru ‚fricoşi’: „Drumul spre ştiinţă nu este pietruit. Vieţile.Mihail Manoilescu ne oferă poate cea mai plastică imagine a ceea ce a însemnat opera lui Adam Smith: „Patria acestei ştiinţe (economice. Opere. această afacere bună este una rea. Editura politică.). Bucureşti. avea interesul să convingă toate popoarele lumii că atunci când cumpărau produsele englezeşti. realizau o ‘afacere bună’. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. în 1867. Avuţia naţiunilor. Aceasta nu s-a datorat atât atracţiei exercitate de conceptele şi metodologia sa – deşi ambele prezintă o puternică fascinaţie asupra spiritelor lipsite de rigoare . multe din legile mişcării despre care vorbea Marx au fost confirmate de mersul evenimentelor: marile întreprinderi au devenit şi mai mari. în loc de a le fabrica singure. Ce-i drept. II. Editura Academiei. vol. Bucureşti. Eseuri politice. (vezi: Mihail Manoilescu (1986). În prefaţa şi posfaţa la ediţia franceză a primului volum al Capitalului. 216). 23. a Capitalului şi cu fiecare puseu al febrei speculative sau cu fiecare depresiune industrială. „Karl Marx a pronunţat sentinţa la moarte a capitalismului în Manifestul din 1848. R. Din nenorocire.n. (2002). În fiecare ladă cu mărfă englezească se îngrijea să ambaleze şi câte o bucăţică din evanghelia economică a lui Adam Smith”. pg. 183). Bucureşti. cât faptului că filozofia lui Marx a fost instituţionalizată în două din cele mai mari state din xix xviii . n. şi numai cei care nu se sperie de osteneala urcuşului pe cărările ei abrupte pot nădăjdui că vor ajunge pe culmile ei luminoase” (vezi: Marx şi Engels (1964). Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei vol. 23. D. iar societatea a suferit de pe urme depresiunilor repetate şi a şomajului. Lipsea însă un alt simpom prevestit de marxişti – pauperizarea crescândă” (vezi: Heilbroner. Editura politică. Filozofii lucrurilor pământeşti.

pe care. pg. ân secolele al V-lea-al XIII-lea. fie o îmbunătăţire a tezelor generale ale marxismului (E. proletariatul – groparul capitalismului. Pentru Hegel. ale cărui scrieri au fost. Intelectualii. Marx precizează diferenţa specifică: „la Hegel dialectica este aşezată pe cap. Marx îi numeşte pe: economiştii germani – flecari bâlbâiţi. K. pg. care nu constituie decât forma de manifestare exterioară a acestuia. Marx se aseamănă cu Sfântul Augustin. Societatea deschisă şi duşmanii ei.) Despre clasici: „Economia politică clasică se apropie foarte mult de starea a lucrurilor. Editura politică. de către trei dintre cei mai importanţi continuatori ai săi. În general. Volumul II. Bernstein). xxiv xxiii xxii xxi xx . Fr.Toate puterile europene recunosc de pe acum comunismul ca o putere” (vezi: Marx şi Engels (1969). Editura ANTET. economiştii clasici englezi – simpli sofişti şi sicofanţi. Kautzky).. Printre altele. cu nişte consecinţe incalculabile pentru omenire. Metternich şi Guizot. Lenin.lume. Karl Popper impută lui Marx violenţa ca mijloc al realizării profeţiilor sale: „folosirea violenţei este justificată numai în condiţiile unei tiranii care face imposibile reformele fără violenţă şi ea ar trebui să aibă un singur scop – crearea unei stări de lucruri care face posibile reformele fără violenţă”. 23. Editura Humanitas. pg..171-193). La mine. (1993). 167).. toţi trei fiind. Bucureşti. P. pg. De pildă. Satlin şi Mao Tsetung. iar în Postfaţa la ediţia a doua al primului volum al Capitalului (1873). Unii dintre discipolii lui Marx au pretins fie adaptarea marxisului la noile realităţi (K. Bucureşti. Rusia şi China. procesul gândirii.. vol. idealul nu este nimic altceva decât materialul transpus şi tradus în capul omului”.) a fost pus efectiv în practică. Infatuarea fatală. sub denumirea de idee. În această privinţă. Manifestul Partidului Comunist. jucând un rol predominant în definirea creştinismului medieval. alţii au abordat teme mai punctuale (R. dimpotrivă. Hilferding . Influenţa lui Marx a fost însă mult mai directă. Editura politică. Malthus şi adepţii săi – cârpaci. Editura Humanitas. ca şi în multele lor satelite. radicali francezi şi poliţişti germani. din moment ce tipul de dictatură personală conceput pentru sine (. pentru că se poate solda cu instaurarea nu a domniei nepărtinitoare a raţiunii. ci a dominaţiei individului puternic” (vezi: Popper. Opere. pentru a descoperi sub învelişul mistic sâmburele raţional” (vezi: Marx şi Engels (1964). 81. Toate puterile bătrânei Europe s-au unit într-o sfântă hăituială împotriva acestei stafii: Papa şi Ţarul. mai ales. Epoca marilor profeţii: Hegel şi Marx. 35). pg.. Bucureşti.548 şi 27). ci este exact opusul ei. (2002). . nişte marxişti convinşi” (vezi: Johnson. etc. „O stafie umblă prin Europa – stafia comunismului. Bucureşti. dar nu o formulează conştient. Ea nu poate să facă acest lucru atâta timp cât nu şi-a lepădat pielea ei burgheză”. Erorile socialismului. din acest punct de vedere. Condamnând filosofia hegeliană. el îl transformă chiar într-un subiect de sine stătător. Ea trebuie aşezată pe picioare.expansiunea imperialistă şi concentrarea monopolistă. iar „recurgerea prelungită la violenţă poate să ducă în cele din urmă la pirderea libertăţii. cărţile cele mai citite de către capii bisericii. este demiurgul realului. în ce-a constat contribuţia sa: „Metoda mea dialectică este – în ceea ce priveşte baza ei – nu numai diferită de cea a lui Hegel. Marx ţine să precizeze natura influenţelor exercitate de sursele sale de inspiraţie şi. Bucureşti. limbajul lui Marx este „pitoresc” sau mai degrabă „otrăvitor” (vezi: Hayek. A. R.

I. Bucureşti). Galbraith este de acord că ştiinţa economică se afla într-un declin. Unii dintre economişti au interpretat reacţiile guvernului Statelor Unite ale Americii după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001. dar accentul pus de Keynes pe mărimile globale „au încurajat activitatea şi în macroeconomie şi în econometrie. acela al analizei pe termen scurt.Editura politică. xxix Un duel al adversarilor. politicile keynesiene de ocupare deplină. cred. O. împotriva dorinţelor sale. Pe fiecare din aceste pieţe oferta şi cererea se egalează în fiecare zi. Autobiografia intelectuală. Teoria generală a folosirii mâinii de lucru. şi anume. J. Ştiinţa economică şi interesul public. J. (1993). (1970). Editura Nemira. se îndepărtează de interesele societăţii. Editori S. (1970). Cererea şi oferta reflectă anticipările divergente ale cumpărătorilor şi xxx . Frank Knight i-a replicat: părerile unde Keynes are dreptate nu sunt noi. ca un semn al întoarcerii al keynesism. K. Deci. Editura Ştiinţifică. J. distribuirea inegală a venitului. J. Concluzia lui Galbraith. el a lansat faimoasa sa diatribă împotriva Bursei. Astfel. V. Keynes şi Lachman. a dobânzii şi a banilor. Bauer . mai ales atunci când este vorba de viitorul ştiinţei economice. adică din viitoare fluxuri de beneficii. (vezi: Galbraith. (vezi: Barro.teoria valorii.Lenin – capitalismul monopolist şi expansiunea imperialismului. accentuând distribuirea inegală a puterii. iar „pe scala imporatnţei sociale ea va sta alături de dentistică”. 35). Macroeconomics (Fourth Edition). pg. Kresge şi L. 181). preţurile şi banii. văzând importanţa anticipărilor pe pieţele de active şi displăcându-i implicaţiile a ceea ce se vedea. între părerea că nu am câtuşi de puţin dreptate şi părerea că nu spun nimic nou” (vezi: Keynes. ceea ce nu înseamnă că ia dat întotdeauna dreptate. „Keynes însuşi nu avea o părere prea bună despre econometrie”.Rosa Luxemburg – acumularea de capital la scară mondială. pg. Wenar. Fr. Inc. Bursa constă dintr-o serie de pieţe de active. M. aşa cum prevăzuse Keynes. el a devenit părintele spiritual al acestei evoluţiicătre economia econometrică matematică” (vezi: Hayek. Unul dintre advesarii de temut ai keynesismului. „Keynes ne învaţă să privim fluxul de economii între diferite investiţii ca pe o funcţie subsidiară vitezei de circulaţie constante a unui stoc existent de titluri de valoare pus în mişcare de anticipări divergente.. În capitolul „The Keynesian Theory of Business Fluctuations”. dar greşea atunci când nu observa că „în paralel cu dezvoltarea economică puterea trecea de la consumator la producător”. a dobânzii şi a banilor. pasajului din prefaţă unde Keynes avertizează: „Cei ataşaţi ferm teoriei pe care eu o numesc ‚clasică’ vor oscila. Bucureşti. Bucureşti). favorizând producătorii. etc) John Kenneth Galbraith nu şi-a ascuns admiraţia pentru Keynes. John Willey & Sons. care-i apărea ca un ‚cazinou’. iar în susţinerea părerilor noi nu are dreptate. Editura Ştiinţifică. M. Când dezvoltarea capitalului unei ţări ajunge să fie produsul secundar al activităţii unui cazinou. Bucureşti. recunoaşte efectele concepţiei lui Keynes asupra dezvoltării abordărilor macroeconomice şi econometrice deşi. R. von (1999). Barro identifică în keynesism un caz particular al microeconomiei. 540) xxviii xxvii xxvi xxv De pildă. (1982). şi inclusiv. Teoria generală a folosirii mâinii de lucru. Fr Hayek. Se spune că. ea are toate şansele să aibă loc în condiţii nesatisfăcătoare” (vezi: Keynes. pg. pune faţă în faţă două concepţii opuse: „Speculatorii pot fi inofensivi cât timp sunt nişte baloane de spumă pe un vârtej de speculaţie.

Tranzacţiile au loc între cei ale căror anticipări se abat de la preţul de piaţă curent. (1970). M. . nu va fi deloc bruscă. (editor) (1993). Bucureşti. Antologie. a investitorului fără funcţie. Iar odată cu dispariţia rentierului. De altfel. Dat fiind că se poate cumpăra exact cât se vinde. pg 282). L. xxxi Moderaţie sau radicalism? „De aceea consider că faza capitalismului caracterizată prin prezenţa rentierului este o fază de tranziţie care se va încheia atunci când îşi va fi îndeplinit menirea. Dat fiind că fără divergenţă între anticipări nu poate exista în general piaţă. 378-379). Bucureşti. M. putem spune că preţul de echilibru pe o piaţă de active reflectă ‚balanţa anticipărilor’. Editura Humanitas. M.vânzătorilor cu privire la beneficiile viitoare.. Filozofia ştiinţei economice. a ceea ce am văzut în ultimul timp în Marea Britanie şi nu va necesita o revoluţie” (vezi: Keynes. un mare avantaj al desfăşurării evenimentelor pe care o preconizez va consta în aceea că eutanasia rentierului. dar prelungită. ci doar o continuare treptată. D. a dobânzii şi a banilor. pg. putem spune că această divergenţă oferă substratul pe care se sprijină preţul de piaţă” (vezi: Lachman. Editura Ştiinţifică. Teoria generală a folosirii mâinii de lucru. se vor schimba radical şi multe alte lucruri în capitalism. J. ‚Individualismul metodologic şi economia de piaţă’ în Hausman.