P. 1
26838199 Analiza Matematica Curs

26838199 Analiza Matematica Curs

|Views: 1|Likes:
Published by Gicu Siminitchi

More info:

Published by: Gicu Siminitchi on Oct 20, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

10/20/2013

pdf

text

original

Gheorghe ATANASIU

Doina TOFAN

ANALIZĂ MATEMATICĂ

REPROGRAFIA UNIVERSITĂŢII "TRANSILVANIA" DIN BRAŞOV

2008

Materialul de faţă apare prin bunăvoinţa Dlui. Prof.univ.dr. Nicolae Tiţa şi a Dnei Conf.univ.dr. Doina Tofan care cu o deosebită amabilitate colegială mi-au pus la dispoziţie notele lor de curs, predate de-a lungul multor generaţii studenţilor facultăţilor cu profil tehnic şi profil universitar. Împreună cu Dna Conf. univ.dr. Doina Tofan am selectat cele mai utile capitole de Analiză Matematică pentru pregătirea studenţilor de la Facultatea de Inginerie Mecanică, specializarea Autovehicule Rutiere - Învăţământ cu frecvenţă redusă.

Sincere mulţumiri, Prof.univ.dr. Gheorghe ATANASIU

CUPRINS
PARTEA I. CALCUL DIFERENŢIAL……………………………………………………......
I. SIRURI ŞI SERII NUMERICE……………………………………………………….......................

1. Şiruri de numere reale………………………………….................................................... 2. Şiruri în Rn……………………………………………………………………………..... 3. Convergenţa unei serii numerice…………………………………………………........... 4. Serii cu termeni pozitivi……………………………………………………………….... 5. Serii cu termeni oarecare………………………………………………………………... Exerciţii…………………………………………………………………………………......
II. FUNCŢII CONTINUE………………………………….……………………………………….......

1. Limita unei funcţii într-un punct………………………………………………................ 2. Continuitate…………………………………………………………………………….... 3. Continuitate uniformă………………………………………………………………….... Exerciţii…………………………………………………………………………………......
III. DERIVATA UNEI FUNCŢII DE O SINGURĂ VARIABILĂ………………….………...........

1. Derivata………………………………………………………………………………...... 2. Diferenţiala…………………………………………………………………………….... 3. Formula lui Taylor……………………………………………………………………..... 4. Aplicaţii ale formulei lui Taylor……………………………………………………….... Exerciţii…………………………………………………………………………………......
IV. DERIVATA UNEI FUNCŢII REALE DE MAI MULTE VARIABILE……………………......

1. Continuitate şi derivabilitate parţială…………………………………………………..... 2. Diferenţiabilitate……………………………………………………………………….... 3. Formula lui Taylor pentru funcţii de mai multe variabile……………………………..... 4. Extremele funcţiilor de mai multe variabile…………………………………………...... 5. Metoda celor mai mici pătrate………………………………………………………....... Exerciţii…………………………………………………………………………………......
V. DERIVATA UNEI FUNCŢII VECTORIALE……………………………....………………….....

1 . Diferenţiabilitate……………………………………………………………………....... 2. Funcţii implicite………………………………………………………………………..... 3. Dependenţă funcţională………………………………………………………………..... 4. Transformări punctuale în Rn………………………………………………………........ 5. Schimbări de variabile……………………………………………………………..…..... 6. Extreme condiţionate………………………………………………………………......... Exerciţii……………………………………………………………………………..…….... PARTEA A-II-A. CALCULUL INTEGRAL……………………………………………...........
I. INTEGRALA NEDEFINITĂ…………………………….………………………………....….........

1. Primitiva unei funcţii…………………………………………………………………..... 2. Integrarea funcţiilor raţionale………………………………………………………........ 3. Integrale reductibile la integrale din funcţii raţionale………………………………........

1 1 1 4 5 7 10 12 15 15 17 19 21 23 23 24 26 29 32 34 34 38 43 45 48 49 51 51 54 58 61 64 67 69 72 72 72 74 75

….. Exerciţii……………………………………………………………………………….... Definiţia integralei triple………………………………………………………….... 1.. 5.. Formula lui Green………………………………………………………………...….. 1.......…..........….…......... Integrale curbilinii care nu depind de drum……………………………………....…........ Calculul integralei duble……………………………………………………………... 2... Exerciţii……………………………………………………………………………... 3... INTEGRALA DUBLĂ…………………………………………………………….. 2...... Proprietăţile integralei duble……………………………………………………….. INTEGRALE CURBILINII……………………………………………………………................. Integrala curbilinie în raport cu lungimea arcului (de speţa I-a )…………………….... Aplicaţii ale integralei triple………………………………………………………….….…. Definiţia integralei duble…………………………………………………………..... 4..….... Exerciţii……………………………………………………………………………....... Aplicaţii ale integralei duble………………………………………………………. II... 2..... III........... 1. Integrala curbilinie în raport cu coordonatele…………………………………............….. Calculul integralei triple……………………………………………………………. INTEGRALA TRIPLĂ…………………………………………………………. BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………....... Criterii de integrabilitate…………………………………………………………... 3.Exerciţii……………………………………………………………………………….... 79 81 81 82 83 84 87 90 92 92 92 94 95 97 97 100 102 104 109 112 . 3. 4.....…......... IV.……...

∀ n . . 1859-1906). Definiţie. de exemplu 3. 2. Fie a. cu norma x = x .) Orice şir convergent este mărginit. ŞIRURI ŞI SERII NUMERICE 1. Teoremă (Cesaró. 2. Orice subşir al unui şir convergent este convergent. atunci şirul x kn Observaţii: ( )n se numeşte subşir al şirului (xn ) şi notăm (xk )n ⊂(xn ) .. Să presupunem că x n ( ) este un şir mărginit având o infinitate de valori. 3. Orice şir mărginit conţine un subşir convergent. 2. 1. ∀ n ∈ N . 1. 1 n2 ∃ a . Şirul a ≤ xn ≤ b . iar proprietăţile evidente. Dacă şirul ( x n ) are un număr finit de valori. (x n ) este mărginit dacă Definiţie. Definiţie.) Şirul x n = n este nemărginit (superior) deoarece ∀ b > 0 ∃n b astfel încât xn > b . n 1. 3. R având o structură de spaţiu liniar normat în raport definiţiile ce urmează sunt naturale. 1. Şiruri de numere reale Fie ( xn ) un şir de numere reale. b ∈R astfel încât Exemple 1. b Un şir care nu este convergent se numeşte divergent. Fie ( x n ) un şir de numere reale şi (k n )n un şir strict crescător de numere naturale. Demonstraţie. 1. atunci există un subşir constant al acestuia.b ∈ R astfel încât a ≤ x n ≤ b . Proprietăţi 1. 4.) Limita unui şir convergent este unică.) Şirul x n =2+ este mărginit deoarece 2 ≤ xn ≤ 3 . ∃ n 0 (ε ) astfel încât ∀ n > n0 . 4.PARTEA I CALCUL DIFERENŢIAL I. x n − x 0 < ε .. k n ≥ n . 4. y )= x− y . care evident este convergent. şi prin urmare de spaţiu metric în raport cu distanţa d (x. 1 . Şirul ( x n ) converge către x0 ( x n → x 0 ) dacă ∀ε > 0 . ∀ n∈N . ∀ n ∈ N . Operaţiile cu şiruri convergente ca şi trecerea la limită în inegalităţi le presupunem cunoscute..

c] 2 sau [c . dacă am avea a n < x 0 < x 0 ′ − x 0 < bn − a n = 0 < x0 ′ = x 0 . Cu proprietatea (3) există un interval din familia ( ) Proprietatea (2) ne permite să alegem un termen x k1 al şirului ( x n ) astfel încât [ ] x k1 ∈ a k1 . 1 1⎞ ⎛ Procedând analog. bn ] )n de intervale având proprietăţile: a n ≤ a n +1 < bn +1 ≤ bn . ceea n Teoremă. atunci el este convergent. ( ) x kn − x0 < 1 . 2 . Conform lemei intervalelor închise incluse. b1 ] acel subinterval [a . obţinem un şir (1) (2) ( [a n . b−a →0 2n Proprietatea (3) face ca această intersecţie să conţină un singur punct x0 . x 0 + 1) . bn ] = {x0 } . bk1 ⊂ V1 .a+b şi notăm cu [a1 . x 0 + ⎟ vom putea n n⎠ ⎝ alege x kn ∈ Vn . bn ]≠ ∅ . bk1 ⊂ V1 . m > n1 să avem x n − x m < ε . b ] prin punctul c = Repetând. ∀ n ∈ N atunci din Într-adevăr. Împărţim intervalul [a . ′ < bn . pentru fiecare vecinătate de forma Vn =⎜ x 0 − . Într-adevăr. ∀ n ∈ N . Un şir ( x n ) este convergent dacă şi numai dacă el este fundamental . b] care conţine o infinitate de termeni ai şirului. [a n . Demonstraţie. I [a n . ∀ n ∈ N . [ ] Astfel am extras subşirul x kn ⊂ ( x n ) cu proprietatea ce înseamnă că x kn → x 0 . a k1 . 1 ∞ Vom arăta că există un subşir x kn ⊂ ( x n ) cu x kn → x 0 . bn ] conţine o infinitate de termeni ai lui (xn ) . (Criteriul general al lui Cauchy). Deci ar rezulta x 0 I [a n . b−a 2n . Vom arăta în prima etapă că un şir Cauchy este mărginit. construită mai sus. ∀ n∈N ∞ 1 (3) bn − a n = . fie ε > 0 oarecare şi n1 (ε ) astfel încât pentru n. Este suficient să arătăm dacă ( x n ) este şir fundamental. Fie vecinătatea V1 =( x0 −1.

+ 1 n2 1 este convergent deoarece este fundamental. + 1 +. + − = − < <ε n n +1 n +1 n + 2 n + p −1 n + p n n + p n 1 1 1 2.. Într-adevăr.. pentru acelaşi ε > 0 de la început..+ xn + p − xn = < (n + 1)2 (n + 2)2 (n + p )2 1 < îndată ce n > n 0 (ε ) şi ∀ p∈N ..) x n =1+ + + . din x n − x N < ε . luând n1 = p1 = n . Exemple. Şirul ( x n ) este monoton dacă este crescător xn ↑ : x n ≤ x n +1 . rezultă că exceptând ( ) Deoarece k n ≥ n avem x kn − x n < ε dacă n > n1 ... avem x 2 n − x n = 1 1 1 n 1 + +. x N +ε ) . y )= x − y este un spaţiu metric complet.. Fie x n ↑ şi mărginit. 1 1 1 + + . deci şirul ( x n ) este mărginit. atunci ∀ε > 0. toţi ceilalţi se află în intervalul ( x N −ε.. Orice şir monoton crescător şi mărginit este convergent.. Fie x kn ⊂ ( x n ) cu x kn → x 0 . ∀ n ∈N . deci x n →L .+ > = = ε1 . x N −1 . deoarece nu este şir Cauchy. Într-adevăr. Există atunci a şi b ∈ R cu a ≤ x n < b . ∀ n ∈ N sau descrescător x n ↓ : x n ≥ x n +1 .) Şirul x n =1+ 1 2 2 +. deci x n → x 0 . atunci x n → l = inf x n . avem x nε ≤ x n şi prin urmare L−ε < x n ≤ L < L+ε . ∀ n ∈ N . 1. ( ) ( ) Fie L = sup x n . x 2 ... ∃ n 2 (ε ) astfel încât ∀n > n 2 să avem x kn − x 0 < ε .. n+1 n+ 2 2n 2n 2 Consecinţă... Spaţiul Definiţie. Teoremă. astfel încât ∀n ∈N.+ este divergent. Luând n0 (ε ) = max (n1 . Analog se arată că dacă x n ↓ şi mărginit. + = (n + p − 1)(n + p ) n (n + 1) (n + 1)(n + 2) 1 1 1 1 1 1 1 1 1 = − + − + . cu metrica d ( x. ∃ n1 > n şi p1 > 0 cu x n1 + p1 − x n1 ≥ ε 1 . n 2 ) .termenii x1 . Dar pentru ∀ n > nε .. Pentru aceasta vom arăta că n 2 3 ∃ε 1 . Dând lui m o valoare fixă şi anume N = n1 + 1 . ∃ nε astfel încât n L −ε < x nε . În a doua etapă vom apela la teorema lui Cesaró. Demonstraţie. rezultă că pentru n > n0 are loc x n − x0 < x n − x kn + x kn − x 0 < ε+ε=2ε . Pe de altă parte.. n 3 .

Aceasta rezultă cu lema lui Stolz considerând şirurile n x n +1 − x n u n +1 lim =lim =u xn =u1 +u 2 +. atunci lim xn =l .⋅ n ⎟ ⎟ n ⎜ u u 1 1 n −1 ⎠ ⎝ ln u1 +ln u u2 + . ⎜ n ⎝ n ⎠ n 2 +2 ⎟ ⎝ ⎠ xin − xi0 → 0 .) 0 ≤ u n şi u n +1 un → u ⇒ n u n →u .+u n → u .+ ln n u1 u n −1 n n un =e =e → e lnu =u . n ⎛ 1 ⎛ 1 ⎞ n +1 ⎞ ⎟=(5. Şirul ( x n ) fiind nemărginit (superior). Orice şir monoton crescător şi nemărginit tinde către ∞ . Demonstraţie. x 2 . pentru ∀n>nb avem b < x n < x n deci x n →∞ .) lim ⎜ 5+ . Apelând la rezultatul precedent. 4 . Şirul ( x n ) tinde către ∞ ( x n → ∞ ) . Dar din dubla inegalitate n 0 Propoziţie. x n +1 − x n y n +1 − y n =l . R n este echivalentă cu convergenţa pe componente. e ... yn u1 +u 2 +.Definiţie.⎜1 + ⎟ . 0) în 1. ∀b > 0 ∃nb astfel încât b < x n b . Dar cum x n ↑ . 2.. Teoremă. Pn →P0 ⇔ xi → xi xin − xi0 ≤ d (Pn . dacă ∀b> 0 ∃ nb astfel încât ∀n > nb să avem x n >b . ( Fie (Pn )n k n n n un şir de elemente din spaţiul euclidian R ... P0 ) → 0 ⇔ Prin urmare convergenţa unui şir din Exemple. k . x k . x k ) ( ) şi ∀i =1.. avem 1 ln u n =e n u ⎞ u u 1 ⎛ ln ⎜ 1 ⋅ 2 ⋅. R3 . Dacă lim Exemple.. deoarece y n +1 − y n n+1−n 1. unde Pn = x1 ... Demonstraţie. P0 )→0 ...k . Şiruri în R n 0 0 0 P0 = x1 .+u n şi y n = n . P0 )= ∑ (x k i =1 0 2 n i − xi ) ≤∑ x k i =1 0 n i − xi valabilă pentru ∀ i = 1... reiese că d (Pn . Prin definiţie Pn →P0 ⇔ d (Pn .) u n → u ⇒ 2. x 2 . b Lema lui Stolz.. Fie ( x n ) un şir oarecare. ( y n ) un şir strict crescător şi divergent de numere pozitive.. i =1..k .

(x ) Din inegalităţile xin − xim ≤ d (Pn .) şi calculul sumei nu are sens.. x 2 .⎛1 a 2... şir ⎠ convergent către originea Demonstraţie ∀ ε > 0 . i = 1. 0) ∈ R 2 . lim Pn =⎜ ⎟ n ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ lim x n ⎟ ⎜ x 0 ⎟ k ⎠ ⎝ k ⎠ ⎝ Consecinţă. n n i n ( ) Cu propoziţia precedentă avem n⎞ ⎛ 0⎞ ⎛ lim x1 ⎜ ⎟ ⎜ x1 ⎟ n 0⎟ ⎜ lim x 2 ⎟ ⎜ x 2 =⎜ ⎟= P0 . Pm ) < ε .) ∞ 1 ∑ un 1 ∑ q n =1+ q+ q 2 + K + q n + K q∈R (seria geometrică de raţie q) 5 . este divergentă (div.. Spaţiul euclidian Rn este un spaţiu metric complet. Convergenţa unei serii numerice Fie (u n )n un şir de numere reale. deci convergent.k şirul 0 0 0 este fundamental. Fie xi0 = lim xin ..k şi P0 x1 .k .. Pm ) < ε . seria Exemple. 1. rezultă că pentru fiecare i = 1. x k . este convergentă (conv. i = 1.. m > n0 să avem d (Pn . 3. ∃ n0 (ε ) astfel încât pentru n. Putem însă calcula sumele finite: s1 =u1 s 2 =u1 +u 2 M s n =u1 +u 2 +.) şi are suma s. (Pn ) şir fundamental ⇒(Pn ) şir convergent. ∑ un 1 ∞ ∞ În caz contrar.) Şirul (Pn ) unde Pn =⎜ ⎜n.. se numeşte serie. O (0. Dacă acest şir este convergent şi s n →s .. +u +. mai precis un spaţiu Hilbert.. Expresia ∑ u =u +u + . +u n Obţinem astfel şirul (s n ) atunci spunem că seria M al sumelor parţiale. 2 ⎝ n ⎞ 2 ⎟ ⎟ este un şir de puncte de pe parabola de ecuaţie y =a x . căci nu ştim să adunăm o infinitate de numere. n 1 2 n 1 ∞ Deocamdată ea nu are un sens. Propoziţie.

.. Riemann (1826–1866).) ∑ n! = 1 + 1! + 2! + 3! + K + n! + K 1 1 1 1 1 1 ∞ (seria numărului "e") Fie s n = 1 + 1 1 1 + +K+ . s n = 1 + q + q + K + q = →⎨1−q 1−q ⎪∞ dacă q < 1 ⎩ Pentru q ≤ − 1 .F. cu α > 0 (seria lui Riemann * ) Dacă α> 1 .. dacã α > 1 este ⎨ . 2 n În concluzie seria geometrică ∞ 1 ∑ qn 0 ∞ este conv. seria Riemann (seria armonică generalizată) ∑n 1 ∞ 1 α ⎧conv. 1 ⎛1⎞ ⎛1 1⎞ ⎛1 1 1 1⎞ sn = 1 + ⎜ ⎟ + ⎜ + ⎟ + ⎜ + + + ⎟ + K + > n ⎝ 2⎠ ⎝3 4⎠ ⎝5 6 7 8⎠ 1 ⎛1 1⎞ ⎛1 1 1 1⎞ 1 1 > 1 + + ⎜ + ⎟ + ⎜ + + + ⎟+K + > 1 + k (n ) ⋅ → ∞ 2 ⎝ 4 4⎠ ⎝8 8 8 8⎠ n 2 Deducem de aici că s n → ∞ şi prin urmare seria armonică este div. 2! 3! n! n Trecând la limită după n în integralitatea n−1 ⎞ 1⎞ 1 ⎛ 1⎞⎛ 2⎞ 1⎛ 1⎞ ⎛ 1⎞ 1 1⎛ ⎛ ⎟> ⎜1 + ⎟ = 1 + + ⎜1 − ⎟ + ⎜1 − ⎟ ⎜1 − ⎟ + K + ⎜1 − ⎟ K ⎜1 − n⎠ n ⎠ 3! ⎝ n⎠⎝ n⎠ n! ⎝ n⎠ ⎝ n ⎠ 1! 2! ⎝ ⎝ k −1 ⎞ 1 1⎛ 1⎞ 1⎛ 1⎞ ⎛ > 1 + + ⎜1 − ⎟ + K + ⎜1 − ⎟ K ⎜1 − ⎟ n⎠ k! ⎝ n⎠ ⎝ n ⎠ 1! 2! ⎝ * G. şirul (s n ) nu are limită. Avem unde k (n ) este un anumit număr natural. Dacă α < 1 . dacă q < 1 1 − q n +1 ⎪ Pentru q ≠1 ..) ∑n 1 ∞ 1 α =1+ 1 2 α +. 3. 4.B. s n →∞ .) ∑ n = 1+ 2 + 3 +K+ n +K 1 1 1 1 (seria armonică). Pentru q =1. atunci sn ≥ 1 + 1 1 1 + +.⎧ 1 . α≤1 ⎩div. distins matematician german. 6 . 2.+ 1 nα + .+ → ∞ n 2 3 În concluzie. deci convergent.. atunci ⎛ 1 1 ⎞ ⎛ 1 1 1 1 ⎞ 1 ⎟ 0 < sn = 1 + ⎜ + + + ⎜ α + α⎟ ⎟+⎜ ⎜ ⎟ +K+ α < 3 ⎠ ⎝ 4α 5α 6 α 7 α ⎠ n ⎝2 2 4 8 1 1 1 1 < 1 + α + α + α + K = 1 + α −1 + 2(α −1) + 3(α −1) + K + =M 1 2 4 8 2 2 2 1 − α −1 2 Şirul (s n ) este crescător şi mărginit. ⇔ q < 1..

dacă s n →s atunci u n = s n − s n−1 → s − s = 0 . atunci 1°. Evident că suma ei este alta. 2 De asemenea amplificarea termenilor unei serii cu o constantă nenulă nu afectează natura seriei. deci ⎝ n⎠ 1 1 1 e = 1+ + +K+ +K 1! 2! n! Observaţie. Prin urmare. putem afirma cu certitudine că seria ∑ ∑u n este div. Astfel seria 1 2 3 n n + + +K+ + K este div. ∃ n0 (ε ) astfel încât ∀n> n 0 şi p ≥1 . Natura unei serii (faptul că este conv. deci tinde către ∞ .valabilă pentru k < n . 7 . tot conv. 1 →0. nu rezultă că seria deşi ∑u n este conv. Dacă u n → / 0 . este. ∑v n conv. obţinem e ≥ s k n ∀k ∈N ⎛ 1⎞ Pe de altă parte ⎜1+ ⎟ ≤ s n Trecând la limită în cele două inegalităţi. Dacă 0<u n ≤v n rang). Pentru o astfel de serie şirul (s n ) al sumelor parţiale este crescător. 1 1 1 1 1 De exemplu. seria 3 + + 2 − 10 + 5 + 6 + 7 + K provenită din seria geometrică cu 2 2 2 2 2 1 raţia q = .sau div. ∀n∈N (eventual începând cu un anumit Criteriu de comparaţie. ⇔(s n ) este şir Cauchy 4. o serie cu termenii pozitivi este convergentă dacă şi numai dacă şirul (s n ) este mărginit (criteriul monotoniei). deoarece u n = →1 ≠ 0 . n Teoremă. obţinem e=lim s n . u n este u n → 0 . s n + p − s n < ε este conv. ∃ n0 (ε ) aşa că ∀n > n0 şi p ≥ 1 . Demonstraţia rezultă din aceea că şirul (s n ) ⇔∀ε > 0. ⇒ ∑u n conv. (Criteriul general al lui Cauchy pentru serii) Seria ∑ un este convergentă ⇔ ∀ε > 0. Serii cu termeni pozitivi O serie ∑ un cu toţi termenii strict pozitivi începând cu un anumit rang se spune că este o serie cu termeni pozitivi. Seria armonică ∑n 1 este div. 2 3 4 n+1 n+1 Dacă însă u n → 0 . O condiţie necesară de convergenţă a seriei Într-adevăr. să avem u n+1 + u n+ 2 + K + u n+ p < ε .) rămâne aceeaşi chiar dacă se modifică un număr finit de termeni ai ei.

rezultă Afirmaţia rezultă acum cu criteriul precedent.. 8 . Fie λ>1 . Jean le Rond (1717–1783). ⎩div. dacă λ < 1 este ⎨ . Demonstraţie 1°. Având loc dubla inegalitate λ − 1 < (λ−1) vn < u n < (λ+1) vn cum vn > 0 . Din un+1 un+1≤qun ≤q 2 un−1≤. ∑ vn cu termeni pozitivi şi lim un =λ vn (λ ≠ 0. un Pentru simplificare vom presupune că inegalitatea are loc ∀n ∈ N . Fie seriile ∑ u n . vn ∑ ln⎛⎜⎝1+ n ⎞⎟⎠ 1 este divergentă având aceeaşi natură cu seria armonică ∑n .. Există q < 1 şi un rang N de la care începând (n ≥ N ) ≤q . Fie λ<1 . Atunci seria ∑u n ⎧conv. ∞ 1 ∑u n div. Fie mărginit. Atunci seriile ∑ un şi ∑ vn au aceeaşi natură. Consecinţă..∞ ) . Seria un < λ + 1 începând cu un anumit rang. un * D'Alembert.2°. Din s n = conv.≤q n u1 . (Criteriu practic de convergenţă). Există q > 1 şi N astfel încât dacă n ≥ N . u n+1 ≥ q >1. uk ≤ ∑v 1 n k ≤v ∀n ∈ N rezultă că şirul (s n ) este ∑ un 2° rezultă prin reducere la absurd. deci v= ∑ n v n . ⇒ ∑v ∑ 1 n div. dacă λ > 1 Demonstraţie. şi deoarece seria ∑q n este conv. Demonstraţie. aplicând criteriul de comparaţie rezultă că ∑u n este conv. Exemplu. filozof şi matematician francez. Fie u n ≥ 0 şi λ = lim u n +1 un . 1 u deoarece lim n = lim vn 1⎞ ⎛ ln⎜1 + ⎟ n n⎠ 1⎞ ⎛ ⎝ = lim ln⎜1 + ⎟ = 1 1 n⎠ ⎝ n Criteriul lui d'Alembert * (al raportului).

. dacă λ > 1 este ⎨ dacă λ < 1 ⎩div. Exemplu. Fie u n ≥ 0 şi λ=lim n u n . Convergenţa seriei Cazul λ < 1 se tratează analog. Observaţii 1. 9 . Seria ∑ n! 3n este conv. deoarece λ = lim n u n = lim n = 2 >1 . α >0 şi N (care poate fi luat = 1 ) aşa ca pentru ⎧conv. dar seria div. ∑ [nu 1 ∞ n− (n+1) u n+1 ] =1u1 − 2u 2 + 2u 2 − 3u3 + K + nu n − (n+1) u n+1 + K = u1 −l Conform criteriului de comparaţie rezultă că ∑u n este conv. Din inegalităţile n u n − (n + 1) u n +1 > u n +1 α > 0 . De aceea vom utiliza un alt criteriu. Exemplu. rezultă că şirul (nun )↓ şi cum 0 ≤ n u n ≤ u1 . dacă λ < 1 . cele două criterii nu decid natura seriei. există l = lim n u n . Pe de altă parte.. Există q =1 + α. (n+1) ! 3 n n+1 λ = lim Criteriul lui Cauchy (al rădăcinii). dacă λ > 1 Demonstraţie. şi anume: u Criteriul lui Raabe şi Duhamel (1801–1859).) Valoarea λ ce apare în enunţurile ultimelor două criterii este aceeaşi având în vedere u n+1 că lim n u n = lim alegerea criteriului fiind sugerată de forma lui u n un 2.. deci şi ∑u ∑q n este n este div. Atunci u n+1 ∑u n≥ N să avem n ( un − 1) > 1 + α u n+1 n Demonstraţie.Presupunând ca şi înainte că N = 1 . avem u n+1 ≥ q u n ≥ .) În cazul în care λ=1 . Fie u n ≥0 şi λ = lim n ( n −1) . ⎨ ⎩div. ≥ q n u1 . deoarece u n +1 un = lim 3 n+1 n! 1 ⋅ = lim = 0 <1 . Fie λ < 1 şi q < 1 astfel ca începând cu un ∑u n este anumit rang n u n ≤ q adică u n ≤ q n . Fie λ>1 . Seria ∑u n rezultă cu criteriul de comparaţie 2 n ∑n 2n este div. Atunci seria ⎧conv.

W. Pentru seria n ⎧conv. Dacă un >0 şi λ =lim .Fie λ < 1 şi N ( =1 ) astfel încât pentru n ≥ N . d 5. deci u1 < n u n adică Dar seria ∑n = 1 este div. Leibniz (1646–1716). ∑ n+1 care este div. Exemplu. dacă c = 0 şi − > 1 . λ = lim = lim = −lim ⋅ cln n + d ln n ln n ln n cln n + d ln a Se deduce de aici că seria dată este conv. Demonstraţie. u n+1 u1 < un . atunci seria ( ) conv. cu α > 0 . matematician şi filozof german 10 . dacă λ < 1 avem ∑ a ln n + b e c ln n + d 1 b a+ un − ln u n ln n 1 a ln n + b = −lim . n n u n < (n + 1) u n +1 rezultă că şirul (nu n )↑ . Fie seria ∑ (α + 1)(α + 2)K (α + n) λ =lim n ( Avem u n+1 un n +1 → 1 şi criteriul raportului nu ne poate lămuri. dacă λ > 1 este ⎨ . u n +1 n+1 Deci seria dată. Pentru α = 1 se obţine λ <1 ⎩div . deci ∑u n! n este div. ⎩div. Se numeşte serie alternată o serie de forma ∑ (− 1) 1 ∞ n −1 u n = u1 − u 2 + u 3 − u 4 + K unde u n ≥ 0 ∀ n∈ N . 1 Dăm fără demonstraţie 1 un Criteriul logaritmic. Serii cu termeni oarecare Definiţie. n ( Din un − 1) < 1 . ∑u n este ⎨ ⎧conv . Dacă u n ↓ 0 u n ↓ şi u n → 0 . Să observăm că şirul s 2 n−1 ↓ deoarece ∑ (− 1) n −1 u n este * G. dacã λ > 1 . Dar α + n +1 un α + n+1 −1) = lim n ( −1) = α . atunci seria ln n ln ∑u Exemplu. Criteriul lui Leibniz * .

Prin definiţie seria sumă este Propoziţie. atunci seria α n u n este convergentă. Seria modulelor ei ∑ n sin nα n2 este o serie cu termeni pozitivi care. O serie absolut convergentă este convergentă. β ∈ R seria ∑ (αu +βv ) este convergentă şi are suma α u +β v .. Seria armonică alternată: 1 − + 1 2 ∑ (− 1) n −1 u n este conv. 1 1 1 1 1 − − + − + K este absolut convergentă deoarece seria modulelor ei 2! 3! 4! 5! 6! este convergentă 1 + ∀ε > 0. Seria ∑u n este conv. rezultă că seria Exemplu. ( ) Pe de altă parte el este mărginit: u1 ≥ s2 n+1 =(u1 −u 2 )+(u 3 −u 4 )+. Seria ∑ u n+1 + u n+ 2 +..1} . u1v1 + (u1v2 +u 2 v1 ) + (u1v3 +u 2 v2 +u3 v1 ) +. O serie Exemplu. ∃ n0 (ε ) astfel încât ∀n > n0 şi p ≥ 1 să avem 1 1 1 + + K + + K = e −1 . seria n n atunci ∀α .. Criteriul lui Leibniz este un caz particular al criteriului lui Abel: dacă 0 ≤ u n ↓ 0 iar şirul sumelor parţiale ale seriei α n este mărginit. comparată cu seria lui Riemann ∑n 1 2 rezultă conv.s 2 n+1 = s 2 n−1 − u 2 n − u 2 n+1 ≤ s 2 n−1 . Într-adevăr. sin α 1 2 + sin 2α 2 2 +K+ sin nα n2 + K cu α ∈ R este o serie cu termeni oarecare.+ u 2 n−1 −u 2 n +u 2 n+1 ≥ 0 ( ) Fie s =lim s 2 n +1 .. 2! 3! n! Teoremă.+ u n+ p < ε . Din s 2 n = s2 n+1 −u 2 n →s . este conv. Seria dată fiind absolut conv. n n ∑u n şi ∑ vn sunt convergente având sumele u respectiv v. 1 1 1 − + K + (− 1)n −1 ⋅ + K este conv.∑ v n două serii. Seria 1 + ∑ n −1 ∑u şi sn∈ {0. Aceasta rezultă imediat din proprietăţile şirurilor de sume parţiale 11 . ∑ n este absolut convergentă dacă seria ∑u n este convergentă.. în cazul nostru α n =(− 1) Definiţie. Dar u n+1 + u n+ 2 + K + u n+ p ≤ u n+1 + u n+ 2 + K + u n+ p < ε . ∀α ∈ R . u n fiind convergentă. n 2 4 Observaţie. Dacă seriile ∑ (u +v ) şi seria produs.. deci Exemplu. Fie ∑ u . conform criteriului general al lui Cauchy Demonstraţie.

: 14 1 1 1 4 + + +. este suma a două serii geometrice 4 3 2 4 3 3 4 4 5 36 şi conv. a. 10 100 3n + 1 2 diferă de 1 3 3.. 4.) x n = ∑ ⎜⎜⎝ k =1 n ⎛ 1+ k n 2 ⎞ − 1⎟ ⎟ ⎠ ⎝ 3 ⎞ 3 6..= 19 4 = .) x n = 3 (n + 1)3 + 1 − n 3 + 2n 2 + 1 ⎡ ⎤ λ n + 4n 2 + 3n + 1 ⎥ f . ..) x n = (0 .) x n = ⎢ ⎢ ⎥ n 2 + 3n + 4 ⎦ ⎣ h.) x n = 4 ⋅5n + n + 2n 2 ⋅ 5 n + n 2 + 4 ⋅ 3n n n 5n + 3n + 5n 3 n +1 + 5 n +1 b. atunci seria produs este absolut convergentă şi are suma uv. Dacă seriile ∑ ∑ vn sunt absolut convergente având sumele u respectiv v.39)n ⋅ n 2 sin n ! + (− 1)n c. 40 n= ∑u ∑v =3 n 1 2 + 1 3 4 + 1 3 6 +.) Pornind de la definiţie să se arate că lim 2 n + (− 2 )n 3n Exerciţii =0 n2 + 2 2. atunci x n y n → 0 .) b. μ = 0 7. ⎠ R: λ = −1.) Să se determine rangurile n 0 (ε ) de la care începând toţi termenii şirului xn = 1 1 cu mai puţin de . 5. Seria ∑ [7− (−1) 2n n n ] 1 1 1 1 1 1 = + + + + + +.) xn = xn = nn (n!)2 R: 0 R: 0 5 + 2(n − 1) 5 7 9 ⋅ ⋅ K 4 7 10 4 + 3(n − 1) 12 ..) x n = cos ϕ ϕ ϕ cos K cos 2 22 2n n n + n +1 1 1⎞ ⎛ e.) x n = ⎜ sin + cos ⎟ n n⎠ ⎝ g .) Să se calculeze limitele şirurilor: a .Exemplu.) x n = 12 + 3 2 + K + (2n + 1)2 3 2 2 + 4 2 + K + (2n )2 d .) Să se arate că următoarele şiruri sunt convergente şi să li se determine limita. 1..) Să se arate că dacă x n → 0 şi ( y n ) este un şir mărginit.= = 3 5 1 4 4 4 15 1− 42 11 deci ea este convergentă şi are suma .. 1 8 1− 9 Dăm fără demonstraţie următoarea u n şi Teoremă.) Să se determine λ şi μ cu condiţia ca lim ⎛ ⎜ 1− n − λn − μ⎟ = 0 .) Să se arate că pentru a < 1 şi k ∈ N avem lim n k a n = 0 .

) x n = 1 + 2 3 n 5 +2 5 +2 5 +2 1 1 1 d .) c.) ∑ ln ⎜⎜⎝1 − n 2 ⎛ 1 ⎞ ⎟ 2 ⎟ ⎠ ∞ R: − ln 2 k . n ⎢ p + 1⎦ np ⎥ ⎣ R: 0 10.) Folosind lema lui Stolz să se calculeze a.) lim ⎢ − ⎥ .) Să se calculeze în 12.) 13 .) Să se calculeze limitele următoarelor şiruri: a .) x n = n ( n +1) 2 2 n! b.) ∑n n =3 ∞ 1 2 R: −4 4n − 3 25 48 g .) Să se calculeze: ∞ R: div R: div R: conv R: conv R 3 1 lim ( n .) x n = n 3 3n (n ! )3 (3n )! 1n n (n + 1)(n + 2)K (2 n 9.c. n n n 1+ 1 1 +K+ n ).) lim n 1 + 22 2 + K + n2 n n n (n + 1)(2n + 1) p∈N R: 1 6 ⎡1 p + 3 p + K + (2n − 1) p 2 p n ⎤ b.) x n = 1 + + +K+ 32 52 (2n − 1)2 11.) x n = n d .) n +1 + n ) R: 1 − 2 i.) ∑ 1 ∞ ∞ n − n2 − 1 n (n + 1) R: 2 −1 j .) ∑ ∞ 1 7 ⋅ 2n − 6n −1 + 2 ⋅ 3n +1 d .) ∑ ∑ 1 ∞ 1 ∞ ∞ 2n − 1 2n 2 n + (− 1)n +1 5n 12n b.) ∑ n (n − 2)(n + 3) ∑( n + 2 − 2 1 3 ∞ h.) x n = n! n c. 2 n a .) x n = 1 + + +K+ n 2 3 1 4 7 1 + 3n b.) xn = a + a + K n a>0 R: 1 + 1 + 4a 2 8.) Să se studieze natura următoarelor şiruri folosind criteriul general al lui Cauchy 1 1 1 a .( 1 − )2 n .) x n = + + + K + 2 6 10 2 + 4n 1 1 1 + +K+ c.) ∑ ∑ 1 n2 + n − 3 n! n3 + n +1 n! e.

) − 1 .) ln b . a .) ∑ n p ln n n! c.f .) Cu criteriul Raabe-Duhamel să se studieze natura seriilor: 2 ⋅ 7 ⋅12 K [2 + 5 (n − 1)] a (a + d )K(a + (n − 1)d ) a .) ∑ 1 ∞ ⎡ 2 ⎤ ln ⎢1 + ⎥ ⎣ n (n + 3) ⎦ R: ln 3 π2 să se calculeze 6 l . .d > 0 b.) ∑ n n+2 − n−2 n sin p e.) 1 d .) n e − − ⎜ n n⎟ ⎟ ⎜ n +1 ln 3 + e 2n n 2 +1 ⎠ ⎝ 15.) ∑ ⎡ 1 ⋅ 3 ⋅ 5 K (2n − 1) ⎤ 1 ⎢ ⎥ ⋅ ⎣ 2 ⋅ 4 ⋅ 6 K (2n ) ⎦ n q p d .) ∑ 1 c.) 3 ⋅ 8 ⋅13 K [3 + 5 (n − 1)] b (b + d )K(b + (n − 1)d ) d . .) Aplicând criteriul rădăcinii să se stabilească natura seriilor: a . . 14.) ∑ a⎞ ⎛ ⎜ cos ⎟ n⎠ ⎝ ⎞ ⎟ unde σ = d .) ∑ ( (3n )n ) ∑ ⎛1 ⎜ + n n ! (2n + 1) ο n ⎜e n n +1 ⎝ n ∑ 4k k =1 n 1 2 −1 a .) ∑ ∑ ⎛a⎞ n!⎜ ⎟ ⎝n⎠ n cu a < e b.b .) ∑ (2n + 1) ⎢ λ (λ − 1)K (λ − n + 1) ⎤ ⎥ ⎣ (λ + 1)(λ + 2)K (λ + n + 1) ⎦ ⎡ 2 14 . a > 0 (se deduce de aici că lim = 0 pentru a > 0 ) n! n! 18.) Aplicând criteriul raportului să se arate că următoarele serii sunt convergente: b.) ∑ ⎛ 13 + 2 3 + K + n 3 n ⎞ ⎜ − ⎟ ⎜ 4⎟ n3 ⎝ ⎠ c.) a>0 a .) n ∑ ⎜⎜⎝ ch n ∑ ln n n3 n +1 2 ⎞ − 1⎟ ⎟ +1 ⎠ p π n n2 + 2 2 +1 16.) ∑ (2n)! 8 (n !)2 n an an .) ∑ ∑ c.) f .) ∑ arctg n 1 ∞ 1 2 + n +1 13.) a .) n n +1 ⎟ 2 16n + 5n + 1 ⎠ 17.) Folosind criterii de comparaţie să se studieze natura seriilor: ∞ 1 4 2 ⎞ ⎛ d .) 2 ⎜ n+a − n +n+b⎟ n 1+ a + a +K+ a n ⎠ ⎝ ∑ ∑ ∑ ( ( ) ) ∑ ∑ 1 ∑( ⎛ ) b.) Care din următoarele serii îndeplinesc condiţia necesară de convergenţă? ⎞ ⎛ 1 3n 1 n2 + 2 1⎟ n ln 2 + e 2⎜ n ( ) c .) Ştiind că ∑n 1 ∞ 1 2 = ∑ n (n + 1) 1 2 1 ∞ 2 .

Y = R din E cu Pn ≠ P0 şi Pn → P0 . dacă P0 este punct de acumulare pentru E.0 )} → R. atunci există cel puţin un ( P şir n ) de puncte din E cu Pn ≠ P0 . y n ) = P0 ≠ 0. Limita unei funcţii într-un punct Fie spaţiile euclidiene X = R . (şi scriem l = lim f (P ) ). f ( x.3 cap. Totuşi este necesar să existe puncte din E oricât de apropiate de P0 . În schimb funcţia f are limită în orice punct P0 ( x0 . y0 ) diferit de origine. FUNCŢII CONTINUE 1.) X = R . y 0 ) este echivalent cu xn → x0 şi y n → y 0 . ⎟. atunci şirul de valori f (Pn ) = n n = 2 ⎝n n⎠ k 1 1+ k2 + n2 n2 de panta dreptei. avem f (Pn ) = f (xn . deoarece dacă 1 k ⋅ k ⎛1 k⎞ ∀ n ∈ N tinde către un număr dependent Pn ⎜ . punctul P0 putând să nu aparţină lui E. x → x0 lim f ( x ) = f ( x 0 ) x → x0 lim f ( x ) = 3 ≠ f ( x 0 ) lim f ( x ) = ∞ x → x0 ∃ / lim f ( x 0 ) x → x0 2.II) Definiţia 1 („cu şiruri”) Fie P0 ∈ E ′. deci lim f (P ) = f (P0 ) pentru P → P0 15 . După cum am văzut. xn y n 2 2 xn + yn → f (x0 . de exemplu nu are limită în origine. y ) = xy (Pn ) x2 + y2 este un şir de puncte de pe dreapta de ecuaţie y = kx. Într-adevăr.II. (propoziţia 2.) Funcţia f : R 2 − {(0. y 0 ) = f (P0 ).8. Y = R şi funcţia f : E ⊂ X → Y . care converge către origine. convergent către P0 . dacă (Pn ) este un şir oarecare convergent către P0 . atunci cum Pn (x n . şirul valorilor funcţiei f (Pn ) → l . Noţiunea de limită a funcţiei f într-un punct P0 este legată de fapt de comportarea lui f într-o vecinătate a lui P0 . dacă oricare ar fi şirul Spunem că l este limita funcţiei f în punctul P0 P → P0 n m Y (Pn ) de puncte Exemple 1. y n ) → P0 (x0 .

n l = lim f (P ).Y = R . atunci prin definiţie l = lim f (P ). să avem f (P ) ∈V . În particular.să avem d ( f ( P ). P → P0 16 . l ) < ε. V = Sη (P0 ). există cel puţin un punct din U I E − {P0 } a cărui imagine prin f nu este în (Pn ) de elemente din E cu Pn ≠ P0 . vecinătate a lui P0 astfel încât în Y. putem lua V = S ε (l ) resp. Fie l = lim f (P ). Obţinem astfel o definiţie echivalentă cu celelalte două. Definiţia 3 („cu n m ε şi η ”).Teoremă . există o vecinătate U a lui P0 astfel încât f (U I E \ {P0 }) ⊂ V Demonstraţie P → P0 necesitate ⇒ . P→ P0 ∃ η (ε ) astfel încât ∀P ∈ E. ∃η(ε ) astfel încât d (P . Să P → P0 V1 . pentru care f (Pn ) → / l . pentru orice sferă S 1 (P0 ) există Pn ∈ S 1 (P0 ) I E − {P0 } aşa ca f (Pn ) ∉V1 . Am obţinut astfel un şir n n presupunem prin absurd că ∃ o vecinătate V1 a lui l astfel încât oricare ar fi vecinătatea U a lui P0 . deci l = lim f (P ). P → P0 există o vecinătate U a lui P0 astfel încât oricare ar fi P ∈ U ∩ E cu P ≠ P0 . În particular. P → P0 Conform acestei teoreme. Având în vedere că în spaţiile metrice R şi R vecinătăţile pot fi considerate sfere. Dacă Pn → P0 . Din f (Pn ) ∈ f (U I E − {P0 }) ⊂ V pentru n > n0 . rezultă că f (Pn ) → l suficienţu ⇐ Fie V o vecinătate oarecare a lui l şi U. dacă: n 1. l = lim f (P ) ⇔ oricare ar fi vecinătatea V a lui l . l = lim f (P ). limita unei funcţii într-un punct poate fi dată de Definiţia 2 („cu vecinătăţi”). P0 ) < P → P0 ∀ n ∈ N ). P0 ) < η. Spunem că l = lim f (P ). Pn ≠ P0 . Pn → P0 (căci 1 . P ≠ P0 cu d (P. ceea ce contrazice faptul că f (U ∩ E ) − {P0 } ⊂ V . atunci ∃ n0 (U ) astfel încât Pn ∈ U îndată ce n > n0 . d (Pn .) X = R . Pn ∈ E . dacă oricare ar fi ε > 0. dacă oricare ar fi vecinătatea V a lui l . P0 ) < η . P ≠ P0 ⇒ f (P ) − f (P0 ) < ε . dacă ∀ ∈> 0 .

la cazul când una din variabile sau chiar toate tind la infinit (± ∞ ) . f : E ⊂ X → Y şi P0 ∈ E. atunci l = lim f (x. Y = R . Y = R f este continuă în P0 Observaţia 1. P0 ) < η . l = (l 1 . l = lim f(P) = ∞ . P → P0 Într-adevăr. l 2 . În acest caz.) X = R 2 . y − y 0 < η ⇒ f (x. dacă ∀ ε > 0 ∃η (ε ) astfel încât dacă P ∈ E şi d (P . dacă oricare ar fi şirul de puncte din E cu Pn → P0 . Dacă P0 ⇔ ∃ lim f (P ) = f (P0 ). ∃η (ε ) astfel încât x − x0 < η . şirul valorilor n m (Pn ) f (Pn ) → f (P0 ). m . m sunt componentele scalare ale funcţiei vectoriale f : E ⊂ R → R şi ( ) Propoziţia. atunci are loc P → P0 n m Dacă f i i = 1. K . 17 . l m )∈ R m . definiţia 1 este echivalentă cu: Definiţia 2. atunci d ( f (P ) . m . P → P0 P0 ∈ E I E ′ .Y X =Y =R. 2. ⎜ f ( P )⎟ ⎜l ⎟ ⎝ m n ⎠ ⎝ m⎠ n Observaţie. atunci ⎛ f1 (Pn ) ⎞ ⎛ l1 ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ f (Pn ) = ⎜ M ⎟ → l = ⎜ M ⎟ ⇔ f i (Pn ) → l i i = 1. dacă ∀ b > 0 ∃ η(b ) aşa ca P ∈ E . dacă oricare ar fi vecinătatea Definiţia 3. Funcţia f este continuă în P0 . y ) . V a lui f (P0 ) există o vecinătate U a lui P0 astfel încât f (U I E ) ⊂ V . De exemplu. x → x0 dacă ∀ε > 0 ∃ η (ε) astfel încât x − x0 < η ⇒ f (x ) − l < ε . 3. P ≠ P0 cu P → P0 d (P. l = lim f (P ) ⇔ l i = lim f i (P ) . P0 ) < η ⇒ f (P ) > b . Continuitate Fie X = R . Definiţia 1 („ cu şiruri”).) =R. y ) − l < ε . i = 1. atunci f cont.2. sau când limita este infinită. ca şi la funcţiile de o singură variabilă. Exemplu X = R2. atunci l = lim f (x ). Spunem că funcţia f este continuă în P0 . f (P0 )) < ε. (“cu vecinătăţi”). Funcţia f este continuă în P0 . aceasta rezultă din aceea că dacă Pn → P0 . x → x0 y → y0 dacă ∀ε > 0 . Pentru o funcţie reală f : E ⊂ R → R noţiunea de limită se poate extinde. (“cu ε şi η ”).

dacă P0 este punct izolat (P0 ∈ E . f (Pn ) → f (P0 ) (ca şir constant) şi f cont P0 . Rezultă de aici că f (Pn ) = f (P0 ) îndată ce n > n 0 . Astfel pentru P ∈ Sη (P0 ) I E = U avem 0 < f ( P ) . Observaţia 2. m sunt ( ) continue în P0 . Fie f : E ⊂ X → Y . adică Pn = P0 . Într-adevăr.cont f (P0 ) ⇒ f (Pn ) → f (P0 ) ⇒ g ( f (Pn )) → g ( f (P0 )) (g o f )(Pn ) → (g o f )(P0 ). Pn → P0 f . Propoziţia 1. Propoziţia 3. Dacă f este continuă în P0 şi g o f este continuă în P0 . c f : E ⊂ R n → R continuă în P0 ∈ E . g : Y → Z = R . P0 ) < η . rezultă că ⎜ f ( P )⎟ ⎜ f ( P )⎟ ⎝ m n ⎠ ⎝ m 0 ⎠ P Propoziţia 2. graficul funcţiei f : E ⊂ R → R este “întrerupt” în dreptul punctului P0 deşi funcţia este continuă în acest punct izolat. P0 ∉ E ′ ) . Pentru funcţiile reale de mai multe variabile vom menţiona următoarele două proprietăţi cunoscute de la funcţiile de o singură variabilă. deoarece f (Pn ) = ⎜ M ⎟ şi f (P0 ) = ⎜ M ⎟ . atunci putem alege ε aşa ca 0 < ε < f (P0 ). Din continuitatea lui f în P0 rezultă că ∀ ε > 0. atunci f (P0 ) − ε < f (P ) < f (P0 ) + ε . O funcţie este continuă în orice punct izolat al domeniului ei de definiţie. Fie funcţia o Dacă f (P0 ) < 0 . Dacă f (P0 ) > 0 . 18 .Există atunci un rang n 0 (U ) astfel încât Pn ∈ U pentru n > n 0 . Funcţia f este continuă în P0 ⇔ componentele ei scalare fi i = 1. dacă Pn → P0 . atunci există o vecinătate U a lui P0 în care f (P ) are acelaşi semn cu f (P0 ). g este continuă în f (P0 ) . f (Pn ) → f (P0 ) ⇔ f i (Pn ) → f i (P0 ) i = 1. ∃ η(ε ) astfel încât dacă P ∈ E şi d (P. m . Dacă f (P0 ) ≠ 0 . prin urmare 2 După cum se vede.contP0 g . Demonstraţie. atunci funcţia Aceasta rezultă din aceea că ⎛ f 1 (Pn ) ⎞ ⎛ f1 (P0 ) ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ Într-adevăr. Fie acum (Pn ) un şir oarecare de puncte din E cu Pn → P0 . atunci vom lua ε < − f (P0 ) şi pentru P ∈U vom avea f (P ) < f (P0 ) + ε < 0. atunci există o vecinătate U a lui P0 aşa ca U ∩ E = {P0 }.

Într-adevăr. d ( f (P ′) . Pn ′′ ) < şi aşa ca arăta că ∃ ε1 > 0 astfel încât ∀ n ∈ N . P ′′) < η să avem d ( f (P ′) . f (P ′′)) ≤ k d (P ′ . P ′′ = P0 unde P0 este un punct oarecare din E. Pentru astfel de funcţii are loc proprietatea că dacă o submulţime este conexă. Fie X = R . g Definiţie. Pn ∈ E cu d (Pn n ′ ) . Continuitate uniformă Continuitatea uniformă este o proprietate a funcţiilor pe o mulţime. f (P ′′)) < ε .S. Pη Pη În aplicaţii. Pη ′′ ∈ E cu d Pη′ . P ′′ ∈ E cu d (P ′ . Reciproca nu este adevărată după cum se va vedea din exemplul 2.) O funcţie nu este uniform continuă pe E dacă ∃ ε1 astfel încât ∀ η > 0 să existe k =η. f ( Pn ′′) ) ≥ ε1 . f (g (P0 ) ≠ 0) sunt continue în P0 . definiţia continuităţii uniforme ia forma: funcţia ∀ x′ . * f :E ⊂R →R este uniform continuă pe E. şi obţinem continuitatea lui f în P0 . atunci f este continuă pe E. A⊂ E 3. Observaţii 1. P ′′ ∈ E.) Dacă f este uniform continuă pe E. Y = R n m încât ∀ P ′ . g : E ⊂ R → R sunt continue în P0 . d ( f ( Pn 4. P ′′) ∀ P ′ . atunci f ( A) este conexă. pentru a arăta că f nu este uniform continuă pe E.) Se spune că funcţia f este lipschitziană * pe E. Pη′′ < η dar pentru care d Pη′ . f ⋅ g.n Propoziţia 4.O. x′′ ∈ E cu x ′ − x ′′ < η să avem f ( x ′ ) − f ( x ′′ ) < ε . P ′′) < ′′ ≥ ε 1 . Observaţie. dacă ∀ε > 0 ∃ η (ε ) astfel şi f : E ⊂ X →Y.) În cazul în care X = Y = R . 2. dacă ∃ k > 0 astfel încât Definiţie. ′ . Lipschitz (1832-1903). luând η = ε 3. n-avem decât să punem în definiţia de sus P ′ = P . Funcţia f : E ⊂ X → Y se spune că este continuă pe E dacă este continuă în orice punct P ∈ E. 19 . matematician german. f (P ′′)) < ε îndată ce d (P ′ . O funcţie lipschitziană pe E este uniform continuă pe E deoarece putem avea d ( f (P ′) . este suficient a n 1 ′ ″ ′ . ( ) ( ) 1 . ∃ Pn . Spunem că funcţia f este uniform continuă pe E. atunci funcţiile f + g. Dacă funcţiile f . dacă ∀ ε > 0 ∃η (ε ) astfel încât R.

4 1 1 nu este uniform continuă pe (0. avem ⎝ ⎠ 2 2 y ′′x ′ − x ′′y ′ ⎛ x ′′ x ′ ⎞ ⎛ y ′′ y ′ ⎞ ⎟ d ( f (P ′) . P ′′). y ′) − f ( x ′′. dacă ∃ k i > 0 i = 1.) Funcţia f ( x ) = x 2 este uniform continuă pe (0. x2 ′′ . y ⎟ ⎟ este uniform continuă pe (1.2 ). 2) deoarece pentru x ′ . 3) ⊂ R . y′).K x n ′ − f x ′1 ′ . 2 ) × (2. deoarece este ⎝ ⎠ 5 97 . 20 . f (P ′′)) = ⎜ − ⎟ +⎜ − = ⎜ ⎟ x ′x ′′y ′y ′′ ⎝ x ′′ x ′ ⎠ ⎝ y ′′ y ′ ⎠ ( y ′y ′′)2 + (x ′x ′′)2 < < ≤ 97 97 y ′′x ′ − y ′′x ′′ + y ′′x ′′ − y ′x ′′ ≤ y ′′ x ′ − x ′′ − x ′′ y ′′ − y ′ ≤ 4 4 5 97 97 d (P ′ . În general o funcţie reală de n variabile este lipschitziană pe E. x ′′ ∈ (0 . x ′′ ∈ (0 . y′′) ∈ (1. P (x′′ . f (x ′) − f (x ′′) = (x ′)2 − (x ′′)2 ≤ x ′ + x ′′ x ′ − x ′′ ≤ 4 x ′ − x ′′ < ε îndată ce x′ − x′′ < 2. x2 ′ .2 ) . y ′′ ⎟ ⎟ . şi anume xn n n n n n 1 ′ ) − f ( xn ′′ ) = n − = ≥ f ( xn 2 2 2 ⎛ y x⎞ 2 3. imaginea oricărui subinterval de lungime mai mică decât este inclusă într-un interval de lungime mai mică decât ε .3). 2 x ′ − x ′′ + 3 y ′ − z ′′ ≤ 4 4 ( ) ( ) astfel încât ∀ ( x′ . dacă P′(x′ .) Funcţia f (x. n ′ .K x n ′′ ≤ astfel încât f x1 ( ) ( ) ∑ k i xi′ − xi′′ . y′ ⎟ ⎟ ⎝ ⎠ ⎛ y ′′ x ′′ ⎞ şi f (P ′′) = ⎜ ⎜ − x ′′ . i =1 n Funcţii lipschitziene în raport cu o parte din variabile apar în teoremele de existentă şi unicitate (Cauchy-Lipschitz) din teoria ecuaţiilor diferenţiale. O funcţie reală f de două variabile este lipschitziană pe E dacă ∃ k1 . Dar aşa ca xn ∀ n ∈ N există x ′ .2) deoarece ∃ ε1 = astfel încât pentru x 2 1 2 1 ′ = . Exemple 1.η Geometric. y ′′) ≤ k1 x ′ − x ′′ + k 2 y ′ − y ′′ . xn ′′ = ′ − xn ′′ < . y′′ ) ∈ E să avem Observaţie. k 2 > 0 f ( x ′. Într-adevăr.2 ) x (2. y ) = ⎜ ⎜− x . y′) şi ( x′′ . atunci cum lipschitziană cu k = 4 ⎛ y′ x′ ⎞ f (P ′) = ⎜ ⎜ − x′ .) Funcţia f (x ) = ( ) ε η.

2π] funcţia f ( x) = ⎨ ⎪2 ⎪ 3 ln x ⎪ 2 x −1 ⎪ ⎩ este continuă în x = 1 ? 6. x ∈ [0. 1) 4 .) Să se deseneze graficul funcţiei f ( x) = lim 7.Exerciţii x 1 − sin sin x 2 . x →0 x→0 x x2 x2 . ∃ η(ε ) astfel încât x − 1 < η şi y − 2 < η să implice Avem x −1 < η⇒ x < 1 + η y − 2 < η < 1⇒ 1 < y < 3 şi îndată ce η < − 5 + 25 + 16ε 4 21 . ⎟ ⎠ n x2 1 = . x≥0. x =1 . x→1 y 2 x2 1 − <ε. = 1 . 2] 2 R: 3 2 ⎧ ⎪ sin 2 α − x sin α + ⎪ e1− x ⎪ ⎪1 5.) Să se arate că lim x →0 1 4 2a b R: x→1 ln x = 1 .) Să se calculeze: ⎞ 2 a) lim x⎛ ⎜ x + 1 − x⎟ x ±∞ ⎝ ⎠ R: 0 R: 1 .) Pe baza definiţiei să se arate că lim y →2 n →∞ n 1+ ⎛ x2 x +⎜ ⎜ 2 ⎝ n ⎞ ⎟ .) Să se arate că lim e x − cos x e αx − 1 = α .) Să se arate că lim x→0 x x →π π − x 2. 2 y R : Se arată că ∀ ε > 0. x ∈ (1.) Pentru ce valori α ∈ [0. Să se calculeze apoi lim 1.-∞ 2 R: b) lim 1 + x tg x − 1 + x sin x 4 x ⎛π ⎞ ln tg⎜ + ax ⎟ 4 ⎝ ⎠ c) lim x →0 sin bx 3. Folosind aceasta să se calculeze lim . Folosind acest rezultat să se calculeze x −1 ⎞ ⎛ ln ⎜ nx + 1 − n 2 x 2 ⎟ ⎠ ⎝ lim x→0 ⎛ 2 ⎞ ln ⎜ x + 1 − x ⎟ ⎠ ⎝ R: n 4.

) Să se arate că dacă x → ∞ şi y → ∞ . y )⎟ . y ) = ⎨ x 2 + y 2 ⎪0 ⎩ dacă x 2 + y 2 ≠ 0 x= y=0 R : nu e continuă în (0.) f ( x) = tg ⎧ ⎫ 2 R : {0} U ⎨ ⎬ ( ) 2 + 1 π k ⎩ ⎭ k∈z b.2η (1 + η) + η 2x 2 − 2 − y + 2 2 x − 1 x + 1 + 2 − y x2 1 − = ≤ < <ε 2 y 2 2y 2y ( ) 8. y ) = ⎛ x2 y2 x y + (x − y )2 2 2 nu are limită în origine deşi limitele ei iterate sunt ⎟ egale ⎜ ⎜ lim lim f (x.) Să se calculeze: lim y →0 1 − cos x 2 + y 2 x →0 x 2 + y 2 x 2 y 2 ( ( ) ).) Să se arate că funcţia f (x.) f (x. parabola de ecuaţie y = x 2 10. y > 0 x= y=0 R :continuă pe R 2 \ {0. y ) = lim lim f (x. y ) = ′ ) de pe R: Se poate alege un şir (Pn ) de puncte de pe prima bisectoare şi un altul (Pn 1 + x2 − y ( 1 ) nu are limită. y ) = ⎨ 2 2 x +y ⎪ ⎪ ⎩0 1 ⎧ ⎪ b.) f (x. y ) = xy + 1 xy − 1 R: Punctele hiperbolei echilatere xy = 1 12. 0) 22 .) f (x. funcţia f (x.) f (x.) Să se găsească punctele de discontinuitate ale funcţiilor: a. R: ∞ 9. y ) = ⎨ (1 + xy ) x + y ⎪ ⎩1 dacă x 2 + y 2 ≠ 0 x= y=0 dacă x.) Să se studieze continuitatea funcţiilor: ⎧ 2 2 ⎪ 1− 1− x − y a. ⎝ x→0 y→0 1 x y →0 x→0 ⎞ ⎠ 11. 0} R: continuă pe domeniul de definiţie ⎧ x2 y ⎪ c.

I fiind un interval deschis (domeniu) din R. ( ) Soluţie. atunci spunem că f este de clasă f ∈ C n (I ). Din punct de vedere geometric f ′(x 0 ) reprezintă panta x⎯ ⎯→ f ′(x ) f′ punctual M 0 (x 0 . f ⋅ g sunt de n ori ( f + g )(n ) = f (n ) + g (n ) ∀ n ≥ 1 derivabile pe I şi k ( f ⋅ g )(n ) = ∑ C n 0 n f (n− k ) g (k ) (formula lui Leibniz). g ( x) = x + x + 1 . DERIVATA UNEI FUNCŢII DE O SINGURĂ VARIABILĂ 1. ⎩ch x pentru n par Aplicând formula lui Leibniz. Spunem că f f (x ) − f (x 0 ) este derivabilă în x0 ∈ I . dacă f este derivabilă în orice punct x ∈ I . dacă există şi este finită limita f ′(x ) = lim . x − x0 x → x0 Limita de sus se numeşte derivata funcţiei f în x0 şi este un număr. dacă funcţia f (n −1) este la rândul ei derivabilă pe I. deci f ′( x 0 ) = tg α Spunem că funcţia f este derivabilă pe I.K C n (I ) şi scriem Dacă f admite derivate până la ordinul n continue pe I. În acest caz aplicaţia f ′ : I → R dată de tangentei M 0 T la curba de ecuaţie y = f ( x) în ∀x ∈ I se numeşte derivata funcţiei f. atunci funcţiile f + g . avem deci 0 1 2 3 h (100 ) = ( f ⋅ g )(100 ) = C100 f (100 ) g + C100 f (99 ) g ′ + C100 f (98 ) g ′′ + C100 f (97 ) g ′′′ . Notând f ( x) = chx . Derivata Fie funcţia f : I ⊂ R → R . ′ Se defineşte derivata de ordinul n a funcţiei f prin formula f (n ) = f (n −1) unde f (0 ) = f .2. ( ) n = 1. avem f ′(x ) = shx g ′(x ) = 3x 2 f ′′(x ) = chx g ′′(x ) = 6 x ⎧sh x pentru n impar g ′′′(x ) = 6 f (n ) ( x ) = ⎨ g (n ) ( x ) = 0 pentru n ≥ 4 .III. Să se calculeze h (100 ) dacă h ( x) = x 3 + x + 1 ch x . 3 23 . f (x 0 )) . Dacă f şi g sunt de n ori derivabile pe I. Exemplu.

h ) . În loc să calculăm valorile lui f în x 0 şi x 0 + h . ω (x 0 .h (100 ) (x ) = x 3 + x + 1 chx + 100 3x 2 + 1 shx + 3 ( = (x ) ( ) + 29701x + 1 chx + 300 x 2 + 970300 chx . h ). h ) f ′ (x0 ) h + ω (x0 . sau o funcţie ω (x 0 . Diferenţiala Δf = f ( x + h ) − f ( x ) . deci Δ2 f = Δ (Δf ) = g (x + h ) − g (x ) = f (x + 2h ) − 2 f ( x + h ) + f (x ). h ) h cu α ( x 0 . h ) Δf 1 = lim =1 + =1 . h numindu-se pas. lim h → 0 f ′ (x0 ) h h → 0 f ′ (x0 ) h f ′ (x0 ) h pentru h suficient de mic are loc aproximarea Deoarece lim f (x 0 + h ) − f (x 0 ) ≈ f ′ (x 0 ) h care este foarte utilă în calculul creşterii funcţiei f. Se numeşte diferenţă de ordinul I a funcţiei f variaţia Diferenţa de ordinul doi a lui f este diferenţa de ordinul întâi a funcţiei g ( x ) = Δ f ( x. h → f ′ ( x0 ) h Graficul funcţiei liniare d f ( x0 ) este o dreaptă ce trece prin origine de pantă tg ϕ = f ′ (x 0 ) Din punct de vedere geometric MN = Δ f NT = NM 0 tg ϕ = h f ′(x 0 ) = d f (x0 )(h ) 24 . h ) h → 0 când h → 0. Prin inducţie se defineşte diferenţa de ordinul n Δ n f = Δ Δn −1 f şi are loc formula Δ n ( ) f= k =0 ∑ (−1) k C nk f [x + (n − k ) h] . Diferenţiala funcţiei f în x0 este funcţia liniară (de h ) definită pe R notată cu d f ( x 0 ) : d f (x 0 ) ( h) = f ′ (x 0 ) h. Din lim Δf rezultă că există o funcţie α x . h ) aşa ca Δ f = f ′(x0 ) h + ω (x0 . h ) ( ) f (x 0 + h ) − f (x 0 ) = f ′(x 0 ) h şi ω (x0 . h →0 n Fie funcţia f derivabilă în x 0 ∈ I şi Δx = x − x 0 = h . ) ( 100 ⋅ 99 100 ⋅ 99 ⋅ 98 ⋅ 6 x chx + ⋅ 6 shx = 1⋅ 2 1⋅ 2 ⋅ 3 ) 2. Fie f : I → R . este mai simplu de efectuat produsul f ′ (x 0 ) h care este o funcţie liniară de h. Notaţia completă este Δf ( x. Definiţie. h astfel încât = f ′(x 0 ) + α (x 0 . h ) → 0 când h → 0 .

1 ≈ 61. Avem A′ = 2 π r .) d ⎜ ⎜g⎟ ⎟= g2 ⎝ ⎠ 4.1 .5 m dacă mărim raza cu 0.5 ⋅ 0. Exemplu. 25 .) d ( fg ) = gdf + fdg ⎛ f ⎞ gdf − fdg 3. atunci diferenţiala de ordinul n a lui f în x0 este d n f ( x 0 )(h ) = f (n ) (x 0 ) h n şi după cum se poate observa este un polinom de gradul n în h. Reiese de aici notaţia diferenţială pentru derivata f (n ) (x ) = dn f dx n . Dacă f este de n ori derivabilă pe I. avem g ′ ( x ) = 1 şi şi ∀ h ∈ R . deci 2 Δ A ≈ d A = A′ (r0 ) h = 2 π r0 h = 2π ⋅ 98. atunci putem scrie d n f = f (n ) (x ) d x n unde d x n = (d x )n = h n . Observaţii 1. Astfel formula de sus se obişnuieşte a fi scrisă sub forma d f (x ) = f ′ (x ) d x sau omiţând a scrie variabilele în primul membru d f = f ′ (x ) d x . În cazul aplicaţiei identice g (x ) ≡ x . atunci d f (x )(h ) = f ′ (x ) h ∀ x ∈ I .. De aici rezultă notaţia lui Leibniz pentru derivata lui f. dacă f este de n ori derivabilă în x0 .858 m 2 .1 m? Soluţie.) d ( f + g ) = d f + d g 2. d 2 f (x0 )(h ) = f ′ (x0 ) h 2 dacă f este de două ori derivabilă în x0 . Aria cercului este A = π r . r0 = 98. Dacă funcţia f este derivabilă pe I. Diferenţiale de ordin superior Diferenţiala de ordinul doi a funcţiei f în x 0 ∈ I se defineşte prin formula d (g o f )(x ) = (g o f )′ (x ) dx = g ′ ( f ( x )) f ′ (x ) dx = g ′ ( f ) d f (x ) ∀ x∈ I . În mod analog. f ′ (x ) = Regulile de diferenţiere decurg din cele de derivare şi sunt: 1. dx d g ( x )(h ) = d x(h ) = h ∀ x ∈ I Ea pune în evidenţă proprietatea diferenţialei de invarianţă a formei diferenţialei şi anume faptul că regula de diferenţiere a funcţiei compuse e aceeaşi ca şi când f ar fi variabilă independentă. h = r − r0 = 0. Cu cât creşte aria unui cerc de rază 98.) La formulele ce definesc diferenţialele de ordin superior se poate ajunge diferenţiind succesiv diferenţiala de ordinul întâi ca funcţie de x .Relaţia de aproximaţie f (x 0 + h ) − f ( x 0 ) ≈ d f (x 0 )(h ) exprimă faptul că segmentul TM poate fi făcut oricât de mic dacă se ia creşterea h suficient de mică.5 .) d (g o f ) = g ′ ( f ) df Ultima rezultă din aceea că d f .

P ′ ( x) = A1 + 2 A2 ( x − x0 ) − 3 A3 (x − x 0 )2 + L + nAn (x − x 0 )n−1 P ′′ ( x) = 2 A2 + 3 ⋅ 2 A3 (x − x 0 ) + 4 ⋅ 3 A4 (x − x 0 )2 + L + n (n − 1)An (x − x 0 )n − 2 P (n ) ( x) = n (n − 1)(n − 2 )K 2 ⋅ 1An . 26 . n astfel ca Derivând succesiv avem: Fiind dat polinomul de gradul n. deoarece h fiind independent de x. A2 = P ′′ (x 0 ) . ne propunem P ( x ) = A0 + A1 (x − x 0 ) + A2 (x − x 0 )2 + L + An ( x − x 0 )n . Este evident că în general f ( x ) ≠ Tn ( x ). avem d (df ) = d ( f ′ (x ) h ) = d ( f ′(x )) h = f ′′ (x ) h 2 = d 2 f etc. P ′′ (x0 ) =2 ! A2 .K .K . Aceasta înseamnă să determinăm coeficienţii Ai i = 0.) 3. Pentru o funcţie oarecare f de n ori derivabilă pe un interval I se poate scrie polinomul Tn ( x ) = f ( x 0 ) + ( x − x 0 )n x − x0 f ′(x 0 ) + L + f 1! n! n (x 0 ) numit polinomul lui Taylor de grad n corespunzător funcţiei f în x0 ∈ I . obţinem P (x 0 ) = A0 . P (n ) (x0 ) = n ! An de unde A0 = P (x 0 ) . Taylor (1685 – 1731). P ′ (x 0 ) = A1 .Într-adevăr. An = P (n ) (x 0 ) 1! 2! n! (x − x0 )2 ′′ ( x − x 0 ) n (n ) x − x0 P ′ (x 0 ) + P (x 0 ) + L + P (x 0 ) 1! 2! n! numită formula lui Taylor * pentru polinoame. Δn f În cazul unei funcţii date tabelar se face aproximarea f (n ) ( x ) ≈ n (vezi exemplul de Δx la Derivarea numerică. în procesul de diferenţiere se comportă ca o constantă. Funcţia Rn ( x ) cu proprietatea f ( x ) = Tn ( x ) + R n ( x ) se numeşte restul de ordinul n al polinomului lui Taylor Se obţine astfel formula * B. M Făcând x = x0 . diferenţiala de ordinul n şi diferenţa de ordinul n se aproximează una pe alta.) În diverse probleme practice. matematician englez. A1 = şi P ( x ) = P (x 0 ) + 1 1 1 P ′ (x 0 ) . 2. Formula lui Taylor să-l dezvoltăm după puterile lui x − x0 unde x0 este o valoare particulară a lui x . P (x ) = a 0 + a1 x + a 2 x 2 + L + a n x n .

există c ∈( x0 . adică atât cele două k = 0. x ) astfel încât ⎛ Teorema (Taylor. prin urmare şi (x − c ) n! n f (n +1) (c ) = (n + 1)(x − c )n M de unde M = 1 f (n + 1) ( c ) (n + 1)! Rn ( x ) = ( x − x 0 )n + 1 (n + 1)! f (n +1) ( c ) . Vom determina numărul M astfel încât restul să aibă forma R n ( x ) = ( x − x 0 )n + 1 M . cât şi derivatele lor până la ordinul n sunt egale în x . x ) astfel încât ϕ′ (c ) = 0 . atunci oricare ar fi ⎞ n ⎜x− x ⎟ x − x0 0 ⎠ f (n ) (x ) + (x − x 0 ) f ( x) = f (x 0 ) + f ′ (x 0 ) + L + ⎝ 0 n! (n + 1)! 1! n +1 f ( n + 1) ( c ) : Demonstraţie. Conform teoremei lui Rolle ** există c ∈(x0 .) Dacă f este de n + 1 ori derivabilă pe intervalul I. Observaţie. Dar ϕ′ ( t ) = Formula lui Taylor va deveni atunci (x − x0 )n (n ) x − x0 f ( x ) = f (x 0 ) + f ′ (x 0 ) + L + f ( x 0 ) + ( x − x 0 )n + 1 M . x0 ∈ I . ϕ (x 0 ) = f (x ) . n! 1! Să considerăm pe I următoarea funcţie derivabilă x −t (x − t )n f (n ) (t ) + (x − t )n +1 M ϕ (t ) = f (t ) + f ′(t ) + L + n! 1! ( x − t )n n! f n +1 ( t ) − (n + 1)(x − t )n M . Observaţii Rn ( x ) ( x − x 0 )n + 1 M = 0 .L. eroarea comisă în acest caz este mai mică decât sup R n ( x ) . Rolle(1652 – 1719) matematician francez.) x → x lim = lim 0 x → x0 ( x − x )n x → x0 ( x − x 0 )n ( x − x 0 )n 0 De aceea făcând aproximarea f ( x ) ≈ Tn ( x ) pe intervalul considerat.) În cazul particular x0 = 0 . Lagrange (1736 – 1813). x∈ I 2. n funcţii. a fost primul care şi-a demonstrat teorema dar numai pentru polinoame.f (x ) = f (x0 ) + ( x − x 0 ) n (n ) x − x0 f ′(x0 ) + L + f ( x 0 ) + Rn ( x ) 1! n! numită formula lui Taylor. se obţine formula lui MacLaurin * J. ** * 27 . Funcţiile f şi Tn au în x0 un contact de ordinul n. Rn ( x ) → 0 când deoarece 1. şi să observăm că ϕ (x ) = f (x ) . faimos matematician francez M. T (k ) ( x ) = f (k ) (x ) 0 n n 0 Teorema ce urmează dă restul Rn sub forma lui Lagrange * punctele x .

Atunci cu c ∈(0 . x ) . x ) *** K. formula lui Mac Laurin ia forma 1 1 1 f ( x ) = f ( 0 ) + d f ( 0 ) +L+ d n f ( 0 ) + + d n +1 f ( c ) (n + 1)! 1! n! Exemple 1. x ) + − + L + (− 1)n − 1 + (− 1)n ⋅ 2 3 4 n n + 1 (1 + c )n+ 1 ln (1 + x ) = x − x 2.) Fie f ( x) = ln (1 + x ). f ( 0 )+ f ′( 0 ) + L + 1! (n + 1)! n! 3.Mac Laurin (1698 – 1746).) Făcând notaţia h = x − x0 . f ( 0) = 0 f ′(x ) = 1 1+ x 1 f ′(0) = 1 f ′′(0) = − 1 f ′′(x ) = − (1 + x )2 M (n − 1)! f (n ) (x ) = (− 1)n − 1 (1 + x )n n! f (n + 1) (x ) = (− 1)n (1 + x )n + 1 M f (n ) (0) = (− 1)n − 1 (n − 1)! f (n + 1) (c ) = (− 1)n n! (1 + c )n + 1 Cu formula lui Mac Laurin avem ln (1 + x ) = adică (n − 1)! x n + (− 1)n n ! ⋅ x n + 1 x x 2 2 ! 3 3! 4 − + x − x + L + (− 1)n − 1 (n + 1)! (1 + c )n− 1 1! 2 ! 3 ! 4! n! x2 x3 x4 xn x n +1 1 cu c ∈ (0 . cu ajutorul diferenţialelor 1 1 1 f (x ) = f ( x 0 ) + d f (x 0 ) + L + d n f (x 0 ) + − d n + 1 f (c ) unde c ∈(x0 . formula lui Taylor poate fi scrisă şi sub forma h h n (n ) h n + 1 (n + 1) f ′(x 0 ) + L + f (x 0 ) + f (x0 + θh) n! 1! (n + 1)! unde 0 < θ <1 . x ) . sau simbolic. 28 . x ) . (n + 1)! n! 1! f (x 0 + h ) = f (x 0 ) + În particular.) e = 1 + x x2 x n x n +1 c + +L+ + e n ! (n + 1)! 1! 2 ! cu c ∈ (0 .f ( x )= f ( 0 )+ x n +1 x n (n ) x f (n + 1) ( c ) cu c ∈(0 . matematician scoţian.

30 ≈ 3 + 1 1 3 1 1 32 ⎛ 2 ⎞ 1 ⋅ ⋅ 2 + ⎜ − 2 ⎟ ⋅ 5 = 3 + − 5 ≈ 3.) sin x = x − x2 x4 x6 x7 + − + M 2! 4! 6! 7! cu M ≤ 1. Aplicaţii ale formulei lui Taylor Calculul aproximativ Exemple 1.) Cu ce eroare aproximează polinomul lui Taylor de gradul 3 funcţia f (x ) = sin x pe 1 x < ? 2 Soluţie. cu M ≤ 1. Fie f (x ) = 3 3 30 . x şi x 0 = 27 = 3 3 . Folosind formula lui Taylor f (x ) = f (x 0 ) + f (x ) = x f ′(x ) = 1 3 (x − x 0 )2 ′′ x − x0 f ′ (x 0 ) + f (x 0 ) + R 2 (x ) în care 1! 2! f (x 0 ) = 3 1 f ′(x 0 ) = ⋅ 3 − 2 3 1 −2 3 x 3 2 −5 f ′′(x ) = − 2 x 3 3 f ′′( x 0 ) = − f ′′′(c ) = 3 2 3 2 3 ⋅ 3 −5 27 < c < x . f ′′′(x ) = 10 3 3 x −8 3 10 3 3 c −8 găsim pentru x = 30 .) Să se calculeze cu aproximaţie Soluţie. 3! 3 3 3 3 c 3 cu eroarea R 2 ( x) = (x − x 0 )3 3! 2.0026 4! 2 ⋅ 4! R3 ( x ) = 29 . Avem sin x = x − x3 x3 + R3 (x ) sin x ≈ x − cu eroarea 3! 3! x4 1 sin c < 4 = 0.1071 9 3 1! 3 3 2! ⎝ 3 ⎠ 3 f ′′′(c ) = 3 3 10 1 5 1 5 ⋅ 3 ⋅ 8 < ⋅ 8 = 9 = 0.3.00025 . x3 x5 x 7 x8 + − + M 3! 5 ! 7 ! 8 ! 4.) cos x = 1 − 4.

x 0 este punct de inflexiune . f (n ) (x0 ) ≠ 0 .446455 cu eroarea mai mică decât 0. 7 Convexitatea şi concavitatea unei funcţii O funcţie f derivabilă pe I este convexă sau concavă pe I după cum tangenta în orice punct al graficului ei se află sub sau deasupra graficului. Deoarece ecuaţia tangentei M 0T este y − f (x 0 ) = f ′(x0 )(x − x0 ) . Dacă f este de n + 1 ori derivabilă pe I şi f ′′(x0 ) = f ′′′(x0 ) = L = f (n −1) (x 0 ) = 0 . T3′ T3 ∞ Se ştie din teorema lui Fermat * că * −2 2 3 2 2 3 −∞ P. f este ⎨ ⎪ (n ) ⎨ ⎪ ⎩concavă dacă f (x 0 ) < 0 ⎪ ⎪n = impar . Un punct în care funcţia îşi schimbă concavitatea se numeşte punct de inflexiune.0026. T3 ′ (x ) = 1 − 3! 2 ⎡ 1 1⎤ A se observa cât sunt de apropiate graficele celor două funcţii pe intervalul ⎢− . ⎥ . Fermat (1601 – 1665) matematician francez. atunci cu formula lui Taylor avem E = ( x − x 0 )n ⎡ n! ⎢f ⎣ (n ) ( x 0 )+ x − x0 (n + 1) ⎤ (c )⎥ .În ⎣ 2 2⎦ Π particular sin ≈ 0. 30 .T3 (x ) = x − x3 x2 . f n +1 ⎦ de unde rezultă că atunci când (n ) ⎧ ⎧ ⎪convexă dacă f (x 0 ) > 0 ⎪ n = par. poziţia tangentei faţă de grafic este dată de semnul expresiei E = f (x ) − y = f (x ) − f (x 0 ) − f ′(x 0 )(x−x 0 ) într-o vecinătate a lui x0 şi anume f este convexă dacă E > 0 şi f este concavă dacă E <0 . ⎩ Condiţii suficiente de extrem Punctul x0 este punct de maxim x −∞ − − 2 0 + 2 0 − ∞ sau de minim pentru f după cum expresia E = f (x ) − f (x0 ) este < 0 sau > 0 într-o vecinătate a lui x0 .

2 = − 3 ± 3 pentru care f ′′′ x1. deci şi acestea sunt puncte de inflexiune. f ′′′(x ) = x 3 + 9 x 2 + 18x + 6 e x . În acest caz ⎧ maxim daca f (n ) (x 0 ) < 0 ⎪ x 0 este punct de ⎨ (n ) ⎪ ⎩minim daca f (x 0 ) > 0 .punctele de extrem ale lui f se găsesc printre rădăcinile derivatei. Deoarece ln (1 + 2 x ) = 2 x − avem l = lim (2 x )2 + (2 x )3 2 3 + x 4 M 1 . x] . x = −3. expresie care menţine semn constant numai pentru n par. Să presupunem că f este de n + 1 ori derivabilă pe I şi că f ′(x0 ) = f ′′(x0 ) = L = f (n− 1) (x0 ) = 0 . b] cu un polinom de interpolare). f ′′′(0) ≠ 0 . 2 ≠ 0 . atunci ea poate fi f (x + h ) − f (x ) = f (x − h ) − f (x ) = h h2 h3 f ′(x ) + f ′′(x ) + f ′′′(ξ ) 1! 2! 3! cu ξ ∈[x . Cu formula lui Taylor E are expresia de sus. x + h] . f ′′(3) > 0 . η∈[x − h . Avem f ′(x ) = x (x + 3) e . rezultă că x = 0 este punct de inflexiune. 4 x 3 + x 4 (M 1 − M 2 ) x3 x→0 = 4. Rădăcinile ecuaţiei f ′(0 ) ≠ 0 . f (n ) (x0 ) ≠ 0 . Deoarece f ′′(0) = 0. Exemplu. C 3 ( dacă f este dată tabelar. ( ) ( ) ( ) Ridicarea nedeterminărilor Exemplu. sin 2 x = 2 x − (2 x )3 + x 4 M 3! 2. de unde h h2 h3 f ′(x ) + f ′′(x ) − f ′′′(η) 1! 2! 3! f ′( x ) ≈ panta lui AB f (x + h ) − f (x − h ) h 2 [ f ′′′(ξ) + f ′′′(η)] − 2h 12 f (x + h ) − 2 f (x ) + f (x − h ) h f ′′(x ) = − [ f ′′′(ξ ) + f ′′′(η)]. Să se calculeze l = lim x→0 ln (1 + 2 x ) − sin 2 x + 2 x 2 x3 Soluţie. 6 h2 f ′(x ) = 31 . f ′′(x ) = x x 2 + 6 x + 6 e x . Derivarea numerică Fie funcţia f : [a . b ]→ R de clasă aproximată pe Aplicând formula lui Taylor avem [a . rezultă că x = − 3 este punct de minim Ecuaţia f ′′(x ) = 0 are şi rădăcinile x1 . sunt x = 0. f (n ) (x0 ) = 0 . Din f ′(3) = 0. Fie f ( x) = x 2 x 3 x e .

05 0. pentru a > 0 x b.06 0.000 Exerciţii 1.b] .04 0.000 30.În ipoteza că f ′′(x ) ≤ M pentru x ∈[a . atunci având în vedere că pasul h = Δt = 0. ε2 ≤ .08 s 0 2 6 13 23 35 50 66 83 Δ2 s 2 4 7 10 12 15 16 17 2 3 3 2 3 1 1 200 400 400 1000 1200 1500 1600 1700 20.000 30.01 0. Să se demonstreze justeţea ei. Exemplu.) f (x ) = x x + x a + a x .07 0. T 0.02 0.) Pentru a construi tangenta într-un punct M al lănţişorului y = a ch x α se foloseşte următoarea metodă: Pe semicercul de diametru MN unde N este proiecţia lui M pe axa Ox se duce coarda PN =a .000 30.) f ( x ) = 3. 12 6 3 În acest fel se pot calcula derivatele unei funcţii date tabular în puncte echidistante. Dacă mişcarea unui mobil este dată în primele două coloane ale tabelului alăturat.00 0.01 .000 20.) Să se calculeze f ′(x ) dacă a x a. erorile absolute ε1 şi ε 2 care se fac în aproximările f ′(x ) ≈ f ′′(x ) ≈ f (x + h ) − f (x − h ) Δf = 2h h f (x + h ) − 2 f (x ) + f (x − h ) Δ2 f = 2 2h h admit evaluările: ε1 ≤ h2 Mh 2 Mh ⋅ 2M = .03 0. 2.000 10.000 10.) Să se arate că (x+1)3 4 ( x − 2) 3 3 ( x − 3) 2 după ce în prealabil a fost logaritmat 32 . viteza v = ds d 2s şi acceleraţia a = pot fi şi ele determinate dt d t2 Δ2 s v≈ Δs Δt a≈ Δ2 s Δt 2 tabelar după cum se observă în ultimele două coloane.

( x −1000 ) dacă y=x e y= 3 −x d 100 y dacă n 1+ x 1− x d. şi să se calculeze cu aproximaţie f (1. 2 dx ⎝ dx ⎠ 2 b.005).) sin 4 x + cos 4 x c.) Să se determine punctele de extrem ale funcţiei f (x ) = x e . atunci x y d2y ⎛ dy ⎞ = ⎜ x −y⎟ . n x 1 ⎡⎛ ⎤ 3 2 x⎞ x ⎢ b.) − x 40 + x 20 după puterile lui x−1 1 1 1+ x ≈ 1+ x − x 2 pentru x = 0. 8.) 6..) Să se calculeze a.) Să se calculeze eroarea în aproximările a.) 7..) dacă (a +bx ) e x = x .) d y c.) e ≈ 2+ 9.) 1 1 1 + + 2! 3! 4! R :< 3 1 = 5! 40 Folosind formula lui Taylor a.) d f (x ) dacă f (x ) = x + 2 x+ 2 e − x 5.) (2.) variaţia funcţiei y = 1+ cos x π π 1 când x variază de la la + 3 3 100 1−cos x R : −0.037 )2 +5 Folosind formula lui Taylor să se scrie funcţia f ( x) = x −3x +1 Să se scrie primii trei termeni ai dezvoltării funcţiei f (x ) = x 80 ( 2 ) 3 după puterile lui x.) să se determine a şi b astfel încât lim x→0 x +(a +b cos x ) sin x x5 să fie finită. n ∈ N.355 b.3 a.2 2 8 R : inferioarã lui 1 2 ⋅ 10 3 b.) Folosind diferenţiala să se calculeze cu aproximaţie 2 ( ) a.) ( )( ) =4 n n −1 nπ ⎞ ⎛ cos ⎜ 4 x + ⎟ n∈ N 2 ⎠ ⎝ 1 x n +1 dn ⎛1⎞ f (n ) ⎜ ⎟=(−1)n n dx ⎝ x⎠ ⎡ n −1 ⎢x f ⎣ ⎛ 1 ⎞⎤ ⎜ ⎟⎥ ⎝ x ⎠⎦ R : 1000 ! h 4.037 )2 −3 (2.) 3 dacă f ( x ) = x( x −1) ( x −2 ).) să se calculeze lim ⎜ x − x + ⎟e − x 6 +1 ⎥ 2⎠ ⎥ x→∞ ⎢ ⎣⎝ ⎦ R : n par ⇒ x = 0 x = −n n impar ⇒ x = -n punct de minim punct de maxim punct de minim 33 . x ∈ R.) df (0 ) (h ) b. 10.0693 R : 0.

y = y 0 reprezintă un plan paralel cu planul xOz. y 0 ) < ε c ϕ ( x ) − ϕ ( x0 ) < ε deci continuitatea lui ϕ în x 0 . Funcţia f este parţial continuă în raport cu y în P0 . observăm că x − x 0 < η ⇒ f (x . y0 ) = ϕ ( x ) . y 0 )∈ D Fie D1 = x (x .IV. Propoziţie. Spunem că funcţia f este parţial continuă în raport cu variabila x în P0 dacă funcţia ϕ este continuă în x0 . În planul y = y0 ecuaţia curbei C1 este z = f ( x . y 0 )∈ D { } şi D2 = {y (x0 . Deci continuitatea parţială a lui f în raport cu variabila x în P0 înseamnă continuitatea curbei C1 în M 0 (x 0 . Dacă f este continuă în P0 . y ) sunt funcţii de o singură variabilă. y )∈ D} Funcţiile ϕ : D1 → R . ψ ( y ) = f (x 0 . f (x 0 . 34 . Demonstraţie. Din punct de vedere geometric. DERIVATELE PARŢIALE ALE UNEI FUNCŢII REALE DE MAI MULTE VARIABILE 1. Definiţie. Continuitate şi derivabilitate parţială Fie f : D ⊂ R 2 → R D fiind o mulţime deschisă şi P0 (x0 . y ) după curba C1 . y ) − f (x 0 . Continuitatea lui f în P0 înseamnă ∀ ε > 0 ∃ η (ε ) astfel încât x − x0 < η ⇒ f (x . y 0 ) ψ : D 2 → R . y 0 . y 0 ) ) . y 0 ) < ε y − y0 < η Făcând y = y 0 . ϕ (x ) = f (x . dacă funcţia ψ este continuă în y 0 . atunci f este continuă în raport cu toate variabilele sale în P0 . Acesta taie suprafaţa de ecuaţie z = f ( x. y 0 ) − f (x 0 .

y)= 0⋅ y 0+ y2 = 0 = f (0. Spunem că funcţia f este parţial derivabilă în raport cu variabila x în P0 . neavând limită în acest punct. f y ′ = x 2 cos xy . 0) ⎪ Exemplu. Teoremă. Funcţia f ( x . y ) = ⎨ x 2 + y 2 dacă x= y=0 ⎪ 0 ⎩ nu este continuă în origine. y ) = x sin xy are derivatele parţiale f x′ = sin xy + xy cos xy . f x M 0 T1 în M 0 (x0 . Definiţie. obţinem continuitatea lui ψ în y0 . y 0 .Analog. ∂y ′ (P0 ) = ϕ ′(x 0 ) reprezintă panta tangentei Geometric. fy Exemplu. dacă f este derivabilă în raport cu x în orice punct P ∈ D . 0) =ψ (0). f (x0 . Dar ϕ ( x ) = f ( x. Definiţie. 0) = ϕ (0) ψ (y)= f ( 0 . y 0 )) la curba C1 din planul y = y0 . Analog f y′ (P0 ) = tg β . 35 . y 0 . Funcţia f (x. Funcţia f este derivabilă parţial în raport cu variabila x pe domeniul D. Avem deci ∂f (P0 ) = lim f x . Observaţie. În acest caz aplicaţia f x′ : D → R dată de f x′ ⎯→ f x′ (P ) ∀ P ∈ D P ⎯⎯ se numeşte derivata parţială a lui f în raport cu x. y ) ≠ (0. Este evident că derivabilitatea parţială implică continuitatea parţială. 0 ) = x⋅0 x2 + 0 = 0 = f (0. Dacă funcţia f : D ⊂ R 2 → R are derivate parţiale mărginite într-o vecinătate V a punctului P0 . ′ sunt la rândul lor funcţii de două variabile Funcţiile f x′ . Următoarea teoremă dă condiţii suficiente de continuitate globală. după cum se va putea vedea din următorul ⎧ xy (x . dacă funcţia ϕ este derivabilă în x0 . (P0 ) . Analog se defineşte derivata parţială a lui f în raport cu y. Deci f x′ (P0 ) = tg α . Reciproca nu este în general adevărată. y 0 − f x0 . atunci f este continuă în P0 . x → x0 x − x0 ∂x ∂x În mod analog se defineşte derivata parţială a lui f în ∂f raport cu y în P0 . Derivata parţială a lui f în raport cu x în P0 este ϕ′(x 0 ) şi se notează f x′ (P0 ) sau ( ) ( ) ∂f (P0 ) . făcând x = x0 .

considerăm funcţia auxiliară ψ ( y ) = f (x . Dacă funcţia f admite într-o vecinătate a punctului P0 ′′ (P0 ) = f yx ′′ (P0 ) . y ) − f (x 0 . De exemplu ∂3 f ′ y = f x′′2 ′ care se mai poate nota şi f x′′2 . y ) + f (x 0 . y → y 0 ) . y 0 ) − f ( x 0 . x ) . f ′′ = f ′ ′ x2 x x xy x y yx f (P ) → f (P0 ) şi deci f este continuă în P0 . η ∈ ( y 0 . Se pot considera şi derivate parţiale de ordin mai mare decât doi. (H. y 0 ) . Avem ′ (x . η)( y − y 0 ) ≤ M ( x − x 0 − y − y 0 = f x′ (ξ . f y ∀ P ∈ D. y ) − f (x 0 . ′ şi f y ′ sunt mărginite pe D. y 0 ) şi funcţia auxiliară ϕ (x ) = f (x . Fie expresia E = f ( x . y ) . Derivate parţiale de ordin superior Derivatele parţiale de ordinul doi ale funcţiei f se definesc astfel: f ′′ = ( f ′ )′ . y ) − f x′ (ξ 1 . În general derivatele mixte f xy Următoarea teoremă dă condiţii suficiente ca ele să fie egale.Schwarz). y ∂ x2 ∂ y ( ) ′′ şi f yx ′′ nu sunt egale. y ) . y ) − f (x 0 . = f xy [ ] 36 . Avem unde ξ1 ∈ (x0 .Demonstraţie. y ) . derivate mixte de ordinul doi continue în P0 . y ) − f (x . x ) . f ′′ = f ′ ′ . Teoremă. ′′ (ξ 2 . Aplicând de două ori formula lui Lagrange. y 0 ) ≤ f (x . ( y) x y2 ( y) y dacă ele există. atunci funcţia f este continuă Consecinţă. y 0 ) = ) Este evident că atunci când P → P0 (x → x 0 . η 2 )(x − x 0 )( y − y 0 ) = f yx E = ϕ (x ) − ϕ (x 0 ) = ϕ ′(ξ 1 )(x − x 0 ) = [ f x′ (ξ 1 . y ) − f (x 0 . η 2 ) − f y ′ (x 0 . rezultă existenţa a două puncte ξ ∈ (x 0 . η1 ∈( y 0 . y ) astfel încât ′ (x 0 .A. η1 )(x − x 0 )( y − y 0 ). Fie M real astfel încât ′ (P ) ≤ M f x′ (P ) . Dacă funcţiile f x Observaţie. y ) − f ( x . f ′′ = ( f ′ )′ . atunci f xy Demonstraţie. pe D. Analog. x ) . η 2 ∈ ( y 0 . y )(x − x 0 ) + f y f (P ) − f (P0 ) = f (x . y ) + f (x 0 . y 0 )](x − x 0 ) = ′′ (ξ1 . Definiţiile ca şi rezultatele din acest paragraf se extind cu uşurinţă pentru funcţii cu mai mult de două variabile. η 2 ) ( y − y 0 ) = E = ψ ( y ) − ψ ( y 0 ) = ψ ′(η 2 )( y − y 0 ) = f y unde ξ 2 ∈ ( x 0 .

Fie x0 ∈[a . 37 .′′ (ξ1 . În ipoteza că f admite derivate parţiale de ordinul întâi continue. y ) = f (u ( x . y 0 ) = f yx ′′ (x0 . Avem F (x ) − f (x 0 ) f (u . Consecinţă. t x 2 . v 0 ) v − v 0 . v ) − f (u 0 . elveţian de origine.b] oarecare. y )) sunt date de formulele ∂ F ∂ f ∂u ∂ f ∂v ∂ F ∂ f ∂u ∂ f ∂v ⋅ . v0 )⋅ u ′(x0 ) + ∂ f (u 0 . Într-adevăr. v ) − f (u 0 . este valabilă identitatea x1 f x1 + x 2 f x′2 + x n f x′n = mf . v0 )⋅ v ′(x0 ) . F ′(x ) = Atunci funcţia compusă F (x ) = f (u (x ) . v ) − f (u 0 . v → v0 . y 0 ) . atunci ele sunt egale. n şi derivând în raport cu t relaţia (1) avem f u′1 ⋅ x1 + f u′2 ⋅ x 2 + .. ţinând seama de continuitatea derivatelor mixte în P0 obţinem f xy Consecinţă. v ) : D ⊂ R 2 → R cu derivate parţiale continue şi funcţiile u = u ( x) . Fie f (u . v( x . u = u ( x . y ). atunci derivatele parţiale ale funcţiei compuse (2) Observaţii F ( x . notând cu u i = t x i i = 1. u (x 0 ) = u 0 . Dacă f = f (u . K . K . Ţinând seama şi de continuitatea derivatelor parţiale rezultă F ( x ) − F (x 0 ) ∂ f lim (u 0 . v 0 ) = + = x − x0 x − x0 x − x0 Exemplu (Identitatea lui Euler * ). y ). în acest caz u i = x i . v ). v = v( x . K . x 2 . v(x 0 ) = v 0 . x n ) ∀ 0 ≠ t ∈ R . = ⋅ + ⋅ . x n ) se spune că este omogenă de grad (1) f (t x1 . b ]→ R derivabile. v = v ( x) definite pe [a . η1 ) = f yx ′′ (ξ 2 . când x → x0 avem u → u 0 . Dacă f admite derivate mixte continue pe D. v ) u − u 0 f (u 0 . = ⋅ + ∂ x ∂u ∂ x ∂v ∂ x ∂ y ∂u ∂ y ∂v ∂ y * Leonhard Euler (1707 – 1783). t x n ) = t m f (x1 . v ) − f (u 0 . + f u′n ⋅ x n = m t m −1 f Identitatea lui Euler rezultă acum făcând t = 1 . Derivarea funcţiilor compuse Teoremă. mare matematician fizician şi mecanician. v ) f (u 0 . y ).. η 2 ) . de unde prin trecere la limită când P → P0 şi Rezultă f xy ′′ (x0 . x 2 . ∂x ∂v f (u . ⋅ + ⋅ u − u0 x − x0 v − v0 x − x0 Trecând la limită. Membrul al Academiei de Ştiinţe din Petersburg. O funcţie f (x1 . v(x )) este derivabilă şi ∂f ∂f u ′(x ) + ⋅ v ′(x ) . = x x u − ∂ ∂v x → x0 0 = m (m ∈ R ) dacă Demonstraţie.

K . Dn ) ⎜ 2 ⎟ . 0 . atunci f este parţial derivabilă în P0 în raport cu toate variabilele sale şi Di = ∂f (P0 ) ∂ xi i = 1. Dacă f este diferenţiabilă în h.K .K . Fie f : D ⊂ R n → R . Definiţie.K . ∂u av 1) ∂2F ∂ f ∂ 2u ∂ f ∂ 2 v ∂2 f ⎛ ∂ v ⎞ ∂2 f ∂u ∂ v ∂2 f ⎛ ∂ u ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ 2 ⋅ ⋅ + + + ⋅ ⋅ + ⋅ = ⋅ ⎟ ⎜ ⎟ ∂ u ∂ x2 ∂ v ∂ x2 ∂ u∂ v ∂ x ∂ x ∂ v 2 ⎜ ∂ x2 ∂ u2 ⎝ ∂ x ⎠ ⎝∂x⎠ 2. Fie f diferenţiabilă în P0 . y )) . y ) . L fiind o aplicaţie liniară de h are forma ⎛ h1 ⎞ ⎜ ⎟ ⎜h ⎟ L ( h ) = D1 h1 + D2 h2 + K + Dn hn = (D1 D2 . hn ) este în P0 se scrie d f (P0 ) = f ′(P0 ) h . h2 . dacă există o aplicaţie liniară 2 2 2.K . n . ) ( hi ) = 0 rezultă ∂f (P0 ) = Di .) Formulele (2) se pot generaliza pentru funcţii cu mai mult de două variabile. xi0 .K .K . i = 1 . diferenţiala funcţiei f Teorema 1. x n − Di hi f xi0 . x n Din h →0 i lim ( şi L(h ) = Di hi . adică i ∂ xi hi Observaţia 1.K . Funcţia f este diferenţiabilă în punctul P0 ∈ D . x n − f xi0 . D 2 . atunci hi → 0 lim 0 f x i0 . dacă f este derivabilă în x0 . (u (x . D mulţime deschisă. Aşa de exemplu. h = (0 . Într-adevăr. M ⎜ ⎟ ⎜h ⎟ ⎝ n⎠ ( h →0 ) h = 0 unde h = (h1 . 0) avem h = hi Demonstraţie. xi0 + hi . L (h) se numeşte diferenţiala lui f în P0 şi se notează df (P0 ).K . 0 . În cazul funcţiilor de o singură variabilă diferenţiabilitatea şi derivabilitatea sunt noţiuni echivalente.n .K . Diferenţiabilitate f (P0 + h ) − f (P0 ) − L ( h ) L : R n → R astfel încât lim 0 0 aşa ca P0 + h = x1 + h1 .Pentru calculul derivatelor parţiale de ordinul doi ale lui F va trebui să avem în ∂f af vedere că . D n ) .K . xi0 + hi . Definind derivata funcţiei f în P0 prin f ′(P0 ) = (D1 . xi0 .K . x n ( ) ( )= D f (x 0 + h ) − f (x 0 ) − f ′(x 0 ) h →0 h 38 . x n + hn ∈ D . hi .K .K . În cazul particular când 0 0 − f xi0 . v(x .

adică nu orice funcţie care admite derivate parţiale este diferenţiabilă. Avem x= y=0 ⎪ 0 ⎩ f (0 . h )]h + [ f ′ (P ) + α = 0 f x′1 ξ1 . x n + hn − f ) ( )− f (x ) (x .K .K .K . h h1 + h2 după cum am văzut în §1. n în P0 . Observaţia 2. Fie f (x . x n + hn ⋅ h2 + K ) (P0 . xy ⎧ (x .K . = 0 . x2 . 0) f (x . h ) = 0 şi astfel ca h →0 Demonstraţie. n cu derivatelor parţiale f x proprietatea că lim α i (P0 . x 2 xn 0 1 0 + h2 . deci f este diferenţiabilă în x0 şi d f (x 0 ) = f ′(x 0 ) h . h ) i =1 . 0) . h2 ) − f (0 . deci f nu este diferenţiabilă în origine. x 2 0 + h2 . de unde lim α1h1 + L + α n hn f (P0 + h ) − f (P0 ) − L( h ) = lim ≤ h h h →0 h →0 ≤ lim h →0 (α 1 +L+ α n = 0 ) 39 .0 ) ⎪ 2 dacă Exemplu. h )]h2 + K + [ f x′ (P0 ) + α n (P0 . x n + hn + ) + hn + ) KKK ( +h + f ′ (x .K .K . x n = ( + f( = f ( 0 0 x1 + h1 . x n 0 0 2 .V). x2 . ξ )⋅ h = = [ f ′ (P ) + α (P . Dacă funcţia f admite derivate parţiale în raport cu toate variabilele într-o vecinătate a punctului P0 .când h → 0 (vezi §2 cap. x . h )]hn n = = L ( h ) + α1h1 + α 2 h2 + K + α n hn .K . y ) − f (0 . Aplicând de n ori formula lui Lagrange şi ţinând cont de continuitatea ( ) ( ) 0 0 0 0 0 0 f (P0 + h ) − f (P0 ) = f x1 + h1 . y ) = ⎨ x + y 2 .K . 0 ) = lim x→0 y x y →0 Pe de altă parte funcţia Teorema 1 arată că diferenţiabilitatea în x0 implică derivabilitatea în x0 şi că f (h1 . x n + hn 0 0 0 x1 + x2 + h2 . D1 = f ′(x0 ) .K . h2 ) → (0 . 0 ) ′ =0 . Teorema 2. y ) ≠ (0 . x n = 0 1 0 2 . f y (0 . Următoarea teoremă dă condiţii suficiente ca o funcţie să fie diferenţiabilă. 0 ) hh = 2 1 2 2 nu are limită când (h1 . x3 ( ) ( )⋅ h + f ′ (x .K . atunci f este diferenţiabilă în P0 . continue în P0 . x 2 + h2 . x2 . de unde df ( x 0 ) = f ′( x 0 ) h .ξ 2 ) 0 + h3 . x 2 + h2 . 0) = lim f x ′ (0 . Reciproca teoremei 1 nu este adevărată. x n + hn − f x1 .K . x 0 1 ) 0 0 0 1 . x n 0 n −1 n n 1 x2 n x1 0 1 0 1 x2 0 0 0 0 0 0 0 + f x1 . rezultă existenţa funcţiilor α i (P0 . 0 ) − f (0 . ′i i = 1. x n + hn − f x1 .

x 2 . + d xn ∂ x1 ∂ x2 ∂ xn Exemplu. n . ∂ x1 ∂ x2 ∂ xn În particular. Fie f (x . 2 n ⎠ ⎝ 1 Diferenţiala lui f se mai poate pune sub forma ⎛ ∂ ⎞ ∂ ∂ ⎟ d f =⎜ ⎜ ∂ x dx + ∂ x dx 2 + L + ∂ x dx n ⎟ f în care operatorul 2 n ⎝ 1 ⎠ ∂ ∂ ∂ d= d x1 + d x 2 + . h3 ) = 12 h1 − 4h2 − 4h3 . g d ( f + g)= d f + d g d ( f ⋅ g ) = gdf + fdg ⎛ f d⎜ ⎜g ⎝ ⎞ gdf − fdg ⎟ ⎟= g2 ⎠ d f (P ) = 3x 3 y 2 e z dx + 2 x 3 y e z dy + x 3 y 2 e z dz şi P0 ( − 1 . atunci f este diferenţiabilă pe D. iar d f (P0 ) = 12 dx − 4 dy − 4 dz sau d f (P0 )(h1 .) Dacă funcţiile f şi g au derivate parţiale de ordinul întâi continue pe D atunci funcţiile f (g ≠ 0) sunt diferenţiabile pe D şi f + g. ∂ x ⎟ . f ⋅ g . z ) = x y e 3 2 z care duce f în d f se numeşte operator diferenţial.0) . Consecinţă. K . Proprietăţi ale funcţiilor diferenţiabile: 1. ∂ x . ∂ x1 ∂ x2 ∂ xn d f ⎯→ d f (P ) ∀ P∈ D Aplicaţia d f dată de P ⎯⎯ d f(P)= ∂f ∂f ∂f d x1 + d x2 + L + d xn ∂ x1 ∂ x2 ∂ xn este diferenţiala funcţiei f d f = iar derivata funcţiei diferenţiale f este ⎛∂f ∂f ∂f ⎞ ⎟ f ′= ⎜ ⎜ ∂ x . y . atunci cum ∂f = 0 pentru j ≠ i ∂ xj Astfel ∂f ∂f ∂f ( P ) d x1 + ( P ) d x2 + L + ( P ) d xn . Dacă f admite derivate parţiale continue pe D. În acest caz ∂f ∂f ∂f d f ( P )= ( P ) h1 + ( P ) h2 + K + ( P ) hn ∀ P∈ D .. h2 . ∂ xi i = 1 .2 .deci f este diferenţiabilă în P0 . x n ) = xi şi ∂f = 1 . dacă f (x1 . adică diferenţiabilă în ∀ P ∈ D . rezultă d x i = hi .L . Atunci 40 ..

K . h → 0 şi cum L este funcţie liniară de h. Acesta înseamnă că f nu depinde de xi ( i = 1 . n) rezultă ∂f (P ) hi = 0 ∂xi ∀ P ∈ D. 1 cm şi 3 ΔV ≈ d V = = ∂V ∂V r3 π 2π dh+ dr =π dh+ rh d r = r (r d h + 2h d r ) = ∂h ∂r 3 3 3 π ⋅10 (10 ⋅ 0. Am văzut că diferenţiala de ordinul întâi a lui f în P0 este aplicaţia liniară df (P0 ): R n → R df (P0 )( h ) = ∂f ∑ ∂ x (P )h i =1 i 0 i 41 . hi .) Dacă f este diferenţiabilă. 0 ) cu hi ≠ 0 (i = 1 . fapt greu de bănuit de la început. de unde ∂f = 0 pe D. 2. 0 . dacă df (P ) = ∂f (P ) h1 + L + ∂f (P ) hn = 0 ∂x1 ∂x n ∀ P∈ D . 1 π r 2 h . h ) cu ω (P0 . Avem V = ∑ D h → 0 şi deci i i f (P ) → f (P0 ) volumului conului dacă mărim h cu 3 mm şi micşorăm r cu 1 mm. Într-adevăr. atunci pentru h = (0. n ) şi ∂xi deci f = const. n O funcţie f : D ⊂ R n → R care admite derivate parţiale de ordinul p continue pe D se Fie f ∈ C 2 (D ) şi P0 ∈ D . h ) ⎯⎯ ⎯ ⎯ ⎯→ 0 rezultă că atunci când h →0 h P → P0 . atunci f este continuă. Diferenţiale de ordin superior.Diferenţiabilitatea rezultă cu teorema precedentă iar formulele reies din calcul direct. De exemplu d ( f ⋅ g ) = ∑ ( fg )′ = ∑ (gf ′ + fg ′ )dx xi xi xi 1 1 n n i =g ∑ f ′ dx xi 1 n i +f ∑ g ′ dx xi 1 n i = gdf + fdg . Din f (P ) − f (P0 ) = L (h ) + ω (P0 . atunci f = const ⇒ df = 0 pe D. 3 − 2 ⋅ 30 ⋅ 0. 0 . d h = 0. 3. Reciproc .) Dacă f este diferenţiabilă. Să se studieze variaţia Soluţie. fie P0 ∈ D . h ) → 0 când h → 0 . 3 cm . L(h ) = 4. Înălţimea unui con este h = 30 cm . 1) = − 10 π cm 3 . d r = − 0. raza bazei r = 1 cm . K . Aplicaţie. 3 3 Volumul scade cu 10 π cm . spune că este de clasă C p (L ) şi se scrie f ∈ C p (D ). Este clar că f = const ⇒ df = 0 .) Variaţia funcţiei Δf = f (P ) − f (P0 ) ≈ d f (P0 ) deoarece ω (P0 .

∑∑ i =1 j =1 n n ∂ f (P0 ) hi h j ∂xi ∂x j ca fiind aplicaţia d p f (P0 ): R n → R dată de formula În mod asemănător. y )) este ′ dy = ( f u′ ⋅ u ′ ′ ⋅ u ′y + f v′ ⋅ v ′y dy = d F = Fx′ dx + F y x + f v′ ⋅ v ′ x ) dx + f u ′ du + f v′ dv . se defineşte diferenţiala de ordinul p a lui f în P0 ⎛∂ ⎞ ( p) ∂ ∂ ⎟ d p f (P0 )( h ) = ⎜ f (P0 ) ⎜ ∂ x h1 + ∂ x h2 + K + ∂ x hn ⎟ n 2 ⎝ 1 ⎠ ridicarea la putere fiind simbolică.1)(h1 . Observaţia 1. În acest caz avem n ⎛ n ∂f ⎞ n ⎛∂f ⎞ ⎛ n ⎞ ∂2 f ⎜ ⎟ ⎟ ⋅ hi = d (df ) = d ⎜ ⋅ hi ⎟ = d⎜ h j ⎟ hi = ⎜ ∂x ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ∂ x ∂ x ∂ x i i j i =1 ⎝ j = 1 ⎠ ⎝ i =1 ⎠ i =1 ⎝ i ⎠ ∑ ∑ ∑ ∑ = Observaţia 2. 1) = 2d x 2 + 24d x d y + 24d y 2 fy ⎪ ⎭ Evident că putem scrie şi d f (2. h2 ) = 4h1 + 12h2 2 d 2 f (2 . Diferenţiala funcţiei compuse F (x .1). Calculul diferenţialelor de ordin superior se poate face şi prin diferenţieri succesive folosind regulile de diferenţiere. y ) . Vom dovedi aceasta pentru p = 2 . j =1 ∑ n ∂2 f ⋅ hi h j = d 2 f . y ) = x y şi P0 (2 . y ) = f (u (x . 1)(h1 . 2 3 Exemplu. v (x . = f u′ u ′ x dx + u ′ y dy + f v′ v ′ x dx + v ′ y dy = f u ⎛ ∂ ⎞ ⎛ ∂ ⎞ ∂ ∂ d F =⎜ ⎜ ∂ x dx + ∂ y dy ⎟ ⎟ F =⎜ ⎜ ∂ u du + ∂ v dv ⎟ ⎟ f = df ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ se numeşte proprietatea de invarianţă a formei. h2 ) = 2 h12 + 24 h1 h2 + 24 h2 .Forma pătratică d f (P0 ): R n → R d 2 f (P0 )(h ) = se numeşte diferenţiala a II-a a lui f în P0 . dacă f ∈C p (D ) . ∂ xi ∂ x j ( ) ( ) ( ) Proprietatea că ⎛ ∂ ⎞ ∂ d 2F = ⎜ ⎜ ∂ x dx + ∂ y dy ⎟ ⎟ ⎝ ⎠ (2) ⎛ ∂ ⎞ ∂ F ≠⎜ ⎜ ∂ u du + ∂ v dv ⎟ ⎟ ⎝ ⎠ (2) f 42 . Fie f (x . Avem f x′ = 2 xy 3 ⎫ ′ d y = 2 xy 3 d x + 3 x 2 y 2 d y ⎪ d f = f x′ d x + f y 2 2 ⎬⇒ ′ = 3x y ⎪ fy ⎭ d f (2. adică i . Ea nu se mai păstrează la diferenţiala de ordinul doi. 1) = 4 d x + 12 d y ′′ d x d y + f ′′2 d y 2 = f x′′2 = 2 y 2 ⎫ d 2 f = f x′′2 d x 2 + 2 f xy y ⎪ ⎪ ′′ = 6 xy 2 ⎬ ⇒ f xy = 2 y 2 dx 2 + 12 xy 2 dxdy + 6 x 2 y dy 2 ′′2 = 6 x 2 y ⎪ d 2 f (2.

Făcând acum t = 1 . Dacă f ∈C n +1 (D ) . Observaţii. Avem 1 1 n 1 F ( t ) = F ( 0 ) + d F ( 0 ) +K+ d F ( 0 )+ d n + 1 F ( θ ) cu 0 < θ < 1 . y 0 ) + d f (x 0 . Aşadar 2 2 ⎛ ∂ ⎞ ∂ d 2F =⎜ ⎜ ∂ x dx + ∂ y dy ⎟ ⎟ ⎝ ⎠ (2 ) ⎛ ∂ ∂ ⎞ F =⎜ ⎜ ∂ u du + ∂ v ⎟ ⎟ ⎝ ⎠ (2 ) f + f u′ d 2 u + f v′ d 2 v . y1 ) este un punct ce aparţine segmentului (P0 . Funcţia compusă F ( t ) = f (x 0 + t (x − x 0 ) . y ) = f (x 0 . y ) şi P0 (x 0 . 1) În cazul particular în care n = 0 se obţine formula creşterilor finite a lui Lagrange pentru funcţii de mai multe variabile şi anume: f (P ) − f (P0 ) = d f (P1 ) h = f ′(P1 )(P − P0 ) P1 ∈ (P0 .. Analog găsim d F = d f . y1 ) (n + 1)! 1! n! 2 2 n n unde P1 ( x1 . + ⎥ ∂ x2 ⎦ ⎣ ∂ x1 * Scrierea formulei este simbolică. (n + 1)! 2 n! Dar pentru funcţia F (t ) = f (u (t ) . se obţine 1 1 1 f (x .. pentru că aici d f ( P0 ) = ⎢ n ( ) ( ) (n) f ( P0 ) 43 . y 0 + t ( y − y 0 )) este evident de F (1) = f (x .deoarece ′′ dudv + f v′′2 dv 2 + d 2 F = d (dF ) = d ( f u′ du + f v′ dv ) = f u′′2 du 2 + 2 f uv + f u′ d 2 u + f v′ d 2 v = d 2 f + f u′ d 2 u + f v′ d 2 v . iar d u şi d v fiind diferenţialele de ordinul doi ale unor funcţii (şi nu a unor variabile) nu sunt totdeauna nule. 1). y ) . Formula lui Taylor pentru funcţii de mai multe variabile Teoremă. P ) deoarece x1 = x 0 + θ (x − x 0 ) şi y1 = y 0 + θ ( y − y 0 ) cu θ ∈ (0 . P ) astfel încât f (P ) = f (P0 ) + d f (P0 ) + K + d n f (P0 ) + (n + 1)! 1! n! Fie f : D ⊂ R n → R . atunci oricare ar fi punctele P0 . Fie deci f = f (x . 3. D mulţime deschisă (n + 1 ) ori derivabilă pe [0.1 ] şi F (0) = f (x0 . Să-i aplicăm formula lui MacLaurin. P ) sau ⎡ ∂ ∂ 0 0 ⎤ x − x1 xk − xk + .v(t )) unde u = x0 + t (x − x 0 ) şi v = y 0 + t ( y − y 0 ) avem dF = df (proprietatea de invarianţă a formei) d 2 F = d 2 f + f u′ d 2 u + f v′ d 2 v = d 2 f deoarece în cazul de faţă d u = d v = 0 . y 0 ) + d n + 1 f (x1 . Demonstraţia o vom face în cazul particular când k = 2 . y 0 ) + K + d n f ( x 0 . y 0 ) . y 0 ) .există un punct 1 1 1 d n + 1 f (P1 ) * P1 ∈(P0 . P ∈ D .

ξ k ) x1 − x10 + ∂ x1 ( ) + unde ξ i ∈ x i 0 .) Să se dezvolte funcţia f (x . K . y ) = x 2 + y 2 −2 / 3 1 f x′ = ⋅ 2 x x 2 + y 2 3 −2 3 1 ′ = ⋅ 2 y x2 + y2 fy 3 1/3 ( ( ) ) P0 (1.. 05)2 2 2 . y ) = 3 x + y f (P ) − f (P0 ) ≈ Avem 1 1 d f (P0 ) + d 2 f (P0 ) unde P0 (1 . Din f x′ = 2 xy − 2 y + 4 x − 4 ′ = x 2 − 2x +1 fy f x′′3 = 0 ′ =2 f x′′2 y f x′′2 = 2 y + 4 ′′ = 2 x − 2 f xy ′′2 = 0 fy rezultă că d f (P0 ) = d 3 ′′′ 2 = 0 f xy ′′′ fy 3 =0 2 3 ′ (P0 ) dx + 3 f ′′2 ′ (P ) dx 2 dy + 3 f ′′′ 2 (P0 ) dx dy 2 + f ′′′ d f (P0 ) = f x′′3 (P0 ) dy 3 = 3 ⋅ 2 dx 2 dy .02)2 + (0 . y ) = x 2 y − 2 xy + 2 x 2 − 4 x + y + 2 după puterile lui x − 1 şi y+2.0 0 f (x1 . şi vom folosi aproximaţia Soluţie. Soluţie. x k ) − f x1 .K . 1. x k = ( ) ∂f (ξ1 . + d n f (P0 ) 1! 2! n! Exemple. 0 ). 1! 2! f (x . x y 0 xy y3 1 3 d f (P0 ) = (x − 1)2 ( y + 2).ξ k ) xk − x k0 ∂ x2 ∂ xk ( ) ( ) i =1 .K . Vom considera funcţia f ( x .K . K .0) 1 2 3 0 ( ) ⎫ 2 ⎪ ⎬ ⇒ df (P0 ) = dx 3 ⎪ ⎭ 44 .. y ) = 2) Să se calculeze cu aproximaţie (1 .K . x i ( ) ∂f ∂f 0 (ξ1 .ξ k ) x2 − x2 +L+ (ξ1 . 3! 3 f (P0 ) = 0 şi de unde f (x . Vom aplica formula lui Taylor funcţiei f în P0 (1 − 2 ) . 2) Formula lui Taylor poate fi folosită în calculul aproximativ având în vedere că variaţia funcţiei f 1 1 1 Δ f = f ( P ) − f (P0 ) ≈ d f (P0 ) + d 2 f (P0 ) + .

Punctul P0 ∈ D se numeşte punct de maxim pentru f dacă există o vecinătate V a lui P0 astfel încât f (P ) ≤ f (P0 ) ∀ P ∈V P0 punct de maxim P0 punct de minim Analog se defineşte punctul de minim.05 rezultă 2 ( ) −2 / 3 − 4 x ⋅ 2 x ( 3 9 4 −5 / 3 ′′ = − ⋅ 2 y ( ) f xy 9 2 4 ′′2 = ( )−2 / 3 − y ⋅ 2 y ( fy 3 9 f x′′2 = ) −5 / 3 − 2 9 3 (1 . 05)2 ≈1 + 2 1 ⎡ 2 2 ⎤ ⋅ 0 . Dacă f admite derivate parţiale de ordinul întâi întro vecinătate a punctului de extrem P0 . Definiţie. Dacă P0 ( x 0 . Fie aşadar D ⊂ R 2 o mulţime deschisă şi f : D → R . În mod analog se arată că f y funcţiei f se numeşte punct staţionar ( sau punct critic) pentru f .02 )2 + ⋅ (0 . Dar nu orice punct staţionar este punct de extrem. f y După cum am văzut mai sus orice punct de extrem este punct staţionar. 02)2 + (0 .05)2 ⎥ ≈ 1 . Fermat ϕ′ (x 0 ) = 0 adică f ′ (P0 ) = 0 .x 0 = 0 . 9 3 2 ⎪ ⎪ )−5 /3 3 ⎪ ⎪ ⎭ de unde având în vedere că d x = x . y 0 ) este punct de extrem pentru f . 0141222 . atunci x0 este punct Definiţie. Un punct de maxim sau de minim se numeşte punct de extrem.02 şi dy = 0 .⎫ ⎪ ⎪ 0 ⎪ 2 2 2 2 ⎪ 2 ⎬ ⇒ d f (P0 ) = − dx + dy . Următoarea teoremă depistează punctele de extrem din cele staţionare. Fie P0 punct staţionar pentru funcţia f ∈ C 2 (D ) şi numărul 45 . Un punct P0 în care se anulează toate derivatele parţiale de ordinul întâi ale Punctele staţionare sunt deci soluţii ale sistemului { ′ =0 f x′ = 0.atunci aceasta se anulează în P0 . Teoremă (Fermat). de extrem pentru funcţia de o singură variabilă ϕ(x ) = f (x . Extremele funcţiilor de mai multe variabile Pentru început vom considera funcţia de două variabile. y 0 ) şi deci conform teoremei lui ′ (P0 ) = 0 .02 + ⎢ − ⋅ (0 . Demonstraţie. 3 2! ⎣ 9 3 ⎦ 4. Teoremă.

dacă Δ (P0 ) > 0 . P ) . 2 2 Având în vedere continuitatea derivatelor parţiale de ordinul doi în P0 .1) . atunci d 2 f (P0 ) poate fi atât pozitiv cât şi negativ. Soluţie.Atunci 1°. ceea ce implică 2 2 h2 2 ′′2 (P0 ) < 0 . y1 = 1 şi x 2 = 0 . Deci semnul diferenţei f (P ) − f (P0 ) este h→ 0 2 f (P ) − f (P0 ) = [ ] [( ) ( ) ( ) ] ⎛h ⎞ h1 ′′ ( P0 ) ′′2 ( P0 )] care are semn constant [ f x′′2 (P0 )⎜ 1 ⎟ + 2 f xy + fy dat de d f ( P0 ) = ⎜ h2 ⎟ h2 ⎝ ⎠ ∀ h 1 . h ) unde ω(P0 .0 ) . Exemplu. dacă Δ(P0 ) < 0 . Se spune în acest caz că P0 este punct şa. Derivatele de ordinul doi ale lui f calculate în cele două puncte sunt: P1 6 P2 0 f x′′2 = 6 x 46 . Dacă Δ (P0 ) > 0 . h 2 ≠ 0 numai dacă Δ (P0 ) < 0 şi anume pozitiv dacă f x′′2 (P0 ) > 0 . Să se determine punctele de extrem ale funcţiei f (x. avem 1 f (P ) − f (P0 ) = df (P0 ) + d 2 f (P1 ) unde P1 ∈ (P0 . Urmează că Cum P0 este punct staţionar şi f x′ (P0 ) = f y 1 2 1 2 ′′ (P1 ) h1 h2 + f y ′′2 (P1 ) h2 d f (P1 ) = f x′′2 (P1 ) h12 + 2 f xy . Demonstraţie. P2 (0. Folosind formula lui Taylor. y ) = x 3 + y 3 − 3xy . Δ (P0 ) = f xy [ ] ⎧maxim dacă f x′′2 (P0 ) < 0 punct de ⎨ ′ ⎩minim dacă f x 2 (P0 ) > 0 2°. Punctele staţionare ale lui f sunt soluţiile sistemului 2 ⎧ ⎪ f x′ ≡ 3x − 3 y = 0 ⎨ ′ ≡ 3 y 2 − 3x = 0 ⎪ ⎩fy Obţinem x1 = 1 . deci P1 (1. rezultă df (P0 ) = 0 . h )→ 0 . atunci P0 este punct de extrem şi anume ′′ (P0 ) 2 − f x′′2 (P0 ) ⋅ f y ′′2 (P0 ). y 2 = 0 . ceea ce implică f (P ) ≥ f (P0 ) şi negativ dacă f x f (P ) ≤ f (P0 ) . atunci P0 nu este punct de extrem. rezultă 1 2 ′′ (P0 ) + α 2 h1h2 + f y′′2 (P0 ) + α 3 h2 f (P ) − f (P0 ) = f ′′2 (P0 ) + α1 h12 + 2 f xy = 2 x 1 = d 2 f (P0 ) + ω(P0 . 2 ′ (P0 ) = 0 .

y . . ∂ x1 ∂ x2 ∂ xn Pentru a afla dacă un punct staţionar P0 este sau nu punct de extrem procedăm exact ca şi în cazul funcţiilor de două variabile. δ 2 = 2 0 0 2 2 >0. δ n = 11 . 47 .. În cazul funcţiilor cu mai mult de două variabile definiţiile şi teorema lui Fermat rămân valabile. rezultatul este următorul: 1°. Avem f x′ = 2 x − z + 2 f (x. Semnul diferenţei f (P ) − f (P0 ) este dat de semnul diferenţialei de ordinul doi a lui f în P0 d 2 f (P0 ) = ∂2 f (P0 ) hi h j ∂ xi ∂ y j i . − 3. dacă δ1 . − 4) = −12 .−δ 3 . j =1 ∑ n care este o formă pătratică. 2 Valoarea minimă a funcţiei este f min = f (1. Notând a ij = ∂2 f (P0 ) ∂ xi ∂ y j şi δ1 = a11 . . δ3 = 0 0 2 −1 −1 > 0 2 −1 −1 deci P0 este punct de minim şi valoarea minimă a funcţiei este f (−3. f x 1) = 6 > 0 -3 6 rezultă că -3 0 P1 este punct de minim. dacă − δ 1 . − 4 ) pentru Sistemul f x′ = 0 . K ... Observaţie... xm ) sunt soluţii (dar nu soluţiile) ale sistemului: ∂f ∂f ∂f =0. Să se determine extremul funcţiei Soluţie.. 1) = −1 . δ 2 . a n1 K a nn a 21 a 22 conform teoremei lui Sylvester. x2 . δ 2 . =0. − 3. atunci f (P ) ≥ f (P0 ) şi deci P0 este punct de minim. iar dacă este negativ definită. = 0 . se deduce de aici că x + y 3 − 3 xy + 1 ≥ 0 3 ∀ x. δ n > 0 ⇒ P0 punct de minim n 2°. K . Aşadar. din Δ(P2 ) = (− 3) > 0 . punctele de extrem ale funcţiei f ( x1. şi care dacă este pozitiv definită.. rezultă că P2 nu este punct de extrem. Exemplu. y ∈ R .. z ) = x 2 + y 2 + z 2 − xz − yz + 2 x + 2 y + 2 z − 2 f x′′2 = 2 ′′ = 0 f xy ′′ = −1 f xz ′′2 = 2 fy ′ = 2y − z + 2 fy f z′ = 2 z − x − y + 2 ′′ = −1 f yz f z′′2 = 2 ′ = 0 . atunci P0 este punct de maxim. δ 2 = a K a1n a11 a12 .′′ = − 3 f xy ′′2 = 6 y fy Din 2 ′′2 (P Δ (P 1 ) = (− 3) − 36 < 0 . (− 1) δ n > 0 ⇒ P0 punct de maxim.. f y care δ1 = 2 > 0 .. f z′ = 0 dă singurul punct staţionar P0 (−3.

+ r22 = ∑ 0 n ri2 = ∑ (P 0 n m ( x i ) − y i )2 să fie minimă. = 0. Deşi expresia analitică a ei este necunoscută. =0. În cazul aproximaţiei liniare (m = 1) .. Efectuând calculele se obţine ∂ a1 ∂ a1 ∂ a2 sistemul 48 . y i ) dar care să aproximeze cel mai bine funcţia dată. ⎪ ∂a1 0 ⎩ ∑ ∑ Se obţine evident sistemul liniar ⎧ (n + 1) a 0 + a1 xi = yi ⎪ ⎨ x i + a1 x i2 = xi y i ⎪a 0 ⎩ în necunoscutele a 0 şi a1 . În cazul m = 2 . şi expresia R= ∑ (a n 0 0 + a1 xi + a 2 xi 2 x− y i ) 2 x0 y x1 y xn yn y 0 1 este minimă dacă ∂R ∂R ∂R =0. Aceasta este problema interpolării. este minimă dacă n ⎧ ∂R (a 0 + a1 xi − y i ) = 0 =2 ⎪ ⎪ ∂ a0 0 ⎨ n ⎪ ∂R ≡ 2 xi (a 0 + a1 x i − y i ) = 0 . Metoda celor mai mici pătrate constă în determinarea unui polinom Pm (x ) = a 0 + a1 x + . polinomul ∑ ∑ ∑ ∑ ∑ este P2 (x ) = a0 + a1 x + a 2 x 2 .. care dă soluţia în mod unic. P1 (x ) = a 0 + a1 x iar expresia R = ∑ (a 0 n 0 + a1 xi − y i )2 fiind o funcţie în variabilele a 0 şi a1 . Metoda celor mai mici pătrate Fie f o funcţie dată tabelar..5. în sensul că suma pătratelor erorilor R = r02 + r12 + . + a m x m în general de grad m ≤ n care să nu treacă neapărat prin punctele M i (xi . aproximaţia se numeşte pătratică. se pune problema aflării chiar şi aproximative a valorii ei într-un punct arbitrar x..

xy şi suma 2 ∑ x 1 3 4 6 8 9 11 14 56 y 1 2 4 4 5 7 8 9 40 x2 1 9 16 36 64 81 121 196 524 ∑ ⎪ 1 ⎨ 6 ⎪ ⎩56 a 0 + 524 a1 = 364 16 6 7 24 care dă a 0 = . y i ) G aparţine dreptei 7 x − 11y + 6 = 0 .) Să se determine z = z (x. ⎛ ⎜ ⎜ ⎜ ⎝ ∑x . ∂x ∂ y 49 .) Care este unghiul dintre curbele plane obţinute prin intersecţia suprafeţelor z = x 2 + 6 z= x2 +y2 cu planul y = 2 ? 3 R : arctg 4 7 4. care dă în mod unic necunoscutele a 0 . y ) ştiind că ∂ z x2 +y2 = şi că z (x.∑y a ∑ x +a ∑ x +a ∑ x =∑ x y a ∑ x +a ∑ x +a ∑ x =∑ x y 2 (n + 1) a0 + a1 ∑ xi + a 2 ∑ x i 0 = i i 1 2 i 2 3 i i i 0 2 i 1 3 i 2 4 i 2 i i . 40 11 11 63 Prin urmare funcţia tabelară dată poate fi 88 aproximată de dreapta 126 6 7 364 xy Formăm sistemul ⎧ 8 a 0 + 56 a1 = 40 y = 11 i + 11 x Să observăm că centrul de greutate al punctelor M i (x i . ∂x x R:z = 1 x2 + y 2 ln x +sin y − 2 2 2 y şi 3. z ) = x + y + z 2 2 ( 2 1/ 2 ) ln x y 2. y ) = sin y atunci când x = 1 .) Pornind de la definiţie să se calculeze ∂2z (−2. Pentru a scrie aproximaţia liniară a funcţiei date pe coloanele x şi y formăm coloanele x . Exemplu. a1 . a1 = .5) ⎟ ⎟ ⎠ Exerciţii 1. a 2 .) Să se verifice teorema lui Euler pentru f (x. Pentru cazul general se procedează analog. y.∑ y 8 8 i ⎞ ⎟ = G (7 . 2) dacă z = 3 x 2 y .

− ⎟ ⎝2 4⎠ ⎝ 8 8 ⎠ 12. b. z + l ) în puteri ale lui h. f (x.) variaţia funcţiei z = y 2 = 3.5. 4x y z 13.) Să se calculeze ∂ m +n f ∂x ∂y m n dacă f (x.) u = xy xy ⎛y z⎞ .) z = e y ϕ ( y e 2 y ) .) Cursurile a două ape sunt reprezentate aproximativ de parabola y = x 2 şi de dreapta x − y − 2 = 0. 1) . B ⎜ − . x2 2 atunci ∂ 2 r ∂ 2 r ∂ 2 r 2 ∂ 2 (ln r ) ∂ 2 (ln r ) ∂ 2 (ln r ) 1 + + = . c. 11. ⎟.) u = f t . 2 xy . y ) = x+ y . Se cere să se unească cele două cursuri de apă printr-un canal rectiliniu de lungime minimă. x− y x≠ y .01 2 8. 9.) Să se calculeze d u dacă a. z ) = x 2 + y 2 + z 2 −2 xy − 2 x z −2 yz .) (0. ln x + xϕ ⎜ .) Să se scrie f ( x + h. y .) Să se arate că dacă a.) r = x 2 + y 2 +z 2 . atunci x − y ( c. l dacă ( 2 3 ) ( 2 2 2 ) ( ) x 2 + y 2 în (1.) Să se determine extremele funcţiei f ( x . y + k .95) 2. z > 0 . y ) = 10.) Să se arate că x + y2 z2 2 + + ≥ 4 ∀ x. t . R : (− 1)m ⋅2 (m + n − 1) nx + my (x+ y )m + n +1 6.) u = f x + y + z. y. atunci xu ′ x + yu ′ y + zu ′ z =u + z z x x ⎝ ⎠ x + 3y când x variază de la x1 = 2 la x 2 = 2. k . + + = 2 ∂x 2 ∂y 2 ∂ z 2 r ∂x 2 ∂y 2 ∂z 2 r ∂z ∂z )∂ + xy = xyz x ∂y 2 2 b. b.) Să se scrie polinomul lui Taylor de gradul trei pentru funcţia f (x. Ce puncte leagă ? ⎛ 1 1 ⎞ ⎛ 1 17 ⎞ R : A ⎜ . x + y + z . 5 şi y de la y1 = 4 la y − 3x 7. y ) = x 3 + 3 xy 2 − 15 x − 12 y . ⎟.) Să se calculeze cu aproximaţie a. 50 . 5.) u = f x 2 + y 2 . x 2 − y 2 . t .

V. Fie A = aij O relaţie de forma f (P0 + h ) − f (P0 ) − A ⋅ h = ω (h ) ( ) ( ) i = 1. ∂ f1 ∂ xn ... Astfel ∂ xj ⎞ ⎛ h1 ⎞ ⎟ ⎜ ⎟ ⎛ df1 ( P0 ) ⎞ ⎟ ⎟ ⎜h ⎟ ⎜ ⎟ ⋅ ⎜ 2⎟=⎜ M ⎟ M ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ df m ( P0 ) ⎟ ⎠ ⎟ ⎜h ⎟ ⎝ ⎟ ⎠ P0 ⎝ n ⎠ ⎛ ∂ f1 ⎜ ⎜ ∂ x1 df ( P0 ) = A ⋅ h = ⎜ .. Funcţia f este diferenţiabilă în P0 dacă şi numai dacă componentele ei scalare f i i = 1. ∂ fm ∂ x2 . ∂ fi (P0 ) . ∂ fm . n matricea transformării liniare L : R n → R m care apare în definiţia diferenţiabilităţii funcţiei f în P0 . ⎜ ∂ fm ⎜ ⎜ ∂ x1 ⎝ ∂ f1 ∂ x2 . Spunem că f este diferenţiabilă în punctul P0 ∈ D dacă există o L : R n → R m astfel încât pentru Po + h ∈ D să avem h →0 lim f (P0 + h ) − f (P0 ) − L (h) h =0 Transformarea liniară L(h ) se notează df (P0 ) şi se numeşte diferenţiala funcţiei f în P0 . m. transformare liniară Definiţie. Diferenţiabilitate Fie f o funcţie definită pe o mulţime deschisă D ⊂ R n cu valori în R m şi f 1 . f m componentele sale scalare. ∂ xn 51 . .... K .. m ...2 cap VI avem însă a ij = ∑ aij h j .&.. j = 1. f 2 . Derivata unei funcţii vectoriale 1 . cu lim ω ( h) h h →0 =0 este echivalentă cu relaţiile de pe componente: f i (P0 + h ) − f i (P0 ) − ∑ aij h j = ωi (h ) cu lim j =1 n ω i ( h) h n j =1 h →0 =0 care exprimă diferenţiabilitatea funcţiilor fi în P0 şi faptul că d f i (P0 ) = Cu teorema 1. i = 1. În acest caz ⎛ d f1 (P0 ) ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ d f 2 (P0 ) ⎟ d f (P0 ) = ⎜ ⎟ M ⎜ ⎟ ⎜ d f ( P )⎟ ⎝ m 0 ⎠ Demonstraţie. Teorema 1.. m sunt diferenţiabile în P0 ..

Atunci funcţia compusă g o f este diferenţiabilă în P0 şi (1) (g o f )′ (P0 ) = g ′ ( f (P0 ))⋅ f ′ (P0 ) .Definind derivata funcţiei f în P0 ca fiind matricea numită matricea Jacobi * a funcţiei f în punctul P0 putem scrie d f (P0 ) = f ′ (P0 ) h Dacă funcţia f este diferenţiabilă pe D. u ) = ⎜ z y 2 ⎟ .K . y . Fie f : D ⊂ R n → R m diferenţiabilă în P0 şi g : R m → R p * C. adică diferenţiabilă în orice punct P ∈ D . determinantul asociat matricei de sus se numeşte determinant D ( f1 . 1. x 2 . z . f 2 . Iacobi ( 1804 – 1851) matematician german. D (x1 . u ) = ⎜ 0 2 yz y 2 0 ⎟ ⎜0 u 0 y⎟ ⎠ ⎝ 0 y2 0 x⎞ ⎛d x⎞ ⎟ ⎟⎜ 0⎟ ⎜d y⎟ . atunci are loc formula d f ( P ) = f ′( P ) ∀ P∈D . K Ea este dată de matricea funcţională f ′ = ⎜ ⎜ ∂ fm ∂ fm ⎟ K ⎟ ⎜ ⎜ ∂ x1 ∂ xn ⎟ ⎠ ⎝ În cazul în care m = n . z . fiind ⎜ yu ⎟ ⎝ ⎠ rezultă că ⎛ x du + u dx ⎞ ⎛ u 0 ⎟ ⎜ ⎜ d f = ⎜ y 2 dz + 2 yzdy ⎟ = ⎜ 0 2 yz ⎜ u dy + ydu ⎟ ⎜ 0 u ⎠ ⎝ ⎝ 0 x⎞ ⎛u 0 ⎟ ⎜ f ′ (x .) Diferenţiala lui r = x i + y j + z k este d r = dx i + dy j + dz k . Teorema 2.K .) Diferenţiala funcţiei L : R → R 4 3 ⎛ xu ⎞ ⎜ ⎟ f ( x. ⎟ ⎜ y⎟ ⎠⎝d z⎠ 2. y. 52 .x n ) Exemple. f n ) funcţional sau iacobian şi se notează . f′ ⎯ f ′( P ) ∀ P ∈ D se numeşte derivata În acest caz aplicaţia f ′ dată de P ⎯⎯→ funcţiei diferenţiabile f . diferenţiabilă în f ( P0 ) .G. ⎛ ∂ f1 (P0 ) K ∂ f1 (P0 )⎞ ⎟ ⎜ x ∂ ∂ xn ⎟ ⎜ 1 ⎟ K f ′ (P0 ) = ⎜ ⎟ ⎜ ∂ fm ∂f m ⎜ ⎟ ⎜ ∂ x (P0 ) K ∂x (P0 ) ⎟ 1 n ⎠ ⎝ ∂ f1 ⎞ ⎛ ∂ f1 K ⎟ ⎜ ∂ xn ⎟ ⎜ ∂ x1 ⎟.

Demonstraţia o vom face în cazul în care atât componentele scalare f k

lui f cât şi componentele scalare g i

⎛ g1 ( f ( P )) ⎞ ⎛ g1 ( f 1 ( P ),K , f m ( P )) ⎞ ⎟ ⎟ ⎜ ⎜ M M În acest caz deoarece (g o f )( P ) = ⎜ ⎟ ⎟=⎜ ⎜ g ( f ( P ))⎟ ⎜ g ( f ( P ),K , f ( P ))⎟ m ⎠ ⎠ ⎝ P 1 ⎝ P şi ca urmare ∂ (g o f )i ∂ g i ∂ f1 ∂ gi ∂ f m = ⋅ +L+ ⋅ i = 1, p , j = 1,n , (2) ∂ xj ∂ f1 ∂ x j ∂ fm ∂ x j

P0 respectiv în f (P0 ) .

( i =1, p ) ale lui g admit derivate parţiale continue în

( k =1, m ) ale

rezultă că funcţiile ( g o f ) i

( i = 1, p ) au derivate parţiale de ordinul întâi continue în P
=

0

şi

deci sunt diferenţiabile în P0 . Din (2) rezultă (3)

∂( go f ∂ xj

)i

P

∑ ∂f
K =1

m

∂ gi
K

∂ fK ∂xj f ( P0 ) ⋅ ⎛∂( go f ⎝ ∂ xj

.
P0

Având în vedere că
⎛∂ f f ′ (P0 ) = ⎜ K ⎜ ∂xj ⎝ ⎞ ⎟ ⎟ ⎠ P0

( g o f )′ (P0 ) = ⎜ ⎜

)i ⎞ ⎟

⎟ ⎠ P0

,

⎛ ∂ gi g ′ ( f (P0 )) = ⎜ ⎜∂ f ⎝ K

⎞ ⎟ ⎟ ⎠ f ( P0 )

şi

este evident că ( 3 ) ⇒ ( 1 ) .

Observaţie. Funcţiile vectoriale de una sau două variabile au aplicaţii în teoria curbelor şi suprafeţelor. Fie C o curbă având reprezentarea vectorială

care nu se anulează simultan pe [a, b ] .

Se spune că ea este netedă, dacă funcţiile x ( t ) , y ( t

r ( t ) = x( t )i + y ( t ) j + z ( t ) k

t ∈[α , β] .

)

şi z (t ) admit derivate continue

Fie M ( t ) şi M ( t + Δt ) ∈ C . Se numeşte tangenta în M la curba C ′ , poziţia limită a

coardei MM 1 când M 1 → M . Vectorul

MM 1 = r ( t + Δ t ) − r ( t ) =Δ r

este însă coliniar cu

Δr Δx Δ y Δz = i+ j+ k. Δt Δt Δt Δt

Trecând la limită, când Δ t → 0 , se obţine numit derivata vectorului r (t ) în raport cu t . El dă orientarea tangentei MT.

& (t ) = x & (t ) i + y & (t ) j + z & (t ) k vectorul r

53

Fie acum F ( x, y , z ) = 0 ecuaţia unei suprafeţe S. Vom presupune că ea este netedă, adică F admite derivate parţiale de ordinul întâi continue care nu se anulează simultan. Se spune că o dreaptă este tangentă la S într-un punct P al ei, dacă ea este tangentă oricărei curbe ce trece prin P aparţinând suprafeţei S.

= r ( t ) este o astfel de curbă, atunci are loc relaţia F ( x (t ) , y (t ) , z (t ) ) = 0 ,
care derivată în raport cu t dă

Dacă (C

):r

& + Fy′ ⋅ y & + Fz′ ⋅ z & = 0 , egalitate care arată că Fx′ ⋅ x

′ Fy′ este perpendicular pe orice vectorul N Fx′ , Fy
dreaptă tangentă la S în P. Acestea aparţin deci aceluiaşi plan, numit planul tangent în P la S. Vectorul N dă direcţia normalei la suprafaţa

(

)

S în P.

2. Funcţii implicite
Fie ecuaţia (1) F ( x, y ) = 0 . Se numeşte soluţie a ecuaţiei (1) o funcţiei y = y ( x) care o verifică identic, deci pentru

care F ( x , y ( x ) ) ≡ 0 . Ecuaţia (1) poate avea 1.) o singură soluţie, de exemplu ecuaţia x − y − 1 = 0 ⇒ y = 1 − x

2.) mai multe soluţii, de exemplu x 2 + y 2 − 1 = 0 ⇒ y = ± 1 − x 2 : [α ,β]⊂ [ − 1 ,1] 3. ) nici o soluţie, cum este e x + y = 0. Funcţiile y = y ( x) definite cu ajutorul ecuaţiilor se numesc funcţii implicite. Astfel de ecuaţii nu se pot întotdeauna explicita, adică exprima ca funcţii elementare. Aşa de exemplu este funcţia y = y ( x ) definită de ecuaţia O funcţie y = y ( x1 , K , x n ) definită de o ecuaţie de forma F ( x1 , K , x n , y ) = 0 este o funcţie implicită de n variabile. Problema care se pune este în ce condiţii o ecuaţie defineşte o funcţie implicită. Vom da fără demonstraţie următoarele teoreme de existenţă. Teorema 1. Fie F ( x , y ) o funcţie reală definită într-o vecinătate V a punctului
2 2

sin y + x e y = 0.

P0 ( x 0 , y 0 ) pentru care F (P0 ) = 0.

mod unic o funcţie y = y ( x ) într-o anumită vecinătate U a punctului x 0 şi derivabilă astfel încât şi

′ (P0 ) ≠ 0 , atunci există în Dacă F ∈C 1 (V ) şi F y

F ( x , y ( x ) ) ≡ 0 pe U y (x0 ) = y 0 .
54

0 0 P0 x1 ,K, xn , y 0 cu F (P0 ) = 0 .
1

(

Teorema 2. Fie F x1 , K , x n , y o funcţie definită într-o vecinătate V a punctului

′ (P0 ) ≠ 0 , atunci există în mod unic o funcţie y = y ( x1 , K , x n ) Dacă F ∈C (V ) şi F y

)

(

)

0 0 într-o vecinătate U a punctului x1 cu derivate parţiale de ordinul întâi continue ,K, xn F (x1 ,K , x n , y (x1 ,K , x n )) ≡ 0 pe U astfel încât

(

)

şi

0 0 y x1 ,K , x n = y0 Derivarea funcţiilor implicite. 1.) Dacă ecuaţia F ( x , y ) = 0 defineşte funcţia y = y ( x) , atunci derivând egalitatea

(

)

F (x , y ( x) ) = 0

′ ⋅ y ′ = 0 de unde y ′ = − obţinem Fx′ + F y

′ + Fz′ ⋅ z ′ în raport cu x respectiv cu y egalitatea F ( x, y , z ( x, y ) ) = 0 avem Fx x =0,

2.) Dacă ecuaţia F ( x , y , z ) = 0 defineşte funcţia implicită z = z ( x , y ) , atunci derivând

Fx′ . Fy′

F y′ + Fz′ ⋅ z ′y = 0 , de unde z ′ x =−

3.) În mod analog se obţin derivatele parţiale ale funcţiei implicite y = y ( x1 , K , x n )

Fx′ , Fz′

z ′y = −

F y′ Fz′

.

definite de ecuaţia F x1 , K , x n , y . Ele sunt y ′ xi = −
Exemple. 1.) Să se calculeze

(

)

Fx′i

Fy′

i= 1, n .

y ′′ dacă funcţia y este definită implicit de ecuaţia sin y + xe y = 0 .
y

Soluţie. Punând F ( x, y, z ) = sin y + xe , avem

Fx′ = e y ` ′ = cos y + xe y Fy
de unde y ′ = −

Fx′ ey . =− ′ Fy cos y + xe y

Pentru determinarea lui

y ′′ =

e y y ′ cos y + xe y − e y − sin y ⋅ y ′ + e y + xe y ⋅ y ′
y 2

(

) ( (cos y + xe )
=

y ′′ , derivăm y ′ ţinând seama că y = y ( x) . Astfel

)=

=

e 2 y − e y (cos y + sin y ) y ′

e2y + e2y

cos y + sin y cos y + xe y
y 2

V
= e2y 2 cos y + sin y + xe y

(cos y + xe )

y 2

(cos y + xe )

(cos y + xe )

y 3

.

55

Sisteme de funcţii implicite În multe probleme. obţinem dz = 2dy şi ca urmare 2 dx 2 + 2 y 2 + 8 dy 2 = 4 dy 2 + d 2 z de unde d 2 z = 2 dx 2 + 6 d y 2 . d x = d y = 0 avem 2 2 2 xdx + 2 ydy + 2 zdz = e z dz 2dx 2 + 2dy 2 + 2(dz )2 + 2 z d 2 z = e z (dz )2 + e z dz . z′ =− Fx′ = 2 x ⎫ x =− x (0 . y = 1 . căci o dată aflată diferenţiala. 1) = 2 Fz′ = 2 z − e ⎭ Fz′ 2 z − e z 2 2 2 z Metoda I. y . Fx′ 2x z′ . Cazul cel mai simplu este al sistemului Ne interesează în ce condiţii acest sistem defineşte două funcţii y = y ( x ) .1) = 2 (2 z − e ) x (2 z ′ − e ⋅ z ′ ) . de unde dz (0 . aplicând regulile de diferenţiere şi având în vedere că x şi y fiind variabile independente. 1) = 2dy .1) = 2dx 2 + 6dy 2 . 1) = 0 ′ F 2z − e z ⎪ z ′ = 2y Fy ⎬⇒ ′ Fy 2y z⎪ z ′y = − = . z = 0 dacă funcţia implicită definită de ecuaţia 2 z = z ( x . y . Pentru aflarea derivatelor parţiale de ordinul doi. şi cum se calculează derivatele lor. z ′′ (0 . acestea (derivatele parţiale) rezultă imediat. y ) este x + y + z =e .1) = 6 z ′′ = (z ′ )′ = − 2 (2 z − e ) ′ = (z′ z′ x )′ x = −2 x2 y z x z 2 z x x2 y z y xy x z 2 xy z y2 y y y z y z 2 y2 Metoda a II-a. z ′′ (0. Observaţie. z 0 ) astfel încât F ( P0 ) = 0. z = z ( x ) care să verifice în mod identic ecuaţiile sistemului. În particular pentru x = 0 . Diferenţiind de două ori ecuaţia dată.) Să se calculeze dz. y ) ≡ x 2 + y 2 + z 2 − e z . se derivează cele de ordinul întâi având în vedere ca z = z ( x . 1) = 0 z ′′ = (z ′ )′ = 2 (2 z − e ) 2 z − e − y (2 z ′ − e ⋅ z ′ ) . y . z ) = 0 56 . z ) = 0 ⎨ ⎩G ( x . y . z = 0 . Metoda a doua (prin diferenţiere) poate fi utilizată şi pentru calculul derivatelor parţiale. Teorema 3. ⎧F (x . z ′′ (0. Avem F ( x. y 0 . (2 z − e ) − x (2 z ′ − e ⋅ z ′ ) . y ) şi d 2 z (0 . y = 1 . z. G ( P0 ) = 0 . z ′y (0 . Fie F ( x . d z pentru x = 0 . nu numai de geometrie diferenţială intervin funcţii definite implicit de sisteme de ecuaţii.2. z ) două funcţii definite într-o vecinătate V a punctului P0 ( x 0 . z ) şi G ( x .

z ( x )) = 0 şi y ( x 0 ) = y 0 . G ) D (x . K. m 0 . G ∈C 1 ( V ) şi D ( F . K . Derivând în raport cu x ecuaţiile sistemului şi ţinând seama că u şi v sunt funcţii de x şi y avem ⎨ ⎧u + xu ′ uy − xv ux + vy x − yv ′ x =0 de unde u ′ . Astfel avem ′ ⋅ y ′ + Fz′ ⋅ z ′ = 0 ⎧ Fx′ + F y ⎨ ′ ′ ⋅ z′ = 0 . x n . Fm ) ∂ xj D ( y1 . y1 . y m ) ) cu F (P ) = 0 i ) i = 1. G ) D (y . y1 .K . D (F1 . m . x =− 2 x = 2 2 x + y2 x +y x + v + xv ′ x =0 ⎩ yu ′ Analog. G ) D (y . K . y ⋅ y′ + Gz ⎩G x + G ′ D (F . x n )) ≡ 0 pe U . z ) de unde şi z ′ = − y′ = − D (F . i =1. K . K . K x j .G ) D ( y. ) Derivatele parţiale ale funcţiilor y i se obţin derivând parţial ecuaţiile (3). Fm ) D y1 . K .K . K . x n 0 0 . Fm ) D ( y1 . m definite într-o vecinătate 0 i = 1. j = 1 n . z) Teorema 4. ≠ 0 .Dacă F . y ( x ) . K .K . x n un sistem unic de funcţii y i = y i (x1 . G ) D ( y . m . ⎩ yu + xv = 1 Metoda I. m cu derivate parţiale continue astfel încât 0 0 ( ) D (F1 . y m (x1 . x n ) .K . Să se calculeze derivatele parţiale ale funcţiilor u = u (x . ⎨ ⎩G (x . Fm ∂ yi =− . x n ) . y ( x ) . y n Dacă Fi ∈C 1 (V ) şi punctului x1 .K . K . z ) ≠ 0 . K . K . x n . z ( x 0 ) = z 0 . derivând sistemul în raport cu y se obţin derivatele parţiale 57 . m . x) . y m a punctului 0 P0 x1 ( ( 0 . i = 1 . z) O generalizare a teoremei precedente este ⎧ F (x . z ( x )) ≡ 0 pe U Derivatele acestor funcţii se obţin derivând ecuaţiile sistemului (2). atunci există în mod unic într-o vecinătate U a P0 lui x 0 funcţiile y = y ( x ) şi z = z ( x) derivabile astfel încât (2) D (F . definite implicit de sistemul ⎨ D (F1 . Astfel Exemplu. x n = yi0 i = 1 . atunci există într-o anumită vecinătate U a P0 şi 0 y i x1 ( (3) Fi (x1 . K . v′ . i = 1 . . Fi . y1 (x1 . D (F . y) în ( 0 . y m ) ( ) ⎧ xu − yv = 0 . K . y ) şi v = v (x . -1) . Fie funcţiile Fi x1 .

f m ) adică g ( P ) = Φ ( f1 ( P ) . rezult ∂ x j ∂ f1 ∂ x j ∂ f K −1 ∂ x j ∂ f K +1 ∂ x j ∂ fm ∂ x j ă că linia LK a matricei este combinaţie liniară de celelalte linii LK = ∂Φ ∂Φ ∂Φ ∂Φ L1 + K+ LK −1 + ⋅ LK +1 + K+ ⋅ Lm ∂ f1 ∂ f K −1 ∂ f K +1 ∂ fm 58 . K . y = − 1 . f 2 (x . y ) = x 2 − y 2 şi g (x .u ′y = Când x = 0 şi xv − uy x2 + y2 . f m funcţie diferenţiabilă Φ astfel încât g = Φ ( f1 .. obţinem du = − dy. Definiţie. Dacă sistemul (1) este dependent pe D şi m ≤ n . Independenţa funcţiilor pe D trebuie înţeleasă în sensul că nici o funcţie a sistemului nu depinde de celelalte în nici o vecinătate a oricărui punct din D. v ′y = − vy + xu x2 + y2 . avem ⎧ udx + xdu − vdy − ydv = 0 ⎨ ⎩udy + ydu + vdx + xdv = 0 . f K −1 . v = 0 . K . y ) = x 4 − y 4 . n . K . y ) = x 2 + y 2 . u′ y = − 1. y = 1 . de unde se deduce că 3. atunci toţi minorii de 2 R2 deoarece g = f 1 ⋅ f ∂f ⎞ ⎛ ∂ f1 .K .K . 1 ⎟ ⎜ ∂ xn ⎟ ⎜ ∂ x1 ordinul m ai matricei lui Jacobi. m . (1) O funcţie g : D → R spunem că depinde de funcţiile f 1 . m ⎟ ⎜ ⎜ ∂ x1 ∂ xn ⎟ ⎠ ⎝ Demonstraţie. dependentă de celelalte pe D. Atunci din ( ) ∂ f K ∂ Φ ∂ f1 ∂ Φ ∂ f K −1 ∂ Φ ∂ f K +1 ∂ Φ ∂ fm = ⋅ ⋅ + ⋅ + . Dependenţă funcţională R n şi sistemul de funcţii reale { f1 . din sistemul dat rezultă u = − 1 . Astfel u′ x =1 . Fie D mulţime deschisă din depinde de funcţiile f 1 şi f 2 pe pe D. f m pe D . sistemul este independent pe D. dv = dx . v = 0 . j = 1 . v′ y = 0 în (0. Spunem că sistemul (1) este dependent pe D dacă există cel puţin o funcţie a sistemului. u ′ y = − 1 . v′ y =0. Dacă f 1 (x . Teorema 1. Diferenţiind cele două ecuaţii ale sistemului. Făcând x = 0 . u′ x = 0.. v′ x =1 . f 2 . u = −1. f 2 . f m } unde f i ∈C 1 ( D) i = 1. − 1). În caz contrar. Fie f K = Φ f1 . f m ( P ) ) ∀ P ∈ D. ⎜ ∂ fm ∂f ⎟ . K . şi v′ x = 1. ⎜ KKKK ⎟ sunt identic nuli pe D. Metoda a – II – a. + ⋅ +K+ . K . atunci funcţia g . f 2 ( P ) . dacă există o Exemplu. f 2 . K .

şi prin urmare minorii de ordinul m sunt toţi nuli, ceea ce implică faptul că rangul matricei este strict mai mic decât m. Teorema 2. Dacă rangul matricei iacobiene în P0 este r < m şi dacă, fără, restrânge generalitatea,

sistemul { f 1 ,K , f r } este independent, în timp ce funcţiile f r + 1 ,K , f m depind pe V de funcţiile
f 1 ,K , f r .

D ( f 1 ,K , f r ) D (x1 ,K , x r )

≠ 0 , atunci există o vecinătate V a punctului P0 în care
P0

Demonstraţie. Determinantul funcţional

D ( f1 , K , f r ) care este o funcţie continuă pe D (x1 , K , x r )

D, fiind diferit de zero în P0 , este nenul într-o întreagă vecinătate a lui P0 şi conform teoremei precedente sistemul { f 1 , K , f r } este independent în această vecinătate. Partea a doua a demonstraţiei adică faptul că celelalte funcţii depind de primele r o vom face într-un caz particular, cazul general tratându-se analog. Fie m = n = 3 şi r = 2 . Funcţiile sistemului sunt în acest caz y1 = f1 ( x1 x 2 , x3 ) ,

y 2 = f 2 ( x1 , x2 , x3 ) , y 3 = f 3 ( x1 , x 2 , x 3 ) , matricea iacobiană
⎛ ∂ f1 ⎜ ⎜ ∂ x1 ⎜ ∂ f2 ⎜ ⎜ ∂ x1 ⎜ ∂ f3 ⎜ ⎝ ∂ x1 ∂ f1 ∂ x2 ∂ f2 ∂ x2 ∂ f3 ∂ x2 ∂ f1 ∂ x3 ∂ f2 ∂ x3 ∂ f3 ∂ x3 ⎞ ⎟ ⎟ ⎟ ⎟ ⎟ ⎟ ⎟ ⎠

are

D f1 , f 2 , f 3

D ( f1 , f 2 ) ≠ 0 într-o vecinătate a punctului P0 x10 , x 2 0 , x3 0 . D (x1 , x 2 ) D (x1 , x 2 x3 ) Dezvoltând primul determinant după ultima linie putem scrie ∂ f 3 D ( f 1 , f 2 ) ∂ f 3 D ( f 1 , f 2 ) ∂ f 3 D ( f1 , f 2 ) ⋅ + ⋅ + ⋅ =0. (2) ∂ x1 D (x 2 , x3 ) ∂ x 2 D (x 3 , x1 ) ∂ x3 D (x1 , x 2 )
=0,

(

)

(

)

Fie sistemul de funcţii implicite
0

0 0 0 0 0 , x2 , x3 , y1 , y2 . în necunoscutele x1 , x 2 , y i = f i (P0 ) i ∈ { 1 , 2}şi punctul M 0 x1

⎧ F1 ≡ f1 (x1 , x 2 , x 3 ) − y1 = 0 ⎨ ⎩ F2 ≡ f 2 (x1 , x 2 , x 3 ) − y 2 = 0

Din faptul că

D (F1 , F2 ) D (x1 , x 2 )

=
M0

D ( f1 , f 2 ) D (x1 , x 2 )

(

)

≠ 0 rezultă conform teoremei de
P0

existenţă (teorema 3,§2) că există două funcţii ⎧ x1 = ϕ1 (x3 , y1 , y 2 ) (3) ⎨ ⎩ x 2 = ϕ 2 (x3 , y1 , y 2 )

59

⎧ f (ϕ , ϕ , x ) ≡ y1 astfel încât ⎨ 1 1 2 3 ⎩ f 2 (ϕ1 , ϕ 2 , x3 ) ≡ y 2 ∂ f1 ∂ ϕ 2 ∂ f1 ⎧ ∂ f1 ∂ ϕ1 ⋅ + ⋅ + =0 ⎪ ∂ x 2 ∂ x3 ∂ x3 ⎪ ∂ x ∂ x3 Derivând parţial în raport cu x3 , avem ⎨ 1 ∂ f ∂ϕ ∂ f 2 ∂ ϕ2 ∂ f 2 ⎪ 2 ⋅ 1+ ⋅ + =0 ⎪ ⎩ ∂ x1 ∂ x3 ∂ x 2 ∂ x3 ∂ x3

D ( f1 , f 2 ) D ( f1 , f 2 ) D (x 2 , x3 ) ∂ ϕ1 ∂ ϕ 2 D (x3 , x1 ) . de unde (4) , = = D ( f1 , f 2 ) ∂ x3 ∂ x 3 D ( f1 , f 2 ) D (x1 , x 2 ) D (x1 , x 2 ) Înlocuind funcţiile (3) în egalitatea y 3 = f 3 (x1 , x 2 , x3 ) obţinem y 3 = f 3 ( ϕ1 ( x3 , y1 , y 2 ) , ϕ 2

( x3 , y1 , y 2 ) , x3 ) = Φ ( x3 , y1 , y 2 ) .
∂Φ =0 . ∂ x3

Faptul că y3 depinde doar de y1 şi y 2 va reieşi din aceea că Într-adevăr, folosind (2) şi (4) avem

∂ f 3 D ( f1 , f 2 ) ∂ f 3 D ( f1 , f 2 ) ⋅ + ⋅ ∂ ϕ1 D (x 2 , x 3 ) ∂ ϕ 2 D (x 3 , x1 ) ∂ f 3 Deci y 3 = Φ ( y1 , y 2 ) . = + =0. D ( f1 , f 2 ) ∂ x3 D (x1 , x 2 ) Consecinţă. În cazul unui sistem de n funcţii de câte n variabile, sunt valabile afirmaţiile: sistemul { f1 , f 2 , ..., f n }este independent D ( f1 ,K , f n ) ≠0⇒ 1.) într − o vecinatate a punctului P0 . D (x1 ,K , x n ) P D ( f1 ,K , f n ) 2.) ≡ 0 pe D ⇒ sistemul f1 , f 2 ,K , f n este dependent pe D. D (x1 ,K , x n )
0

∂ f 3 ∂ ϕ1 ∂ f 3 ∂ ϕ 2 ∂ f 3 ∂Φ = ⋅ + ⋅ + = ∂ x3 ∂ ϕ1 ∂ x 3 ∂ ϕ 2 ∂ x 3 ∂ x 3

{

}

Exemplu. Funcţiile f 1 =

x 2 + z 2 + xz x z , f2 = , f3 = y y y2

y ≠ 0 . Având iacobianul

D ( f 1, f 2 , f3 ) = D (x , y , z )

1 y 0 2x − z y2 −2 z3

− −

x y2 z y2 + z 2 − xz

0 1 ≡0 y 2z − x y3

(x

2

)

sunt în dependenţă funcţională. Din faptul că

D ( f1 , f 2 ) z este un minor de ordinul doi nenul, =− D ( x, y ) y3

rezultă o funcţie diferenţiabilă Φ astfel încât f 3 = Φ ( f1 , f 2 ) . Este evident că f 3 = f12 + f 2 2 − f1 f 2 .

60

Observaţie. În teorema 4. &2 de existenţă a funcţiilor implicite definite de sistemul

Fi (x1 , K , x n , y1 , K , y m ) = 0 i = 1 , m , condiţia

D (F1 , K , Fm ) ≠ 0 a însemnat de fapt D ( y1 , K , y m ) P
0

independenţa funcţională a funcţiilor F1 , F2 , K , Fm ca funcţii de y1 , K , y m .

4. Transformări punctuale în R n
f : D → R n . Dacă A ⊂ D , atunci f ( A) este transformata mulţimii A prin f.
P0 ∈ D , dacă funcţiile f i
1

Fie D ⊂ R n o mulţime deschisă. Se numeşte transformare o funcţie vectorială

Definiţie. Transformarea f = ( f1 ,K , f n ) se spune că este regulată în punctul

D ( f1 ,K , f n ) D (x1 ,K , x n )

i = 1 , n sunt de clasă C într-o vecinătate a punctului P0 şi

≠ 0.
P0

O transformare regulată în orice punct al lui D se spune că este regulată pe D. Observaţii. 1.) Dacă f este regulată în P0 , atunci f este regulată într-o întreagă vecinătate a acestui punct. Aceasta rezultă din continuitatea iacobianului. 2.) Dacă f este regulată în P0 , atunci f este diferenţiabilă în P0 şi f ′ ( P0 ) = D ( f1 ,K , f n ) D (x1 ,K , x n ) ≠0
P0

Diferenţiabilitatea lui f rezultă din diferenţiabilitatea

i = 1, n . componentelor sale scalare f i 3.) O transformare regulată în P0 este evident continuă în P0 4.) Dacă f = ( f1 ,K , f n ) este regulată în P0 , atunci sistemul { f1 ,K , f n } este independent într-o vecinătate a lui P0 .
Exemple. 1.) Transformarea identică I a lui

(

)

⎛ x1 ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ M I⎜ M ⎟=⎜ M ⎟=⎜ ⎟ ⎜ x ⎟ ⎜ x ⎟ ⎜ I ( x , K , x )⎟ n ⎠ ⎝ n⎠ ⎝ n⎠ ⎝ n 1
este regulată pe

R n , dată de I ( P) = P ⎛ x1 ⎞ ⎛ I 1 ( x1 , K , x n ) ⎞

P ∈ R n , sau

R n , deoarece componentele sale scalare I i
1 0 0K 0

au derivate parţiale continue peste tot şi

I ′( P ) =

D (I 1 ,K , I n ) 0 1 0 K 0 = =1≠ 0 D (x1 ,K , x n ) K L K K 0 0 0K 1

∀ P∈R n .

61

62 . atunci ⎛ g1 ( f 1 ( P ))⎞ ⎛ g1 ( f 1 ( P )) . Din egalitatea matriceală (g o f )′ ( P0 ) = g ′( f ( P0 )) ⋅ f ′( P0 ) rezultă ( g o f ) ( P0 ) = g ′ ( f ( P0 )) ⋅ f ′ ( P0 ) . ∞ ) × [ 0. ∞ ) × [ 0. θ ) acolo unde ρ ≠ 0 şi θ ≠ 0. 2. f n (P )) ⎠ Este evident că dacă f i şi g i sunt de clasă C 1 . ϕ . Teorema 1 (compunerea transformărilor). ⎥ din planul ⎣ 2⎦ ρOϕ este sfertul de cerc de rază 2 din primul cadran al planului xOy . g n ) . rezultă că transformarea sferică este regulată D (ρ . y ) ale unui punct P din plan. z ) . ϕ .K . z ) ⎪ = ρ . ϕ) ⎡ π⎤ Transformata dreptunghiului A = [ 0. g = (g1 . f n ( P ) ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ (g o f )(P ) = ⎜ M ⎟ = ⎜ M ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ g n ( f ( P ))⎟ ⎟ ⎜ ⎝ ⎠ ⎝ g n ( f 1 ( P ) . y . ∞ ) × [0. π] → R 3 ⎪ z = ρ cos θ ⎩ Din D (x . Vom da în continuare două proprietăţi importante ale transformărilor regulate. y . 2π) → R 2 are iacobianul ⎩ y = ρ sin ϕ D (x . Dacă f este regulată în P0 şi g este regulată în Demonstraţie. este deci T : ⎨ y = ρ sin ϕ : [ 0.) Transformarea cilindrică leagă coordonatele ⎧ x = ρ cos ϕ D (x . z ) ale unui punct P ∈ R de cele carteziene ( x .) Transformarea polară T care face trecerea de la coordonatele polare (ρ . K . atunci şi componentele scalare ale lui g o f sunt de clasă C 1 într-o vecinătate a lui P0 .K . atunci transformarea g o f este regulată în P0 . z ) = ρ 2 sin θ . ϕ . sin ϕ ρ cos ϕ D (ρ . cilindrice (ρ .) Transformarea sferică este dată de ⎧ x = ρ sin θ cos ϕ ⎪ T : ⎨ y = ρ sin θ sin ϕ :[ 0. Este deci regulată dacă ρ ≠ 0 . f (P0 ) .carteziene ( x . ϕ ) la cele ⎧ x = ρ cos ϕ T :⎨ :[ 0. 2π ) × R → R 3 are iacobianul (ρ . y . 2π ) × [ 0. z ) D ⎪z = z ⎩ o transformare regulată peste tot cu excepţia originii. f n ) . 2]× ⎢0 . 3 3. 4. y ) cos ϕ − ρ sin ϕ = = ρ . π . Dacă f = ( f1 . K .

K .K . P0 Demonstraţie.K . x n . D (x1 .K. y1 .K . y n funcţiile ) ∀ P ∈V . f n ) ≠ 0 din ipoteză. rezultă că (g o f )′ (P ) ≠ 0 şi deci că g o f este o transformare regulată în P 0 0 D (g1 .K .K . iar iacobianul acesteia este = = 2 2 D (x .K . xn ) . y ) x +y D (ρ . f n ) D (x1 .K . Transformarea polară T : ⎨ ⎧ ρ = x2 + y2 ⎪ T :⎨ y ⎪ ϕ = arctg x ⎩ D (ρ . Fie g transformarea având componentele scalare gi . g n ) D y1 .K . regulată în acest punct şi şi cum transformările f şi g fiind regulate în P0 respectiv în f (P0 ) au iacobienii nenuli în aceste puncte. f ′ ( P0 ) ⎧ x = ρ cos ϕ . Sistemul de funcţii ( ) i = 1. atunci există o transformare g definită într-o vecinătate a punctului f ( P0 ) . Fie defineşte în mod implicit funcţiile xi = g i ( y1 . y n ) cu derivate parţiale continue.K . Într-adevăr. funcţiile Fi au derivate parţiale = M0 D ( f1 . x n ) 1 unde yi = f i ( x1.K .Teorema 2 (transformarea inversă). x n ) ∀ i = 1. y1 .K . n . K . Din ⎛ x1 ⎞ ⎛ g i ( f ( P )) ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ M P =⎜ M ⎟ = ⎜ ⎟ = g ( f ( P )) ⎜ x ⎟ ⎜ g ( f ( P ))⎟ ⎝ n⎠ ⎝ n ⎠ ( 0 0 y1 0 . ϕ) −1 63 . regulată pentru ρ > 0 ⎩ y = ρ sin ϕ are inversa Exemplu. y ) D (x . Fi (M 0 ) = f i (P0 ) − y i0 = 0 Fi (x1 . rezultă g o f = I . y n ( ) f ⎛ ⎞ ⎜P ⎟ ⎝ 0⎠ = D ( f1 . K . x n ) − y i = 0 y i0 0 0 0 0 = f i (P0 ) şi M 0 x1 . y n ) care verifică în mod identic sistemul. n continue într-o vecinătate a lui M 0 şi D (F1 . x n ) P Prin urmare există în mod unic într-o vecinătate V a punctului f (P0 ) = xi = g i ( y1 . ϕ ) 1 1 2 2 dacă x + y ≠ 0. y n ) ≡ f i (x1 . K . x n . de unde g ′ ( f ( P0 )) ⋅ f ′ ( P0 ) = I ( P0 ) = 1 şi deci relaţia din enunţ g ′ ( f ( P0 )) = 1 .K . Dacă f este regulată în P0 . Fn ) D (x1 . y n .

Să se transforme ecuaţia y ′y ′′′ − 3 ( y ′′)2 = x luând pe y ca nouă variabilă independentă. 2 y t′ dy dy dt dy 1 = ⋅ = ⋅ = dx dx dt dx dt − sin t dt unde cu y t′ s-a notat derivata lui y în raport cu noua ei variabilă t . Vom pune în evidenţă câteva cazuri şi le vom trata practic prin exemple. y ′′. ⎩ y = y (u . y ′′′ şi cele noi. Să se transforme ecuaţia 1 − x 2 y ′′ − xy ′ + a 2 y = 0 făcând x = cos t . Avem x = x (t ) ⇒ t = t ( x) şi derivata funcţiei compuse y (t ( x) ) este ( ) x = x (t ) → y (t ) . De aceea în continuare derivarea în raport cu intermediul variabilei t . Ceea ce s-a obţinut este funcţie de t . Forma nouă a ecuaţiei va trebui să antreneze funcţia x de variabilă y şi evident derivatele acesteia . y′ = x se face prin ⎧ x = x (u .5. x ′′ = d 2x Astfel avem y ′ = dy 1 1 = = dx x′ dx dy y′′ = y′′′ = d 1⎞ d ⎛1⎞ dy x′′ 1 x′′ =− ⋅ =− ( y′ ) = d ⎛ ⎜ ⎟⋅ ⎜ ⎟= 2 x′ dx d x ⎝ x′ ⎠ d y ⎝ x′ ⎠ d x (x′) (x′)3 ⎛ ⎛ ′′ ⎞ ′′ 2 ′′′ ′ d x′′ ⎞ ⎟ = d ⎜ − x ⎟ ⋅ d y = 3 (x ) − x x − ( y′′) = d ⎜ 3 3 5 ⎟ d y ⎜ (x′) ⎟ d x dx dx ⎜ ′ ′ ( ) x x ( ) ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ Făcând înlocuirile în ecuaţia dată obţinem sau x ′′′ + (x ′)5 x = 0.K dy 2 Folosind formulele de derivare a funcţiei compuse şi a funcţiei inverse. t ) 3) Schimbarea funcţiei şi a variabilei y (t ) → u (t ) prin transformarea ⎨ . Soluţie. funcţia şi (sau) variabilele ei se înlocuiesc cu altele noi. x′ = dx dy . Avem ⎛ y t′ ⎞ d t y t′′ sin t − y t′ cos t 1 d ⎟ ( y ′) = d ⎜ ⋅ . t ) 64 . y ′′ = ⎟⋅ d x = − dx dt ⎜ sin t sin t sin 2 t ⎝ ⎠ Astfel ecuaţia devine y t′′ + a y = 0 . Schimbări de variabile O expresie în care apare o funcţie împreună cu derivatele ei poate uneori primi o formă mult simplificată dacă elementele vechi. 1) Intervertirea variabilelor y (x ) → x( y ) Exemplu. 2) Schimbarea variabilei independente y ( x) Exemplu. vom găsi legătura dintre derivatele vechi y ′. Soluţie. Vom presupune că funcţiile ce intervin îndeplinesc condiţiile necesare efectuării calculelor. Se vede din ecuaţia dată că y este funcţia şi x este variabila sa.

= ⋅ = ⎟⋅ dx dt ⎝ u ′ + 1 ⎠ dx u ′ + 1 (u ′ + 1)3 (u ′ + 1)2 dt Făcând înlocuirile. ecuaţia devine u ′′ + 8 u u ′ = 0 . y′ = 4) Schimbarea variabilelor independente ale unei funcţii z (x. obţinem 65 .⎧x = u + t 3 Exemplu. y ) ) . v ( x. Să se transforme ecuaţia y ′′ + ( x + y )(1 + y ′) = 0 dacă ⎨ şi u = u (t ) . Astfel ′ zu şi sunt ⎛ ⎛ 1⎞ 1⎞ 1 ′ =⎜ ′′ 2 ⋅ 2 x + z uv ′′ ⋅ ⎟ ′ ⋅2+⎜ ′′ ⋅ 2 x + z ′′2 ⋅ ⎟ ⋅ z′ ⎜ zu ⎟ ⋅ 2x + zu ⎜ z uv x2 v y y⎟ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ y ⎛ ⎡ ⎤⎛ ⎞ −y⎞ ⎟ (− 2 x ) − 2 z ′ + ⎢ z ′′ ⋅ (− 2 y ) + z ′′2 ⋅ − x ⎥ ⎜ − x ⎟ + z ′ ⋅ 2 x ′ = ⎜ z ′′ 2 ⋅ (− 2 y ) + z uv ′′ ⋅ z′ xy u uv v v 2 ⎟ 2 ⎜ 2 ⎟ ⎜ u y ⎠ y ⎥ y3 ⎢ ⎝ ⎣ ⎦⎝ y ⎠ Amplificând fiecare derivată cu coeficienţii corespunzători din ecuaţia dată şi adunând pe verticală. ⎨v ′ = . y ) transformarea ⎨ . v = xy ∂2z ∂x 2 + x2 + y2 x . v ) prin ⎧u = u (x . x şi y devin funcţii de t şi avem dy dy 1 u′ −1 = ⋅ = dx u′ +1 dx dt dt d ⎛ u′ −1 ⎞ 1 u ′′(u ′ + 1) − u ′′(u ′ − 1) 1 d 2u ′′ ( y ′) = ⎜ y ′′ = . x y ∂ ∂ y 2 2 2 ( Soluţie. u ′ y = −2 y ⎪ 1 x şi cum z = z (u ( x. v ′y = − ⎪ x y y2 ⎩ 1 ′ ⋅u′ ′ ⋅ v′ ′ ⋅ 2x + zv ′⋅ z′ x = zu x + zv x = zu y ⎛ x ⎞ ⎟ ′ ⋅u′ ′ ⋅ v ′y = z u ′ (− 2 y ) + z v ′ ⋅⎜− z ′y = z u z + zv ⎜ y2 ⎟ ⎝ ⎠ În continuare. Avem ⎧u ′ x = 2x . pentru calculul derivatelor parţiale de ordinul doi vom ţine seama că şi funcţii de x şi y prin intermediul variabilelor u şi v. y ) → z (u . ⎩y = u − t Soluţie. Dacă u = x 2 − y 2 . să se transforme ecuaţia y ∂ z ∂z ∂z ) ∂∂x∂zy + xy ∂ −y −x =0. y ). Ţinând seama că u = u (t ) . ⎩ v = v (x . y ) Exemplu.

∂v 66 . v) printr-o transformare regulată din R3 . y ) → w (u .y -x xy ′ + z′ x = 2x ⋅ zu 1 ′ ⋅ zv y x y2 ′ ⋅ zv ′ − z ′y = − 2 y ⋅ z u z′′ 2 = 4 x 2 z′′ 2 + x u 4x 1 ′′ + ′ ⋅ zuv ⋅ z′′2 + 2 zu y y2 v 2 x2 + y2 y2 (x 2 + y2 ) ′ = − 4 xy ⋅ z ′′ 2 − z′ xy u ( ) z ′′ uv − x y3 ⋅ z ′′ 2 − v 1 y2 ′ ⋅ zv xy z ′′ 2 = 4 y 2 ⋅ z ′′ 2 + y u 0=− 2 x2 − y 2 y 2 ( ) x2 4x 2x ′′ − ′ + ′ z uv ⋅ zv z ′′2 − 2 z u v 4 y y y3 2 ′′ + zuv 2 x2 − y 2 y2 ( ) ⋅ z′ v ′′ ⋅ u − z v ′ = 0 este noua formă a ecuaţiei. care introduse în formula ′ du + wv ′ dv dw = wu dz = dau următoarea legătură între dx.v) . avem du = zdy + ydz − dx dv = zdx + xdz − dy dw = ydx + xdy − dz . dau ecuaţia ′ − zwv ′ ) + (1 − y 2 )( x + wv ′ − zwu ′ ) = ( xy + z )(1 + ywu ′ + xwv ′) (xy + z )( y + wu adică ∂w =0. se deduc imediat derivatele parţiale ale lui z care înlocuite apoi în ecuaţia dată. Diferenţiind relaţiile date.) Schimbarea funcţiei şi a variabilelor sale z ( x. Să se transforme ecuaţia (xy + z ) ⎧ u = yz − x ∂ ∂ ⎪ + 1− y 2 = x + yz dacă ⎨ v = xz − y ∂x ∂y ⎪w = xy − z ⎩ ( ) şi w = w (u. Exemplu. dy şi dz : ′ − zw v ′ ′ − zw u ′ y + wu x + wv dx + dy . Soluţie. deci z uv 5.. ′ + xwv ′ ′ − xwv ′ 1 + ywu 1 + ywu Dar cum dz = z ′ x dx + z ′ y dy .

Determinând λ aşa ca f x′ + λϕ′x = 0 . y ) . atunci se studiază dacă P 0 x0 . ′ + λϕ′y = 0 . Dacă ecuaţia ϕ x . y ( x )) = 0 . y cu condiţia ca ( ) C : ϕ (x . y 0 . y ) = 0 . y ) + λ ϕ (x . λ 0 ) . f x′ + f y (1) înseamnă determinarea unui punct P0 (x 0 . y 0 ) aparţinând curbei ( ) Derivând egalitatea ϕ (x . ⎩ Să observăm că acest sistem este cel care dă punctele staţionare ale funcţiei F (x . y . (2) Amplificând ecuaţia (2) cu un λ real oarecare şi adunând-o la (1). Să observăm că diferenţa f ( P ) − f (P0 ) = f (x . y . deci ′ ⋅ y′ = 0 . se găsesc printre rădăcinile ecuaţiei g ′(x ) = 0 . Fie M 0 (x . y . λ 0 ) este unul din acestea. λ 0 ) . y ) ⋅ f (x 0 . y 0 .6. după cum se ştie. 67 ( ) . Fie de asemenea P(x . se formează funcţia auxiliară F = f + λ ϕ . Este evident că P0 (x 0 . avem şi ϕ′x + ϕ′y ⋅ y ′ = 0 . pentru determinarea punctelor de extrem ale funcţiei f (x . Din punct de vedere geometric aceasta Deseori în probleme de extrem apar condiţii suplimentare impuse variabilelor. Să vedem cum sar rezolva această problemă. y 0 ) este punct de extrem legat se reduce la ϕ( x . rezultă şi f y Obţinem astfel trei ecuaţii în necunoscutele x . atunci problema se reduce la determinarea punctelor de extrem ale funcţiei compuse g ( x ) = f (x . y ) = 0 . În concluzie. y0 este punct de extrem (liber) pentru F (x . λ ) = f (x . obţinem relaţia ′ + λϕ′y ⋅ y ′ = 0 . studiul semnului lui d 2 F (x0 . λ 0 ) un punct staţionar pentru F. y 0 . y ) = 0 aşa ca în P0 funcţia f să ia valoare maximă sau minimă în raport cu celelalte puncte de pe curbă. y . i se determină punctele staţionare iar dacă M 0 (x 0 . Cea mai simplă problemă de acest fel este determinarea extremelor funcţiei f x . y ( x )) şi care. y ) cu legătura Prin urmare problema stabilirii dacă P0 (x 0 . y 0 ) ∈ C . λ 0 ) . y şi λ verificate de punctele de extrem legat ⎧ f x′ + λ ϕ′x = 0 ⎪ ′ + λ ϕ′y = 0 ⎨fy ⎪ ϕ=0. y ) ∈ C . y ) + λ 0 ϕ(x 0 . y 0 ) = f (x . Extreme condiţionate între variabilele x şi y să existe legătura ϕ ( x . y 0 ) = = F (x . λ 0 ) − F (x 0 . y defineşte în mod implicit funcţia y = y ( x) (ecuaţia curbei C). f x′ + λ ϕ′x + f y ( ) verificată de punctele de extrem legat.

y . x n ) supuse f max = f (P1 ) = 5 f min = f (P2 ) = − 5 F (x1 . y.K . λ 10 . 2 . Pentru determinarea extremelor funcţiei f (x1 . λ0 punctele staţionare şi dacă M 0 x1 1 . Să se găsească punctele de extrem ale funcţiei f ( x . λ ) = x + 2 y + λ x 2 + y 2 − 5 . se construieşte funcţia auxiliară (funcţia lui Lagrange) 0 P0 x1 0 0 0 . y ) = x + 2 y ştiind că x2 + y 2 = 5 . − 2 . Avem ϕ (x .K . y . x n . λ . z ) = xyz cu condiţiile x + y + z = 5 .K .K . λ 1 . λ m 0 . se studiază dacă ( ) Soluţie. Fx′′2 (M 2 ) = 1 > 0 ⇒ P2 punct de minim Δ (P1 ) = − 1 < 0 . ) . z . y ) ≡ x + y − 5 . K . m . λ m ) = f + λ 1ϕ1 + . Fx′′2 (M 1 ) = − 1 < 0 ⇒ P1 punct de maxim legăturilor ϕ i (x1 . Exemplu. xy + yz + zx = 8 . 68 . 2) şi P2 ( −1.. K .. z ) = xy + yz + zx − 8 şi funcţia auxiliară F ( x . x n . punctul Aceasta este metoda multiplicatorilor lui Lagrange. y . 2 2 F (x . 2 2 Pentru a stabili dacă punctele P1 (1. 0 . i se determină este punct de extrem liber pentru F x1 . Avem ϕ1 ( x . μ ) = xyz + λ ( x + y + z − 5) + μ ( xy + yz + zx − 8 ) . x 2 .K . x n . − 2) sunt sau nu puncte de extrem legat. λ m Observaţia 1. − ) şi M 2 ( − 1 . Să se găsească punctele de extrem ale funcţiei f (x .Exemplu. Punctele staţionare ale lui F sunt soluţiile sistemului: ( ) ⎧ Fx′ ≡ 1 + 2 λ x = 0 ⎪ ′ ≡ 2 + 2 λy = 0 ⎨F y ⎪F ′ ≡ ϕ = x 2 + y 2 − 5 = 0 ⎩ λ 1 1 şi anume M 1 (1 . z ) = x + y + z − 5 ϕ 2 ( x . + λ m ϕ m . y . x n ) = 0 i = 1 .K . Soluţie. calculăm M1 M2 1 0 1 Fx′′2 = 2 λ ′′ = 0 Fxy ′′2 = 2 λ Fy Avem -1 0 -1 Δ (P2 ) = − 1 < 0 .K . x n ( ) ( ) este un astfel de punct.

) ( y + z ) sin z − y (x + z ) = 0. 1. x n ) cu condiţii de Exerciţii alteia în punctul (2.Sistemul ′ ⎧ Fx ⎪ ′ F y ⎪ ⎪ ⎨ Fz′ ⎪ Fλ ′ ⎪ ′ F ⎪ μ ⎩ ≡ yz + λ + μ ( y + z ) = 0 ≡ xz + λ + μ (x + z ) = 0 ≡ xy + λ + μ (x + y ) = 0 ≡ ϕ1 ≡ x + y + z − 5 = 0 ≡ ϕ 2 ≡ xy + yz + zx − 8 = 0 ne dă punctele staţionare ale lui F : M 1 (2 . forma: ϕ i (x1 . . 1.K . 4 7 4 P2 ( . 1. K . m este problema generală a programării matematice.) Să se scrie ecuaţia tangentei într-unul din punctele de abscisă x = 1 ale curbei x 2 −2 xy+ y 2 + x+ y −2=0. Avem 4 7 4 16 − 4 ).) Să se arate că dacă x+ z z x y dacă z e = x e + y e y+ z a. atunci x 2 − y 2 − z 2 = 2 xz + 2 xy ⎟ ∂y ∂x ⎝ y⎠ ( ) 69 . 3. . Urmează că f ( P ) − f (P0 ) > 0 . 4. u′ y pentru u = 4. Problema determinării extremelor funcţiei f (x1 . 2 . − 2 ) şi M 2 ( . atunci problema este de programare liniară (formulată în 1947 de către matematicianul american G. y . avem relaţiile ′′ = z + μ Fxy ′′ = y + μ Fxz ′′2 = 0 Fy ′′ = x + μ F yz Fz′′2 = 0 dx + dy + dz = 0 ⎧ ⎨ ( ) (x + z )dy + (x + z )dz = 0 x + z dx + ⎩ ⎧ ⎪ dx + dy + dz = 0 −4 de unde dz = − dx . B. 2 ) este punct de extrem liber pentru F ( x. z .) x 2 + y 2 + z 2 = y f ⎜ ⎜ ∂z ∂z =0 −y2 ∂y ∂x ⎛z⎞ ∂z ∂z ⎟ .) Să se arate că suprafeţele x + 2 y − ln z + 4 = 0 şi x 2 − xy − 8 x + z + 5 = 0 sunt tangente una 2. 1) . ) se găseşte că acesta este un punct de maxim (legat ). Să se determine d 2 y în punctul ales. 3 3 3 Observaţia 2. Pentru aceasta M1 F x′′2 = 0 0 0 -1 0 0 0 d 2 F (M 1 ) = −2 dxdz . 3 3 3 3 3 Vom studia dacă P 1 (2. care pentru P1 (2. ne interesează semnul diferenţialei d 2 F (M 1 ). deci P1 este punct de minim (legat ). . 4 . Diferenţiind însă legăturile.) Să se calculeze u x ′ . Dantzig). −3. . − 2 ) . x n ) ≥ 0 i = 1. atunci z sin z b. 2 ) devin ⎨ ⎪ ⎩3dx + 4dy + 3dz = 0 deci d 2 F (M 1 ) = 2dx 2 > 0 . 1 . Făcând un studiu asemănător pentru punctul Dacă atât funcţia f cât şi funcţiile ϕi sunt liniare.

) Să se calculeze d 2 u şi d 2 v pentru valorile x = 1. ⎨ − sin 2 x 2 − sin x ∂y ∂x∂y ∂y ⎩v = x − sin x + y R: R: ∂2z =0 ∂u ∂v ∂2w ∂u 2 =0 e. v = u 2 2 2 π dacă 4 1 (dx − dy )2 2 1 2 e x cos y v x v . atunci ∂∂x ∂zy = − 4(x ′− z ) ( y − ′ 2 ( fu + 2 z f v )3 e. v ) + y y ∂y 2 ∂y 2 x 70 .) f ( x. x = x ( y) b.) f (x.) În ecuaţiile următoare să se facă schimbările indicate R : x ′′ + x − cos y = 0 m ch x 2 ( ) dt = ρ cos ϕ x ⎧ . v = x. z ) = xy + yz + zx cu condiţiile − x + y z = 1. w = w (u. x + y + z 2 ( 2 2 2 z) ) = 0.) Să se calculeze iacobianul transformării 10. x = (α +ρ cos θ ) cos ϕ.) f ⎜ . z .) x 2 + y 2 d.) y dacă y 2 + 2 yx 2 − 4 x − 3 = 0 b. d 2 v = 6.c.) y ′′ + y ′th x + c. e x sin = = y y 2 2 u R : d 2 u = dx 2 . y. x = ln tg t 2 R: d2y 2 + m2 y = 0 ( ) ∂2z ∂x 2 + 2 cos x ⎧u = sin x + x − y ∂z ∂2z ∂2z = 0. z = u 2 + v 2 + 2uv cos 2ϕ şi se dea o relaţie de legătură directă. t ) = x + y + z + t ştiind că xyzt = a 4 .) Să se afle extremele funcţiilor: a.) ∂z 1 ∂ 2 z 1 x = . a.) y ′′− xy ′ 3 + cos y ⋅ y ′ 3 = 0. y ) = x 2 y (4 − x − y ) şi A este domeniul limitat de A A dreptele x = 0. y = (a + ρ cos θ) sin ϕ . v = x + y + z .) uv = 3x − 2 y + z.) z dacă x 3 − y 2 − 3x + 4 y + z 2 + z − 8 = 0 R : y max pt x = e.) Să se determine inf f şi sup f dacă f (x. ∂z ∂z ⎛x y⎞ =z +y ⎟ = 0. x + y = 6 8. z =ρ sin θ R : ρ (α +ρ cos θ ) 9. y. ⎨ ⎩ y =ρ sin ϕ = 0.) f x + y + z.) Pe elipsoidul d. a > 0 7.ρ = ρ (ϕ) R : ρ ′ = ρ + cos ϕ (x + yy ′) = x 2 + y 2 + x (xy ′− y ). y = x 2 + y 2 în discul x − 2 + y − 2 ≤ 9 ( ) ( ) ( 2 ) 2 x2 + y 2 + z 2 = 1 să se găsească punctul cel mai depărtat şi punctul cel mai apropiat 96 de planul 3x + 4 y + 12 z = 288. y = 0.) 11. y = (u − v ) sin ϕ. w = xz − y.) f x . atunci xu ′ x + yu ′ y + zu ′ z=0 5.) Să se arate cu ajutorul determinanţilor funcţionali că există o relaţie de dependenţă între funcţiile x = (u + v ) cos ϕ. u = . x. atunci x z z y y ∂ ∂ ⎝ ⎠ d. . x − z = 0 c. t . y. y = 1 u = 0. z.

y= şi schimbarea de funcţie z = 4 2 2 71 . β = −a. r = x 2 + y 2 + z 2 2 R : ϕ ′′+ ϕ ′+ ϕ = 0 r 12. u = u ( x.) Să se transforme expresia E = ∂ z ∂x 2 2 +2 ∂ z ∂ z + 2 făcând schimbarea de variabile ∂x ∂y ∂y 2 2 x= u2 − v2 u+v u−v − w. y ). ∂x ∂ y R : α = −b.) ∂ 2u ∂x 2 + ∂ 2u ∂y 2 + ∂ 2u ∂z 2 + u = 0 .f. c1 = c − ab 13.) Să se arate că orice ecuaţie de forma ∂z ∂z ∂2z + a + b + cz = 0 poate fi redusă la forma ∂x ∂y ∂x ∂y ∂ 2u + c1 u = 0 prin schimbarea de funcţie z = u e αx +βy . u = ϕ (r ). .

integrala nedefinită reprezintă o familie de curbe plane obţinute una din alta printr-o translaţie de-a lungul axei Oy. Rezultă de aici că dacă F este o primitivă a lui f. Primitiva unei funcţii Fie o funcţie f : I ⊂ R → R . prin definiţie ∫ f dx = F + c ⇔ F ′ = f . avem fdx = F ′dx = dF . este primitivă a lui f. unde c este o constantă oarecare. Astfel. atunci F + c. Dar orice funcţie continuă pe un interval admite primitivă pe acel interval (vezi cap X). Nu toate funcţiile admit primitive.) dacă F este o primitivă a lui f.PARTEA II CALCUL INTEGRAL I. ∫ dF = F + c şi d ∫ f dx = f dx . INTEGRALA NEDEFINITĂ 1. 2. atunci oricare alta va fi de forma F + c unde c este o constantă.) dacă F şi G sunt primitive ale lui f. Se numeşte primitivă a lui f pe I. atunci ele diferă printr-o constantă aditivă. a ≠ 1) ∫ sin x dx = − cos x + c 1 ∫ cos x dx = tg x + c 2 ∫ cos x dx = sin x + c 1 ∫ sin x dx = − ctg x + c 2 72 . Interpretând semnul dx care apare în notaţia integralei nedefinite ca o diferenţială. Astfel se obţin următoarele relaţii utile în calcule. În acest capitol ne vom ocupa de metode de determinare a primitivelor unor funcţii continue. Mai întâi însă vom da Lista integralelor imediate dx xα +1 = ln x + c ( x ≠ 0 ) x α dx = +c ( α real . o funcţie F definită şi derivabilă pe I astfel încât F ′ = f Să observăm că: 1. prin abuz de limbaj – integrala nedefinită a lui f şi se notează ∫ f ( x) dx sau mai simplu ∫ f dx. Operaţia de determinare a primitivelor unei funcţii se numeşte integrare. ≠ − 1 ) x α +1 ∫ ∫ ∫e x dx = e x + c ∫a x dx = ax +c ln a (a > 0 . Din punct de vedere geometric. Mulţimea primitivelor funcţiei f se numeşte. Definiţie.

Cu ajutorul ei se pot obţine formule de recurenţă utile în calculul unor primitive. Această observaţie simplifică calculele. ϕ ∈ C 1 ( ℑ) . ∫ e sin bx dx. v ∈ C 1 ( I ) poate fi scrisă şi sub forma ∫ u dv = u v − ∫ v du unde du = u ′dx . Observaţia 2.) dacă f . atunci ϕ : ℑ → I . Formula schimbării de variabilă poate fi privită din ambele sensuri. În cazul schimbării de variabilă expresia de sub semnul integrală se comportă ca o diferenţială. . 73 . g ∈ C ( I ) .) x sin x 2 dx ∫ 1 2 t = x2 = ψ ( x ) dt = 2 xdx = ∫ sin t dt = − 2 cos t + c = − 2 cos x + c. Formula integrării prin părţi pentru funcţiile u . n ax n n ax dx . iar f este ∫ f ( x ) dx = ∫ f (ϕ ( t )) ϕ′( t ) dt 3. g ∈ C 1 ( I ) .) dacă f .) dacă Proprietăţile integralei nedefinite rezultă cu uşurinţă din regulile de derivare şi sunt: 1. 1 1 2 ) 2 2. Uneori este preferabilă schimbarea de variabilă sub forma t = ψ ( x ) . dv = v ′dx .∫ 1 1 − x2 dx = arcsin x + c ∫1+ x 2 1 2 dx = arctg x + c ∫ shx dx = chx + c 1 ∫ ch x dx = th x + c 2 ∫ chx dx = shx + c 1 ∫ sh x dx = −cth x + c α . Exemple. ∫ x arctg x dx şi altele.β ∈ R (proprietatea de liniaritate) 2. Ea se foloseşte de obicei la calculul integralelor de forma ∫ x e ∫ x ln x dx . atunci f ( x ) dx = f (ϕ (t ) ) ϕ ′(t ) dt . 1. atunci ∫ ( αf + β g ) dx = α∫ f dx + β ∫ g dx continuă. Funcţia x = ϕ (t ) trebuie aleasă astfel încât să poată fi calculată integrala din membrul drept.) ∫ dx x +1 x = t 2 = ϕ( t ) dx = 2 t dt = 2 ⎜1 − t +1 ⎟ ⎟ dt = 2 (t − ln ∫ t + 1 = 2∫ ⎜ ⎝ ⎠ t dt = 2 x − ln ⎛ t ⎞ t +1 )+ c = ( x +1 + c. dacă x = ϕ (t ) . atunci (formula schimbării de variabilă) ∫ f g ′ dx = f g − ∫ g f ′ dx (formula integrării prin părţi). Observaţia 1. ϕ′(t ) ≠ 0 pentru a admite inversa t = ψ ( x) . x = ϕ (t ) .

. Descompunerea în fracţii simple este unică. I n = u=x du = dv ∫ (x dx 2 +a 2 n ) = 1 a n 2 ∫ (x ) a2 + x2 − x2 2 +a 2 n ) dx = 1 a2 In − 1 − 1 a2 ∫ (x x ⋅ x dx 2 + a2 ) n =K dv = v= (x x dx 2 + a2 ) ( 1 2( 1 − n ) x2 + a2 . atunci facem împărţirea cu rest P( x ) R( x ) = C( x ) + Q( x ) Q( x ) gr R < gr Q . n >1 74 . Pornind de la I 1 = ∫x 2 +a 2 2 = x 1 arctg + c .) ∫ (x − a ) A n dx = A ∫u du n = A (x − a )n − 1 +c. Integrarea funcţiilor raţionale Integrarea funcţiei raţionale P( x ) unde P şi Q sunt polinoame se face pe etape: Q( x ) Dacă grP ≥ gr Q . ⎥ 2 (n − 1) ⎦ n >1. Acestea sunt Q( x ) (x − a ) De exemplu n . b 2 − 4ac < 0 . = 1 a2 n −1 In − 1 − Astfel I n = a 2 (n − 1) x 2 + a 2 ( x dx ) n −1 ⎡ 1 ⎢ x 2 ⎢ a 2 (1 − n ) x 2 + a 2 ⎣ 2n − 3 + I n −1 2 (n − 1) a 2 ( ) n −1 + ⎤ 1 I n − 1⎥ . Dacă gr P < gr Q . atunci descompunem A P( x ) în fracţii simple. obţinem succesiv a a I2 = ∫ (x dx +a 2 2 ) = a x +a 2 ( x 2 2 ) + 1 2a 3 arctg x +c. (ax 3 2 Bx + C 2 + bx + c ) n (n ∈ N ..) x−a ∫ 2. Urmează apoi integrarea fracţiilor simple. a etc… 2. + + + 2 + 2 x + 1 (x + 1)2 (x + 1)3 x +2 x2 + 2 ( ) coeficienţii urmând a fi determinaţi prin identificarea numărătorilor după ce fracţiile a fost aduse la acelaşi numitor sau prin alte metode. ) (x + 1) (x 3x 2 + 5 x − 4 +2 ) 2 = A B C Dx + E Fx + G .Exemplu. Astfel A dx = A ln x − a + c 1.

K . primitivele funcţiilor raţionale sunt combinaţii liniare de funcţii raţionale.⎜ qi ∈ Q ⎜ cx + d ⎟ ⎟ ⎟ dx ⎜ ⎜ cx + d ⎟ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ unde R este o expresie raţională de variabilele sale. facem 1 − x = t 6 de unde x = 1 − t 6 şi dx = − 6 t 5 dt .) I= ∫ (4 x 2 + 4x + 3 ) 2 dx = d 4 x + 4 x + 3 = (8 x + 4 ) dx 2 ( ∫ (4 x 3 (8 x + 4) + 4 2 + 4x + 3 ) ) 2 dx = − 3 1 1 + I1 8 4x2 + 4x + 3 2 unde I1 = ∫ [(2 x + 1) Deci I = dx 2 +2 ] 2 = 1 2 ∫ (y dy 2 +2 ) 2 = y y ⎤ 1⎡ 1 + arctg ⎢ ⎥+c= 2 2⎢ ⎥ 2⎦ ⎣2 y + 2 2 ⋅ 2 2 ( ) y = 2x + 1 dy = 2 dx = 2x + 1 2x + 1 1 1 + + c. q n . funcţii logaritmice şi funcţii arctg. adică forma 4.3. 3. arctg 4 4x 2 + 4x + 3 8 2 2 2x − 5 2x + 1 1 1 + arctg +c. deci 75 . Integrale reductibile la integrale din funcţii raţionale Integralele iraţionale de forma q ⎛ ⎛ ax + b ⎞ q1 ⎛ ax + b ⎞ n ⎞ ⎜ ⎟ ⎟ . Exemplu.) d ax 2 + bx + c = (2ax + b ) dx şi se obţin două integrale de . du n In = 3x + 2 ∫ (y dy 2 + α2 1 8 ) n după ce s-a procedat ca la 3.L . ⎜ R x . se reduc la integrale din funcţii raţionale ax + b =tN făcând cx + d ∫ unde N este numitorul comun al fracţiilor q1 . ( ) ∫u du şi ∫y dy 2 + α2 ∫ (ax Bx + c 2 + bx + c şi ) n dx se reduce la calculul a două integrale de forma ∫u Exemplu.) ∫ ax Bx + c 2 + bx + c dx se calculează punând în evidenţă la numărător diferenţiala trinomului de la numitor. 16 4 x 2 + 4 x + 3 16 2 2 După cum s-a putut observa. Pentru ∫1− x +3 1+ 1− x (1 − x) 2 dx avem N = 6 .

n . 3. 2.) Exemplu. 2 3 I = − 4 t dt = − 2 t + c = − 2 ∫ ⎛ ⎜ ⎜ ⎝ 1 4 x3 ⎞ + 1⎟ + c . Această ecuaţie nu poate avea rădăcini complexe deoarece trinomul ax 2 + bx + c ar fi negativ ∀ x ∈ R şi n-ar avea sens radicalul. c > 0 . Cebâşev (1829 – 1894). x 4 + 1 = t 3 (t 2 − 1) −1 . Fie I = 4 3 ∫ dx x3 3 = x − 7 3 1 + 4 x3 ∫ − 3 2 ⎛ 3 ⎞ ⎜ x 4 + 1⎟ ⎜ ⎟ ⎝ ⎠ − 1 3 3 3 dx . Substituţiile indicate mai jos se datorează lui Euler: 1. 76 . ax 2 + bx + c = ± a x + t ax 2 + bx + c = tx ± c ax 2 + bx + c = t ( x − x1 ) unde x1 este rădăcină a ecuaţiei ax 2 + b + c = 0 .) dacă a > 0 . * R. p ∈Q . Facem x 4 + 1 = t 3 x 4 şi avem x = (t 3 − 1) Astfel − 3 .) a < 0 . ] ∫ x (ax m n + b dx * ) p m . academician rus cu contribuţii în matematică şi mecanică.) a < 0 . p ∈ Z cu schimbarea m +1 ax n + b = t N unde N este numitorul lui p 2.L.) + p ∈ Z cu ax + b = t x unde N este numitorul lui p n 1.I =−6 ∫t 1+ t3 6 +t 4 ⋅t 5d t = − 6 ∫t t4 + t 2 ⎛ t +1 ⎞ ⎟ dt = dt = − 6 ⎜ t 2 − 1 + 2 ⎜ ⎟ t 1 + +1 ⎝ ⎠ ∫ = − 2 t 3 + 6t − 3 ln ( t 2 + 1 ) − 6 arctg t + c = = − 2 1 − x + 6 6 1 − x − 3 ln Integralele binome au forma [ 3 1 − x + 1 − 6 arctg 6 1 − 6 x + c .) ∈ Z cu n m +1 n N n 3. ⎟ ⎠ 2 Integralele algebrice au forma ⎜ x. dx = − 4t 2 (t 3 − 1) dt . ∫ R⎛ ⎝ ax 2 + bx + c ⎞ ⎟ dx ⎠ unde R este o funcţie raţională de două variabile. c < 0 . Ele se mai numesc şi integrale Cebâşev după numele celui care a arătat că numai în următoarele trei cazuri ele pot fi reduse la integrale din funcţii raţionale: x = t N unde N este numitorul comun a lui m şi n .

2t − 5 x Integralele din funcţii trigonometrice de forma ∫ R (sin x. cos x) dx se transformă în integrale din funcţii raţionale dacă: 1. 2 2 1 + sin x 2 dt x dx. avem x= 5 − 2t t2 +3 . În ultimele două cazuri se exprimă vechea variabilă în funcţie de cea nouă şi apoi se diferenţiază. Exemple. cos x) cu tg x = t 4. adică R (sin x. urmează că .) R este pară în sin x şi cos x R (− sin x. dx = şi cum sin x + sin x cos x 2 1+ t2 1− t2 1+ t2 . 1. Exemplu. Făcând tg = t . cos x) cu sin x = t 2. Efectuăm schimbarea de variabilă cos x = t şi avem 2 + cos 2 − sin x = d x = d t . − 3x 2 + 5 x + 1 = t ⋅ 5 − 2t t2 +3 +1 = − t 2 + 5t + 3 .) Fie I = sin x = 2t 1+ t2 ∫ t2 cos 2 x + 2 t + 3 ln t + 2 + c = − 2 cos x + 3 ln (cos x + 2) + c . cos x = I= ∫ (t + 1)2 2t dt= 1 2 ∫ ⎜⎝ t + 2 + t ⎟⎠ d t = 4 tg 77 ⎛ 1⎞ 1 2 x 1 x + ln tg +c. cos x) cu cos x = t 3.) funcţia R este impară în cos x . după care integrala devine I= = ∫ sin 2 x sin x dx = 2 + cos x ∫ (t 2 ⎛ 3 ⎞ −1 dt ⎟ = ⎜ ⎜t + 2 + t + 2 ⎟ d t = 2+t ⎝ ⎠ ) ∫ 2. dx = 2 (t − 5t − 3) (t 2 + 3) 2 dt . cos x) = − R (sin x.) facem tg x =t 2 În primele două situaţii se diferenţiază substituţiile şi se pun în evidenţă la numărător diferenţialele lor. avem x = 2 arctg t .) R este impară în sin x. Fie I = ∫x 2 dx − 3x + 5 x + 1 2 . − cos x) = R (sin x. Făcând − 3 x 2 + 5 x + 1 = tx + 1 .Putem de asemenea remarca faptul că ultima schimbare de variabilă poate fi aplicată nu numai când a < 0 ci şi când a > 0 dacă trinomul ax 2 + bx + c are rădăcini reale. − cos x) = − R (sin x. t2 + 3 de unde I= ∫ 2 dt − 3x 2 + 5 x + 1 = ln 2t − 5 + c = ln 2 − 5 + c. 2 2 2 .) Fie I = ∫ sin 3 x dx . R (− sin x.

dx Exemplu. a − x ⎟ dx . ∫ R⎜ ⎝ a2 + x2 ⎞ ⎟ dx . cu x = a tg t sau x = a sht ⎠ x2 − a2 ⎞ ⎟ dx . ∫ R⎛ ⎝ ⎛ x. dx = şi ea a at ∫ R (t ) at = ∫ R1 (t ) dt .) Integralele de forma I 1 = e cos bx dx şi I 2 = e sin bx dx se pot obţine ∫ ∫ simultan astfel: I 1 + i I 2 = e ax (cos bx + i sin bx ) dx = e ax ⋅ e ibx dx = e (a +ib )x dx = ∫ ∫ ∫ e (a +ib )x +c= a + ib = a + ib a2 + b2 e ax (cos bx + i sin bx ) + c Separând partea reală de cea imaginară. Atunci x = devine dt 1 ln t . avem e ax (a cos bx + b sin bx ) + c I1 = 2 a + b2 I2 = e ax a2 + b2 (a sin bx − b cos bx ) + c . 4 4 4 2 8 4 32 ∫ ∫ 2 ∫( ) ∫ ax ax 3.) R⎛ ⎜ x .) 3.Alte tipuri de integrale 1. I = ∫ sh x + 1 = ∫ e =2 dt dx x + e −x +1 2 =2 ∫e dx x − e −x + 2 =2 ∫ t −1+2⋅ t t 1 dt = .) Integrarea unor funcţii hiperbolice se poate face utilizând formule asemănătoare celor trigonometrice.) ∫ ⎜ x. cu x = a cos t sau x = a sin t ⎝ ⎠ 2.) O integrală de forma ax ∫ R (e )dx se reduce la o integrală raţională dacă se face e ax = t . cu x = a ch t ⎠ 78 . I = ch 4 x d x = 1 ⎡1 + ch 2 x ⎤ 2 ⎢ ⎥ d x = 4 1 + 2ch 2 x + ch 2 x d x = 2 ⎣ ⎦ 1 1 1 1 + ch 4 x 3 1 1 = x + sh 2 x + d x = x + sh 2 x + sh 4 x + c. ∫t dt 2 + 2t − 1 = 1 1 e +1− 2 ln + c = ln +c 2 2 t +1+ 2 e x +1+ 2 t +1− 2 x 2. Exemplu. Calculul unor integrale cu ajutorul unor substituţii trigonometrice şi hiperbolice Uneori substituţiile indicate în dreptul integralelor ce urmează pot conduce la integrări mai rapide: 2 2 ⎞ 1.

) ∫ 3. nu acelaşi lucru se poate spune despre primitiva unei funcţii elementare.) ∫ 2. Aşa de exemplu sunt funcţiile: sin x cos x si ( x ) = ci ( x ) = dx (sinus integral) dx (cosinus integral) x x 2 dx e − x dx (funcţia de eroare) (logaritm integral) li ( x ) = ln x ch t = ∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ex dx x (exponenţial integral) Tot din această categorie fac parte în general primitivele de forma unde P este polinom de grad n > 2 ca de exemplu eliptice ∫ R (x .Exemplu. ∫ dx 1 − k 2 sin 2 x .) 13. Exerciţii 1.) 24.) 14. I= ∫ x 2 − 2 x − 3dx = ∫ (x − 1)2 − 4dx x − 1 = 2ch t dx = 2sht dt = 4 sh 2 t dt = 2 (ch 2t − 1) d t = sh 2t − t + c ∫ ∫ Pentru revenirea la variabila x se au în vedere formulele sh 2t = 2 sh t ch t .) 15.) 4. e t = sh t + ch t şi că din 1 x −1 rezultă sh t = ch 2 t − 1 = x2 − 2 −3 .) ∫ cos 4 x + sin 4 x cos 2 x sin 2 x 5 dx arcsin x dx x 4 ∫ sin ∫ x 3 cos x dx ∫ ∫ sh 1 − x 1− x dx ∫ (x 3 + 1)(x 3 + 8) ∫ (x − 1) x 2 dx 10 x 2 dx x2 − a2 xe x cos x dx sec 2 x dx tg 2 x + 4 tg x + 1 79 .) 26.) 25. 2 2 1 1 2 ⎞ Astfel I = (x − 1) x 2 − 2 x − 3 + ln ⎛ ⎜ x −1+ x − 2x − 3 ⎟ + c .) ∫ (x ∫x x4 − 2x2 + 2 2 − 2x + 2 dx + x2 +1 x 5 dx ) 2 dx 23. ⎠ 2 2 ⎝ Integrale care nu pot fi exprimate prin funcţii elementare O diferenţă esenţială între calculul diferenţial şi cel integral este aceea că derivata unei funcţii elementare se exprimă totdeauna prin funcţii elementare. P ( x ) dx ) ∫ dx x3 + 1 sau funcţiile ∫ 1 − k 2 sin 2 x dx .) ln (ln x ) dx x Să se calculeze următoarele integrale nedefinite: 12.

) ∫ sin ∫x 32.) 18.) ∫ 2 x +1 ⎛ ⎜ 2x − + x 2 ⎞ ⎟ ⎝ ⎠ 5 x dx 29.) 19.) ∫ ln x dx dx ∫ ∫ dx 4 5− x + 5− x dx x + x +4 x 3 ∫x e n −x ∫ sin x cos x dx 2 x ln sin x dx 2 x 2 20.5.) ∫ ∫ 3 1+ 4 x x 1− x 1+ x dx dx dx dx x cos + sin x 2 dx 28.) 22.) 9.) x −1 dx x +1 7.) 1 − 2x 2 − x 4 dx 31.) ∫ 2 sh x + 3 ch x 27.) 2 ∫ sin 2 x +1 2 ( ) ∫ ∫ 10.) 17.) ∫ (x + 1)(x ∫x dx 2 + x +1 ) 2 6.) ∫ cos ax a + sin 2 ax 2 dx ln 1+ x dx 1− x ∫ (2 − sin x )(3 − sin x ) 80 .) ∫ sin 10 x sin 15x dx ∫ arcsin x dx x2 n 16.) 21.) 8.) 11.) 1+ x 4 x dx 30.

ηi )∈ δi i = 1. să avem 81 . Spunem că funcţia f este integrabilă pe D. ∃ η(ε ) aşa ca pentru orice diviziune Δ a lui D cu ν (Δ ) < η . Domeniile ce intervin aici. Δ = {δ i }1 o n ∑ f (P ) aria i 1 n δi = ∑ f (ξ 1 n i . fără puncte interioare comune astfel încât n D= unde d (δ i ) este diametrul compactului δ i adică marginea superioară a distanţelor dintre două puncte oarecare ale lui δ i . un număr finit de compacte n Δ = {δ i }1 . Spunem că diviziunea Δ ′ este mai fină decât Δ (scriem Δ ′ p Δ ) dacă orice domeniu al diviziunii Δ este o reuniune finită de domenii ale diviziunii Δ ′ . şi oricare ar fi alegerea punctelor intermediare. dacă există un număr real I. Definiţia integralei duble Fie D un compact din R 2 (domeniu închis şi mărginit). atunci σ Δ ( f ) aproximează volumul corpului V delimitat de suprafaţa S având ecuaţia z = f ( x . Fie de asemenea suma integrală σΔ ( f ) = Norma diviziunii Δ este prin definiţie ν (Δ ) = max d (δ i ) i = 1. astfel încât ∀ ε > 0 . dacă există şi este finită limita lim σ Δ ( f ) = I ν (Δ ) → 0 Geometric. adică reuniuni finite de curbe netede. vom presupune că au arie (vezi Manual cls. dacă f ≥ 0 . INTEGRALA DUBLĂ 1. Definiţia 1. Această definiţie este evident echivalentă cu Definiţia 2.II. η i ) aria δ i . diviziune a lui D şi punctele intermediare Pi (ξi . Funcţia f este integrabilă pe D. diviziunea Δ este mai fină. Evident că Δ ′ p Δ ⇒ ν (Δ ′) ≤ ν (Δ ) . y ) . Numim diviziune a lui D.n . n Uδ .a XII-a) şi frontierele lor sunt curbe netede pe porţiuni. planul xOy şi suprafaţa cilindrică a cărei generatoare este paralelă cu axa Oz şi se sprijină pe frontiera domeniului D. i 1 Fie acum f : D → R o funcţie (eventual mărginită). Această aproximaţie este cu atât mai bună cu cât oricare ar fi alegerea punctelor intermediare Pi .

v(Δ ) < η să avem I − ε ≤ σ Δ ( f ) ≤ I + ε oricare ar fi alegerea punctelor Pi . 2. I = inf S Δ ( f ) şi că s Δ ( f ) ≤ I ≤ I ≤ S Δ ( f ) Δ Δ ∀ Δ. Criterii de integrabilitate Teorema 1 (criteriul lui Darboux). ∀ ε > 0 . 82 . 3. Atunci are loc şi O ≤ I − I ≤ S Δ ( f ) − s Δ ( f ) < ε ∀Δ cu v(Δ ) < η . atunci mi ′ = inf f (P ) . ∃ η(ε ) astfel încât ∀ Δ cu v(Δ ) < η S Δ ( f ) − sΔ ( f ) < ε . O definiţie echivalentă se poate da şi prin şiruri ca şi la integrala definită.) Oricare ar fi diviziunile Δ 1 şi Δ 2 . ⇐ Presupunem pentru funcţia mărginită f că este îndeplinită condiţia din enunţ. mi ″ = inf f (P ) . inegalităţi: Se pot pune în evidenţă următoarele proprietăţi ale sumelor Darboux: 1. Notând cu m şi M respectiv marginile funcţiei f pe D. Prin urmare S Δ ( f ) − s Δ ( f ) ≤ I + ε − (I − ε ) = 2 ε ∀ Δ cu v(Δ ) < η . Numărul I se numeşte integrala dublă a lui f pe D şi se notează I= ∫∫ f ( x. m aria D ≤ s Δ1 ( f ) ≤ S Δ 2 ( f ) ≤ M aria D .) Dacă Δ ′ p Δ .) s Δ ( f ) = inf σ Δ ( f ) . S Δ ( f ) = sup σ Δ ( f ) marginile luându-se după toate alegerile posibile ale punctelor intermediare s Δ ( f ) ≤ s Δ′ ( f ) ≤ S Δ′ ( f ) ≤ S Δ ( f ) . y ) dx dy D sau I= ∫∫ f dx dy . sumele Darboux ale lui f corespunzătoare diviziunii Δ = {δ i }1 a domeniului D n Dacă funcţia f este mărginită pe D.σΔ ( f ) − I < ε . D variabilă. Demonstraţie ⇒ Funcţia f fiind integrabilă. O funcţie mărginită f este integrabilă pe D dacă şi numai dacă ∀ ε > 0 . mi aria δ i ≤ m i ′ aria δ i ′ + mi ″ aria δ i ″ . Într-adevăr. P ∈δi M i = sup f (P ) . au loc evident următoarele m aria D ≤ s Δ ( f ) ≤ σ Δ ( f ) ≤ S Δ ( f ) ≤ M aria D . Rezultă de aici că există integralele Darboux ale lui f pe D: I = sup s Δ ( f ) . 2. ∃ η(ε ) astfel încât ∀ Δ cu Dar atunci avem şi I − ε ≤ sΔ ( f ) ≤ SΔ ( f ) ≤ I + ε . atunci s Δ ( f ) ↑ şi S Δ ( f ) ↓ . dacă δ i = δ i ′ U δ i ″ şi P ∈ δi ′ P ∈ δi ″ atunci Deducem de aici că dacă ν(Δ ) ↓ . atunci se pot considera ca şi la funcţiile de o singură n n sΔ ( f ) = ∑ 1 m i aria δ i SΔ ( f ) = P ∈ δi ∑M 1 i aria δ i unde mi = inf f (P ) .

Proprietăţile integralei duble Se pot pune în evidenţă următoarele proprietăţi: 1.D şi ∫∫ (αf + βg ) dx dy = α∫∫ f dx + β∫∫ g dx dy D D (proprietatea de liniaritate) 83 . Drept consecinţă. s Δ ( f ) ≤ σ Δ ( f ) ≤ S Δ ( f ) . ∃ un şir {I n }n de intervale deschise bidimensionale care acoperă A Definiţie. Cu criteriul lui Darboux rezultă acum integrabilitatea funcţiei continue f. n Teorema 3 (criteriul lui Lebesgue). M = f ( P ″ ) . n . atunci funcţia este integrabilă.β ∈ R ⇒ αf + β g integr . Teorema 2. O mulţime A ⊂ R 2 se spune că este de măsură Lebesgue nulă (sau ∞ 1 ( A ⊂ U I n ) şi astfel încât ∑ aria I n < ε . Dar f fiind continuă pe compactul δ i . 3. ∫∫ f dx dy = I . α . Funcţia f fiind continuă pe compactul D.) 2. aria D Fie Δ = {δ i }1 o diviziune a lui D cu v(Δ ) < η şi mi . dacă mulţimea punctelor de discontinuitate ale unei funcţii mărginite este o curbă netedă pe porţiuni. m = f ( P′ ) . Dacă f este continuă pe D ⇒ f este integrabilă pe D.) D ∫∫ dx dy = aria D D f . dacă v(Δ ) < η . D . Demonstraţie. este uniform continuă pe D şi deci ∀ε > 0 . rezultă că σ Δ ( f ) − I ≤ SΔ ( f ) − sΔ ( f ) < ε Deci f este integrabilă şi D indiferent de alegerea punctelor Pi . Din s Δ ( f ) ≤ I ≤ S Δ ( f ) . neglijabilă) dacă ∀ ε > 0 . O funcţie mărginită este integrabilă pe D ⇔ mulţimea punctelor sale de discontinuitate este de măsură Lebesgue nulă. P ′′ ∈ D cu d (P ′. deci ∃ Pi ′ . M i marginile lui f pe δ i i = 1 . Pi ″ ∈ δ i aşa ca. P ′′) < η să avem ε f (P ′) − f (P ′′) < . Prin urmare n i i i i S Δ ( f ) − sΔ ( f ) = ≤ ∑ (M 1 n i − m i ) aria δ i ≤ ( P ″ ) − f ( P ′ )⎤ aria δ ∑⎡ ⎥ ⎢ ⎦ ⎣ i i 1 n i ≤ ε ⋅ aria D ∑ aria δ 1 n i =ε. îşi atinge marginile pe δ i . ∃ η(ε ) astfel încât oricare ar fi P ′. rezultă I = I = I . g integr .Cum ε este arbitrar.

β] . Fie Δ ′ : a = x 0 < x1 < K < x n = b Δ ′′ : c = y 0 < y1 < K < y m = d diviziuni oarecare ale intervalelor [a. dacă m şi M sunt marginile funcţiei continue f pe D şi ele sunt atinse în f (P1 ) = m ≤ ∫∫ f dx dy D P 1 respectiv P 2 din D . deci Din proprietatea lui Darboux a funcţiei g . f ≤ g ⇒ ∫∫ f dx dy ≤ ∫∫ g dx dy D D D D 5. atunci g (α ) ≤ λ ≤ g (β ) rezultă că ∃ t0 ∈ [α.) Fie D = [a . 1. y (t 0 )) . ⎩ y = y (t ) atunci funcţia compusă g ( t ) = f (x ( t ) . d ] .) f. b ] respectiv [c. ∃ P0 ( x (t0 ). b] × [c .β] şi g (α ) = m .) f integr. y (t0 )) ∈ D cu proprietatea din enunţ. D. y ( t )) este continuă pe reprezentarea parametrică (C ) : ⎧ ⎨ [α .) f continuă pe D ⇒ ∃ P0 ∈ D astfel încât ∫∫ f (x . g integr. atunci aria D = λ ≤ M = f (P2 ) . Calculul integralei duble În cele ce urmează vom presupune că f este funcţie continuă pe D . D şi m ≤ f (P ) ≤ M ∫∫ f dx dy ≤ ∫∫ f dx dy ∀ P∈D ⇒ m aria D ≤ ∫∫ f dx dy ≤ M aria D D 7. g (β) = M .) f integr. d ] .) f integr. f ≥ 0 ⇒ ∫∫ f dxdy ≥ 0 D (proprietatea de pozitivitate) (proprietatea de monotonie) 4. 4.) Dacă f este integrabilă pe D = D1 U D2 unde D1 şi D2 sunt domenii compacte fără puncte interioare comune. D ⇒ f integr. 84 .3. D şi 6. 8. deoarece ∫∫ fdxdy = ∫∫ fdxdy + ∫∫ fdxdy D D1 D2 ( proprietatea de aditivitate faţă de domenii ).D. y ) dx dy = f (P ) aria D 0 D (teorema de medie) Într-adevăr. β] astfel încât λ = g (t 0 ) = f (x(t 0 ). x = x (t ) Dacă C este o curbă conţinută în D având capetele P 1 şi P 2 şi t ∈ [α .

j = 0 . η j ∈ y j .) Fie a≤ x≤b unde ϕ şi ψ sunt funcţii continue pe [a . j = 0. ν(Δ ′′) → 0 . y j +1 . i = 0 . m − 1 . n − 1 . y )dy ∑ F (ξ ) Δ x i ∫∫ f ( x. D Analog (sau ţinând seama de teorema de integrare a unei integrale cu parametru) ∫∫ D f (x .Vom considera pentru D diviziunea Δ = δij { } [ ] unde δ ij = [xi . y ) dx . n − 1 . yi +1 ] i = 0. m − 1 Fie punctele Pij ξ i . y ) dx dy D b d ∫ a c b b ⎛d ⎞ F ( x ) dx = ⎜ f ( x . xi +1 ] × [ yi . Evident că Cum funcţia f este integrabilă. y ) dx dy = dy f (x . y ) dy . y ) dy 85 . η j ∈ δ ij şi că ν(Δ ) → 0 ⇔ ν(Δ ′) → 0 . η )Δx i j i =0 j =0 n −1 m −1 i Δy j = = ∑∑ ( ⎜ ⎜ i =0 ⎝ j =0 n −1 ⎛ m −1 ⎞ f ξ i . b] ⎧ D ⎨ (domeniu simplu în raport cu Oy ) ⎩ϕ ( x) ≤ y ≤ ψ ( x) În acest caz limitele de integrare la integrala F (ξ i ) nu mai sunt constante ci dependent de ξ i F (ξ i ) = ψ ξi ϕ ξi ( ) ( ) ∫ f (ξ i . ∫ ∫ c a d b 2. x i +1 ] . avem σΔ ( f ) = ∑∑ f (P ) aria δ ij i =0 j =0 n −1 m −1 ij = ∑∑ f (ξ . y ) dx dy = ∫ dx ∫ f (x . ( ) ξ i ∈ [x i . y ) dx ⎟ dx ⎜ ⎟ a a⎝c ⎠ ↓ când ν ( Δ ′ ) →0 ∫∫ Deci ∫∫ f (x . η j Δy j ⎟ Δx i ⎟ ⎠ când ν ( Δ ′′ ) →0 ) când ν ( Δ ) → 0 ↓ d c i F (ξ i ) = n −1 i =0 ∫ f (ξi .

D:⎨ ⎩ϕ( y ) ≤ x ≤ τ( y ) (domeniu simplu în raport cu Ox) atunci 3.v ) ∈ D′ . Domeniul { } D este simplu în raport cu Ox putând fi scris şi astfel: 0 ≤ y ≤1 ⎧ D:⎨ 2 ⎩ y ≤ x ≤ ( y − 2) Deci I = dy 0 ∫ ∫ 1 ( y − 2 )2 y ( y − 2) 2x 2 dx = ∫ ( y − 2) 0 1 dy ( y − 2 )2 x 2 y 2 = 1 ∫ ( y − 2) [( y − 2) − y]dy = 1 4 2 0 = ∫ 0 1 ⎡ y ⎤ ( y − 2)3 ⎢( y − 2 ) 2 − ⎥ dy = 3 ⎢ ⎥ ( y − 2 )2 ⎦ ⎣ 1 0 ⎡ 1 2 ⎤ 4 − ⎢ + ⎥ dy = ln 2 + 2 − y 2 3 ⎢ ⎥ ( y − 2) ⎦ ⎣ ∫ 0 1 Schimbarea de variabile la integrala dublă Fie f o funcţie continuă definită pe compactul D din planul xOy şi transformarea regulată: ⎧ x = x ( u.v ) Corespondenţa domeniilor este cea din figură. y (u .v ) ( u . Evident. b ] . Reţeaua de curbe coordonate din uOv este u = const şi v = const . Să se calculeze I = ∫∫ ( y − 2)2 dxdy D 2x dacă D = (x . y ≤ x 2 .) Dacă ∫∫ D f (x . Avem evident ′ du + x v ′ dv . y ) dx dy = dx a ∫ ∫ f (x . y ) dy . x ≤ ( y − 2)2 . Exemplu. dx = xu 86 . ϕ( x ) b ψ( x ) ⎧ c≤ y≤d cu ϕ . v )) este continuă pe D . y ) ∈ R 2 0 ≤ y ≤ 1. y ) dx dy = dy ∫ c d ψ( y ) ϕ( y ) ∫ f (x . y ) dx . dy = y u ′ du + y v ′ dv .şi ∫∫ D f (x . Ne interesează care este legătura dintre elementul de arie dxdy din planul xOy şi dudv din uOv . Soluţie. funcţia compusă f (x(u . T :⎨ ⎩ y = y ( u. v ). ψ continue pe [a .

x 2 ≤ y 2 . B şi E au coordonatele ′ du . y ( u . Avem apoi ⎩1 ≤ v ≤ 3 y D (u . y ) − 2 x x y 1 = 2 . y ) ′ du 0 = yu dudv . y + y u ′ du ). D (u . avem { } ⎧ x = ρ cos ϕ ⎨ ⎩ y = ρ cos ϕ 3π ⎧π ⎪ ≤ϕ≤ D′ : ⎨ 4 4 şi iacobianul ⎪ ⎩a sin ϕ ≤ ρ ≤ 2a sin ϕ D ( x. rezultă că punctele A. C ′ ∈ u = const . Soluţie. v ) ′ dv 0 yv ∫∫ f ( x. de unde x x 87 . Făcând transformarea polară. ϕ ) 2 a sin ϕ ρ cos ϕ ρdρdϕ = I = ∫∫ ρ D′ 3π 4 1 cos ϕ dϕ ∫ ρdρ = ∫ 2 π a sin ϕ 4 3π 4 ∫ π 4 3a 2 sin 3 ϕ cos ϕ ⋅ 3a sin ϕ dϕ = ⋅ 2 3 2 2 3π 4 π 4 =0 5. y ) dxdy = ∫∫ f (x ( u . Aplicaţii ale integralei duble Aria unui domeniu plan aria D = ∫∫ dxdy D Exemplu. D (u . Să se calculeze aria domeniului D definit de inegalităţile 1 ≤ xy ≤ 2 . Făcând transformarea T : ⎨ v= ⎪ y ⎩ ⎧1 ≤ u ≤ 2 transformă în dreptunghiul D ′ : ⎨ . v ) dxdy unde Exemplu. v ) y = D (x . Să se calculeze I = ∫∫ D x x2 + y2 D = (x .Cum B ′ ∈ v = const . deci D (ρ. domeniul Soluţie. C (x + x v ′ dv .(formula schimbării de variabile). y ) ∈ R 2 ay ≤ x 2 + y 2 ≤ 2ay . v ). v )) D D D (x . x ≤ y ≤ 3 x D se ⎧u = xy ⎪ x . y ). B (x + x u x 1 ′ du dx dy = 2 aria Δ ABC = 2 ⋅ x + x u 2 ′ dv x + xv deci y 1 x ′ du 1 = x u ′ du y + yu ′ dv 1 ′ dv y + yv xv y 1 D (x . de unde rezultă că A ( x . y + y v ′ dv ) . y ) = ρ . y ) dudv .

y ) unde f şi g sunt funcţii continue pe D . z = 3 şi x 2 + y 2 = R 2 . y ) Prin urmare aria D = ∫∫ D dxdy = ∫∫ D′ 1 1 dudv = 2v 2 ∫ ∫v du 1 1 2 3 dv = 1 ln 3 . y )]dxdy . y ) . y G ) al plăcii sunt date evident de formulele D 88 . Avem 3−e ∫∫ ⎡ ⎢ ⎣ D ( ) ⎤ dxdy = 3 ⎥ ⎦ ∫∫ dxdy − ∫∫ e D D − x2 + y2 ( )dxdy = K ⎧ x = ρ cos ϕ ⎧0≤ρ≤ R D′ : ⎨ T :⎨ ⎩ y = ρ sin ϕ ⎩0 ≤ ϕ ≤ 2π K = 3aria D − ∫∫ e D′ −ρ 2 ρdρdϕ = = 3πR − ∫ e 2 0 R −ρ 2 −R2 ρdρ ∫ dϕ =3πR 2 + π ⎛ − 1⎞ ⎜e ⎟ ⎝ ⎠ 0 2π Masa şi centrul de greutate ale unei plăci plane Dacă D este o placă materială din planul xOy având densitatea superficială ρ( x. y ) ≤ z ≤ g (x . D (u . D z = e − (x volV = Exemplu. v ) D (u . y ) − f ( x . Să se calculeze volumul corpului limitat de suprafeţele 2 + y2 ). M = masa D = ∫∫ ρ ( x . v ) 2 y 2v D (x . i i i Coordonatele centrului de greutate G ( x G . funcţie continuă. Cu interpretarea geometrică a integralei duble rezultă că vol V = ∫∫ [g ( x . atunci cum masa plăcii este M = rezultă că ∑ m = ∑ ρ (P ) aria δ . − x2 + y2 Soluţie. 2 Calculul volumelor 3 Fie un domeniu V ⊂ R definit de inegalităţile (x . y ) ∈ D ⎧ V :⎨ ⎩ f (x . y ) dxdy .D (x . y ) 1 x 1 = = = .

Amplificând cu 2π se obţine volumul corpului de rotaţie a domeniului D în jurul axei Ox şi anume v = aria D ⋅ 2πy G S-a ajuns astfel la a doua teoremă a lui Guldin: dacă un domeniu plan se roteşte în jurul unei axe din planul său şi care nu îl intersectează. y ≥ 0⎬ . a b ⎪ ⎪ ⎩ ⎭ Soluţie. D yG = 1 M ∫∫ yρ ( x . Astfel de unde 4 πR 2 πR 3 = ⋅ 2πy G 3 2 4 yG = R = 0. D x ∈ [a . ϕ ) ⎩ y = bρ sin ϕ ⎪ 2 ⎩ Astfel aria D = ∫∫ dxdy = ∫∫ abρdρdϕ = ab∫ ρdρ∫ dϕ = π D D′ 0 0 1 π 2 ab . y ) ⎪ π . D Dacă placa este omogenă ( ρ = const ) . y ) dxdy . 3π ⎧ ⎫ x2 y2 ⎪ ⎪ D = ⎨ ( x . b] ⎧ se află în întregime de o parte a axei Presupunând că domeniul D : ⎨ ⎩f (x)≤ y ≤ g(x) Ox . atunci volumul corpului de rotaţie astfel obţinut este egal cu produsul dintre aria domeniului şi lungimea cercului descris de centrul de greutate.xG = 1 M ∫∫ xρ ( x . În acest caz D′ : ⎨ pentru care ⎨ 0≤ϕ≤ D ( ρ. Cu ajutorul teoremei lui Guldin putem rapid calcula centrul de greutate al semicercului de rază R . 4 89 . Să se determine coordonatele centrului de greutate al plăcii plane omogene ⎛⎛ x ⎞2 ⎛ y ⎞2 ⎞ ⎜ ⎜ ⎟ + ⎜ ⎟ = 1⎟ vom folosi transformarea polară generalizată: ⎜⎝ a ⎠ ⎝ b ⎠ ⎟ ⎝ ⎠ ⎧ 0 ≤ ρ ≤1 ⎧ x = aρ cos ϕ D ( x. atunci 1 1 xG = xdxdy .425 R . y ) dxdy . Elipsa fiind un cerc de rază 1 deformat Exemplul 2. = abρ . să observăm că ultima formulă poate fi scrisă sub forma aria D ⋅ y G = dx a ∫ ∫ b g( x ) f (x) 1 ydy = 2 ∫ a b 1 g ( x ) dx − 2 2 ∫f a b 2 ( x ) dx . y ) 2 + 2 ≤ 1. x . y G = aria D aria D ∫∫ D ∫∫ ydxdy . Exemplul 1.

Având în vedere 3 3π forma domeniului rezultă G ⎜ ⎛ 4a 4b ⎞ . x R: 2 4 π π2 2. I Oy = ∫∫ x D 2 ρ ( x . Soluţie. unde D = [0. 2 y ≤ x 2 + y 2 ≤ 6 y { } 17 π 2 1 R: 12 90 .) Să se calculeze dx dy a) .∫∫ xdxdy = ∫∫ aρ cos ϕ abρ dρ dϕ = a b∫ ρ 2 D D′ 0 1 2 dρ cos ϕ dϕ = 0 ∫ π 2 a 2b 4a şi x g = . unde D = (x .) Să se calculeze ∫ 0 1 π 2 y dy π y 2 ∫ sin x dx schimbând ordinea de integrare. ⎥ ∫∫ x sin (x + y ) dx dy . Exemplu. în R IO = d ∫∫ (x D 2 + y 2 dxdy = d ) ∫∫ D′ 2π ρ 2 ρ d ρ d ϕ = d dϕ ρ 3 dρ = 0 0 ∫ ∫ πR 4 d 2 . unde D = (x. ) I Ox = ∫∫ y D 2 ρ ( x . Să se calculeze momentul de inerţie al discului de rază ipoteza că este omogen. Exerciţii 1. Dacă densitatea discului este d . y ) ∈ R 2 2 x ≤ x 2 + y 2 ≤ 4 x . y ) ∈ R 2 2 x − 1 ≤ y ≤ x 2 6x + y + 9 ∫∫ D D { } R : 3 ln 2 − 2 R: π−2 b) 0. ∈ + ≤ 1. y ) dxdy . dac ă D x y R = . ⎟. faţă de originea axelor şi faţă de axele de coordonate sunt date de formulele: IO = ∫∫ (x D 2 + y 2 ρ ( x . atunci avem R în raport cu centrul său. y ) ∈ R 2 x 2 + 4 y 2 − 2 x − 16 y + 13 ≤ 0 R: ) { } e) ∫∫ (x D dx dy 2 +y 2 2 ) unde D = ( x. y ) . x ≥ 0 . ⎝ 3π 3π ⎠ Momentele de inerţie ale unei plăci plane Momentele de inerţie ale plăcii D având densitatea superficială ρ ( x. π] × ⎢ ⎣ 2⎦ ⎡ π⎤ c) d) ∫∫ D ∫∫ (x D x2 y2 + 2 ⎫ ⎧ y2 a2 b2 2 x ( ) . y ≥ 0⎬ dx dy ⎨ 2 2 2 2 a b x +y ⎭ ⎩ 2 + y 2 − 4 x − 4 y + 10 dx dy . y ) dxdy . y ) dxdy .

) Să se calculeze momentele de inerţie în raport cu axele de coordonate ale plăcii omogene mărginite de curba x + y 2 2 = ay (a > 0) . y = 2 x 2 2 2 2 2 9 4 a 2 b) x 2 + y 2 .f) ∫∫ e 2 − x2 + y 2 ( ) sin (x 2 + y 2 ) dx dy 2 2 R 3. xy = 2a . x + y = 4 x şi dreptele y = x.az = 0 . x 2 = 2ay . z = 0 . a > 0 2 3 2 3 2 3 ( ) R: π a3 8 5.) Să se calculeze ariile domeniilor limitate de a) elipsa (x − 2 y + 3) + (3 x + 4 z + 1) = 100 b) cercurile x + y = 2 x . R : Ix = π a4 5π a 4 d. x 2 + y 2 ( ) 2 = a 2 x2 . a > 0 4. I y = d 64 64 91 .) Să se determine centrul de greutate al plăcii omogene limitate de astroida x şi Oy + y = a şi axele Ox R: x 6 = y 6 = 256 a 315 π 6. y 2 = 2 x. xy = a .y2 . x 2 = ay. y = . y = 0 2 2 2 2 R: 10π ⋅ u = x − 2 y v = 3x + 4 y ⎛π 1⎞ R : 3⎜ + ⎟ ⎝ 4 2⎠ c) parabolele y 2 = x.) Să se calculeze volumul corpului limitat de suprafeţele a) R: a 3 R: x z = x + y .

Noţiunea de integrabilitate. V 2. atunci σ Δ ( f ) aproximează masa corpului. Pentru a nu relua întreaga teorie şi mai ales pentru a simplifica expunerea. Definiţia integralei triple Integrala triplă a unei funcţii de trei variabile pe un domeniu compact din R 3 se introduce absolut analog integralei duble. ς i ) ∈ vi n Fie f : V → R o funcţie continuă. y . această limită există. y ) unde ϕ şi ψ sunt funcţii continue pe D. Integrala triplă se notează ∫∫∫ f ( x. z ) dz Prin urmare calculul integralei triple se reduce la calculul unei integrale duble şi a unei integrale simple. η i . ∫∫∫ f dx dy dz V V sau ∫∫∫ f dω. domeniul V. 92 . neavând puncte interioare comune. obţinută prin împărţirea lui V n într-un număr finit de compacte cu ajutorul unor suprafeţe. Procedând ca în cazul integralei duble se obţine următoarea formulă de calcul ∫∫∫ V f ( x . y . ne vom limita la cazul funcţiilor continue. Calculul integralei triple Fie V un domeniu simplu în raport cu axa Oz adică un domeniu definit de inegalităţile ⎧ ( x. I = lim σ ( f ). i =1.y ) dx dy ϕ( x . z ) dx dy dz = ∫∫ D ψ ( x . z ) dx dy dz . INTEGRALA TRIPLĂ 1. y ) ≤ z ≤ ψ ( x. se transpun cu uşurinţă de la funcţiile de două la cele de trei variabile.n diviziune a lui V. proprietăţile funcţiilor integrabile.III. numărul ν ( Δ )→0 Dacă f ≥ 0 reprezintă densitatea unui corp ce ocupă În cazul funcţiei continue f . Numim integrala triplă a funcţiei f pe V. Δ = {vi } . n ) şi suma i i i i integrală σΔ( f )= ∑ f (P ) vol v = ∑ f (ξ . punctele Pi (ξ i .η . aproximaţia fiind cu atât mai bună cu cât diviziunea Δ este mai fină. d (vi ) fiind diametrul mulţimii v i . o n n ( i = 1. Fie V un compact din R3 şi Δ = {vi }1 o diviziune a sa. diversele criterii de integrabilitate. Norma diviziunii Δ este ν ( Δ ) = max d ( vi ).y ) ∫ f ( x. y .ς ) vol v i i 1 1 . y ) ∈ D V :⎨ ⎩ ϕ ( x. este finită şi nu depinde de alegerea punctelor Pi .

v . z ) ∈ R { V V numită formula schimbării de variabile la integrarea triplă. ⎨ y = ρ sin θ sin ϕ . y . v . w ) ( u . θ) ⎪ π ⎪ z = ρ cos θ ⎩ ⎪0 ≤ θ ≤ ⎩ 4 Astfel I= ∫∫∫ ρ cos θ ⋅ ρ V′ 2 2 2 sin θ dρ dϕ dθ = ∫ρ 0 2 2π dρ ∫ dϕ ∫ 0 0 π 4 sin 2θ dθ = 8π. w ) x + y + z ≤ 8.v .v . Să se calculeze I = ∫∫∫ z dx dy dz unde V 3 f (x ( u . w ) ⎩ V = ( x. Făcând transformarea sferică: ⎧ x = ρ sin θ cos ϕ ⎪0 ≤ ρ ≤ 2 2 D ( x.Exemplu. x + y 2 ≤ z 2 . y . z ( u . z ) du dv dw D ( u . z ) ⎪ ⎪ 2 = ρ sin θ .v . z ) dx dy dz = ∫∫∫ ′ D ( x. y . z = 0. Soluţie. y . y = 0. Să se calculeze I = ∫∫∫ (1 + x + y + z )3 V dx dy dz dacă domeniul V este limitat de planele x = 0. w )) ∫∫∫ f ( x. y ) ∈ D avem ⎩ 0 ≤ z ≤ 1− x − y 1− x − y I = ∫∫ dx dy D 1− x − y ∫ (1 + x + y + z )3 0 dz 1 1 = − ∫∫ 2 D (1 + x + y + z )2 dx dy = 0 1 ⎛1 1 = − ∫∫ ⎜ − 2D ⎜ 4 (1 + x + y )2 ⎝ 1 1 = − + ∫ dx 16 2 0 1 1 1− x ⎞ dx dy ⎟dx dy = − 1 aria D + 1 ∫∫ (1 + x + y) 2 = ⎟ 8 2 ⎠ D 1 1− x ∫ 0 1 1 ⎡ 1 ⎤ = − + ∫ ⎢− ⎥ dy = 2 + + y⎦ x 16 2 1 (1 + x + y ) 0⎣ 0 dy =− 1 1 ⎛1 1 ⎞ 1 5 − ∫⎜ − ⎟ dx = ln 2 − . ⎧ 2 2 2 2 } Soluţie. Dacă domeniul compact V este imaginea domeniului V ′ prin transformarea regulată ⎧ x = x ( u .v. ϕ. Deoarece V : ⎨ ⎧ ( x. şi V ′ : ⎨0 ≤ ϕ ≤ 2π . w ) ⎪ T : ⎨ y = y ( u . x + y + z = 1 . Exemplu. w ). w ). y . atunci are loc formula ⎪ z = z ( u . 16 2 0 ⎝ 2 1 + x ⎠ 2 16 Schimbarea de variabile la integrala triplă.v . avem D (ρ. v . z ) este o funcţie continuă pe V. 2 93 . w ) ∈ V ′ iar f ( x . y ( u . z ≤ 0 .

8 ⎛ ⎝ 3 ⎞ 8 ⎠ În virtutea simetriei corpului V. z ) dx dy dz . dacă densitatea sa este constantă. z ) dx dy dz . R ⎟ .3. Aplicaţii ale integralei triple Calculul volumelor Faptul că vol V = ∫∫∫ dx dy dz V rezultă din aceea că orice sumă integrală a funcţiei f ( x. Exemplu. Cu transformarea cilindrică: ⎧ π π ⎪− ≤ ϕ ≤ ⎧ x = ρ cos ϕ 2 2 ⎪ D( x. 94 . 4 4 Masa şi centrul de greutate ale unui corp Dacă ρ( x. z V = 1 M ∫∫∫ z ρ ( x . 0 . Avem apoi volV = Soluţie. y . z )dx dy dz . 1 2π 3 z dx dy dz . şi V ′ : ⎨ 0 ≤ ρ ≤ 2a cos ϕ . y . V Exemplu. z ) dx dy dz V G iar coordonatele centrului de greutate de: G ∫∫∫ xρ (x. Soluţie. z ) ⎪ ⎪z = z ρ2 ⎩ ⎪ 0≤ z≤ 2a ⎩ π volV = ∫∫∫ dx dy dz = ∫∫∫ ρ dρ dϕ dz = V V′ − 2 a cos ϕ 2 ∫πdϕ ∫ ρ dρ ∫ dz = 0 0 2 2 2 a cos ϕ ρ2 2a π π = − ∫πdϕ ∫ ρ dρ ⋅ 2a = 2a ∫π 0 2 − 2 2 ρ 1 2 dϕ 3π 3 ⋅16a 4 cos 4 ϕ = a . y V = 1 M ∫∫∫ y ρ (x . atunci masa corpului este dată de M = 1 xG = M ∫∫∫ ϕ ( x . z G = R volV V 3 ∫∫∫ şi ∫∫∫ z dx dy dz = ∫∫∫ ρ cos θ ⋅ ρ V V′ 2π 2 sin θ dρ dϕ dθ = π = ∫ dϕ ∫ ρ 0 0 R 3 dρ ∫ 2 sin 2θ dθ = 4 R 0 π 2 1 4 . y . y . de unde z G = 3 R. y . y . Prin urmare ⎨ y = ρ sin ϕ avem D ( ρ . z ) este densitatea unui corp ce ocupă domeniul V ⊂ R 3 . Să se calculeze volumul din cilindrul x 2 + y 2 = 2 ax cuprins între paraboloidul x 2 + y 2 = 2 az şi planul xOy .ϕ . z ) ≡ 1 este egală cu vol V . centrul de greutate este G ⎜ 0 . Să se calculeze centrul de greutate al jumătăţii superioare a sferei de rază R cu centrul în origine. y .z ) ⎪ = ρ . Corpul fiind omogen.

z ) dx dy dz (x − x0 )2 + ( y − y0 )2 + (z − z0 )2 Exemplu. Exemplu. unde r este distanţa punctului material până la punctul din spaţiu în care se consideră potenţialul. . y . Fie 2 2 c > h şi densitatea μ . ∫∫∫ z V 2 ρ ( x .c ) = μ V 2r ∫∫∫ 0 = ⎧ ⎫ = 2π μ ⎨ a 2 + (z − c )2 − z − c ⎬ dz = ⎩ ⎭ = μ dϕ dz 0 ∫ ∫ ∫ 0 2 2 h a ρ dρ ρ + (z − c ) 2 2 ∫ 0 h = π μ [ a 2 ln (h − c ) + (h − c )2 + a2 a +c −c + (h − c ) (h − c )2 + a2 + c a 2 + c 2 + h (h − 2c ) ] . y . Să se calculeze potenţialul newtonian al cilindrului omogen definit de inegalităţile x + y ≤ a 2 . z 0 ) este U (P0 ) = ∫∫∫ V ρ( x . z ) . z ) dx dy dz . y . y . y . 0 ≤ z ≤ h într-un punct de pe axa cilindrului. I zOx = ρ şi I O = a + b2 + c2 ρ . Exerciţii 1. z ) şi ocupând domeniul V sunt date de formule ca: I 0 = I 0z = ∫∫∫ (x V 2 + y 2 + z 2 ρ ( x . potenţialul newtonian în punctul P0 (x0 . 60 Prin urmare I yOz = a 3 bc ab 3 c abc 2 ρ . deci I xOy = ρ ∫∫∫ V z 2 dx dy dz = ρ dx 0 ∫ a ⎛ x⎞ b⎜ 1− ⎟ ⎝ a⎠ ∫ 0 dy ⎛ x y⎞ c ⎜1− − ⎟ ⎝ a b⎠ 2 ∫ 0 z dz = abc 3 ρ. z ) dx dy dz . 60 60 60 ( ) Potenţialul newtonian Pentru un punct material de masă m. În cazul unui corp material care ocupă domeniul V ⊂ R 3 şi are densitatea ρ (x . y 0 . z ) dx dy dz . Soluţie. Avem dx dy dz x + y 2 + (z − c )2 2 U ( 0 . potenţialul newtonian sau gravitaţional se defineşte prin formula U=m/r. a b c Soluţie. y .) Să se calculeze a) [x ∫∫∫ V 2 + y 2 + (z − 2)2 ] −1 / 2 dx dy dz unde V este cilindrul x + y ≤ 1 . − 1 ≤ z ≤ 1 2 2 95 . Avem ρ = const. I x0 y = ) ∫∫∫ (x V 2 +y 2 )ρ ( x. Să se calculeze momentele de inerţie ale piramidei omogene limitate de planele de coordonate şi planul x y z + + = 1.Momentele de inerţie ale unui corp având densitatea ρ (x .0 .

I y0z = . x + y = 2 z . x 2 + y 2 + z 2 ≤ 3a 2 . 5. x + y + z = 2 a .) Să se determine centrul de greutate al corpului material omogen care ocupă domeniul R: 19 π 6 V : x. y = 0 . z ) ∈ R 3 x 2 + y 2 + z 2 ≤ 2az .z ≥ 0.) Să se calculeze masa paralelipipedului a ≤ x ≤ a 0 ≤ y ≤ b . x2 a 2 + y2 b 2 + z2 c 2 ≤1. y = 3 x R: ( ) (interior paraboloidului). y.) Să se calculeze momentul de inerţie în raport cu originea a corpului de densitate ρ = 1 care ocupă punct (x. z = c > 0 şi având densitatea d = const. z = 0 ∫∫∫ 2 V π c) ∫∫∫ V x 2 + y 2 + z 2 dω unde V = (x. a > 0 .) Să se calculeze volumul corpului limitat de sfera x + y + z = 4 şi paraboloidul x + y = 3z x + y + z = a . R: G⎜ ⎛3 3 3 ⎞ a . 3 ∞∞∞ f) ∫∫∫ 000 (1 + x + y + z ) 7 R: 2. I x0 z = R : I x0 y = 5 20 20 7.) Să se calculeze volumul corpului mărginit de planele 49 3 a 864 2 π a3 3.) Să se calculeze volumul corpului mărginit de suprafaţa x 2 + y 2 + z 2 R: = a3 x 3 2 2 2 2 2 4. y .) Să se calculeze momentele de inerţie în raport cu planele de coordonate ale corpului material care ocupă domeniul mărginit de suprafeţele a2 y2 z2 + = . x + y = z . x = 0 . 0 ≤ z ≤ c dacă densitatea în fiecare abc (a + b + c ) 2 8. x2 b2 c2 π abc 3 d π a 3 bc d π ab 3 c d . b. y = x. z ) = x + y + z R: domeniul V = (x .y. y . z ) este dată de ρ (x. y. z ) ∈ R 3 x 2 + y 2 + z 2 ≤ z 2x− x2 a { } R: π 10 d) ∫ 0 2 dx ∫ 0 dy ∫ 0 z x 2 + y 2 dz trecând la coordonate cilindrice R: R: dx dydz 8 2 a 9 8 15 e) x2 + y2 + z2 ≥ 1 x + y + z ∫∫∫ ( dx dy dz 2 2 2 3 ) 4π . { } R: π a5 ⎛ 97 ⎞ ⎜ 18 3 − ⎟ 3 ⎝ 6 ⎠ 96 .b) xyz sin (x + y + z ) dω unde V este limitat de planele x + y + z = . c ⎟ ⎝8 b 8 ⎠ 6.

m m 1. σ Δ ( F ) aproximează masa firului.β] unde α = t 0 < t1 <. y . cu teorema creşterilor finite avem M i M i +1 = = [x ( t i +1 ) − x ( t i )]2 + [y ( t i +1 )]2 + [z ( t i +1 ) − z ( t i )]2 i = 1. având n .n − 1 . unde A = M 0 < M 1 <K< M n = B . câte un punct Pi aparţinând arcului M i M i +1 şi suma integrală σ Δ ( F ) = ∩ ∑ F ( P )l i 0 n −1 i unde li este lungimea arcului M i M i +1 . este finită şi nu depinde de alegerea punctelor intermediare Pi . Se poate demonstra că în ipoteza făcută (curba netedă şi funcţia F continuă) limita de sus există.Δ = {M }0 o diviziune a curbei C . integrala curbilinie în raport cu lungimea arcului a funcţiei F de-a lungul arcului AB este AB σ Δ (F ) .< t n = β şi M i (t = t i ) . Fie C o curbă simplă din extremităţile A şi B. Prin definiţie..n −1 = unde ξ i . Notând cu m = min λ i . Într-adevăr. z ∈ C 1 [α . ∫ F dl = ν(lim Δ )→0 Se foloseşte şi notaţia C ∫ F dl . avem i = 0 .n −1 ν ( Δ ) = max M i M i +1 ≤ M max (t i +1 − t i ) = Mν (Δ ′) şi ν (Δ ′) = max (t i +1 − t i ) ≤ 1 1 max M i M i +1 = ν ( Δ ) . ηi . Norma ν ( Δ ) a diviziunii Δ este cea mai mare dintre x .β] este reprezentarea parametrică a curbei C. Integrala curbilinie în raport cu lungimea arcului (de speţa I-a) n Fie funcţia continuă F : C → R . INTEGRALE CURBILINII Integralele curbilinii se introduc pentru funcţii definite pe un arc de curbă. o Fie Δ = {M i }0 diviziune a ei prin punctele M i ∈ C . ⎧x = x ( t ) ⎪ lungimile coardelor M i M i +1 .t i +1 ] & ( ξ i )]2 + [ y & ( η i )]2 + [z & ( ς i )]2 (t i +1 − t i ) = λ i (t i +1 − t i ) [x M = max λ i . În cazul în care F reprezintă densitatea liniară a firului material având ca imagine curba C. atunci evident că diviziunii Δ îi n corespunde diviziunea Δ = {t i }0 a segmentului [α .β] cu Să observăm că ν (Δ ) → 0 ⇔ ν (Δ′) → 0 . i =0 . 97 . ς i ∈ [t i .IV. R 3 .. netedă (sau netedă pe porţiuni) şi orientată. Dacă ⎨ y = y ( t ) ⎪z = z ( t ) ⎩ t ∈ [α .

deci integrabilă. z (t ) ) pe [α . w′) − g (u ′′. obţinem formula de calcul a integralei curbilinii de prima speţă şi anume &2 + y &2 + z & 2 fiind continuă pe [α . AB BA AB ∫ F dl nu depinde de sensul de parcurs al curbei. v ′′.y( t ).) Forma diferenţială dl = x 98 . ∃ η (ε ) astfel încât & 2( u ) + y & 2( v ) + z & 2 ( w ) pe compactul [α . ς i ) − g (τ i . w ) = x ∑ [F (x (τ i ). Aceasta rezultă din continuitatea uniformă a funcţiei & 2 (η i ) + z & 2 (ς i )(t i +1 − t i ) ≈ ∑ F ( Pi ) li ≈ ∑ F (x (τ i ). τ i . ∀ ε > 0. precum şi din g ( u . ηi . τ i ∈ [t i . y (τ i ).β]× [α . v ′ − v ′′ . z (τ i ) ) g (ξ i . ≤ M∑ β−α ≤ trecând la limită σ Δ (F ) când ν(Δ ) → 0 (echivalent cu ν(Δ ′) → 0 ).v . v ′. ηi . z (τ i ) ) x oricare ar fi punctele P ′ (u ′.β] . rezultă β−α mărginirea funcţiei F (x (t ). t i +1 ] . y (τ i ). atunci τ i ∈ [t i . x &2 + y &2 + z & 2 dt = dx 2 + dy 2 + dz 2 se numeşte element de 1. w′′) < ε . z (τ i ) ) g ( τ i . dacă ν (Δ ′) < η .β ∈ R AB ∫ (αF + βG ) dl = α ∫ F dl + β ∫ G dl AB AB (liniaritatea) 3. η i . observăm că Funcţia F (x .β]× [α .Proprietăţi ale 1.β] . y (τ i ). τ i ) Δt i ] ≤ ∑ F (x (τ i ). v ′. P ′′ (u ′′.v ′′. ς i . z (τ i ) ) g (ξ i . z (τ i )) x& 2 (ξ i ) + y unde & 2 (τ i ) + y & 2 (τ i ) + z & 2 (τ i ) (t i +1 − t i ) ≈ ∑ F (x (τ i ). τ i . τ i ) (t i +1 − t i ) ≤ ε (t i +1 − t i ) = M ε. Într-adevăr. w′ − w′′ < η să avem g (u ′. ς i ) − F (x (τ i ).z( t )) α β &2 + y &2 + z & 2 dt . adică ∫ F dl = ∫ F dl . σ Δ (F ) = ξ i . w′′) cu u ′ − u ′′ . Atunci.) C ∫ F dl .t i +1 ] .) 2.β] . y . y (t ). Are loc aproximarea C ∫ F dl . α . ∫ F dl = ∫ F (x( t ). y (τ i ). y (τ i ).) AB ∫ F dl = AC ∫ F dl + CB ∫ ∩ F dl dacă C ∈ AB (aditivitatea faţă de arce) Calculul Evident că dacă Pi (τ i ) ∈ M i M i + 1 . w′). z ) x C Observaţii: arc al curbei C.

z ) dl ) Exemple. 1] 2 C ∫ (1 + x) dl .) Să se determine centrul de greutate al unei spire a elicei: x = a cos t . t ∈ [0. y = a sin t . Să se calculeze I = ∫ xy 2 z dl de-a lungul curbei C : x = t . I xOy = ) C ∫ z ρ ( x. Masa şi centrul de greutate ale unui fir material Dacă densitatea ρ ( x. y . iar centrul de greutate G are C ∫ coordonatele xG = 1 1 1 x dl . ⎛ 2 1⎞ . iar dl = ln 1+ 2 1 + y ′ 2 dx = 1 + x 2 dx . 2π] ştiind că densitatea sa liniară este constantă: 99 . Evident că t ∈ [0. z ) dl . y = între 8t 3 . y . unde L este lungimea curbei. 0 ) şi B ⎜1. Soluţie. y ) = 1 + x . y. z ) dl . ⎝ 3 2⎠ ⎧x & =1 ⎪ ⎪& Soluţie. z G = z dl . z ) se calculează cu C ∫ C ∫ formule ca: I 0 = C ∫ (x 2 + y 2 + z 2 ρ ( x . deci 2 + M = ∫ (1 + x ) 0 1 1 + x 2 dx = ( ) 1 2 ( 1 + ∫ sh u ) ch u du = ln (1 + 0 2 ) 7 2 −2 .) Să se calculeze masa firului material care are ca imagine arcul de parabolă y = şi densitatea liniară ρ ( x. Avem apoi ⎨ y = 2t ⇒ dl = 1 + 2t + t 2 dt = 1 + t dt = (1 + t ) dt ⎪ &=t ⎪ ⎩z şi deci I = t⋅ 0 ∫ 1 8t 3 t 2 4 6 5 ⋅ (1 + t ) dt = t (t + 1) dt = . 2 I Oz = C ∫ (x 2 + y 2 ρ ( x . y . 1. 6 2. z = 3 2 C punctele A ( 0 .1] . 0 . x ∈ [0. z ) dl . imagine a curbei simple C este funcţie continuă.2.) Formula de calcul trebuie adoptată pentru diferitele reprezentări ale curbei care poate fi şi plană. y . L L L C ∫ Momentele de inerţie ale unui fir material de densitate ρ ( x. atunci masa firului este dată de M = ρ ( x . y G = y dl . z ) a firului material. z = bt . 9 2 9 42 ∫ 0 1 Aplicaţii Lungimea unui arc de curbă Este evident că lungimea curbei C este dată de formula L = C ∫ dl . Masa este dată de M = x2 . y . ⎟. 1 t2 Exemplu.

2. 0.) AB ∫ ∫ F ⋅ dr = − ∫ F ⋅ dr BA . şi deci G ( 0.) Analog se defineşte C ∫ X dx + Y dy unde C este o curbă din plan. ∫ X dx + Y dy + Z dz = ν (lim Δ)=0 Ea se notează şi C ∫ F ⋅ dr având în vedere că dacă r = x i + y j + z k . C 2. Limita de sus. există. atunci dr = dx i + dy j + dz k . bπ ) . Proprietăţi: 1. Observaţii 1. este finită şi nu depinde de punctele intermediare Pi . C ∫ 2π y dl = ∫ a sin t ⋅ 0 a 2 + b 2 dt = 0 a 2 + b 2 dt = 2πb a 2 + b 2 .& = − a sin t . Urmează că C ∫ 2π dl = 2π ∫ 0 a 2 + b 2 dt = 2π a 2 + b 2 C ∫ x dl = C ∫ z dl = ∫ bt ⋅ 0 0 2π ∫ a cos t ⋅ a 2 + b 2 dt = 0 . z & = b rezultă dl = Soluţie. rezultat evident. y & = a cos t . atunci σ Δ F reprezintă cu aproximaţie lucrul mecanic efectuat de ea. Din x L= a 2 + b 2 dt .) Integrala curbilinie a funcţiei vectoriale F de-a lungul curbei închise C se numeşte circulaţia vectorului F prin conturul închis C şi se notează Γ = F dr . să considerăm suma σΔ F = ( ) ∑ F ( Pi ) ⋅ M i M i+1 = = n −1 ∑ (X ( P ) Δ x i 0 0 n −1 i + Y ( Pi ) Δ y i + Z ( Pi ) Δ z i ) Dacă F este o forţă ce acţionează de-a lungul curbei C. Integrala curbilinie în raport cu coordonatele (de speţa a II-a) Vom presupune de data aceasta că pe curba C este definită funcţia vectorială continuă F : C → R 3 unde F ( P ) = X ( P ) i + Y ( P ) j + Z ( P ) k P ∈ C . n Dacă Δ = {M i }0 este o diviziune a curbei C şi Pi ∈ M i M i +1 . Integrala curbilinie a funcţiei F de-a lungul curbei C (integrala de speţa a doua) se ( ) introduce ca fiind C σ Δ (F ) . în condiţiile impuse curbei de a fi netedă sau netedă pe porţiuni şi funcţiei F de a fi continuă. 100 .

C (0 . z ( t )) x& ( t ) + Y (x ( t ). y ( t ). unde ξ ∈ [t . y ( t ). y ( t ). y ) = 2 xi + 3 yj în deplasare pe arcul AB al parabolei : ∩ y = x 2 de la A (1. y .2. x ∈ [1.) 3. Având în vedere că X dx nu depinde de alegerea punctelor P .) Să se calculeze lucrul mecanic prestat de forţa F ( x. 0 .5 ) 2. şi vom avea σ Δ (X i ) = ↓ C ∑ X (x ( ξ = i & ( ξ i ) (t i +1 − t i ) ). vom alege ∫ C i i În cazul particular în care F = X i . y ( ξ i ). Calculul AB ∫ F ⋅ dr . b ). AB ∫ F ⋅ dr = AC ∫ F ⋅ dr + CB ∫ F ⋅ dr ∩ ∀ C ∈ AB . a .) Să se calculeze circulaţia vectorului F = x 2 i + xyj − yzk în conturul închis ABCA unde ∩ ∩ A(a . 0 ). z ) dx ∫ X (x ( t ). z ) dx + Y (x. y . z ( t )) x& ( t ) dt Ca urmare formula de calcul a integralei curbilinii în raport cu coordonatele este C = ∫ X (x.) AB ∫ (αF + βG )⋅ dr = α ∫ F ⋅ dr + β ∫ G ⋅ dr AB AB α . B (0 . y . z ) dz = ∫ {X (x ( t ). z ( t )) y& ( t ) + Z (x ( t ). De-a lungul arcului AB a cărui reprezentare explicită L = ∫ F ⋅ dr = 1 2 AB ∩ ∫ 2 x dx + 3 y dy = AB ∩ ∫ (2x + 3x 1 2 2 ⋅ 2 x dx = 25. 4 ) . avem Pi ( ξ i ) ∈ M i M i +1 . CA este arc de elipsă. 0 . AB este un arc de cerc. z ) dy + Z (x. y .β ∈ R . 101 . 2] avem dy = 2 x dx . z ( t )) z& ( t )} dt . i +1 i i i i +1 i i i i +1 σΔ ( F ) = ∑ X P [x (t ) − x ( t )] = ∑ X ( P ) x& ( ξ ) (t − t ) . α β Aplicaţii 1. y ( t ). 0 ). ∩ este y = x . z ( ξ i )) x ν( Δ ) → 0 β ↓ α ν ( Δ′ ) → 0 ∫ X ( x. t ] . deci lucrul mecanic va fi 2 Soluţie. 1) la B (2.

b ] ⎪ dy = − b dz ⎩ ⎝ ⎠ ⎩ ⎧dx = a cos t dt ⎡ π⎤ ⎪ şi t ∈ ⎢0 . b ) (C 2 ) : ⎪ ⎨ ⎧x = 0 ⎧ dx = 0 ⎪ şi ⇒⎨ ⎛ z⎞ a ⎪ y = a ⎜1 − b ⎟ z ∈ [0 . atunci vom considera sens direct sau pozitiv de parcurgere a frontierei.1841) matematician britanic.Soluţie. 102 . Teoremă. * ∫ X dx + Y dy = ∫∫ ⎜⎜⎝ ∂x − ∂y ⎟⎟⎠ dx dy ⎛ ∂Y G. Avem Γ= ABCA ∫ F ⋅ dr = ∫ x 2 dx + xy dy − yz dz = ABCA C1 ∫ + C2 ∫ + C2 ∫ . Dacă formula (lui Green) sunt continue pe D. Green (1793 . = ∈ 0 ⎨dy = a cos t dt ⎨ ⎢ 2⎥ ⎣ ⎦ ⎪dz = 0 ⎪z = 0 ⎩ ⎩ şi C1 ∫ F ⋅ dr = ∫ (− a 0 π 2 3 cos 2 t sin t + a 3 sin t cos 2 t dt = 0 . acela în care un observator deplasându-se de-a lungul ei lasă interiorul domeniului la stânga. Formula lui Green * Dacă D ⊂ R 2 este un domeniu compact a cărui frontieră este curba netedă pe porţiuni C. − 3 6 3 Domeniu simplu conex Domeniu dublu conex (cu o “gaură”) ∂X ∂Y şi ∂y ∂x Ambele domenii au frontiera orientată direct. ⎥ ⇒ ⎨dy = 0 ⎣ 2⎦ ⎪ = − dz b sin t dt ⎩ 2 C2 ∫ ab 2 ⎛ z⎞ F ⋅ d r = − a ⎜1 − ⎟ z dz = − 6 ⎝ b⎠ ∫ 0 ⎧ x = a sin t ⎪ ( C3 ) : ⎨ y = 0 ⎪ z = b cos t ⎩ C3 ∫ F ⋅ dr = ∫ a 0 π 2 3 sin 2 t cos t dt = a3 . 3 Deci Γ = 3. a ab . atunci are loc ∂X ⎞ D C sensul de parcurs al frontierei fiind cel direct. Punând în evidenţă reprezentările parametrice ale celor trei arce avem : ⎧dx = − a sin t dt ⎧ x = a cos t ⎡ π⎤ ⎪ ⇒ (C1 ) : ⎪ y a sin t t . Fie X şi Y două funcţii definite şi continue pe un domeniu elementar D ⊂ R 2 a cărui frontieră este curba netedă C.

y ) ≡ 0 şi X ( x . d ] şi a arcului ∩ c≤ y≤d ⎧ MBN . Exemple. Aici i =1 D i =1 C D C i i 2. y) dy − ∫ Y ( x. y) dx − ∫ X ( x. ϕ ( x)) − X (x. dacă ecuaţia arcului MAN este x = ψ1 ( y ) cu y ∈ [c . Observaţii 1. y )] dy = = MBN ∫ Y ( x. ∫∫ dx dy = −∫ y dx D C D C de unde rezultă următoarea formulă de calcul al ariei unui domeniu D cu ajutorul integralei curbilinii pe frontiera sa. având în vedere că frontierele interioare sunt parcurse în ambele sensuri. 103 . y ) ≡ x . MAN C Formula lui Green rezultă acum făcând diferenţa I 2 − I 1 . y ) ≡ y . d ] . Y( x . y) dx = − ∫ X ( x. ϕ ( x))]dx = 2 1 a AMB C↵ b = În mod analog.) În cazurile particulare: Y ( x . y) dy. aria D = 1 2 C ∫ x dy − y dx . 3 formulele ∫∫ dx dy = ∫ x dy .) Formula lui Green rămâne valabilă şi pentru domenii care se descompun într-un număr finit de domenii elementare. y) dy = ∫ Y ( x. x = ψ 2 ( y ) cu y ∈ [c . b ] . atunci avem D : ⎨ şi ⎩ψ 1 ( y ) ≤ x ≤ ψ 2 ( y ) ANB ∫ X ( x. b ] şi a arcului ANB : y = ϕ 2 (x ) cu x ∈ [a. y) dx. y ) − Y (ψ 1 ( y ). X ( x . y ) ≡ 0 .Demonstraţie Dacă ecuaţia arcului AMB este y = ϕ1 ( x ) cu x ∈ [a. I2 = ∫∫ D ∂Y dx dy = dy ∂x ψ c ∫ d ψ 2 ( x) ∫ 1 ∂Y dx = ∂x ( x) ∫ [Y (ψ c d 2 ( y ). atunci domeniul D fiind definit de inegalităţile: a≤ x≤b ϕ1 ( x ) ≤ y ≤ ϕ 2 ( x ) ∩ ∩ I1 = ∫∫ D ∂X ∂X dx dy = dx dy = ∂y ∂y a ϕ1 ( x ) ∫ b ϕ2 (x ) avem ∫ ∫ [X (x. obţinem ∫∫ ⎛ ∂Y ∂X ⎜ ⎜ ∂x − ∂y ⎝ ⎞ ⎟ ⎟dx dy = ⎠ ∑ ∫∫ 3 ⎛ ∂Y ∂X ⎜ ⎜ ∂x − ∂y ⎝ ⎞ ⎟ ⎟ dx dy = ⎠ ∑ ∫ X dx + Y dy = ∫ X dx + Y dy.

Există funcţii vectoriale F = X i + Y j pe D care integrate pe orice curbă care leagă cele două puncte dau un rezultat dependent doar de punctele A şi B. 3 ⎩ Aria astroidei va fi aria D = 4 ⋅ 1 2 ∫4a 0 π 2 3 2 sin 2 2t dt = 3 2 1 − cos 4t 3 a dt = π a 2 . A şi B două puncte din D. C ∫ 2 (x 2 + y2 ) dx + (x + y ) 2 dy unde C este triunghiul de vârfuri ⎧ 1≤ x ≤ 2 Soluţie. 2 2 8 ∫ 0 π 2 4. Avem evident ∩ ∫ X dx + Y dy ∫ F ⋅ dr = ∫ F ⋅ dr .. Integrale curbilinii care nu depind de drum Fie D un domeniu din R 2 . A şi B două puncte ale sale.. 2π] . 2 ⎧ 3 ⎪dx = −3a cos t sin t dt ⇒ x dy − y dx = a 2 sin 2 2t dt .) Să se calculeze I = A (1. B (2. notează F ⋅ dr . Avem 3 ⎧ ⎪ x = a cos t 3 ⎪ ⎩ y = a sin t t ∈ [0. F ⋅ dr sau X dx + Y dy fără a indica drumul care leagă punctele. 3) . avem I= ∂Y ∂X = 2 ( x + y ). Integrala (1) nu depinde de drum în D ⇔ integrala (1) este nulă pe orice curbă închisă din D. ∫ ∫ ∫ Teorema 1. Un exemplu din fizică este forţa gravitaţională al cărei lucru mecanic nu depinde de drumul de-a lungul căruia ea acţionează. În cele ce urmeaz ă vom da condi ţii necesare şi suficiente ca o integrală curbilinie să nu AB A A depindă de drum. 2). Curba C este frontiera domeniului D : ⎨ ⎩x ≤ y ≤ 4 − x Aplicând formula lui Green. ⎨ 2 4 ⎪ dy = a sin t cos t dt .1). Vom presupune în continuare că funcţiile X şi Y sunt continue pe D.1.) Să se calculeze aria domeniului limitat de curba C : ⎨ Soluţie. 2 1 2 4 2. O integrală B B adică de arcul de curbă ce leagă cele două puncte se curbilinie care nu depinde de drum. Fie C o curbă închisă din D . C (1. ANB Rezultă de aici că AMB ∩ 104 . = 4 y şi ∂x ∂y ∫∫ D 2( x − y ) dx dy = 2 dx 1 ∫ ∫ x 2 4− x ( x − y ) dy = − 4 ∫ (x − 2) dx = − 3 . Demonstraţie ⇒ Să presupunem că integrala (1) nu depinde de drum.

Atunci ⎨ ⎩y = y ( t ) Reciproc. atunci 105 . y ) = ∫ X dx + Y dy = A X dx + Y dy . Două curbe C1 şi C 2 care le leagă şi nu se taie. y ) − U ( x . β] cu x . Cum = X . y )→ X ( x . y ) un punct oarecare. ∫ F ⋅ dr = 0 de unde rezultă ∫ − ∫ C1 = 0 şi deci C2 C1 ∫ =∫ = . Avem U (x′. Analog se arată că sunt si ∂x ∂y ∂y ∂x continue. y ∈ C 1 [α .y ) Vom arăta că U admite derivate parţiale de ordinul întâi pe D. Integrala (1) nu depinde de drum ⇔ există o funcţie U diferenţiabilă pe D astfel încât dU = X dx + Y dy . alcătuiesc împreună o curbă închisă C pe care integrala (1) este nulă. dacă dU = X dx + Y dy .C ∫ F ⋅ dr = ∩ ∫ +∩ ∫ AMB = BNA AMB ∫ − ANB ∫ =0. În acest caz C3 ∫ = C2 ∫ . ∫ ( ) x0 . Fie A şi B două puncte oarecare din D. y ) x x ′→ x x′ deoarece U este continuă. ∫ X dx + Y dy = U ( B ) − U ( A ) . ∂U ∂U = Y . M ( x. M B Demonstraţie ⇒ Fie A ( x 0 .. y ) 1 = x′ − x x′ − x M′ M ∫ X dx + Y dy = 1 x′ − x ∫ X dx = X ( ξ.. rezultă că U este diferenţiabilă şi că dU = X dx + Y dy . să considerăm funcţia U dată de formula U ( x. β] . atunci se alege un al treilea drum C 3 care nu taie nici C1 nici C 2 şi independenţa de drum rezultă atunci din egalităţile C1 ∫ Teorema 2. y 0 ) un punct fixat din D şi A În ipoteza în care integrala (1) nu depinde de drum ci numai de capete. ⇐ Fie C ∫ F ⋅ dr = 0 oricare ar fi curba închisă C ⊂ D C . Deci ∂U ∂U ∂U ∂U = Y . Fie de aceea arcul de curbă AB având reprezentarea parametrică ⎧x = x ( t ) t ∈ [α . y0 ( x . C2 Dacă cele două drumuri se intersectează. Să arătăm că integrala = X şi ∂y ∂x ∩ (1) nu depinde de drum.

y ( t )) α AB β ∫ ∂U ∂U dx + dy = ∂x ∂y ∫ [U ′ ⋅ x ′ ( t ) + U ′ ⋅ y ′ ( t )]dt = x y β α d β α = U ( B ) − U ( A ). Cum D este oarecare şi funcţia ∂ y − ∂x este continuă. y ( t )) dt = U (x ( t ). y) dx dy = 0 D ∀D ⊂ D . atunci = ∂y ∂x ∫ X dx + Y dy = 0 oricare ar fi curba închisă C Observaţii 1. Demonstraţie. Aplicând formula lui Green. Să presupunem prin absurd că ar exista un punct P0 ∈ D aşa ca f (P0 ) ≠ 0 . Cu formula de medie rezultă atunci existenţa unui punct P1 ∈ V aşa ca V pentru D = V . Lemă.) Funcţia U (din teorema 2) numită şi primitivă a expresiei X dx + Y dy nu este unică. 106 . Dacă se exemplu. De aceea deoarece şi d (U + c ) = dU oricare ar fi constanta c. y ) dx dy = f ( P ) aria V > 0 ceea ce contrazice ipoteza 1 ∂X ∂Y sunt continue pe D .AB ∫ X dx + Y dy = = ∫ dt U (x ( t ). ∂ X ∂Y pe D . atunci conform teoremei 1. rezultă cu lema de mai sus că ∂ X ∂Y pe D . f (P0 ) > 0 atunci funcţia f fiind continuă.. iar V este aşa ca dV = X dx + Y dy . = ∂y ∂x Demonstraţie ⇒ Fie D ⊂ D oarecare şi C = fr D . Dacă ∫∫ f ( x. există o întreagă vecinătate V a lui P0 pe care f să fie pozitivă. de unde se vede că integrala depinde doar de capetele drumului. Dacă f este o funcţie continuă pe domeniul simplu conex D şi ∫∫ F ( x. atunci integrala (1) nu depinde de ş ∂y ∂x drum ⇔ ∂ X ∂Y pe D. deci integrala (1) nu depinde de drum conform teoremei 1. avem ∫∫ D C ⎛ ∂Y ∂X ⎞ ∂ X ∂Y ⎜ ⎟ dx dy = 0 . Dacă integrala (1) nu depinde de drum. = ∂y ∂x ⇐ Dacă C din D . atunci din d (V − U ) = 0 pe D rezultă V = U + c . ⎜ ∂x − ∂y ⎟ ⎠ ⎝ ∫ F ⋅ dr = 0 . Teorema 3. atunci funcţia f este identic nulă pe D.

= = = ∂y ∂x ∂z ∂y ∂x ∂z ∫ X dx + Y dy + Z dz să nu depindă de drum este necesar şi pe D ⊂ R 3 în ipoteza că X . condiţia ca integrala curbilinie ∫ F ⋅ dr să nu depindă de drum este ca rot F = 0 . y . y ) − V (x 0 .) Pentru determinarea primitivei U este convenabilă alegerea unui drum paralel cu axele: sau Astfel U ( x.z ) ( x0 . y ) dy + 0 ∫ y y 0 X ( x . y ) − U (x 0 . ca cel paralel cu axele pe porţiuni (x0 . y ) = ( x . Z ∈ C 1 (D ) .z0 ∫ X )dx + Y dy + Z dz de-a lungul unui drum convenabil ales. 3.) Considerând câmpul vectorial F = Xi + Yi + Zk . y0 dx + Y dy . y 0 ) = U ( x .) Pentru ca o integrală curbilinie din spaţiu suficient ca ∂X ∂Y ∂Y ∂Z ∂Z ∂Y .Y . y 0 . y .V ( x . z ) fie ţinând seama că toate derivatele parţiale de ordinul întâi ale lui U sunt cunoscute ⎧U ′ x = X ⎪ ′ U ⎨ y =Y ⎪ ′ ⎩U z = Z . y 0 . z 0 ) → (x . Spunem în acest caz că expresia diferenţială de sus este o diferenţială totală. 4. z ) = ( x . ∫X ) 2. z 0 ) → (x . y 0 ) dx + 0 ∫ y y Y ( x . y ) = ∫ x x X (x . Calculul primitivei U se poate face fie cu ajutorul integralei curbilinii U (x . . Teorema 1 rămâne evident valabilă şi pentru acestea iar în teorema 2 condiţia de independenţă de drum este să existe o funcţie diferenţială U astfel încât dU = X dx + Y dy + Z dz .y ) ( x0 . ceea ce înseamnă că F este un câmp irotaţional. y ) dy = Y (x 0 . y ) dx ∫ x 0 x . y . y . y 0 ) = U ( x . 107 . y0 . z 0 ) → (x .

calculând rotorul funcţiei F = ( 2 x − 3 yz ) i + ( 2 y − 3 xz ) j + ( 2 z − 3 xy ) k . ∂Y ∂X = 2 y ex = . Pornind de la un punct convenabil ales. Astfel I= ∫ (a + y ) dx + (a + x) dy = A B −2 a 3. Integrala nedepinzând de drum vom alege drumul direct de ∂y ∂x la A la B pe axa Ox. ∂y ∂x De aceea vom alege drumul indicat în figura alăturată şi vom avea Soluţie. originea de exemplu.Totodată se poate observa că în această situaţie. 0. 0. Verificăm mai întâi dacă expresia dată este o diferenţială totală. y ≥ 0 reunit cu semicercul x 2 + y 2 + 2ax = 0 . 2 0 2. avem F = grad U . y. Funcţia U se numeşte potenţialul scalar al câmpului F . Uz Un câmp vectorial care este gradientul unui câmp scalar. Soluţie. y ≥ 0 şi extremitatea iniţială în A (2a. După cum am văzut el (potenţialul scalar) se poate calcula după formula U (P ) = Exemple (3. ∂x ∂y ∂z 2 x − 3 yz 2 y − 3xz 2 z − 3xy Vom calcula primitivele expresiei date prin ambele metode. pe drumul (0. U′ ′ = Z . P 1. Ux y =Y. Soluţie. Integrala nu depinde de drum deoarece 0 3 I= C1 ∫ + C2 ∫ = ∫ 2 ye 0 dx + ∫ 0 ⋅ e x dx = −4 . 2 ) ∫y 2 x e dx + 2 ye x dy . Metoda I. Se observă că ∂ X ∂Y = = 1 .) Să se calculeze I = C ∫ (a + y) dx + (a + x) dy unde C are ca imagine semicercul x 2 + y 2 − 2ax = 0. Avem 2a ∫ a dx = −4a 2 i j k ∂ ∂ ∂ rot F = = i ( −3x + 3x ) − j ( −3 y + 3 y ) + k ( −3z + 3z ) = 0 . existând U astfel încât ′ = X. y. 0) → ( x. 0). 0) P0 ∫ F ⋅ dr . a > 0 .) Să se calculeze o primitivă a expresiei (2 x − 3 yz ) dx + (2 y − 3xz ) dy + (2 z − 3xy ) dz .) Să se calculeze I = ( 0. 0) → ( x. se numeşte câmp potenţial. z ) avem 108 . 0) → ( x.

x = y .1] . Din prima ecuaţie rezultă prin integrare că U ( x. Problema s-a redus astfel la determinarea funcţiei de două variabile f ( y . z ) = x − 3xyz + f ( y. Vom determina funcţia U ştiind că U′ x = 2 x − 3 yz U′ y = 2 y − 3 xz U′ z = 2 z − 3 xy Urmează să determinăm funcţia f ( y . t ∈ [0. y .0 ) ∫ ( 2 x − 3 yz ) dx + ( 2 y − 3xz ) dy + ( 2 z − 3xz ) dz = ∫ 0 y = ∫ 0 2 x dx + 2 y dy + ( 2 z − 3xy ) dy = x 2 + y 2 + z 2 − 3 xyz . z ) = x 2 − 3xyz + y 2 + z 2 + C .0) . y . deci g ( z ) = z 2 + C . c) d) R: C ∫ 2 y 2 + z 2 dl unde C este cercul x 2 + y 2 + z 2 = a 2 .0 . 2 ( ) 2 + y 2 dl unde C este un arc al spiralei logaritmice ρ = ae m ϕ (m > 0) având capetele a 2 1+ m2 5m R: 2πa 2 R: 0 R4 3 32 ) π ln 2 ⎛π⎞ R: ⎜ ⎟ + − 4 2 ⎝2⎠ 2 A (0. Astfel U ( x . a ) şi O (−∞. 2 Exerciţii 1. Metoda a II-a. y = 2 arctg t − t + 1.( x . z ) . a > 0 C ∫ xy dl unde C este conturul pătratului 2 e) C din primul octant ∫ xy dl unde C este sfertul cercului x + y2 + z2 = R2 . z ) ţinând cont şi de următoarele două ecuaţii ale sistemului.z ) U ( x. 0 ∫ z Primitivele expresiei date vor fi de forma x 2 + y 2 + z 2 − 3 xyz + C cu C oarecare. iar g ( z ) se determină ştiind că g ′( z ) = 2 z . y . Din prima ecuaţie rezultă că f ( y . x2 + y2 = R2 4 R : 109 . z ) = x ( 0 .) Să se calculeze integralele curbilinii de prima speţă: a) b) C C ∫ ye ∫ (x −x dl unde C : x = ln 1 + t . x + y = a. z ) cunoscându-i derivatele parţiale. z ) = y 2 + g ( z ) . adică de faptul că ′ = 2 y − 3 xz ′ = 2y ⎧ ⎧ ⎪ −3 x + f y ⎪fy ⇒ ⎨ ⎨ ⎪ ⎪ ⎩− 3 xy + f z′ = 2 z − 3 xy ⎩ f z′ = 2 z . y.

1] având densitatea ρ = z .) Să se calculeze 2 2 ∫ (e x sin y − m y dx + e x cos y − m dy .1. −1 ∫ (x) 4 + 4 xy 3 dx + 6 x 2 y 2 − 5 y 4 dy ) ( ) R: 62 110 . 1 y = 15t 4 .) Să se calculeze masa firului material având ca imagine curba r = at i + at 2 at 3 j+ k între 2 3 t1 = 0. b) x2 + y2 C ∫ ∫ 5. x 3. 0 ) 1 .) Fie C o curbă închisă care mărgineşte un domeniu de arie A. t 2 = 1 ştiind că densitatea sa este ρ = 3z .) Să se calculeze circulaţia câmpului V = x i + y j + z k de-a lungul curbei de intersecţie a 2 2 2 suprafeţelor x + y + z = a şi x + y − ax = 0 (curba lui Viviani). Se obţine reprezentarea parametrică făcând y = tx . A (− 1.) Să se determine centrul de greutate al firului material reprezentat de curba: x = 4t 5 .2. z = 2t 3 .0 ) în sens direct. 2 2 2 2 2 Să se calculeze circulaţia câmpului V = x 2 i − xy 2 j + yz 2 k prin conturul închis ABCA. t ∈ [− 1. Să se calculeze C ∫ ( y + cos x sin y ) dx + (1 + sin x cos y ) dy . B(1. 60 10.) Să se determine o primitivă a integrantului şi să se calculeze integrala ( − 2. R: mπa 2 Se completează cu segmentul OA şi se aplică formula lui Green 8 3 9. ( y + z )dx + (x + y )dy + dz unde C este segmentul orientat AB. 7.) Să se calculeze integralele curbilinii de speţa a doua: xy ( y dx − x dx ) unde C este bucla din dreapta a lemniscatei ρ 2 = a 2 cos 2ϕ parcursă în sensul a) 2 2 x +y C acelor de ceasornic.0 ) la O (0. ) ( ) AMO fiind semicercul x + y = ax parcurs de la A (a. 6. − 1) . AMO ∩ 8. 0). 2.) Să se calculeze aria buclei curbei ( x + y ) = xy R: (3. 2 4.

2 .5 ) x + y + z + 2 xy (2. 4 ) ∫ R: π 4 12.) Să se determine u dacă y ⎞ ⎛ y y ⎟ ⎜ ⎞ ⎛ y z (x + 1) y e ( ) x 1 + ⎟ ⎜ yz yz −z ⎟ z z ⎜ du = e dx + ⎜ e dz . 13.) Să se determine constantele a şi b astfel încât expresia (y 2 + 2 xy + ax 2 dx − x 2 + 2 xy + by 2 2 2 2 ( (x + y ) ) ) să devină o diferenţială totală şi să i se determine o primitivă.11.1.) Să se calculeze z dx + z dy − ( x + y ) dz . 2 2 2 ( −1. R: u = e z (x + 1) + e yz − e − z + ye + e + ze ⎟ dy + − 2 ⎟ ⎜ z ⎟ ⎜ z ⎠ ⎝ ⎟ ⎜ ⎠ ⎝ 111 .

Cristescu. Nicolescu. 13. V. culegere de probleme. Craiu. R. Mihăilescu. Introductory Mathematics for Engineers. 15. R. Bucureşti. Fihtenholţ. 1989. 1993. 1967. 1963 – 1965. Bucureşti. D. Bucureşti. III. 1971. G. Trandafir. Moscow. 1963. O. Gh. M. Bucureşti. Editura Didactică şi Pedagogică.D. Tănase. N. Probleme de matematici pentru ingineri. 5. Problems in Mathematical Analysis. Editura Tehnică. B. 3. A. Bucureşti. Editura Didactică şi Pedagocică. Editura Didactică şi Pedagogică. Halanay. A. Analiză matematică. Lecţii de analiză matematică. I. Analiză matematică. 1977. N. Bucureşti. R. 6. Analiză matematică. Editura Didactică şi Pedagocică. A. Editura Didactică şi Pedagogică. M. Tiţa. Editura Didactică şi Pedagogică. III. Analiza Matematică Reală. 1979. 11. V. Bucureşti. Curs de calcul diferenţial şi integral. I. Algebră şi analiză matematică. 10. Marcus. Flondor. V. Turbatu. Bucureşti. Bucureşti. Editura Tehnică. Tofan. Editura Didactică şi Pedagogică. L. Analiză matematică. Editura Didactică şi Pedagogică. Flondor. II. Dinculeanu. N. 1979. Moscow. 17. Matematici superioare. Bucureşti. Mir Publication. Myškis. 1980. Budianu. Complemente de matematici pentru inginerii din electrotehnică şi din telecomunicaţii. S. D. 9. Donciu. Mir Publication. vol. Bucureşti. Bal.V.M. Demidovich. 8. Stănăşilă. Stănăşilă. II. M. 7. vol. S. Roşculeţ. Popa. 16. Editura Didactică şi Pedagogică. Matematici generale. Editura ALL Bucureşti. Angot. Bucureşti. Analiză matematică. A. 12. Editura Didactică şi Pedagogică. O. 112 . 1981. 4. Analiză matematică. Editura Didactică şi Pedagogică. 1993. 1965. 1971 14.BIBLIOGRAFIE 1. Cristescu. Bucureşti. Culegere de probleme de analiză matematică. 2. 2003. Editura Tehnică. 1983. Bucureşti. Olaru. 1977. P.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->