ASPECTE TEHNICE ALE MEŞTEŞUGULUI ARGINTĂRIEI

Attila Andrásy, Diana Mihoc
For a certain man named Demetrius, a silversmith, which made silver shrines for Diana, brought no small gain unto the craftsmen; Whom he called together with the workmen of like occupation, and said, Sirs, ye know that by this craft we have our wealth. Biblia, 19:24

Argintul, element metalic de greutate, flexibilitate şi maleabilitate medie, poate fi prelucrat într-o multitudine de forme şi decorat în diferite stiluri, printr-o varietate de tehnici, cu ajutorul unor instrumente de lucru neschimbate, în mare parte, de aproximativ 1000 ani. Minereurile de argint au fost cunoscute încă din Hallstadt şi au fost prelucrate începând cu mileniul al III-lea înainte de Hristos. Sursele principale de argint sunt aliajele care se găsesc în natură, de exemplu electrum, şi minereurile argentifere, alături de o cantitate mică de argint nativ. Acesta se poate găsi sub formă de cristale, de cele mai multe ori apare însă în forme alungite, reticulare, arborescente, combinate deseori cu cantităţi mici de aur, mercur şi alte elemente. În perioada modernă, argintul este extras din minereu prin cupelaţie sau prefacere în zgură, este rafinat prin diferite procedee şi este testat pentru analizarea conţinutului de metal preţios. Argintul poate suporta un grad mare de lustruire, reflectând 95% din lumina incidentală căzută pe suprafaţa sa. Metalul dobândeşte în timp o patină atractivă, cu toate acestea îşi poate pierde strălucirea în contact cu vaporii sulfurici din aer. Argintul este folosit, în general, în aliaj cu cuprul pentru a-i creşte duritatea (Newman 2000, pp.220-21, 284). Metalul are un punct de topire de 961º Celsius, greutatea sa atomică este de 107,88 amu, greutatea specifică de 10,53 N/m3 iar duritatea de 2,5-3 pe scara Mohs (Reitzner 1952, p.65)1.
1

Alte materiale folosite în prelucrarea argintului: Simbol chimic Pb Fe Temperatură de topire(º Celsius) 327 1520 Greutate atomică (amu – atomic mass unit) 207,02 55,84 Greutate specifică (N/m3) 11,37 7,86 Duritate* (valori pe scara Mohs) 1-1,5 4-5

Nume Plumb Fier

Atracţia exercitată de argint se va răsfrânge implicit şi asupra celor care îl prelucrează, asupra meşterilor argintari. Prin urmare, argintăria a fost considerată o meserie separată de prelucrarea metalelor încă din antichitate. Meşteşugul argintăriei ajunge în jurul anului 600 în Germania prin intermediul preoţilor şi călugărilor care cunoşteau arta prelucrării metalelor şi circulau din mănăstire în mănăstire, ajutând în acest fel la răspândirea argintăriei. Începând cu secolul al XII-lea, după ce a început întemeierea oraşelor, argintăria apare peste tot în Germania, răspândindu-se apoi în întreaga Europă (Reitzner 1952, p.86). Un lucru esenţial în prelucrarea metalului era stabilirea purităţii acestuia. Din păcate, documentele menţionează foarte puţine lucruri despre modul efectuării încercărilor pentru stabilirea purităţii. În actele breslelor nu apare nimic despre încercări, deoarece tot ceea ce ţinea de prelucrarea metalelor preţioase era ţinut secret de către bresle. Se pare că metoda cea mai folosită de stabilire a purităţii metalului era metoda prin zgâriere. Materialele necesare erau: piatra de probă, un set de bare de probă şi acizi care nu atacă metalul preţios (acid nitric HNO3 pentru aur şi acid sulfuric H2SO4 pentru argint). Piatra de probă nu trebuia să fie de duritate prea mare pentru a nu zgâria metalul, trebuia însă să aibă o culoare închisă pentru contrast, rugozitatea sa să fie potrivită pentru a permite probei de metal să rămână pe suprafaţa sa şi să fie rezistentă la acidul cu care se făcea proba. Setul de bare de probă era constituit dintr-un număr de bare din diferite aliaje, pornind de obicei de la 0 şi crescând progresiv cu ½ lothon (1 lothon vienez = 17,5 grame). Încercarea se făcea în felul următor: se lua o probă din materialul care trebuia analizat şi se zgâria piatra de probă. În acelaşi timp, se zgârie piatra şi cu barele de probă. Pe urma lăsată de materialul care trebuia analizat se pune acid pur, de concentraţie 100%. Dacă aceasta dispare complet, proba nu conţine deloc metal preţios. Dacă proba nu se dizolvă complet, timpul în care acidul pur începe să dizolve proba ne dă o indicaţie grosieră referitoare la puritatea metalului analizat şi anume, cu cât timpul în care acidul atacă proba este mai mare, cu atât puritatea metalului este mai mare. De exemplu, aliajul de 6 carate este atacat de acid în 5-6 secunde, rămânând argintul, folosindu-se pentru comparare bara de probă de 6 carate. Pe măsură
Aur Au 1067 197,02 19,32 2,5-3 Cupru Cu 1084 63,57 8,92 3-3,5 Platină Pt 1780 195,02 21,5 4-4,5 Mercur Hg -39 200,6 13,59 Zinc Zn 419 65,94 7,15 2,5-3 Staniu Sn 232 118,7 7,29 1-1,5 * am transformat valorile pentru duritate folosite de Reitzner într-o scară pe care nu o cunoaştem în valori pe scara Mohs

ce timpul în care acidul atacă proba creşte progresiv, puritatea metalului este mai mare; va urma compararea cu barele de probă corespunzătoare: de 8,10,12,13,14,15 lothoni. Prin această metodă de încercare se poate afla puritatea metalului cu o aproximaţie de ~ 0,1 lothon. Toleranţa maximă admisă era de ¼ lothon (Rosenberg 1922, pp.XXIII, XXVII; Kőszeghy 1936, XX; Pallai 1975, pp.63-8). Meşterul de verificare al breslei decidea puritatea argintului brut care urma să fie prelucrat, în timp ce meşterul de marcare al breslei controla calitatea şi puritatea produsului finit. El preleva o probă de material cu un instrument numit grabstichel, daltă de gravor, formând o linie în zig-zag şi controla compoziţia materialului. Dacă proporţia elementelor componente ale aliajului (argint şi cupru) era corectă, meşterul marca piesa cu marca de probă (Kronbichler 2003, p.15). Aceasta era un poanson de formă prin zgâriere dispare la Viena, iar din 1806 şi în Austria (Reitzner 1952, pp.105,192). Puritatea se afla de obicei în interiorul mărcii de probă însă putea fi bătută şi lângă aceasta. În epoca gotică, renaştere şi baroc puritatea aurului trebuia să fie de cel puţin 20 carate. Pentru argintăria Alt-Wien (obiectele anterioare anului 1866) se folosea argint de 15 lothoni în perioada Renaşterii, în baroc (1630-1720) se folosea argint de 15 lothoni, la care se adaugă din 1659 şi argint de 14 lothoni, iar din 1691 şi argint de 13 lothoni. În perioadele următoare:
marcă probă Viena 15 lothoni daltă de gravor

cilindrică cu o imagine la capăt iar urma era lăsată prin lovirea cu ciocanul. Din anul 1790, proba

baroc

târziu,

rococo,

perioada

iosefină

(1720-1784),

perioada

directoratului şi empire timpuriu (1785-1806), perioada empire (1806-

1824) şi în biedermeier (1825-1866) se folosea argint de 15 lothoni sau de 13 lothoni (Reitzner 1952, pp.106,121,135,140,152,168,192,202,213). Se va prefera folosirea argintului de 13 lothoni datorită culorii sale galben-argintie şi a temperaturii sale de topire de 820º Celsius (faţă de 960º a argintului pur), ceea ce înseamnă o prelucrare mai facilă a sa. De altfel, temperatura de topire cea mai mică a aliajului argint-cupru este a argintului de
marcă probă Viena 13 lothoni

11,5 lothoni; nu se foloseşte însă datorită culorii cu o tentă spre roşu, dată de cupru. La 13 lothoni este, prin urmare, proporţia cea mai convenabilă dinte temperatura de topire a aliajului şi culoarea argintie dorită (Pallai 1975, p.25). Puritatea argintului pleacă de la 1000,0‰ (24 carate reprezentând echivalentul a 16 lothoni), urmând 937,5‰ (22 carate ~ 15 lothoni), 875‰ (21

dorn. care 2 Literele pentru Ag. Aceştia sunt adevăraţii artişti din rândurile meşterilor argintari. lemn. puteau fi extremi de pricepuţi din punctul de vedere al meşteşugului însă urmau instrucţiunile şi modelele. Înainte de a executa o piesă. ciocanul. În ultimă instanţă. filieră.194)2. uneori. meşterii adaptând mereu formele generaţiilor anterioare pentru a satisface gustul clientelei.49). sunt în primul rând meşteşugari şi doar într-o măsură mult mai mică propagandiştii noilor tendinţe stilistice (Hernmarck 1977. rezultatul muncii lor devenind modelele de urmat. cleştele şi foalele. 750‰ (18 carate ~ 12 lothoni). seturi de dalte.5 ‰ (20 carate ~ 13 lothoni). V – Venţia (până în 1804). K – Klagenfurt. de 15 lothoni: W – Viena. coş de tiraj. T – Triest (până în 1804). 812. În ceea ce priveşte uneltele argintarilor. instrumente pentru şlefuire. lucrând în orice stil dorea clientul fără o implicare personală majoră. modelul reprezentând o etapă importantă în executarea pieselor. Fără îndoială. La acestea se adaugă numeroase nicovală foale alte unelte cum ar fi: matriţe pentru batere. dincolo de această limită. în esenţă. argintarii realizau o schiţă pe hârtie a obiectului şi un model al său din cupru. S – Steyr. L – Linz. maşină de găurit.67-8). planator. cerea ajutorul unui ornamentist. P – Praga. 625 ‰ (15 carate ~ 10 lothoni) şi 500‰ (12 carate ~ 8 lothoni) (Pallai 1975. răzuitor. Nu doar instrumentele de lucru ale meşterilor argintari ci şi cleşti ciocan metodele de prelucrare şi decorare a argintului au rămas. Cei mai puţin talentaţi dintre argintari nu au fost atât de creativi. doar cei mai talentaţi dintre argintari au fost în poziţia de a interpreta stilul epocii lor în funcţie de propria creativitate. sunt subiecte extrem de controversate. Є . pile.Schärding . matriţe pentru turnătorie. una sau alta dintre ele fiind preferate în anumite locuri sau epoci. cântar. compas. Argintăria de 15 lothoni are reprezentate litere pe marca de probă şi nu cifre (Reitzner 1952. ceară sau talc. G – Graz (până în 1800).carate ~ 14 lothoni). indiferent de talentul lor. situarea argintarilor la limita dintre artă şi meşteşug sau. Stilul în argintărie şi modul în care meşterii argintari îl pot sau nu influenţa. creuzet de topire. B – Brünn. neschimbate până în epoca modernă.87). p. maşină de rectificat cu perie. acestea nu s-au modificat de aproximativ 1000 ani. p. Dacă argintarul nu putea realiza singur piesa. pp. cele patru instrumente de lucru de bază fiind: nicovala. Ulterior apar alte instrumente cum ar fi: menghina şi maşina de filetat (Reitzner 1952. Un adevăr aproape universal valabil pentru toţi argintarii este faptul că. p.

Şi până la această dată. pentru a accentua din faţă un desen făcut prin turnare. Ciocănirea (cat. el îşi fabrica singur acizii şi culorile. sunt ciocănite cu o daltă. Procedeul se mai poate folosi şi în cazul pieselor turnate. Meşterii argintari erau nevoiţi să-şi prelucreze singuri toate materialele pe care le foloseau.3). Kronbichler 2003. aşa cum este cazul gravurii. plumb. În cazul în care desenul în relief este intensificat din partea frontală pentru a accentua detaliile şi umbrele. calfelor să înveţe să deseneze şi să modeleze. Importanţa desenelor pentru argintărie poate fi documentată. tehnica se numeşte relief plat (cat. cu încălzirea periodică a metalului pentru a-l împiedeca să devină sfărâmicios. fiind folosit apoi până în perioada biedermeier. Ciocănirea este efectuată fără a se tăia în metal sau a se îndepărta orice parte a lui. desenul reprezentând o etapă importantă în ucenicia argintarilor. Relieful plat este un proceu al cărui efect este asemănător gravurii prin faptul că liniile. Loviturile de ciocan scurte care se succedau rapid modelau tabla de argint până se ajungea la forma dorită. nisipul aurifer şi aurul brut. şcolile de manufactură dădeau posibilitatea ucenicilor şi. argintarul devenind. în special.exista în fiecare oraş. argintul pur. prin aceasta. aurul pentru monezi.2). va cunoaşte o perioadă de maximă înflorire în baroc şi rococo. procedeul se numeşte reliefare. în loc să fie gravate pe suprafaţa argintului. Metalul pregătit pentru decorare se întinde pe un stat de material elastic (lemn. preferându-se folosirea sa pentru accentuarea contururilor ornamentelor repoussé. Atât aurul cât şi argintul sunt materiale maleabile care se pot ciocăni la rece. argintul pentru monezi.21). desenul decorativ . prin accentuare sau adăugare de detalii neformate în mod satisfăcător prin turnare.89. desenul dorit este reliefat pe partea din faţă. p. pentru a obţine forma dorită.1) a fost procedeul de prelucrare a metalului preţios folosit încă din antichitate de către romani. pe o matriţă. repoussé (cat. Când ciocănirea este folosită pentru a executa un desen pe o suprafaţă plată. Regulile breslei vieneze din anul 1773 precizau că viitorii meşteri erau obligaţi să dea un examen de desen la Academie. a unei table de metal tăiată la dimensiunea şi forma dorită. Materia primă folosită era aurul pur. sac de piele umplut cu nisip sau răşină) după ce desenul a fost zgâriat cu un instrument de desen. fiind deci şi chimist. independent de alţi artişti. Prin ciocănirea şi poansonarea tablei metalice din spate. Câteodată. Procesul consta în ciocănirea. p. Argintarul nu făcea doar aliajele de aur şi argint. Mai mult decât atât. pentru a imita adevărata execuţie repoussé. în loc de a face o execuţie în relief. meşterul îşi făcea singur şi uneltele (Reitzner 1952. Deşi tehnica reliefului plat este destul de răspândită este rareori folosită ca tehnică în sine.

Kremlin Gold 2000. Începând cu sfârşitul secolului al XV-lea există o relaţie mutuală interesantă între argintul gravat şi ilustraţiile gravate. O altă tehnică de prelucrare a argintului este gravura (cat. Faptul că argintarii trebuia să ştie şi meşteşugul gravurii reprezintă o certitudine. . Imperfecţiunile rezultate în urma celorlalte procedee se rectifică prin cizelare. figuri sau modele. cât şi ca tehnică figurativă. Aceste foi de modele le ofereau argintarilor posibilitea de a reproduce în detaliu decoraţia gravată. p. Simion 1997. Hernmarck 1977. făcând un fel de „şpalturi” pe hârtie după acestea.261). p. în mod mai mult sau mai puţin evident. sunt şlefuirea şi lustruirea (de fapt o şlefuire mai fină) (Reitzner 1956. Newman 2000. îndemânarea lor era diferită de la caz la caz şi nu se putea compara cu cea a gravorilor profesionişti. Gravura constă în incizarea de linii. p. Alte procedee destinate atenuării imperfecţiunilor rezultate în urma ciocănirii. Gravurile anumitor artişti vor fi.93.37.69-70.575. pp. procedeu care aparţine. Mai puţin întâlnite sunt cazurile în care unul dintre artiştii unui oraş furniza un model individual ca punct de pornire pentru munca argintarului. modele pentru alţii. sudării sau lipirii. Newman 2000.nu este bătut de pe spatele piesei. Decorarea argintului prin folosirea unui instrument cu care se gravează suprafaţa plană a acestuia a fost extrem de apreciată în goticul târziu. p. diferenţiindu-se de aceasta prin urmele neclare lăsate pe partea din spate a piesei (Reitzner 1952. procedeu realizat în exclusivitate pe partea din faţă a piesei pentru accentuarea detaliilor şi a umbrelor şi definitivarea motivelor decorative. Cu toate acestea. decoraţia gravată care foloseşte foile de modele accesibile argintarilor va deveni generală în Germania. Astfel. fiind depăşită ca popularitate doar de realizarea detaliilor arhitectonice şi sculpturale a piesei de argintărie.90-1. atât ca tehnică pur ornamentală.365. în perioada goticului târziu. pp. Gravura a fost folosită din mileniul al III-lea înainte de Hristos. pp. în loc de aceasta fiind ataşate pe partea din faţă a obiectului bucăţi de metal tăiate separat şi lucrate în relief.105. Florea 1991. fiind făcută cu unelte de bronz sau de cupru. Ciocănirea este un procedeu mai dur decât gravura. Munca este făcută cu ajutorul unui număr mare de unelte de lăsat urme de diferite forme. p. a poansoanelor şi a ciocanelor de batere.261). tot cizelării. de fapt. Gravura în argint ocupă un loc important în apariţia şi dezvoltarea gravurii în cupru. p.105.4). pe suprafaţa metalului prin îndepărtarea unei părţi a acestuia. iar ulterior cu unelte de fier. Acest proces a început la începutul secolului al XV-lea şi se consideră că a plecat de la obiceiul argintarilor de a-şi păstra desenele făcute pentru lucrările de gravură pe obiectele de argint.97. Simion 1997.

Cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea a marcat o creştere a preferinţei pentru decoraţia repoussé în detrimentul gravurii. rezultând traforarea propriu-zisă a obiectului pentru . Gravura se face cu acul. De la începutul secolului al XVI-lea gravura cu acid va fi frecvent folosită de ateliere celebre de armurieri din Augsburg şi Nuremberg.366-67. în special odată cu apariţia stilului rococo care necesita un tip de decor mult mai plastic (Hernmarck 1977. executate de argintari şi nu de gravori. ei vor folosi gravura cu acid doar pentru ornamentaţia de inspiraţie maură.362-365). dar aceştia nu mai sunt artiştii de marcă ai profesiunii lor. apar şi obiectele executate de gravorii profesionişti. Colaborarea strânsă dintre armurieri şi argintari va duce la adoptarea tehnicii de către cei din urmă. Substanţa cu care se acoperă obiectul este un anumit tip de ceară sau de lac iar acidul folosit de obicei pentru argint şi cupru este acidul nitric. p. În schimb. desenul realizat pe suprafaţa piesei trebuie acoperit cu un strat protector de substanţă rezistentă la acid. este trasarea. pp. Newman 2000.5) este o altă metodă de prelucrare a metalului preţios prin care se îndepărtează o parte din material. linia rezultată fiind mai vizibilă decât în cazul trasării. p. În ceea ce priveşte argintarii din aceste oraşe. În Renaşterea germană gravura maură va avea doar un rol limitat. piesa fiind apoi introdusă în acid. Ornamentaţia maură va fi răspândită în Europa. pp. Pentru ca acidul să producă efectul dorit. În afara Germaniei. Un alt procedeu tehnic de realizare a gravurii este reprezentat de gravura cu acid. secolul al XVII-lea va cunoaşte un declin general în ceea ce priveşte nivelul artistic. Ocazional. gravura va fi tot mai mult înlocuită cu alte tehnici de ornamentaţie.94. Un procedeu tehnic care are aceleaşi rezultate cu gravura. piesa fiind apoi scufundată în acid. În Germania. care va coroda porţiunile neacoperite. excepţiile constituindule aceleaşi centre de argintărie: Augsburg şi Nuremberg. p. se cunosc şi cazuri în care gravurile vor înlocui relieful. În cele din urmă. Newman 2000. ajurarea (cat. procedeu care constă în baterea metalului (Reitzner 1956. pentru decorul liniilor fine piesa este acoperită în totalitate cu substanţa respectivă şi desenul este realizat cu un instrument ascuţit. prin intermediul caietelor de modele gravate care prezentau compoziţii ale unor celebrii artişti ornamentali.126). tendinţă comună întregului imperiu german şi a ţărilor aflate sub influenţa stilistică a acestuia. tehnică prin care se obţin adâncituri în obiect cu ajutorul unui acid. HNO3. Cu toate acestea. însă nu constă din îndepărtarea de material. însă doar ocazional. Europa nu pare să adopte tehnica maură în varianta sa de gravare cu acid ci doar în cea a gravurii propriu-zise (Hernmarck 1977. în privinţa gravurii fiind preferate ornamentele simple. în special în Germania.124).

erau realizate tipare scobite prin suspendarea unui obiect asemănător celui dorit în interiorul tiparului. din antichitate. Dezavantajul metodei este faptul că permite realizarea unui singur obiect. Procedeul constă în ciocănirea aurului pe argint. p.92. După un anumit număr de procese de aurire efectul era accentuat prin ornamentare. iar metalul topit se turna în matriţă obţinându-se forma pozitivă. Prin unul dintre acestea se va turna metal lichid care topeşte ceara.obţinerea unui motiv ornamental şi a unor efecte de culoare (Nicolescu 1973. Turnarea deschisă era folosită pentru a produce unele obiecte complete (cum ar fi suporturile de lumânări) dar şi părţi mici ale obiectelor (mânere. se folosea şi un alt procedeu. în acest fel. lasând o peliculă subţire de aur pe suprafaţa piesei. procedeu cunoscut. pe cealaltă argintiu. metalul rezultat fiind pe o parte auriu. apoi se modela o matriţă de lut lăsându-se două orificii la extremităţi. ciocuri). Simion 1997. Ultima etapă a procesului de prelucrare a argintului o reprezintă aurirea (cat. În cazul argintului. p.23. finiale. Ulterior. piesa.65). Florea 1991. La anumite piese de argintărie era necesară aurirea interiorului pentru a preveni pătarea argintului datorită anumitor lichide (vinul) sau alimente (gălbenuşul de ou). care se făcea la temperaturi . când se folosea o formă de piatră cioplită manual. evacuată apoi prin orificiul opus.7). prin incizarea suprafeţei de aur pentru a crea un desen sau o textură. p. aurirea cu mercur. Aurirea argintului se poate realiza prin placare. creat dintr-un model al piesei dorite. aplicându-se o foiţă de aur foarte subţire pe o placă de argint.572). proporţia dintre cele două plăci fiind de 1/12 (placa de aur este de 12 ori mai subţire decât cea de argint). Piesele de argintărie puteau fi obţinute şi prin turnare (cat. Newman 2000. Majoritatea pieselor erau însă aurite doar în scop decorativ. p. prin procesul de realizare şi formare a unui obiect prin turnarea de metal lichid într-un tipar. Majoritatea obiectelor realizate prin turnare erau produse de specialişti care le furnizau argintarilor (Reitzner 1956. Aurirea este procesul de suprapunere sau acoperire a unei piese cu un strat subţire de aur sau aliaj de aur. apoi o formă de lut executată în jurul unui obiect solid. la rândul său. Urmează încălzirea metalului pentru evaporarea mercurului. Metalul topit curgea între tipar şi pereţii formei obţinându-se. Obiectul dorit se modela din ceară cu toate detaliile sale.6).105. În cazul auririi cu mercur. Alte metode cunoscute din antichitate erau turnarea cu nisip sau metoda cerii pierdute. Turnarea reprezintă alt procedeu tehnic cunoscut din antichitate. realizată prin aplicarea cu pensula a unui amalgam de aur şi mercur pe obiectul de argint curăţat şi degresat în prealabil. p. În cazul acestui procedeu modelul era realizat în negativ.

Simion 1997. fără granule.105. elementul comun al tuturor teoriilor este că filigranul revine în Europa din Orient. Florea 1991. Nicolescu 1973. Dintre acestea cele mai cunoscute sunt: filigranul.95). din Orient tehnica filigranului va ajunge în Veneţia şi Germania sudică în timpul secolului al XVI-lea. p. cu excepţia Transilvaniei. Cuvântul vine din Latină. de unde ajung în Europa centrală. Tehnica filigranului (cat. Modul în care a avut loc acest proces de relansare a tehnicii filigranului este extrem de discutat. în timp ce din India influenţa . În perioada goticului pare să dispară aproape în totalitate din Europa. p. exista pericolul topirii părţilor lipite (picioare sau mânere). O parte dintre metodele de decorare a pieselor de argintărie vin din Orientul antic. obiectele rezultate formând un desen delicat şi complicat în egală măsură.574.24. tehnica niello şi emailul. în Renaştere va reveni în anumite regiuni europene. Filigranul se formează dintr-o sârmă de metal de 1-2 mm grosime care se subţiază şi se întinde prin procedee repetate până ajunge la 1/50 mm. Prin răsucirea a două sârme ajunse la grosimea dorită se obţine filigranul (Reitzner 1956.8) este o tehnică de decorare foarte rafinată care crează efecte plastice remarcabile permiţând realizarea unei mari diversităţi de motive ornamentale. Lipirea pieselor este procedeul care uneşte două bucăţi de metal prin folosirea unui metal de legătură (boraxul este cel mai des utilizat) care se topeşte. p. p.97. Newman 2000.133). p. p. Filigranul este cunoscut încă din Egiptul Antic şi antichitatea clasică. sau filigranul poate fi lipit pe un obiect plat de metal – tehnică folosită în principal în cazul unor obiecte precum ferecăturile de carte. p. După ce se întăreşte din nou. Filigranul este o tehnică foarte specială de decorare a argintului şi a aurului şi se întâlneşte în majoritatea culturilor în care arta argintăriei a atins un anumit nivel de dezvoltare. Simion 1997.înalte. mai târziu.148).37).105. metalul de legătură va lipi cele două piese (Reitzner 1956. unde nu a existat o întrerupere a dezvoltării sale. portmonee (Newman 2000. termenul se foloseşte şi pentru piese decorate exclusiv din fire de metal. a Rusiei şi a părţii islamice a Spaniei. preluate apoi de romani şi. cutiuţe. de la filum – fir şi granum – granulă. Astfel. p. Filigranul este tehnica de prelucrare care foloseşte fire şi granule de metal preţios lipite în aşa fel încât să constituie un detaliu decorativ sau un întreg obiect.97. astfel că acestea erau adăugate după ce atât ele cât şi piesa au fost aurite (Reitzner 1956. de bizantini. p. adăugat ca o bordură deshisă obiectului – tehnică folosită în special pentru execuţia bijuteriilor. p. În general. Kremlin Gold 2000. Filigranul poate fi aplicat în două tehnici diferite: ca element de decor în sine. supravieţuind în Europa şi în Orientul Apropiat pe parcursul Evului Mediu.

pe diferite materiale. se scoate din cuptor şi se răceşte. cupru pentru negru. nichel pentru verde smarald. Numele procedeului vine din Latină. Piesa este apoi încălzită până când aliajul se topeşte (la 1200°) şi este încorporat în desene realizate în adâncime. în secolele XVIII şi XIX fiind întâlnită în Rusia şi Balcani.filigranului se va simţi în Portugalia. pp. mangan şi cobalt pentru violet.225).24. Pulberea de email se aplică. În ceea ce priveşte tipologia pieselor care vor rezulta în urma acestui nou val de folosire a tehnicii filigranului ele se împart în principal în două mari categorii: tehnica care a ajuns în Europa din Est prin Transilvania şi Rusia se va regăsi în principal în monturi ornamentale. crom. folosită în Egiptul antic de unde a fost preluată în imperiul roman. Emailurile sunt. contrastând puternic pe fondul argintiu al obiectului decorat. Cu pasta astfel obţinută se unge piesa şi se aşteaptă să se întărească. în liniile astfel obţinute turnându-se un aliaj de pudră neagră mată de sulfuri metalice (sulfură de argint. . Tot din Orient vine şi tehnica niello. după răcire piesa va fi lustruită până când surplusul de niello va fi îndepărtat şi desenul propriu-zis contrastant va fi pus în valoare.105-6. de unde se va răspândi în Spania şi Olanda.114. deoarece emailul se contractă după răcire (Pallai 1975. cupru. prin arderea la temperatură scăzută (aproximativ 750º C). amestecate cu un fondant (metal lichid) pentru a facilita topirea la această temperatură. Toate acestea sunt culori translucide. în timp ce tehnica care vine din India prin Portugalia se va folosi pentru compoziţia unor piese realizate în întregime din filigran (Hernmarck 1977. Simion 1997. din nigellum – ciment negru. oxid de mangan şi cobalt. fier pentru verde. inclusiv pe argint. până se obţine un praf care se amestecă cu apă şi ceară. cobalt pentru albastru. pp. Emailul se sparge într-un recipient. p. de regulă. antimon şi clorid de aur pentru portocaliu. ele pot deveni opace în cazul în care se adaugă oxid de staniu. mai puţin însă în Europa centrală. pp. Pallai 1975. Desenul obţinut prin această metodă este de culoare neagră. p. Procedeul constă din gravarea adâncă a motivului decorativ pe suprafaţa metalului. cupru şi plumb). p. Newman 2000. p. chiar în Anglia.5. fier pentru maro. seleniu sau clorid de aur pentru roşu.368-71). apoi se introduce în cuptor.112-13. dând efectul unei gravuri (Nicolescu 1973. Newman 2000. Tehnica a fost apoi folosită şi în Bizanţ. obţinându-se în acest fel o pastă.123). p. Simion 1997. Burda 1979. antimon pentru galben. Emailul este un pigment de natură sticloasă compus din pulbere de siliciu (incoloră) şi oxizi metalici pentru obţinerea culorii dorite: staniu pentru a obţine culoarea albă. Este nevoie de repetarea acestui procedeu de mai multe ori. p. La 750º C emailul se vitrifică.106.

doar liniile desenului erau incizate şi umplute. de această dată transparent. aşa cum îi spune şi numele. nu stăpâneau arta picturii pe email care necesita pregătire specială şi. Procedeul permite realizarea unor motive decorative de mare efect vizual. piesa fiind apoi încălzită pentru a fuziona emailurile. Specific acestui procedeu este faptul că.112-13. pp.112-13). O inovaţie a argintarilor transilvăneni este emailul filigranat. medalioanele de email erau de obicei cumpărate sau comandate altor artişti (Simion 1997.123). Următorul procedeu de emailare numit Drahtemail (draht – sârmă în germană) este tot o variantă a tehnicii champlevé. p. tehnică ce va cunoaşte un moment de apogeu în Europa secolului al XVIII-lea.105-6. Pallai 1975. În acest procedeu. în lustruirea ei. Grubenemail (grube – groapă). după topirea pulberilor de email nu se mai poate interveni pentru . pp. permiţând modelului realizat pe metal să fie vizibil. ulterior însă era îndepărtat mai mult metal. pp.38. tehnica presupunând realizarea unor adâncituri în metal care se umplu cu email opac (Bieltz 1957. desigur. cloisons. abilitatea desenului.112-13). p. în general. p. Un procedeu asemănător este relieful plat. lăsându-se doar pereţii de metal subţire pentru a forma desenul şi separa culorile. Desenul era făcut prin tăierea de linii sau celule în baza de metal şi umplerea lor cu pulbere de email de diferite culori. stimulând în felul acesta tehnica timpurie cloisonné (cu diferenţa că separarea era parte a bazei în loc să fie ataşată acesteia). pp. La primele piese decorate cu email champlevé. desenul fiind reliefat de fire metalice. de unde se va răspândi în Europa centrală. pp.9) este. Argintarii. p. spaţiile asfel obţinute fiind umplute cu emailuri colorate care sunt încălzite pentru a se obţine vitrificarea lor. Tot din germană vine şi numele altui procedeu.106. Simion 1997.77. tehnica aplicării emailului fiind diferită în funcţie de epocă.17. Florea 1991. permiţând emailului să adere mai bine pe suprafaţa sa (Pallai 1975. compartimentarea făcându-se de această dată cu sârmă răsucită. în cele din urmă. cu diferenţa că emailul este. Newman 2000.Decorarea pieselor prin emailare este un procedeu care vine tot din Orient. Emailul pictat (cat. fiind apoi utilizat pe scară largă în Bizanţ. Newman 2000. Ultima etapă a procedeului consta în netezirea şi îndreptarea suprafeţei cu piatră ponce şi. ataşate de metal.573. p. De aceea. o pictură miniaturală pe o suprafaţă plană de email. sau Modo Transilvano. Kremlin Gold 2000. Tehnica cloisonné ofera o rezistenţă mai mare emailului (Pallai 1975. Procedeul cel mai vechi este emailul champlevé (însemnând literal „câmp înălţat”). emailul se aplică pe o bază metalică. tehnică realizată prin asocierea emailului cu filigranul şi folosită în Transilvania de către argintarii saşi începând cu secolul al XVI-lea.68. Emailul în relief este procedeul care constă în zgârierea metalului până ce devine zgrunţuros.123).

când însă tendinţa se va aplica şi argintăriei. Pe măsură ce secolul al XVI-lea se apropia de sfârşit iar secolul al XVII-lea începea. sau o variantă de a folosi metal preţios ca strat de suprafaţă aplicat peste un material mai ieftin. p. Această artă a turnării inspirată din natură apare în atelierele turnătorilor în bronz italieni. etc. ea va fi o adevărată noutate şi nu o reminiscenţă a naturalismului goticului târziu. a unei metode care să ofere un obiect asemănător ca înfăţişare. se adaugă mici perle metalice pe lamelele filigranului. şi anume argintul aurit. p. Burda 1979. În cazul argintăriei. Un asemenea fenomen este stilul aparte cunoscut în mod special după numele său francez – le style rustique. şerpi. Cu toate acestea. şopârle. fără un suport artistic. în secolul al XVII-lea şi în cel următor multe piese au fost aurite în întregime. Noua tehnică. era totuşi permisă şi a fost folosită în mod frecvent. Uneori. Treptat însă regulamentele de breaslă s-au înăsprit iar asemenea combinaţii au fost descurajate. cel al plintelor şi piedestalurilor ornamentate cu mici creaturi pentru a da un aspect natural decorului. broaşte. Turnătorii în bronz din Nuremberg au deprins şi ei această abilitate. la jumătatea secolului al XVI-lea. Încă din Evul Mediu o mare parte din argintăria religioasă era din cupru aurit şi doar o parte era din metal preţios. ele fiind considerate ca având o poziţie intermediară între . Sunt unele cazuri în care o anumită tehnică duce la schimbări stilistice care nu aparţin principalelor tendinţe de dezvoltare şi a căror influenţă se opreşte la un anumit moment. p. care rămâne sub nivelul filigranului. însemna turnarea de plante. economisind în acest fel banii clientului. Nicolescu 1973. pp. Simion 1973. peşti. turnarea după modele din natură nemaifiind folosită. crabi. obţinându-se filigranul perlat (Bieltz 1957. le style rustique dispare odată cu barocul (Hernmarck 1977.371-72).24.24). le style rustique îşi are locul său în realismul anti-clasicist al perioadei. Argintul şi aurul sunt metale atât de costisitoare încât a existat întotdeauna o tendinţă de a încerca găsirea unui mod de înlocuire a lor cu o variantă mai puţin costisitoare.4. de unde se va răspândi în alte locuri şi va cuprinde alte meşteşuguri. Una dintre aceste tehnici. De această dată însă animalele sunt modelate. În secolul al XVI-lea termenul rustique însemna o competiţie directă cu natura. p. plants and snails to decorate silver vessles has never been heard of before. adoptată pentru a urma un trend tradiţional a fost admirată la vremea respectivă: What they cast in silver from small animals. În multe cazuri scopul acestei tehnici era mai puţin de a copia un obiect de aur masiv ci de a crea contraste de culoare interesante prin aurirea anumitor părţi a obiectului şi lăsarea altor părţi de culoare argintie. Cu toate acestea. le style rustique a supravieţuit într-un alt mod. În cele din urmă.şlefuirea emailului.17.

În secolul al XVIII-lea asemenea piese au început să fie la modă. Newman 2000. Procedeul de galvanizare cu aur sau argint a fost descoperit în 1840 de John Wright din Birmingham şi patentat de G. Metalul din care se realizează aceste obiecte este obţinut prin lipirea unei foiţe subţiri de argint peste o foaie mai groasă de metal folosit ca bază. ea va fi pusă în practică doar după ce procedeul modern a fost descoperit în anul 1742 de Thomas Bolsover din Sheffield şi va fi folosită pe scară comercială din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea de către Joseph Hancock. Cea mai mare problemă a experimentelor de acest gen a fost faptul că argintul nu adera complet la metalul folosit ca bază. Materialul rezultat în urma acestui procedeu îşi va păstra proprietăţile originale. cu ajutorul curentului electric. procedeu mult mai puţin costisitor. de obicei cupru. Piesele Sheffield erau de excelentă calitate.282). atât în ceea ce priveşte valoarea lor cât şi rolul pe care îl aveau în ceremonialul religios. iar apoi prin laminarea masei bimetalice obţinute din formă de lingou în foiţe. Obiectul şi metalul cu care acesta se va placa sunt scufundate într-o baie de galvanizare şi sunt conectate la terminale electrice. Problemele tehnice au fost rezolvate de englezi prin realizarea obiectelor cunoscute sub numele de Sheffield plate. Elkington şi a fost folosit pe scară largă în epoca modernă. Piesele obţinute sunt absolut identice cu originalul.372-73. de obicei în forma bronzului aurit sau a unui aliaj de cupru. pp. Deşi metoda de bază era cunoscută încă din antichitate. Galvanizarea este tehnica prin care. în momentul în care un curent de tensiune scăzută trece prin baia de galvanizare particule de metal sunt depozitate sub formă de strat subţire pe obiect.aurul pur şi argintul pur. inclusiv mărcile sau micile zgârieturi de pe obiecte. se modifică suprafaţa unui obiect metalic prin depozitarea unui strat subţire de metal diferit. deosebindu-se de argint doar prin culoarea pe care o aveau la lumina zilei. Grosimea foiţei metalice poate varia în funcţie de cantitatea de curent folosit şi de durata procesului propriu-zis şi se măsoară în microni. plumb şi cositor aurit. Uneori argintul este placat cu rhodium pentru a preveni pierderea strălucirii acestuia. iar omogenitatea sa va creşte prin laminarea sub presiune pentru a ajunge la grosimea dorită.R. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea Sheffield plate vor fi tot mai mult înlocuite de obiectele realizate prin procedeul modern de galvanizare. cu o uşoară tentă de albastru (Hernmarch 1977. Argintarii vor căuta în continuare o metodă de a produce obiecte mai ieftine prin suprapunerea unui metal preţios peste unul comun. Procedeul este folosit în . Piesa este apoi ciocănită pentru a securiza aderenţa argintului. p. şi H. de obicei peste cupru.

vom reuşi să înţelegem mai bine efortul continuu al argintarilor de a-şi depăşi condiţia de meşteşugari şi de a accede la cea de artişti autentici.120). a acestor procedee tehnice este esenţială pentru aprecierea muncii deosebit de complexe a acestor meşteşugari şi a pieselor executate de ei situate undeva la limita dintre meşteşug şi artă. fiind folosite de argintari în completarea ornamentaţiei obiectelor. p. atât perioada istorică cât şi beneficiarul final al piesei impunându-şi preferinţa în alegerea pietrelor. p. dincolo de tehnică. în timp ce piesele originale vor fi păstrate în condiţii de siguranţă (Reitzner 1956.general de muzee pentru a obţine cópii ale obiectelor originale. pe care le vor expune. De asemenea. Ideea de bază a lucrării noastre a fost să ofere o prezentare generală a principalelor tehnici de prelucrare şi decorare a argintului. chiar la un nivel elementar. Şi poate. Montarea lor pe piesele de argintărie antică se face. Pietrele preţioase sau semipreţioase au fost întoteauna extrem de apreciate. în caboşoane (cat.229. Newman 2000. convingerea noastră fiind că înţelegerea acestora este absolut necesară pentru o analiză corectă şi competentă a pieselor de argintărie. Nu se poate preciza cu exactitate momentul în care începe sau se încheie preferinţa pentru o piatră sau alta. în principal. O incursiune în interiorul atelierului meşterului argintar nu poate fi completă fără o scurtă menţionare a pietrelor preţioase folosite pentru ornamentarea pieselor. .10). prezentarea.

21 Episcopia Romano-Catolică Timişoara . Krembser 1729-1752. Naviculă Johann Kheytten. Ф vaporaş 16 x 10 cm Stare de conservare foarte bună Bibliografie: Mihoc 2006.172 cat. Viena 1741 Marcat: Reitzner 1952.90 cat. Kransch 1729-înainte 1748 Argint. cat. p. Ф talpă 12 x 10 cm. Johann Krembser sau Joseph Kransch. ciocănit H.602 Jos. p.Catalog 1. 13 lothoni. cat. Kheytten 1727-înainte 1748.596 Joh. 19 cm.580 Joh.

1666 †1725 Argint.8 cm Stare de conservare bună Bibliografie: Mihoc 2004. Augsburg între1666-1725 Marcat: Rosenberg 1922. p. relief plat Ф 29 x 25. Augsburg între 1668-1692 Marcat: Rosenberg 1922.136 cat. brută/fină 367/293.654 Hans Jacob Schech căs. 13 lothoni. p.648 Paul Solanier (Sallanier) căs. ciocănit. Loc provenienţă: Biserica sârbească Timişoara-Fabric 3.6 g Stare de conservare bună Bibliografie: Mihoc 2004. G. 13 lothoni. p. ciocănit. Platou ornamental Hans Jacob Schech. repoussé Ф 32 x 29 cm. p.1020.9 Biserica sârbească Timişoara-Fabric. inv.40 .40 cat.139 cat. inv.8 Episcopia Ortodoxă Sârbă.2.39 cat.1668 †1692 Argint. Platou ornamental Paul Solanier (Sallanier).

4. 10.5 cm Stare de conservare bună Bibliografie: Mihoc 2006. gravat H. ciocănit.86 cat. Hrismatoriu Viena 1731 Marcat Argint.18 Episcopia Romano-Catolică Timişoara .5 cm. p. Ф talpă 4. turnat. 13 lothoni. .

) 1817-1853.208 cat. H. p. 29 cm.205 – vorratsstempel Argint. Viena (?) între 1807-1824 Marcat: Reitzner 1952.5. cu lanţ 90 cm. inv.50 cat. p. G. 1520.1167 Michael Wiener (silberm. ajurat H.6g Stare de conservare mediocră Bibliografie: Mihoc 2004. ciocănit. 13 lothoni. Loc provenienţă: biserica Dejan .19 Episcopia Ortodoxă Sârbă. p. Candelă Michael Wiener. brută/fină 1182/945.

6. 2/2 sec. p. XVIII Nemarcat Argint. Sfeşnic de altar Europa centrală.23 Episcopia Romano-Catolică Timişoara . 45 cm Stare de conservare bună Bibliografie: Mihoc 2006. turnat.93 cat. ciocănit H.

Viena 1754 Marcat: Reitzner 1952. Timişoara. Loc provenienţă: Domul romano-catolic. ciocănit. 13 lothoni. p. H.5 cm. .46 fig. Moser 1747-1800 Argint aurit.69-70 cat. p. Mihoc 2006. Ф talpă 19 x 14. p. 46 cm.697 Jos.5 cm Stare de conservare bună Bibliografie: Catalog 1992. p.7. . Ф expositorium 28 x 18.20.76 cat. Relicvar Sfântul Gheorghe Joseph Moser. pp.175 cat.232. Kronbichler 2003.18.6 Episcopia Romano-Catolică Timişoara.149 nr.

email pictat.cupă 9. p.5 cm. 25.157 cat.390 Franz Wöscherer 1674-1706. Viena 1699 Marcat: Reitzner 1952.5 cm. verzi. filigranat. ciocănit.8.463 Friedrich Wirth (Würth) 16971728 Argint aurit. p. caboşoane roşii.11 Episcopia Romano-Catolică Timişoara . Ф talpă 17.160 cat. Ф cupă 10 cm Stare de conservare foarte bună Bibliografie: Mihoc 2006.76-7 cat. albastre H. 13 lothoni. pp.5 cm. Potir Frantz Wöscherer sau Friedrich Wirth (Würth). H.

email pictat. albe H. pp.5 cm. H.12 Episcopia Romano-Catolică Timişoara .78-9 cat. ciocănit. caboşoane roşii. Bibliografie: Catalog 1992. Potir Johann Georg Baptist Letie. Ф talpă 16.609 Joh.75 cat. Ф cupă 10 cm Stare de conservare foarte bună. 25. 13 lothoni.9.cupă 9. Mihoc 2006. Georg Baptist Letie 1730-1776 Argint aurit.229.5 cm. p. . Viena 1731 Marcat: Reitzner 1952:172 cat.5 cm.

ciocănit.154 nr. una galbenă H. pp. Timişoara-Cetate . albe. Mihoc 2006. caboşoane roşii.35 fig. Loc provenienţă: biserica Sfânta Katharina. . 65 cm. Moser 1747-1800 Argint aurit.697 Jos.2 Episcopia Romano-Catolică Timişoara. Viena 1783 Marcat: Reitzner 1952:175 cat.62-3 cat.14. 13 lothoni. Ф coroană raze 40 x 30 cm Stare de conservare foarte bună Bibliografie: Kronbichler 2003. p. Ф talpă 25 x 19 cm.127.10. p. Monstranţă Joseph Moser.

1979 Barocul în Banat. Piese de argintărie din mediul ortodox bănăţean al secolului al XVIIIlea/18th Century Silverwork Objects in the Orthodox Setting of Banat. Timişoara: Artpress. Bucureşti. 1992 Vasile. Nemesfémipari zsebkönyv.I-II. Banatul catolic al secolului al XVIII-lea ilustrat în argintăria barocă/18th Century Catholic Banat Illustrated in Baroque Silverwork. Diana. Magyarországi ötvösjegyek a középkortól 1867-ig. 2004 Mihoc 2006 Andrásy.. Istoria artei româneşti veche şi medievală. Budapest: Műszaki Könyvkiadó. 3. 1977 Elemér. London: Thames & Hudson Ltd. Abrams Inc. vols. (eds. Masterpieces of the Precious Metalwork Art in Romania.BIBLIOGRAFIE Bieltz 1957 Burda 1979 Catalog 1992 Florea 1991 Hernmarck 1977 Kőszeghy 1936 Kremlin Gold 2000 Kronbichler 2003 Mihoc 2004 Julius. Diana. 2006 Newman 2000 Nicolescu 1973 Pallai 1975 Reitzner 1952 Rosenberg 1922 Simion 1997 Harold. Bucureşti: Ed. 3. An Illustrated Dictionary of Silverware. Arta metalelor preţioase în România. Tehnică.. Timişoara. 1973 Sándor. Budapest: Királyi Magyar Egyetemi Nyomda. 1991 Carl. 1997 . 2000 J. Seipel.). New York: Harry N. Catalog de expoziţie. 1957 Ştefan. 1922-1925 Victor. Der Goldschmiede Merkzeichen. Timişoara: Mirton. W... R3. Edelmetalle und deren Punzen. Chişinău: Hyperion. 2000 Corina. Alt-Wien-Lexicon für Österreichische und Süddeutsche Kunst und Kunstgewerbe. Bucureşti. The Art of the European Silversmith 1430-1830. 1975 Victor. Arta aurarilor saşi din Transilvania. 1936 1000 Years of Russian Gems and Jewels. Band I-III. Frankfurt Am Main: Frankfurter Verglas – Anstalt A-G. Tezaure de aur din România. Wien. London: Sotheby Parke Bernet. Bucureşti. 2003 Andrásy. Der Wiener Goldschmied Joseph Moser 17151801.. 1952 Marc. Glanz des Ewigen. Wien: Kunsthistorische Museum.

the master punched the object with the punch mark or hallmark. working in whatever style the client desired. and the bellows. They could be extremely able as craftsmen but they could just followed instructions and patterns. That is why. The less talented between them were not so independently creative. The testing master of the guild decided the purity of the raw silver to be processed while the punching master controlled the quality and purity of the final product. using a diversity of techniques and. the methods of manufacturing and decorating silver have been preserved to the modern period. the hammer. The necessary tools were: the test stone. the four basic tools being: the anvil. Along with the silversmiths’ tools. The appeal of the silver is implicitly reflected upon those who work with it: the silversmiths. the same tools for the last 1000 years. Regarding the silversmiths’ working tools they have been practically unchanged for the last 1000 years.and silversmithing was kept secret by the guilds. the silversmiths continuously adapting the forms of prior generations in order to please their patrons. only the most eminent silversmiths were in position to interpret the style of their age according to their own creativity.TECHNICAL ASPECTS OF SILVERSMITHING Abstract Silver is a medium heavy. and malleable metallic element that can be processed in various ways and decorated in a variety of styles. If the proportion of the elements in the alloy (silver and cooper) was a correct one. Style in silverwork and the way in which silversmiths may or may not have had a certain influence on it. no matter their . Unfortunately. their own positioning between art and craft – sometimes even beyond the thin edge that separates the two – are extremely controversial topics. starting with antiquity. the tongs. A fact which is valid for virtually all silversmiths is that. approximately. Nothing has been mentioned about these tests in the guilds’ documents because everything about gold. a set of test bars and acids that had no impact on the precious metal. without any deep personal commitment. An essential step in silver processing was assaying its purity. silverwork has been considered a different craft from metalwork. In the end. the documents contain very few things about the tests used for determining purity. ductile. one or another being preferred in some places or ages. It seems that the scratch testing was largely used for assaying the purity of the metal. the result of their work becoming real models.

rather than to develop relief work.2). . yet without the actual removal of metal. the result being an openwork decoration and various colour effects. By chasing and punching the metal plate from the back the required design is raised on the front. namely grooving. the technique is called flat chasing (cat. An alternative method of engraving is acid engraving. using an acid in order to obtain the desired pattern. to prevent the metal becoming brittle. Sometimes.4) of lines. Piercing (cat. method that consists in chasing the metal. another technical procedure is involved. When used to enhance the relief from the front. the resulted line being more visible as in case of tracing. Both gold and silver are malleable metals that can be chased for transforming them into the desired shape. the technique is called repoussé chasing (cat. or mineral talc. gold for coins. Chasing is applied without cutting into the metal or removing any part of it.1) is the technique of decorating precious metal that has been used since ancient Rome. When chasing is used to make a design on a flat surface. silver for coins. The silversmiths made the gold and silver alloys as well as acids and colours. auriferous sand. Using rapid hammer blows. the metal plate is worked into the desired shape. wax. The technique involves hammering a metal plate of certain size and form placed on a mould. Another technique of decorating silver is engraving (cat. and only to a less extent propagandists for new styles. and raw gold. the help of an ornamentalist was needed.3). Engraving is executed by means of scratch awl. figures or patterns on the metal’s surface. The model was an important step in the process of creation. The raw material used was pure gold. The creation of an object started by sketching it on paper and executing a model of it made of cooper. when the silversmith was unable to complete the object by himself. For acquiring comparable results with engraving. pure silver.talent. The remaining imperfections are rectified by chiselling. for emphasizing the details and shadows of the design. they made their own working tools. Chasing (cat. as in the case of engraving. with periodic annealing.5) is another technique of decorating precious metal by removing a part of it. being chemists as well. More than that. with consequential removal of metal. technique exclusively applied on the front of the object for enhancing the details and shadows and finalizing the ornamental patterns. Other methods of reducing the imperfections resulted from chasing or soldering are polishing and buffing. they are first and foremost craftsmen. wood. Silversmiths were required to process all materials by themselves.

Other ancient methods were: sand casting or cire perdue technique. silvery on the other one. The most documented of these are: filigree ornamentation. Filigree is obtained by twisting two wires of desired width. The final stage in decorating silver is represented by gilding (cat. then heating the object to cause the mercury to vaporize and to leave a thin film of gold. In case of silver another method was also used. the proportion between the two metals being 1/12. technique largely used for book-covers. Casting is another technical method known since ancient times. being present in most of the cultures where silversmithing has reached a certain level of development. niello technique and enamelling.7). The process involves deep engraving of the design into the metal surface and filling the indented portions with a powdered black matt alloy . later on.6). The method involves chasing the gold leaf onto the silver plate. later on. After a number of gilding processes the effect was enhanced by ornamentation. Filigree (cat. another technique that has been used since ancient times.8) is an extremely refined method of decoration that creates remarkable ornate effects. used in ancient Egypt. the objects created being both delicate and intricate. eventually arriving in central Europe. a hand-carved stone mould and. Another method of ornamentation coming from the East is the so-called niello technique. Filigree is a remarkable technique of decorating silver and gold. a clay mould made around a solid object being used in the process. were adopted by the Romans and. specifically by incising the gold surface to create a design or a textured surface. and purses. Gilding is the method of attaching or overlaying a thin layer of gold or golden alloy on a piece. Filigree is made of a metal wire of 1-2 mm width. then in the Roman Empire. with the help of a brush. an amalgam of gold and mercury on the silver object. allowing the creation of a large diversity of ornamental patterns. Various methods of decorating silverwork came from ancient East. Filigree is applied either as sheer ornamentation affixed like an openwork border. repeatedly refined and drawed until it reaches the proportion of 1/50 mm. the process of making and shaping an object by pouring molten metal into a hollow mould – a model of the desired article. small boxes. Gilding may be realized by plating that is by attaching a thin gold leaf onto a silver plate. the resulted material being golden on a part. by the Byzantines. technique mostly used in case of jewellery.Silver objects are also realized by casting (cat. It is realized by applying. Filigree technique uses affixed wires and beads of precious metal to create a decorative detail or an entire object. or by soldering cast filigree onto a flat metal plate. that is mercury gilding.

then filling the cells with opaque enamel. subsequently spreading into central Europe. when cooled. on various materials including silver. The design created by this procedure has a black colour. The enamel is crushed into a container. cloisons. The method allows the creation of ornamental motifs of great visual impact. Another enamelling technique is Drahtemail (draht – wire in German). hence creating a powerful contrast on the silver object. The cloisonné enamelling offers a greater resistance to the enamel. the difference being the fact that enamel is translucent. the piece being afterwards fired to fuse the enamels and develop the colours. Another enamelling technique is Grubenemail (grube – cavity in German). Enamel is the name given to a pigment of a vitreous nature composed of powdered silica coloured with metallic oxides. resembling an engraving. is polished until the niello is removed except the actual contrasting design. thus stimulating early cloisonné enamelling (except that the partitions were part of the base rather than being affixed to it). The technique of decorating objects by enamelling has come from the East as well. The earliest procedure is champlevé enamelling. an alternative for champlevé enamelling. by low-temperature firing. but later more of the metal was cut away. only lines of the design were incised and filled. eventually polishing it. Enamel powder is applied. In early objects. The enamel is applied on a metal base in this technique. the design is outlined by metal strips. allowing the design created into the metal to be distinguished. thus turning into a paste. the partitions being made with twisted wire. the procedure being repeated several times. Repoussé enamelling is the technique consisting of grating the metal until it became rough allowing a better adherence of the enamel to the base. This paste is applied on the object and set onto it. The design was made by cutting lines or cells into the metal base and filling them with powdered enamel of various colours. Later on. the piece is introduced in the furnace and fired at 750º C. the object is heated until the alloy melted and became fused in the grooves and depressions of the design. being largely applied in the Byzantium. After that. the enclosed spaces being filled with coloured enamels which are then fired. method which involves cutting into the metal. the piece. the powder obtained in this way being mixed with water. leaving only walls of thin metal to form the design and separate the colours.of metallic sulphides. the technique being different according to the corresponding period of time. The last stage consisted of smoothing and levelling the surface of the object with pumice. Painted . secured to the metal. A similar procedure is flat chasing. Enamels are usually mixed with a flux (liquid metal) to facilitate melting at this temperature.

or Modo Transilvano. Nonetheless in the 17th and 18th centuries. was. The major problem of these experiments was that the silver failed to stick properly to the base metal. usually copper. small metallic pearls are affixed on the foliated filigree. The method was used in Transylvania by the local Saxons since the 16th century. Typical for this technique is the fact that no intervention can be made for smoothing the enamel after melting the powders. in ingot form. In the 18th century such plate became steadily more fashionable. Gradually the guild regulations were tightened up and such blends were discouraged. The English eventually solved those technical problems and realized the objects known as Sheffield plate. or which. will save the client’s money. Silver and gold are so costly that it has always been a temptation to try and find some way of replacing them at less expense. by using them as an overlay on some cheaper material. they occupied an intermediary position between pure gold and pure silver. still permitted and was used frequently. In this way. usually in the form of gilt bronze or ormolu. The basic method had been used since antiquity but became practicable only after the modern process was discovered in 1742 by Thomas Bolsover of Sheffield. into sheets. the enamel remaining under the filigree.enamel (cat. and only partly solid gold or silver. The metal used for these objects was made by fusing a thin silver plate onto a thicker plate of base metal. Silversmiths still sought a means of producing a cheaper form of objects by overlaying a cheaper material. An innovation of silversmiths from Transylvania is filigree enamel. and then laminating the bimetallic mass. technique that would reach its highest point in 18th century Europe. Even in the Middle Ages. to create interesting colour contrasts. Consequently. Normally silversmiths did not excel in painting on enamel. In many cases the aim was less to emulate a solid gold object than. technique that requires a special training and design skills. silver gilt. Sometimes. many silver pieces were fully gilded. both in value and in ceremonial status. some method which will produce a similar appearance. usually copper. however. the result being pearled filigree. technique based by the association of enamel with filigree. the enamel medallions were bought or commissioned from other artists. being used on a larger scale by Joseph Hancock starting with the second half of the . by gilding certain sections and leaving the rest white. The resulting metal retained the original proportions throughout. expanding in unity when laminated under pressure to the desired thickness.9) is a miniature painting on a plane enamel surface. a good deal of church plate was partly copper gilt. One technique.

both the period of time and the final beneficiary of the object impressing a predilection regarding the choice of stones employed. Starting with the second half of the 19th century. Sheffield plate was more and more being substituted by silverplated ware. we will be able to recognize silversmiths’ continuous endeavour to go beyond their own condition of craftsmen and to turn into true artists. considering that their understanding is a vital process for a correct and competent analysis of silverwork. Sometimes silver is plated with rhodium to prevent tarnishing. clear of technique. when a lowvoltage current is passed through. being used by silversmiths to complete the ornamentation of silverwork. An incursion in the interior of a silversmith’s workshop cannot be concluded without a brief reference to the precious stones used for decorating the objects. In the same time. when it reveals a faint bluish tinge. a much less costly technique. The technique is generally used by museums for creating copies of the authentic objects. The moment when the preference for a certain stone begins or ends cannot be precisely determined. The piece is then hammered to secure the adhesion of the silver. particles of the plating metal are deposited as a thin film on the object.18th century. Elkington. The process of plating with gold or silver was discovered in 1840 by John Wright of Birmingham and was patented by G. The thickness of the plating varies according to the amount of current and the duration of the process. objects made by the modern procedure of electroplating. şi H.10).R. the original pieces being safely kept in this way. even a basic presentation of the technical processes is essential in assessing the exceedingly complex work of these craftsmen and of their creations. Setting the stones in ancient silverwork is largely made in forms of cabochons (cat. . Electroplating is the technique of changing the surface of a metal object by depositing a thin layer of a different metal by means of an electric current. Sheffield plate was of excellent quality distinguishable in appearance from solid silver only by its colour in bright daylight. The main idea of our paper has been to offer a general presentation of the major techniques in processing and decorating silver. The precious or semiprecious stones were constantly appreciated. being extensively used in modern times. Electroplated objects are totally identical with the originals. The object and the plating metal are immersed in a plating bath after being connected to electric terminals and. And maybe. and is measured in microns. objects to be found somewhere between art and craft. including the hallmarks or the small incidental incisions.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful