Genul dramatic, asimilat îndeosebi cu teatrul în calitatea sa dublă de text performat pe scenă în prezenţa unui receptor real ridică

nenumărate probleme din punctul de vedere al teoriei literare. În ultimele decenii, prezenţa teatrului (mai precis a textului dramatic) ca obiect de studiu în cadrul literaturii a ridicat numeroase probleme tocmai din cauza naturii duale a acestui tip de discurs cu funcţionalitate precisă şi cu un receptor mult mai variabil decât în cazul celorlalte tipuri de literatură. Întrebarea legitmă care decurge din considerentele expuse mai sus este : Poate fi considerat genul dramatic un gen literar? Pentru a oferi un răspuns valabil, trebuie să discutăm argumentele pro şi contra întrebării de mai sus. Dacă ne oprim la Poetica lui Aristotel, constatăm că primul model al literaturii, cel mai rezistent în reflecţia despre literatură porneşte de la o specie a „genului dramatic” – tragedia greacă. Sincretismul artelor în antichitate, structura repetabilă, dar fixă a tragediei, posibilitatea de a identifica rolul receptorului şi funcţia tragediei ( katharsis) au făcut ca această specie să devine, pentru o îndelungată perioadă, literatura prin excelenţă. În decursul timpului, teatrul a fost considerat un subdomeniu al literaturii din cauza perpetuării parţiale a sincretismului artelor. Intrat în umbră în perioada creştinismului timpuriu şi a Evului Mediu (cu excepţia reprezentaţiilor teatrale care aveau ca subiect viaţa lui Isus sau vieţile sfinţilor), teatrul îşi va recăpăta prestigiul din antichitate în perioada Renaşterii şi îl va menţine în epocile următoare; prin contactul direct cu receptorul, tetarul va constitui, în perioada clasicismului, bunăoară, o modalitate de instruire a receptorului. Istoria teatrului nu reprezintă numai un repertoar cronologic al textelor destinate reprezentării scenice; în acest caz, ea nu ar fi cu mult diferită de oricare istorie a unei literaturi; istoria teatrului trebuie să ia în considerare în aceeaşi măsură mutaţiile, evoluţia mijloacelor scenice, a costumului, a preferinţei pentru un anume tip de reprezentaţie, a numărului de actori implicaţi, a scenografiei, etc. Aşadar, se poate conchide că „genul dramatic” ridică mai multe probleme de definire pentru că: 1. textul „literar” este destinat reprezentării scenice; 2. reprezentarea este o dublă mediere a cărei înţelegere convoacă un alt tip de discurs teoretic decât cel utilizat pentru discursul liric sau narativ: a. relaţia directă text reprezentat- spectator impune o mai sensibilă modelare a formulei teatrale în funcţie de gustul publicului; b. textul parvine receptorului prin intermediul interpretării actorilor, astfel că, în momentul receptării de către spectator el este deja „citit” de două ori, de către regizor şi de către actorii înşişi. 2. Pavis afirmă că teatralitatea, echivalentul literarităţii, nu se află în ansamblul textului la nivelul vizualităţii sau al dramaticităţii, ci în uzajul pragmatic al unei scene care oferă vizibilul şi auditivul într-un loc şi timp concrete, prin intermediul diverselor sisteme de semne. De aceea, propune înlocuirea noţiunii de teatralitate cu aceea de figurabilitate, care poate explica modul de figurare a discursului dramatic în funcţionarea sa scenică.

nivelurilor de limbă. influenţelor. stilului. În felul acesta. textul destinat performării scenice se poate înscrie într-o istorie a literaturii dramatice. Acest tip de abordare nu ignorează relaţia actului teatral ca act performativ cu „suportul” literar.3. . similară cu orice istorie obişnuită a literaturii. Dificultatea intervine atunci când textul dramatic este cercetat cu metode textuale non-dramatice. elementelor de retorică. anume prin analiza surselor.