ION BARBU DIN CEAS, DEDUS...

Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste, Intrată prin oglindă în mântuit azur, Tăind pe înecarea cirezilor agreste, În grupurile apei , un joc secund mai pur. Nadir latent! Poetul ridică însumarea De harfe resfirate ce-în zbor invers le pierzi Şi cântec istoveşte: ascuns , cum numai marea, Meduzele când plimbă sub clopotele verzi. Ion Barbu ilustrează la noi ( după ce în anii debutului a scris o poezie formal parnasiană, iar ulterior şi-a manifestat ataşamentul pentru balcanism, într-un ciclu poetic alcătuit în special din balade) poezia pură, orientare lirică interbelică (modernistă) iniţiată de St. Mallarmé ( poet simbolist iniţial) şi teoretizată , printre alţii, de către Paul Valéry, care considera că poezia trebuie să fie “o sărbătoare a intelectului”. Poezia pură este o poezie cerebrală, care îşi propune să-şi situeze obiectul în lumea abstractă, dematerializată a ideilor absolute. Atingerea acestui ţel presupune o utilizare particulară a limbii; limbajul poetic este astfel rezultatul unui proces de purificare a cuvintelor. Acest proces se întemeiază pe o selecţie riguroasă, astfel încât se face loc în poezie cuvintelor rare (de obicei din domeniul ştiinţelor) şi pe aşezarea cuvintelor selectate în nişte relaţii sintactice inedite. Se ajunge, în acest mod, la o încifrare a sensurilor poeziei, la o ermetizare a textului, care devine accesibil unei elite de iniţiaţi. (Ideea de iniţiere străbate creaţia barbiană de la început la sfârşit). Volumul Joc secund (193o) se deschide cu poezia Din ceas, dedus..., text programatic (artă poetică), care se întemeiază pe mitul oglinzii. După T.Vianu, deoarece ideile în abstracţiunea lor nu sunt reprezentabile, nu constituie imagini, poetul recurge la fenomenul reflectării; imaginea din oglindă este dematerializată, nu are substanţă şi poate figura astfel lumea ideilor absolute. Poezia este definită într-o succesiune de expresii metaforice şi simboluri: “adâncul acestei calme creste”, “joc secund, mai pur”, “nadir latent”, “însumarea de harfe răsfirate”, “cântec”, “clopotele verzi”. Aşa cum explică G.Călinescu, poezia este pentru Barbu “o ieşire din cotingent”, din lume, care stă sub semnul duratei ( “din ceas dedus”), în pură gratuitate (“mântuit azur”). După Vianu, universul vizibil se înalţă sub formă de piramidă, până la zenit; poezia este tocmai opusul acestui univers şi implicit negarea lui, asemenea reflectării lumii în oglindă, în “grupurile apei”: “adâncul acestei calme creste.” Procesul de reflectare înseamnă implicit purificare, anularea aparenţei pentru revelarea esenţei; “mântuit azur” este cerul reflectat în undele apei, spălat de păcatele umane1, de impuritatea existenţei în plan real concret, imagine sugerată prin “înecarea cirezilor agreste”, metaforă pentru umanitate ( agrest : cămpenensc, rustic, grosolan, opus lui civilizat). În sfârşit, poezia este un “joc secund, mai pur”. Expresia trebuie înţeleasă, după M. Mincu, în perspectiva filozofiei lui Platon. În ordinea creaţiei, ca fenomen de imitaţie ( mimesis), arta, implicit poezia, ocupă locul al treilea, desfăşoară un joc terţ. Jocul prim este al demiurgului; el creează ideile absolute, care prin desfăşurarea jocului secund se transpun în lume; lumea este o copie a ideilor absolute, iar poezia este o copie a copiei, o imitaţie de rang inferior. (Platon preconiza
1

Privirile noastre întinate „murdăresc” cerul.

1

Pentru aceasta. Se numeşte aici. imperativ. nespecific poeziei). în realitate. domeniul eteric al abstracţiunilor. aşa cum a fost ea la început şi cum trebuie să redevină.. cântec). 2 2 . ritual ezoteric – ascuns). Din ceas dedus este o artă poetică radical modernistă. până la nadir. cu aparenţa ei. de sens ( zborul invers este zborul în afară. Prin reflectarea purificatoare. am putea considera că poezia preconizată de Barbu are ca atribut obscuritatea: se foloseşte de cuvinte şi creează astfel aparenţa accesului la sens. ceea ce se obţine. domeniul nemanifestat. care demonstrează ataşamentul lui Ion Barbu pentru una dintre formele cele mai „selecte“ de lirism: ermetismul. ascunde sensul ( adevăratul cântec e ascuns: “şi cântec istoveşte: ascuns cum numai marea. care trebuie să formeze obiectul poeziei. textul concret. în acest context. Dacă ţinem seama de aspectul translucind al acestor fiinţe marine. Barbu doreşte să dea poeziei demnitatea jocului secund. Se evidenţiază în aceste versuri şi esenţa muzicală2 a poeziei ( harfă. Se poate spune că poezia este un act sacramental (ca oficierea unei slujbe religioase). pentru a închega într-un cântec sunetul harfelor răsfirate. Orice orientare în afară înseamnă pierderea de esenţă. să coboare în “adâncul acestei calme creste”. În sfârşit.”) sau îl face accesibil doar iniţiaţilor.clopote verzi care plimbă întreaga mare. şi de caracterul orfic (de la Orfeu) şi implicit iniţiatic al poeziei (Orfeu a constituit şi subiectul unui cul. când.alungarea artiştilor din cetate). este asemenea meduzelor . în sens chiar mitico-ritualic.. Se poate vorbi. virtual al ideilor absolute. Strofa a doua debutează cu o exclamaţie: “Nadir latent!” (nadirul este opusul zenitului). lumea de semnificaţii. poetul trebuie să se adâncească în sine.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful