(temă şi viziune dspre lume într-un roman postbelic: Moromeţii de Marin Preda) Originalitatea romanului Moromeţii stă fără

îndoială în noua viziune asupra lumii rurale. Cele două volume conţin povestea unei familii de ţărani din Câmpia Dunării, mai precis, din satul teleormănean Siliştea-Gumeşti, care cunoaşte, de-a lungul unui sfert de secol, o adâncă şi simbolică destrămare. În volumul I, satul e înfăţişat cu câţiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, în vara anului 1937, într-o perioadă de relativă sau iluzorie stabilitate socială, perioadă în care timpul era foarte răbdător cu oamenii. Spre deosebire de înaintaşi, care au văzut satul din Câmpia Dunării zbuciumat, angajat în acţiuni disperate, Marin Preda descrie, în primul volum din Moromeţii un sat în care nu se petrec drame zguduitoare, formidabile răsturnări şi unde nu clocoteşte răzvrătirea. Traiul populaţiei din Siliştea-Gumeşti nu e uşor deloc, decât pentru câteva familii înstărite, familiile unora ca alde Aristide, Cotelici, Bălosu sau Iocan, dar nici peste măsura de amărât nu este. Îi apasă pe mulţi impozitele, „fonciirea” şi alte neajunsuri, dar ele pot fi încă suportate de oameni, care se adună cu plăcere duminica, la taifas, în poiana lui Iocan unde citesc ziare, povestesc anecdote, glumesc, angajându-se în adevărate dueluri ale inteligenţei. Siliştea-Gumeşti este o comună mare, cu două biserici, o şcoală cu patru sute cincizeci de elevi înscrişi şi vreo şapte învăţători. Hotarul comunei cuprinde, loturi mai vaste sau mai restrânse ale ţăranilor şi moşia Maricica, vegheată cu străşnicie de un paznic. În afară de bogătaşii satului, care au case mari, ţăranii ceilalţi vieţuiesc în case cu două sau trei camere şi chiar în bordeie. Gospodăria Moromeţilor pare solidă şi grija conducătorului ei este s-o menţină intactă. E pentru întâia oară când în literatura română ţăranul nu este stăpânit de ideea de a avea pământ, ca şansă a fericirii sale, ci de a şi-l păstra. Ilie Moromete este dotat, pe lângă o filozofie asupra vieţii şi cu o voinţă de a rezista la tot ce contravine gustului său de trai liniştit, confortabil, într-o gospodărie mijlocie. Astfel, dacă Moromete nu face mari speculaţii, el caută să profite de instituţiile capitaliste – nu se sfieşte să ia bani cu împrumut de la bancă spre a-şi cumpăra oi şi cai, îşi pune la muncăfamilia, el rezervându-şi rolul de stăpân, pierde timpul în lungi conversaţii cu prietenii, discută politică – are păreri îndrăzneţe despre regalitate şi nu se sinchiseşte de legionari. Singura sa grijă e de a-şi achita impozitele şi datoriile contractate, tărăgănând, amânând cât mai mult scadenţele, fără să înstrăineze ceva din avere. Când îşi dă seama că unul dintre fiii lui din prima căsătorie, Achim, trimis cu oile la Bucureşti ca să aducă bani, nu se va mai întoarce, Moromete se gândeşte să vândă caii, daţi în grija altor doi fii, Paraschiv şi Nilă. Aceştia se opun; Paraschiv, bănuind că surorile lui ţin comori ascunse într-o ladă, o sparge. Scena finală în care, după ce, pentru a-şi îmbuna feciorii, Moromete se razbună pe nevastă, scos din răbdări, îi loveşte pe Paraschiv şi pe Nilă cu parul, explicând toată tactica sa, atitudinea fată de realităţile crispante din jur: „Atâta timp cât trăiesc eu, ori faceţi cum zic eu, ori dacă nu, să plecaţi. Am muncit şi am trudit şi am luat pământ ca să trăiţi voi bine! De ani de zile mă zbat să nu vând din el, să plătesc fonciirea fără să vând, ca să vă rămâie vouă întreg, orbilor şi sălbaticilor la minte! Şi […] acum săriţi la mine… că v-am furat munca voastră! Bolnavule după avere!… O să-ţi mănânce capul averea, să ţii minte de la mine! Moromete nu e, deci, setos de pământ, averea nu reprezintă pentru el un scop, ci numai un mijloc de a trăi în oarecare tihnă, cu iluzia, dacă nu cu certitudinea independenţei. Când însă Paraschiv şi Nilă nu înţeleg lupta tatălui cu instrumentele puterii statului (jandarmul, perceptorul) fug şi ei la Bucureşti cu caii. Moromete e nevoit să vândă mai mult de jumătate din pământ, cumpără alţi cai, plăteşte impozitul funciar, rata la bancă şi taxa şcolară pentru fiul mai mic, Niculae, şi începe o viaţă nouă. Cu toate acestea, lucrurile nu mai merg ca altădată când timpul se scurgea fără conflicte mari în Câmpia Dunării: „În următorii ani gospodăria ţărănească continuă să se ruineze. Moromete intrăîntr-o lungă stare

depresivă din care n-avea să fie scos decât de marile zguduiri care se apropiau. Peste trei ani izbucnea cel de-al doilea război mondial. Timpul nu mai avea răbdare.”Omul vremii sale, lipsit de ipoteza unei alte lumi, Moromete e un sceptic, neîncrezător în posibilitatea schimbărilor ordinii prin violenţă, de altfel ca şi ţăranul sărac Ţugurlan, care, după ce dovedeşte că în braţele lui a mai rămas destulă vigoare spre a răspunde forţei cu forţă se predă, aproape de bunăvoie, la închisoare. Asta nu înseamnă că satul lui Marin Preda e lipsit de conflicte. Episodul lui Birică şi al Polinei e unul dintre cele mai semnificative. Polina e adusă acasă la Birică de către acesta, fără ştirea părinţilor. Cearta fetei cu tatăl ia proporţii. Polina îl sileşte pe Birică săsecere grâul de pe pământul ei de zestre. Birică se bate cu socrul, socrul îl dă în judecată,apoi tinerii îşi pornesc singuri o casă din lut, iar casei lui Bălosu îi dau foc. În alt episod, Boţoghină, tuberculos, se ceartă cu femeia sa, dacă trebuie sau nu să vândăpământ pentru a intra în spital, ajung la înţelegerea de a vinde pentru a avea bani de sanatoriu. Dialogul dintre cei doi e în stilul obiectiv al autorului, de un efect comic savuros:„- Vreai să mă duci la cimitir? întrebă omul plin de mânie. Cu ce mă duci, fă, la cimitir? Nu tot trebuie să vinzi?

Vorbeşti parcă ai fi proastă în târg, răspunde Anghelina […] Parcă am fost din alea care să-ţi puie sula în coastă ca să-i cumperi marchizeţ şi pantofi de lac […]. N-am să uit până-oi muri iarna de-acu trei ani, când ai pus porcu în căruţă şi te-ai dus de l-ai dat!…Ai lui Moromete nu plătesc cu anii şi trăiesc şi nici pământ n-au vândut… Fă, tu nu vreai să taci din gură?… Când ţi-oi da una acuma, îţi mut fălcile în partea ailaltă.”Dacă volumul I se încheie cu Ilie Moromete care ia cunoştinţă cu timpul care nu mai avea răbdare, în urma unei experienţe care îi modifică psihologia şi îl face să alunece în muţenie, în volumul II, eroul, prin isteţimea lui, reuşeşte să-şi refacă starea economică.Răscumpără pământul vândut, care, însă, în noile condiţii, devine o povară. Încercarea de reconciliere cu cei trei fii plecaţi din sat eşuează. Aceştia, căpătuiţi şi însuraţi în Bucureşti nu vor să mai audă de sat şi Moromete se întoarce acasă aproape fără un cuvânt din partea lor. Drumurile lor se vor despărţi. Paraschiv, ajuns sudor la tramvaie, va sfârşi lovit de o boală de piept, Nilă va muri pe front, Achim singur se va descurca în comerţ.Catrina îl părăseşte şi ea pe Moromete (îi reproşează că n-a avut grijă de Niculae şi de cele două fete, Tita şi Ilinca). Cu toate că Moromete revine în prim-plan la începutul cărţii, atenţia cade acum asupra lui Niculae. Acesta, ajuns activist, este trimis de la raion să supravegheze în satul natal secerişul şi predarea cotelor către stat. Descrierea peripeţiilor acestei acţiuni prilejuieşte autorului nu numai o pagină vie de istorie, dar şi o capodoperă de observaţie a psihologieiţărăneşti într-un moment de mare încordare, de ezitare între subordonare şi revoltă, între aparenta pasivitate calmă şi brusca izbucnire a neliniştii, ca în aşteptarea unei catastrofe (încurcătura este datorată unei directive a bazei de recepţie care pretinde că grâul primit de ţărani la însămânţare cu neghina să n-aibă la predare corpuri străine, ceea ce reclamătrecerea lui prin trioare şi, ca atare, creşterea cantităţii cotelor). În cele din urmă, baza de recepţie încuviinţează predarea cotelor cu corpuri străine şi lucrurile se liniştesc. Niculae Moromete, bănuit de a fi uzat de mijloace silnice de convingere, este demis din funcţia de activist regional şi, abia salvat de la excludere de un prieten, trimis la munca de jos. După alte întâmplări pe care romancierul nu le mai înşiră, Niculae ajunge horticultor (se căsătoreşte cu Mărioara, fiica lui Adam Fântână, care era asistentă medicală). Fiul lui Moromete e un om al vremii sale, capabil de a face faţă tuturor obstacolelor, după cum Ilie Moromete, fusese la vremea lui, împins acum de împrejurări fără sens pentru el, om vechi, la periferia istoriei.

al intelectului extatic. Prin mijloace artistice. Preda a oferit un model de umanitate. sunt redate propriile idei despre poezie: teme. sentimentul absolutului. Creaţia este un mijlocitor între conştiinţa individuală şi lume. realizat însa cu mijloace poetice. (tema şi viziunea într-un text poetic preferat. cu esenţa lumii. pentru că interesul autorului este deplasat de la tehnica poetică la relaţia poet-lume şi poet-creaţie. modalităţi de creaţie şi de expresie. „Poemele Luminii“ (1919). al intelectului. Titlul este o metaforă revelatorie care semnifică ideea cunoaşterii luciferice. Pronumele personal „eu”este aşezat orgolios în fruntea operei. Este o artă poetică. Marin Preda a intuit relaţia dintre artă şi istorie şi a pledat. poetul desemnează propria „cale”: adâncirea misterului şi protejarea tainei prin creaţie. al trăirii interioare. creatorul săpatrundă în tainele Universului. ca în mitul lui Cronos. Relaţia dintre viziunea autorului asupra poeziei şi expresionism se concentrează în jurul unor aspecte relevate în textul poetic: exacerbarea eului creator ca factor decisiv in raportul interrelaţional stabilit cu cosmosul. elemente specifice imaginaţiei. Prin personajul principal. ci sugerează. Rolul poeziei este acela ca. Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale Universului: cunoaşterea lumii în planul creaţiei poetice este posibilă numai prin iubire. interiorizarea şi spiritualizarea peisajului. nu îl reduce. dar mai ales exprimăatitudinea poetului-filosof de a proteja misterele lumii. Rolul poetului nu este de a descifra tainele lumii.Poetul concepe lumea ca pe o corolă de minuni.      Satul tradiţional se deruralizează. prin comunicarea afectivă totală. Actul poetic converteşte misterul. tensiunea lirică. prin mit şi simbol. timpul îşi consumă fiinţele pe care le conţine. Sentimentul poetic este acela de contopire cu misterele universale. Ilie Moromete. pentru o artă implicată. alături de „Testament“ de Tudor Arhezi şi „Joc secund“ de Ion Barbu. Misterul este substanţa originară şi esenţiala a poeziei: cuvântul originar. care cuprinde tainele ce apar în calea omului. şi viziunea asupra lumii. şi despre rolul poetului: raportul acestuia cu lumea şi creaţia. Verbul la forma negativă „nu strivesc” exprimă refuzul cunoaşterii de tip raţional şi opţiunea . şi are rol de program literar. aceea care îşi asumă libertatea moralăîn luptă cu fatalitatea istoriei. Este o artă poetică modernă. Poezia este în egală măsura o artă poetică şi o poezie filosofică de cunoaştere. deoarece literatura nu poate exista în afara dramelor istorice. El face distincţia între cunoaşterea paradiziacă (pe calea raţiunii). şi cunoaşterea luciferică (intuitivă. izvorâtă din iubire. misterul fiind parţial redus cu ajutorul logicii. Optând pentru al doilea tip de cunoaştere. misterul fiind sporit cu ajutorul imaginaţiei poetice. Atitudinea poetului faţă de cunoaştere poate fi explicată cu ajutorul terminologiei filosofice ulterior constituite. sporindu-le. Iar cuvântul poetic „nu inseamnă”. problematica cunoaşterii. mica proprietate ţărănească dispare de pe scena istoriei. ci de a le potenţa prin trăirea interioară şi prin contemplarea formelor concrete prin care ele se înfăţişează. Poezia este aşezată în fruntea primului sau volum. Plasarea sa iniţială poate corespunde influenţelor expresioniste din volumele de tinereţe. studiat în liceu: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga) „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii române din perioada interbelică. deoarece autorul îşi exprimă crezul liric: propriile convingeri despre arta literară şi despre aspectele esenţiale ale acesteia. din care face parte şi cunoaşterea poetică). prin Moromeţii.

Temele predilecte ale liricii lui Ion Pillat sunt: timpul.“ochi“cunoaşterea/contemplaţia poetică a lumii. al căror ritm interior redă fluxul ideilor şi frenezia sentimentelor. simboliste clasice. optând cu fermitate pentru potenţarea lor prin contemplarea nemijlocită a formelor concrete sub care se înfăţişează. Poezia este o meditaţie nostalgică pe tema trecerii ireversibile a timpului asociată cu repetabilitatea destinului uman. a absolutului. dar şi motive autohtone. Titlul este o sintagmă ce fixează cadrul spaţio-temporal al iubirii ce va fi evocată (timp şi spaţiu mitic. Compoziţional. semnifică misterele universale. îmbogăţit prin seria de antiteze şi prin lanţul metaforic. sugereazăcunoaşterea. ci poetic. Acestea sugerează că existenţa umană se bazează pe experienţe repetabile. Volumul „Biserica de altădată”reliefează ortodoxismul. Dedublarea luminii este redată prin opoziţia dintre metafora ”lumina altora”(cunoaşterea de tip logic) şi lumina mea (cunoaşterea de tip intuitiv). Acest volum este reprezentativ pentru tradiţionalismul poetului întrucât poeziile incluse realizează imaginea spaţiului natal. întunericul. ci de metafore. înglobând elemente romantice. imaginate ca petalele unei corole uriaşe care adaposteşte misterul lumii : “flori“viaţa/efemeritatea/frumosul. nedefinit). se întregeşte cu versurile finale: “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii /[…] /căci eu iubesc /şi flori şi ochi şi buze şi morminte“. Metaforele enumerate surprind temele majore ale creaţiei poetice. reluate şi retrăite de fiecare generaţie în parte care simte şi trăieşte asemenea predecesorilor. imagine a perfecţiunii. prin ideea de cerc.Textul nu este conceptual. ca prim vers. Discursul liric se organizează in jurul acestor elemente.Titlul este reluat în incipitul poeziei. “morminte“-tema morţii/eternitatea. Metafora luminii. natura câmpenească însufleţită de amintirile copilăriei. Poezia maturităţii este reprezentată de volumele „Grădina între ziduri” şi „Pe Argeş în sus” unde se evidenţiazăfoarte bine legătura cu pământul şi locurile natale. spaţiul natal şi reînvierea trecutului acestea fiind regăsite şi în poezia „Aci sosi pe vremuri”.“buze“iubirea/rostirea poetică. Eufonia versurilor sugerează amplificarea misterului. casa părintească. emblematică pentru opera poetică a lui Lucian Blaga. iar termenii folosiţi au toţi un sens figurat. iar „Limpezimi” şi „Poeme într-un vers” sunt volume de orientare clasică.     pentru cunoaşterea luciferică. iar sensul său.care implică principiul contrar. Opera sa se află la confluenţa curentelor literare. Mărturisirea lui se organizează în jurul unor opoziţii mereu amplificate. ciclicitatea vieţii. poezia este alcătuită din nouăsprezece distihuri . Poezia este alcătuită din 20 de versuri libere.de timp (locuţiune adverbială de timp „pe vremuri”) şi forma verbală de perfect simplu („sosi”). Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” apare ca o scurtă confesiune în care Blaga vorbeşte de atitudinea lui faţă de tainele universale. Blaga nu înşiră un numar de raţionamente. iar rolul poetului este adâncirea tainei care ţine de o voinţã de mister specific blagiană. de întreg. prin indicii de spaţiu (adverbul de loc cu formă regională „aci”). cu metrică variabilă şi cu măsura inegală. deci tradiţionaliste. Poetul debutează cu volumul „Visări păgâne” în 1912 după care urmează „Eternităţi de-o clipă” unde se observă ataşamentul lui faţă de simbolism. Metafora revelatorie „corola de minuni a lumii”. Elemente de recurenţă în poezie sunt: misterul şi motivul luminii. (demonstraţia apartenenţei unui text liric studiat la estetica direcţiei tradiţionaliste ) Ion Pillat este un poet tradiţionalist a cărui activitate literara poate fi încadrată în perioada interbelică. Poezia „Aci sosi pe vremuri” face parte din volumul „Pe Argeş în sus” apărut în 1923. parnasiene.

şi vii acuma tu”. Prezenţa berlinei accentuează imaginea trecutului. evocarea iubirii „de ieri” a bunicilor. Cele două planuri. Le lac. meditaţia asupra efemerităţii condiţiei umane. bunica e bătrână”. şi un vers final având rolul de laitmotiv al poeziei. Elementele asociate casei „obloane”. timpurile verbale au rolul de a sugera planul trecut şi planul prezent evocate în poezie.Sunetul clopotului însoţeşte din nou momentul întâlnirii îndrăgostiţilor şi sugereazărepetabilitatea existenţei umane. Trecutul este activat prin prezentarea bunicii cu nume mitologic Caliopy (muza poeziei şi a elocinţei în mitologia greacă). Diferenţele ţin de moda vremii: iubita coboară acum din trăsură. Bunicul îi recită iubitei capodopere ale literaturii romantice.Din punct . îndrăgostiţii de altădată. dar trecerea timpului a afectat până şi această atmosferă de basm. izolat. Aceste prime versuri reprezintă un pastel în care este descrisă casa ce arată imaginea unor amintiri. în turnul vechi din sat”). Se utilizează elemente de simetrie şi opoziţie a planurilor construite pe relaţia „atunci” „acum”. „zăvor”. imaginea ochilor. „poartă”.”)Prin intermediul unei comparaţii se realizează o paralelă trecutprezent şi se face trecerea la planul prezentului: „Ca ieri sosi bunica. se conturează astfel o imagine a unui loc pustiu şi părăsit. Eternitatea iubirii. ieri „ochi de peruzea”. Bunicul aşteaptă sosirea berlinei din care coboară tânăra „în largă crinolină”. Verbele la perfectul simplu („sosi”. iar îndrăgostitul îi recită poeme simboliste. Verbele la timpul prezent fie ilustrează permanenţa sentimentului de iubire („vii”. Totul se desfăşoară respectând un ceremonial. iar sunetul clopotului însoţeşte protector cuplul de îndrăgostiţi. portretele fiind singurele care păstrează imaginile de odinioară ale strămoşilor(„Ce straniu lucru: vremea! – Deodată pe perete/ Te vezi aievea numai înştersele portrete. dar se şi accentuează ideea de spaţiu privilegiat. iar versul final accentuează trecerea iremediabilă a timpului („De nuntă sau de moarte. este urmată în versul următor de revenirea la realitatea timpului care trece ireversibil: „De mult e mort bunicul. O particularitate a nivelului lexical este folosirea cuvintelor arhaice şi regionale în evocarea trecutului: „haiduc”. acum „ochi de ametist”. clipa de fericire. Aceştia par că vor să conserve momentele. „calci”) fie însoţesc meditaţia pe tema trecerii timpului („te vezi”. Sburătorul) şi moderne de la începutul secolului al XX-lea (Francis Jammes. Distihurile sunt organizate în mai multe secvenţe poetice: incipitul. nepoţii repetă gesturile bunicilor. Horia Furtună)La nivel morfo-sintactic. accesibil numai urmaşului care poate reînvia trecutul în amintire. măsura de 13-14 silabe. tonalitatea elegiacă evidenţiază ideea că eternizarea fiinţei umane este posibilădoar prin iubire. ritmul iambic.. Elemente de recurenţă sunt spre exemplu motivul clopotului. „sări”. „poteră”. însoţind douămomente esenţiale ale existenţei umane – nunta şi moartea. trecutul şi prezentul sunt redate succesiv ceea ce accentuează ideea de ciclicitate a vieţii şi a iubirii. „berlină”. „spuse”) au rolul de a reda rapiditatea gesturilor. spaţiul rememorării nostalgice a trecutului. Meditaţia poetică. iubirea „de acum” a tinerilor şi epilogul poeziei.Muzicalitatea e conferită atât de elementele prozodiei clasice – rima împerecheată.. degradarea elementelor survenită odată cu trecerea timpului. şi zăvor” şi personificarea „îmbătrâniră plopii” sugerează trecerea timpului. versul „Păianjeni zăbreliră şi poartă. de motivul clopotului care este un posibil refren cât si de numele cu sonoritate din secolul al XIX-lea (Eliad. simbol al trecerii timpului şi laitmotivul din versul final.Urmează o zonă narativ-epică unde se poate urmări întâlnirea bunicilor. Din portretul fizic al iubitei se reţine doar detaliul spiritualizat. „crinolină”. „te recunoşti”). Primele două distihuri reprezintă incipitul poeziei şi fixează prin intermediul unei metafore: „casa amintirii”. Ca într-un ritual.

Tudor Arghezi este autorul a numeroase arte poetice: Testament. ca progresivă înălţare prin cultură. Tudor Arghezi plaseazăcea mai interesantă dintre artele sale poetice. în orizontul anului 330 î..„ochi de peruzea”. expresionismul. când sănjure. în tradiţie romantică. simetria poveştilor şi tonalitatea elegiacă poezia „Aci sosi pe vremuri” aparţine liricii tradiţionaliste. nu robi ca până acum. H. evocarea copilăriei. antiteza.». Alte celebre arte poetice – pentru literaturile antice – au ca autori pe Horaţiu (Epistola către Pisoni). iar dintre figurile de stil se foloseşte cu precădere metafora: „casa amintirii”. pentru«urmaşii stăpâni». / Sudoarea muncii sutelor de ani. întâia oară. prin „râpile“ / „gropile adânci“ ale istoriei.   de vedere stilistic. romantismul. (paralelă între două texte poetice moderniste: Testament de Tudor Arghezi şi Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga) Arta poetică (din latină ars poetica. rafinarea. simetria. Poetului necunoscut. Testament.În concluzie. simbolismul. la nivel structural se utilizează paralelismul. Tatălpoet lasă moştenire fiului nu orice fel de carte. văzută în simultaneitatea generaţiilor ei trecute şi viitoare. grotescului. şi torcând uşure / Am pus-o când sămbie. condiţia creatorului. stilistică –. paradoxismul etc. sublimarea tuturor elementelor ce intră în sfera realităţii pure. speculând asupra tehnicii. Rostul cărţii este clar expus:„Ca să schimbăm. neînfrumuseţate romantic. Toate aceste aspecte orientează. În „deschiderea“ Testamentului arghezian. Quintilian ş. ciclicitate. realismul. sămănătorist etc. materia¬lelor şi practicilor poetice. / Sapa-n condei şi brazda-n călimară.«din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite». dadaismul. sinonima cu poezia. De aceea. a istoriei colective. Rugă de seară. infernalului / monstruosului etc.a. textul se construieşte ca o amplă meditaţie asupra destinului colectivităţii.. în prim-hrisov «al robilor cu saricile pline de oseminte» transmise în fiinţa poetului. parnasianismul. dincolo de „poezia despre poezie". / Veninul strâns l-am preschimbat în miere. Arta poetică argheziană constă în valorificarea.:„Făcui din zdrenţe muguri şi coroane. desigur. Prima Artă Poetică a fost semnată de Aristotel. dinspre prozodie. „ochi de ametist” şi comparaţia care susţine ideea ciclicităţii („Ca ieri sosi bunica . conducător al cetăţii şi mediator în relaţia ei cu Dumnezeu şi cu strămoşii.” Aici. ci cartea-tezaur întru cunoaştere a neamului său din temelia piramidei sociale. din anul 1927. suprarealismul.Incertitudine. specific esteticii ce desemnează un ansamblu de reguli privind creaţia poeziei. a relaţiei individualităţii creatoare – artistul – cu naţia. franceză l’art poétique) ori poetica este un concept cu caracter normativ. / Lăsând întreagă dulcea lui putere. În fruntea volumului de debut.şi vii acuma tu”). Horă de poeţi etc.. Cuvânt. tehnica literaturii – cu abordări dinspre genuri sau specii literare.. în general. axându-se pe conceptul de mimesis («arta – imitare a naturii»). carte oglindind «seara răzvrătită» a strămoşilor ce au urcat «pe brânci». prin tematică . Bătrânii-au adunat. Ea este unicul bun lăsat . Flori de mucigai. raportul lui cu propria artă şi cu lumea. un poem esenţial pentru întregul său program estetico-literar. figuri de stil.. printre plăvani. Epigraf. îndeosebi a elementelor ce aparţin apoeticului. compoziţie. Cuvinte potrivite.amintirea trecutului. vocea lirică e cea a poetului-bard. viziunea despre poezie spre o dimensiune socială.. sau. Metafora centrala a poeziei este cartea. urâtului. în funcţie de doctrinele şi dogmele curentelor înregistrate în plan diacronic: clasicismul.”Discursul fixează esenţa poeticului. În centrul discursului. cartea – ca bun testamentar transmis fiului – se revelă simbolic în treaptă întru cunoaştere veridică. acum. răsar «cuvinte potrivite şi leagăne. / Am luat ocara.

 moştenire pentru a-şi îndeplini cu prioritate rolul de liant între generaţii. al transmiterii ei testamentare si al istoriei în dubla dimensiune.cuvinte potrivite. implicit. scoţându-i la lumină potenţialul expresiv: „Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite / Şi leagăne urmaşilor stăpâni. Concentrată asupra cărţii transmise. Creaţia artistică va întrebuinţa un material lingvistic vechi. Pentru a sublinia valoarea şi. Ea legitimează existenţa. cartea-hrisov îl atestă pe posesorul ei drept urmaş legitim de creator. poezia sunt. Al robilor cu saricile pline / De osemintele vărsate-n mine. Opera. accelerează progresul şi schimbă suitul pe brânci în zvelt urcuş. de la eul creator la „fiul" căruia îi este destinată şi împreună cu „străbunii" pe care-i eternizează. văzută de . drept cel ce face poezia însăşi. Transferul pronominal. cu obligaţia de a-şi cinsti înaintaşii. de fapt. continuitatea neîntreruptă a „neamului". strofa următoare clarifică statutul operei şi pe cel al artistului. Cartea trecuta în proprietatea urmaşului e una întemeietoare in ordine culturală. într-un moment de graţie. nu numai produsul individualităţii creatoare. Anterioare ei sunt sapa. su-doarea seculara a muncii brute. poemul stabileşte o succesiune de echi-valente ale „cărţii": carteatreapta. / Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite / Şi leagăne urmaşilor stăpâni". Arta versului. spre care. sublimată şi spiritualizată prin arta. cartea . o amintire a veacurilor grele. a existenţei îngenuncheate şi împovărate a părinţilor pentru care drumul „prin râpi şi gropi adânci" a însemnat sacrificiu asumat cu nădejdea spre un viitor mai bun. astfel. se orientează mesajul eului liric: „Aşeaz-o cu credinţa căpătâi / Ea e hrisovul vostru cel dintâi. văzut în dimensiuni demiurgice. îndeosebi. acum. limba rudimentară a muncii cotidiene. / Sudoarea muncii sutelor de ani." Superba imagine a poetului – osuar viu. cu dreptul asupra numelui si a originii sale şi. statutul.Însumate. imprecaţia şi forţa lui mobilizatoare. cartea-hrisovul vostru cel dintâi. de la „tu" la „voi". se comprimă. printre plăvani. implicit. aspru. trecutul şi viitorul. cartea e. Veriga de legătură între generaţii şi timpuri istorice cres¬cute organic. el însuşi succesor al „străbunilor" asumaţi. Cartea-treaptă este cea care-i va da moştenitorului conştiinţa filiaţiei. brazda. totodată. îl va eterniza. cartea dumnezeu de piatră. asigurând. / Bătrânii au adunat. fiind primul lui „hrisov" şi întâiul înscris oficial al naţiei.slova de foc si slovă făurită. Timpul creaţiei. Treapta e. cartea . cea care înlesneşte urcuşul pe „râpi şi gropi adânci". singura capabilă să schimbe condiţia posesorului ei. prin urmare. subliniazăîncărcătura metaforică substantivului „fiu". Poezia va răscumpăra astfel un întreg trecut osândit. de urmaş al poetului. aceste succesive echivalări dau definiţia poeziei." Păstrând nealterată seva primitivă a „graiului". ci şi rod al sintezei istorice. Însemn cu puteri magice. pe care însă o va şlefui. depozit în care s-au sintetizat şi decantat „străbunii" din „sutele de ani" – sugerează că moştenirea „cărţii" se va dubla. sublimându-i suferinţa şi truda: „Ca să schimbăm. semn generic pentru posteritate. plăvanii. purtând însemne voievodale. totodată. Opera e cea care exprima şi construieşte conştiinţa unităţii de neam. cartea . poezia va îndulci rudimentarul şi va lumina limbajul. fruct al artistului singular. treapta este. aşezându-l în locul cuvenit. implicaţiile pe care moştenirea le are asupra vieţii moştenitorului. drepturile şi privilegiile moştenitorului.rodul durerii de vecii întregi. Vor rezulta „cuvinte potrivite" – sintagma ce dă titlul volumului din 1927. / Sapa-n condei şi brazda-n călimară. Act cu valoare juridică. întâia oară. salt produs în urma trudei acumulate prin veacuri şi orientate „obscur" spre un îndepărtat ideal creator. făcând din el primul „urmaş stăpân" într-o lunga filiaţie de „robi". acelaşi cu momentul adresării oraculare:„Nu-ţi voi lasa drept bunuri după moarte / Decât un nume adunat pe-o carte".

Finalul poemului oferă o nouă definiţie a poeziei. întors. prin poezie. nu numai pe fiul-cititor. origine joasă şi imperiu aristocrat. dar nerostite vreodată în trecut. superior. Poezia. . Arghezi drept meşteşug artizanal. şlefuire. / Păzind în piscul datoriei tale. arta poetică blagiană tratează poezia ca pe o treaptă de lansare spre universul mistic.mizeriile fetide. Relaţia materie – spirit configurează întreg discursul liric în două câmpuri semantice dominante: al materiei şi al spiritului. transcendent.] Din bube. ca tot ce poate fi mai de preţ pentru a fi lăsată moştenire. prin carte se eternizează monumental trecutul. Eu . şi a artizanalului." Sinteză subtilă a harului divin. poezia presupune forjarea la temperaturi înalte. aşadar. exprimat de către „o singura vioară". Joc superior. frumosul şi urâtul . ultimul dintre cei ce au suferit: „Robul a scris-o. în aceeaşi măsură. | pedepsitor / Odrasla vie-a crimei tuturor." Prin forţa Verbului poetic. / Veninul strâns l-am preschimbat in miere.„Cenuşa morţilor". Poemele luminii (1919).. cartea concentrează şi dă expresie sublimată. realităţile insalubre. cu două lumi pe poale. pedeapsă şi iertare. a muncii asupra cuvântului făcută de un poeta artifex („slova făurită"). fiul cititor va fi întemeietorul unei dinastii de domni. suferinţaşi răscumpărarea. Dacă lirica argheziană oglindeşte frumuseţea lumii într o manieră tipică. astfel. ca supremă datorie. concomitent. element rezidual. ci însăşi lumea: „Făcui din zdrenţe muguri si coroane. Ea are puterea de a înnobila. poezia înfrumuseţează tot ce atinge. Violenţa ei verbalăeste un „bici răbdat". văzute în procesul facerii ei: „Slova de foc si slova făurită / împărechiate-n carte se mărită. uimitoare. cântărire a sensurilor. e un memento ce pedepseşte „odrasla vie a crimei tuturor" şi. poezia este suferinţa însăşi. cultul morţilor. trecut şi viitor. Domnul o citeşte". chiar şi cele mai întunecate aspecte ale lumii fiind generatoare de artă." Verbul poetic îşi trage sevele de pretutindeni. versul e un mod de a concilia. Poezia este. după o formula misterioasă. Produs superior al suferinţei însumate în timp. continuu abordată şi fărăîncetare dorită. / E-ndreptăţirea ramurei obscure / Ieşită la lumina din pădure / Şi dând la vârf. poezie şi prin jertfa celor de dinaintea lui. un punct nodal al istoriei: „Hotar înalt. potriveala unor cuvinte scânteietoare. contradicţiile existenţei. În egalămăsură. la fel de usturător. intr-o inseparabila uniune . Întreaga structură poetică este alcătuită prin contopirea miraculoasă dintre aceste două universuri.. Ea va păstra permanent două feţe – trecutul şi viitorul.„Ca fierul cald îmbrăţişat de cleşte" – a talentului dăruit şi a muncii trudnice. profanul şi sacrul. // [. / Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte. în definiţie argheziană e. robie şi putere. Creatorul cărţii nu poate fi decât cel ce încheie filiaţia seculara a robilor. / Lăsând întreaga dulcea lui putere. muzicală. mucegaiuri si noroi / Iscat-am frumuseţi si preţuri noi. ca un ciorchin de negi / Rodul durerii de vecii întregi". se instituie. „se mărită ca fierul cald îmbrăţişat de cleşte”). concepţia argheziană despre poezie se vădeşte tributară poeţilor blestemaţi. În acest punct. se deschide cu o remarcabilă ars poetica a expresionismului. eliberează: „Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte / Şi izbăveşte-ncet. „durerii surde şi amare". asemenea pietrelor preţioase. transfigurează alchimic.Volumul de debut în poezie al lui Lucian Blaga. în mustrarea eternă a cuvintelor. ce supraveghează lumea comună şi viaţa trăită. efortul şi jocul. Mesajul ei. „Dumnezeu de piatră".fiind şi o sinteză a lumii. devine. Expresivitatea poeziei constă în materialitatea imaginilor poetice („ca un ciorchin de negi”. un martor înalt. După el. făcut astfel prin cultură. a inspiraţiei („slova de foc"). materiile descompuse. înseamnă selecţie. a lecturii ei. „Domniţa" languros întinsă „pe canapea" şi „robul" scriitor se întâlnesc într-o virtuală confrerie – pacea cărţii. aşa cum numai arta o poate face. trăite.

sau „vară“. de întreg. rolul său social). este schimbarea a tot ce-i neînţeles în «ne-nţelesuri şi mai mari». a absolutului. adjectivul posesiv la persoana I. rod al luminii cunoaşterii „luciferice“. căci realul vizat prin sinecdocă are patru cardinale repere: floarea – ca punct iniţial. Cunoaşterea paradiziacă este pentru Blaga logică. verbele de prezent. condiţie sine qua non a poeziei expresioniste. alternând spre diferenţiere cu persoana a III-a. „primăvară“. loc al ocultării. al trecerii din «Ţara-cu-Dor» în «Ţara-fără-Dor». ne aflăm în faţa unei arte poetice clasice (despre poezie) sau moderne (relaţia poetului cu lumea şi cu opera sa). buzele – „treaptă“ a senzorialului / carnalului. La nivel ideatic. prin mărcile subiectivităţii (mărci lexicogramaticale prin care se evidenţiază eul liric): pronumele personal la persoana I singular. ci să-l adâncim aşa de mult încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare».spaţiu al metamorfozelor ens-ului uman. Verbul la forma negativă „nu strivesc”exprimă refuzul cunoaşterii de tip raţional şi opţiunea pentru cunoaşterea luciferică. „garoafă“ a rostirii. Alternanţă între persoana I singular şi persoana a III-a plural denotă caracterul filosofic al acestei poezii. Pronumele personal “eu” este aşezat orgolios în fruntea primei poezii din primul volum. care reprezintă metaforic opoziţia dintre cunoaşterea luciferică („eu”) şi cunoaşterea paradiziacă („alţii”).. ci amplificarea acestuia. Titlul acestei poezii este o metaforă revelatorie care exprimă ideea cunoaşterii luciferice. prin ideea de cerc. a cunoaşterii de orizonturi. raţională. artele poetice se axează asupra a două universuri complementare: poeziaşi poetul. adică în fruntea operei. iar rolul poetului este adâncirea tainei care ţine de o voinţă de mister specific blagiană. al „transcenderii“ etc. Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale Universului: cunoaşterea lumii în planul creaţiei poetice este posibilă numai prin iubire. din Pietre pentru templul meu (din acelaşi an) şi are rol de program (manifest literar). realizat însă cu mijloace poetice:„Câteodată.   nu strivesc corola de minuni a lumii. lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poeticătransmisă în mod direct şi. În funcţie de termenul care deţine rolul determinant. topica afectivă / cezura. în timp ce cunoaşterea luciferică nu are ca scop desluşirea misterului. persoana I singular. cu fragranţa vieţii. izvorâtă din iubire. ochiul – bază a receptării. în care se oglindeşte şi faimoasa potenţare a misterului. la nivelul expresiei. datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim.Sensul incipitului este îmbogăţit prin lanţul metaforic şi completat prin versurile finale:„Eu nu strivesc corola de . a exprimării sinelui etc. semnifică misterele universale. raportul poetului cu lumea sau cu divinitatea. „epifanic“. Plasarea sa iniţială poate corespunde influenţelor expresioniste (exacerbarea eului – trăsătură expresionistă) şi exprimă atitudinea poetului filosof de a proteja misterele lumii. Rostul / misia poeziei expresioniste. teme. ori „toamnă“. modalităţi de creaţie şi de expresie. imagine a perfecţiunii. Catharsis-ul blagian este rezultatul trăirii în tot mai «largi fiori de sfânt mister». Lucian Blaga a avut o preocupare intensă pentru filosofie mai ales în legătură cu problema cunoaşterii (cea paradisiacă şi cea luciferică). mormântul –punct terminus al vieţii. ori „paradisiace“. Fiind o poezie de tip confesiune. Metafora revelatorie „corola de minuni a lumii”. exprimată totodată şi în registrul aforismului. surse de inspiraţie. prin iubire de «flori şi ochi şi buze şi morminte»”Enumerarea nu este întâmplătoare. Autorul îşi exprimă în mod direct concepţia despre poezie (principiile de creaţie: elemente de laborator poetic. rolul social al poeziei) şi despre rolul poetului (relaţie poet-creaţie/inspiraţie.

Prin Testament de Tudor Arghezi şi Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga. reflectate într-un text poetic din opera lui Nichita Stănescu – Leoaică tânără. „ochi” – cunoaşterea / contemplaţia poetică a lumii. Poezia înseamnă intuirea în particular a universalului. (tema şi viziunea despre lume. o etapă a exuberanţei. cu un termen concret./ căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte”. arta poetică se regăseşte. prin stiluri caracteristice marcante pentru fiecare condei în parte. a metaforelor subtile.Poezia „Leoaică tânără. Metaforele enumerate surprind temele majore ale creaţiei poetice. ironie şi intelectualism. Aşadar. Acest volum face parte din prima etapă a creaţiei stănesciene. Poezia este un act de creaţie. a tinereţii şi are ca tema centrală dragostea ca stare de certitudine. „o metafizică a realului şi o fizică a emoţiilor”. Această reînnodare a legăturilor cu perioada modernismului se realizează atât prin utilizarea formulelor de expresie moderniste. tema centrală a poeziei este iubirea. Poezia ca frumuseţe pură a universului pământean. provin din modul în care ea contrariază permanent aşteptările cititorului. „buze” iubirea / rostirea poetică. imaginate ca petalele unei corole imense care adăposteşte misterul lumii: „flori” – viaţa / efemeritate / frumos. Nichita Stănescu încearcă să găsească nişte combinaţii sintactico-metaforice pe care le numeşte„necuvinte”. poezia are trei secvenţe marcate de obicei prin scrierea cu iniţială majusculă a versurilor. iubirea) Nichita Stănescu este considerat a fi unul dintre inovatorii limbajului poetic în literatura romana alături de Mihai Eminescu şi Tudor Arghezi. şi un termen spiritual de transparentă înţelegere”. conform opiniei lui Eugen Lovinescu. ca o carte de căpătâi şi moştenire de o valoare inestimabilă – la Arghezi şi o aprofundare a misterului ca raportare la divinitate. Poezia devine o tulburătoare cunoaştere de sine şi o comunicare cu sinele. Nichita Stănescu schimbă sensul şi planul speculaţiei poetice. văzută ca un sentiment care poate defini existenţa. exprimându-şi epoca şi contribuind în mod decisiv la constituirea ei prin ideologia sa poetica. Din punct de vedere compoziţional. în două exemple de referinţă. lirismul sau fiind „neaşteptat şi atentează” la înţelegerea cititorului. de asemenea. această inversare a raporturilor. Nicolae Manolescu surprinde. poezia e vie: „se naşte din imaginaţia poetului şi se hrăneşte cu imaginaţia cititorului”. a imaginilor insolite cât şi prin reflecţie filozofică. Dificultatea liricii lui Nichita Stănescu şi încântarea pe care o produce. Întregul text este o metafora amplă pentru modurile de manifestare . ca univers inaccesibil. în poezia stănesciana „o răsturnare de percepţii”. autorii încearcă să se autodefinească sau să îşi traducă poetica. În concepţia lui.      minuni a lumii /…. iată. reprezintă o caracteristică proeminentă a poeziei lui Nichita Stănescu. Astfel. iubirea” este cuprinsă în volumul „O viziune a sentimentelor" apărut în 1964. „morminte” – tema morţii / eternitatea. Pompiliu Constantinescu reduce tehnica poetică la „o amplă comparaţie. curent literar dezvoltat in a doua jumătate a secolului al XX-lea care îşi propune să realizeze o literatura ce reia formule şi modele moderniste într-o variantă inedită. de puternic imagism. Perceperea abstracţiilor ca având o existenţă concretă şi preschimbarea lucrurilor concrete în abstracţii. dar cu infinite porţi întredeschise – la Blaga. Nichita Stănescu este reprezentant al generaţiei anilor '60. a limbajului ambiguu. Fiind permanent orientat spre comunicare şi simţindu-se trădat de cuvinte. iar iubirea o cale de cunoaştere a misterelor lumii prin trăirea nemijlocită a formelor concrete. Scrierile sale aparţin curentului neomodernism.

el fiind nucleul. Transformarea propriei interiorităţi este descrisă în cea de-a treia strofa prin modificările fizice suferite. luându-l prin surprindere şi fără a-i oferi timp să reacţioneze în vreun fel. Metafora centrală este explicată chiar din titlu prin intermediul apoziţiei „iubirea”. convertită în experienţă unică. sentiment de energie şi vibraţie continuă.” Acest nou univers este creat în jurul eului liric./ şi-încă-o vreme. în concepţia lui Nichita Stănescu. hipnotică. diferit: „Mi-am dus mâna la sprânceană. iubirea. Forţa agresivă a iubirii modifică realitatea. Prin adverbul „azi” prezent în ultimul vers al strofei se poate observa că momentul prielnic este chiar acum. Prin revelaţia iubirii timpul se comprimă.Putem distinge patru secvenţe ale acestei poveşti de întâlnire cu iubirea./ ca o strângere de ape. finalul este deschis lăsând loc mai multor interpretări. Schimbările produse în interiorul eului liric determinate de apariţia unui nou sentiment. urmărindu-se. totul este schimbat. Simţurile-i sunt exacerbate căci „privirea-n sus ţâşni” iar „auzul o-ntâlni/ tocmai lângăciocârlii”. „m” fiind mărci ale prezenţei eului liric). După cum se observă şi în textul propus. unele chiar vizibile („de faţă”) transformarea fiind deci ireversibilă. în prezent.    ale iubirii. schimbările si metamorfozele prin care trece cel care a cunoscut iubirea. Aşadar. o „leoaică tânără”. Ultimele două versuri. pe rând. având „mişcările viclene”. Seducţia poate fi reluată oricând. imaginile artistice create prezintă totul ca pe o aventură. iar eul liric resimte acum tot exteriorul. în mod neaşteptat.”În ultima stofă timpul este încetinit./ la tâmplă şi la bărbie. re-ordoneazălumea după propriile-i legi într-un joc al cercurilor (simbol al perfecţiunii): „Se făcu un cerc. la o metamorfoză definitivă a fiinţei. se„sparge” făcând loc eternităţii. arată continuitatea sentimentului. deoarece acest sentiment este văzut sub forma unui animal de pradă agresiv. Nimic nu este concret. produc schimbări la nivelul exteriorului. aşa cum a fost şi apariţia lui. („alunecă-n neştire”). În continuare sentimentul care a pus stăpânirea asupra eului liric este surprinzător./ când mai larg. Iubirea se manifestă într-un mod violent („m-a muşcat”) lăsând urme.. „încă-o vreme. Aceste schimbări sunt la fel de bruşte („Şi deodată”). Sentimentul apare brusc („mi-a sărit în faţă”). fie din perspectiva aceleiaşi iubiri. durata sa imposibil de definit. din opera lui Ion Barbu: Riga Crypto şi lapona Enigel) ./ dar mâna nu le mai ştie. (temă şi viziune despre lume reflectate într-un text poetic studiat. fie din perspectiva altei iubiri. de-a-dura. „mă”.”. Starea dată de iubire este asemănată cu un miraj prin sintagma „deşert în strălucire”. Decticul temporal„demult” arată timpul îndelungat al urmăririi. iubirea fiind în aşteptarea momentului prielnic pentru „a ataca”. Cel care a fost „afectat” de iubire nu se mai recunoaşte pe sine. când mai aproape. Forţa devastatoare cu care acţionează. iubirea este un act fundamental. el este capabil să conducă la schimbarea radicală a alcătuirii interioare. combinarea echivocă a simţurilor dau naştere unei alte viziuni asupra lumii. Prin punctele de suspensie utilizate la sfârşitul poeziei. sentimente de ameţeala şi confuzie punând stăpânire asupra lui. Amestecul de senzaţii. eul liric realizează că îl „pândise-n încordare mai demult'. Prin utilizarea mijloacelor artistice iubirea este materializată. tangibil.Cea de-a doua strofă poate fi interpretată ca o descriere cosmogonică. Prima strofa prezintă propria descoperire a iubirii de către eul liric (pronumele la persoana I singular „mi”. Dragostea generează o stare de fascinaţie. duritatea sunt redate prin versul „Colţii albi mi i-a înfipt în faţă”.. iubirea având acum o mişcare lină. Abia după ce este afectat.

Scenariul epic este dublat de caracterul dramatic şi de lirismul măştilor. modificată în final prin căsătoria lui Crypto cu măsălariţa. parcurgând un nou ciclu existenţial al cunoaşterii. Riga Crypto este omul delăsător. prin tematică şi prin aspiraţiile personajelor. liniştit: el e prototipul omului comun. ce duce o viaţă larvară. cadru al celeilalte nunţi povestite. să se împlinească. umbră. membrii cuplului sunt antagonici (fac parte din regnuri diferite). într-o zonăîndepartată de cognoscibil. Nunţile nu se pot împlini în această lume. Poemul pare un cântec bătrânesc de nuntă. regele ciupercă este inapt pentru nuntire. În antiteză cu el. personaje romantice cu calităţi excepţionale. sterilitatea inaptă pentru nuntire. inimă ascunsă”.Povestea propriu-zisă o începe menestrelul (un trubadur medieval) prin prezentarea regelui-ciupercă: „Împărăţea peste bureţi / Crai Crypto. dar care vede în lumină puritatea. / Sterp îl făceau şi nărăvaş. sugerând gingăşie şi fragilitate. ascuns de lumina solară. ci numai în .La nivelul formal. Formula compoziţională este aceea a povestirii în ramă. (motivul increatului). Numele lor cuprind şi situarea existenţială a fiecăruia: Crypto (gr. spre sud. a poveştii în poveste (nunta în nuntă). a întunericului. forţa universală. ca un amplu poem de cunoaştere şi poem alegoric. Se observă cum se dezvoltă o antiteză între „ţările de gheaţăurgisite” şi lumea vegetala a „muşchiului crud”. lapona (locuitoare de la pol) este prezentată cu tandreţe. În sfera terestră. Factorul feminin figurează ipostaza umană contrară: lapona Enigel simbolizează „natura umana plenară”. fiinţă a umbrei şi a răcorii.Tema fundamentală a poeziei este nunta dilematică. ce se doreşte a fi o Walhalla ideatică. reprezintă spaţiul deschis. Poemul „Riga Crypto şi lapona Enigel” al lui Ion Barbu poate fi inclus în seria poveştilor triste şi celebre de dragoste ale lumii. cu rolurile însă inversate faţă de poemul eminescian. geroase. La Ion Barbu. având valoare iniţiatică. închidere. / Că nu voia să înflorească”. cu o fire ciudată. Iubirea lui Crypto. dar este o poveste de iubire din lumea vegetală. pentru „lapona mică” devine fatală: soarele care îl surprinde lângă laponă îi înveninează sufletul şi-l înnebuneşte. Enigel este o fiinţă a frigului. mirele poienii”. fiecare tânjind spre opusul lumii în care trăieşte. ce nu se poate autodepăşi. o ipostază inferioara faţă de termenii eminescieni. însă răstoarnă conceptul tradiţional. molcom. vegetală. lucru rezultat din bârfa florilor şi a bureţilor: „Şi răi ghioci şi toporaşi / Din gropi ieşeau să-l ocărască. Aspiraţia lui Crypto a fost prea înaltă pentru condiţia lui fragilă. fiecare dintre ele prezentând câte o nuntă: una consumata. în drumul său. ca în „Luceafărul” lui Eminescu. o baladă fantastică în care întâlnirea are loc în spaţiul oniric (ca în„Luceafărul”). în căutare de soare şi lumină şi poposeşte. ca să se odihnească şi să-şi adape renii. realizându-se în viziune modernă. Cele două personaje ale poeziei aparţin unor universuri diferite. iar Enigel e „prea cuminte”).Însuşi Ion Barbu considera că acest poem este un „Luceafăr întors”. Poezia reeditează drama incompatibilităţii dintre două spirite cu totul diferite. suficient sieşi. care aspiră. împlinită. Ea trăieşte în „ţări de gheaţă urgisite”. în timp ce Enigel este opusul lui. personajele având semnificaţie simbolică. legate printr-o iubire imposibilă. poezia este alcatuită din două părţi. aflată sub semnul incompatibilităţii protagoniştilor cuplului. prin depăşirea datului existenţial.Structura narativă implică interferenţa genurilor. pe care supuşii îl bârfeau cu dispreţ.„Riga Crypto şi lapona Enigel” este subintitulată „baladă”. dar aspiră spre o lume solară. ca „Tristan şi Isolda” ori „Romeo şi Julieta”. Riga Crypto reprezintă subumanul. înfăţişat ca un inadaptat. dar negative în raport cu norma comună (Crypto e„sterp” şi „nărăvaş / Că nu voia să înflorească”. Tânăra Enigel plecase din ţinuturile arctice. cryptos „ascuns”) înseamnăizolare. la „Crypto. ceea ce înseamnă de fapt împlinirea ei.

În această interpretare. Venind din gheţurile veşnice ale Polului Nord. realizat însă cu mijloace poetice. Tema poeziei o reprezintă creaţia literară în ipostaza de meşteşug.În opera poetului este valorificat mitul Soarelui.cuvântul face trimitere la cele doua mari părţi ale Bibliei. Este o artă poetică modernă pentru că în cadrul ei apare o triplă problematică.despre menirea literaturii.Impactul dintre raţiune (Enigel) şi instinct (Crypto). Lapona Enigel îl determină pe regele ciupercă să urmărească aceeaşi propensiune spre divin şi spre imaterial. iar cel slab este sacrificat). În accepţie religioasă.Călinescu. să atingă limpezimi uranice. „fiară bătrână” şi „făptura mai firavă” – se soldează cu victoria raţiunii asupra instinctului. Prin intermediul acestui poem. Dragostea pentru lapona Enigel. Barbu neagă o întreagă tradiţie literară: înlocuind ideea impusă în literatură că dragostea este un miracol în sine. metonimie care desemneazăopera literară. poetul prezintă drama incompatibilităţii şi legea nemiloasă a iubirii (supravieţuieste cel puternic. lapona Enigel întruchipează gândul eliberat prin aspiraţie spre lumină şi cunoastere de ispitele instinctuale simbolizate de somn şi umbră. În sens propriu. despre rolul artistului în societate. Primul conotează sensurile raţiunii ale cărei atribute sunt „soarele-nţelept” şi„sufletul fântână”. (tema şi viziunea despre lume într-un text poetic studiat din opera lui Tudor Arghezi: Testament) „Testament” de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii române din perioada interbelică. amestecul de regnuri din balada „Riga Crypto şi lapona Enigel” este de factura romantică şi are rol de cunoaştere a unui alt univers. imposibilă din cauza incompatibilităţii celor douăpersonaje. personajul repetând. Este o artă poetică deoarece autorul îşi exprimă propriile convingeri despre arta literară. configurat prin cele două simboluri omul. se constituie într-o variantă „întoarsă” a „Luceafărului” eminescian. venerat încă din cele mai vechi timpuri.Textul poetic este conceput ca un monolog adresat unui fiu spiritual căruia îi este lăsată drept unică moştenire cartea. estetica urâtului. cuvântul-titlu desemnează un act juridic întocmit de o persoană prin care aceasta îşi exprimă dorinţele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte. încercând să acceadădincolo de frumuseţea telurică.Se poate vorbi despre o permanenţă a preocupării argheziene de a formula crezul poetic.    cadrul restrâns al regnului vegetal. Accentul în aceasta balada cade pe antagonismulu slab-puternic. Ultima nuntire din poem se produce în spaţiul infernal al morţii.Poezia este aşezată în fruntea primului volum arghezian. cu plante otrăvitoare ca şi regele ciupercă. asociat cu viaţa şi cu energia cosmică.Titlul poeziei are o dublă accepţie. creaţie lăsată ca moştenire unui fiu spiritual. Din această accepţie religioasă . Aspiraţia spre lumina a rigăi Crypto este determinată de încercarea omului de a se autodepăşi permanent. „Laurul-Balaurul” şi „măsălariţa-mireasă”. în alte determinări spaţiale. Epigraf. mitul lui Icar care se apropie prea mult de soare. raportul dintre inspiraţie şi tehnica poetică. una denotativă şi alta conotativă. specificăliricii moderne: transfigurarea socialului în estetic. Vechiul Testament şi Noul Testament. Frunze pierdute etc. în care sunt concentrate învăţăturile apostolilor adresate omenirii. întregul poem devine o aspiraţie spre solaritate. lapona urmăreşte firul luminii. ieşirea din domeniul energiilor latente fiindu-i fatală.În opinia lui G. Testament fiind prima dintre artele poetice publicate în diferite volume: Flori de mucigai. văzută ca un mijloc de purificare spirituală şi de situare în sfera înţelepciunii de origine divină. Cuvinte potrivite (1927) şi are rol de program (manifest) literar. de a se situa într-un punct de unde transcendenţa devine posibilă. mai cu seamă în legătură cu transmiterea averii sale.

observarea umanităţii sub laturămorală.Termenul „carte” are rol în organizarea materialului poetic şi semnifică. în funcţie de intensitatea sentimentelorşi de ideile exprimate. prin aceastăcreaţie literară. Romanul . ”am prefăcut”. izvoarele creaţiei poetice şi poezia însăşi sunt redate prin metafore) sintagme poetice dispuse în serii opuse: „Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite. iar poezia presupune meşteşugul. reprezentative fiind: atenta observaţie a socialului. Domnul o citeşte” (relaţia autor-cititor).. punct de legătură între predecesori şi urmaşi.. ”grămădii”. optând pentru romanul de tip balzacian. Un argument este faptul că Arghezi introduce în literatura română.. existenţa naratorului omniscient.„Cartea” (creaţia poetică) şi poetul / creatorul / „eu” se află în strânsă legătură. „Slova de foc şi slova făurită / Împărecheate-n carte se mărită” (definiţie metaforică a poeziei. miere. arta devenid un mijloc de reflectare a complexităţii aspectelor existenţei. sunt conferite şi de versficaţie (între tradiţie şi modernitate):strofe inegale ca număr de versuri. o singură vioară. verbele la persoana I singular având drept rol definirea metaforică a actului de creaţie poetică. celelalte fiind . naraţiunea la persoana a treia. a rolului poetului: ”am ivit”. utilizarea detaliilor. slova de foc şi slova făurită. cât şi al tehnicii poetice. sugerând asprimea existenţei şi truda căutării. Gheorghe Glodeanu afirmă căG. ciorchin de negi. fiind un element de recurenţă.Poetica romanului românesc interbelic”. ”am luat”. „Făcui din zdrenţe muguri şi coroane”. ”iscat-am”.Scrinul negru”. acesta aparţinând . (trăsături ale unui roman aparţinând lui G.Bietul Ioanide” şi .”cuvinte potrivite”. biciul răbdat. în succesiunea secvenţelor poetice: realizarea ideii poetice a acumulărilor spirituale. un născocitor. respectă şi trăsăturile acestuia. în concepţia lui Arghezi. Astfel. creaţia argheziană devine o moştenire spirituală adresată urmaşilor-cititori sau viitorilor truditori ai condeiului. Călinescu optează pentru metoda balzaciană. Pe de altă parte.În crearea romanului său. „treaptă”..Concreteţea sensului verbelor redă truda unui meşteşugar dotat cu talent şi plasticizeazăsensul abstract al actului creator în planul spiritual. creaţia artistică este atât produsul inspiraţiei divine. poezia este rezultatul trudei. prezentare frescei Bucureştiului înainte de Primul Război Mondial. hotar înalt. Preocuparea pentru lămurirea diferitelor ipostaze şi aspecte ale conceptului poezie (“carte”) se concretizează în diversitatea metaforelor asociate acestuia în ansamblul discursului liric: cuvinte potrivite. muguri şi coroane.pe rând. Călinescu : Enigma Otiliei) În cadrul lucrării . Sonorităţile dure ale unui lexic colţuros. . cu elemente tradiţionaliste şi moderniste. truda creatorului. Călinescu. leagăne. cenuşa morţilor din vatră.. Organizarea materialului poetic se realizează şi prin seria relaţiilor de opoziţie în care intră cartea sau ipostaze ale sale: „Ca să schimbăm acum întâia oară / Sapa-n condei şi brazda-n călimară” (instrumentele muncii ţărăneşti şi ale muncii intelectuale.    derivă sensul conotativ al termenului pe care îl întâlnim în poezie. ”am făcut”. „Robul a scris-o. cu metrica (9-11silabe) şi ritmul variabile. valoare spirituală. Poezia „Testament” de Tudor Arghezi este o artă poetică de sinteză pentru orientările poeziei interbelice. estetica urâtului. „Veninul strâns l-am preschimbat în miere”. Metafora „carte” are un loc central în această artă poetică. Opera lui Tudor Arghezi este o artă poetică modernă pentru că poetul devine.Enigma Otiliei” apare în anul 1938 şi este al doilea dintre cele patru romane scrise de G. Călinescu.Cartea nunţii”. în egală măsură har şi meşteşug). rezultat al sublimării experienţei înaintaşilor –„hrisovul cel dintâi”. versuri şi icoane. dar se conservă rima împerecheată.

În familia . lucru realizat într-un final. acesta fiind un burghez îmbogăţit care însă nu deţine fondul cultural necesar poziţiei sale. reliefa ideea balzaciană a paternităţii. sugerânduse de asemenea şi contrastul dintre aparenţă şi esenţă. împlinirea umană presupune întemeierea unei familii. Această temă este de factură balzaciană.   realismului clasic.baba absolută”. Felix şi Otilia. sentimentele fiindu-i învinse de avariţie. Sunt observate aspecte ale socialului ce ţin de familia burgheză (căsătoria. realizarea socialăfiind pentru el atât afirmarea în plan profesional cât şi întemeierea unei familii. Astfel. însurându-se cu Olimpia doar pentru zestrea pe care nu o va primi niciodată. Felix vede căsătoria ca pe o încununare a iubirii. moşCostache fiind avarul. Stănică Raţiu urmăreşte să ia averea familiei Tulea. Acţiunea romanului se deschide în stil realist prin încadrarea în timp şi în spaţiu a personajelor. Crohmălniceanu. retardul lui Titi se explică ca o tară pe care a moştenit-o pe linie paternă. păcatele părinţilor se răsfrâng asupra copiilor. Pentru a portretiza personajele. Titi retardatul. nu se încadrează într-o tipologie. fiecare dintre personajele romanului determinând soarta Otiliei. restaurante. Titlul iniţial. întreaga acţiune fiind concentrată în jurul averii lui Costache Giurgiuveanu. Călinescu defineşte în anul apariţiei romanului tema acestuia ca fiind . arhitectura. S. căsătoria îi preocupă pe mulţi dintre eroii romanului.monografia unei familii bucureştene”. Motivul paternităţii se menţine.Enigma Otiliei” este caracterizată de prezenţa detaliilor care îi conferă veridicitate.. acţiuni dar gândindu -se că mai are timp. Titi trăieşte o experienţă matrimonială de scurtădurată. dar având şi influenţe moderniste.. ale obsesiei îmbogăţirii. ca nişte . statutul orfanilor). Însuşi G. fată bătrână. doreşte succesiunea totală a averii lui. Descrierea spaţiilor (strada Antim. Aşadar. autorul alege tehnica balzaciană a descrierii mediului şi fizionomiei pentru deducerea trăsăturilor de caracter. Stănică Raţiu arivistul. Pentru Stănică Raţiu. aceasta fiind banul. Aglae .. scrierea . relaţia dintre soţi.Părinţii Otiliei”. prezentată în raport cu valoarea principală din societatea degradată din punct de vedere moral. . iar Stănică Raţiu un reprezentativ personaj pentru tipul parvenitului. Competiţia pentru averea bătrânului avar reliefează efectele în plan moral. Costache Giurgiuveanu deţine imobile.spiritului burghez”.Descrierea casei lui Costache Giurgiuveanu relevă şi trăsăturile de caracter ale acestuia.. Costache Giurgiuveanu o iubeşte sincer pe Otilia dar nu îi asigură viitorul.. Adolescentul Felix Sima.. la nivelul întregului roman chiar dacă titlul a fost schimbat de editor.părinţi”.clanul” Tulea. Fata va fi nevoită să se mărite cu Pascalopol. căsnicia reprezintă doar un mijloc de parvenire. absolvent al Lieului Internat din Iaşi. însă. dar realizând că bătrânul Costache are o avere mai mare încercă prin diferite tertipuri să intre în posesia ei. Din acest motiv. Simion dementul senil. Astfel. dovedind înclinaţia lui Călinescu spre studiul acestei problematici. . Otilia alege să se căsătorească din nevoia confortului şi a unei protecţii. Apar personajele tipice.. care declară că nu poate distinge ce este patern şi ce este viril în sentimentele lui pentru Otilia. acestora fiindu-le anulată şansa împlinirii matrimoniale. Pe de altăparte. nu face nimic pentru a-i asigura viitorul Otiliei. vine la unchiul şi tutorele lui în luna iulie 1909 pentru a urma Facultatea de Medicină. Fiind proză realistă. plan pus în pericol de ipotetica înfiere a Otiliei. autorul evidenţiază viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea. Aurica fata bătrână. interiorul casei) şi a vestimentaţiei dau impresia de autenticitate. Aurica. destinele copiilor sunt stăpânite de Aglae. fiind caractere în formare. Din perspectiva . În cadrul familiei Tulea. deşi o iubeşte. doreşte să se căsătorească din vanitate. cum este denumit de Ov.

întrucât eul liric o identifică cu fiinţa iubită. utilizarea naraţiunii la persoana a III-a. În acest sens. lucru evidenţiat chiar in una din primele secvenţe ale romanului când sunt prezentate personajele. Privită din cerdac.Aşadar.. Totodată.. femeia. . detaşat. trecerea timpului transformându-i afecţiunea paternă în dragoste virilă. teme de factură romantică. principalele teme ale liricii sale. “sufli”).Enigma Otiliei” este un roman balzacian prin: veridicitate. Primul. schiţat sumar. Naratorul este omniscient. În plan spiritual. natura. un ideal inexistent. “Desfaci visând pieptarul de la sân”. loc fixat încă din titlul poeziei. Femeia iubită este unică. ea desfăşoară ritualul intim în planul realului. aceasta este capabilăsă încerce experienţa reveriei meditative. reliefând o iubire imposibilă într-un peisaj natural stingher. În poezia eminesciană tema iubirii se completează cu cea a naturii. (tema iubirii într-un text de Mihai Eminescu: Stau în cerdacul tău. natura participă afectiv la realităţile sufleteşti evocate. fiind o apariţie solemnă. în acest caz. reprezentativ este fragmentul introductiv. Metafora “val de aur” sugerează părul blond auriu care se revarsăpeste umeri.Enigma Otiliei” este realizat prin naraţiunea la persoana a III-a.iubirea.”.Dragostea este văzută ca o cale de cunoaştere. Aglae fiind cea care deţine autoritatea iar Simion cel care brodează. cu ochii în lumină. o fantasmă. “tu”. oarecum învăluită în mister: “Cum tu te uiţi cu ochii în lumină.) Mihai Eminescu este reprezentantul de seamă al romantismului în literatura română. condiţia omului de geniu. profunzimea observaţiei morale. Acesta se află în cerdacul iubitei. Graţia şi gingăşia iubitei sunt dezvăluite de precizarea “Încet te-ardici” şi “mâna ta cea fină”. Femeia desăvârşită nu este. Prezenţa eului liric este marcată prin formele verbale şi pronominale de persoana I şi a IIa: “stau”. precum şi prin adjectivele pronominale posesive “(ochii) mei” şi “(mâna) ta”. prezentarea critică a unor aspecte ale societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea. “eu”. în acest caz. rolurile sunt inversate. înăuntru. idealitatea fiind percepută ca o fiinţă în mişcare. Astfel.. prezentată într-o tonalitate senină şi se identifică cu momentul contemplării iubitei. sunt: arta poetică. observând detalii pe care doar un specialist le-ar observa. efemeritatea fiinţei umane. Fiind mereu în consonanţă cu sentimentele fiinţei umane.ochiul unui estet”. Experienţa erotică este. atât ca fizic cât şi ca alcătuire sufletească. este o fiinţă perfectă. Iubirea ca prilej de înălţare spirituală. iar metafora “umeri de ninsoare” se referă la pielea albă a femeii. Aşadar.Astfel. Ideea frumuseţii fizice se regăseşte în versurile “În val de aur părul despletind”/ “L-ai aruncat pe umeri de ninsoare”.. ştiind mai multe decât personajele sale. eul liric ia parte la un ritual intim şi misterios. deşi este o victimă a banului îi iubeşte sincer pe cei doi orfani. se remarcă lirismul subiectiv. Leonida Pascalopol simte nevoia de a o proteja pe Otilia. însă vor apărea şi fragmente văzute de .. rolul vestimentaţiei şi al cadrului în caracterizare. o permanentă căutare a idealului. în care naratorul este unul specializat. “desfaci”. Viziunea„dindărăt” presupune un narator obiectiv. în poezia erotică a lui Eminescu pot fi identificate două etape: prima ilustreazăo dragoste ce se poate împlini într-un cadru natural idilic iar a doua marchează drama neîmplinirii în plan sentimental. Într-un cadru nocturn plin de feerie. trăsătură specifică idealului feminin eminescian.   Tulea. un înger sau o zână este o prezenţă materială palpabilă. ca necesitate a sufletului şi implicit ca experienţăfericită este evocată şi în sonetul „Stau în cerdacul tău…”. caracterizat atât prin monolog confesiv (“stau”)cât şi adresat (“ai obosit”. motivul moştenirii. “te uiţi”.Romanul . pe Costache şi pe Pascalopol.”desfaci”. îşi despleteşte . Orfanii-Felix şi Otilia au doi protectori.

nelinişti şi suferinţă.      părul. “stelele tremură prin ramuri”. (“luna bate trist”) semnifică gravitatea scenei. solemnă şi plină de romantism. termenul de “tragedie” configurând lupta individului (Iona) cu destinul şi încercarea lui de a-l înfrunta . totodată. preferinţa pentru teatrul parabolă şi teatrul absurdului. valorificarea miturilor. luna. Chinuit de spaima de a nu fi ucis. lăsându-l să-i cadă pe umeri. îşi desface pieptarul de la sân. dramă. În teatrul modern nu se mai păstrează distincţiile dintre speciile tradiţionale ale dramaturgiei: tragedie. care este trimis de divinitate în cetatea Ninive să propovăduiască credina unor oameni care şi-o ț pierduseră de mult. dispariţia dialoguluişi prezenţa monologului. umbra. dar renunţă. privirea. această lume închisă în tipare gata făcute. Faptul că povestea biblică este amintită doar pe jumătate arată căomul modern şi-a uitat miturile. apoi se ridică încet şi stinge lumânarea. Astfel. Iona crede că a murit. timpul şi spaţiul cu valoare simbolică etc. ce deschide posibilitatea cuprinderii totale a sentimentului iubirii. fără să ştie de ce. lipsa conflictului. considerând că s-a pocăit suficient. “desfaci”. în acest fel fiind satisfăcută necesitatea spiritului de a ajunge la trăirea considerată a fi cea mai înălţătoare. discursul liric nu este marcat de zbucium sufletesc. ce vrăjeşte şi îndeamnă la visare: “Noaptea-i senină”. Fereastra. privirea fiind singura cale de acces către misterul ritualului. Punctul de plecare al piesei este povestea biblică a lui Iona. Personificarea lunii. mediu transparent. înghiţit de un chit (balenă). inserţia liricului în text. poate fi ilustrată prin referiri la teatrul modern. întreaga poezie susţine ideea dragostei ca experienţă superioară posibilă atât prin evocarea idealului feminin ca prezenţă concretă. reluarea parodică a unor strategii din dramaturgia tradiţională. scenă învăluită într-o oarecare tristeţe. Discursul liric este impresionant. aceasta fiind sugerată de seninul nopţii şi de lumina ce învăluie privirea iubitei. neştiut. Pescarul lui Marin Sorescu este înghiţit (pedepsit?) de un chit. încălcarea succesiunii temporale a evenimentelor. “luna bate trist în geamuri”. Eul liric rămâne în întuneric (“În întuneric ochii mei rămân”). rămâne în umbră. iar după patru zile şi patru nopţi este eliberat. dar nu deznădejde sau disperare ci melancolia din momentul încheierii ritualului erotic. Aşa cum lumina lunii reuşeşte să pătrundă în odaia iubitei. luminându-i chipul. privirea îndrăgostitului devine limbaj şi cale de acces către fiinţa dragă. Se remarcă elemente nocturne specifice liricii romantice eminesciene: seninul nopţii. Este un spaţiu de basm. apariţia personajului-idee. Este subintitulată “Piesă în patru tablouri”. În concluzie. “Crengi mari în flori de umbră”. iubirea fiind redată ca experienţă benefică. Cadrul descris este dominat de o atmosferă intimă. speranţa împlinirii totale a experienţei erotice rămâne. stelele. îndrăgostitul fiind fermecat de fiecare gest al iubitei. “tremură”) sugereazăintensitatea sentimentului erotic. citat Mihail Sebastian) Opinia scriitorului Mihail Sebastian despre necesitatea înnoirii teatrului. Eliberarea de formele dramaturgiei tradiţionale se manifestăprin mai multe aspecte: alăturarea comicului şi a tragicului. comedie.“Iona” de Marin Sorescu face parte din volumul “Setea muntelui de sare” care apare in 1974. eternizând. Iona refuză să se ducă şi este aruncat in apă. iubirea celor doi. “te uiţi”.Natura este în concordanţă cu sentimentele îndrăgostitului. după care reintră în viaţă şi are iluzia libertăţii. La început. astrul iubirii. Uzitarea verbelor la timpul prezent (“stau”. El taie o . iubirea. Pe Iona îl străfunge ideea sinuciderii. om credincios. Însă. cât şi prin identificarea unei căi de acces la complexitatea ritualului erotic. face posibilă apropierea dintre eul liric şi fiinţa dragă. (forme de manifestare a dramaturgiei în teatrul modern.

Plecând de la povestea biblică. care nu fac decât să accentueze singurătatea lui Iona. pescuieşte din acvariul pe care avea lângă el. părinţi. În tabloul IV Iona iese la suprafaţă. Începe să îşi aducă aminte de bunici. grotescul. Dar aceştia pot fi doar un pretext al pescarului de nu fi singur. piesa “Iona” aduce o înnoire radicală a teatrului românesc. Piesa este construită sub forma unui monolog în care Iona. Faptul că Iona trece dintr-o burtă în alta poate sugera universurile care se înghit unul pe celălalt. situarea în atemporal. pentru a-I da astfel prestigiul unui destin. În tabloul II este prezentat interiorul peştelui I. potrivit căreia cunoaşterea lumii este accesibilă numai omului de geniu. care susţin aserţiunea lui Mihail Sebastian: “Nu e rău ca. pentru ca la sfârşitul ultimului tablou să o ia “invers”: sinuciderea lui Iona poate fi răspunsul unui om revoltat care refuză să îşi accepte destinul. iar legenda Luceafărului este mai mult decât alegoria propriei existenţe de poet a lui Eminescu. Faptul că aceştia poartă câte o bârnă în spate poate sugera “crucea”pe care şi-o duce în spate fiecare om. Iona intră in interiorul peştelui III. pe care el o reconstituie poetic în poezia mitului românesc.     “fereastră” în burta peştelui şi crede că a ieşit la lumină. valorificarea istoriei. cules de germanul Richard Kunisch. basmul popular românesc „Fata în grădina de aur”. poemul filosofic). personajul principal. personaje mute. În piesă mai apar şi Pescarul I şi Pescarul II care nu au replici. Resemnat în faţa destinului. aici începând tabloul al treilea. În acest tablou apar Pescarul I şi Pescarul II. din când în când. În primul tablou Iona stă în faţa mării. Trăsăturile acestuia sunt exprimarea unor idei sau sentimente puternice. fiecare reprezentând un moment din existenațpescarului. Poezia ultimului deceniu al secolului al XiX-lea este profund marcată de creaţia lui Mihai Eminescu. Piesa este împărţită în patru tablouri. Problema geniului este privită de poet din perspectiva filozofiei lui Schopenhauer. Iona nu întrevede nicio schimbare care l-ar putea scoate din singurătate şi care l-ar putea salva. îşi pune întrebări şi tot el răspunde. a folclorului. să pătrundă în această lume închisă un om care să poată arunca o privire nouă asupra altor lucruri vechi”. personajele excepţionale. După mărturisirea autorului însuşi. modalitatea stilistică specificăfiind antiteza. aşteptând să prindă peştele cel mare. dar constată că totul în jurul lui este alcătuit din guri uriaşe de peşte. ceea ce sugerează faptul că intră în alte universuri închise. (trăsături ale romantismului într-un text poetic de Mihai Eminescu: Luceafărul) Romantismul este mişcarea artistică de la începutul secolului al XIX-lea ce introduce noi categorii estetice (urâtul. în interiorul peştelui II.şcoală. fiind doar personaje figuranţi. Încercând să iasă din spaţiul în care se află. în călătoria sa prin Ţările Române şi publicat la Berlin în 1861 într-un memorial de călătorie. dar datorită faptului că nu reuşeşte. Încetul cu încetul realizează că viaţa poate fi o închisoare din care nu mai ieşi dacă nu ajungi la conştiinţa de sine. El se amuză oarecum vorbind despre nişte copii şi de o soţie. Lipsa precizării perioadei istorice. dar acesta fusese înghiţit de un alt peşte. cu cât iese in afară. demitizarea sunt aspecte ale teatrului modern. poemul are ca sursă principală de inspiraţie. apărând ca o sinteză a gândirii sale poetice. Marin Sorescu va crea o dramă modernă despre singurătate şi absenţa sensului din lume. a frumuseţilor naturii. „Luceafărul” este expresia desăvârşită a geniului eminescian. care este capabil . cultivarea specificului naţional. În concluzie. iar prin sinucidere devine liber sau se regăseşte pe sine. Finalul primului tablou îl reprezintă momentul în care Iona este înghiţit de un chit. meditaţia. este totodată simbolul unei istorii. macabrul. fantasticul) şi noi specii literare (elegia.

„ochii mari şi minunaţi”.Trăsăturile lumii lui Hyperion sunt infinitul şi eternitatea. spre a se întrupa prima oară din cer şi mare. care ilustrează prin scânteiere viaţa interioară. „Luceafărul” este. a lui Hyperion faţă de pământ şi faţă de pământeni. forţa supremă a universului. pătrunde în camera fetei. Fata îi cere Luceafărului supremul sacrificiu. Întocmai ca în basm. după cum o percepe fata : „O. Următoarele strofe înfăţişează iubirea ce se înfiripă între reprezentanţii celor două lumi diametral opuse: „-O. supus mişcării de coborâre şi de înălţare. simbolizeazărepeziciunea cu care se stabileşte legătura sentimentală între exponenţii lumii inferioare. asemenea lui Neptun. pe care poetul a căutat-o cu sete nespusă toatăviaţa. elegia şi meditaţia reliefează. purtând un giulgiu vânăt pe umerii goi şi un toiag încununat cu trestii. „marmoreele braţe”. Partea a doua a poemului. Luceafărul aparţine unui mediu fizic şi moral înalt. totodată „un mort frumos cu ochii vii”. unde epitetul locuţional „de sus” nu trebuie să fie interpretat în sens strict fizic. Diferit sub toate aspectele de Luceafăr. „umerele goale”. Poemul romantic. orgoliul său. situat în afara timpului şi spaţiului. pentru care motivele şi simbolurile romantice erau desprinse din mit. Luceafărul se aruncă în mare şi prefăcut într-un tânăr palid cu părul de aur şi ochii scânteietori. menită să le scoată în relief dorul şi puterea sentimentului. să se depăşească pe sine. Mediul fizic al luceafărului. Forma introductivă este aceea tradiţională a basmului popular.Fiinţele superioare au posibilitatea de a-şi depăşi condiţia. Semnificaţia alegoriei este că pământeanul aspiră spre absolut. Este o alta ipostază a iubirii. dulce-al nopţii mele domn. înălţându-se în sfera obiectivului. Imaginea se înscrie tot în canoanele romantismului: părul negru. incapabilă de a-l înţelege şi ostilă. iar hotărârea de jertfă supremă luată de Luceafăr este exemplarăpentru ipostaza de erou-titan. „umbra feţei străvezii”. Călătoria Luceafărului în spaţiul cosmic dezvăluie extraordinara capacitate a lui Eminescu de a materializa abstracţiile.   să depăşească sfera subiectivităţii. Luceafărul se smulge din sfera sa. El nu precizează doar poziţia spaţială. cum numa-n vis / Un demon se arată”. În antiteză cu imaginea angelică a primei întrupări. Cătălin devine întruchiparea mediocrităţii. în acelaşi timp. în antiteză cu portretul Luceafărului. în formule artistice variate. specifice patimei spre absolut. idila. Omul de rând este incapabil să-şi depăşească propria condiţie. eşti frumos. Partea a treia a poemului proiectează călătoria Luceafărului în Cosmos. cu idila dintre Cătălina si pajul Cătălin. abstracte. cât mai degrabă sugerează conştiinţa de sine a geniului. eternitatea. iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialităţii. Luceafărul are o frumuseţe construită după canoanele romantice : „păr de aur moale”. ca un „tânăr voievod”. ci în înţeles moral. „Eu sunt luceafărul de sus”. exprimând nemărginirea. construit pe tema destinului omului de geniu într-o lume mărginită şi meschină. „sfera mea”. de a se metamorfoza. în care pastelul. asemenea năzuinţei fetei de împărat către idealul erotic. deschis spre necuprins. opusă celei ideale. infinitul. ca expresie a setei . Portretul lui Cătălin este realizat în stilul vorbirii populare. prin sferele cereşti şi convorbirea cu Demiurgul. este sugerată mai întâi de o chemare. este unul ideal. cea de-a doua metamorfoză este circumscrisă demonicului. În contrast cu paloarea feţei sunt ochii. „Luceafărul” este un poem filozofic. dar şi prin atracţia Luceafărului spre lumea terestră. adâncimea simţirii şi a cugetării poetice. Atracţia îndrăgostiţilor unul către celălalt. Din punctul de vedere al speciei literare. un poem desăvârşit al iubirii ideale. În această ipostază angelică. / De ce nu vii tu? Vină!”. înălţându-se înspre ea necontenit ca o văpaie din propria-i mistuire. ca astru. care traversează etape dramatice.

Opere. ci şi a timpului istoric. în vastul volum interior al poetului. alcătuire care se adresează direct ochiului. trăsăturile directe. desprindem mai întâi. întrucât Hyperion participă la fiinţa lui ca o parte a unui tot şi a-i întrerupe existenţa ar însemna săse anihileze pe el însuşi. desfăşurat într-o natură feerică. a geniului militar : „Îţi dau catarg. fie doar reprezentate. deopotrivă în întregul univers. Poem romantic prin temă şi motive. mai ales) primesc virtuţi poetice deosebite. cuceresc prin eufonie şi muzicalitate. geologic cosmologic. Spaţiul parcurs de Luceafăr este o călătorie regresivă. dându-i dintr-o dată amploare. ca o înaltăaspiraţie care nu poate fi atinsă decât prin credinţă. pe calea intuiţiilor sale originare. Moartea este pentru Demiurg un sacrificiu absurd. Versurile. Astfel. pătrunzând cu detaşare izbăvirea. şi apoi pe cele derivate. Eminescu a îmbogăţit romantismul european. Inversiunea topică : „a lui aripe”. Mai departe. acela al zburătorului şi prin însuşi ceremonialul erotic. „treceau”. Vizualitatea este cel dintâi liant de întreguri sau de ansambluri structurale. Aceasta s-ar cuprinde şi ea. Eminescu a obţinut prin simplificare şi concentrare. privită ca un ideal superior. Putem spune căEminescu priveşte lucrurile nu numai de foarte de sus şi de foarte departe. I. grupate în catrene cu perioade iambice de 8-7 silabe înrudite cu ritmul baladelor germane. Hotărârea Luceafărului de a renunţa la nemurire de dragul fecioarei pământene.    geniului de nemărginire. Ţesătura textului poetic este sprijinită de antiteză. Hyperion rămâne în înaltul cerului. o expresie de maximăprecizie. alături de determinările adverbialeşi substantivele : „în cer”. de absolut. fie de-a dreptul intuite. cel mai mare creator de limbă poetică românească creează expresivitate prin asocieri lexico-sintactice inedite. Demiurgul îi propune lui Hyperion diferite ipostaze ale geniului: a cuvântului. ca natură. concretizează concepţia poetului despre iubire. „căi de mii de ani” sugerează măreţia eroului şi nemărginirea spaţiului său. integrate în alcătuirea depărtării. pe linia timpului. a verbului creator: „Cere-mi cuvântul meu de-ntâi/ Să-ţi dau înţelepciune?”. Însă cererea lui Hyperion de a deveni un om muritor e ininteligibilă pentru Demiurg. Predicatul „porni” urmat de subiectul„Luceafărul” dinamizează tabloul. Această categorie poetică este plină cu forme şi structuri vizuale. iar prin muzicalitatea fascinantă a prefigurat simbolismul. „Luceafărul” dezvăluie tipul eroului de excepţie. implicit şi al acelora pe care le oferădepărtarea.potenţându-se astfel incompatibilitatea dintre cele două lumi. al titanului şi al geniului absolut. devotament şi sacrificiu. în concordanţă cu afirmaţia lui Eugen Simion în „Prefaţă”la volumul lui Mihai Eminescu. în cursul căreia el trăieşte în sens istoria creaţiunii. Substanţa stilului este metaforică. în zona categorială a depărtării – unde îşi stabileşte focarul întregii sale radiaţii. imperfectul verbelor : „creşteau”. „Luceafărul” este un mit liric romantic prin valorificarea motivului din basmul popular. Cu o extraordinară capacitate de a înveşmânta cugetarea în „cuvântul ce exprimăadevărul”. Categoriile gramaticale(substantivul şi verbul. (relaţiile dintre două personaje într-un text narativ aparţinând lui G. Din punct de vedere stilistic. ci si de foarte din adânc spiritual. La Eminescu. ea se dirijează nu numai în ordinea spaţiului. Călinescu: Enigma Otiliei) . Este descrisă imaginea spaţiului celest şi a drumului către Demiurg sugerând ideea căHyperion este mai presus de spaţiu şi timp. Prin categoria departelui. Observăm centrarea lui Eminescu. / Oştiri spre a străbate / Pământu-n lung şi marea-n larg”.

căzând până pe umeri”. Aurica este fata bătrână. Comportamentul derutant al fetei. pentru a-şi continua studiile de medicină. Acesta conduce la construcţia unor tipologii: moş Costache este avarul. era o mare libertate de mişcări. prin care autorul creează spectaculosul. Din punct de vedere al raportului incipit-final. Pentru că nu îi pregătise nicio camera. fără cusur în rău”. la prima ei apariţie iar prin ochii tânărului este realizat primul portretul fizic al acesteia: „Felix privi spre capătul scării ca spre un cer deschis şi văzu în apropierea lui Hermes cel vopsit cafeniu. cărţi. Felix o transformă pe Otilia într-un ideal feminin. şi este nevoit să vină în casa lui Costache Giurgiuveanu. Otilia îl duce pe Felix în camera sa. vreau să fiu liberă! [. un cap prelung şi tânăr de fată. a interiorului.Otilia reprezintă nenumăratele feţe ale ideii de feminitate. Eroii romanului respectă trăsături tipice de caracter pentru personaje lucrate în manierăclasică: avarul. Otilia Mărculescu. G.. de asemenea. fiind orfan de mamă. studentă la Conservator. de exemplu în descrierea străzii Antim. aşezate la finalul romanului ele reflectă realitatea.. romanul „Enigma Otiliei” apare spre sfârşitul perioadei interbelice. Incipitul realist al romanului fixează elementele temporale („Într-o seară de la începutul lui iulie 1909”) şi spaţiale (în capitală). fiind al doilea dintre cele patru romane scrise de George Călinescu. Fiind prima lui dragoste. ce îmbină elemente ale realismului. spaţiul său intim. după cum îi numeşte chiar autorul. realizată tot în manieră realistă. sufăr când sunt . Felix şi-o amintea vag. Dezordinea caracterizeazătemperamentul nehotărât şi schimbător al fetei. atât prin tehnica de realizare (pluriperspectivism). Titi este retardatul. Stănică Raţiu este parvenitul. dar mai ales gesturile foarte familiare şi tandre ale acesteia. dar sugestive portrete) cât şi despre tipul relaţiilor pe care fiecare le dezvoltă faţă de ceilalţi. Maniera balzaciană – reliefarea caracterului unui personaj prin descrierea mediului în care trăieşte – fiind elocventă în acestă scenă. partituri aruncate la întâmplare. Simion este dementul. scrierea este un romanul circular. Otilia însăşi recunoaşte cu sinceritate faţa de Felix că este o fiinţă dificilă şi se autocaracterizează astfel: „Ce tânăr de vârsta mea îţi închipui că m-ar iubi pe mine aşa cum sunt? Sunt foarte capricioasă. Aceasta îl surprinde plăcut. clasicismului şi romantismului. şi cel mai modern personaj al romanului. Mutaţiile care se produc între incipitul şi finalul romanului sunt majore: iniţial cuvintele lui moş Costache reprezintă o modalitate a bătrânului avar de a se apăra în faţa intruşilor. Aglae este „baba absolută. prilej pentru el sădescopere personalitatea fascinantă şi imprevizibilă a fetei. parfumuri. cât şi prin problematica sa existenţială. replica lui Giurgiuveanu „Aici nu stă nimeni!” evidenţiind această caracteristică.Amândoi se dezvoltă de-a lungul romanului. a arhitecturii casei. parvenitul. Otilia se va apropia de Felix încă din momentul sosirii acestuia în casă. fiind. Acesta observă haine. Pe fiica vitregă a lui moş Costache. îl descumpănesc însa. Călinescu urmăreşte detalii pe care numai un narator specialist le-ar putea observa. o stăpânire desăvârşită de femeie”.] Eu am un temperament nefericit. însă afecţiunea stabilită încă de la început se păstrează.are scopul de a prezenta eroii principali. „termenii angelici de comparaţie”. Scriitorul optează pentru romanul obiectiv şi metoda balzaciană. din vremea copilăriei. iar Otilia şi Felix sunt victimele. „Însă în trupul subţiratic. Publicat în 1938. cu oase delicate ca de ogar. realizând un roman modern. încărcat cu bucle. Pascalopol este aristocratul. Scena jocului de cărţi. de un stil perfect. tutorele său legal. oferind atât date despre fiecare în parte (naratorul le realizează concise. dar depăşeşte programul estetic. fără acea slăbiciune suptă şi pătată a Aureliei. Portretul ei apare conturat în opoziţie cu cel al Auricăi. gelosul. mă plictisesc repede. Felix crescuse la internat. o perioadă de puternică afirmare a speciei. Spirit artistic.

iar căsnicia devine o afacere. „o prietenă de vârsta lui”. . pe care îl acuză de sentimente nu tocmai paterne faţa de cea pe care el o iubeşte. „care nu se clasa deloc printre sentimentele paterne”. ce simt nevoia să se apere unul pe celălalt. Otilia concepe iubirea în felul aventuros al artistului. dar şi de la o grijă reciprocă între doi orfani. Nici ei nu i sar fi potrivit viaţa modestă pe care ar fi fost obligată să o ducă alături de studentul Felix. femeia este cea care dovedeşte că are puterea de a decide pentru amândoi şi forţa de a face un sacrificiu din iubire. Felix înţelege că. Felix este în permanenţă gelos pe Pascalopol. Diferenţa dintre ei şi posibilitatea de a reprezenta o piedică în calea realizării profesionale a lui Felix o fac pe Otilia să îl părăsească şi să aleagă o căsnicie cu Pascalopol. Felix este deranjat nu de veselia fetei. ci de „satisfacţia reţinută” a bărbatului. într-un cerc de persoane influente". pe când Felix este dispus să aştepte oricât până să se însoare cu ea. În momentul în care Pascalopol vine s-o ia pe Otilia la teatru. prin soţie. pentru un bărbat atât de matur. în funcţie de nevoile sale. nu o împlinire a iubirii. Felix o dărâmă şi o reconstruieşte. Ciudată i se pare şi înclinaţia Otiliei. Otilia devine o obsesie pe care. iar pentru Pascalopol o enigmă. Chiar el „se căsători într-un chip care se cheamă strălucitşi intră. dându-i putere să nu renunţe la carieră. contrariată. fără a fi capabil de generozităţi sentimentale prea mari. dăruire şi libertate absolută. Otilia reprezintă pentru Felix o imagine a idealului feminin. Eşecul în dragoste îl maturizează. oferindu-i lui posibilitatea de a se împlini profesional. Permanent această relaţie dintre Otilia şi Pascalopol îl va contraria pe tânăr. Sentimentele care se înfiripă de la început între ei pornesc de la o apropiere firească între doi tineri. Consider că în relaţia Felix-Otilia. Misterul personajului pare a se ascunde în replica de neînţeles de la începutul romanului: „Noi nu trăim decât patru-cinci ani”. într-o astfel de societate. Moartea lui moş Costache şi pierderea moştenirii impune acest deznodământ.”Existenţa lor şi preocupările de ordin intelectual aproape că nici nu se intersectează cu cele ale membrilor familiei. dragostea nu mai este un sentiment pur.