Samuel R.

Delany

INTERSECŢIA EINSTEIN
THE EINSTEIN INTERSECTION, 1967

Se dedică lui Don Wollheim, responsabil din toate punctele de vedere pentru ceea ce este înăuntru, şi lui Jack Gaughan, pentru ceea ce lipseşte.

Se ascunde, (colorată, nuanţată) toată această lume râsanimală a noastră. (James Joyce — Finnegans Wake) Cu toate acestea, eu nu susţin că orice înşelăciune sau rătăcire a minţii ar trebui numite nebunie. (Erasmus din Rotterdam — Elogiul nebuniei) Maceta mea are sfredelit pe dinăuntru un cilindru, de la plăsele până la vârf. Când suflu în muştiucul din mâner, cânt cu tăişul armei. Atunci când toate găurile sunt acoperite, sunetul este trist, atât de aspru pe cât poate fi, rămânând totuşi dulce. Dacă toate găurile sunt deschise, sunetul zburdă prin ţeavă, aducând dinaintea ochilor fulgi de soare pe apă şi metal zdrobit. Sunt douăzeci de găuri. Şi de când am tot cântat, am fost numit nebun în toate felurile — de mai multe ori decât Lobey, care este numele meu. Cum arăt? Urât şi zâmbăreţ, în cea mai mare parte a timpului. Asta înseamnă o bucată de nas mare, ochi gri şi gură largă, înghesuite pe o feţişoară cafenie potrivită pentru o vulpe. Totul, înconjurat cu fire de alamă pe post de păr. Cam la fiecare două luni, ciopârţesc cea mai mare parte din el cu maceta. Creşte rapid la loc. Ceea ce e ciudat, pentru că am douăzeci şi trei de ani şi nici un pic de barbă, încă. Am o siluetă de popic, gambe şi picioare de om (gorilă?) de două ori cât mine (am o înălţime de un metru şaptezeci şi cinci şi şolduri pe măsură); în anul în care m-am născut, a existat un val de hermafrodiţi şi doctorii m-au crezut unul dintre ei. Am oarecare dubii. După cum am zis, sunt urât. Degetele picioarelor sunt aproape la fel de lungi ca ale mâinilor, iar cele mari sunt semiopozabile. Dar nu vă grăbiţi să râdeţi; odată i-am salvat viaţa Micului Jon. Urcam pe Beryl Face, alunecând pe stânca sticloasă, când Micul Jon şi-a pierdut echilibrul, rămânând atârnat într-o mână. Eu mă ţineam cu ambele mâini dar mi-am întins piciorul în jos, l-am apucat de încheietura braţului, şi l-am tras până a găsit un reazem sub tălpi. În momentul ăsta, Lo Hawk îşi încrucişează braţele pe cămaşa sa din piele, încuviinţează din cap cu înţelepciune, astfel încât barba i se leagănă pe gâtul subţire ca o frânghie şi spune: „Dar ce căutaţi voi, doi tineri Lo, pe Beryl Face? E primejdios, după cum ştiţi. Rata natalităţii scade întruna. Nu ne putem permite să ne pierdem tineretul productiv datorită unor tâmpenii." Bineînţeles că nu scade, dar ăsta-i Lo Hawk.

Ceea ce vrea să spună este că numărul de indivizi total standard scade. Însă naşterile sunt o mulţime. Lo Hawk aparţine generaţiei când numărul de nonfuncţionali, idioţi, mongoloizi şi cretini depăşea cu mult cincizeci la sută. (Încă nu ne-am adaptat imaginilor voastre. Ei, da). Dar acum există în mod clar mai mulţi funcţionali decât non-funcţionali. deci, nici o problemă. Oricum, nu numai că-mi rod în mod disgraţios unghiile de la mâini, însă fac acelaşi lucru şi cu cele de la picioare. În momentul acesta îmi aduc aminte cum şedeam la intrarea grotei-izvor, unde torentul vine din întuneric şi desenează o seceră de lumină printre copaci, iar un păianjen vampir mare cât pumnul meu se soreşte pe stânca din spate, cu abdomenul pulsându-i deasupra frunzele ce sună, atingându-se. Apoi La Carol trece cu un şirag de fructe peste umăr şi cu puştiul sub braţ (odată ne-am certat dacă-i al meu ori ba. Într-o zi avea ochii mei, nasul meu, urechile mele. A doua zi: — Nu vezi că-i băiatul lui Lo Easy ? Uită-te ce solid e! Apoi ne-am îndrăgostit amândoi de alţi oameni şi acum suntem prieteni din nou. Acum face o mutră uimită şi zice: — Lo Lobey ce faci? — Îmi rod unghiile de la picioare. Cum ţi se pare? — Ei, şi tu'! scutură din cap şi intră în pădure, mergând către sat. Dar chiar acum prefer să stau pe piatra goală, să dorm, să mă gândesc, să-mi muşc buzele sau să-mi ascut imaceta. E privilegiul meu, cum îmi spunea La Dire1. Până de curând, Lo Micul Jon, Lo Easy şi Lo Eu păşteam capre împreună (asta e ceea ce făceam pe Beryl Face: căutam păşuni). Formam un trio pe cinste. Micul Jon, deşi cu un an mai mare ca mine, va arăta până la moarte ca un puşti negru de paisprezece ani cu pielea la fel de netedă ca sticla vulcanică. Îi transpiră palmele, tălpile picioarelor şi limba (nu e vorba de glande sudorifice: picură ca un diabetic în prima zi de iarnă, sau ca un câine foarte nervos). Are o reţea argintie drept păr, nu albă ci argintie. Pigmentul e bazat pe metalul pur; pielea neagră vine de la o proteină formată în jurul oxidului. Nimic din melanina cafeniu-ruginie care te bronzează pe tine şi pe mine. El cântă, fiind oarecum simpluţ, aleargă şi sare împrejurul stâncilor şi caprelor, scânteind dinspre cap, vintre şi subţiori, apoi se opreşte să-şi ridice piciorul (da, ca un câine nervos) lângă un trunchi de copac, privind roată cu ochi negri stânjeniţi. Când zâmbesc, ochii aceia aruncă la fel de multă lumină, pe o frecvenţă diferită, ca şi capul său scânteietor. Are gheare. Tari, cornoase şi ascuţite, pe când eu am cioturi boante. Nu e un Lo pe care să fie bine să-l superi. Pe de altă parte, Easy, e înalt (aproape doi metri şi patruzeci şi cinci), păros (părul umbral i se ondulează pe omoplaţi în jos şi face ineluşe pe pântece), puternic (cele o sută patruzeci şi opt de kilograme ale lui sunt de fapt o groază de bolovani colţuroşi înghesuiţi în blana sa: muşchii lui au vârfuri) şi drăguţ. Odată m-am supărat pe el, când una din doicile noastre fertile a căzut într-un horn stâncos. S-a petrecut în faţa mea. Muierea era oarba cea mare, care de opt ani ne tot dă tripleţi perfecţi după standard. Şedeam într-un picior şi aruncam pietre şi beţe eu celelalte trei membre. Lui Easy. Îi trebuie o piatră-n cap ca să devină atent; el era mult mai aproape decât mine. — Atenţie, Lo nonfuncţional şi mongoloid! O să pice în... În clipa aceea, a picat. Easy s-a oprit, privindu-mă întrebător "de-ce-arunci-pietre-în1

Dire — cumplit, înfricoşător

mine?", a văzut-o agăţându-se de margine, s-a repezit după ea, a ratat, şi amândoi au început să urle. M-am ascuns aproape cu totul înapoia bolovanului ce-i lovise şoldul lui şi am fost gata să izbucnesc în plâns. Easy chiar a făcut-o. S-a ghemuit pe marginea hornului, cu lacrimile udându-i blana de pe obraji. Muierea îşi rupsese gâtul în fundul râpei. Easy a privit în sus şi a spus: — Nu-mi mai face rău, Lobey. Şi-a frecat ochii albaştri, apoi a arătat în jos. Doare deja prea tare. Ce poţi să faci cu un Lo ca ăsta? Easy are şi gheare. Nu le foloseşte decât pentru a se căţăra în palmierii titani, ca să culeagă mango pentru copii. Totuşi, în general, am făcut treabă bună cu caprele. Odată Micul Jon a sărit de pe creanga unui stejar în spatele unui leu şi i-a sfâşiat gâtlejul înainte să ajungă la turmă (apoi s-a ridicat de pe cadavru, s-a scuturat, şi s-a dus în spatele unei stânci, uitându-se peste umăr). Aşa blând cum este, Easy i-a spart capul unui urs negru cu un buştean. Iar eu aveam maceta şi eram ambidextru, când cu piciorul stâng, când cu mâna dreaptă, sau viceversa. Da, făceam treabă bună. Acum nu mai e cazul. Motivul a fost Friza. "Friza" sau "La Friza" fusese întotdeauna un subiect de discuţii cu doctorii vârstnici şi cu bătrânii care trebuiau să transmită titlurile. Arăta normal: subţire, cafenie, gura plină, nasul lat şi ochii de culoarea alamei. Cred că s-ar fi putut să se fi născut cu şase degete la o mână, dar cel suplimentar era non-funcţional, aşa că un doctor ambulant 1-a amputat. Părul ei era tare, sârmos şi negru: îl tundea scurt, deşi odată a găsit o panglică roşie şi a împletit-o prin el. În ziua aceea purta brăţări şi mărgele de aramă, şiraguri peste şiraguri. Era minunată. Şi tăcută. În copilărie, pentru că nu se mişca, a fost pusă în kuşcă împreună cu ceilalţi non-funcţionali. Nici vorbă de La. Apoi un îngrijitor a descoperit că nu se mişca pentru că deja ştia cum s-o facă; era agilă ca umbra unei veveriţe. A fost scoasă din kuşcă, şi-a primit înapoi La-ul, dar n-a vorbit niciodată. La opt ani, când a devenit evident că minunata orfană era mută, i-au luat La-ul. Nu puteau s-o pună înapoi în kuşcă. Era funcţională, împletea coşuri, ara şi devenise expertă la vânătoarea cu bolasul2 . Din pricina asta izbucniseră pe atunci controversele. Lo Hawk îşi susţinea punctul de vedere: — În zilele mele, La şi Lo erau rezervate pentru indivizii total standard. Am fost foarte dornici, acordând acest titlu de puritate oricărui funcţional care s-a întâmplat să aibă nefericirea de a se naşte în aceste timpuri confuze. La Dire a replicat: — Timpurile se schimbă, şi vreme de treizeci de ani a existat un precedent tacit ca La şi Lo să fie conferite oricărei creaturi funcţionale născută în acest nou cămin al nostru. Problema este doar cât de departe să extindem definiţia funcţionalităţii. Reprezintă oare abilitatea de a comunica verbal un sine qua non al funcţionalităţii? Ea e inteligentă, învaţă repede şi temeinic. Eu optez pentru La Friza. Fata stătea şi se juca lângă foc cu pietricele albe. În vreme ce ei îi discutau statutul social. — E începutul sfârşitului, începutul sfârşitului, a murmurat Lo Hawk. Trebuie să păstrăm ceva. — Sfârşitul începutului, a oftat La Dire. Totul trebuie să se schimbe. Dispozitiv format din nouă bile metalice legate printr-o frânghie. Aruncat corespunzător, bolasul devine un laţ foarte eficient.
2

Dar am zărit şi rânjetul care i-a schimonosit faţa. Friza nu s-a mişcat când era copil. sau când am distrus cu var şi sare limacşii de şapte metri care ieşeau din pământ. mai degrabă aş da La sau Lo unui câine vorbitor! Cineva a făcut o remarcă obraznică: — Păi. nu prea poţi să-i dai tipei un Le! Oamenii au pufnit în râs..trebuie să schimbăm. înainte de naşterea mea. întunecată şi minunată. efortul din umeri. Dar bătrânii ştiu bine cum să ignore asemenea impoliteţi. Mai degrabă i-aş permite unui câine cu faţa îngustă. decât unui copil mut. Dar de la întoarcerea lui datează disputele calme care i-au unit pe La Dire şi Lo Hawk mai repede decât iubirea. cu răutate. încă se mai juca cu pietricelele. Ea a părăsit satul şi a revenit peste o săptămână — împreună cu Lo Hawk. s-a năpustit prin aer. şi mai târziu. În tot cazul. Ambii pumni îi erau încleştaţi în poală. Când sau împlinit şapte ani de când lipsea. dacă nu în vorbe. Piatra s-a ridicat pur şi simplu din noroi. toţi ignoră un Le.. Lo Hawk s-a supărat pe viaţa din sat şi a plecat. Se zicea că nu se schimbase prea mult. La Dire. Mai târziu s-a auzit că ar fi părăsit satelitul jovian pentru a naviga pe o mare fumegoasă într-o lume unde trei sori îi proiectau umbra pe puntea unei nave mai mari decât întregul nostru sat. că o asemenea nevoie dispăruse. Lo Hawk se dădea bătut. De asemenea. a greşit ţinta şi s-a pierdut prin frunzişul de jos. el a fost de neînduplecat: — Comunicarea este vitală. ridicânduse în picioare. câte bătălii au văzut tinereţile mele! Când ne-am luptat cu păianjenii gigantici. dacă vrem să a-jungem vreodată fiinţe umane. era suficient de înţelept ca să admită în faptă.. Da. care vine din dealuri şi poate bolborosi patruzeci . . pentru că deja ştia cum s-o facă. Iar. nu-şi folosise mâinile sau picioarele. — . Toţi au scârţâit şi au oftat. Chiar şi la opt ani era sensibilă. puteam răcni ordine. Zvonurile spuneau că s-ar fi dus pe un satelit al lui Jupiter. iar eu am fost singurul care a văzut. am început pentru prima oară să pricep de ce nu vorbea: a luat o piatră şi a zvârlit-o. de mare cultură şi spirit. Către apusul Lunii. şopti planuri în penumbra grotelor — izvoare. Privind-o în licăririle focului (aveam şi eu opt ani). Ah. aşa că nimeni nu l-a întrebat unde fusese. striga avertismente. felul în care i s-au încordat degetele de la picioare — stătea cu picioarele încrucişate — când a aruncat-o. deoarece La Dire era o femeie cu lecturi vaste. când cineva a propus o amânare. ca să extragă un metal ce se răsucea în filoane albastre prin stâncă.. Înţelegeţi. Oricum. Lo Hawk. se pare că La Dire a hotărât că sosise timpul să se întoarcă. A ratat lovitura. Friza. nu s-a rezolvat niciodată.cincizeci din cuvintele noastre ca să-şi exprime dorinţele. umbla vestea că a fost văzut tăindu-şi cărare printr-o substanţă ce se topea în aburi otrăvitori undeva atât de departe încât nu se zărea nici o stea de-a lungul nopţilor care ţineau tot anul. Lo Hawk fusese un bun vânător în tinereţea sa şi un bun războinic de câte ori a fost nevoie. Se povesteşte că demult.Asta era controversa lor de când îi ştiam.trebuie să conservăm. Dar eu am văzut: ea o aruncase. spre capul tipului care făcuse remarca despre „Le". De obicei. Dar de data asta. am câştigat acele bătălii fiindcă puteam vorbi unul cu altul. afacerea. oamenii băteau câmpii. sau când valul de licheni a năvălit din junglă. — .

De ce nu-ţi găseşti altceva de făcut? — Mie-mi place să vin aici. virtuos şi fericit. în timp ce noi treceam pe sub pietrele care stau să pice din Rialto. Cred că a făcut-o în acelaşi fel în care a azvârlit piatra.Cântecele lui Maldoror) Prologul: de ce nu mai paştem capre Easy. cu Easy. Am stat la poalele stâlpului cel mai apropiat de turn şi am făcut însemnări despre tânjirile lui Lobey. pe sub felinare şi frânghii de rufe. Într-o zi. ori cu care râzi. ori un liliac condor. . trecând peste petele de benzină.De o săptămână în fiecare noapte am zăbovit pe dalele cheiului. în noaptea asta. fiecare se potriveşte. Sau cloşca ieruncă. Şi era eliberată când stătea în braţele mele râzând — singurul sunet pe care îl scotea. M-am întors brusc. Ea se întorcea pe o stâncă să mă privească. voi stabili cum Maldoror a fost virtuos în timpul primilor săi ani. iar frunzele tremurau împrejurul chipului ei. stai acasă. Friza a început să intre în joc. Sau venea grăbită spre mine printre pietre. dar deocamdată nu pricep cum anume. De-a lungul vertebrelor. nu mai trebuie să vii în dimineaţa asta. urmărind un şobolan cafeniu. bine. ori faci dragoste. Toate acestea le-am făcut cu Friza. Am trecut peste podurile mici către Crand Canal şi am luat un Vaporetto înapoi la Ferovia. când m-am întors în marele trapezoid al Piazzei. palatele păreau că se aglomerează iar lumina fragilă se sparge peste port în toamna caldă. octombrie 1965) În câteva cuvinte. dacă tu zici aşa. alergând şi sărind cu Micul Jon într-un dans dublu pe cântecul său şi pe muzica mea. sau să Lo cu cineva cu care paşti capre. care-şi adusese copilaşii să-i vedem. Le-am urmărit. între umbletul graţios şi umbra ei pe bolovani se afla întreaga mişcare suspendată şi reală. Mi-a adus lucruri minunate. Mai târziu a devenit conştient că se născuse rău. aici nu-i destul de lucru pentru toţi. ţinându-mă de mână — cine a mai auzit să La. Lucrurile minunate erau precum stqlul de şoimi albinoşi care plutea către pajişte. — Micule Jon. Şi m-a ferit de cele periculoase. Aşa că Easy.. luându-se la trântă. Friza şi cu mine am plecat cu caprele. — Easy. — E-n regulă. în joacă. în stânga.. ceaţa ascundea vârfurile catargelor ce purtau steaguri roşii. Odată m-am oprit pe un pod pentru a privi micul canal cum se scurge printre zidurile apropiate. lucrurile urâte şi periculoase nu se mai întâmplă. cu aventura lui Lobey. Lobey. auzind un ţipăt: o jumătate de duzină de pisici mi-au trecut printre picioare şi au dispărut in trombă. mi-am dat seama că. Ciudată fatalitate! (Isidore Ducasse (Conte de Lautreamont) . Lobey. Orion călărea apa. şi plimbându-se cu mine pe pajiştea plină de mure. Pe când pluteam sub arcul din lemn negru al Ponti Academia. până când o şalupă de pe un canal învecinat a trimis unde largi.Veneţia. pur şi simplu. — Ei. Luminile de pe ţărm tremurau în canal. nici un leu. nervii mi s-au înfiorat. Mai târziu am părăsit auriul şi indigo-ul în descompunere al Basilicii şi am bântuit prin aleile lăturalnice ale oraşului până după miezul nopţii. s-a pornit vântul. copiii nu se mai pierdeau şi se fereau de stânci. încercam să asimilez florile şi animalele rele. M-am uitat înapoi spre apă: şase flori — trandafiri — pluteau din spatele podului. iubindu-l pe buzele ei. Micul Jon şi cu mine. Caprele stăteau împreună. LE devine ciudat. brună şi ambiguă. clipocind de maluri. (Jurnalul scriitorului .

Avem nevoie de tine. dezorientat.— Friza şi cu mine putem avea grijă de turmă. — Eu îmi ascut mintea. n-am fost în stare să-i suport maniera arhaică. Totuşi. cu trupul moale în braţe.ignorându-mă vreme de-o oră. Mai târziu. Dacă existau şerpi veninoşi. s-a simţit ruşinat. să sar eu aşa la Easy.. Era bun şi minunat. Am purtat-o înapoi în sat. a venit Micul Jon.. îmi ascuţeam lama. Nu-s mulţi. Odată Easy a venit să-mi vorbească: — Hei.El părea uimit. şi nu s-a mai întors. nu? Lobey.apoi s-a îndepărtat cu stângăcie. Caprele au început să behăie. ajută-ne la capre.. A venit şi s-a aşezat să citească o carte. când a venit La Dire a fost diferit. Ceea ce nu-i un subiect de glumă cu Lo Hawk.S-a retras. Atunci am început. — Probabil ceea ce faci şi tu. bietul Lobey. niciodată încolăcindu-se. continuând să mă domine cu aproape jumătate de metru. — Adică? Părea serioasă. Pe când caprele behăiau. Lobey. şi foarte înţeleaptă.. Precum am zis. A venit şi Lo Hawk: — Hai să vânăm. ah! ce de muzică am cântat. pufnind. S-a învârtit vreun minut. Ne ajuţi să-i căutăm pe cei doi copii care lipsesc? — Pleacă. Cum a. — Îmi ascut sabia. ce Dumnezeu. Până când i-a venit o idee.. uimit de disperarea mea. a dat din cap semnificativ. Se ascunsese într-un crâng de sălcii leneşe. Pur şi simplu. — Bietul Lobey. îmi rodeam unghiile. apoi şi-a trecut degetele păroase pe gâtul meu. cu flori pe care nu le mai ţin minte înapoia povârnişurilor când alergam. Imaginaţivă. a trebuit să se ducă după un tufiş. — Dar nu mă de. gândindu-se ce să zică. Oh. Lo Lobey. — De ce nu-mi spui tu? Am revenit la macetă.. ea e foarte învăţată. — Lobey. nu! Aşa că Easy şi Micul Jon au preluat iarăşi turma. A fost zărit un taur la vreo doi kilometri spre sud. Câmpul şi turma ne-au rămas numai Frizei şi mie. dar neai fi de folos. se transformaseră în panglici de purpură. Easy... Îmi amintesc faţa lui La Dire când am intrat în piaţă. — Hă? . Şi. S-a aşezat pe vine. cu faţa în noroi.Până m-a înnebunit. Eu mergeam şi şedeam la intrarea grotei-izvor.S-au întors leii. — Mă simt mai degrabă non-funcţional astăzi. am spus. iar Friza a ţipat. — Cară-te. Am găsit-o sub copac. Se zice că are coarne cât braţul tău. Ceva a ucis-o. de cealaltă parte a stâncii. Acela a fost singurul sunet pe care l-am auzit de la ea în afara râsului. A mai mormăit ceva şi eu am luat o piatră cu piciorul şi am cumpănit-o. mă culcam şi mă gândeam singur pe piatra cea lată. Trebuie făcut ceva care le cere un tăiş la amândouă. pajiştea s-a spart în bucăţi sub zgomotul lor iritat. Eram tăcut. iar eu o căutam şi o strigam şi zâmbeam. Totuşi a plecat. — Ce faci aici? am întrebat-o în cele din urmă. Tu ai nevoie de noi. copacii aceia care se apleacă mai jos decât plânsul.

m-am încolăcit în jurul strălucitoarei şi primejdioasei lungimi. şi-atunci La Dire a tremurat cu lacrimi în ochi. — Cum a putut pătrunde în marele rock şi mare roll? Acolo e vorba de moarte şi viaţă. deşi ea se purta drăgăstos. Maureen. o sincopă înainte ca viaţa să se reia. El s-a dus cântând. Însă detaliile diferă. El şi-a pierdut iubita — în versiunea respectivă. a minţit. La Dire mi-a frecat umărul. Mi-am pus fruntea pe piatră şi am urlat. era cel mai mare cântăreţ. nu s-ar fi întors fără ea. Am plâns. m-a surprins. Orice moarte este ritm oprit. Ştiu că o vroia înapoi. pentru că. În povestea cea veche. El era singurul Beatles care nu cânta. deschizându-mă cu delicateţe şi cu cuvinte: — Hai să vorbim despre mitologie. iar interesul tinerilor pentru citit scade vertiginos. plângând tăcut întors spre golul din mine. Ara privit chipul bătrân al lui La Dire apoi mi-am întors capul spre copaci. dar el şi ceilalţi Beatlesi s-au întors.. — A adus-o înapoi? — Nu. se numea Euridice — iar ea a plecat direct în marele rock şi marele roll. — Da. acest mit este versiunea unei istorii mult mai vechi care nu e atât de bine cunoscută. cu picioarele şi mâinile frângându-se. A închis cartea.. Mi-a întins mânerul. aşa susţin formele vechi ale legendei. frământându-mi picioarele şi mâinile. a minţit despre drumul la marele rock şi marele roll. iar nu cel care tace. Numai că era altfel. Iraţionalul constituie o problemă la fel de grea. cu marele rock şi marele rolli. După atâta vreme. Şi el a fost sfâşiat de fete în delir. a zis La Dire. unde Orfeu a trebuit să intre ca s-o aducă înapoi. Sau mai bine ascultă. Mi-a ridicat maceta. până la urmă laolaltă. A fost foarte greu să ne asumăm raţionalitatea acestei lumi. Atunci. Nu s-a dus de-adevăratelea. Lobey. pe măsură ce o versiune înlocuieşte alta. Îţi aduci aminte de legenda Beatles-ilor? Îţi aminteşti cum Ringo şi-a părăsit iubita. Nu ca ale Micului Jon. — Viaţa este ritm. Mi-am pus capul în poala lui La Dire. ca Easy. Mi-am dus lama la buze. Ringo era numit Orfeu. numai că suna altfel. am rostit.— Acesta e un mod nearticulat de a întreba despre ce-i vorba? — Hă? am zis iarăşi. — A fost acolo. Cântă ceva. altfel. — O vroia înapoi. Apoi ma mângâiat pe păr. m-am răsucit întorcându-mă pe spate. el şi ceilalţi Beatlesi au fost sfârtecaţi de fete în delir. Au mai rămas doar câteva versiuni scrise. Fă muzică. Pe când îmi recăpătam calmul i-am simţit deopotrivă compasiunea şi stânjeneala. Ea a continuat: Ei bine. Dar dacă s-ar fi dus undeva unde ar fi existat o şansă cât de mică s-o recapete. şi am lins . După noaptea unei zile grele. De-asta ştiu că trebuie să fi minţit. Stăteam întins pe-o parte. — Lo Lobey. am deschis gura. În mituri. Am privit-o din nou. a spus ea.ca şi Lo Hawk. în această versiune. şoldul diform. a spus ea în vreme ce mă ridicam. Nu există discuri pe 45 sau 44 de turaţii din vremea acelei istorii mai vechi. Ce e? — Să ucidem ceea ce a ucis-o pe Friza. — Poate. Probabil că s-a ascuns în pădure câtva timp şi a inventat o poveste atunci când s-a întors. — Ne ajuţi? M-am aplecat înainte. lucrurile se transformă mereu în opusul lor. Adică.

iar mai de departe era numai însufleţirea muşchilor degetelor de la mâini şi de la picioare care începuseră să se convulsioneze pentru dansul mai rapid.. striga La Dire. O chestie albă (îmi aminteşte de femeia care a fost mama lui Easy şi 1-a lepădat înainte să moară) sa târât pânâ la gardul electrificat ca să-şi lase balele. alunecând printre venele încordate ale gâtului. am închis ochii. m-am întors şi am fugit de la gura peşterii. Apoi..sunetele. frunzele şi izvorul. să-l călăresc!" (Aloysius Bertrand . Le Dorik va veni după tine. Asta înseamnă numai degetele de la mâini.. Lobey! Aplauda fără încetare. iar răsuflarea o purta în cuţit. — Le Dorik? — Du-te.Reclamă) . cu cap de om. în preajma kuştii. am clătinat din cap. Înfricoşat. pândeam. cântă. Notele ieşeau. o sincopă înainte ca ritmul să reînceapă. „Unde îţi este sufletul. dar se forma în golul limbii mele. cântă Lo Orfeu al meu. Pieptul îmi lucea. Gram după gram. bătând ritmuri încrucişate cu degetele de la picioare şi călcâie. cu lama macetei în sus ca să înţep soarele. simţind fiecare notă în patrulaterul omoplaţilor şi feselor apăsate de stâncă. lăsându-mi in poală — oh.Piticul) TRĂIEŞTE! Eşti în generaţia PEPSI! (Slogan publicitar . ca s-o pot stăpâni. Bucură-te înainte de a-ţi începe călătoria. zâmbind: — Acum ai jelit aşa cum trebuie. Odată cu respiraţia şi bătaia inimii. urmând doar măsura respiraţiei mele. Praful de pe picioare devenise noroi. burta se contracta. ascuns. paşte capre. Muzica râdea. Încet. mai apropiat al bătăilor mii. — Bate. cred. vânează. Lo Ringo al meu. Am privit în jos. Probabil va muri . mai încet. Oh. în timp ce sudoarea îmi tremura pe ceafă şi-mi picura între omoplaţi. cocoşat. oroare — un monstruos maimuţoi diform. când singurul sunet rămas a fost propria-mi respiraţie. În curând. — Bate toba. îmi legănam şoldurile. iar La Dire râdea şi ea pentru (mine văzându-mă cum cânt. Le Dorik.Dorik! O oră mai târziu. — Bate toba! Am deschis ochii suficient de mult pentru a zări cum o zbugheşte păianjenul vampir. cu altă sudoare scurgându-mi-se şiroaie după urechi. Lobey! M-am zguduit pe picioare şi am început să lovesc cu tălpile în stâncă. imobil de la mijloc în sus. Bate toba. apoi am şfichiuit-o cu o octavă mai sus. ea a încuviinţat din cap. scoţând un ritm de dans. — Acum eşti aproape gata să faci ceea ce trebuie făcut. în vreme ce eu. nu se afla prin preajmă. Le. Boccetul a început să tremure. Du-te. când erai copil. se relaxa şi iar se contracta. Eu nu vroiam. Lobey! Am lăsat melodia să se iuţească. triluri şi iodlere. Orice sunet din mine a îngheţat. — Lobey. Deodată mica bestie rătăcitoare a dispărut.. băteai piatra cu picioarele. Paznicul kuştii.

doftoricind unde leacurile mai puteau fi de folos. Pielea mea este groasă şi tare. fusese Lo Griga până la şaisprezece ani. Lo Hawk şi-a ridicat ochii de la arbaleta pe care-o încorda. — Ceea ce a omorât-o pe Friza era non-funcţional. dar erau oameni. — N-am văzut nimic. Multora dintre cei pe care-i numim azi Lo şi La nu li s-ar fi permis să trăiască. am zis. Ea ce bănuieşte? Un şoim albinos ţâşni dintr-un copac şi se îndepărtă rotindu-se. verifică restul. ca să le controleze capsele. Ne-am întors de la râu. putea să mute animalele oriunde dorea. Dar nu e pentru prima oară când m-am întrebat cum s-ar simţi cineva să păzească asemenea oameni la fel ca Le Dorik? M-am întors în sat. tinere Lo. sau oriunde doream eu. ucigând dacă cineva nu mai putea fi tratat. băiete. Am încercat marginea cartuşului cu vârful cuţitului. Da. Nu i-ai văzut niciodată târâţi din junglă când puţini reuşeau să supravieţuiască: N-ai văzut felul barbar în care acţionau indivizi complet standard. — Hai să mergem. Rugii de mure zgâriau carâmbii lui Lo Hawk. Aluviunile colorau apa în galben. — Prostii. erau oameni. Era bun. — Friza a fost funcţională. pieptănându-le de pe mal. Nici Easy. Am văzut. la fel ca pentru unii cetăţeni titraţi. La Dire doar bănuieşte. păşind prin noroi. Lo Hawk s-a lăsat pe vine ca să examineze o buturugă zgâriată: urme de colţi. ia mâncat minţile din cap şi hohotele de râs au început să i se reverse dintre buze şi gingii. a comentat Lo Hawk. Dar ceva — nimeni n-a ştiut dacă era genetic sau nu.Putea să mişte animalele. — Fără nici un gest sau cuvânt. punând mâncare. el a terminat de încordat arbaleta.Putea să îndepărteze lucrurile primejdioase şi să le apropie pe cele minunate.curând. a intrat şi a luat încă una pentru mine. A fost! — Vorbeşte mai încet. — Nu. am spus. Aşezase cartuşele pe pământ în faţa uşii. — Ai ascultat tâmpeniile lui La Dire. — Ce mai faqi. Curentul era puternic şi repede. ceva din ea care era non-funcţional. apoi am coborât de-a lungul râului. Nu purtau nici un titlu de puritate. fără să-l văd. am continuat mai potolit. dacă s-ar fi născut cu cincizeci de ani mai devreme. — Putea pune animale să facă tot ceea ce dorea. Am auzit râsul lui Griga. Lo Lobely? Am apucat un cartuş cu piciorul şi l-am studiat. aşa cum a făcut cu . îndoind ferigile şi ierburile lungi. Atât de multă tristeţe şi groază se închideau acolo. era greu să-ţi aminteşti că sunt oameni. Ai văzut. Eu nu am nevoie de încălţări. — Mai întâi. Am ţinut-o de-a lungul malului umed cale de vreo trei kilometri. Le Dorik era probabil înăuntru acum. — Nu ştii ce li se făcea când eram eu copil. am rostit. — Tu ai fost acolo. sau Micul Jon nu au nevoie. Fii bucuros ca tu eşti fiul unor timpuri mai civilizate. Chiar şi Lo Hawk s-ar ofensa pentru o glumă pe seama celor din kuşcă. Şi-a pierdut Lo-ul şi a fost băgat în kuşcă. Nici Friza nu avusese nevoie de încălţări. — Ţinea turma laolaltă. cu raţiunea zdruncinată de spaimă. — Ai prins taurul ăla? — Nu. Cât timp am făcut-o. — Ce a ucis-o pe Friza? l-am întrebat într-un târziu.

— Lo Hawk. — Ai grijă. pe când ne apropiam de luminiş. — Numai că nu s-a putut păzi pe ea însăşi. Lobey! Acolo. O suprafaţă de un metru pătrat din fundaţie fusese înfundată.Acolo! Lovea şi bătea cu piciorul în stânci..Taurul a apărut şi. te rog. zăcea pe cărare chiar în faţa noastră... A pornit mai departe.. şi gata. — Acolo unde? a întrebat Lo Hawk. — Hei.De casa veche lângă locul unde tavanul pivniţei cade. Bucăţi din acoperişul de paie erau azvârlite ca nişte coji prin ogradă. Apoi l-am văzut adunându-şi gândurile. a spus Lo Hawk.. — Care piatră? — Piatra pe care a ridicat-o şi-a aruncat-o.. Păzea turma. unde petalele şi frunzele fuseseră strivite într-o mandală! întunecată în nămol. Frunzele s-au dat la o parte şi au apărut brusc tripleţii Bloi. Hawk şi-a legănat arbaleta. Apoi pe trei tonuri diferite s-a auzit: — Yaaaaaa. ne mutasem aici în vechea casă acoperită cu paie care fusese atât de tihnită. — Unde s-a întâmplat toată povestea asta? S-au întors tustrei şi au arătat printre copacii pădurii. în timp ce eu cugetam. şi doar una din cele patru grinzi de susţinere mai stătea în picioare.Câţiva copaci fuseseră . — Care piatră. Apoi s-au dus. — .A călcat pe casa veche care... Cât de mare era? Clipea mut.. când. ruptă la un capăt. Asta am primit-o de la cel aflat lângă şoldul meu.. Unul din ei a sărit la mine şi am avut braţele pline cu un puşti de zece ani. Ştiţi din care. — N-are nimic. — . cu părul roşu. nu? M-am oprit lângă urma unei copite despicate... vrând să scăpăm de sat. În consens mutual. pe Lo Hawk şi pădurea.. a rostit. Am continuat tăcuţi printre lăstarii şoptitori. M-au privit pe mine. am spus. — Voi. întoarceţi-vă în sat. — . am rostit cu înţelepciune... isteric. O scândură... .. ai grijă.. Lo Hawk a încercat să spună ceva. Duceţi-vă. evitând un cot. am conchis. Ce s-a întâmplat? — Acolo aproape de. nu-i aşa? Ar fi putut s-o păzească..piatra. Carol plantase câteva flori în această grădină. am spus şi l-am lăsat jos pe Bloi-3. — Staţi aşa. Cu mult timp în urmă. — Ia spune-mi! l-am prins pe Bloi-2 de umăr.... băieţi. Pe pământ se aflau împrăştiate o mulţime de alte scânduri sfărâmate. chiar şi fără mine. — Noi ne jucam înăuntru. am adăugat. Piciorul mi se potrivea cu uşurinţă în amprentă. — E-n regulă. ea plantase gardul viu cu flori portocalii pufoase. ne-am întors dinspre râu prin golul din frunziş pe unde se rostogoliseră copiii. — Şi era funcţională. Am păşit peste ea şi printre ramurile de sumac.. — Şi era îngrozitor de mare şi a călcat. Lobey? Aşa că i-am spus povestea.

în coasta muntelui. în care aproape am picat. totul se îndoise în afară. să ajungă foarte departe. Mam uitat iarăşi la semnele distrugerii. un sunet nemuzical cu o tonalitate metalică. şi pas. Hawk s-a îndreptat în pas de pândă către locul unde vegetaţia se îndoise. Apoi şi-a scuturat capul. Făcusem zece paşi prin pădure când am auzit şapte copaci prăbuşindu-se undeva: trei — pauză — apoi încă patru. Nu poate să fi plecat demult dacă tocmai a speriat copiii. alergând să răpună fiara. — Trebuie să fie enorm. Apoi un răget. pe umărul meu.. privi spre noi cu un ochi injectat. A apărut dintr-un salt. —De fapt nu eşti chiar atât de nonşalant. am spus. Învârtindu-şi coapsa pe un picior anterior.dezrădăcinaţi. s-a dat înapoi şi a ţâşnit îndepărtându-se. Tufişurile. acolo. Hawk a tras cu arbaleta. Ne-am căţărat printr-un clivaj de stâncă veşnic spartă (fusese spartă şi ultima dată când venisem să hoinăresc pe-aici printre copaci într-o după-amiază plină de stropi de soare şi adieri de vânt cu mâna Frizei într-a mea. Era intrarea . dacă este atât de mare poate. — Bineînţeles. umede. pe obrazul meu). — Ai mai vânat cu mine. scoarţa copacului de care mă izbisem îmi mesteca spinarea. Unele lucruri sunt atât de mici încât nu le observi. ramuri şi bucăţi de frunze. Am sărit pe o porţiune de cărămidă brăzdată de muşchi. Era o gaură în pământ.. Apoi în copacii din stânga. pe colo.nu-i aşa? am întrebat. Era foarte nobil. ci zgomot. probabil. viţele şi frunzele fuseseră călcate spre înăuntru. şi răsuflare. căprui. am adăugat. Iar eu l-am urmat pe bătrânul acela nebun. — Aşa e. periculoase. Globul lui ocular trebuie să fi fost cât capul meu. nici turbare nici patos. s-a încordat cu pumnii înfipţi în pământ — erau mâini cu degete păroase şi cornoase de grosimea braţului meu acolo unde ar fi trebuit să aibă copitele anterioare — a mugit.care prindea ecou în vreme ce frunzele se clătinau sub adierea unui vânt lin.. mi-a azvârlit Hawk. foarte repede. care pava pădurea pe ici.. legănându-şi cu nonşalanţă arbaleta. Pas. Nările negre. scoteau aburi. tocmai aici şi unul posterior. Am alergat înainte şi. Săgeata a fâlfâit ca un ac curajos între blănile de pe flancul său. cu colţurile aidoma unei scoici. Alţi trei copaci. şi acel salt ne-a împroşcat cu umbră.un sunet lung. Era uşor să vezi din ce parte intrase în luminiş. tocmai la dracu. Lo Hawk pătrunse în poieniţă. am pornit iarăşi prin poienile reci. Pe-acolo pe unde plecase. Lo Hawk mi-a aruncat o căutătură plină de ace şi zgârcituri. — Vino. Se năpustea. Când mi-am revenit. Altele sunt atât de mari încât te izbeşti de ele înainte de a şti ce sunt. M-am repezit după el. Alţii fuseseră rupţi la o înălţime mai mare decât a mea. scăpat din plămâni mai mari decât toate foalele unei topitorii. rupând crengi. Sub verde şi argintiu. fugind în direcţia în care galopase taurul cu mâini de om.

Asta e una din cele mai mari arteriole.. M-a strâns iarăşi de încheietura mâinii. Semăna cu un gândac lovit.. Fiara îl plesnise cu palma uşor curbată. i-am auzit vocea răguşită în timpul unei pauze între urlete. — Hai. trebuie să şopteşti. chiar dacă ghearele erau. suferiseră mai mult din pricina comprimării aerului decât a loviturii propriu-zise. Nu putea să mai audă din pricina urletului din puţ. — Se zice că unele tunele sunt înalte de treizeci de metri. Mâna a mai plesnit de câteva ori (Buum-Buum! Buum!). Acum se uita la noi. şi din fericire cele mai importante părţi ale sale.neregulată a unei grote. — Hawk! Eşti cumva. scoţând o limbă ca o pânză roşie acoperită cu spume.. — Tunelul ăsta nu dă în grota-izvor? am şoptit. El s-a agăţat de buza intrării cu degetele unei mâini — am văzut strungi negre sfărâmându-se în jurul acelor unghii — şi cu un braţ. — Trebuie să stăm. Dinaintea unui lucru atât de mare.. au apărut capul cu coarne şi umerii. şi chestia aia este mult mai mare decât ne-am imaginat noi. delimitându-i forma cu răgetul său. dar asta abia mai târziu). Când ecoul a pierit. Din spate l-am auzit pe Hawk strigând (alerg mai repede ca el). — Mai poate să iasă? O întrebare prostească. Lo Hawk se aruncase jos. Acolo intrarea fusese tăiată în pantă. dar am zbughit-o în spate. . Probabil că a suferit o mutaţie din cauza radiaţiei din nivelurile inferioare ale grotei. clătina din cap.. la cinci metri mai jos. copaci şi cărămidă. jos. Hawk a sărit îndărăt. pândind. Lo Hawk a aprobat din cap. — Crezi că o să iasă şi o să facă rău satului? Deocamdată nu s-a prea îndepărtat de grotă.. jos. încă. Lo Hawk nu murise (a doua zi au descoperit că-şi rupsese o coastă. Hawk! Gluma-i glumă. Lobey. Poţi să mergi? Trebuie să plecăm de aici. aşteaptă. nu.. Trebuie să-l omoram. Nu ne-a ajuns. De cealaltă parte a găurii. — Grăbeşte-te. trăgând o mulţime de pietre şi tufişuri şi trei copăcei. L-am prins de umeri tocmai când începuse să-şi recapete respiraţia. Apoi s-a ridicat pe picioarele dinapoi. Nici măcar nam ştiut că se afla acolo până ce n-a răsunat din ea urletul. agitându-şi ochii şi pumnii păroşi. Mam întors ca să văd mâna aceea ridicându-se deasupra lui! A fost complet mototolit la pământ. Taurul a răcnit pe neaşteptate din deschiderea dintre stânci. Când am ajuns acolo. învârtindu-se în a-dâncuri. — Hai să plecăm de-aici! şi am început să-l târăsc către copaci. Semăna cu un copil bolnav. precum capul. S-a sculat totuşi în capul oaselor clipind din ochi. A mugit o dată. Dedesubt am văzut sclipirile razelor pe piele. apoi ghearele au alunecat.. Pe când îl sprijineam de un pom. Braţul plesnea de jur-împrejur pământul. dar eşti rănit. A început să se ghemuiască. El o urcase. Apoi a sărit la noi peste gaură. Hawk. m-a prins de încheietura mâinii. căutând ceva de care să se ţină. Uite. o să te car. jos. Sângele a început să i se prelingă din nas. Altele numai de trei metri. foarte bolnav. ne-am furişat pe buza fărâmiţată şi am privit înăuntru. — . — Nu! Răsuflarea care-i fusese stoarsă îi revenea treptat. largă de vreo douăzeci de metri.

agăţându-mă. Eu sunt vânător. Şi cât de surprins eram că încă din copilărie îl înconjurasem pe Lo Hawk cu atâta teamă şi respect. dar putea ajunge până la cele mai adânci nivele ale grotei-izvor.. Lobey. — Cum? am întrebat.. A tuşit şi apoi spuse: Asta n-are nici o legătură. printr-o baltă (mâna mea bălă-cindu-se prin întuneric). debusolarea şi plictiseala curată. — Ce trebuie să fac? Răcnetul taurului a tunat din acoperişul surpat al grotei-izvor. — Şi trebuie să te învăţ să vânezi. înregistrându-i toate colţurile. şi să vânezi bine. Mi-am împins arbaleta în sus pe braţ şi mi-am aranjat mânerul ma-cetei la şold. copitele tropăiau pe piatră. Trebuie să înveţi să vânezi.— Asta. Dar. — Dar. am cotit la stânga pe sub boltă. decizia şi acţiunea. — E vorba despre altceva. al cărui curcubeu se pierdea sub umbra mea. La Dire ştie. în sus pe tunel. — Lobey! Vocea i se cuibărise înceată şi fermă în gâtlej. A dat din umeri. ori buza unei gropi adâncă de câţiva centimetri. . Am ajuns la o bifurcaţie. buza era ascuţită şi peretele abrupt. Ia-ţi maceta şi arbaleta şi intră în peşteră. făcând muşchiul să strălucească: Mi-am luat mâna de pe stânca umedă şi am păşit peste un pârâiaş uleios. Am înaintat.. Soarele lovea peretele de vizavi. — Numai că mi se pare că va trebui să înveţi de unul singur. ici-colo luminând pe podea o creangă cu frunze ţepene. Precum: curajul este o mare tâmpenie. pentru numele. — Ce? — La Dire spune că trebuie să fii gata pentru călătorie. Apoi s-au oprit. m-am împiedicat şi m-am rostogolit pe câteva trepte mici. cu genunchii şi palmele pe pietriş. vârsta.. Du-te! Am stat şi m-am gândit la o droaie de lucruri.. În plafonul înalt. siguranţa şi durerea de pe faţă.. Fire de praf se învolburau în razele piezişe unde căzusem. unde existau terase naturale de rădăcini.. precum spaima. apoi peste nişte frunze uscate (îşi urlau propriul lor urlet sub mine). — Uite ce-i. Lobey. şi după vreo trei metri parcurşi în beznă. pământ şi zidărie. Apoi i-am aruncat o privire. De asemenea. De partea aceasta. Ne-am deplasat către latura lăsată. existau multe crăpături.. câte lucruri meschine pot însoţi vigoarea.. — Nu! — Fă-o pentru Friza. — Du-te acolo. Vânează fiara şi ucide-o. Dacă eşti pe cale să faci ceva prostesc — o facem cu toţii — mai bine să fie un lucru curajos şi nebunesc. — Sunt mai bătrân decât tine şi ştiu mai multe despre povestea asta. A încercat să se desprindă de trunchi. Am înconjurat râpa şi am coborât. metri. — O. — Şi eu sunt pentru încercarea bărbăţiei şi tot tacâmul. şi am aterizat la capăt sub un snop de raze. Fiara a mai răcnit o dată. aflate la mii de metri dedesubt. Tropăit! Tropăit! Am sărit în picioare şi m-am îndepărtat de lumina denunţătoare. Undeva.. L-am bătut pe Lo Hawk pe umăr şi am plecat spre puţ.

iar scânteile i-au luminat ochii sângerânzi şi nările lucioase. După aceea a căzut din nou către locul unde eram acum. Pietre. Am simţit piatră sub tălpi. Piciorul său a izbit la un metru de piciorul meu. M-a azvârlit vreo şapte metri. apoi pe pământ. Mâna i se ridică între ochi şi mine. După o sută de metri. Dar zgomotul se îndepărta. pot bate un cui cu pumnul. Şi el răcnea. iar eu m-am izbit de perete şi m-am rostogolit pe jos.. M-am rostogolit înapoi. fluierul era plin cu sângele său. pune-l jos. împungând cu coarnele tavanul de unde cădeau o mulţime de lucruri. Palma sa — de data asta întinsă. Mai degrabă: ridică un picior. Era numai cu treizeci de metri înaintea mea. sau tauri.cu mâl fluorescent. luminându-l până la jumătate. am văzut deodată altă lumină deoarece ceva foarte mare a acoperit-o brusc. Clac! Clac! Clac! Un fornăit. Iar pentru câteva clipe. Umărul lui stâng a lovit peretele din stânga. Din nou scântei. Am înghiţit toate lucrurile amare care mi se ridicaseră în gât şi mam dezlipit de perete. pe măsură ce panta sporea până când lumina spumegândă s-a luat la întrecere cu mine în stânga. întunericul s-a umplut cu toamnă.. înfipt în palma lui. Trei paşi puteau să-l ducă foarte departe. Am ajuns la colţ şi l-am ocolit. M-a smucit de pe podea. Am pornit într-acolo. M-am lăsat pe spate. printr-un tunel în pantă atât de scund încât din apropiere i-am auzit coarnele zgârâind plafonul. apleacă-te înainte. Firicelul de apă se preschimbă în pârâu. S-a clătinat. Apoi a desceperit-o. Mi-a mugit drept în faţă. Se zvârcoleau cu şerpişori de foc. Hawk — a răsunat pe placa de metal unde stătusem. apucându-mi maceta. cu mânerul armei proptit în podea şi vârful aţintit în sus. când dădu un colţ. Am trecut de câteva frunze. fiindcă jumătate de duzină de scântei portocalii au ţâşnit din locul unde păşise. Sunetele veneau din dreapta. pe care copitele sale le aprinseseră. şi am fost zgâlţâit în toate părţile (ţinându-mă de macetă cu mâinile şi picioarele şi ţipând la nesfârşit. A merge către acel sunet — tăcuse acum şi aştepta — nu mai însemna a merge în vreo direcţie. iar umbra lui tremurândă se . pojghiţe şi licheni bătrâni cădeau zornăind pe umerii săi mătăhăloşi. Din fericire. O dată copitele sale au traversat pesemne o placă metalică din pardoseală. Rigola de pe marginea tunelului acoperise piatra.Stomacul meu era ca o pungă de apă clipocind deasupra intestinelor. Cu un mers grăbit ce s-a transformat într-o fugă uşoară. purtate aici de cine ştie ce vânt. l-am urmărit sub bolţile ruinate. Bravo! Acum. ridică-l pe celălalt. Umărul lui drept a lovit peretele din dreapta. Foarte puţini oameni. apoj coborî. lucind în jurul picioarelor mele. îngropându-mi faţa în nămol şi rădăcini. O mulţime de clacuri! M-am aruncat la perete. Lama a ieşit. apoi metal neted şi rece. apleacăte înainte.

Încăperea era rotundă cu diametrul de şaptezeci-optzeci de metri. m-am relaxat. În centru se găsea o maşină. fusese vaietul fiarei. În timp ce o priveam.. Am privit în camera de dedesubt. Apoi undeva. voi spectre şi amintiri).. Panta se accentuă şi pe neaşteptate am alunecat mult şi foarte repede. Când. dar cea mai mare parte a lui căzuse de demult.! Sunetul s-a tocit înapoia pietrei. Apoi locurile care mă dureau mi-au amorţit. umerii juliţi. chicoteau încă şi flecăreau prin grota-izvor.. a început să zumzăie melancolică şi câteva şiruri de lumini s-au aprins pe un ecran. Ceea ce mă deşteptase. şi se ridicau în lespezi gri către lumina îndepărtată.. zgârâindu-mă rău. Lumină sură după grilaj. Am plonjat înăuntru şi am picat aproape un metru şi jumătate până la o podea înclinată. cu coatele usturându-mă. Lângă mine. Am plonjat în faţă. răcnetul unui taur stârni ecouri printre pietrele adâncurilor. cu vârful arbaletei neconfortabil sub umăr şi mânerul macetei înţepător între bare şi coapsă. Auzisem despre ele. existase un planşeu. în sfârşit. dar în partea mea au început să răsune pocnetele seci ale palmei sale care plesnea metodic. cenuşiul în care se transformă razele soarelui atunci când vin de după multe colţuri.. în vreme ce mi-am tras genunchii peste o mulţime de pietre. pleoapele se întredeschid lent. (Oare adormisem? Şi oare o visasem. Zăceam lângă intrarea unui alt orificiu de drenaj aidoma celui prin care sărisem. M-am ridicat. pielea zbârlită pe ghebul umerilor. s-au schimbat în altele. puţinele rămase. şi-a făcut loc în încăpere. ţmându-mă de bare. Lumină? Am clipit. Se zăreau mai multe intrări boltite spre tuneluri întunecate. Însă eu eram cu cel puţin două nivele mai jos. A venit înspre mine. pe Friza?). cu barele strâmbe. iar lama a izbit ceva care se mişca. Cu capul în jos. în zid exista un grilaj de aproape un metru înălţime. Roaaaaaa. Era un calculator din vremurile vechi (când voi stăpâneaţi Pământul. lumina mi-a umplut ochii de jos în sus ca laptele turnat în castroane. Dacă te relaxezi total şi ţii ochii închişi.proiecta imensă pe plafonul care picura. pe când continua să crească de la un pas la altul. M-am oprit brutal în nişte ţevi. m-am ridicat rapid în picioare (ceva se scrântise). Cândva la capătul acestui grilaj. . şi simţind o durere în coapsă. şi am încercat să mă uit la el. dar acesta era primul pe care-l vedeam. Am lovit puternic în sus. ori erau chiar stâncă goală. O puteam auzi râcâind peretele. Acum camera avea înălţime dublă şi gratiile se aflau la cel puţin cinci metri deasupra actualei podele. târşâindu-şi . Deasupra mea era beznă şi o mână care înhăţa şi bâjbâia prin întuneric. au rămas aşa. Probabil era un orificiu de drenaj. *** Am rămas întins acolo cu ochii închişi. Pereţii erau placaţi cu piatră. amintindu-mi acum în vreme ce imaginea pulsatoare îmi rămânea pe retine. perlat de apa care cădea din tavan..

izbindu-le de zid şi rostogolind bucăţi de pietre. M-am rostogolit din palma lui şi m-am îndepărtat. spusese Lo Hawk. M-am prins de părul de pe încheietura mâinii sale. A fornăit. şi a gemut iarăşi. cu coamele tremurând. (Nici vânatul nu-i mai breaz). Apoi s-a întins şi mi-a prins picioarele şi mijlocul în pumn. Calculatorul a fluierat câteva note dintr-o melodie străveche. Pe neaşteptate. Năpustindu-se înainte. în sus şi în jos. A prins barele în spatele cărora mă ascunsesem. am apăsat trăgaciul. N-avea nici un efect dacă nu-l loveam în ochi. M-am retras în timp ce răgetul m-a acoperit şi am închis ochii înaintea imaginii: ochiul său scurgându-se în jurul săgeţii. El a ridicat capul şi m-a pironit cu privirea. ci pur şi simplu m-a lăsat să cad.încheieturile degetelor unei mâini. clătinându-mă. El azvârli gratiile îndoite de-a curmezişul camerei. Şi-a legănat iarăşi capul. M-am întors încet. am ţintit printre gratii. cealaltă — cea pe care o rănisem de două ori — era lipită de burtă. Vânătorul poate fi o creatură destul de jalnică. Am păşit înapoi. apoi a privit împrejur şi a ştiut că eram acolo. Vânează. Nu m-a azvârlit.. împroşcându-mă cu . Săgeata a lovit şi a dispărut complet în râul orb de sânge şi limfă. Iar apoi. Am dus-o la gură şi am suflat. Iar eu voiam tare mult să nu fi fost. I-am văzut celălalt ochi înceţoşându-se ca şi cum cineva ar fi suflat peste el cu praf de var. prinzându-mă de firele de păr ca să încetinesc. iar picioarele posterioare îi ţăcăneau pe piatră. dar n-am putut să merg mai departe. Arbaleta se înălţă. Un patruped (unul cu mâini) şchiopătând pe trei picioare. Aşteptând un zid de piatră care să-mi zdrobească ţeasta. Apoi braţul a început să-i coboare. A clipit. cu mâna rănită tremurându-i convulsiv pe pântec.. S-a legănat deasupra mea. o săgeată s-a rupt pe piatră. tonul său urcând repede de la patos spre furie.. M-am lăsat pe vine în spatele grilajului şi m-am uitat în spate. am aşezat pe bâjbâite altă săgeată în canelura arbaletei. Camera se arcuia sub mine şi capul îmi era zgâlţâit de la un umăr la altul în vreme ce încercam să ţintesc cu arbaleta. se mărea şi se mărea şi se mărea întruna în rama de piatră. Mi-a dat drumul. Dosul palmei i-a lovit podeaua. departe de copita sa. adulmecând aerul pentru a mă găsi. şi am lunecat pe antebraţele sale până la îndoitura cotului. uitându-se prin cameră. O pânză de sânge îi acoperea obrazul. stânca se smulse din stâncă. Apoi nota a ţâşnit şi s-a învârtit prin încăpere. dar n-am putut întrezări nici o ieşire.. Am lăsat arbaleta şi am apucat maceta. Sângele bolborosi prin găuri. Şi nu se uita în direcţia corespunzătoare. Îmi scăpa printre degete. Metalul scrâşni pe piatră. Muşchiul răsucit din coapsă îmi pulsa. rama deveni mult mai mare decât fusese. şi a scuturat capul. iar eu m-am lăsat să alunec pe antebraţul lui către mână. un fel de cor din Carmen. şi am fost vânturat deasupra feţei sale mugind (partea stângă oarbă şi sângerândă). Alta a lovit afurisit de aproape de săgeata pe care i-o înfipsese Lo Hawk în flanc. Cum să-l vânez? Mi-am luat arbaleta şi am ţintit printre gratii. Taurul-fiară 1-a privit nedumerit. S-a întrerupt cu o pufnitură. sângele s-a înteţit.

Am întors capul. Calculatorul a ţâţâit. bătându-şi joc de vână-tăile mele. Apoi mi-am tras sufletul câteva clipe.ochiul său distins. îmi muşcasem obrazul. prin labirint. Ei bine. apoi au căzut (Buum! Buum!) destinzându-se. În interior chicăia ceva. cu delicateţe: — Să ştii că ai intrat în labirintul greşit.. Dar a murit. tot mai domol. apoi un picior posterior. Când a rămas nemişcat. am spus. desigur. Calculatorul a continuat împăciuitor: — Dar voi sunteţi nişte indivizi îngrozitor de nesofisticaţi. eroule? — Vreau să mă duc acasă. Am încercat să spun ceva. Toţi. Ia să văd. — Altceva. încât îmi vine să plâng. Eu aveam dureri. cu pumnii încleştaţi lângă şolduri. m-am clătinat în ritmul lui. a spus. Ce doreşti. — A fost foarte impresionant. însă très charmant4. mi-ar fi. Era mare şi frumos şi încă şedea acolo sfidân-du-mă în timp ce murea. te-ai luptat până aici. am zis. Respiraţia nu mai era deloc o chestie simplă. am potrivit săgeata de graţie.. m-am aşezat lângă calculator şi m-am rezemat de carcasa lui. Fir-ai să fii. năruindu-se. — O vreau pe Friza. — Asta e o problemă. o mulţime de variante. Am închis ochii. Doreşti să mă întrebi ceva? — Da. — Ei. Lângă urechea mea stângă era un difuzor mic. În plus. . ţi-aş fi putut arunca o bandă de calculator şi tu ai fi ţinut-o de un capăt. În pumnii de întuneric care erau nările sale a tunat şi a mugit ceva. Mari. — Asta nu înseamnă că nu ţi-am apreciat arta mai puţin sofisticată. Şi era enorm. am luat arbaleta şi şchiopătând până la lacrimile de sânge ale buzelor lui. cu limba încremenită în gură. Tânăr. fiară. Iar când mi se întâmpă asta. ca să-ţi înfrunţi soarta. Le-a urmat pe celelalte două în creierul său. iar eu aş fi derulat-o după tine pe măsură ce îţi croiai drum spre centru. şi s-a prăbuşit departe de mine. Era încă puternic. Furios. murind. dar mai domol. După un moment. apoi paso dublo3! Am deschis ochii. — Cine a fost Friza? M-am gândit. dacă ne-am fi întâlnit înainte să intri. cine ar putea fi mai mai e decât. Mâinile i-au zvâcnit un metru în sus. ai ajuns aici şi m-ai găsit aşteptând. mă enervează aşa de tare. s-au ridicat ca să cadă iarăşi. Coastele i s-au ridicat ca să-i încreţească flancul. în original . — Chiar vrei să ştii? — Încuviinţez din cap cu simpatie. cine ştie când pe parcursul evenimentelor. tot mai domol. 3 4 Termeni de coridă Foarte simpatic — in franceză. Ole! Ole! Mai întâi veronica. — Cum ies de aci? În perete existau o mulţime de bolţi.plăcut să te văd la lucru cu o muleta. Un braţ s-a îndoit. a rostit cineva aproape de urechea mea dreaptă. Aşa însă. Luminile au clipit deasupra genunchilor şi a dosului palmelor mele. Odată cu expiraţia a ieşit un hârâit care ar fi putut suna ca un suspin. Era uriaş.

Ei m-au făcut'. Pe de altă parte. Întunericul nesfârşit răsuna de răsuflarea mea şi de apa picurând. Mai bine ai pleca odată.. N-ar trebui să încerci. Îmi aduc aminte de vremea când existau oameni. Dar tu nu eşti om şi nu le apreciezi regulile. în interiorul metalului răsunau note muzicale. — Ia-ţi picioarele la spinare. degetul în dulceaţă. Dar cred că trebuie să epuizaţi labirintele vechi înainte de a putea trece la cele noi. mergând pe dealurile şi prin junglele lor. M-am împiedicat de prima treaptă. Îmi lipsesc revueltas-urile6. dar nu ştiu. a zis PHAEDRA. Iar eu nu-s fata care să te ducă în cel adecvat. — Te afli în labirintul greşit. Joacă-te cu Puştiul Moarte puţintel şi poate o să reuşeşti să-l îmbrobodeşti destul ca să-ţi pui piciorul în uşă.— Zău? Atunci tu ce faci aici? — Am fost montat aici cu multă vreme în urmă de oameni care nici măcar n-au visat că tu o să vii. tu râzi de mine. am arătat cu bărbia către cadavrul de pe piatră. Poate cu puţină logică? Fiara-taur intrase pe acolo. fecioarele avântându-se peste coarne şi rotindu-se în aer ca să aterizeze pe spinarea. Te-ai gândit vreodată că ai putea s-o capeţi înapoi? — Pe Friza? m-am ridicat. apoi sărind în nisip! Omenirea a avut stil. M-am ridicat în picioare cu greu şi am privit gurile tunelurilor.. M-am sculat şi am început să urc. Aici. a repetat PHAEDRA. — Cum îţi place acolo? a întrebat PHAEDRA. — PHAEDRA. Da. — Ne străduim. asudată. luptându-te cu umbrele mutante ale florei şi faunei lor. Iar tu ai apărut. M-am aplecat înainte. cred. Când soarele coboară şi mareea se ridică. Eram foarte obosit. PHAEDRA? — Acolo unde a plecat şi Friza ta. dar momentan şarmul vostru este ceva foarte fraged. locul ăsta se întunecă. vânând prin amintirile mele după fata ta pierdută. Acum ai apărut tu să'le iei locul. a fost distractiv. Apoi au plecat toţi. — Ei bine. rămânând în genunchi. puişor! Sar putea să-l căpătaţi şi voi. — Unde au plecat. aşa cum se face. lăsându-ne singuri aici. de unde veniţi şi ce faceţi aici. Trebuie să fie Cam greu. jos. — Dacă asta înseamnă să ne batem cu monştri. — În ce parte? — Iarăşi! N-ai întrebat fata care trebuie. am stat şi-am aşteptat secole pentru ceea ce ar putea să pară drept cei mai evidenţi şi fundamentali biţi de informaţie despre voi: cine sunteţi. noi încercăm să urmărim ce faceţi de câteva generaţii. a continuat PHAEDRA. nu sunteţi dotaţi pentru aşa ceva. vânat. şi s-a răspuns la întrebări pe care nici nu ne-am gândit să le punem. Eu am ieşit prin acelaşi loc. am zis. — Fundamental. iar spiriduşii şi fantomele se adună ţipând. Armonie Psihică şi Asociaţii de Răspunsuri Anormale şi Incoerente5 ăsta era domeniul meu. — Unde? — Acolo la suprafaţă. E greu. Unde? Cum? Îmi reveneau în minte afirmaţiile criptice ale lui La Dire. În original: Psychic Harmony and Entangled Deranged Response Associations (PHAEDRAS) 6 Piruetele toreadorului 5 . şi doi cenţi înăuntru. În dosul capului meu. probabil că vorbeam cu mine însumi. de imaginaţiile vechi de un milion de ani. Aş fi vrut să te pot ajuta.

am scos capul şi am privit în jos la feţele ridicate ale tripleţilor Bloi..tu eşti acolo? Voci tinere se auziră dina-poia pietrelor.. eram zgâriat. de astă dată deasupra capului. Aproape că m-am aşezat pe el. A trebuit să mă târăsc prin el. — . pentru că altfel nu era loc de mers. zâmbi Lo Hawk. A ridicat din sprâncene şi mi-a pus întrebarea la care aştepta un răspuns. apoi am pornit mai departe. — Ce ţi s-a întâmplat? Eram pătat cu ochi de taur. — Ne-am întors. — Oho. ridicându-şi arbaleta. am zis.. Lo Hawk îl . am spus. aici.. şi lovit.ne-a spus să coborâm în grotă şi să te căutăm.. am înjurat. avea o coastă ruptă despre care nimeni n-a ştiut decât a doua zi) sprijinit de un arbore. — Hai. Acum. prin spini. — . L-am omorât. şi am văzut o lumină palidă la capătul unui tunel puţin mai lat de un metru. prin seara fierbinte. — Hei.. — Haideţi.. Aşa şi este. am auzit deodată troznete de tulpini.ca să ne uităm. îndeajuns până la apariţia luminii. Am luat maceta şi am suflat ultimele picături de sânge.. eu sunt! M-am întors spre zid şi m-am sprijinit cu mâinile de stâncă. dar a trebuit să-l tai aproape în jumate înainte de a se hotărî să moară. Am sărit lângă ei. Mi-am pus maceta înapoi în teacă. de cealaltă parte a acestui. Degetele mele au găsit o deschizătură. m-am căţărat pe margine. — Pe unde se iese? Imediat după colţ se găsea intrarea cea mare în grotă..pentru că se gândea că te-ai putea rătăci. La Hawk i-a zorit pe puşti s-o ia înaintea noastră.Mi-am julit umărul la ultima treaptă. — Da. şi Lo Hawk. spre sat.. — Unde te afli? — Chiar. Pe când treceam prin bălăriile înalte. Ne-am alăturat lui Lo Hawk la suprafaţă.. Şedea (amintiţi-vă. singur cu singuraticele şi minunatele sunete.. am orbecăit prin jur şi până la urmă mi-am dat seama că intrasem într-un coridor mult mai mic care nu părea să ducă undeva. — Lobey. Era largă de aproape un metru. — Fir-ar să fie! a spus Bloi-3. Pipăiam iarăşi pietrele. — . Era doar un mistreţ. — Da! Da.. — Erai acolo. La celălalt capăt. — Staţi aşa! M-am săltat.. Urechea lui îmi atingea cotul. Săgeata lui Lo Hawk 1-a năucit.. Bloi-2 şi-a frecat nasul cu dosul palmei şi a pufnit. Asta-i tot. — Mai mult sau mai puţin.. făcu Bloi-1.. Mare scofală. După el toro? Floare la ureche! Stropiţi cu sânge până la umeri. ne-am târât până la urmă picioarele înapoi. E-ram destul de obosit.. Am şchiopătat. — . — Perfect. unduindu-se o dată cu mine melodia lăsă note de piatră precum fulgii de mică. cu braţele încrucişate. şi şchiopătam.. N-am mai spus nimic altceva până nu am prins şi nu am omorât porcul. tu. Stăteau într-o pată de lumină venită de pe acoperiş.. Capul mistreţului cântărea peste douăzeci de kilokrame. M-am poticnit.

După aceea s-a uitat spre râu.căra în spinare. — Eu nu pot să fac nimic asemănător cu animalele ori cu piatra. — Stai o secundă. iar eu purtam câte două pe fiecare umăr. Picioarele mele gonesc destul de repede. Râul era cafeniu. Tot nu mă privea. dar fiind copil. paznicul kuştii. Câteodată. În zori. Poate că Dorik stătea înăuntrul kuştii ocupat cu vreun proiect. şi m-am dus la ţarc. Iar Le Dorik are alte calităţi. şi s-a dus în colţ. sau altceva. E-n regulă. — Dar eram. dar acum împliniseră zece ani. Nu aveau gât. dacă-l iei de pe mine! — Bine. am rămas iarăşi în urmă. O dată.. — V-aţi născut cu toţii în acelaşi an. — Asta-i o prostie. uite ce-i. Easy si Micul Jon au ajuns acolo cu câteva minute. El m-a privit peste colţii mistreţului. Ajunsesem aproape de sat când Lo Hawk a zis: — La Dire a observat tărăşenia aia cu Friza şi animalele. — Da. m-am întins. ceea ce însemna încă o sută douăzeci de kiograme. Mersesem în spatele lui. a încuviinţat. m-am întors în sat. ba chiar şi nasc. mai târziu. De ce te zoreşti în halul ăsta? — Uite. nu se auzea nici un sunet.. Eu însă alergam deja către pâlcul de copaci. Lo Hawk a privit înainte. El tăcuse. Acum l-am ajuns din urmă. Cred că eram încă indispus. — Imediat. — Sigur că da. prefera să culeagă fructe cu fraţii săi. descendenţii sunt funcţionali. I-aş fi dat lui Lo Bloi3 câteva lecţii despre lama mea. diferiţi. După o oră petrecută în întuneric. mi-am frecat nisipul nopţii din ochi. iar braţele le erau lungi. a zis. Uneori ei se împerechează acolo. Este. — Aveţi nevoie de ajutor la capre în dimineaţa asta? Micul Jon şi-a împuns obrazul cu limba. Şi grăbeşte-te. i-am spus lui Carol că dacă pregătea jamboanele. m-am ghemuit în căpiţa de fân din spatele fierăriei şi am ascultat zumzetul ce venea din baraca energetică până când m-a adormit.. Ajuns în sat. Era întuneric când am ajuns la kuşcă. Easy s-a foit vizibil jenat. şi erau rapizi şi inteligenţi. .. dar îşi pierdea vremea cu un cuib de pasăre pe care-l găsise. îi dădeau jumătate din partea mea.. Ce-i cu mine? — Despre tine. A văzut şi alte chestii despre tine şi alţii din sat. cugetând despre ce intra şi ce ieşea din kuşcă. apoi în jos. oricum nu-i copilul tău. odată! — E-n regulă. Friza şi Dorik. — Poţi să faci alte lucruri. am pus carnea jos şi m-am lăsat în genunchi ca să mă spăl în apa mocirloasă. ceva s-a poticnit de sârmă şi a scâncit. o să şlefuiesc colţii pentru tine şi o să fâc un vârf de suliţă pentru copil. Singurul mod în care-am fi putut lua totul cu noi era să-l fi avut pe Easy acolo.. M-a evitat. Din spatele gardului. a zis. Micul Jon s-a întors. Soarele cobora în spatele dealurilor arămite. Pe când norii fugeau pe cer. eu. Scântei şi o umbră rapidă. Tripleţii Bloi se născuseră în kuşcă. le legasem împreună. Iar Bloi-2 şi Bloi-3 îşi utilizează picioarele aproape la fel de bine ca mine. — Ha? Despre mine? am întrebat. Tăiasem cele patru jamboane. Nu ştiu din ce parte a venit. Dinspre coliba lui Le Dorik nu se simţea nici o mişcare.

Friza. Surpriză! — Sigur.. a spus Easy. Nu. ceva care este important. cine vrea să gătească cina pentru trei domni care au muncit din greu. — Nu-i vorba de pofta ta de mâncare. — Nu. Lizzy Stricnină. Aşa că Easy s-a dus până. fetelor nu vă îngrămădiţi! Nici tu.— Sigur că avem nevoie de ajutor. micuţ ghem de spaimă din mine! Ei zâmbesc! Easy a ridicat prima bârnă a porţii din lemn. Nu. — Ai picioare mari. Capra şi-a întors ochii albaştri spre mine şi a alergat să vadă ce s-a întâmplat. A dat greş. Easy.K.. Cred. Micul Jon a ridicat cealaltă traversă. — La Dire a observat la mine ceva diferit. Am privit lama perforată. cheală. nu chiar exact. Easy a spus-o primul.. Nu-i asta. în ce fel m-am schimbat? — Ha? a întrebat Micul Jon. Vino! S-a întors cu o fată drăguţă. Ai pierdut ceva. a spus Easy. Bine-ai venit înapoi! Mi-a tras una după ceafă. a zis Micul Jon. — Nu. Ziceţi. am zis. — Cânţi.. el e Lobey. şi am mânat caprele prin piaţă. E vorba despre un alt fel de a fi diferit la care se referea. Apoi a rânjit. am rostit. a zâmbit şi el. -Te-aş putea învăţa şi pe tine să cânţi.. Nu-i vorbisem niciodată şi nu ştidm cum o cheamă. Exact ca înainte. a zis Micul Jon. udându-mă pe faţă şi pe umeri. Hai. Am nimerit-o. în acelaşi fel în care era la. — E altceva. tu mi-ai mai gătit odată. Am luat o pietricică pe care călcasem din întâmplare. tu. — Vrei să găteşti? — Nu. Cine te-o fi învăţat cum să condimentezi mâncarea? E-hei. şi care pot asigura hrană. distracţie şi conversaţie inteligentă. dea lungul drumului şi apoi până la pajişte. Vrei să ne mai zici o dată numele tău? — Spuneţi-mi Nativia. după-amiază. — Nu. Surpriză! Surpriză. dar pe la jumătatea drumului a observat altceva şi a încercat să-l mănânce. E o ruşine că situaţia continua de douăzeci şi trei de ani. am replicat. am adus caprele înapoi. Micule Jon. Nu cred că-i asta. iar eu am scos nişte şuncă şi am atacat proviziile de fructe ale Micului Jon. Vocea nu-i venea din laringe. pe când cea dintâi căldură se furişă pe sub răcoarea dimineţii. Easy. A zvârlit un băţ după o capră pentru a-i atrage atenţia. nu mai vorbisem cu ea.la colţul barăcii energetice şi a strigat către piaţă: — Hei. — Pofta de mâncare. Easy m-a invitat la masă. — Altceva? am repetat. — Bineînţeles că avem nevoie de tine. iar eu am încercat să-i dau una în şold şi am ratat. — El e Micul Jon. Târziu. însă de-abia sosise în sat. întorcându-se de la o buturugă. Am scuturat de rouă frunzele joase de salcie.. iar caprele au behăit şi şiau pus bărbiile pe cea de-a doua traversă. îmi aduc aminte de tine. O. văzându-i expresia. — Nu-i chiar ca-nainte. Nu. Nici nu cred că . am zis. O mai văzusem prin preajmă. Lobey. Şi poate vreun kilogram. iar eu sunt Easy. Da. am zis.

şi ce dacă. ca să explorez grota-izvor. Pe tip îl chema Lo Angel. Nu. — N-ai copii? s-a interesat Easy. — Unul în kuşcă. — Unde-i mâncarea. — Voi călători în curând. — Călătoresc. Doi cu un bărbat. Iar când se hotăra. Easy şi Micul Jon au amuţit. m-am întins pe spate. A aşezat carnea într-un inel de jur-împrejurul tigăii. Sunetul pornea mult mai de jos şi era murmurat. — Îmi plac bărbaţii buni. Nativia ungea tigaia cu o bucată de slănină. Apoi mi-am spus: Ei. jos la Live Briar. când eram copil. Un bărbat minunat. A împins şi fructele în tigaie. — Călătoreşti mult. am rostit. aşa că n-a mai trebuit să împrumutăm decât. Pur şi simplu niciodată nu se putea hotărî unde vroia să meargă. pentru că a râs tocmai pe când tăia o piersică. Urma să facem rost de ustensile de bucătărie de la baracaimente. iar capacul a zăngănit deasupra. scorţişoară şi sare. şi hai să căutăm un loc pentru vatră. în Ko. A întors carnea care se rumenea. — Hai. nu vrei să te-ntorci acasă. Aşa mă poreclise Lo Angel. Am început să cânt un imn vechi — Bill Bailey Won't You Please Come Home7. a zis. — Lobey. te rog? . — Ar trebui să găseşti un bărbat care călătoreşte şi el. Eu cântam o melodie mai lentă. — Poţi să mă numeşti cum doreşti. Noi o să conversăm. La Dire spune că eu trebuie să călătoresc pentru că sunt diferit. de parcă ar fi ieşit dintr-o peşteră cu clopoţei. niciodată n-a fost în direcţia un.avea vreunul. Îl învăţasem de la un 45. Nativia a aprobat. împrăştiindu-se. — Da' de. şi ea mi-a zâmbit în timp ce punea carnea tăiată bucăţi în tigaie. lângă pârâu. Puştiul lui e în kuş-că.. care venea de foarte departe. — E ceva călătorie. — De-asta călătorea şi Lo Angel. Am 7 Bill Bailey.. Ei îi plăcea. A râs şi zurgălăii au clinchenit. — Am făcut-o. Vreau să aflu unde ar merita să plec. Am fost chiar în subteran. dar Nativia avea o tigaie mare. o dată.. Nu ne-am înţeles nicio-dată asupra direcţiei de mers.. Grăsimea dansa pe metalul încins. A adăugat apoi nucile şi legumele. a spus. Uneori mă calcă pe nervi. — Cât de departe ai călătorit? am întrebat. cu puţină apă sărată. punând încă o dată capacul la loc. Aburii aromaţi au scăpat afară. am comentat. asfinţitul rănise un vest. — Asta-s eu. şi am început să cânt la ma-cetă. Nativia a strâns din umeri. El are o mulţime de sfaturi casnice pentru fiecare. a sugerat Easy. — Odată am mers până la Metropolă. Am găsit un cerc de stânci ceva mai jos. Zâmbetul şi vântul şi ironia din vocea ei erau încântătoare. aşezându-mi cuţitul pe burtă şi întinzându-mă.de vroiam eu. dincolo de frunzele de arţar. Bill La Bailey. Şi Nativa îl cunoştea. stabili. pentru că mi-a surâs continuu cât timp a lucrat. a zis Micul Jon când s-a întors de la malul apei. trebuie să ne distrezi. aşezaţi care să fie acolo atunci când mă-ntorc. Deasupra. nu-i aşa? a întrebat Micul Jon. iar estul şi noaptea îl adumbreau.

A negat din cap. Bănuiam că mă purtasem urât faţa de ei.. Nici La Dire n-a vrut să-mi spună. Este o femeie foarte înţeleaptă. spune-mi tu. Trebuie făcut ceva. — Ei bine. jos la Live Briar. mai întâi.. ce-a zis La Dire? — A spus că ar trebui să plec într-o călătorie. — Da. — Friza? Friza era şi ea diferită. dacă ştii. Ar putea foarte bine să pornească de aici. — Ei bine. nu agrea subiectul. Adică. Nativia însă ascultă cu atenţie şi apoi puse câteva întrebări despre moartea Frizei. aşa ca Friza. gata? — Atunci nu poţi să-mi spui. asta se numeşte a „toarce". Am vorbit cu ea doar puţin ieri. Glandele adenoide ale lui Easy au început să hârâie. La Dire face parte dintre bătrânii aşezării. a aprobat. A împins legumele lângă carne şi a umplut centrul cu fructe tăiate. Am început să-i istorisesc povestea. Mă refer la cină. — Da. Easy a râgâit. Vroiam să întreb mai multe. E vorba de faptul că o mulţime de oa-meni diferiţi au murit în ultima vreme. au venit în fugă. — Ce frumos miroase! S-a lăsat pe vine lângă foc. Apoi presără scorţişoară peste toată afacerea. — Poate că are un motiv să nu-ţi spună. mormăind: — Cheamă-mă când terminaţi. Nativia m-a privit surprinsă. . legume şi fructe condimentate înăuntru.. am zis. Easy s-a luat după el. Micul Jon a trebuit să se ridice şi când s-a îndreptat către tufişuri. cina e. dar n-au făcut caz de asta atâta vreme cât nu mai insistam. acum totul pare mai clar. Iar anul trecut am mai auzit despre trei. salivând. nu-i aşa? — Da. dar poţi. O frunză rulată cu şuncă.. — Hei. Easy şi Micul Jon. A ridicat iarăşi capacul de pe tigaie.înghiţit în sec.. Nativia părea nesigură. dar n-a vrut niciodată să-mi zică în ce fel. Capacul s-a lăsat din nou. El zicea mereu că şi eu sunt diferită. am încuviinţat. — N-ai înţelege. Doi. care se plimbaseră de-a lungul pârâului. Eu am călătorit mai mult decât tine.. şi mi-am dat seama că o bună parte din melancolia mea metafizică se datora foamei. Atunci când i-am spus că trebuie să fac o plimbare cu Le Dorik. În mod clar. Haide. m-a făcut să nu mă mai gândesc la' ceea ce nu era în stomac. — Elvis Presley! a răsuflat Micul Jon. S-a oprit. După un minut. La pisici. rostogolindu-mă pe-o parte. — Zău? A aprobat iarăşi. tipilor. — Vrei să spui că nu ştii? Am clătinat din cap. Întotdeauna e-aşa. — Cei mai mulţi călători erau diferiţi. spune-mi. şi-a bătut pieptul şi s-a plâns că e flămând. dar nu doream să-i supăr pe Easy şi Micul Jon. să ucid ceea ce a omorât-o pe Friza. — O. O parte din pulbere a căzut în flăcările care lingeau marginea tigăii şi au înflorit scântei.

Fratele lui Easy. Mi-am tras capul din subţioara lui Easy (şi capul pleşuv al Nativiei s-a mutat imediat. ne-am strâns laolaltă.. Am tras-o cu delicateţe de sub obrazul lui. negre de deasupra. Unde eşti? — Chiar înăuntrul kuştii. când s-a făcut rece. M-am oprit. Am apucat plasa de sârmă lângă stâlp.Piticul) — Le Dorik? am întrebat. — Când suntem mici facem o mulţime de lucruri pe care nu mai trebuie să le mai facem acum. Să spună? — Ei.. sau amintirile m-au prins. — Asta a fost pe vremea când eram copii. O folosea drept pernă. mâncare şi distracţie. am spus. lângă pârâu. Atunci unde este? Într-un cântec? (Jean Genet — Ecranele) Dumnezeu i-a spus lui Abraham: „Ucide-mi un fiu". — Gardul. O dată m-am uitat în sus la crengi şi la firele ce legau baraca energetică de gard. a venit o voce din întuneric. Lobey? — Lo Lobey.Autostrada 61 revizitată) Dragostea e ceva care moare. Sârmele. a rămas nemişcat. (Pär Lagerkvist . Către miezul nopţii. am zis. îmi spunea totul despre tine. am şovăit. . vrei să râzi de mine neapărat!" (Bob Dylan . Sări peste el. am încuviinţat.. — Friza obişnuia să. Vino şi ajută-mă să sap. — Nu-mi place să intru în kuşcă. Tu să sapi. în direcţia kuştii. întinşi pe ferigi. — Aha. Ţi-l aminteşti pe fratele lui Easy. Cineva a început să-mi ţină hangul. sau sunetul pârâului. L-am văzut pe lângă gard ieri. Ce-i cu mirosul ăsta? — Albiciosuli a spus Dorik. A pufnit. . dar n-am Început să mă caţăr. — Friza obişnuia să vină aici şi să m-ajute.Apoi.. Am pornit printre copaci. Unii dintre noi puteam. — Creaturile de felul lui nu durează niciodată mult. E treaba ta.. fluierând. Ne-am culcat chiar acolo. La jumătatea drumului. A murit. Dorik? — Salut. Abe a zis: „Doamne. Dă-mi un picior de ajutor. am încuviinţat..dragostea nu moare niciodată.. — E deconectat. Aproape cu o oră înaintea zorilor. m-am trezit. Haide. am pornit să cânt. nu. iarăşi conversaţie. nu te formalizai să te strecori aici. s-a scărpinat. unii dintre noi o puteam înţelege. — Mi-l amintesc... Fluieratul. — Când eram copii. — Da. Părea destul de bolnav. trebuie să mişc piatra asta. luân-du-mi locul) şi m-am ridicat în întunecata lume. iar când e moartă putrezeşte şi devine sol fertil pentru o nouă dragoste.. Sap un mormânt.

— Venea des aici? — Tot timpul când nu era cu tine. solul a oftat şi eu am tras piatra afară. — Nu.— De fapt. aproape cu intenţie.. Mă bucur că Friza nu se comporta ca tine. . Cu toate astea. va fi probabil verificată de doctori la anul. Uite. — A mea şi a Frizei.să faceţi o mulţime de lucruri. — Aici. bastard androgin ce eşti! E aici pentru toată viaţa. Dacă te-am jignit.. să mă asigur de rezervele de hrană şi de regimurile speciale. dar e destul de funcţională. S-a dus până la gard şi s-a aplecat.. ştiu. Vrei să zici al tău şi al meu.. Dar nu pot aştepta. Le Dorik. Are nevoie de mult antrenament special. a repetat Le Dorik în întunecime.. Arată-mi. S-a rostogolit peste marginea ei. Da. ce-i Lobey. — Nu la ea m-am referit. făcut parcă din cauciuc şi l-am cărat la groapă.. a rostit Dorik. întotdeauna mi-a părut rău că nu veneai pe aici. Am ridicat cadavrul umflat. Vrei să-l vezi. Noi obişnuiam să. a continuat el după o clipă. ce mai face copilul? l-am întrebat. La naiba cu Le Dorik. Ne distram. de întreţinerea adăpostului. Propoziţia conţinea două sau trei ace de gheaţă. — Unde mergem? — La Dire a spus că tu şi cu mine trebuie să facem un drum împreună. Hai să-l îngropăm pe albicios şi să plecăm de aici. nimeni nu s-a obosit să-mi spună că tu nu eşti o fată până când am împlinit paisprezece ani. — . Am prins colţul pietrei încastrate în pământ. Ajutămă. — Nu mă atinge. — Trebuia să aştepţi până veneam după tine. eu sunt paznicul kuştii şi trebuie s-o păzesc.. De parcă n-ai şti.. Hârleţul a izbit încă o piatră. Trebuia s-o fac. — Dacă vrei să merg cu tine. ca să distrugem ceea ce a ucis-o pe Friza. Dar mie nu-mi pare rău. — Da. Nişte rădăcini s-au rupt. — Unde-i bolnavul ăla afurisit pe care încerci să-l muţi? — Aici. Şi la naiba. — Apropo. Am sărit pe deasupra sârmei şi mi-am dat drumul de partea cealaltă. a zis Le Dorik. — Aha! a zis Le Dorik. L-am apăsat îndesat în mormânt. Vreau să plecăm! — Trebuie să pregătesc un nou paznic. dar e fericit. Nimeni nu s-a preocupat să-i spună Frizei că nu eram un băiat. a zis Le Dorik. Probabil nu va căpăta niciodată un La. să verific instalaţiile educaţionale. Lucru de care mă bucur. însă cel puţin nu va trebui să intre aici. Încă trei lopeţi pline cu clisă. Le Dorik mi le-a trimis în obraz... i-am zis. — Puţin îmi pasă dacă tot ce-i în kuşca aia se mucegăieşte şi putrezeşte. — Doar nu mă-ntrebi despre cel care-i numai al meu. trebuie să aştepţi. căzând cu un zgomot înăbuşit. oare de ce următoarele cuvinte au fost tocmai acelea pe care speram din răsputeri să nu le aud? — Care dintre ei? Lângă stâlp era un hârleţ. Vreau să merg acum. nu cred că ar fi pus-o la inimă aşa ca tine. Le Dorik. — M-ai jignit. — De ce? — Uite. îmi pare rău.

Am sărit gardul şi am pornit-o către copaci. A venit de undeva şi se duce undeva şi se schimbă. Aici nu se află decât nebuni. — Lobey? — Ţi-ai schimbat părerea? Un suspin. Eu n-am întrebat. puţini sunt cei care cunosc această lume şi care ştiu că cine încearcă să acţioneze în felurile altora nu fac niciodată nimic. un fel de a te purta şi un fel de-a nu o face.. De ce? — S-a întâmplat ceva. s-au oprit. am trei copii aici. Niciodată n-ai vrut să accepţi asta. — Te pricepi destul de bine la arătat lucruri oamenilor în întuneric. Doi dintre ei. pentru că oamenii nu au niciodată aceleaşi păreri. (Niccolo Machiaveli . ci am ocolit către locurile mai râpoase. da? Deodată răsuflarea mi s-a pierdut în piept şi parcă nu mai reuşea să mă ajute.S. (Jean-Paul Sartre . niciodată nu va fi considerat nebun noaptea. Dar nu al meu. dar până când n-ai s-o faci.Scrisoare către Francesco Vittori) Experienţa îi revelează în fiece obiect. în fiece eveniment. unul aparţine unei fete pe care ai iubit-o şi unul este al meu. este? i-am strigat peste umăr. — Lobey! M-am oprit. Apoi am auzit pe cineva venind prin umbră. dacă sunt iubiţi şi îngrijiţi cu perseverenţă şi răbdare. Nu m-am îndreptat spre pajişte. prezenţa unui altceva. — Vorbesc despre tine cel de acum. Dorik n-a spus ce anume. înfuriat ca un Elvis.. nu-i aşa? De-asta eşti diferit. — Dorik. Marginea dealurilor începuse să se albească. Foşnetele frunzelor uscate sub picioare şi a ferigilor lovite de un umăr s-au apropiat din spate. În ea există bine şi rău. atunci. fluierând. — Ţi-e frică de mine. — Haide. n-o să fii prea fericit. plesnind frunzele şi dând bobârnace rămurelelor în vreme ce străpungeau întunericul. s-ar putea să iasă într-o zi. — Tu vorbeşti despre mine din vremea când aveam paisprezece ani. Unul e al tău. chiar de când erai copil. Friza mi-a povestit multe. haide! — Lobey. Am pornit-o la drum. călare pe gard. tu trăieşti în lumea adevărată. Se apropie de ură în aceeaşi măsură în care ceea ce am simţit pentru Friza se apropia de iubire. Eu plec. Am traversat pârâul şi am luat-o în sus către stânci. am rostit puţin mai târziu. — Doi dintre ei. Lobey. am spus. actor şi martir) M-am oprit.— La naiba. Ei nu ştiu că individul care este socotit înţelept ziua.. Dorik. — Uite. simt pentru tine ceva foarte aproape de ură. . — Nu. — Lobey! — Ce-i? am întrebat fără să mă opresc. — Da. — O să-ţi arăt.. Genet.

— Easy! a strigat în susul povârnişului. — Unde-a plecat Dorik. — La Dire. Dorik e mort. La Dire şi Lo Hawk m-au întâmpinat la grota-izvor. — Ca Friza. Apoi am întrebat: — Mort? Micul Jon a aprobat din cap.. *** Am atins mâna care îmi atingea faţa. — Da. chiar înăuntrul kuştii. urmat de Micul Jon. Eu însumi nam dormit decât câteva ore.. ca să dormim. — Dar nu se poate! Cineva zicea. La Dire vrea să te vadă. Micule Jon! Aici e! M-am sculat. a zis Easy. L-am ajutat să-l sape. În acelaşi fel. am zis.. Părea înfricoşată. — Le. Le Dorik a fost cu mine după răsăritul soarelui. Aşteaptă până o să fie destulă lumină ca să ştii că sunt aici. Dimineaţa se infiltra stacojie.. iar restul cerului era cel puţin azuriu. Degetele mele s-au întrepătruns cu ale ei. M-am ridicat. am preluat eu iniţiativa. iar răsuflarea ei printre buzele desfăcute a oprit-o pe a mea. — Aici. chiar acolo. Ea şi Lo Hawk trebuie să-ţi vorbească. Eşti prea egocentric. lumea înota prin lacrimi de oboseală. strângând cu putere maceta.— Nimic nu e destul de aproape ca să-ţi faci probleme acum.. a zis el. — Ai muncit toată noaptea. — Cum? — Înainte de răsăritul soarelui. — Dorik? Nativia se uita în jos la mine. Sper să evoluezi. precum nişte fisuri în stânca neagră. Când estul a devenit îndeajuns de roşu.Am vorbit puţin împreună. Asta vroiau să-ţi spună.. — Ai dormit cu Le Dorik după ce Le Dorik era mort. da. — Şi ai de gând să-mi arăţi cum? l-am întrebat.. m-am întors în sat. Ajunsesem la o mică scobitură în poalele stâncii. Dorik era o siluetă cenuşie lângă mine. Părea un răspuns ciudat. ochii mei au devenit surprinzător de grei. Soarele răsărise când ne-am culcat. Pleoapele s-au deschis brusc. — Hei. Apoi am văzut expresia Micului Jon.? Easy a apărut în salturi. 1-a văzut careva pe Le Dorik? Ciudat că a fugit. a întrebat Nativia uimită. am ţinut-o strâns destul timp ca să-mi deschid ochii sub ea.. Ne-am întins cu maceta între noi. Aşa a spus La Dire. Eram epuizat şi de fiecare dată când mă uitam la soare. am început să caut un loc unde să mă trântesc. sfărâmân-du-se prin trăsăturile sale miniaturale. Odată cu lumina. Atunci ne-am întins aici. In întuneric? — Îţi arăt chiar acum. i-am urmărit cugetând la lucruri .. Ne-am vârât în ea. Zăcea lângă mormântul pentru fratele meu. Albiciosul. Înainte de răsărit? Nu se poate. Lobey. Îl ţii minte pe frate-miu. pietre în cap. Îmi amintesc o clipă de lumină aurie de-a lungul braţului şi al spatelui curbat către mine înainte de a adormi. a zis Dorik.. Consternat. aşe-zându-se ca într-un hamac. a spus Easy. De ce nu ne-am odihni? — Aşteaptă până o să fie destulă lumină ca să ştii că sunt aici. Înainte de-a pleca.

căldura mă lăcuise cu sudoare ca într-un dans funerar. ca să ajungi acolo unde te duci. m-am întors şi m-am îndepărtat cu pas şovăitor. Ceea ce e bine. moartea lui Le Dorik îl convinsese că exista o doză de adevăr în presupunerile lui La Dire. Foloseşte şi ceea ce te-am învăţat eu. ca să supravieţuieşti şi ca să-ţi croiesti drum îndărăt. Lobey"). chiar dacă puţin supradimensionat de la talie în jos. pe o pantă lungă. să mă ghemuiesc lângă peretele grotei. Se întorseseră când era încă întuneric. Aminteşte-ţi când vei hălădui pe buza nopţii sau pe marginea dimineţii. Oprirea nu era indicată acolo. dar a căror diferenţă ne dădea o realitate dincolo de moarte! Acum un cântec încet pe lamă pentru a-l jeli pe Dorik. apoi ciment. După câteva ore de aseme-nea bocet. cu faţa în jos pe marginea mormântului! Trebuie să fi fost la câteva clipe după ce plecasem eu. Un melc de dimensiunea arătătorului meu îndoit îşi holba ochii la o băltoacă mare cât palma. şi am urmărit-o cu mâinile. încă uimit de moartea lui Dorik înainte de răsăritul soarelui: După cât se părea. a mers cu mine o bucată de drum („Îţi arăt acum. Eram gata să mă opresc. când şina s-a despărţit.. până-ntr-un loc unde fusese acoperită de pământ căzut peste o crenguţă şi frunze. M-am aşezat pe un scaun sfărâmat din granit în după-amiaza ce se îngălbenea. Afară era noapte. aidoma unor baloane de sânge cuibărite în ghimpi. pe care n-aş fi făcut-o pe cuţitul meu. creştea întunecată. deşi n-am înţeles nici una din părţile argumentului şi nici legătura dintre ele. unda era mai uscat. Erau carnivore. a rostit La Dire. . Neavând nici cea mai mică idee unde merg. Am hotărât să înnoptez acolo. O jumătate de oră mai târziu. a continuat el. Nu m-au luminat cu nimic. Ai învăţat multe. Lo Lobey. Ai văzuţi că este periculos să fii astfel. Dacă aş fi putut găsi ceea ce-i ucisese pe aceia dintre noi care eram diferiţi. Animalele periculoase o evită. M-am furişat cu grijă înăuntru. am văzut o crăpătură în stâncă: altă deschidere în grota-izvor. Aparent. — Foloseşte ceea pe te-am învăţat. apoi în jos. inflorescenţe mari cît faţa mea. De asemenea. un frumos specimen de om. adesea crescând din piatră seacă. o dantelă sonoră de greieri şi viespi tânguitoare. dacă a mers prin zori şi s-a încovrigat pe o piatră sub lumina noului răsărit de soare. aşa cum formele se limpezesc pe fundul unui şuvoi când îndepărtezi pentru o clipă bulbucii: dacă Le Dorik. umblând în patru labe. îndreptând-du-mă. legănându-şi lanternele şi glumind în timp ce se îndepărtau de râu. dar eu te-am învăţat destule. a spus Lo Hawk într-un târziu. şi darabaua tălpilor mele pe pământ. După puţin timp am atins o şină metalică. Sub picioare pământul deveni muşchi. — Tu eşti un vânător bun. la consternarea mea. coborând un perete de canion. am trecut de primele flori roşii. Pe când ziua se apleca peste dealuri. Am încercat să te instruiesc într-o perspectivă asupra lumii suficient de amplă pentru a cuprinde faptele pe care le vei face precum şi semnificaţia lor. m-am întors. Lo Lobey. — Tu eşti diferit. tripleţii Bloi pes-cuiseră toată noaptea crabi-orbi la gura pârâului din grota-izvor. şi am intrat. atunci şi Friza ar fi putut să călătorească cu mine. Miroase încă a oameni şi moarte. Dorik zăcea în spattele sârmei într-o reţea de umbre. şi să dorm.pe care eu nu le pricepeam. M-am învârtit prin rugii de mure. este foarte important. pe când galbenul murise sub violet. încercuit de luminile lor. continuând călătoria. şi.. Te aşteaptă multe primejdii. mort.

Lobey. Precum botul rechinului. astfel încât să pot auzi muzica din culori. ci părea ca şi cum eu distingeam doar punctele particulare de melodie/nuanţă care formau figura. Aş fi recunoscut acele trăsături în orice vălmăşag vizual: chipul Frizei. Băiatul. Acum toţi îmi spun Puştiul Moarte. şi Dorik de alta. şi cu doi ani în urmă. S-a aşezat pe bordură. pe care-l văzusem în cartea lui La Dire: şir după şir de ace de fildeş. sprijinindu-şi mâinile pe genunchi. străzi în ruină. adunaţi în jurul flăcării şi aventurierului). Dar era o voce râzând. Am luat-o spre stânga.. râsul ciudat. ca să mă omori aşa cum i-am omorât eu . Lobey. lămpi de alamă. Ecranul s-a luminat. în pâlpâiri haotice. Apoi. Pereţi cu grilaje. buruieni zvârcolindu-se. Câţiva indivizi cane fuseseră să cerceteze grota-izvor îmi vorbiseră despre ele (focul serii şi copiii captivaţi. Televiziunea în culori e în mod sigur mult mai distractivă decât metoda genetică de reproducere teribil de riscantă pe care o preluasem noi. Când am chiuit din macetă. coridorul continua fără obstacole. În spatele său. poate. Erau paraziţi. — Mama mi-a zis Bonny William. M-am aşezat pe pupitru şi am încercat butoanele până când unul a ţăcănit. doar auriu şi căprui sclipitor. iar acestea nasc muzică în mine. Mijind din ochi m-am apropiat de el. pupitru din sticlă albastră. iar ochii lui nu aveau alb. Şoldul meu a atins tocul unei uşi. — O să mă cauţi. un roşcovan — mai roşcat decât Bloi-şii. a clipit şi s-a umplut de culori. Dar băiatul cel gol stătea cu un picior în rigola plină cu buruieni unduitoare şi continua să râdă. totul luminat în verde pâlpâitor. Eh.? şi m-am aşteptat ca iluzia să dispară odată cu vocea mea. grinzi ieşind din sfărâmăturile zidurilor. Tocmai cînd îmi ridicasem lama la buze. mai roşu decât inflorescenţele golite de sânge — râdea cu privirea lăsată în jos. fusesem să văd unul într-o zonă bine explorată. Cir-cuitele-senzor erau încă sensibile. Când ecranele funcţionează. dar ştiam că în lumina normală ar fi fost la fel de palidă ca Albiciosul murind. Iar pe ecran. — Unde eşti? A ridicat privirea. — Lobey. Mai văzusem câţiva ochi de-ăştia înainte. ignorând restul. cum o să mă găseşti. Genele sale erau aurii. I-a luat locul altă figură: a lui Dorik. s-a întâmplat ceva. aşa că am găsit butonul de volum si l-am închis. Din nou. înaintea mea s-a luminat o cameră. Nu era imaginea unui chip. Doar Friza şi Dorik dispăruseră. Brusc. şi n-am mai zărit restul camerei. Pe un stâlp de iluminat înapoia băiatului se cocoţase o creatură cu aripioare şi branhii albe. Aşa învăţasem despre muzică. din dreapta a venit un ecou prelung: într-acolo. asta-i! Este o lume frumoasă. Din stânga însă s-a auzit o rezonanţă înfundată: un soi de cameră. Imaginea s-a luminat. dulapuri şi un ecran de televizor încastrat în perete. Glasul era al altcuiva. Pielea transparentă părea fluorescentă sub lumina verde.M-am ridicat în picioare. Un hohot de râs. Friza s-a dizolvat. râse el. e plăcut să le priveşti culorile: alcătuiesc modele. În centru: băiatul care râdea la mine. iar buzele sale au dezvelit dinţii mici — mult prea mulţi. Mai întâi am crezut că aşa era melodia. cu soarele alb pe cerul reticular.. Friza de o parte a ecranului. am văzut o faţă.. ei? — Ce. s-a completat. zgârâind rugina cu un picior roşu.. Pe bordură era un hidrant îmbrăcat în lumină şi cocleală. E totuşi înfricoşător să te uiţi la nişte ochi de câine pe o faţă de om.

mi-o dai înapoi pe Friza? — Ţi l-am înapoiat deja pe Le Dorik pentru puţin timp. — Eu te aduc aici la mine. am ucis pe oricine era pus în kuşcă împreună cu mine şi am luat apa direct din trupurile lor. fără vreun paznic care să mă iubească.pe Friza şi Dorik? — Tu? Tu. — Pentru că erau diferiţi. Când sunt curios în legătură cu ce se vede prin acei ochi. către palmierii oazei unde lucra tribul nostru. Nu.. Lo. iar când sunt speriat — din nou râzând — ucid. — Puştiule Moarte? — Ce-i? — Unde eşti? Sunetul s-a frânt pe acele de fildeş. Lo Puştiul. Puştiul Moarte. — Dacă te găsesc. La început mi-am salvat câţiva tovarăşi. La fel ca tine. A clipit din ochi. — Ce vrei să spui? Şi-a scuturat claia de păr stacojiu de pe fruntea albă. Aşa s-a întâmplat cu Dorik.. să ştii. — I-ai omorât? Dar. Lo Lobey. — De unde vii. — Mi-am prăjit copilăria pe nisipurile unei kuşti din deşertul ecuatorial.. — De acolo vin. tot mai departe în ocean. Eu pot vedea prin ochii oricui din această lume. Mă duceam la gard şi mă uitam peste dune. l-am strigat iarăşi.. Şi acum? înaintez mai departe.vei cădea şi-ţi vei rupe gâtul. am fost bântuit de amintirile celor care trăiseră sub acest soare înainte ca părinţii părinţilor noştri să vină. precum văd ce se petrece în tot acest braţ al galaxiei. să preia aceste corpuri. mult mai departe. Tu nu mă cauţi. nici nu le-am mirosit în viaţa mea. din deşert. pentru că aidoma mirajelor din. Pe atunci nu mă gândeam să părăsesc kuşca.de unde ştii despre. îi deschid iarăşi. Lo Bonny William. A clătinat spre mine un deget înconvoiat ca al Micului Jon.. Am făcut asta pentru o perioadă. Pentru că eu te vreau. Puştiule Moarte? Unde te duci? Degetele lungi s-au împletit ca nişte frânghii de in prinzând în capcană galbeni. eu vedeam prin ochii întregii lumi. da.. dar alergând către mine. — Eşti tare.. părul său roşu a plutit în verdele mişcător. Eu te caut pe tine. Ridicându-şi acum ochii. de ce? Disperarea îmi luase vocea şi şopteam cuvintele. Mă speriaţi. Apoi o vreme.. râcâind nisipul ca o capră oarbă ce încearcă să nu lunece de pe marginea unui horn. nu m-ai fi găsit niciodată. Când ceea ce am zărit m-a speriat. — . iubiri şi spaime. am închis ochii văzători. Ai pornit la drum neştiind unde sunt.. Lo Lobey — şi-a ridicat capul — fugind de căminul meu verde. când curiozitatea învinge teama. Dacă nu te-aş fi vrut. i-am spus. Asta li s-a întâmplat Frizei şi lui Dorik. sprinten în jungla ta. Râsul său umed aducea ca apa gâlgâind printr-o ţeavă rece. — Vino la mine. — Puştiule Moarte. — Nu.. era. — Poţi să mi-o dai înapoi pe Friza? — Tot ce ucid păstrez. am văzut-o. şi. depărtări. De ce . nu ai nici o posibilitate de a mă evita. — . Şi eu sunt mai diferit decât voi toţi. vedeam ceea ce tu şi Friza şi Dorik vedeaţi.. Vei sfârşi. din oricare lume unde au fost strămoşii noştri vreodată: aşa că ştiu o mulţime despre lucruri pe care nu le-am atins. În propria mea kuşcă. unde moartea se răsuceşte în oasele măcinate ale Pământului. A împins buruienile din rigolă cu vârful piciorului. aducându-le apă în acelaşi fel cum Friza a aruncat piatra — o..

Am rupt în două hârtia cu degetele de la picioare. şi am sărit într-acolo. Un şuier. Puternice mai erau coapsele astea! M-am căţărat pe pământ sfărâmicios şi rugi cultivaţi. am văzut o fâşie cam de un metru din ea (dimineaţa) în tavan. A râs batjocoritor. puteau fi două. îndărătul frunzelor negre. Curiozitatea. Alt şuierat. dracul m-au împins înainte cu maceta ridicată. Nu pricepeam majoritatea cuvintelor. căutasem prin arhivele satului: Evacuaţi nivelele superioare cu toată graba. când. Puştiul Moarte şi-a întors capul şi m-a privit cu coada ochiului. dar până la urmă a fost bine. apoi în nisip. folosind orice expedient.Cum semnifică un poem) Câteva ore mai târziu. se ducea o bătaie. şi m-am întins. apoi restul în ordinea importanţei (astfel încât oriunde ne oprim să fi obţinut mereu mai mult decât lăsăm în urmă) şi. ignorând acurateţea strict literară a unui atare expedient.. La Dire mă învăţase destul ca. Cam la cincizeci de metri. aşa că am luat-o în cealaltă parte. scărpinându-mă. Ceea ce înseamnă că am evitat să spun „în întregime". M-am căţărat pe o . încă unul. În junglă. Era un lac mare. Peste aproape o jumătate de oră. apoi am rupt-o în patru cu degetele de la mâini şi am lăsat bucăţile să-mi cadă pe burtă înainte de a lua ma-ceta pentru a-mi cânta ca să adorm. un pocnet! M-am oprit. — Funcţional? Să te naşti în deşert. lumina s-a stins. Pe un braţ al ţărmului. atunci. Habar n-aveam unde mă aflam. le-am împrăştiat sub pupitru. Aveam să merg până ce zăream dimineaţa şi atunci să ies. Afară era rece şi umed. Dispozitivele de detecţie mai adânci simt amplasate. Nu m-am înapoiat pe drumul pe care venisem. Când am ieşit pe hol. dar şi douăsprezece. foamea. crescând. să gravăm ceea ce dorim pe minte. Lupta ajunsese în punctul în care unul dintre adversari este aproape epuizat: activitatea se desfăşura în rafale intermitente. Dar nu vroiam să intru în mlaştină. miniatura de rechin s-a estompat. Ce este. Sistemul de alarmă va indica radiaţia la nivelele standard. Dincolo de el se întindea o câmpie. obosit şi uluit. m-am rostogolit de sub pupitru şi m-am sculat. totul dispărea în stuf şi mlaştină. un roşcat cu piele albă şi cu branhii? Gura lui lacomă.. m-am poticnit de o viţă.Pietrele Veneţiei) O poezie este o maşină de făcut alegeri. La nivelele superioare existau o mulţime de spărturi. pentru o vreme.ai fost în kuşcă? Pari mai funcţional decât jumătate din Lo-ii şi La-ele din din satul meu. mormăind. Stânca bolovănoasă se transformă în pietriş. să citesc etichetele discurilor. Îmi amintesc că am ridicat o pagină şi am silabisit un paragraf. aşa că am luat hârtii din-tr-un fişet. (John Ruskin . nobila abstracţiune? Înseamnă a lua mai întâi elementele esenţiale ale lucrului de reprezentat. Am mers prin hăţiş către plajă. Am clipit. ci am mers înainte. Nu mă puteam gândi la nimic. (Hissssss!). (John Ciardi . sclipea marginea clipocitoare a unui lac.

M-am uitat la dreapta. Ceva mi-a zgâriat ceafa.. Din fericire nu mergea aşa de uşor. Ceea ce a fost o greşeală. i-am aruncat un zâmbet brav. V-am pomenit însă deja despre pielea de-acolo.stâncă şi am privit într-un luminiş. — Ssssss.. Apoi ceva lung şi fierbinte mi-a cântat lângă fluierele picioarelor. dar când o floare s-a avântat ca să-i sfâşie respiraţia. deoarece venea din stânga. A mestecat puţin. Lo Hawk ar fi fost mândru dacă m-ar fi văzut. sau îi şfichiuiau ochii galbeni. Petalele au zburat prin văzduh. Florile comunicară într-un fel necunoscut şi se întoarseră către mine. Trebuia să am grijă doar de abdomen şi de palme. ca sa-mi potrivesc lama dedesubt. a hotărât că nu-i place şi a scuipat ghimpii. şopârla care a fost obişnuită cu omul devine jalnică. — Sssssss. dar ele se retrăgeau. şi. smulgându-se din pielea dragonului unde se înfipseseră. Pe când mă uitam. Florile naibii se mişcau atât de încet încât aveai timp să gândeşti. am tăiat încă un trandafir sălbatic.. Pinnnnng! lângă mâna mea. Am coborât-o. „Sssssss. Croc. croc. Am prins cu piciorul o plantă târâtoare de pe umărul şopârlei şi am tras-o suficient de departe. Lungă şi ţepoasă. Am strigat încurajator la dragon. M-am răsucit şi cm smuls câteva petale albe (era albinoasă) care s-au desprins uşor. M-am clătinat. continua să ronţăie pe gamba mea. El a gemut reptilian. în timp ce cârceii îi atârnau pe la colţurile gurii. O roză umflată a alunecat în jos pe . a încercat să le sfâşie cu dinţii. Crucea mi-a spus că n-o să-mi facă rău (chiar înnebunită. Planta s-a oprit din mestecat şi a eructat nervos în josul gleznei. Am sfârtecat-o şi fluidul nervos (nervos în sensul că nervii îi sunt compuşi din materia respectivă) s-a revărsat verde pe pământ.. Ghimpii mi-au biciuit picioarele. Atacat de flori. înapoia urechilor... Şopârla (de două ori mar mare ca Easy şi însemnată pe piciorul stâng posterior cu o cruce acoperită cu coajă) încerca să-şi protejeze sistemul extern branhii/plămâni care-i fâlfâia în jurul gâtului. lăcrămoşi. Mâna cu sabia îmi era ridicată. rareori periculoasă) aşa că am sărit jos de pe stâncă. La fel ca (mi-au venit în minte): între omoplaţi. Acum catalogam rapid toate locurile vulnerabile. iar mâna s-a eliberat. Inflorescenţele îi ornau solzii.. la subţiori. planta mi-a înfăşurat glezna şi a încercat să mă răstoarne. una ridicându-se brusc pe cârcei şi săltând. O inflorescenţă târându-se să atace şi-a golit o băşică de aer la câţiva centimetri de piciorul meu. Plantele aproape îl imobilizaseră. Atunci şi-a afundat o mulţime de dinţi în gamba mea şi a început să mestece. greble de mărăcini peste pielea sa. Am mai desprins alte două: piciorul i s-a eliberat. Care nu are pielea atât de dură. prin surprindere. dinţii săi ronţăiau o floare. s-o răsucesc. un dragon murea. dar s-a prins într-o reţea de rugi.. Zdrobise destul de multe inflorescenţe şi petalele lor zăceau împrăştiate pe pământul răscolit. sub bărbie.. între picioare. Coama dragonului mi-a atins braţul.. ţepii îi încurcaseră picioarele.." I-am învârtit lama în creier. cu picioarele era în regulă. harşt! Nervii se scurseră pe pielea dragonului. dinţii pătaţi făceau clic-clic-clic. dragonul a zgâriat şi a izbit cu o gheară liberă. Asemenea greşeli sunt o povară.

da. ducând turmele de şopârle înapoi prin Green-glass Pass8. Cred că ne-am abătut cam cu douăzeci şi cinci de kilometri. Dragonul fusese acum ridicat şi se găsea pe plajă. Fiara îşi freca branhiile de şoldul meu. — Singura dată când am văzut vreunul a fost atunci când nişte păstori s-au abătut de la drumul lor cu vreo şase ani în urmă. târându-se în căutarea unui ascunziş. Fără să vrea. l-am însoţit şi aşa am aflat despre marcare şi despre monştri blânzi. — Ştii să mânuieşti un bici pentru dragon? m-a întrebat străinul. mă azvârlise în apă. Picioarele mele? Şi ţinându-se de cele două chestii ca nişte mustăţi albe care cresc dintre branhii. Dragonul gemea. 8 Trecătoarea de sticlă verde . oricum. dar nu ţi-am înţeles bine numele. este al tău. şi de data asta am stat preţ de o fugă şovăielnică în lungul ţărmului. (Ia să vedem. plop!" şi şi-a încolăcit biciul. Dimineaţa era îndeajuns de înaintată ca să înroşească cerul înapoia lui. A zâmbit şi şi-a şters faţa. iar comunicarea era spaimă şi retragere. Pe picioroange! — Începi să-i prinzi şpilul. a fost şi s-a mai întâmplat odată. De pe sol. — E al tău? l-am arătat cu degetul peste umăr. chiar crezi că o să-nvăţ de-adevăratelea să călăresc chestia asta? Cu o mână mă ajuta să mă ridic. Comunicau... din nou.. Hai. Nici eu nu m-am descurcat mai bine prima dată. Când Lo Hawk s-a dus să discute cu ei.? — Lo Lobey. este iarăşi al meu. iată armăsarul tău. — Păianjenul. — A fost. coastele închizân-du-se şi deschizandu-se ca obloanele.. Mi-am frecat gamba. Ne urcasem cu toţii pe Beryl Face şi-i privisem. — Mulţumesc. — Da. s-a prezentat. — Ei bine. „Sssssss. mi-aduc aminte de păstorii cocoţaţi îndărătul cocoaşelor de pe umerii animalelor. unde-i turma şi cine eşti tu? Stătea până la glezne în clipocitul lacului. — Aha. Dacă nu. iar slujba este să-l duci într-o parte şi alta împreună cu turma.. am spus. — Ei bine. cu alta ţinea mustăţile-hăţuri.piciorul dragonului. pare destul de graţios. — Hei.deci! Doamne. Către sfârşit. A răsuflat adânc şi pieptul plat şi osos se lăsa odată cu răsuflarea. cu picioarele vârâte sub subţiorile solzoase. ridică-te! M-am sculat. — Nu te da bătut. Tii. Acum dimineaţa era suficient de luminoasă ca să-i scânteieze picăturile cu care-l stropisem pe piept şi umeri. El a zvârlit o ultimă floare stânjenitoare de pe şopârlă. să-l călăreşti. dar în realitate este ca şi cum te-ai clătina.Muzica. Am ridicat din umeri. Ia zi. râdeau amândoi.. cu a treia îşi reîncolăcea biciul.. Ne-am bălăcit prin nămol aproape cincisprezece minute cu instrucţiuni strigate. şi am învăţat de la tipul ăla înjurături pe care nu le auzisem niciodată. iar cu a patra îşi scărpina părul lânos. Străinul a zâmbit. Vrei o slujbă şi o şopârlă de călărit? M-am uitat la florile rupte. Hm? La treabă!). — Dacă vii cu noi.. muzica! M-am întors ca să privesc în sus pe stâncă.

când Păianjenul se pregătea să-i mai tragă un şut. ea nu-i aici. Nu-i nevoie. dar un roşu brun totuşi strălucitor. prin Marea Metropolă până la Branning-at-sea. după iscusinţa în mânuirea biciului. Eu fusesem angajat în decursul unei asemenea acţiuni. am fost de-atâtea ori pe-acolo că mă simt ca acasă. ce muzică! Turma. vârându-şi mâinile cenuşii prin pietrele vetrei. Îi aducem pe drumul ăsta. şi după siguranţa cu care mâna dragonii. m-a văzut privindu-l. oh. Am înţeles de ce nu li se spune Lo. iar noi aducem ouăle înapoi şi le plantăm în mlaştină. Era însă mut. Dar acu. — Când o să se termine de gătit ouăle alea de dragon? a întrebat Cuţit. Când râdea. am răspuns. — Unde-i duci pe ăştia? am arătat spre turmă. De unde i-ai adus? — Cresc în Mlaştina Fierbinte. — Turma e-n partea aia. a meditat Păianjenul. cu patru mâini şi uşor cocoşat. Oare asta m-a întristat şi rn-a făcut să mă gândesc la Friza? Ai o treabă de făcut.. dacă n-ar fi fost obiceiul satului meu.Mă legănam vesel în spatele cocoaşei solzoase. cam la două sute de kilometri vest de aici. Vroiam să aflu pe unde fusese şi ce văzuse — ştia câteva cântece bune. subţiri. — Cald.. Păianjenul avea doi metri de oase vârâte într-un metru optzeci de piele. că eram înlocuitorul cuiva care avusese un sfârşit neplăcut şi trist în după-amiaza precedentă. Alţii. înapoia mea. nici azi nu-mi dau seama cum se ţineau pe dragonii lor. Pielea îi era roşie ca focul. Îmi imaginez că este un loc destul de atrăgător pentru cineva născut în pădure. Unul era un puşti cu o minte adevărată: îţi dădeai seama după modul cum te privea cu ochiul său verde. a mormăit rugător. Acolo exemplarele sterile sunt sacrificate. a zis Păianjenul. La sau Le. Îmi place cald. Înghesuite. — Nici măcar nu m-aş fi gândit la asta. Păianjenul i-a dat un şut şi păstorul a luat-o la fugă. Am înconjurat lacul în tăcere. Pe alţii îi folosesc ia muncă. astfel încât scuipa când se emoţiona). — Aici supravieţuiesc oamenii cei mai ciudaţi. — Ţine-te departe de mâncare. Avea nişte probleme glandulare ca-re-l făceau să miroasă urât şi voia să-mi spună povestea vieţii lui (nu-şi putea controla mişcările gurii. Totul legat cu muşchi lungi. Cel puţin doi dintre ei.. Albiciosul ar fi părut complet normal pe lângă celălalt tip. — Branning-at-sea? am întrebat. Erau pestriţi. Am o .. Ouăle sunt luate din femele şi însămânţate. A sărit pe dragon. Cu părul chilimbariu. — Să nu spui Lo nimănui care păstoreşte. Asta doar ca să afli. de aceea trebuie adunaţi dimineaţa. s-a târât înapoi ca să se frece de pietre. Dragonii se rătăcesc noaptea. se găsea într-o vâlcea dincolo de lac. nu. probabil vreo două sute cincizeci de dragoni care se văitau (aveam să aflu că era o manifestare de bucurie). — Aşteaptă pân-o să mâncăm cu toţii! După câteva minute. Eu. Ea arăta mult mai "normală" decât tine. Dar i-am abordat cu prietenie. Şi. Ochi-verde a clipit spre mine pe sub părul său negru. părea că frunze uscate i se sfărâmau în piept. La micul dejun am aflat de la Puturosul. şi a continuat să-şi împletească biciul. Ce fac cu ei acolo? — Pe majoritatea îi mănâncă. Tinereţea le conferise o aură de romantism păstorilor în mintea mea. Aş fi vrut ca Ochi-verde să poată vorbi în locul Puturosului.

— Cum? am întrebat. dragonii se văitau. mai mult sau mai puţin laolaltă. Rămăsesem cu gura căscată. — S-o scot de la tine? — Muzica asta îmi umblă prin minte de mai multe săptămâni. încruntându-mă. Păianjenul a început să fluiere una din celelalte melodii însoţitoare. — Şi eu sunt diferit. Am auzit-o vara trecută la un concert în Branning-at-sea. Toţi ceilalţi credeau că este foarte amuzant. sau cum a putut Nativia să soună că sunt diferit atunci când începusem să cânt Bill Bailey. — Am învăţat-o de la tine? şi deodată tot felul de întrebări mi s-au luminat: de pildă. După câteva note. Am făcut-o. — Cum? — Aşa. fierbinte şi săţioasă. — Mâi cânt-o o dată. am încuviinţat. a adăugat Păianjenul. vibrând. astfel încât ele scânteiau şi se încrucişau. În spatele nostru. E drept că foarte confuză. Iată. — Muzica. ca-re-i numele cântecului ăla? Nu prea seamănă cu muzica pe care-o ştiu! — Este Sonata lui Koday pentru Violoncel Solo. Nu se putea s-o fi auzit. am rostit. — Şi cu animalele. Când am sfârşit. . nu-i aşa? — Aşa mi s-a spus. — Unde-ai auzit chestia aia? m-a întrebat. — Ai scos-o din capul meu? se interesă Păianjenul.casă. A închis ochii şi umerii i s-au strâns în efort. De data aceasta. Vântul dimineţii a clătinat plantele. de unde-mi luam muzica. s-a smuls din pământ. Păianjenul a ridicat din umeri. Iar eu nu pot să fredonez un crescendo de trei coarde. o nevastă şi trei copii acolo. a zis Păianjenul. dar pornind în momente diferite. cu multă sare şi ardei iute tocat. Când am terminat. alungând în acelaşi timp făpturile primejdioase. deci. Până la un anumit punct îi pot ţine liniştiţi. şi s-a răsucit în aer. — Nu cred că o iau în totalitate de la alţi oameni. Am continuat. A trebuit să trag un fir melodic şi să-l cânt. într-un buştean de lângă foc. Păianjenul a deschis ochii şi a tras aer în piept. — Cred că tocmai am inventat-o. Ia spune. cum ştia La Dire că eram diferit. mi-a zis: — Eşti diferit. doar dacă n-am fredonat-o din nebăgare de seamă. Am pus vârful macetei în pământ şi m-am sprijinit pe ea. Ce mai muzică! Erau mai multe melodii deodată. Apoi s-a înfipt. slănină de şopârlă prăjită şi pastă groasă de cereale. — Cum? — Cu dragonii. multe identice. Aşa că am închis-o. Maceta mi-a zburat din mână. l-am văzut pe Păianjen privindu-mă surprins. — Nu fi prost! — Îmi bântuia prin cap. Apoi am descoperit un LP cu bucata asta în secţiunea muzicală din ruinele vechii biblioteci din Haifa. am început să cânt la macetă. şi o altă familie în Mlaştină. în noaptea înainte de a pleca să aduc ouăle muzicale în mlaştină. Am mâncat ouă. — Diferit? Mi-am plimbat degetul mare pe marginea lamei şi mi-am jucat degetele de la picioare peste găuri.

aşa că a trebuit să mă uit iarăşi la el. grohăituri şi cotcodăceli de la ceilalţi. Ei bine.. De acum nu mai e nimeni. publicul meu. Povesteşte-mi despre el. Sâsâind uneori. Toţi s-au dus la armăsarii lor. Ţine-i pe conducători în direcţia bună şi nu ai nici o problemă. sfârşindu-se în ochiul verde al lui Ochi-ver-de. am repetat. suduind şi strigând. — Spune-mi despre el. Miam ferit orivirea de spaima lui. iar eu i-am imitat pe păstorii din preajmă care începuseră manevra.. Văitându-se. am spus. Biciuri unse pocneau şi scânteiau peste solzi şi întreaga lume a fost prinsă în legănarea ritmică a animalului dintre picioarele mele.. Cu hanaşament. Mi-am zvârlit lama în aer şi am răsucit-o aşa cum făcuse el. — N-o să-ţi fie uşor. Ulterior am aflat că ganglionii nervoşi de acolo sunt mai mari decât creierul. mi-a explicat Păianjenul) şi ne străduiam din răsputeri să-i ţinem despărţiţi. Melodia cu care jelisem era a mea. apoi a venit desfundat. — Ce-i cu Puştiul Moarte? a întrebat Păianjenul. Unul dintre dragonii conducători ţinea morţiş să se întoarcă şi să necăjească o femelă supraponderală (avea o tumoare ovariană care o încărca permanent cu ouă sterile. Melodia aceea era a mea! Apoi am întrebat: — Ai auzit vreodată de Puştiul Moarte? Păianjenul a lăsat mâncarea. S-a ridicat. Mi-am pierdut o groază de timp (imitându-l pe Ochi-verde).— Friza. am înţeles de ce mă făcuse să călăresc la început fără şa. a zis Păianjenul în cele din urmă. În dimineaţa aceea am învăţat incredibil de multe lucruri. dinspre Puturosul. Dragonii au tendinţa de a merge drept. Ceea ce însemna că şi păstorii erau fericiţi. o lumină care a dispărut pe când îşi întorcea privirea. — Cine-i Friza? M-am uitat la macetă. — Lasă-ţi securea. A început Păianjenul. — Vreau să-l găsesc şi. şi-a adus toate mâinile în faţă şi a înclinat capul. mi-a spus Păianjenul. Şfichiul său mi-a şuierat deasupra capului. — Nimeni. un şuierat gros din partea lui Cuţit. jungla. Dragonii se vânzoleau în lumina soarelui. iar restul îi urmau. mersul pe dragon era aproape frumos. dar folosindu-mă de mână. — Îndreptaţi-i pe-aici. Am prins-o din cădere cu piciorul. dar — s-a ridicat de lângă foc — te îndrepţi în direcţia bună. am răspuns. Nările sale lungi s-au lărgit până au devenit rotunde. a strigat el. aplauda ritmul şopârlelor. dar nu când trebuie să lucrăm. Eşti ca Friza. vreau să-l găsesc. Ăsta cântă când zboară. cinci sau şase din ele erau conducătorii. cu toatele urmând melodia şi mişcarea precum o mulţime ce ar începe să aplaude şi să bată din picioare. iar Păianjenul a scos din sac un căpăstru şi scări care se potriveau destul de bine pe cocoaşe şi solzi. . copaci şi dealuri şi bolovani şi rugi. . — O să vorbim şi despre imposibil. încătără-mându-se în jurul picioarelor anterioare. Te ascultă mai repede dacă îi loveşti pe coapsele picioarelor posterioare. Ceea ce însemna „atenţie"! Mormăind.. acoperind marginea turmei ca să întorc din drum animalele care erau atrase de tot felul de lucruri din direcţii nesemnificative. L-am prins din zbor. Ceea ce însemna că erau fericite. Au râs. învârtindu-mă printre creaturi. Dar ceilalţi mă urmăreau. a căutat într-un sac de pânză şi mi-a aruncat un bici.

ceilalţi cinci. exasperat. Miam cumpărat bilet pentru punte. Braţul mă durea. noaptea trecută. îmi amintesc că am trecut printrun moment de groază absolută. se jupuiau încet. a strigat Păianjenul când călăream din nou împreună. strâmtorat de pereţi. am ajuns pe nisip. O să ne oprim la intersecţie şi o să ne odihnim până la căderea nopţii. plin de curaj am intrat într-o cabină şi am dormit excelent. când Păianjenul a strigat: — Înapoi! Metropola e-n faţă! M-am uitat. urlând împreună cu teribila şi dispăruta rasă veche a planetei. munţi monstruos de frumoşi zgârie cerul. în timp ce privea peste dune. mi-a spus. Mi-am pocnit biciul şi am alungat viziunea. nu erau obişnuiţi cu uscăciunea de aici. Difuzoarele emit muzică pop franţuzească. către Pireu. Dragonii au fost nevoiţi să încetinească. mi-am dat seama că zâmbeam. pe când cei doi se-ndepărtau. Doi dragoni au început să se zgândărească şi i-am despărţit. La orizont. Soarele ar-gintează puntea stropită cu furtunul şi arde peste coşuri. Am ieşit din apele nocturne ale Adriaticii şi acum coborâm prin strâmtoare. Cu toate astea. Abia mai puteam vedea şi mă mişcăm mai mult după ureche. — N-ar trebui să mai fie multe de-astea. englezească şi grecească. exact! Mlaştină-mentă). între noi. Singuratici. Căldura radia din sol. în dreapta şi stânga. însă un alt val de transpiraţie mi-a inundat ochii. Dragonii gâfâiau prin nisipurile oraşului. Asta dă în McClellan câţiva kilometri mai încolo. ne-am bălăcit prin mentă. dar au ratat. Şeaua îmi mai cruţa oarecum părţile dinăuntru ale coapselor. în timp ce noi. Au hăpăit indignaţi către biciul meu. înghesuit de milioane de indivizi. Dar cred că suntem mai aproape de Strada Principală. Creaturi de mlaştină. mânjit de funingine. cu sute de animale. Odată am prins douăzeci de secunde de călărie liniştită lângă Ochiverde: — Tipule. În curând o să traversăm Metropola dacă nu ne-am deviat prea mult. când m-am imaginat înconjurat.Începusem să deprind meseria. văitându-se. Am mânat dragonii. iar canicula făcea să tremure totul. tăcut şi furios. În sfârşit. Păianjenul. mulţumiţi şi îngroziţi. În vreme ce brăzdau străvechiul loc. Fără vegetaţie ca să domolească temperatura. nu repede. Răsuflarea îmi rămăsese în gât. ca să scoatem dragonii înainte de a se împotmoli. Pământul se sfărâma sub ghearele lor. ne-am văzut de drum prin lumină zilei. Păianjenul s-a oprit lângă mine ca să-şi şteargă sudoarea din ochi cu degetele mari. Revenit afară as-tă- . — De obicei mergem pe Bulevardul McClellan. când vreo douăzeci de dragoni s-au prins într-o mlaştină-mentă (o mlaştină cu nisipuri mişcătoare acoperită cu tufişuri imense de mentă bătute de vânturi. plesnind din trei bice. de unul singur. Panta s-a micşorat şi am început să coborâm. Apoi doi dragorii foarte prietenoşi s-au strecurat. soarele ne înfigea ace de aur în cefe. nu-i un mod cam stupid de-a-ţi pierde viaţa? El a zâmbit. Ne-am abătut mult spre vest. Sudoarea îmi intra în ochi şi-mi simţeam subţiorile uleioase. Soarele îşi afunda razele în nisip. Dimineţile sunt relaxant3 pe vapor. a mânat restul turmei în jurul smârcului.

Şi am învăţat câteva lucruri despre Păianjen. şi m-am aşezat. prindeam cuvintele la fel . ca o piatră. Vreau să zic. — De unde ştii? l-am întrebat. Mâna era mare. a îndoit picioarele anterioare şi şi-a lăsat posteriorul să-i cadă pe unde o fi. Merindele şi echipamentele erau strânse într-o parte. aflată dincolo de foc. Care este esenţa ei muzicală? (Jurnalul scriitorului . După zece paşi am crezut că n-o să mai merg niciodată. Pielea dintre degetul mare şi arătător avea crăpături. mi-a adulmecat gâtul cu tandreţe. Pentru prima dată în viaţă. Muşchii extenuaţi ai picioarelor îmi atârnau ca nişte burdufuri de apă. aşa se aşează. din nefericire îi pusesem un nume care nu se poate tipări. Cerul era albastru transparent. Ochi-verde cânta asta în minte.de clar ca şi melodia. ce a pierdut-o pe Euridice pentru a doua oară? Când a decis să privească înapoi a avut de făcut o alegere foarte modernă. Unde să mă duc ca s-o aflu şi eu? Marinarii de vârsta mea vroiau să asculte muzică pop englezească şi franţuzească la tran-zistoare. am vorbit despre mituri. Cei mai în vârstă doreau cântecele tradiţionale greceşti. porecla îi rămăsese şi de aceea.dimineaţă. pur şi simplu din cauză că era în faţa mea. iar cutele de la articulaţiile degetelor erau pline cu murdărie umezită de sudoare.Păianjenul s-a întins pe ele cu o mână spânzurându-i peste mai-gine. Batt începuse deja să gătească. mă întreb ce. apoi şi-a lăsat bărbia pe nisip.Golful Corinthului. A mai vrut Orfeu să trăiască după. Dar el îşi deshăma animalul. noiembrie 1965) Călăresc dragoni minunaţi pentru un minunat stăpân de dragoni. Am ajuns. atârnată de o încheietură noduroasă. Surprins. Armoniile ei sfâşiate sunt chiar mai congruente cu restul lumii. Spre vest. Muzica este extrem de potrivită pentru lumea pe care plutesc. Mi-am legat biciul în jurul taliei. trebuie să-i spunem: Armăsarul Meu). Îmi dădeam seama cât de bine se potrivea cu viaţa încapsulată a New York-ului. puţin băut. după o zi de utilizare numai. norii mânjeau seara cu un galben murdar. puţin misterios. „Cântecele demotice!" a exclamat Demo. efect va avea Grecia asupra lui IE. Mulţi se întinseseră pe jos. Taiki a aflat povestea lui Orfeu nu de la şcoală sau din cărţi. un stăpân de dragoni minunaţi şi turma sa de dragoni. . Cum îl pot duce pe Lobey în centrul acestui haos strălucitor care propulsează asemenea sunete? Azi noapte am băut până târziu cu marinarii greci. a zis Taiki. ci de la mătuşa sa din Eleusis. aproape răsturnându-mă. în timp ce descălecam. Dragonii hotărâseră că poposeam de-a binelea. Cărbunii ardeau în vatra încropită. în italiană stricată şi greacă aproximativă. m-am apropiat de mâncare cât de mult am putut fără să calc pe cineva. a spus Păianjenul. — Aha. Armăsarul meu (căruia. Aşa procedează dragonii. M-am uitat ţintă la mâna lui. — McClellan şi Principala. Subiectul central al cărţii este mitul. m-am întors să-l privesc. — Am mai fost pe-aici. "Nu şi Orfeu". "Toţi tinerii din ele vor să moară cât mai repede posibil pentru că dragostea i-a dezamăgit!".

a spus Batt. Mi-am muiat pâinea în sos. vioară. M-am întrebat cât păr era în tocană. am reuşit să încetinesc suficient pentru a privi în jur. terminându-şi a doua porţie şi ieşind din întuneric ca să caute pâinea. înfometat până peste poate — e de speriat să fii atât de înfometat. iar eu mi-am aşezat-o pe a mea între picioarele încrucişate.. până când Puturosul a bolborosit: — Mai daţi-mi! Când mi-am luat a doua porţie. M-am rezemat de umărul lui Ochi-verde şi am adormit. Eram prea obosit să mănânc. provenea de la o unealtă de scris.. datorită lucrului cu dragonii.. Eram doar curios. Cuţit a rupt o bucată. a mânca însemna cu totul altceva pe vremea aceea. Aşadar. Odată cu paradoxul. pe buricele degetelor sale (dar nu pe degetul mare de la mâna stângă) se vedeau mici pete netede şi lucioase. Acela a fost singurul lucru uman pe care l-am sesizat în timpul cinei. bucătarule. Înfulecasem jumătate de gamelă până să-mi dau seama că era prea fierbinte. precum crabi cu crusta tare şi anghinară înăbuşită. Nu-mi dau seama dacă a fost o senzaţie plăcută ori dureroase. aşa ceva capeţi de la un instrument cu coarde. Când am rupt şi eu.. a privit cu ochi de argint clipitori. Ehe. liniştit până acum. am dus-o la gură. Pe când stăteam acolo. Am început să mă gândesc la copaci. Păianjenul mână dragoni. O altă bătătură. — Mai întâi luaţi mâncare-mâncare. Şi cântă. M-am trezit când Batt a ridicat capacul de pe oală. La Dire avea o bătătură identică şi o întrebasem cândva despre ea. nu-mi păsa. şi m-am înfiorat. Se auzi sunetul molfăitului tenace.Înainte de baza degetelor avea o bătătură ca o dungă. sau chiar două? — Ştiţi. mişcându-mi maxilarele. unde le situasem dintotdeauna. Trecuse o zi.. şi miezul pufos a ieşit printr-o crăpătură aurie a coajei. În al treilea rând. Şedeam pur şi simplu. — Bună tocană. cu dureri în gât. Păianjenul. Mirosul mi-a deschis gura. S-a aplecat. fiindcă o să mă ia dracul dacă o să-mi înfulecaţi aşa desertul. Batt punea tocana în castroane. — Când? a întrebat Cuţit. Fiţi pe pace.. am muşcat. Ochi-verde îşi împingea ceva în gură cu degetul mare. mi-am dat seama cât de greu era să respiri. a mormăit Batt. prea înfometat să adorm. mi-a apucat stomacul şi 1-a răsucit. le observ. privind cum se termina mâncarea. . mi-a intrat pe gâtlej. poate violoncel? Uneori când cânt cu alţii. A apărut o pâine arsă. Pentru o clipă am avut un coşmar că Batt o să ne dea ceva greu de mâncat. o să aveţi şi desert. ghitara. mi-am dat seama de oboseala din braţe şi umeri şi mi-a venit să râd. Poţi a-precia oamenii după modul cum mănâncă. la prima falangă. Şi scrie. pe partea dinspre arătător. Batt rânji larg.. oprindu-se din când în când ca săşi scuture părul din ochi. A împărţit gamelele aburinde. atât somnul cât şi mâncatul au părăsit categoria plăcerilor. Cred că şi el dormea. şi au devenit obligaţii ale acestei slujbe trăznite în care mă vârâsem.Mam aplecat peste genunchi şi am prins nisip în pumni. pe degetul mijlociu. Îmi aduc aminte de cina pe care ne-o gătise Nativia. Înfometat aşa cum eram de înfometat. iar mâinile cenuşii s-au strâns pe marginea gamelei şi s-au retras din nou în umbră.. i-a luat castronul lui Cuţit şi 1-a umplut.

M-am uitat de la Păianjen la Batt şi-napoi. l-am aşteptat pe el să înceapă. Dar ăsta era un oraş pustiu. Nişte fiinţe pe care nu le-ai pune nici măcar într-o kuşcă. ar fi devenit cu toţii lorzi somptu-oşi şi decadenţi ai crimei.. Tocmai îmi scosesem lama să cânt. După cum am zis. acum când stomacurile ne erau căptuşite. — Cuţit. Păianjenul se scobi la un dinte. până ajunge oraş. când Păianjenul a zis: — Azi dimineaţă întrebai despre Puştiul Moarte. între-bându-mă ce fel de persoană diferită putea fi şi în acelaşi timp să facă favoruri Puştiului Moarte. Am auzit cum se schimbă ritmul respiraţiei lui Ochi-verde. tot mai mare. domnind peste întreaga lume în loc să se tăvălească în mormanul de deşeuri dintr-un oraş fantomă. şi fiindcă asta îl făcuse pe Batt să zâmbească. Aş fi vrut să fi spus eu Bună tocană. şobolani. Nu mai creştea. şerpi şi magazine. Păianjenul care scrie. a meditat Păianjenul. şi dragoni. care au o perfidie dincolo de orice inteligenţă. — Aşa-i. — Ştii ce e un sat? — Da. Batt a luat cu cârpa un vas de ceramică de pe foc: — Găluşti cu mure. Ei bine.Păianjenul care mână dragoni. — Fusese prins într-un oraş. — I-am făcut Puştiului o favoare. genul acela de foame e de speriat.. — Era un vierme detestabil. O centrală electrică părăsită. cu cuvinte distorsionate de incredibilul şfichi al foamei. — Noapte. M-am încruntat. Iar mi-a lăsat gura apă.vroiam.. Dacă ar fi avut doar un dram de minte.. Am urmărit atent cum Batt punea găluştile şi garnitura de mure în castroane. a răspuns Păianjenul. — Ce-i aia oraş? am întrebat. de pe vremea vechilor locuitori ai planetei. Prin amurg. fiindcă aşa era. cei mai josnici şi mai murdari proscrişi din vreo duzină de specii. Ai ceva de zis despre el? Ceilalţi au tăcut. — Da. doar să gust.. cam astea sunt lucrurile dintr-un oraş. În realitate. Păianjenul care are în minte muzica multiplă a lui Kodaly — un om de la care îţi făcea plăcere să primeşti un compliment. lumina focului a surprins o limbă lingând o buză. Asta înseamnă că era de foarte de demult. Păianjenul a fost servit ultimul. — I-am ucis tatăl. Totuşi. ia-ţi degetele! — . — Tocmai ieşise din deşert. Dar mâna cenuşie s-a retras. — Ştii şi ce este o metropolă. canalizarea se prăbuşise şi frunze moarte alergau pe străzi. — Ce-ai făcut pentru el? am întrebat. Clădirile se năruiseră. De asemenea. Batt i-a înmânat o farfurie. cu trei ochi. Mi-am lăsat maceta în poală. Eu vin dintr-un sat. nisip. Cuţit. — Când era în deşert? m-am interesat.. am rostit: — Ce-ai la desert? Cred că Păianjenul era o persoană mai mare ca mine. odată. un sat creşte mare. a murmurat Puturosul. A descris un cerc cu mâna pe nisip. Ceea ce era foarte exact. dă-mi sosul cu rom. Apoi oraşul creşte mare. gras de o sută patruzeci . împrejurul postamentelor felinarelor. tot mai mare până ajunge metropolă.

Ei ne numesc oameni tineri. Omule-păianjen. Păianjenule. aşa zic. S-a ridicat din apă şi mi-a prins glezna. ascultând nişte ţipi care se lăudau şi se dădeau mari. psihopat şi o creatură cu totul diferită. Deodată a intrat un roşcovan slăbănog şi s-a aşezat pe un morman de cârpe. sfârcurile. De fiecare dată a ratat şi a lovit pe altcineva. O dată cu otravă. Învinsul urma să fie servit la cină. avea loc un meci de lupte. Ochi-verde se apropiase puţin de mine. Cu cât eşti mai puternic. realul şi iraţionalul nu sunt aceleaşi cum erau pentru biata rasă care nea lăsat moştenire lumea asta. ingenuu ca un cadavru: — Nu mă supăr. Omule-păianjen. o dată cu o cheie franceză şi o dată cu o grenadă. pe care-l abandonase la aproape două mii de kilometri distanţă să-l urmărească din deşert. — Te superi dacă te-ntreb de ce? I-am dat părul de pe frunte. Iar eu sunt puternic! Ah. s-a scărpinat în cot şi s-a strâmbat. costeliv. M-am îndreptat către el şi m-am aşezat pe vine la marginea bazinului. râurile. unde taică-său trăia pe cât de bine se poate trăi în mormanul ăla de gunoi. Am încercat să scap. Când discuţiile au devenit plictisitoare. el rămânea nemişcat. A urmărit lupta. mările şi junglele. păr ud sub mână. Atunci cineva a şoptit: Ăsta este Puştiul Moarte! şi toţi au amuţit. Puştiul s-a lăsat pe spate până când faţa i-a fost acoperită de apă şi a vorbit bolborosind: — Trebuie să-mi faci serviciul ăsta mic. cu degetele împreunate şi capul plecat. Pielea îi era albă ca laptele. — Puţin mai târziu. noi nu eram interesaţi de dragoste. Puştiul şi cu mine ne-am întâlnit în oraş. Carnea proaspătă lipsea în oraş. — Hei. — Salut. noi nu suntem oameni. a ascultat lăudă-roşeniile. l-am văzut înotând în lacul din Parcul Urban. Puştiul trebuie să fi avut vreo zece ani. mi-au spus chiar că. pielea de deasupra ghearelor se zbârciseră. continuă Păianjenul. Asculta ca şi cum ar fi fost orb. Odată. şi o dată a făcut un desen în praf cu degetul de la picior. Cea mai mare parte a timpului a privit ţintă în jos. cu atât eşti mai receptiv la amintirile care bântuie munţii. Şedea acum în picioare în apă. Peste Metropolă se lăsase frigul. A zâmbit. alb şi ud. Ştiu că ucisese cel puţin patruzeci şi şase de oameni. — Dacă zici tu. Când poveştile deveneau sălbatice şi fascinante. când eram pe bune cu el. puştiule. înainte ca părinţii părinţilor noştri să vină aici.. Nici nu şi-a imaginat că acel copil putea fi un geniu criminal. A tranşat-o şi a pregătit-o singur. Vroiam să văd dacă era real: degete reci pe glezna mea. viaţă. Există o doză mare de ură lăsată acestei lumi. Într-un colţ. Buzele sale. materie şi mişcare. mi-a dat una din fiicele lui. Şedeam într-un bar. cu părul lipit pe faţă. Păianjene. m-a strigat din apă. Trebuie.de kilograme. Viaţa şi moartea. Avea deja o reputaţie. a plecat. A procreat vreo douăzeci de copii. când mă plimbam pe-afa-ră. astfel încât îi vedeai ochii prin văluri fine de aur. totuşi cu mult mai puţini decât a asasinat. Pur şi simplu n-a luat în consideraţie posibilitatea ca unul din numeroşii săi urmaşi din kuşti. A încercat să mă omoare de trei ori pe când tăiam frunza la câini prin oraş. — Da. O frunză i se lipise de braţ. — Trebuie să-l omori pe bătrânu' meu pentru mine. Dar ne-am găsit un nou . Puştiule. Când poveştile s-au terminat.

. — Flămânzi? Da. şi trebuie să epuizăm trecutul înainte de a putea încheia cu prezentul. am încuviinţat. atâta linişte. gâfâind.. Pâianjenule. A oftat. Eu şi Batt facem ultimul schimb. Lumini fantomatice alergau pe spinările cocoşate ale animalelor. — E mort.. — Ne-om revedea într-o zi. de muşchiul. Am lovit biciul de fluierul piciorului. soră sau tată. — Eşti din Branning-at-sea? l-am întrebat. Trecutul mă îngrozeşte.vreme ce sub clar de lună roiesc ca firele de praf în jurul capului său. — Deci te întorci acasă. Puştiul a zâmbit şi s-a împins înapoi în bazin. — De unde eşti? l-am întrebat. pe toţi. sperând că voi veni.cămin. Puştiule? A încuviinţat din cap. — Lobey şi Ochi-verde. Armăsarul Meu moţăia. După trei ore îi sculaţi pe Cuţit şi pe Puturosul. mama mea din Branning-at-sea. cu braţele ţepene. voi doi păziţi turma la primul planton. — Dacă numeşti asta trai. Mi-a zâmbit scurt. — Poate c-o să faci. Am deschis ochii. cu călcâiul alunecăndu-i în şuviţa de apă de-a lungul canalului care vine. — Cum ţi se par? Nu aşteptam nici un răspuns. — Trebuie să vă ucid. Se opreşte şi se reazemă. Mulţumesc. Sub ocean e atâta linişte.. am spus.. Eu m-am întors în bar. pe când ceilalţi se pregăteau de culcare. Păinjenule. M-am născut mamă nemăritată fără frate. de sub zidul vechii biserici. — Mai mult decât mi-ar place să admit. Cu picioarele numai dureri. A aprobat din cap. dacă e să ne mutăm în propriul nostru viitor. astfel că a alunecat în jos. L-am privit surprins... — Eşti atât de legat de trecutul lor. Ochi-verde s-a sculat de lângă mine. Păianjenule. am urcat în spinarea Armăsarului şi împreună cu Ochi-verde am început să dăm ocol turmei. cred şi eu — cu atâta nisip în jur. M-am ridicat şi eu. Am dislocat o dală de beton din grinzi. A şoptit: Ucide-l! — Unde este? — Se clatină ameţit pe stradă. După o vreme. dar Ochi-verde şi-a frecat burta cu o mână soioasă. L-am urmărit pe tânărul zvelt şi murdar legănându-se îndărătul cocoaşei solzoase. Trebuie să trăim până la capăt umanul.. S-a ridicat şi s-a uitat împrejurul focului. în. . — Şi ce se-ntîmplă dacă n-o fac? A ridicat din umeri. — Dezleagă-mă. S-a scufundat în mâzga argintată. am rostit: — Trebuie să fi trăit destul de mult în oraş. La ape mă aşteaptă. Poate c-o să fac şi eu ceva pentru tine într-o zi. Luna era sus pe cer. Tocmai pregăteam cina. De aceea trebuie să-l ucid — de aceea trebuie să-l omori pentru mine. a spus Păianjenul.

— Îl urăsc. M-am sprijinit în coate. dezvăluită iarăşi. M-am ridicat în picioare. Şi pentru o clipă. A dat afirmativ din cap. De ce aprobi? A înclinat capul în mod ciudat. Oricum m-aş fi sculat în curând. A clipit. S-a lungit lângă foc. Ceea ce m-a făcut să mă gândesc şi mai mult la cuvintele acelea.A încuviinţat iarăşi. — Ce-a spus? N-a mai vrut să repete. numai iubire. N-a aşteptat. Erau gata să-şi reînceapă rondul. am zis. Acum revenea la maică-sa. Puteam să-l aud venind peste nisipul rece. Am aţipit şi m-am trezit doar când o geană albastră lumina dunele răsăritene. Cuţit şi Puturosul se întorceau. I-am trezit pe Cuţit şi pe Puturos. Diferit şi eu sunt Aduc cuvinte noi când cânt. Tăciunii se stinseseră. Cel al Păianjenului îl urma greoi. aşa cum le descrii tu. — Aha. anul acela de peregrinare şi muncă slujindu-i ca un fel de rit de iniţiere. — Mă duc la Puştiul Moarte ca s-o iau pe Friza şi să opresc ceea ce-i omoară pe diferiţi. Nam vreme pentru farafas-lâcurile din Branning-at-sea. Asta înseamnă. — Nu. am spus. Linişte. Doi se văitau. Trebuie să învăţ să-l u-răsc mai mult. — Nu ştii cine este Friza. Am continuat să călărim în tăcere. M-aş bucura să vizitez aşezarea în tăcere. Un dragon a sâsâit. înrudită cu mulţi lideri politici importanţi. Luna. lustruită. care s-au ridicat şi s-au îndreptat către dra-gonii lor. Erau o mulţime de lucruri pe care nu le înţelegeam în băiatul subţirel. Fâşii de umbră prin coama băiatului se lăţeau peste întreaga lui figură. Părea trist înapoia murdăriei. — Poftim? — Cântam iarăşi din Kodaly. Merg cu tine. Ne-am terminat plantonul. — Stai o clipă. cu părul ca o claie. Am încuviinţat şi m-am gândit la Puştiul Moarte. Ochi-verde a cântat şi el după aceea. Dragonul lui Batt a apărut de după foc. apoi s-a uitat pe deasupra turmei. Păianjenul şi Batt se sculau. La orizont. înţepenită pe cer. lumina a căzut pe faţa lui cu un singur ochi. atât de îndemânatic cu turma. până ce. Nu există moarte. — Eu? l-am întrebat când m-a privit cercetător sub razele lunii. era o articulaţie osoasă. El fusese trimis cu Păiajenul să pască dragonii timp de un an. Doar tăciunii mai luminau. am început să cânt cu degete obosite. aducând înapoi doi dragoni răzleţi. sub lună. Întrebare mută. Dar am lucruri de făcut. dar înainte de zori m-a deşteptat ceva. probabil. lună rotundă se acoperea cu nori. dar m-am aruncat pe dragonul meu şi l-am prins din . când Ochi-verde s-a ghemuit să se uite la vreun model închipuit de cenuşă. Stelele luminau palid nisipul. Luna coborâse. să-l opresc pe Puştiul Moarte. Asta m-a luat pe nepregătite. Vreau să te întreb ceva. astfel încât să-l pot găsi şi ucide. Am aflat că mama lui era o doamnă de vază în Branning-at-sea. Am dormit bine. apoi şi-a întors faţa. — Te-am trezit? a întrebat Păianjenul.

Apoi aş încerca să fug. Poate că na auzit-o. de ce-aş face-o? Puştiul ar scăpa de tine. Din pricina asta a trebuit să mă roage pe mine să-l omor. Mi-am trecut degetul mare peste muştiucul macetei. M-am încruntat. Răcoarea îmi intrase în încheieturi. — Nu cred că i-ar păsa. unde să-l găsească. chiar din cel mai nenorocit cătun. Poate că se hotărâse să nu-mi răspundă. a comentat el misterios. Părea mai abordabil pe tema asta. M-am încruntat. a zis Păianjenul. chiar dacă n-aveau habar să socotească. — Ce-i cu el? — Mi-ai spus că l-ai cunoscut. Mă . — Te pricepi la genetică? — Pot trasa o schemă a dominantei. deşi mişcarea începuse să-mi alunge febra musculară. A căscat. dar n-am priceput totul. — Poate că nu. — Chiar că ne are pe toţi la degetul lui mic. Păianjenul a ridicat din câţiva umeri. — Sunt prea obosit ca să dorm. Râdea încetişor când am ajuns lângă el. există câţiva pe care nu-i poate atinge. — N-are tată. ' Armăsarul Meu a alunecat. — Chiaj dacă ţi-aş putea spune. Am şfichiuit din bici către un dragon care părea că vrea să plece. chiar dacă asta te-ar ajuta cu ceva. — Cine? — Ochi-verde e unul dintre ei. — Te-a îmbrobodit şi pe tine. Am spus că nu avea nici unul. De aceea. — Cam aşa. Puştiul e prietenul meu. — Nu puteau să iniţieze o investigaţie asupra paternităţii? În satul meu vracii călători fac asia frecvent. am spus. — Aproape nu înseamnă toţi. — N-am spus că nu ştiau cine e taică-su. aşa cum ţi-am spus. am întrebat altceva: — De ce a trebuit Ochi-verde să plece din Branning-at-sea? Noaptea trecută mi-a explicat ceva. ca pe taică-su. răspunse Păianjenul.urmă. — Ce voiai să mă întrebi? — Despre Puştiul Moarte. Dar. N-o să-ţi mai vină să renunţi la ultimele minute de somn. — Cred că într-un fel m-a prins şi pe mine. Eu am încercat. — Ochi-verde? Repetând numele. uite-aşa! A plesnit din bici şi nisipul a zburat în toate părţile. Păianjenul se uita în altă parte când vorbea. Majoritatea indivizilor. nu? E greu să fii tăios folosind un clişeu verbal. am spus. Nu cred că Puştiul ar aprecia faptul că eu mă apuc să spun tuturor celor care vor să-l omoare. îşi cunoşteau starea genetică. pusesem o întrebare. Avea un surâs ironic. Mama lui Ochi-verde este alta. Unde-l pot găsi? Păianjenul tăcu. — Aşteaptă să mai treacă două-trei zile. a spus el. — Aproape. — Ei bine. Sistemul cromozomilor umani era atât de ineficient în faţa nivelului de radiaţii încât genetica însemna cunoştinţe esenţiale pentru supravieţuire. A zis că voi încerca să-l găsesc până când voi învăţa destule. şi-a scuturat coama şi s-a întins în loc.apoi şi-a recăpătat echilibrul înainte ca Păianjenul să răspundă. — Se joacă şi cu tine. dacă e aşa de puternic precum zici.

Dar la Branning-at-sea a devenit o afacere mai mult formală. care să se potrivească celor trei feluri ale noastre de diviziune sexuală. Femelele şi androginii au doar echipamentul genetic pentru a produce alte femele. Am aprobat. — Cine vrea să participe la o orgie de însămânţare artificială? am întrebat. La păsări. a răspuns Păianjenul. mai evident în locuri precum Branningat-sea decât prin dealuri. nu poţi să stingi luminile şi să-i laşi pe toţi să alerge bezmetici pe străzi. Au încercat-o de câteva ori. am rostit. doar câteva sute. femelele poartă cromozomul care dă sexul. nu putem face decât să amestecăm întruna genele. aşa cum se face într-un sătuc. în Branning? — Da. — Într-o colectivitate mai mare. Sau la şopârle. şi chiar atunci rezultatele au fost. pe vremea când Branning-at-sea era mult mai mic. — O groază! — Mai mult decât îţi poţi imagina. — Dar nu e. deşi o viaţă cam hărţuită 1-a făcut cast. Dar e eficient.. m-am adresat Păianjenului. — Cine poate şti dacă ia parte la orgii? Nu le ţineţi noaptea. au venit înţelepţii de pretutindeni ca să-l examineze. Păianjenul a repetat gestul dinainte. — Când s-a născut. a zis Păianjenul.întrebasem adesea de ce nu inventam o metodă mai compatibilă de reproducere. În Branning. Dar e destul de potent şi destul de bărbat. aşa trebuie făcute lucrurile. — Ochi-verde nu are tată. Şi au apărut familii care ar fi foarte .. Continuă. M-am uitat la turma de dragoni. cu cromozomi haploizi şi sterilă. sec şi impersonal. privind îndărăt către foc unde dormea băiatul. — Păcat. Este haploid. o mare parte din necazuri ar putea fi evitate. Păianjenul a încuviinţat din cap. — Parteogeneză? am întrebat. — E uimitor. În Branning-at-sea trăiesc un milion de oameni? — La ultimul recensământ au fost trei milioane şase sute cincizeci de mii. a repetat el. dacă ar fi pasăre. sau ar face unele gesturi împăciuitoare cu ocazia sărbătorilor autumnale ale recoltei. câteva nopţi de orgie rezolvă problema destul de bine. — Un milion de oameni? am spus. Am înălţat o sprânceană. Am fluierat. uimitor. Desigur. — Aşa şi este. Ne-am dezvoltat însă şi spiritul de elan. se desfăşoară cu însă-mânţare artificială. Am cugetat o clipă. Cum poţi opri oamenii să nu aibă mai mult de un copil cu acelaşi partener? într-o aşezare înapoiată. El ar fi trebuit să fie fată. cred i-aţi răspunde. situaţia s-ar schimba. lucrurile trebuie asigurate prin calcul matematic. Până când va exista o compensare generală a rezervei genetice. Şi în nici un caz nu-i fată. Din lene. Prezentarea sămânţei — în special de către bărbaţii din familiile importante — se face cu multă publicitate. M-am uitat către turmă. — Sună foarte. Nu se poate! Cromozomul care dă sexul e purtat de mascul. — Dacă s-ar alătură în mod activ la orgiile solstiţiului. Când un oraş are mai mult de un milion de oameni.

cu o călcă-tură mai sigură. Am mormăit: — Nu descrii în culori prea roz Branning-at-sea. gândindu-mă la La Dire. jumătate din ei nebuni. Ei sunt singurii despre care-mi pasă. Am pornit în galop pe Armăsarul Meu. Sau. — Nimic altceva nu mă interesează. Ai de mânat dragoni. . şi e destul de atent cu respectarea ritualurilor îl face un personaj controversat. dacă ar avea o şansă cât de mică. Am cântat sunete uşoare de fluier. iar animalele deşelate. — Mă plictisesc vechile istorii. — Lobey. care ar fi făcut o corecţie (dragonii se căţărau cu ghearele de pe nisipul fierbinte pe dealurile înverzite). — Deh! Aşa am fost învăţat. care nici nu ştiu cum să facă o orgie. am replicat. Noi nu suntem ei. — Cum? — Au tot încercat să-l omoare. Mulţi oameni. Pe când îmi legănam biciul în căldura ce-şi slăbea puterea. dacă era înţeleaptă. — Vorbeşti ca unul din nebunii ăia pompoşi din Branning. Ochi-verde îşi vede doar de treburile lui. cum aş putea s-o câştig pe Friza? Dragostea era de-a-juns. Toţi dau vina pe naşterea partenogenetică. M-am întors către el. o să ne întoarcem cu toţii foarte rapid la marele rock şi marele roll. — Ceva se întâmplă. Trezeşte-ţi păstorii. — Asta nu-i privită cu ochi buni nici măcar acolo de unde vin eu. — N-am timp de prostii de-astea. Atunci de ce se întoarce? — Aşa vrea el. Se enervase. coerentă şi îndrăzneaţă. — Lobey. — Înseamnă că structura lui genetică e identică cu a mamei lui şi asta nu-i bine. — Nu poate fi oprit. Când nisipul s-a înroşit în spatele nostru. Mi-am luat lama. în viaţa asta. Muzica se tânguia dinspre Păianjen. Dacă se întâmplă prea des. -am permutat ultimele cuvinte ale lui Ochi-verde. noi în lumea asta. îl aduci pe Ochi-verde şi mai aproape de moarte. Trebuie s-o găsesc pe Friza. istoriile lor. au iuţit pasul. Păianjenule. Am scos o notă stridentă.. Avem istoriile despre ceea ce s-a petrecut. Noi suntem noi. Am putea fi afectaţi cu toţii. nu există moarte. Lobey. mi-am scos maceta şi am cântat. dacă aşa vrea.. numai ritm. Poate fi foarte grav. am zis. ceva care s-a mai întâmplat înainte. marginea Metropolei a despicat orizontul. Cunosc poveştile lui Lo Orfeu şi Lo Ringo. Faptul că este diferit şi imun la Puştiul Moarte.bucuroase să-şi dubleze numărul copiilor. Din pricina asta mulţi dintre noi suntem îngrijoraţi. Oricum. ce-a rezultat când s-a întâmplat celorlalţi. *** Înainte ca soarele să ajungă la apogeu. De fiecare dată când spui asta. iam spus Păianjenului. când ceilalţi erau aici. — Gândeşte-te mai bine. Păianjenul a strâns din umeri. rit-mându-mi gândurile: clacă n-ar exista moarte. că provine dintr-o familie respectată. Păianjenul nu m-a mai strigat. De ce crezi că a fost trimis departe? — Ah. spunând din când în când lucruri neplăcute persoanelor nepotrivite.

Numai muzică. la stâncile cu Sibane. Unul dintre ei era femela cu tumoare. la hăuri. (Thomas Chatterton. Ochi-verde şi cu mine ne-am îndreptat spre ei din direcţii opuse. era genul de lucru pe care Păianjenul (şi Friza) l-ar fi putut preîntâmpina (O.Metropola rămăsese în spate.. Ceva îi speriase. Apa clipocea de genunchii lor şi se murdărea de la plantele acvatice rupte. ." . Când. O muscă s-a aşezat pe o cracă.Ei bine. gazdele s-au retras la culcare. O ceaţă fierbinte curgea împrejurul stâncilor. Curval. Împrejurul nostru. Cea mai mare parte din durere (surpriză!) dispăruse.fiecare bulă conţine un ochi de apă complet. Nu există moarte. prin nisip.. Aici. Păianjenul avea treabă în capul turmei. dragonii au recuperat jumătate din timpul pierdut. te voi găsi în ecoul tuturor pietrelor jeluitoare. şi care întru acest scop nu a găsit un mijloc mai bun decât să o asocieze cu o idee libertină. A căzut ca o grămadă de cenuşă pe câmpie. (Marchizul de Sade . gâlgâind. iar ea şi-a întors globurile roşii ale ochilor către mine şi a şoptit laude uimite. Dragonii şi-au dat capetele pe spate. Când din sângele său au fost hrăniţi schilozii în cârje. hălăduind în lungul ţinutului bătut de vânt. Fulgerul ca un toiag i-a lucit pe cap. pentru a scăpa de amorţeală. ca de obicei au urmat orgiile.Mergeam în slalom printre pietrele fabuloase. până la pământul negru. tuturor copacilor . Aburii albaştri i s-au împrăştiat în inimă. Vântul ne încălzea feţele. Sticla se insinua în stânci. Friza. Norii ascundeau soarele. . a replicat Preşedintele..Cina a fost servită.Cele 120 de zile ale Sodomei) . şi se înghesuiau pe pantă. S-a zvârcolit in chinuri blestemate şi cumplite. artropodică. Cinci dragoni au început să se bată pe terenul argilos.. curăţându-şi prisma strivită a aripei (o aripă de dimensiunea piciorului meu) şi a gândit o muzică lineară. Piatra a chicotit în canion.Bulele de sticlă) Apoi către pământul spart („Acesta" — Păianjenul şi-a oprit dragonul în după-amiaza roşiatică „este pământul spart". I-am cântat-o. Păianjenul a spus că până la Branning-at-sea mai erau probabil patruzeci de kilotmeri.. „Iată un individ care doreşte să se familiarizeze cu ideea morţii şi astfel să nu se mai teamă de ea. A aruncat un ciob de cremene peste buza prăpastiei. ce crezi de asta?" "Minunat". prin iarbă. Mi-am masat unul după altul muşchii.Metamorfoze engleze) "lată un gust" bizar". dragonii îşi întindeau lung gâtul.. Dragonii alergau acum cu uşurinţă. Nu ne-am dat seama că se întâmplase ceva în neregulă. târându-şi picioarele posterioare pe mai.. Un izvor dantela ţinutul deluros şi animalele s-au oprit ca să-şi afunde capetele în apă. uitându-se curioşi la granit. încetinind acum pasul. încăierarea se desfăşura spre coadă. a spus Durcet. (Samue! Greenburg .

OK? Am tuşit. au avut-o înainte de venirea noastră. M-am rostogolit pe o pantă. Văzându-l de-aproape. Preţ de un minut. pe gât şi sub braţe.slăvi-tori!) I-am urmărit. Nu puteam să-i depăşim în fugă. şi s-a învârtit în pieptul meu învineţit. Îngenunchiat pe o muchie de piatră. la vreun metru deasupra mea. Ploaia continua să-mi pice în ochi. Lipsit de muzică. am bănuit că avea şaisprezece şaptesprezece ani. Traversând stânca udă. şi plângi. dându-şi părul ud de pe frunte. Apoi am căzut peste margine. Speram că se vor opri ca să se bată din nou. Durerea din piept mi-a explodat iar ochii larg . a zis Puştiul Moarte. şi m-am zgâriat la umăr şi la coapsă. iar cu dreapta de o viţă. Păcat. Apoi urmează un lucru mărunt sau chiar plăcut. Săreau printre bolovani. Tortura este de asemenea o artă. apa poleia cărarea.. pe pietre. ceva mai jos. — Puştiul.. A arătat în sus. a alunecat. Vreau să te salvez în ultima clipă. M. iar lucrurile de care mă ţineam începuse să devină lunecoase. Nimic numi plac mai mult decât westernurile.. Norii pătau cerul. Câteodată se întâmplă catastrofe dureroase.. Friza privea în jos. piciorul stâng prinsese un copăcel deloc sigur în rădăcini. Lacrimile mi-au inundat vederea. o să te las. Un sunet? Vântul suflând pe undeva. S-a frecat cu degetul arătător sub nas şi a pufnit. În vreme ce priveam. Biciul mi s-a încolăcit în jurul gâtului.? — Lobey~ a spus.. Am încetat să respir. — Este o formă de artă pe care Vechea Rasă. m-am gândit că voi fi sugrumat. către marginea drumului pe care mă rostogolisem. să atârn aici do&azeci şi şase de minute?. Piciorul drept mi se legăna în aer. Am plâns. I-am pierdut preţ de un minut. Apoi uruitul altei respiraţii. — Ai găsit vreun western bun? A clătinat din cap. — Lobey. apoi le-am auzit şuieratul înapoia stâncilor. spre dreapta.. Mă ţineam cu mâna stângă de o piatră. a vuit prin gâtlej. — Ce este un western? am întrebat. A. Coaste rupte? Doar durere. În timp ce aştept. Deasupra ei." Răsuflarea mi-a zburat pe undeva şi n-a mai vrut să revină multă vreme în plămâni. Ploaia dansa pe umerii săi în vreme ce se aplecase să-mi vorbească. Mi-am şters ochii de umăr şi am ridicat privirea. palmele mă usturau. Biciurile noastre şuierau. Am auzit cum lama îmi zăngănea departe. încercând să mă prind de ceva şi m-am julit şi mai rău. Aşa că o să aştept douăzeci şi şase de minute înainte de a face ceva ca să-ţi salvez viaţa.. Şi ştiam că era cale lungă până jos. M-a azvârlit. cerul mânios. posibil un tip de douăzeci.. cu faţa de copil. am tuşit din nou. Da. Precum ploaia. vreau sâ-ţi arăt ceva. Deasupra mea era marginea cărării. şedea Puştiul Moarte. Pielea îi era ridată la încheieturile mâinilor. Pieptul continua să mă doară. M-am uitat iarăşi. Consider că poţi rezista douăzeci şi şapte de minute înainte de a cădea in prăpastie din pricina epuizării. Şi chiar o să mă laşi. oamenii. M-am agăţat cu ambele mâini şi picioare. Am strigat după ei. Pieptul şi burta mi s-au izbit de piatră. a început să plouă. Când a făcut-o.

căţărându-se treptat către drum. Apoi am urmărit-o cum îşi Întoarce capul. Apoi. şi a revenit peste o clipă. Totul. azvârlind creanga. Dar nimeni altcineva care ar fi auzit sunetul aspru îmbrâncit de plămânii mei. Auzeam. nu l-ar fi recunoscut. Asta e ceea ce a făcut Friza pe marginea drumului. Muzica ei i s-a spart odată cu creierii de stâncile canionului la treizeci de metri mai jos. şi nedumerirea în legătură cu ploaia. a dispărut. şi întinse mâna impulsiv către mine (i-am auzit oare spaima?) — Friza! Fusese un răcnet. cu stâncile contorsionate. — Beee-beee! a behăit Puştiul Moarte.deschişi mi-au ars sub. m-am ţinut bine şi n-am căzut. zmucitură. care e gata să moară şi încearcă să-ţi strige numele. pietrişul îmi aluneca sub burtă. imitând o capră. Friza a alunecat. Voi şi eu ştim cuvântul pe care l-am urlat. îndoind un copăcel de pe marginea drumului. Vroia să mă ţin de bici şi să mă trag până la copac. Friza! Dar ea începuse să coboare. Dacă ar fi putut vorbi.să urce înapoi: zmu-citura unui braţ. Piatră. umeri înguşti şi uzi. apoi mă văzu. S-a uitat îndărăt şi am văzut (sau am auzit?) uimirea ei la recăpătarea vieţii. apoi să escaladez copacul până la drum. mi-ar fi strigat numele. a prins mânerul ce atârna lângă coapsa mea. Prin cap îmi trecea doar atât: iat-o trezindu-se după o moarte de nu ştiu câte zile cu doar o clipă de fericire înainte de a sări întru salvarea vieţii caro se sfârşea sub ea. — Rupe-te! a şoptit. şi după aceea dându-i drumul. nici cu picioarele. Mă durea şi o iubeam. căutând o cale de a ajunge până la mine. Am încercat să devin stânca de care mă agăţasem. s-a petrecut în clipa care-ţi trebuie pentru a deschide ochii în ploaie.-un ritm glorios înapoia ochilor de deasupra mea. înţelegeţi. ci mai degrabă aşa cum aruncase odinioară o piatră. noroiul şi pietricelele ţâşnindu-i de sub picioare. Friza a început să privească în dreapta şi în stânga. ca să prindă picăturile de ploaie în gură. cu mânerul atâmându-mi lângă coapsă. apoi a-ţi concentra atenţia asupra a ceea ce se întâmplă înaintea ta şi a-ţi da seama că e vorba despre cineva pe care-l iubeşti. când ajunse chiar la capăt. Eu continuam să urlu. Mi-am izbit faţa de pământul argilos. prinzând cureluşa de piele care atârna de gâtul meu. Iar Puştiul Moarte chicotea între noi. pauză de o clipă. biciul rămăsese în jurul gâtului. I-a dat drumul pentru că ştia al naibii de bine că m-ar fi tras după ea. nu puteţi înţelege ce am urlat. profilul corpului ei arcuinduse negru pe fundalul stâncii. agăţându-se de stâncă pe când cădea. Stâncă. Faţa oacheşă. . Puştiul Moarte continua să chicotească. cu norii. Apoi a arătat către vârful copacului îndoit. O făcea ca să mă scape. aşa cum Păianjenul împinsese odată o bucată de ciment. — Friza! Nu. ploaie. încordânduse până când ploaia luci pe ea şi 1-a înnodat de copăcel deasupra primei ramuri. A pornit după aceea. a linge o picătură de pe buză. — Nu. 1-a ridicat. 1-a tras. S-a ridicat. a apucat mânerul biqiu-lui — nici cu mâinile. S-a rupt. Apoi a chicotit din nou.

zicea Puştiul Moarte. Puştiul Moarte sărea şi sălta. — E-n regulă. puternică. lingând bucăţile de metal şi sârmă. doar nu crezi că am bătut drumul până aici doar ca să fur cinci dragoni de la prietenul meu Păianjenul? Asta-i numai ca să-l fac să simtă că sunt prin preajmă. Eram pe cale să leşin. de lângă gard erau case. a explicat Puştiul. Aşa l-am urmat pe Puşti. Ploaia se oprise. Am fost târât orb peste pietriş. Dacă ar fi murit oricum altfel decât încercând să mă salveze. Vreau să spun. odihnindu-mă. cerul unduia violent. Puştiul Moarte mă urcase pe terasa de piatră.. până când mâinile au început să-mi alunece. acum am văzut în norii destrămaţi o câmpie înconjurată de un gard din sârmă (o kuşcă?) înăuntrul căreia se afla un ac semeţ. Te mişti. Nu sunt sigur pe unde am mers. — Sondă stelară. Haploid? Eşti complet în afara puterilor mele. Păstorul murdar a ridicat din umeri sub apă-sarea partenerului. Inima mea bătea roll. M-am năpustit. Sus cu tine. Te doresc foarte mult. trebuie să ajungem la o înţelegere. lângă el. S-a răsucit şi a început să urce spre cărare. Şi s-ar putea să fie nevoie s-o fac şi a treia oară înainte să pricepi. Te vreau. Poate că a făcut mai mult decât să mă lovească. Am clipit din ochi şi am respirat. Amorţit. Inima mea bătea rock.. Umerii îmi sunau ca nişte gonguri ale durerii sub urechi. Ochi-verde. Dar n-o puteam lăsa să eşueze. Dar tu? Tu şi cu mine trebuie să ne înţelegem. aş fi căzut în prăpastie şi aş fi pierit. Există o stare unde fiecare acţiune urmăreşte un scop. gustând ideile vechi. opreşti pentru a te odihni. În faţa lor. a zis el. Precum zărisem întâia oară faţa Puştiului pe ecranul sclipitor din grota-izvor. Mi-am dat oarecum seama de dimensiunile lui abia când am observat că blocurile de piatră. Eu m-am târât. a spus Puştiul Moarte şi a arătat spre cerul nebun. Murdăria îmi intra sub degete. Mai mult ţinându-mi răsuflarea. porneşti iarăşi cu un singur lucru în minte. Era bine că-mi rodeam unghiile. respiri. E aproape gata. până ce nu mi-am dat seama că înaintea mea erau două chipuri: roşcatul alb. când i-am văzut în ceaţa oboselii şi a efortului. lângă prăpastie. aş fi căzut. iar punctele care se mişcau împrejur erau bărbaţi şi femei. . Stăteam întins pe o stâncă. şi m-a lovit cu palma celeilalte. Ceva mi-a prins încheietura mâinii şi m-a tras în sus cu putere. Mai mult pe brânci. A fluturat din mână. Dar el m-a prins cu o mână udă. întrucât altminteri nu mi-ar mai fi rămas nici una. De pe terasa de piatră era posibil să te caţeri înapoi. Am pornit după el.Am încercat să fiu piatră. Ei sunt pe cale de a descoperi metodele pe care le foloseau oamenii pentru a merge de la o planetă la alta. Mai puţin distrus de dubla ei moarte. — Ascultă. Cumva. de la o stea la alta. ud leoarcă şi un ciuf de păr negru. înconjurat de montanţi şi suporţi. partenere. Puştiul Moarte îşi ţinea braţul pe după umerii lui Ochi-verde. De fapt am omorât-o iarăşi. — Tocmai ţi-am salvat viaţa. — Uite. De zece ani sapă în ruine. — Eşti gata să ţipi la mine: «Ai omorât-o!«-. a continuat Puştiul Moarte. Am suit. soiosul Ochi-verde. Lucrurile nu s-au limpezit. Nu eşti bucuros că mă cunoşti? Am început să tremur. aş fi murit cu ea. am atârnat pentru un timp interminabil.

Pot să-ţi dau bogăţia produsă de mâinile lor. Puştiul Moarte şia scuturat braţele. Şi dorea ca Ochi-verde să-l aprobe. o baie din onix cu apă. a urmat Puştiul.) Ţi-o garantez. Pe marginea stâncii. Acesta a început să se îndepărteze. Macarale coborau un dulap metalic pe fundul oceanului. Ai bătături pe palme şi picioarele tale se crăcănează. toţi muncind. Ploaia era rece. Ambarcaţiuni se deplasau în toate direcţiile. apoi cineva a. M-a şocat şi am tresărit. — Se împlinesc douăzeci şi şapte de zile de când umbli cu turma asta de dragoni.. Murdăria păstorului se transformase în noroi pe umerii lui Ochiverde. S-a îndreptat către mine. Cred că atunci Ochi-verde şi-a ridicat privirea şi m-a văzut.. — Dispozitiv de măsurat adâncimea. Tremura. şi aici puţi a excremente de şopârlă. Pontoane de metal formau o staţie plutitoare. Ce-ai putea tu să faci cu diferenţa ta!? Să vorbeşti câtorva surzi. Schimbă buturuga aia într-un pat. — Hei.. în locul câmpiei apăru o întindere de apă: un ocean. precum acela în care dormeai la mama ta acasă. Viermi segmentaţi. aşa cum au făcut ei. Ceva nu era în regulă în interiorul meu. Ochi-verde a aruncat o privire în spate. Apoi un gest final şi ne uităm la mulţimi imense de oameni. Nu trebuie decât să mi te alături. a spus Puştiul Moarte. azvârlit găleţi cu apă. Tremuram.. Unde sunt dansatoarele care dănţuiau pentru tine pe dalele de jad ale terasei? Unde sunt cântăreţii cace îţi încântau serile? Schimbă vârful ăsta de munte într-un loc demn de tine. Lucrurile continuau să dispară acolo. câtorva morţi. Încă o fluturare a mâinii şi priveau sub pământ. cu dinţii strânşi. Puştiul se înfuriase. sau lucrând cu instrumente strălucitoare. (Ochiul verde al lui Ochi-verde s-a mărit. Frunzele s-au decolorat din negru în culoarea levănţichii. Sfredelitori de piatră. La marginea stâncii. apoi a sărit lângă mine. femeilor şi androginilor din această lume care amintesc înţelepciunea celor vechi. Ochi-verde! a urlat Puştiul Moarte. Ai fost plecat din Branning-at-sea aproape un an. Eşti un Prinţ la Branning-at-sea. — Stânca aia! Puştiul s-a îndreptat către un bolovan aflat la marginea peretelui de piatră. sunt faptele şi lucrurile tuturor bărbaţilor. Ghiarele i s-au încleştat. Ce putere ai tu? a întrebat Puştiul Moarte. cu cele cinci temperaturi comandate de un mâner cu cap de şobolan din aramă. Fulgerul a strălucit orbitor din nori. Ştii că pot. Mi se părea că-i mai uşor să mă odihnesc pur şi simplu. — Astea. cu pumnii încleştaţi pe burtă. Fă din băltoaca aia. vom putea face mai mult decât să visăm de-a curmezişul mâlului de pe fundul oceanului — vom duce aceste corpuri până în esenţa lumii. conduşi de femei cu căşti. Schimb-o în ceva de mâncare. oprindu-se doar ca să-mi culeagă maceta care zăcea la poalele bolovanului. Ochi-verde nu 1-a băgat în seamă şi a încercat să mă ajute să mă ridic". să . să pătrunzi minţile câtorva idioţi? Deodată mi-am dat seama că Puştiul era foarte necăjit. fiindcă te chinuieşti pe cocoaşa dragonului. Ochi-verde s-a frecat cu degetul murdar în spatele urechii. În curând. Brusc. a tuturor. I-am văzut burta scobindu-se în vreme ce pieptul i se golea de aer. Din nou tunet. pe când mă ajuta să cobor panta.Vălurindu-se acum. funcţionând acum în locul pe care ei îl numesc Chile. Tunet. măcinând grâne. ciudate şi complexe. s-a răsucit şi a strigat ceva. Ochi-verde nici măcar n-a clipit.

. chiar înşeuat. este la fel de greu ca şi cum ai călări un cutremur de pământ unsuros. continua să mă scuture de umăr. Puştiul Moarte călăreşte cu. Ochi-verde mă zgâlţâia de umăr. nevenindu-i să creadă. Ploaia îi brăzda murdăria de pe faţă. Uluit. Făcusem o greşeală. — A. Îmi tot repetam cuvintele în minte ca să-i povestesc Păianjenului cele întâmplate. Ochi-verde plângea... legate de picioarele sale desculţe. cu gheare. Mestecasem vorbele. Muzica merge înainte. mânios şi şiroind. mă privea fix. am dat pinteni dragonului şi am traversat panta noroioasă către Păianjen. Lobey! Ai murit! — Dar acum nu-s mort. Ne-am găsit armăsarii văitându-se în torent şi răsfirându-şi veseli mustăţile.. Ochi-verde m-a ajutat să încalec. Dinţii ca nişte ace au stăvilit tunetul care erupsese din spatele munţilor când el şi-a dat capul pe spate într-un râset damnat.. cu cruzimea unei flori. Am leşinat. Fir-ai să fii. am revenit la marginea turmei. lipindu-i părul de ţeastă.. Pur şi simplu mă simţeam mai bine ţinând-o. Jean Harlow? Pe Cristos. Îi îmbată şi nu mai pot fi stăpâniţi. Pur şi simplu ai hotărât că nu merita şi ţi-ai lăsat inima să se oprească şi creierul să se golească! Ai murit. — Ce s-a întâmplat? Ploaia îmi înţepa urechile şi buzele. Chipul care s-a întors nu era al Păianjenului.În conversaţie) . Nu. — Şefule. deplasându-se încet prin ploaia torenţială. Păianjenul a călărit până la noi. Pe când dragonul său cabra (şi al meu dansa înapoi) am văzut. M-a lăsat. cu plăselele lăptoase strălucind. dar nu le puteam înghiţi sensul. pe care le-a înfipt în flancul animalului său. (Gregory Corso .? Ce. a fluturat deasupra capului o pălărie neagră şi argintie. nişte fiare metalice cu ghimpi rotitori. Dar ce caută un tânăr scriitor de avangardă ca tine prins până în gât cu Marea Târfă Albă? Bineînţeles.. Punând căluş uimirii. mi-am şters cu mâinile ploaia din ochi.. În cele din urmă am găsit turma înaintea noastră. Degetele de la mâini şi de la picioare mă furnicau. Ochi-verde o ţinea departe de mine.? Ai murit! Se uita fix la mine. Lobey! De ce a trebuit să mori?! Pur şi simplu ai renunţat. Haide. Am încercat încă o dată să-mi iau ma-ceta. Am trecut în partea cealaltă şi i-am ferit de perele ghimpate.. Am deschis ochii în ploaie şi primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi caut lama. Dar iluzia (cu temple marmorate lucind în ploaie) dispăruse. Orfeu şi Billy the Kid îi pot înţelege. dezolat şi furios. La un moment dat. Pe şolduri îi atârnau două pistoale vechi. când presiunea neîncrederii a-junsese atât de mare încât nu mai reuşeam s-o stăpânesc. M-a ajutat să mă ridic. Ploua prea tare ca să cânt. dezgolindu-şi dinţii albi. Să călăreşti un dragon ud. Gol pe dragonul său.. cred că este evident. — Iată-vă! Credeam că v-am pierdut! Treceţi pe partea cealaltă şi feriţi-i de perele ghimpate.nu mai rezist... — Ce s-a-ntâmplat? l-am întrebat. Nu era nimic de măcelărit. Părul roşu era aranjat elegant deasupra sprâncenei albe.

ei bine. dacă ar fi fost la doar douăzeci de metri. Puturosul a plecat să facă altceva. Totuşi animalele noi nu sunt lucruri ciudate atunci când propria ta turmă poate odrăsli orice monstru. PORUMBIŢA SPUNE: „UNUL E frumos? NOUĂ SAU ZECE SUNT CU ATÂT mai frumoşi!" Am silabisit reclama şi m-am încruntat. Asta a fost tot ce am auzit despre subiectul cu pricina. Într-o bună zi. devenisem ţinta multor glume. În stânga. din metal negru. Fusese pictat pe un postament mare montat lângă pavaj. adumbriţi. şi ţinutul cobora spre.. us-cându-mi sudoarea înainte să curgă alta. rutina mă încarcera. (Ortega y Gasset . am văzut tabloul. Trei-patru căruţe au trecut pe drum până când am priceput la ce se folosea blestemăţia aia. a pufnit în râs. Pe măsură ce ne apropiam tot mai mult de Branning-at-sea. putea fi o jucărie . Avea o bărbie mică. înainte sau dinapoi. cu zâmbet copilăros şi umerii ridicaţi. o căruţă m-a uluit. Şi ţinutul se schimbase. ăsta-i primul drum pavat pe care-l vezi. Foarte inteligent! Când a mai trecut una. Batt se afla destul de aproape. Mă simţeam atât de obosit încât toate minunile lumii ar fi putut să sară pe globii mei oculari fără să lase vreo urmă. Ploaia se oprise aproape cu o oră înainte să-mi dau seama. dezvăluind dinţii mici. şi nu avea nici o lighioană. Tufe ude şi mărăcini cădeau sub ghearele dragonilor. şi odată cu ea dragostea moare. Majoritatea căruţelor erau trase de animale cu patru sau şase picioare. Ce-i aia pavat? Cuţit. în esenţă. Când m-am uitat din nou la drum'. Lobey. Tocmai trecusem de creasta unui deal. care călărea în preajmă. Întâia adiere de vânt a serii mi-a mângâiat omoplaţii şi ceafa.Despre dragoste) Epuizarea mă paraliza. Părăsisem stâncile. Era după-amiază târziu. Ne îndrăgostim atunci când imaginaţia noastră proiectează perfecţiuni. o fâşie de pământ cenuşiu mergea paralel cu noi. când Ochiverde s-a oprit şi a arătat în faţă. care-mi erau vag cunoscute. fantasmagoria dispare. astfel încăt să-l poată zări. Am ridicat ochii. M-am întors ca să le liniştesc pe şopârlele nervoase.. mergând de zece ori mai repede decât celelalte şi dispăruse în fum înainte de a avea timp s-o văd cu adevărat. inexistente asupra altei persoane. Cu toate astea. am zis. Câţiva dragoni care nu băga-seră în seamă celelalte vehicule au tresărit acum şi au şuierat. coborând într-o pantă lină. La un moment dat l-am întrebat pe Puturos: — Urmărim până jos fâşia aia caraghioasă de piatră? El a chicotit şi a împroşcat cu scuipat: — Hei. M-am menţinut pe lângă Ochi-ver-de. mi-am amintit să mă holbez. ci despre faptul că ea este. Vrea să ştie cine-i Porumbiţa! şi ceilalţi au râs şi ei. o greşeală. şi ochi verzi care priveau măriţi da în faţa unei surprize plăcute. i-am coborât.Nu e vorba despre faptul că uneori dragostea greşeşte. În< vreme ce priveam uluit după ea. Torcea de-a lungul drumului. cine-i asta? — Porumbiţa! a zbierat el. Examinam atent solzii dragonului. Păianjenul mi-a strigat: — E doar una din minunile din Branning-at-sea. Era joasă. Era chipul unei tinere cu păr alb ca de vată. scuturându-şi părul de pe umeri. Este? — Cam aşa ceva. el nu-şi bătea joc de mine. Buzele îi erau uşor întredeschise. aşa că am strigat: — Hei. De fapt.

Existau scuaruri mari unde se legănau cactuşi şi palmieri. păstorule? . ambarcaţiunile desprinse din docuri smălţuite străbăteau apa azurie. noi adunam turma. — Ţi-e foame. Drumuri pavate se uneau în acel vălmăşag de alb şi aluminiu. apoi a scormonit sub prelata din piele prinsă deasupra căruţei şi a scos un pepene. Împreună cu Cuţit. iar Batt pregătea masa. ne încălzea cefele şi scăpăra în ferestrele înalte. Patru cincimi din turmă dormea. Mi-am strunit armăsarul. Probabil că păream uimit. coline ocazionale. Partea dinspre mare se ocupă cu pescuitul şi comerţul cu insulele. făcând cu ochiul în amurg. Pe când călăream. am spus. emoţia anticipatoare mă ţinuse treaz. Cu totul altceva e să fii rătăcit printre piatră. sau calmului Păianjenului. dar îi scăpase din mâini şi se construise singur. cugetam: să mă rătăcesc fiind singur în pădure este o situaţie destul de confortabilă. Iată-l. Când Ochi-verde mi-a zgâlţâit umărul cu piciorul. aşa că am ascultat. ca trecătorii să poată citi ce are de spus. Cerul era negru înapoia oceanului. — E mare. Toată partea asta din Branning trăieşte din păstorit. ca să privesc la. De astă dată. Porumbiţa era arătată dintr-un unghi diferit. Am trecut pe lângă alt panou publicitar de pe marginea drumului.nemaipomenită. şi vom intra în Branning în zori. albastru deasupra noastră. n-am putut să-i urmăresc gestul pentru că erau prea multe lucruri de văzut. Îi voi părăsi pe păstori. sticlă şi câteva milioane de oameni. — Hei. deqarece Păianjenul a arătat-o cu degetul mare şi a spus: — O ţin luminată toată noaptea. scânteietoare ca paietele căzute pe mal. apoi şi-a încolăcit biciul. — E locul unde ducem turma. Dacă ar fi fost la douăzeci de kilometri era pur şi simplu măreţ. pe platou. — Îţi duci şopârlele la Branning în zori? A zâmbit. Câţiva se văitau către Branning. a zis Păianjenul de lângă mine. PORUMBIŢA SPUNE: — DEŞI ZECE SUNT FRUMOŞI. a arătat Păianjenul. Am clipit. Peste douăzeci de minute. NOUĂZECI ŞI NOUĂ SAU O SUTĂ SUNT CU ATÂT MAI FRUMOŞI! Pe când priveam. — Tocmai acolo. — Branning-attsea. Mai târziu. luminile s-au aprins deasupra chipului de şapte metri înălţime. Obişnuiţi cu măreţia şi mizeria de dedesubt. eram de planton în schimbul doi. — Salut ţie. Ceilalţi s-au adunat în jurul nostru. totuşi încă un ciur de lumină pe mare. Diseară vom poposi acolo. Omule-cu-dragoni! M-am uitat în josul malului. lângă apa purpurie. m-âm întins. dar nu-am dormit. au tăcut pe când coborâm.. unde copaci şi pajişti înconjurau clădiri solitare. Soarele ne proiecta umbrele în faţă. încotro urma să mă-ndrept? Cuţit şi cu mine am înconjurat turma din direcţii opuse.. Expresia imensă nepăsătoare. m-am sculat imediat. mai puţin luminos decât înainte. Un cocoşat îşi oprise pe drum căruţa trasă de un câine. A zâmbit ca şi cum ar fi zis ceva oarecum deplasat. dragonii şedeau perfect nemişcaţi. Branning îşi împrăştia luminile. Poate că datorită terenului mai puţin accidentat. apoi mai multe cartiere de căsuţe înghesuite pe străzi întortocheate. Cineva începuse să-l construiască. Înapoia lor. ne-a sărit în ochi.

împreună cu cincisprezece- . — Care-i mersul acum? am întrebat. A treia oară: diamant şi rahat.. Aşa se făcea în Branning-at-sea. Fără nici o îndoială că Porumbiţa a spus asta odată. câteva chestii care te fac diferit. am spus. încât nimeni nu se înfurie dacă e numit în felul acesta. apoi a mângâiat urechile câinelui. Cum ţi-ai dat seama? — Oho! A zâmbit. clefăind. aici. Ei. Se cunoaşte atât de puţin despre diferenţa de la sate. Am sărit jos din şea şi el s-a oprit. — Hei. în Branning nu mai este aşa acum. şi eu am venit pentru prima oară în Branning-at-sea. — O s-o-mpart eu cu el. Ea este La Porumbiţa. — Munceşte pentru mine şi eu îl hrănesc. — Se făcea. Mi-am amintit ce spunea Păianjenul despre titlurile date păstorilor. îţi mulţumesc. individul m-a întrebat: — De unde eşti de fel. M-am îndreptat spre drum. În vreme ce muşcam din pepenele meu. — Lo. acum cincisprezece ani. pe când am mai muşcat o înghiţitură dulce. Eu foame. — Eu nu am Lo. Lo străine. Titlurile Lo. Diamant şi rahat. Nu. Sper doar ca manierele tale rurale să nu te bage în bucluc. dezvelind o mulţime de dinţi galbeni. Eu. am zis. Ale mele mi-au adus o grămadă de burduşeli când am ajuns prima oară în Branning-at-sea.. Vreau să zic. — Asta-i prima dată când vii în Branning-at-sea? — Da. — Eu. — Dar eu sunt diferit. Bănuiesc că în satul tău se întâmpla la fel ca în al meu. — Porumbiţa. — Încă o dată. Cândva. nu-i aşa? A părut surprins. — Tu ţi-ai mâncat porţia. uitându-se de la om la mine. în Branningat-sea? — Ei bine — cocoşatul şi-a sprijinit degetele mari în centură — există vreo cinci familii care controlează tot ce mişcă în oraş. Sunt câteva lucruri care te deosebesc de nativii de aici. Tocmai atunci câinele. De ce m-aş înfuria? Asta e. La şi Le te zăpăcesc aici. Eu. a pronunţat el cu înţelepciune. Cocoşatul a clătinat din cap. Omule-cu-dragoni? I-am spus numele satului meu. La şi Le sunt rezervate pentru normalii puternici şi acordate şi funcţionarilor puternici? — Aşa se face. — Diferit? Şi-a ridicat mâna. Cocoşatul a chicotit încă o dată. — N-am vrut să te supăr. care şi-a băgat botul în ea. Şi-a spart bucata şi a aruncat-o animalului. Acum nu se mai face. — Ce-i diamant aici este rahat dincolo. am zis.L-a spart şi vroia să-mi arunce jumătate. locul era mult mai mic decât acum. A privit în josul drumului. A râcâit coaja cu dinţii din faţă şi a aruncat-o. Cocoşatul mi-a dat jumătatea mea. A râs. — Nu m-ai supărat. Iar pe atunci. deţin toate navele. îţi vor plăti probabil salariul tău şi vor cumpăra dragonii ăia. iau chirii de la jumătate din locuinţe. a început să scrâncească.

ori. — N-am zis aşa ceva. Mă refer la ceialţi păstori. vino cu ceva arginţi în pungă. — O să vin să te vizitez. — Ei vorbesc despre ea. îţi poţi petrece toată viaţa cu ei — poţi să vorbeşti despre ea cât vrei. O căutam pe Friza. cum ar fi Porumbiţa. — Şi sunt vulgari. Deşi ţi-i voi lua aproape pe toţi. dar probabil că n-ai să dai. acceptă Lo sau La atunci când li te adresezi personal. După ce mi-o spusese o dată. am încheiat. Dar ce spuneai despre diferenţă? Cocoşatul şi-a împins obrazul cu limba. substanţa din care se hrănesc rădăcinile copacilor. către turmă. ai să te simţi bine. — Ah. — Nu pot să ratez aşa ceva. Poţi să-ţi petreci toată viaţa în Branning-at-sea şi să nu fii nevoit niciodată să te adresezi cuiva cu Lo sau La. — Sună fascinant. iar cei plictisiţi se pot veseli. Ce cauţi la ora asta târzie pe drum? — Ca şi tine: mă duc la Branning-at-sea. Jumătate din locul acesta a fost construită pe ea. recunoscut drept un mârlan de la ţară.. am început din nou. a încuviinţat sever. dar îl poţi uita. Cealaltă jumătate n-ar putea trăi în absenţa ei.totuşi cred că-i mai bine s-o ţin pentru mine. am un local mic unde cei obosiţi se pot odihni. — Voi veni cu siguranţă. Mă gândeam la Puştiul Moarte. Ea reprezintă fundaţia acestor clădiri. cei însetaţi pot bea. — Nu-i o idee rea. — Da. am spus. O să mă găseşti la Perla — numele localului meu. — Dar cum o să-i recunosc. în localul meu nu intră prea mulţi păstori — e destul de rafinat.. — Nu mi-e ruşine de satul meu! A înălţat din umeri. — Dar eu sunt diferit. a mustăcit cocoşatul.. Cum te numeşti şi unde te pot găsi? — Numele meu este Pistol. Şi-a sfârşit declaraţia. am arătat înapoi. Ce faci în Branning-at-sea? Întrebarea i-a plăcut. purtând aceleaşi titluri.. o să fii considerat nebun. Cum însă aş fi putut să-i spun despre Friza? Cum puteam s-o caut dacă diferenţele noastre erau secrete? — Dar tu? am întrebat. Am înţeles. dacă stai tot timpul cu păstorii — iar dacă vrei. grămezile de mărfuri de sub docuri.. Călătoream în josul lungii nopţi. răbdarea lui faţă de mine şi de subiectul respectiv luă sfârşit. diferenţa este o chestiune personală. Desigur. Dar după ce vei sta o vreme în Branningat-Sea şi vei considera că te poţi purta corespunzător. — Cel mai fascinant loc pe care cei ca tine l-au văzut vreodată. . ori zănatic. — . după o tăcere stingheritoare. aruncându-şi mantia roşie peste umărul deformat. — În Branning-at-sea. în cel mai bun caz. am încuviinţat. — Ei bine. Dar dacă o să dai titluri tuturora pe care-i întâlneşti sau te vei enerva când cineva nu ţi se adresează cu un titlu. dacă funcţionalitatea lor evidentă e lipsită de importanţă? — O să-i recunoşti dacă o să dai peste ei. Încercam doar să-ţi răspund la întrebări. Dar a vorbi despre ea în public înseamnă că eşti prostcrescut şi vulgar. cei înfometaţi pot mânca. Şi o să descoperi câţiva tipi destul de nonfuncţionali.douăzeci de celebrităţi. a spus cu modestie.

ce ai crede despre un om pe care abia l-ai întâlnit şi. care-l împinsese să deschidă conversaţia. Cândva. Ce muzică se cântă în Perla ta? S-a încruntat. Am cântat. — Atunci noroc bun. — Scuză-mă. Gândeşte-te la un cântec. Dar când o să porţi pantofi şi o să-ţi acoperi buricul. — Uite ce-i? a zis Pistol. de mâna ta. Ciuma cu părul roşu călăreşte alături de turmă. Dar când amuzamentul lui mi-a depăşit capacitate de înţelegele. a nimănui altuia. însă un an petrecut în Branning-at-sea o să-ţi lămurească vorbele mele. — Aşa cum ai zis şi tu. Aşa e locul ăsta. n-am vrut să te supăr. Şi-a lovit fruntea cu degetele. — E vorba doar de muzică. de mai multe ori. — Conducătorule de dragoni. scoţând ma-ceta ca s-o vadă. — Îţi spun. — Ce? — Gândeşte-te la vreun cântec. să-mi spui ce obiceiuri am ignorat sau am luat în derâdere? Am spus doar ceea ce gândeam. Dar nu poţi continua să ignori obiceiurile celorlalţi oameni. a ieşit iarăşi la iveală. Lucrul dinlăuntrul meu care râde sau plânge a râs cu el un timp. — Poate că nu. uită vorba necioplită a păstorilor. — Vrei. mi-a explicat printre hohote. ca să ne îmbolnăvească pe Ochi-verde şi pe mine. Ochii i s-au mărit. nu-i aşa? A lăsat-o mai moale. — Trebuie să-mi amintesc de propriile mele origini. S-a sprijinit de căruţă şi s-a plesnit peste burtă. Dar devreme ce nu sunt prieteni de-ai tăi. Conţine multe minunaţii şi ele te-ar putea reţine. te rog. băiete-din-pădure. Perseverezi. La capătul călătoriei mele se află moartea Puştiului Moarte. M-am simţit uşor enervat de această conven-ţionalitate pe care n-o înţelegeam. iar eu am cântat. totuşi îţi jur că nu mai ţin minte când. Dar aş dori să-mi explici care e poanta. — De cuţitul meu.— De unde vii? — Prietene de pe alte meleaguri. Fiindcă ai întrebat îţi răspund: vin de la prieteni care locuiesc în afara Branning-ului. Nu jura pe coşmaruri. — Amice. Alterna între veselie şi exasperare mai repede decât îl puteam urmări eu. Vulgaritatea lui. am doar două soluţii: să râd de ignoranţa ta. — Nu intenţionez să stau un an. l-am corectat. n-ar trebui să te interesezi de ei. am insistat. A râs şi m-a bătut pe umăr. ai să înţelegi. Le-am dus cadouri şi am primit cadouri. . — Nu pricepi chestiile astea. ţi-ar declara adâncimea buricului său? — Nu văd legătura. Cocoşatul Pistol a hotărât că prostănacul (adică eu) era incorigibil. am fost la fel de ignorant ca şi tine. Sau poate că vei rămâne tot restul vieţii. — Nu jur. apoi a râs. manierele tale sunt incredibile. Lo Faţă-murdară şi fie ca diavolul diferit să moară în curând. după trei minute de conversaţie. — Sunt în trecere. Poţi s-o accepţi sau să pleci. şi să dispreţuieşti ceea ce este blestemat. M-a privit foarte ciudat. sau să cred că-ţi baţi joc de mine. am băgat maceta în teacă. Ele sunt treaba ta. Îţi spun toate astea acum. Păstrează-ţi diferenţele pentru tine. să râzi de ceea ce este profan. — Ţi-am explicat.

Pistol încerca să se aşeze şi în acelaşi timp să mâne câinele. Urechea mea este o pâlnie pentru orice voce. Acolo unde flacăra îi plesnea pielea udă. apoi a căscat-o din nou. Acolo există un dragon. iar globurile de sub pleoape au explodat până în zori cu visuri uimitoare despre Friza. Iar Puştiul Moarte. Am crezut că o să cadă.. Am urcat până lângă Ochi-verde: Mă privea. N-am sosit aici pentr-un cânt. — Şi unde — mă enervasem — crezi că-i Ochi-verde? Doarme lângă tăciunii de-acolo. M-am uitat în jur. folosind-o. — Ahhhhhh — ahhhh — ahhhh — iiiiii! Era Pistol. "Oh. N-a căzut. gagiilor. Ea mă însoţeşte dimineţile. (Jacques Brel . a pâlpâit.. Stătea în picioare şi zâmbea. A căzut peste căruţă. tril şi ciripit pe care le poţi concepe azi..Călătoriile lui Hart Crane) Eu mă gândesc ia oameni suspinând după poezie. umerii ascuţiţi ai obrajilor săi erau doar uşor îmblânziţi de tuleiele bărbii de adolescent. Elementele au făcut vocea de neauzit. nici el. Puştiul Moarte plecase acolo unde dispărea de obicei. cu încheieturile degetelor. Focul s-a înteţit. Ei nu aud. Am arătat în sus. Şi-a frecat faţa. stătea Ochiverde. Eu mă holbam. Umbrele ierbii şi stâncilor alergau pe pământ.. (Hunce Voelker . — Vorbeşti despre Lo Ochi-verde ca şi cum ar călări lângă tine printre şopârle şi-l pomeneşti pe Puştiul Moarte de parcă ai fi stat tu însuţi în faţa pistolului său de cowboy.. căscând gura. A rămas doar aroma frunzelor. Ochii îi pulsau de furie şi imagini întipărite pe retină. a chicotit.Faţa lui de ţăran s-a înăsprit iarăşi (urma să mă obişnuiesc în Branning cu feţele aspre de ţărani). Îndărătul meu căruţa a pornit. — Sal'tare. Câinele mârâia. o să-ţi restitui plictiselile I" (Joonne Kyger — Porcii pentru Circe în mai} Ea mă însoţeşte serile. Şi-a împins spre ceafă borul pălăriei. S-au îndepărtat încet. Porumbiţa aripa şi-a frânt. A închis-o ca să înghită în sec. Bezna zvâcnea odată cu ochii.. se învolburau aburi. ochii. M-am întins pe jos. s-au terminat cântecele de iubit. cu tristeţe? În lumina de pe drum. iar părul roşu s-a revărsat.La Colombe/Porumbiţa) Fulgerul şi tunetul elementelor ii încălzesc astfel încât are timp să se odihnească şi să cugete. alungându-şi oboseala. Orbita sa umbrită era imensă. Somnul mi-a astupat. pe povârniş. s-a micşorat.. Eu nu ştiu la ce e bună. cu lumina felinarului de pe stâlp mângâ-indu-i genunchii. Focul ne-a surprins şi ne-am întors. Acolo există un dragon. pe Porumbiţă' S-o ucid am venit.. . Ne-am întors la foc. Pe povârnişul de lângă drum.

Acesta e imnul de familie al rudelor lui Ochi-verde. dimineaţa era umedă. deşi stelele încă nu dispăruseră în vest. căci tocmai prin acţiunile rituale omul îşi stabileşte identitatea cu puterile regeneratoare ale naturii şi trece. Greenburg. imaginile tinereţii mă obsedează Chatterton. — Cântă împreună? — Da. În oraşul alb erau muzicanţi. Au adus vin pentru Anul Nou. atunci când îi împungeau. Trei dragoni hoinăriseră până la drumul pavat. a zis Păianjenul. deoarece sunetul nu ajunsese încă până la noi. Păianjenul i-a văzut primul. sper să-l cauterizez. a fost clar recunoscută importanţa ritualului. Călăream. sau ajută la efectuarea trecerii sale în stadii mai înalte ale dezvoltării şi experienţei personale. aşa că am călărit într-acolo şi i-am adus înapoi. Am coborât maceta. Se împleticeşte prin romanul ăsta abstract ca unul din copiii demenţi din dealurile Cretei. I-am cântat melodia. i-am spus. Soarele brăzda cerul estic. Radiguet. adormit de blânda cale zdruncinătoare. Lobey o să te vâneze. — Poţi auzi muzica? Am încuviinţat din cap. mergi pe douăzeci şi doi: eşti prea bătrân ca să te dai drept copil minune. alţii mergeau. Mâine." mi-am spus: ai douăzeci şi unu de ani. În dreapta şi în stânga se auzeau şuierături. dacă vremea va fi bună. — Ochi-verde. (Masters & Houston — Varietăţile experienţei psihedelice) Luminile din Branning păreau galbena în spatele pâclei şi rugilor de mure. Uşor curios. Ţin minte că acum un an şi jumătate. Dincolo de Branning. Cine sunt? De-a lungul drumului fugeau oameni. s-au stins. Păianjenul părea stingherit. după ce am terminat „The Fall of the Towers. Şi-a trecut biciul dintr-o mână în cealaltă. Luminile de pe stâlpi. totuşi. — S-a întâmplat ceva rău? — Poate. Ei ştiu că e aici. în centrul insulei aflate vizavi de necropola de peste apă. (Jurnalul scriitorului — Mikonos. — Ei cântă. Billy. . a strigat Păianjenul. din Rhenia. Datorită apropierii faţă de ocean. era un mod liniştit şi minunat de a fi nervos. dar în curând dragonii tropăiau laolaltă în voie. Împlinirile tale sunt mai importante decât vârsta la care s-au petrecut. bărcile pluteau aidoma unor hârtii către insule. După ce voi termina IE. îndărătul lor. am călărit până în fruntea turmei. mă voi întoarce în Delos ca să cercetez ruinele din jurul Tronului Morţii. pe când noaptea se retrăgea albastră şi rănită prin frig. am strigat peste umăr. Stai lîngă mine. decembrie 1965) Pe parcursul istoriei umane. Am mâncat. reglate pentru o lună mai timpurie şi o noapte mai lungă. alternând între mor-măieli şi tăceri. Biliy the Kid va pleca ultimul.M-am Întors mai devreme acasă. E un cor. pe Armăsarul Meu. Batt a înteţit focul. restul corpului i se mişca sub gât. — Acolo sus. Chipul Păianjenului rămăsese nemişcat.

Dragonii se înghesuiau spre drum. Păianjenul a încercat să-l oprească. Chipul Păianjenului — am observat cu stupoare — se crispase sub imperiul aceleiaşi spaime. Îţi doresc noroc. Brusc. Păianjenul era un om complex. Când o să predăm turma. Dar existau alte multe lucruri pe faţa aceea: puterea acţiona aceiaşi muşchi ca şi groaza. Urmărea oamenii de pe drum. Neliniştea se cocoţase pe sprâncenele sale de culoarea ambrei. Vreau să spun ce-o să se întâmple cu mine? A părut surprins. am zis. — Vino la mine acasă să-ţi iei banii. — Vroiam să-l readucem în Branning în tăcere. — Nu-mi pasă de Ochi-verde. sau de altcineva. plante agăţătoare şi tufişuri individuale.M-am uitat întrebător. — La tine acasă? — Da. zâmbind cu un dinte lipsă) şi dincolo (trei fete cu gurile . cântecul lor se sfărâma în explozii de bucurie. Mă întreb cum de-or fi aflat că vine în dimineaţa asta. Perceperea unei mulţimi se face în mod similar: mai Întâi o faţă aparte aici (bătrâna care-şi frământă şalul verde). Vocile au ajuns până la noi. PORUMBIŢA SPUNE: DE CE SĂ AI NOUĂZECI ŞI NOUĂ CÂND AICI SE GĂSESC NOUĂ MII? Mi-am întors ochii de la ironia ei şi m-am întrebat câţi oameni roiau pe aici.. Eu mă duc după Friza şi o să mă întorc cu ea. Mi-am readus în memorie căutătura de pe faţa lui Pistol când a fugit de Puşti. a început. Trebuie să-l distrug pe Puşti. Casa mea din Branning-at-sea. O junglă înseamnă o multitudine de copaci.. oamenii se înghesuiau către ei.. Nu vroiam să-i povestesc Păianjenului despre bărbatul din căruţa trasă de câine. El n-a zis nimic. Nu mi-am dat seama ce parte a lui zăbovea cu mine. buze reci şi ochi calzi mă privea meditativ. Cuvintele mele erau învăluite în agresivitate.. Armăsarul lui Ochi-verde tropăia înainte. E acelaşi lucru. Mai târziu. S-a oprit. Femeia cu păr alb. — Ţi-ai făcut treaba. În clipa aceea am hotărât că e mai bine să-i spun oricum. Se înşiruiau pe tot drumul. acum. A strâns biciul şi şi-a îngenuncheat dragonul. L-am privit pe Ochi-verde.. — Sper. apoi acolo (băiatul care clipeşte. Pe măsură ce-l recunoşteau pe tânărul păstor. vei fi plătit. S-a uitat iarăşi după Ochi-verde. Nimic nu se schimbă. a spus Păianjenul. — Trebuie s-o găsesc pe Friza. El nu s-a uitat la mine. Da. Lobey. Îi venise o idee. Ochi-verde şi-a îmboldit dragonul înainte. din trecere însă să le vezi ca pe o singură masă verde. amintindu-mi de Pistol. — Tu. Am pătruns în mulţime. — Ce se va întâmpla? — O să-l venereze. — El ştie ce face. I-am privit venind.. — Crezi că n-ar trebui să meargă la ei? am întrebat. Mulţimea se îndesise pe drum. O mare parte din el călărea cu băiatul acela. Şi-a atenţionat dragonul cu o uşoară lovitură peste branhii. legănându-se înaintea noastră către mulţime. N-am găsit altceva mai bun de făcut. dar mâinile i-au alunecat una după alta. cine ştie? — Cu mine. aşa că am început să cânt. În toiul nopţii groaza sa trebuie să se fi întins peste Branning precum petrolul pe apă. apoi largheţea lui m-a acceptat. Am trecut pe lângă un alt panou rutier.

" „Nu!" „Da. M-am întors către un băiat: — Nu-mi pică fisa.. Oamenii se loveau întruna de mine şi îmi spuneau: „Uită-te pe unde mergi!". cum tărăgănează unele cuvinte şi evită altele. fiindcă de la jumătate în sus (în jur de nouăzeci). Textul: „ACESTE DOUĂ GEMENE IDENTICE NU SUNT LA FEL". ploi de degete şi jungle de braţe. unii şi alţii se împuţeau. După aceea.. Dar asta nu-i cinstit faţă de Branning. Ce vrei să zici? . Treaba mea s-a sfârşit. Când intri pe poarta lui Branning-at-sea. Două femei se holbau prosteşte din culorile învolburate. altul suferă poate de iubire. ştii ce munceşte.. Ne-am înghesuit prin poarta de la Branning-at-sea. limbi care râcâie cuvinte de pe cerul gurii şi le azvârlă afară: ". M-am holbat la ele până am văzut un bloc cu atâtea etaje încât nu le-am putut număra. iar casele erau cutii înghesuite laolaltă.. În mod evident ceva îmi scăpa în legătură cu afişul.căscate. Iată câteva imagini pentru voi: Muzica milioanelor se topise într-un zumzet ca atunci când urechile îţi ţiuie şi încerci să adormi. Nu le pricep pe toate. legă-nându-mi cuţitul care nu mai cânta." „. Tinerii chicoteau şi se îmbrânceau. Pe ziduri se vedeau postere jupuite ale Porumbiţei. părăsind provincia. gunoiul se stivuise lângă trotuare. Multe erau murdare. Nu-i cinstit nici faţă de provinciali. unul ars cicatrice. altul se îmbuibă cu mâncare. şi care acum era înghesuit prin. În timp ce mă uitam într-o parte. acolo. un chip cască. Începi să-ţi faci ordine în cap pentru a le găsi loc acestor feţe. vezi o faţă şi o cunoşti — îi ştii pe mai-că-sa şi pe taică-su.. cum înjură sau râde...." în timp ce spinările dragonilor se unduiau printre desişurile de capete. Aclamau. altul ţipă: fiecare pierdut printre alte câteva mii. fără loc de mişcare pentru aer sau oameni. te retragi în vocabularul tău de provincial pentru a descrie ceea ce vezi: râuri de bărbaţi şi torente de femei. m-am gândit. bulevarde şi pieţe pe unde se perindau mii. Îşi fluturau mâinile prin aer. alei. Doar capacitatea Păianjenului de a-i calma îi făcea să înainteze paşnic.mişcă!" „Au! Ia-ţi. înaintea porţii. „El e? Este. adică exact ceea ce mă străduiam să fac... Mergeam pe străzile din Brenning-at-sea. Am trecut pe lângă nişte puşti care-şi dădeau coate în jurul unuia ce se încreţea deasupra unui gard. doar că încercam să privesc pretutindeni în acelaşi timp. colcăiala de coate şi urechi. Aici. În momentul acela s-au petrecut o sumedenie de lucruri. Într-un sat. aerul stătea nemişcat. un loc unde să depozitezi atâtea emoţii secundare. holbându-mă la clădirile cu cinci etaje până am văzut blocurile de douăzeci şi cinci de etaje.." Dragonii erau nefericiţi. multe din ele au fost lucruri care s-ar întâmpla oricui care n-ar fi văzut niciodată mai mult de cincizeci de oameni adunaţi laolaltă. Oamenii stăteau nemişcaţi. M-am înghesuit printre ei.. Turma de dragoni mă părăsise (sau eu o părăsisem pe ea.. Ceea ce ar fi fost greu chiar dacă aş fi stat nemişcat. nici unul zărit de două ori. Existau câteva străzi minunate unde copacii îşi foşneau frunzele deasupra zidurilor.. Aici existau şi altele necunoscute mie. pierdeam şirul în vreme ce oamenii mă îmbrânceau. S-a scărpinat în cap cu degetele de plastic.. În primele ore. apărându-se una pe alta cu umerii).nu pot să văd. împiedicându-mă de colo până colo cu gura căscată şi capul sus. altcineva se furişa în spatele meu şi aproape mă dărâma. Oamenii îmi îmbrânceau armăsarul. ca să văd la ce se uită." „Unde e? El este. — Ce? Avea pistrui şi un braţ proteză. furtuni de voci.

Am căutat muzica. îndărătul său. a pufuit. orbit de soare şi singur cu muzica. în faţă. dar am mai ciocănit o dată. M-am îndepărtat de ei. — Stai jos. Vocile noastre îngânau ecouri.. acel cineva va ajunge acolo. Muzica mi se derula în minte. am văzut cărţile. Lespezile erau curate şi intacte. Speranţa mea de căpătâi este să-mi declar de la început subiectul şi ignoranţa. — Bănuiam că trebuie să fii tu. Muzica . (James Agee . uşa bătută în ţinte de alamă s-a deschis spre înăuntru.Inteligenţa. Am pornit precaut pe aleea care ducea la uşa deschisă. să-mi iau banii. am continuat să merg prin amurg. Râsetele lor erau tivite de chicotele acelea care îţi indică o veselie prefăcută. era o fereastră. înseamnă că-s diferite! Au hohotit cu toţii. deschizându-se. n-am auzit nimic. Clipind. Friza. Sunetul m-a speriat. — Dacă nu sunt la fel. am privit din poartă în poartă. După ce te opreşti de atâtea ori ca să asculţi. După aceea. Ceva mai departe. după ce cauţi — când trotuarele şi mulţimile nu-ţi mai suportă întrebările — asta înseamnă singurătate. în piatra întunecată. *** Tonurile înăbuşite ale sonatei lui Kodaly pentru violoncel! M-am răsucit pe călcâie. a spus Păianjenul.Capitolul 2. sau oricine altcineva. (Plotin . Am ales.Scrisoare către Părintele Flye) Unde este ţara aceasta? Cum se poate ajunge acolo? Dacă s-a născut cineva îndrăgostit cu o aplecare fiosofică inerentă. am urcat treptele scunde de marmură şi am bătut cu mânerul macete în zăvoare. În colţ se vedeau câţiva copaci. aflat dincolo de ceea ce eu. versetul 4) Necazul meu este că un atare subiect nu poate ti cercetat cu seriozitate iară a se precipita spre un centru.. (Apocalipsa lui loan .— Ce-i de râs în poza asta? Mai întâi a fost uluit... Zăngănitul s-a răspândit în josul străzii. Sus. izolat ca şi cum aş fi fost pierdut într-o Metropolă. Ochii mi s-au obişnuit cu lumina mai slabă. În umbră. — Vreau. Mi-am mijit ochii spre umbra din cadrul uşii. este capabil să scrie. Clătinân-du-mă. Însă rafturile acestea se întindeau din podea la tavan. — Lobey? Dar am împotriva ta faptul că ai părăsit dragostea ta cea dintâi. Doresc să-ţi vorbesc. — Despre ce? am întrebat. Clădirile se ridicau mult deasupra porţii lor de alamă. Înapoia porţii. un dragon se răsucea prin mozaicurile de plumb. Strângând cuţitul. apoi am intrat. încuietoarea a ţăcănit şi poarta însăşi a huruit. La Dire avea câteva sute. Încercând să-l prezint doar în termeni de noţiuni morale este peste puterile mele. apoi a rânjit. Ideea şi Fiinţa) Păianjenul şi-a ridicat ochii de la masa pe care citea. Ochii mei s-au întors către biroul lui.

Noi le-am preluat planeta abandonată... care a căzut pe un scaun din onix. şi totuşi diferit. Mi-am amintit cum se străduiseră Easy. şi cum încercase La Dire. chicotesc. am răspuns. iar firele de praf din aer au definit un con prelung de lumină. La Dire mi-a povestit mitul lui Orfeu. — Nu-i telepatie şi nici telekinezie — deşi sunt fenomene întâmplătoare care devin tot mai pregnante pe măsură ce diferenţa sporeşte.. lumea aceasta e a cincea planetă de la soare. Lobey.. îşi pun mâinile pe urechi şi reneagă lumea cu limbile lor. ştiu. Dar n-o înţeleg. — Înţelegi ce-nseamnă diferenţa. Totuşi. inefabil oricăror explicaţii şi opac la eforturile de a vedea prin el. mai demult. totuşi am simţit cum mi senroşesc urechile. Trebuie să-mi urmez drumul ca s-o capăt pe Friza şi să-l găsesc pe Puştiul Moarte. Majoritatea pufnesc. dar cu fragmentele se întâmplă ceva nou. el îşi trecuse dintr-o mână în alta biciul pentru dragoni. — Ce nu este? am întrebat. — Te întreb iarăşi. se schimbă. nici măcar de unde au provenit. Lobey? — Doar poveştile pe care obişnuia să mi le spună La Dire.. Păianjenul a ridicat craniul şi s-a aplecat înainte. ţinându-mi lama. A apăsat un buton. alţii închid ochii. o bătrână din satul meu. ce ştii despre mitologie?. îşi bat joc şi arată cu degetul atunci când cred că nu-i vede nimeni — aşa au procedat oamenii de-a lungul istoriei lor. Pământul. Micul Jon. unde unii o au şi alţii nu. Nu mă interesează ce mituri cunoşti. Ştiu că lumea se îndreaptă către ea cu fiecare pulsaţie a marelui rock şi marelui roll. profund. fragil al unui rozător. Eu însumi mi-am descoperit-o cu câteva săptămâni în urmă. Aşa cum. Apoi m-am gândit. n-o înţelegeam. Nu mai e aceeaşi. Când am plecat din sat.. acum se juca frecând craniul decolorat. M-am aşezat încet. Unii oameni acceptă schimbarea. Păianjenul a încuviinţat. şi Lo Hawk să alunge jalea mea după Friza. la fel. Păianjenul a întrebat: — La Dire era diferită? — Era. ci de ce le avem.. — Prin aceasta eşti la fel ca noi toţi.aproape încetase. Ea spunea tuturor copiilor poveşti. Trebuie să-i iei în considerare importanţa exact aşa: este indefinibil şi eşti implicat. ceva ce măcar nu putem defini cu vocabularul pe care ni 1-a lăsat umanitatea. Nerăbdarea de pe chipul încordat al Păianjenului se destinse într-un surâs.. Desfrânarea din râsul tinerilor care căscau gura la poster mi-a revenit în minte. îţi cere să faci călătorii. Specia care stă pe două picioare şi hoinăreşte pe subţirea crustă umedă. unele de mai multe ori. Ca să mă îndrume? Nu găseam nimic altceva. — De ce? — Nu ş. este minunat. de temut. Păianjenul a încuviinţat din cap şi a lovit cu încheieturile degetelor de birou. la ce le folosim? — Nu. Lobey? — Trăiesc într-o lume diferită. îţi defineşte punctele de oprire şi' de . Iar noi ni le repetam unii altora până când se fixau în memorie. Tot ceea ce ştie oricare dintre noi este ceea ce nu este.. Între timp apăruseră deja alţi copii cărora ea să le povestească. — Ce ştii despre mitologie. — De aceea îţi sugerez să iei loc..

am rostit încet.iar când linia legii lui Godel s-a ridicat deasupra celei a lui Einstein. Iar noi. Despre ce vorbeşti.. a-plicaţiile ei fiind nenumărate în primul secol după ce fusese formulată. În lume există un număr infinit de lucruri adevărate cărora nu ai cum să le certifici adevărul. atunci şi-ar pierde orice valoare. deşi conţinute în sistemul original. odinioară centre înfloritoare ale comerţului interstelar. haosuri şi paradoxuri în urmă. Metropola pe care-am traversat-o are poate treizeci de mii de ani vechime. modelaţi pe tiparul omului. exprimând matematic cât de mult influenţează starea observatorului obiectul pe care îl percepe. Producţiile legii lui Godel au urmat o curbă concavă. Efectele vizibile ale teoriei lui Einstein au ţâşnit în susul unei curbe convexe. Oamenii plecaserăaltundeva. a încuviinţat Păianjenul. Godel a prins iraţionalul şi 1-a fixat de peretele universului astfel încât să rămână acolo suficient de mult pentru ca oamenii să ştie unde a fost. măsurabile". În punctul de intersecţie. am spus... pe care au intersectat-o şi au depăşit-o. am fost aduşi încet până aici din cealaltă parte a universului.. ba chiar să cauţi moartea Puştiului Moarte.. — Lo Hawk. am spus. omenirea a fost capabilă să atingă limitele universului cunoscut cu nave şi forţe de proiectare care sunt încă disponibile pentru oricine ar dori să le folosească. Pe măsură ce noi. Ce a fost grota-izvor? — Nu ţi-ai întrebat niciodată bătrânii? — Nu mi-a trecut prin minte. — care. sau tu ai putea înţelege din deducţiile mele. am spus.. deşi radiaţia continuă să se afle acolo. Einstein a definit extinderea raţionalului. Păianjenule? — Dacă ţi-aş putea spune.. — . — Aşa e. primul care a exprimat în mod matematic şi precis ţinutul vast aflat dincolo de limitele definite de Einstein: În orice sistem matematic închis — poţi citi: lumea reală cu implacabilele ei legi ale logicii — există un număr infinit de teoreme adevărate — poţi citi: „fenomene perceptibile. — Trebuie să fi fost necesar mult timp. nu pot fi deduse din el — citeşte: "demonstrate cu ajutorul logicii obişnuite sau extraordinare". devenim . Altfel spus: există mai multe lucruri în cer şi pe Pământ decât le visează filosofia ta. te poate pune în mişcare folosind dragostea şi ura. — Şi grota-izvor? l-am întrebat. soarele a mai capturat alte două planete.sau mă face să cânt.. atunci când populaţia lor stagnează. Lumea şi umanitatea au început să se schimbe. se prăbuşiseră în nisipul pe care-i vezi azi. fantomele noastre numite Om. — . pot programa un amestec aleator controlat de gene şi cromozomi. Cu multe războaie. — Este o reţea subterană de peşteri ce se întinde aproape pe întreaga planetă. apoi atingând un plafon. M-am gândit o clipă. Lo Lobey-ule. — Celălalt a fost Godel. Metropolele. La nivelele ei inferioare se găseşte sursa de radiaţie prin care satele. un contemporan al lui Einstein. — O cunosc. apoi urcând până la curba lui Einstein. am încheiat eu în locul său. umbra ei a căzut peste un Pământ pustiu. cobr3nd mai întâi. doi matematicieni ai lor au încheiat o epocă şi au început alta pentru gazdele noastre. Unul a fost Einstein. Cândva fuseseră mai mari ca Branning-at-sea. Totuşi procedeul n-a mai fost folosit de aproape o mie de ani. pe o lume ce nu aparţine acestui continuum. care prin Teoria Relativităţii a definit limitele percepţiei umane. De când Vechii Oameni au plecat de aici.plecare. Noi am venit şi' le-am luat corpurile şi sufletele — simple învelişuri abandonate aici la cheremul oricărui trecător. Lo Hawk a făcut o călătorie în alte lumi.

nici cum se îmbină şi se declanşează reciproc. El e mai tânăr. vreau să ştiu ce simţi când te atingi de ele pe un drum întunecat. — E stabilit! am spus.. — Dar. Ştiu mult mai multe decât tine. Lumea nu e la fel. — Pe măsură ce suntem capabili să reţinem tot mai mult din trecutul nostru.. ne vine greu să rămânem perfecţi: între normali apare mai multă variaţie. Asta încercam să-ţi spun... Şi mai sunt un baron al dragonilor. — Aşa crezi? — Asta-i ceea ce mi-ai spus. textura. — Da. Ştii cine sunt eu? — Nu. s-ar putea să fii altcineva. Astăzi Labirintul nu mai are aceeaşi configuraţie precum la Knossos cu cincizeci de mii de ani în urmă. Sunt Pat Garrett al Puştiului Moarte. Voi da greş! La Dire zicea că Orfeu a dat greş. Am crezut că o să mi-l ofere. iar kuştile sunt pline de rebuturi. Lobey. Întinse craniul deasupra mesei. Te pot lăsa să treci prin poartă. — Ce are toată chestia asta de-a face cu mitologia? Obosisem ascultându-i monologul. Deşi Puştiul Moarte s-ar putea să mă ucidă — vreau să ştii asta. care-i ţinuseră bărbia.creaturi tot mai complicate. Cândva La Dire m-a numit Ringo şi Orfeu. — Ce ştii despre mitologie? — Asta-i a treia oară când mă întrebi. E diferită. Ochi-verde s-ar putea duce la copac în seara asta. mai crud şi mai puternic. Lobey? am întrebat. — Astăzi există exact la fel de multă tensiune precum atunci când . Mi-ai mai spus că suntem cu mult mai bătrâni decât credem: asta e întreaga schemă a unei realităţi pe care n-o pot schimba! Chiar acum îmi zici că am dat greş imediat ce-am început. Sunt Judecătorul Mi-nos de la poartă. Lobey? — Eu sunt. când le vezi retrăgându-se în ceaţă. Păianjenul a ridicat capul. — Muşcă prin carapacele înţelesurilor mele. Lobey. A aprobat din cap. sau împreunat. durează tot mai mult ca să îmbătrânim. — Sunt Iscarioteanul lui Ochi-verde. cât de grele sunt atunci când îţi sar în spate. pe care trebuie să-l farmeci cu muzica ta înainte de a putea merge să-i ceri ceva Puştiului. după cum nu mă interesează nici focarele lor sclipitoare sau limitele şi originea lor. Tu încerci să-mi spui că istoriile acestea ne arată exact ceea ce urmează să se întâmple. Le doresc forma. să se spânzure acolo. Mistuit de dragostea de a cânta serenade tăcerilor lui — muzica se oprise complet — am atins-o de dinţi. Sunt orice trădător pe care ţi l-ai imaginat vreodată. încercând să-mi întreţin două neveste şi zece copii. Mi-am ridicat lama. când deja eşti împovărat cu două. Degetele sale. nu unul einsteinian. totul se schimbă. să putrezească şi să nu mai coboare niciodată. — Ştiu unde o poţi găsi pe Friza. Vreau să ştiu cum te simţi la ideea de a purta trei. Cei vinovaţi au mângâierea cunoaşterii. — Eşti un om mare. Păianjenule. — Ce ştiu eu despre mitologie? — Şi vreau un răspuns godelian. mi-am imaginat. Doreşti să mergi mai departe? Mi-am lăsat lama să cadă. care sfidează moartea şi câştigă. Şi aşa am ajuns la vremurile noastre. — Reaminteşte-ţi prima mea întrebare. Nu vreau să aflu ce se găseşte în interiorul miturilor. S-ar putea să fii Orfeu. Lobey. Cine eşti tu.

apoi am spus: — Vreau să fug de-aici. A venit de undeva şi se duce undeva. în cel mai bun caz o disonanţă trecătoare în armoniile marelui rock şi marelui roll. Cineva s-ar putea întreba dacă Tezeu n-a construit labirintul pe măsură ce rătăcea prin el. Poate transforma o stâncă într-un copac. A pus craniul pe masă.. Ochi-verde n Secure cretană . — Eu ştiu. Stai şi ascultă... Eu am rămas locului. Mi-am amintit întâlnirea de pe munte. iar tu poţi să eşuezi întru acel ţel. — De ce? am întrebat. Are nevoie de şabloane.? — Nici vocabularul tău sătesc şi nici rafinamentul meu urban nu deţin termeni pentru aşa ceva. — . Te sperii. pe care poţi s-o încalci. Tu nu ştii... Puştiul poate schimba orice în domeniul inteligenţei sale. Tu porţi un cuţit cu două tăişuri care cântă. ori s-o respecţi.întâiul cântăreţ s-a deşteptat din cântecul său pentru a descoperi valoarea sacrificiului concomitent. — Puştiul are nevoie de mine? — De ce crezi că te afli aici? — Motivul este. Nu poate să ia acest craniu şi să lase un vid. — Muzica? — De aceea te vânează — sau te face să-l vânezi. sau să-l depăşeşti. Puştiul Moarte poate comanda.. — . — Ştii de ce Puştiul are nevoie de tine la fel de mult ca de Ochiverde? Am clătinat din cap. diferit? — Iniţial. Întotdeauna miturile stau în locurile cele mai greu de ignorat.El nu ştie nimic din toate acestea. când trei note se bat între ele şi definesc un mod iar o melodie defineşte o gamă. Şi de aceea. să reuşeşti. Păianjenul a aprobat din cap. — Ele îţi conferă un ţel.. De aceea are nevoie de tine. unde roşcovanul maliţios încercase să ispitească viziunea nesfârşită a prinţului-păstor. — Un oarecare zidar a pus labrysuln cu două tăişuri pe pietrele din Pheistos. a zis Păianjenul cu tristeţe. din care pricină are nevoie de Ochi-verde. Muzica este limbajul pur al relaţiilor temporale şi co-temporal. El are nevoie de ordine. Lobey.. am bătut în retragere. De ce nu poţi ignora pur şi simplu vechile istorii? Voi continua să sondez oceanul. de relaţii. dar nu poate asigura ordinea.. însă nu poate crea. — Dar cum. găsindu-le atunci când te apuci. — Celălalt lucru de care are nevoie este muzica. Lobey.. Ele răvăşesc dragostea şi ura. şi-l voi găsi pe Puşti fără ajutorul tău. Lobey. — Nu cred. de cunoaşterea care apare când şase note o prezic pe a şaptea.. Lucrurile care trec într-o lume diferită au corolarele lor suprarealiste în prezent. sau un şoarece într-un petec de muşchi. Dar nu poate să creeze ceva din nimic. Lobey. Poveştile îţi dau o lege de urmat. Diferit. Am căzut pe gânduri o vreme. Puştiul are nevoie de Ochi-verde.. ori termini ceva. Poate comanda. S-a rezemat de spătarul scaunului. Eu pot ignora poveştile acelea! — Acum trăieşti în lumea adevărată. Totul ar putea fi o notă falsă.. Ochi-verde poate.

. Eşti Iuda. şi Minos. Păianjenule. Mi-am ridicat privirea. Tu nu eşti de partea mea. O să-l urmăresc pe fundul oceanului până când ne vom prăbuşi amândoi pe nisip. am şoptit. altceva. Era un râs prietenos. Eram nedumerit. Jean Harlow. Ce ai de gând să-i dai? — O să-i răsucesc cuţitul în burtă până când sângele va inunda găurile şi se va scurge prin muştiuc. dar este un efect colateral al altei trăsături. Mi-a azvârlit punga. — Dacă ajung la Friza. mi-e frică. continuam să-l privesc pe Păianjen. — Cine este Porumbiţa? a completat Păianjenul.nu cu dragostea ei. Star An-thim. Am fugit afară. trebuie să mă duc singur .. — Dacă e să o capăt pe Friza. Cam din aceleaşi motive ca şi voi. — Cine sunt? — Eşti. . M-a speriat însă de moarte. Deodată a azvârlit craniul. — Însă el are nevoie de voi amândoi. ci fără. Uşa s-a trântit după mine. Ţine. dacă ştii cu adevărat lucrul acesta. a continuat Păianjenul. Păianjenul m-a aşteptat să plâng: N-am vrut să-i dau această satisfacţie. brusc am inspirat atât de violent aerul întunecat încât m-a durut pieptul. Tu primeşti şi concepi muzică: iarăşi doar o caracteristică indirectă a celui ce eşti. — Plec. — Cea pe care-am văzut-o în poze? Dar cine. Am prins-o. apoi s-a zdrobit de pietre. Deşi nu chiar aceleaşi.creează. Monezile au zornăit înăuntru. Mario Montez. Întrebarea mea ceruse imperios. A încuviinţat din cap aprobator la întrebarea mea mută. — Dacă Porumbiţa este Jean Harlow. Răspunsul său ascundea un chicotit. mi-am înţepat glezna în bucăţi de oase.. — Cu cine? — Cu Porumbiţa. — Pentru că nu mi-am dat seama că sunt singur în treaba asta. Soarele m-a pălmuit. Pleacă. orbea prin strălucire râsetul Puştiului. eu sunt Paul Burn. Am.. Mi-am simţit vocea asprindu-se. Lobey. îndreptându-mă către uşă. — Trebuie să te duci să vorbeşti cu cineva. dar nu de frică. fără scânteieri malefice de solzi de peşte şi elitre de insecte. În cealaltă mână ţinea o pungă mică. — De ce? L-am privit. şi Pat Garrett? Pentru ea cine eşti? A pufnit dispreţuitor şi amuzat. chiar dacă ar fi să o capăt pe ea. Era tristeţea care se naşte în fundul gâtului şi te face să tuşeşti înainte de a-ncepe să plângi. nu ştiu ce o să fac.. S-a sculat. Plec.. dincolo de pleoapele care clipeau egal peste ochii săi negri. — Mi-e frică. A scuturat-o. — Şi tu? l-am întrebat. A aşteptat. am spus. Porumbiţa este Elena din Troia. — Dar de ce. A trecut pe lângă mine. Gura mi s-a deschis. s-a învârtit un moment..? — Hai.. şi Păianjenul a râs. Pe una din trepte... aşa că după un timp a spus: — Atunci cred că te pot lăsa să treci. Mi-am lăsat mâinile să lunece pe plăsele.

astfel încât fiecare cap era încoronat cu o floare de sânge. Lobey îşi începe ultima etapă a călătoriei sale. — Lo? a întrebat câinele din capul scărilor. l-am urmărit pe câţiva alergând un băiat roşcat. Chipul lui era ud.Părăseşte Creta şi vino în acest templu sfânt. Arabescurile albastre se ridicau pe domul de deasupra mea. — Lo Lobey. a alunecat pe noroi. Parfum. unde peştilor li se trăgeau bronhiile şi se scoteau deasupra maxilarelor. Uşi negre s-au frânt înapoia unei explozii solare purpurii. Arabescurile continuau să se desfăşoare. Când ploaia s-a oprit. Ca să fie folositor. acolo unde nervii acustici se conectează la creier. am răspuns chipului său inexpresiv şi am zâmbit. M-am uitat în pungă. cu Aznavour şi Beatles. pene şi instrumente de observaţie etalate pe o bucată de piele boţită. Am urmat zidul palatului opkapi. O stradă cu case din lemn şerpuia peste deal în oraş. martie 1966) Care sunt aptitudinile tale? Îndrăzneşti tu să locuieşti în est. alţi doi care vorbeau greaca. Am urcat pe scări. În curând voi începe din nou. voiajurile noastre dădeau. Nu pot să-l însoţesc. Zgomot. M-am oprit în Sultanahmet Yammi. iar sunetul devine muzică. unde locuim noi? Îţi este teamă de soare? Când vei auzi noua viorea sorbindu-şi drumul printre bulgării de ţărână. pietrele erau reci. {Jurnalul scriitorului . M-am zăpăcit. Era odihnitor. am văzut firma în josul străzii. Turner) Perla m-a surprins. lovind cu piciorul în frunzele umede de pe stradă. (Sappho .Fragment) În dimineaţa asta m-am adăpostit de bura ploii într-o ceainărie. Peste o săptămână. Practic arseseră puţine locuinţe. o altă aniversare. Poate că la stilizare voi schimba părul Pustiului Moarte din negru în roşu. Cineva pictase o natură moartă trompe l'oeil pe peretele din stânga: fructe. se aplecă peste . La etajul vechii ceainării aflate de cealaltă parte a parcului am stat într-un colţ departe de plită şi am încercat să-mi împing personajele spre sfârşitul lor. S. Afară mi-am pus bocancii şi am traversat Piaţeta. Un milion de oameni reprezintă prea mult pentru a sorta un individ din-tr-o mahala. Voci. Sub tălpile mele goale. Ţintele udaseră mocheta sub atâtea picioare. Totuşi. Am discutat despre călătorii şi ne-am încălzit degetele pe paharele de ceai. împreună cu docherii. Mi-am strâns cu tărie maceta. da. un sfârşit trebuie să fie nehotărât. în seara furioasă. Afară nori galbeni se îngrămădeau deasupra Bosforului. în celălalt capăt al încăperii aglomerate unde se desfăşura petrecerea ei. apoi a scăpat fugind prin faţa mea.Istanbul. Acolo. A rămas indiferent. ea se sculă în picioare. era linişte. si pot începe procesul meticulos de aşezare a altui filigran peste palimpsestul romanului. De curând un incendiu făcuse ravagii aici. sub lumini portocalii. Călcâiele pantofilor îi erou tocite. dar bucăţi mari de tăciuni lucitori se lăfăiau pe pavajul unde copiii se jucau cu o coajă de portocală în noroi. Puse cap la cap. Radioul de deasupra plitei alterna repetate modulaţii turceşti. am mers prin piaţa de peşte. Pe balcon. Am găsit un individ care ştia franceza. Dar clasele instituţionalizate sunt cu atât mai centralizate. ocol globului. furându-ţi ochii. oare vei fi hotărât? (Emily Dickinson — Scrisoare către K. Păianjenul trebuie să-mi fi dat destul.

.. mi-am dat seama cât de puternic fusese vacarmul. familiară a cocoşatului Pistol. prostule. cu ochii aţintiţi asupra Porumbiţei. Porumbiţa răsuflă din nou . candelabre şi potire. tălpi pe podea... Pistol era uluit. Te făcea să te simţi bine când vorbea. ei bine. Problema nu-i chiar aşa cum ţi-ai putea imagina. ea mi-a întins mâna. Mi se adresase umil: — Îhîm! Tu. In cadrul unei uşi. Atunci Porumbiţa a spus: — Ei bine.. Cu Porumbiţa în faţa mea. a adus scaunul.. În clipa aceea toţi din cameră au amuţit. A început să râdă fără să scoată vreun sunet. .. În momentul acela. bărbaţi cu câini purtând lese de aur. El a ascultat-o şi ne-am aşezat pe pernele de brocard. îmi venea cam greu să mă uit la altcineva. Am urcat scările până la balconul Porumbiţei. Bănuiesc că asta făcea. Am fost surprins. Cine eşti? Uitasem că atunci când cineva îţi vorbeşte. râset. Cu toţii s-au întors să mă privească mergând. — Ce faci? am întrebat-o. presupun.balustradă şi strigă. — Trebuie să discutăm. Gura ei părea obişnuită cu emoţiile. mai mult cu râsul. toată lumea a reînceput să vorbească. a închis ochii.. Pistol. M-am străduit să-i privesc iarăşi chipul. a zâmbit radioasă. Faţa ei a. — Eh. apoi a' anunţat: — El. trebuie să-i răspunzi. — Pistol! S-a răsucit şi cute de lumină i-au alunecat peste rochie. a tras aer în piept şi s-a sprijinit de canatul uşii. Credeam că n-o să mai ajungi niciodată. — Era... In mod evident apăruse ca să vadă ce s-a întâmplat. — Eşti prietenul Păianjenului. Pahare. a zis. A venit Lo Lobey. Porumbiţa continua să mă examineze. şoapte. — Da. care nu se îndepărtase... încovrigaţi la sandalele lor.. Părul îi era rebel şi luminos ca al Micului Jon. — Cu adevărat nouă mii. m-a zărit. — Este cam.. cu un râs de contraalto revărsându-se din cuvinte: — Cine eşti? Era frumoasă. picioare de scaune hârşâite după ele: aş fi dorit să înceapă iarăşi. Lo Lobey. — Ah! a răspuns ea. cu un decolteu adânc între sânii mici. Purta argintiu. Păianjenul zicea că ar trebui să mă ajuţi s-o găsesc pe Friza. — Pune scaunul lângă mine. trebuie să încerci şi să afli. — Nu cred că putem vorbi despre asta aici. înregistrat sentimente mai profunde. femei cu pleoapele împodobite de bijuterii şi sânii prinşi în colivii din reţea de alamă sau fire de argint. printre mese.. M-am uitat la pistol. Despre ce vrei să vorbim? Este fascinant să urmăreşti o femeie. ră-suflând. Odată cu tăcerea. Ea a ridicat o sprânceană înnegrită.. pe partea laterală a încăperii unde doi şerpi se îngemănau deasupra pragului de sus. Cu maceta scoasă din teacă. Dar după ce a închis gura. Stând cu o coapsă rezemată de balustradă. vorbărie.. a încuviinţat. S-a aplecat înspre mine.şi ea minunată. Ceea ce este şi mai fascinant. am văzut figura rotofeie. ah.. înălţând bărbia. sunt mult mai bune decât nouăzeci şi nouă? (Credeţi că ştiam despre ce vorbeam?). flori. Câinele şi-a dres glasul. adu un scaun. era şi momentul. — Nu ştiu cine este Friza.

Ochii foarte. Toţi au tăcut.. întorcându-şi ochii către mine... foarte deschişi la culoare. — Chiar nu ştie? a spus cineva de lângă ea. Ea.. Dar.. Ai grijă de tine. — Ce?. Ochii mă înţepau. Am abandonat Lo-ul. Însuţi. — Va trebui să-i spun. — Fii egoist. Era aproape la fel de frumoasă ca tine. în timp ce eu merg înainte. Am prins-o cu palma mea aspră. argintie. Ce faci? Cine eşti? Arcul sprâncenii a devenit mai ascuţit. Mâna-i fină se mişca pe lângă coapsă. Şi-a tras răsuflarea. Poţi intra acolo prin moarte sau prin cântec. muri. a revenit cu privirea la mine. Ce vrei să ştii. printre dragoni şi flori. mi-a urcat în cap şi mi-a zgâriat interiorul feţei: fruntea şi obrajii îmi ardeau. Păianjenul. cel care a semnat deja condamnarea la moarte a lui Ochi-verde. apoi s-au atins... numele tău. — Nu ştie despre menţinerea haosului din urmele fertile? a replicat altul. — Ei spun că sunt lucrul care le permite tuturor să continue să iubească. — Eu. Cuvântul nepotrivit. — Nu. rău ca biciul Păianjenului.. Ea s-a lăsat pe spate. fără să-ţi fi răspuns la a ta. Văzând că nimeni nu se oferea să-i dea vreo explicaţie. — Cum? am întrebat.. genele s-au coborât şi s-au ridicat.. s-a dilatat. Apoi s-a oprit. Porumbiţo. la stânga şi şi-a muşcat buza. Dar s-ar putea să ai nevoie de ajutor ca să-ţi găseşti drumul la ieşire. Un stilet a început să-mi bată în coaste. nu tocmai la fel. — Da. Ce doreşti? — Friza! M-am sculat pe jumătate din scaun.... Acum. Vorbea repede. falsul prieten. Şi undeva un prinţ murdar.. Cuvântul a ieşit odată cu respiraţia pe care i-o urmăream. Cine este Friza? — Ea. Ne priveam din nou. căutându-mi fata moartă. Bărbia i-a coborât.— Dar tu? am întrebat. — Vorbeşti serios? Am încuviinţat din cap.. Lobey? — Unde mă aflu? Am sosit dintr-un sat. Mi-a atins obrazul. din sălbăticiile de niciunde. Porumbiţo? — Extrem de aproape de un loc vechi numit Iad. Ea şi-a pus degetul pe buze.. oh. — Înţeleg. — Tu şi cu mine suntem. nu înţelegi. Unde mă aflu. Nu-nţelegi... Lobey — ăsta este. cu un singur ochi va. Nu te preocupa prea mult de omul acela sortit pieirii. Derutată. am izbucnit. i-am amintit. — Condamnarea la moarte.. Marele Lord Lo Păianjen? Trădătorul.. auzind-o suspinând. Zâmbetul îi era tăios. ei bine.. şi lame de lumină mă izbiră de pe rochia ei.. s-au întunecat. — Păianjenul mi-a spus să discut cu tine. — Da. plecându-se şi ei. — Încerci să simplifici prea mult lucrurile. Buzele i sau deschis.. .. Se sculă în picioare. fără glas. — Îmi căutam fata brunetă şi te-am găsit pe tine. — Îţi voi pune o întrebare. a privit spre cei dimprejurul ei. multele întrebări de pe chipul ei făceau ca fosta-i expresie să pară caustică. Vroiam să mă agăţ prin cârlige informaţionale de lumea ei. vânând un cowboy gol. Ea s-a uitat la dreapta. Lobey..

s~a rezemat de braţul meu. prosperi şi mulţumiţi. albaştri şi minunaţi. Pe când coboram din balcon. mai lucitor decât al ei vâlvoi. ba chiar şi greşelile. cu care vrea să se asemene — cei care preferă nouăzeci şi nouă în loc de unul.şi să ascultaţi. Au ascultat. — . gesturile. Eu sunt sălbăticiunea bună/rea pe care şi-o doreşte fiecare.. — Pentru ei. aşa trebuia să fie. Au rămas nemişcaţi.— Vino. Asta e ceea ce fac eu. La masa următoare. părul său. Mă îndoiesc că le-ai putea face pe amândouă. Păreau fericiţi. Totuşi ea râdea. Lobey? Întrebarea fusese mai degrabă retorică. Degetul care-mi apăsase palma îmi atingea acum buzele. Lumea îmi fură vorbele de duh. cea care le face să-şi ridice şi coboare tivurile şi decolteurile după cum ale mele se ridică ori coboară. Chestiune care îţi ridică. Îi invidiam. . Am venit. A mai rămas însă de înmuiat o atitudine glacială. Mâna i se cuta peste degetele fine ale tânărului care-i stătea dinainte. fie numai încă o duzină de generaţii. Mulţi şi-au sprijinit coatele pe masă. Eu sunt imaginea cheie a unei campanii publicitare. Un bătrân îşi rezemase burta de marginea mesei sale. Atenţiune! Vreau să faceţi linişte. Lobey.. Vreau să auziţi. — A fost o vreme. Ca să supravieţuim. Mi-am privit maceta. care-mi uşurează treaba. a continuat Porumbiţa. Cred că ai de ales între a asculta. S-a întors către oameni. Dar putem prezenta ideea cât mai atrăgător -— şi-a lăsat ochii în jos — cu putinţă. îmi loveam fluierul piciorului cu latul macetei. holbându-se la fata de vizavi. Îşi ţuguie gura. era atât de departe! Puştii aceia puteau să facă orice şi tocmai învăţau cum. Eu sunt cea a cărei coafură o imită femeile.. Lobey? — Pentru tine? A făcut un gest larg. — Cine sunt eu. întunecate precum măslinele. cerându-mi tăcere. — Cânţi. În vreme ce făceam turul sălii. o altă întrebare. îi uimea şi-i înnebunea de bucurie în acelaşi timp. Cuplul de la masa următoare uitase probabil în mare parte ce înseamnă să ai patruzeci de ani. Pomeţii obrajilor ei îl zeflemi-seau. specială. privindu-l cu ochi fermecători. — Nu poţi forţa oamenii să aibă copii cu mulţi alţi oameni. a zis. iar posibilitatea îi rănea. Porumbiţa s-a răsucit spre mine şi a încuviinţat din cap. Eu sunt cea pe care bărbaţii o caută la fiecare însămânţare. faţa femeii era prea largă pentru oasele craniului de dedesubt. pe când ea folosise o mulţime de fixativ. bănuiesc. trebuie să continuăm să combinăm întruna genele. pentru a le încerca pe fiecare nou iubit. apăsându-mi dosul palmei cu degetul ei arătător. Odată crezusem că douăzeci şi unu de ani reprezentau vârsta responsabilităţii. Trebuie să rămâneţi nemişcaţi. Cu cealaltă mână mi-a ridicat maceta. şi a privi.. Ea îşi linse colţul buzelor. — Ne-a epuizat efortul de a încerca să fim umani. Ochii ei machiaţi examinau cu invidie pleoapele lui repezi. Eu n-am reuşit. dar încearcă. — O să ocolim o dată încăperea. Tinerii din faţa noastră se ţineau de mână şi chicoteau. — Răspunsul — şi am întors capul spre Porumbiţă — stă în aptitudinea mea. când orgiile şi însămânţarea artificială rezolvau problema.

până când degetele de pe faţa de masă au intrat în ritm. Tare. privindule insistent. iar sunetul s-a înveselit. ei se văitau laolaltă. Bătaie din palme. Frumoasa şi tânjită Friza. Tremuram pe scaunele lor. cineva a pornit să-mi ţină isonul. Tusea a mormăit în fluier. Cântam doar cu picioarele. am dansat. Am prins-o de umeri. Dar nu era Porumbiţa. mam speriat. Seara aurie era brăzdată de răni albastre. Sunetul se înălţa îndărătul — bătaie din palme — lui însuşi.. am închis ochii. Sunetul se descojea din sunet. legănau umăr — bătaie din palme — la umăr. Am mai suflat una.. lent. cu obrazul pe gâtul meu. Am cântat. Am lăsat primele două să continue şi am ţesut un al treilea ton deasupra lor. Câţiva dansatori se odihneau pe balustradă. A ridicat degete întunecate spre obrazul ei măsliniu iar gura cu buze pline s-a deschis într-un suspin. s-au dat în lături.. M-âa izbit în ochi. Acordurile se deschideau ca florile grele. unde fusese masa Porumbiţei. Puştii au considerat că şi asta era amuzant. am bătut din palme şi am cântat. Am suflat o notă. O adiere într-o încăpere închisă te face să-ţi dai seama cât de cald este. Am zâmbit în flaut (dificil). într-un shaker. a găsit. M-am uitat la oameni. Friza cea brunetă. Am cântat muzica aceea pe care o cream creând-o. Bătaie din palme. Mi-am ascuţit ritmurile către ei prin cuţitul gol pe dinăuntru şi le-am înfipt notele în coloanele vertebrale tot aşa cum omori o broască străpungându-i măduva spinării. a inventa dansuri este opusul lui a le învăţa. Lama îmi atârna în mână. Bătrânul scutura din umeri spre fata cu ochi albaştri. disonantă faţă de multe şi multe altele. când am privit în jurul. Maceta mi-a căzut de la buze. cu pieptul pe pieptul meu... M-a văzut. Revenită şi învârtindu-se printre dansatori. Ritmul le susţinea zvâcnirile. şi am interpretat alta. M-am legănat pe marginea mesei. Câţiva au ascuns-o pentru o clipă. Linişte pentru o clipă. I-am biciuit cu muzică. sărind de la o pereche de palme la alta. Apoi s-a revărsat prin cameră. I-am zâmbit. După. Bătaie din palme. Am suflat două note. iar când a fost destul. Am început să bat din palme — un ritm puternic. Rochia de argint unduia în vânt. Mult mai acută. I-am urmat. De pe platforma ridicată. Apoi m-am aşezat pe mar-ginea unei mese goale. Oamenii strigau. Tinerii au râs şi ei.. Am introdus a patra linie melodică.În partea cealaltă a odăii Pistol îşi ţinea capul în mâini. Acum simţeam aceeaşi teamă. cu braţele apăsându-mă pe . cântărind greutatea muzicii din ele. Dansatorii s-au îndreptat către balcon. Odată îmi fusese atât de foame. ea s-a lipit de mine.. Muzica se cânta singură.. precum dragonii în sălbăticia pustei. Mi-am amintit muzica pe care-o auzisem de la Păianjen şi am încercat ceva ce nu mai făcusem niciodată.. mi-am jucat degetele de la picioare pe găuri. căutând cu privirea printre dansatori.. Ţiglele erau roşu-albastre. Tinerii se. şi le-am atins şi cu degetele mâinilor. Cuplul de vârstnici îşi strângea cu putere mâinile. Am împins muzica într-un balansoar. Apoi a clipit şi şi-a netezit părul cu mână. una gravă şi alta acută. Am început să fug prin labirintul dansatorilor. cineva a deschis ferestrele largi. Odată Friza zvârlise o piatră. Mişcările se repetau. încât atunci când am mâncat. Am dansat pe masă. îşi loveau coapsele şi burţile în ritmul a patru melodii. Tonurile se creau unul pe celălalt în mod armonios. În spate. Vântul mi-a suflat pe spatele asudat şi m-a făcut să tuşesc. Trei oameni începuseră să danseze cu mine.. Am lăsat o melodie să treacă fără s-o cânt. aceea am râs.

spate. Numele ei îmi înota prin minte. Ştiam că o doare. Şi pumnii ei îmi apăsau spatele dureros. Ochii îmi erau larg deschişi şi lăcrimau. Voiam să percep tot ceea ce avea legătură cu ea. Nimic din fiinţa ei nu era mişcător. Îi strângeam toată zvelteţea puternică. Braţele mi s-au încordat, s-au destins, s-au încordat iarăşi. Pe partea cealaltă a parcului de dedesubt exista un copac stingher, pârjolit de soarele dement. Legat cu braţele de două ramuri bifurcate, cu capul atât de lăsat înainte încât gâtul trebuie să fi fost rupt, atârna Ochi-verde. În lungul braţului lucea sânge scurs dintr-o tăietură făcută de frânghie. Ea s-a răsucit în braţele mele, m-a privit, apoi s-a uitat la ceea ce văzusem şi mi-a pus repede palmele peste ochi. Singur în mâinile ei negricioase am recunoscut muzica. Polifonizat şi dansat de străini, era cântecul de jale al fetei care îmi acoperea acum ochii, bocet pentru prinţul sugrumat. Dinapoia muzicii, o voce mi-a şoptit: — Lobey, ai grijă. Era glasul Porumbiţei. Vrei să te uiţi de aproape? Degetele îmi rămăseseră pe faţă. — Pot să mă privesc în capul tău ca într-o odaie. Ai murit, Lobey. Ai murit undeva între stânci şi ploaie. Vrei să te uiţi la asta atât de aproape.. — Nu sunt o fantomă! — Nu, tu eşti real, Lobey! Dar poate că... Mi-am răsucit iarăşi capul, dar întunericul m-a urmat. — Vrei să ştii ceva despre Puşti? — Vreau să aflu orice m-ar ajuta să-l omor. — Atunci ascultă. Puştiul Moarte poate să-i învie numai pe aceia cărora el le-a luat viaţa. Poate să păstreze doar ceea ce a strâns singur. Dar ştii cine te-a adus pe tine înapoi din... — Ia-ţi mâinile de pe mine. — Trebuie să alegi repede, Lobey! a şoptit Porumbiţa. Vrei să vezi ce este în faţa ta? Sau vrei să vezi doar ce ai văzut înainte? — Mâinile... Nu pot să văd nimic cu mâinile tale pe faţă... M-am oprit, îngrozit de propriile-mi cuvinte. — Sunt foarte pricepută în ceea ce fac. Lumina a pătruns, odată cu dispariţia delicată a apăsării. A trebuit să-mi perfecţionez talentul acesta pentru a supravieţui. Nu poţi ignora regulile lumii pe care ai aleso... Am prins-o de încheieturi şi le-am tras în jos. Mâinile ei s-au împotrivit doar o clipă, apoi au căzut. Ochi-verde continua să fie legat de copacul de dedesubt. Am înhăţat-o pe Porumbiţă de braţe. — Unde este ea? M-am uitat pe terasă. Am zgâlţâit-o şi s-a retras până la balustradă. . — Am devenit lucrul pe care-l iubeşti, Lobey. Asta este o parte a talentului meu. Aşa pot fi Porumbiţa. Am clătinat din cap. — Dar tu... Îşi frecăumărul. Mâna i-a alunecat sub ţesătura de argint. Aceasta se mişcă, mulându-se pe degete. — Iar ei... am arătat către dansatori. Tinerii, continuând să se ţină de mână, priveau în parc şi chicoteau. — Ei îţi spun La Porumbiţa. Şi-a sumeţit capul, dându-şi pe spate părul de argint. — Nu, Lobey. A clătinat din cap. Cine ţi-a spus asta? Cine? Eu sunt Le Porumbel.

M-a luat cu frig. Porumbelul/Porumbiţa a întins o mână subţire. — Nu ştiai? Lobey. chiar vrei să zici că nu... Lobey, noi nu suntem oameni! Trăim pe planeta lor, pentru că ei au distrus-o. Am încercat să le preluăm forma, amintirile, miturile. Dar nu se potrivesc. Nu-i decât o iluzie, Lobey. De-ajuns cu asta. El te-a adus înapoi: Ochi-verde. El este acela care ar fi putut s-o aducă înapoi, s-o aducă într-adevăr înapoi pe Friza ta. — Ochi-verde...? — Dar noi nu suntem aidoma lor, Lobey. Noi suntem... M-am întors şi am fugit de pe balcon. Înăuntru, am răsturnat o masă şi am trecut val-vârtej pe lângă câinele lătrător. — Lo Lobey! Şedea pe platforma unde fusese petrecerea Porumbiţei. Vino. Ai savurat spectacolul de la Perla? Înainte de a-i putea răspunde, a apăsat un întrerupător din perete. Podeaua a început să se rotească. Prin isteria mea mi-am dat seama ce se întâmpla. Pardoseala era formată din două panouri de plastic polarizat, suprapuse. Cel de deasupra se învârtea; cel de jos era nemişcat. Când deveniră transparente, am văzut nişte siluete mişcându-se dedesubt, în crăpăturile pietrei, mult sub picioarele meselor şi scaunelor. — Perla este construită peste unul din coridoarele către kuşca din Branning-at-sea. Uite: se împleticesc pe acolo printre steiuri, acela căzând, iar celălalt agăţându-se de perete, mestecându-şi limba şi băloşind sânge. Aici nu avem paznic de kuşkă. Vechiul sistem de calculatoare folosit de oameni pentru Armonie Psihică şi Asociaţii de Răspunsuri Anormale şi Incoerente are grijă de iluziile lor. Acolo este un iad întreg plin de dorinţe satisfăcute... M-am zvârlit la podea, apăsându-mi faţa de transparenţă. — PHAEDRA! am urlat. PHAEDRA, unde-i ea? — Sal'tare, puiule! Lumini au sclipit sub mine din umbră, Un cuplu cu mult prea multe braţe se îmbrăţişa tăcut lângă maşina clipitoare. — PHAEDRA! — E tot labirintul greşit, puiule. Aici, jos, poţi găsi altă iluzie. Ea te va urma până la uşă, dar când o să te-ntorci ca să te asiguri că-i acolo, o să-ţi dai seama de adevăr şi vei pleca singur. De ce te mai oboseşti să treci prin toate astea? Vocea se auzea piţigăiată prin podeaua de plastic. — Mama are grijă de tot aici, jos. Să nu cânţi din cuţitul tău însângerat pe lângă mine. Trebuie să încerci s-o recapeţi cumva. Sunteţi un mănunchi de manifestări psihice, multisexuate şi imateriale, şi... cu toţii încercaţi să vă puneţi masca limitatoare a umanităţii. Întoarce-te, Lobey. Caută undeva în afara ramei oglinzii... — Unde... — Te-ai rugat la copac? Sub mine, cei pierduţi băloşeau, pândeau şi bolboroseau în adâncimile kuştii, sub pâlpâiturile PHAEDRA-ei. M-am ridicat. Câinele a lătrat, când am ajuns la uşă. Am. călcat greşit pe scară şi m-am prins de balustradă cu patru trepte mai jos. Clădirea m-a azvârlit în parc. Mi-am recăpătat echilibrul. In jurul pieţei, turnurile metalice vuiau de spectatorii care dansau pe terase şi cântau de la ferestrele ticsite. M-am oprit înaintea copacului şi i-am cântat, rugându-mă. Am înşirat acorduri în salbe de câte şapte, implorându-i decizia. Am început umil iar cântecul m-a golit, până când nu a mai rămas decât hăul. M-am afundat în el. Am găsit furie. Era a mea, şi i-am dat-o. Am găsit iubire. A

ţipat ascuţit sub cântecele de la ferestre. Acolo unde antebraţul îi fusese legat de creangă, osul se rupsese. Mâna atârna deoparte de scoarţa copacului şi... ...şi nimic. Am urlat, mânia spărgându-mi-se. Ţinând mânerul cu ambele mâini, i-am înfipt vârful în coapsă, pironindu-l de lemn. Am răcnit iarăşi şi m-am smuls de acolo, clătinându-mă.

Din milă pentru al omului gând înnegurat A ieşit din odaie afară În galileeană sfadă şi ocară; Lumina stelelor babiloniene a chemat o beznă fără formă, legendară. (William Butler Yeats - Cântec dintr-o piesă) Am auzit că vei da 1000 $ pentru corpul meu, adică după câte înţeleg, să depun mărturie... dacă aş putea apărea în faţa juraţilor, v-aş da informaţia dorită, dar am fost condamnat pentru lucruri care s-au întâmplat în Războiul din Ţinutul Lincoln, şi mi-e teamă să mă predau fiindcă duşmanii m-ar omorî. (William H. Bonney (Billy the Kid) - Scrisoare către locotenentul — Guvernator Lew Wallace) Cu ghirlande încerc să repar răul făcut. (Andrew Marvell - Cununa) S-a ivit oceanul. Zorii alergau peste ape. Mer-geam singur de-a lungul plajei. Peste tot se zăreau mulţime de scoici. Continuam să mă gândesc că abia cu o zi în urmă intrasem în Branning călare pe dragoni. Acum viaţa lui şi iluziile mele piei-ră. Îndărătul meu, Branning-at-sea se micşora. Vârful macetei brăzda nisipul în timp ce umblam. Nu eram obosit. Mersesem toată noaptea. Ceva se înnodase atât de strâns capetele oboselii încât nu mai puteam să mă opresc. Plaja era minunată în zori. Am urcat o dună încununată de ierburi lungi, şopotitoare. — Hei, Lobey. M-am destins, cutremurându-mă precum arcurile unui ceas rupt. — Ceai mai făcut? Şedea pe un buştean pe jumătate îngropat în nisipul umed, la poalele dunei. Miji ochii spre mine şi-şi dădu părul pe spate. Soarele înflăcăra cristalele de pe umărul său, de pe braţul său: sarea. — Aştept de foarte multă vreme. Şi-a scărpinat genunchiul. Ce mai faci? — Nu ştiu, am zis. Sunt obosit. — O să cânţi? A arătat spre macetă. Vino jos. — Nu vreau, am răspuns. De sub tălpile mele a curs un firicel de nisip. M-am uitat în jos, tocmai când o bucată de dună a picat de sub mine. M-am clătinat. Spaima a scăpat din frâu. Am căzut şi am încercat să mă prind cu unghiile de sol. În vreme ce Puştiul chicotea, am alunecat pe pantă. Jos, m-am răsucit. Puştiul stătea în continuare pe buştean şi mă privea. — Ce vrei? am şoptit. L-ai pierdut pe Ochi-verde. Ce vrei de la mine? Şi-a scărpinat urechea, zâmbind cu mulţi dinţi mici. — Am nevoie de asta. A arătat către macetă. Crezi că Păianjenul chiar ar... S-a oprit: Păianjenul a hotărât că Ochi-verde, tu şi cu mine nu

O notă a tremurat. — Haide.. pentru că era a mea şi nu-mi plăcea s-o ţină el. am dus mânerul la gură. păşind în lateral. — Acum o să iau tot ceea ce a mai rămas. Nu ştiu. senzaţia era de teroare. . mult mai simplu pentru mine decât pentru majoritatea oamenilor. Pe piept îi şiroia sânge. N-am nevoie de cuţit. atunci încercările de soiul ăsta sunt într-ade-văr zadarnice. Dar nu este. plecându-şi genele aurii. ceva mai puternică decât crezusem că se poate. a zis. Am început-o pe a treia. m-am repezit înainte şi am încercat să-l crestez. Arată-mi.. a zâmbit. notele mele străpungeau dimineaţa. asta nu mă ajută cu nimic. reuşind să-mi ţin picioarele sub mine — un fleac. Încă o notă. Mi-am lipit spatele de nisip. S-a ferit. Nu. Păianjenul i-a sfârtecat spatele. iar eu plângeam pe fundul oceanului. Păianjenul coborî duna. altfel m-omoară! Cu octava suflată prea tare. Biciul de dragoni a pocnit deasupra capului meu. În ce crezi tu? — Nu. — Cât timp vei cânta. Că ar fi prea periculos. restul. a suspinat el... cu nisip în gură şi pe bărbie. nu-şi poate folosi mintea la altceva! Puştiul stătea în picioare. — Continuă să cânţi. Era un sunet şi în acelaşi timp o mişcare şi o senzaţie. A îndoit degetele de la picioare. Mi-a restituit-o.. A dat din umeri. M-am târât într-o parte. S-a aplecat înainte şi şi-a dezgolit dinţii. Puştiul s-a azvârlit pe burtă sub şfichi şi a încercat să se târască. Dar dacă pot bănui ce gândeşti.. — Dă-i drumul..putem trăi în aceeaşi lume. Un şfichiuit sonor: Puştiul şi-a arcuit spatele şi s-a prins de gât. Ar putea fi mort. — Nu.. n. Lobey. — Cred că ar fi neplăcut dacă m-ai lovi.. — Dă-mi sabia. Biciul i-a deschis obrazul. Mâna mi-a tresărit. — Păianjenule. nu ştiu. A încuviinţat din cap. Şi-a încrucişat degetele. acolo unde nu poţi vedea lacrimile. A luat maceta şi s-a jucat cu degetele pe găuri. S-a retras şi s-a împiedicat de trunchiul de lemn. S-a rostogolit pe o parte. ei bine. Cântând din bici. — Eu cred că Ochi-verde trăieşte. Lobey. apoi a răcnit spre mine: — Nu te opri din cântat! Puştiul a şuierat şi a muşcat pământul. fir-ar să fie. Branhiile de sub părul de pe ceafă i s-au dilatat. Mi-am retras braţul. Nu. Îmi arăţi cum se face? Am luat-o. Încă mai scoteam nişte zgomote din cuţit. S-a aplecat înainte. a căzut. Şi-a scărpinat călcâiul drept cu piciorul stâng. Cântă. s-a întins şi a atins lama. Nu pot să-l urmăresc aşa ca pe voi. Au sărit aşchii de lemn. fir-ar să fie! Am croncănit prin lamă.. Brusc. Păianjenule! Opreşte-te. te rog. Am nevoie de muzica dinăuntru. au. Sângerez şi eu. zgâriind pământul. Îngrozit. De aceea a semnat condamnarea la moarte şi a ordonat legarea lui Ochi-verde în vreme ce tu îi cântai.. De pe vârful dunei Păianjenul a strigat: — Cântă în continuare.. iar el şi-a prins faţa în palme.

Un lujer ghimpat s-a încolăcit pe nisip. — S-a terminat. — Nu te mai gândi. L-am urmat. Încotro te îndrepţi? Se întoarse să plece. — Poate o să afli când te vei întoarce. — Haide... îi pot aduce înapoi pe cei pe care i-am ucis eu însumi. bănuiesc. — Tu l-ai ucis. Ţi-am salvat viaţa. Ajuns în vârf. Biciul tăia din Puşti. nu.. Şi-a încolăcit biciul. acum. — Mă întorc. Dar nu acum. Te-ai adus singur înapoi. M-am gândit o clipă. — Păianjenule. — E-n regulă. Ce se petrece acum în Branning-at-sea? — Revolte. a spus el. — Nu — ahhhhh — mă doare! Mă doare! Credeam că-mi eşti prieten. trebuie să ne întoarcem. — Ochi-verde va — Păianjenul a strivit ceva în nisip cu piciorul — aştepta. Păianjenule! — au. mi-am imaginat ospăţul florilor de pe faţa Puştiului. Jos. Păianjenul s-a uitat de la mine la Puşti. Pentru o clipă.. restul. Păianjenul a început să urce. Porumbiţa îi conduce acum în vraja dansului şi nu te va ierta prea repede pentru alegerea pe care ai făcut-o. — Era. — Ochi-verde e mort. Omule-păianjen! Lasă-mă-n pace! Cuvintele i se împleticeau pe limba sângerândă.? — Ce-i? — Ochi-verde.— Ahhhhh. Umerii Păianjenului erau asudaţi. Păianienul privi în pământ. — Ce? Hai. Apoi s-a încruntat. Te-ai lăsat să mori. a zis.. Limba mi-era inflamată şi mâinile amorţite. Păianjenul a încuviinţat din cap. Am coborât după Păianjen. Ochi-verde este singurul care ţi-o poate aduce pe Friza ta înapoi.. a zis. apoi te-ai întors. — Ca în ţinutul pietros. Asta-i tot. A arătat către maceta mea. căutând ochii şi limba.. a spus Păianjenul.. necesar? am întrebat. A fost ultima lovitură a. iarăşi şi iarăşi. Mi-a venit rău. credeam că-mi eşti. s-a întors către mine... În tufişuri s-a zbătut ceva. Vii şi tu? Marea se retrăgea şi spuma rămânea în spirale pe nisip. — Păianjenule? . zâmbind. — Ah! am tresărit. a zis el.. băiete.. — Ca şi Puştiul. — De ce? — Sunt flămânzi după propriul lor viitor. pe cealaltă parte a dunei. — Care anume? — Între real şi. — Da. cred că am descoperit ceva.. Un mănunchi de flori se strânseseră ciorchine pe capul cadavrului. Gemu o vreme... trăgând o inflorescenţă. m-am uitat înapoi. suflând din greu. — Eu ce am ales? Păianjenul mi-a dat un ghiont în umăr. Şi Porumbiţa la fel..

Pe când dimineaţa. diferit? Continuă mai departe pe nisip. — În satul meu exista un om care era nemulţumit. Când m-am întors. Păianjenul a aprobat din cap.. totul mă aştepta. A surâs. — O să fie. — Am făcut-o şi eu odată. Aş putea să mă duc acolo. De aceea a părăsit această lume. apoi pe lumi aflate la multe stele depărtare. la capătul îndepărtat al plajeiM-am întors să-l urmez. — Cum o să fie? — Nu aşa cum te aştepţi. pe planetele exterioare. — Septembrie 1965 — Noiembrie 1966 . ardea oceanul cu fierul roşu. a lucrat o perioadă pe lună..S-a uitat înapoi. apoi s-a îndepărtat. întunericul a apus.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful