-1

-

EUROPA ÎNTRE INTEGRARE ŞI FRAGMENTARE
Prof.univ.dr. Silviu Neguţ Sfârşitul secolului XX a readus Europa, după aproape o jumătate de secol, în prim planul evenimentelor şi atenţiei mondiale. Precipitarea evenimentelor din Europa Centrală şi de Est, începând cu anul 1989, va lua prin surprindere atât pe guvernanţi, cât şi pe analiştii politici şi militari. Mai mult, „meciul de box” dintre cele două sisteme cristalizate în confruntarea SUA – Uniunea Sovietică s-a încheiat într-un mod neaşteptat, respectiv prin colapsul unuia dintre parteneri. De aici derivă şi complicaţiile ivite, paradoxal, pentru ambele tabere aflate până atunci în conflict, nici una nefiind pregătită în acel moment pentru un astfel de deznodământ. În plus, la graniţa dintre milenii, este mai mult decât evident faptul că pe continentul nostru se manifestă două tendinţe total opuse: ? una de integrare, respectiv de unificare a Europei, în spiritul Tratatului de la Maastricht, păşind parcă pe calea a ceea ce visa marele filosof german Immanuel Kant – având ca punct de pornire aprecierea că omul poate trăi în orice regiune a planetei – crearea Statului Universal ; ? a doua tendinţă, una de fragmentare a continentului, ilustrată din plin de dezmembrarea fostelor conglomerate Uniunea Sovietică, Iugoslavia şi Cehoslovacia. În acest context este de semnalat extraordinara intuiţie a unui fost mare demnitar comunist iugoslav, respectiv Milovan Djilas care, în urmă cu mai bine de patru decenii, afirma următoarele: „În perspectiva anului 2000, pe continentul nostru vor fi şapte state: Europa unită şi ...Serbia, Croaţia, Slovenia, Bosnia şi Herţegovina, Macedonia şi Muntenegru”; aşadar, Europa unificată şi cele şase state membre ale fostei Iugoslavii. Este de apreciat această predicţie a lui Djilas, cu atât mai mult cu cât, în vremea respectivă, obiectivele Pieţei Comune nu semănau prea mult cu cele ale succesoarei sale de azi, Uniunea Europeană. Iar Iugoslavia comunistă de atunci părea a fi un monolit, un bloc indestructibil. Dar, evident, Djilas cunoştea din interior fisurile Republicii Federale Iugoslave. Cele două tendinţe antinomice pot fi ilustrate, statistic, astfel: după evenimentele din Europa de Est – aşadar din ţările comuniste europene, termenul fiind de natură geopolitică – în Uniunea Europeană au intrat numai trei ţări, în timp ce pe harta continentului au apărut 14 state noi, ridicând la 45 numărul ţărilor Europei. Iată că, în

În urma unui acord. respectiv cea integraţionistă. măsură care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993. ci opusul ei. se proclamă. actul constitutiv fiind semnat la Alma Ata (astăzi Almaty) la 21 decembrie 1991 de către 11 foste republici ale Uniunii Sovietice. Rusia şi Ucraina în ex-Uniunea Sovietică. Finlanda şi Suedia) însumează 871 941 km² (8. cuprinzând Serbia (cu cele două regiuni: Voivodina şi Kosovo) şi Muntenegru. iniţiatoare fiind Rusia.. În schimb.. republicile unionale şi-au proclamat independenţa. Rpublica Moldova.62 milioane km²) şi aproape o treime din popula ţia acestuia (224 milioane de locuitori). Fragmentarea Europei este accentuată. . autonomizarea . Macedonia şi Slovenia în ex-Iugoslavia. are ca urmare proclamarea independenţei de stat a Croaţiei şi a Sloveniei la 25 iunie 1991. Spania. Italia).a. cât şi în vestul acestuia (îndeosebi în Belgia. cu ocazia unui referendum. desfăşurarea evenimentelor: În ex-Uniunea Sovietică: După puciul din august 1991 de la Moscova. semnat la 12 februarie 1992 şi aprobat de parlamentele respective. Emanciparea regiunilor locuite majoritar de sârbi în Croaţia şi Bosnia Herţegovina de sub autoritatea noilor administraţii şi încercarea de regrupare a acestora într-o Serbie Mare. Ulterior a fost creată Comunitatea Statelor Independente. Republica Cehă şi Slovacia în ex-Cehoslovacia) reprezintă mai mult de jumătate din suprafaţa continentului (5. putem distinge cel puţin două aspecte: apariţia de noi state şi. reamintesc. în principal pe criterii etnice. Estonia. cele 14 state apărute pe harta Europei (Belarus. Referitor la fragmentarea Europei. Lituania.6% din întinderea continentului) şi 22. respectiv. Iugoslavia/Serbia şi Muntenegru. Este însă de amintit faptul că încă din martie acelaşi an. Ucraina şi Belarus (la 8 decembrie 1991). cea dezintegraţionistă a fost mai puternică. nu tendinţa aparent firească. Cehoslovaciei.-2- acest scurt interval.1% din popula ţia acestuia). noua federaţie iugoslavă sub numele de Republica Federativă Iugoslavia. Aceste tendinţe se manifestă atât în estul continentului (Rusia. Bonia şi Herţegovina. pe fondul exacerbării naţionalismelor.2 milioane de locuitori (numai 3. Iugoslavia/Serbia şi Muntenegru. Republica Moldova ş. de tendinţele de autonomizare . în plus. o dată cu proclamarea simultană a Republicii Cehe şi a Republicii Slovacia ca state independente. Urmează desprinderea din federaţie a Macedoniei (la 15 septembrie 1991) şi a Bosniei şi Herţegovinei (la 3 martie 1992). tentativa autorităţilor sârbe de la Belgrad de a înăbuşi cu forţa armelor aceste emancipări a eşuat. În ex-Cehoslovacia: În urma tratativelor din parlamentul cehoslovac este adoptată decizia separării Cehoslovaciei în două state. devenite între timp state independente. Letonia. Cele trei state care au fost integrate în Uniunea Europeană (Austria. În ceea ce priveşte „apariţia” de noi state pe harta Europei . pe scurt.). majoritatea republicilor unionale votaseră pentru transformarea URSS într-o federaţie de republici egale în drepturi cu numele de „Uniunea Republicilor Sovietice Suverane”. are drept urmare izbucnirea unui război de o cruzime şi o violenţă nemaiîntâlnite în Europa postbelică. Croaţia. În ex-Iugoslavia: Accentuarea tendinţelor centrifuge. la 27 aprilie 1992. condusă de Belgrad. Este de amintit faptul că populaţia s-a pronunţat majoritar (circa 60%) pentru menţinerea . Ulterior a aderat şi Georgia.

ţară în care autonomizarea nu are drept motiv criteriul etnic. autonomizarea pe criterii etnice. Transnistria şi altele. ceea ce multă vreme a rămas la nivelul confruntărilor verbale. viitor pe termen lung. precum în celelalte. şi crearea unui guvern cu sediul la Mantova. Nagorno Karabah (enclavă armeană în Azerbaidjan). proclamarea Padaniei. pe care orice om de bună credinţă şi-o doreşte. mai ales. Cine nu intră în aceasta. având chiar caracterul de veritabile războaie. în esenţă. Transnistria şi Ţara Găgăuzilor. şantajul şi asasinatul (Mafia. Acestea sunt doar câteva aspecte ale drumului. care înseamnă viitorul Europei. în ultimul deceniu al secolului XX s-au manifestat foarte accentuat tendinţele autonomiste în zone cum sunt Cecenia.-3- Un caz aparte îl constituie Italia. al disputelor principale (cei care muncesc – cei care consumă fără a produce etc. În ceea ce priveşte cealaltă parte a Europei. Într-un asemenea context. În spaţiul Comunităţii Statelor Independente există multe conflicte. mai greu decât se crede. va favoriza realizarea dezideratului continental: Uniunea Europeană. Camorra). până la cvasidispariţie. nu are. Liga Nordului promotor al federalismului. în urma unei acţiuni la Veneţia. . istorice etc. şomajul ridicat. nesiguranţa datorată unor asociaţii secrete care practică teroarea. cele mai multe vizând. Osetia de Sud şi Abhazia (regiuni autonome din Georgia). se pare. din cadrul Republicii Moldova. respectiv între nordul dezvoltat şi „Mezzogiorno”. religioase. şi Daghestanul (mici republici autonome din Federaţia Rusă). fosta Europă de Est. a dobândit în ultimul deceniu al secolului al XX-lea manifestări concrete: înfiinţarea unui partid. altele manifeste.). sudul italian care se confruntă cu mari probleme: slaba productivitate economică. nu mai vorbim de Kosovo (în Iugoslavia/Serbia şi Muntenegru). unele latente. Kosovo. Le-am amintit întrucât tocmai atenuarea acestor „asperităţi”. ci pe acela al discrepanţelor economice: dezechilibrul structural care exită între „nordul” şi „sudul” Italiei. republică în nordul Italiei. În acest spaţiu s-au manifestat şi încă sunt latente ori active conflicte precum cele privind Cecenia. spre Europa unită . la care se adaugă multe altele.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful