PSIHOGENETICA - APLICAŢIILE GENETICII iN PSIHOLOGIE.

DETERMINISMUL GENETIC ÎN MEMORIE, INTELIGENŢĂ, COMPORTAMENT Şl TEMPERAMENT

A. ÎNVĂŢAREA ŞI MEMORIA Învăţarea reprezintă capacitatea unui sistem de a reacţiona pe o cale nouă sau schimbată ca rezultat al experinţei. Memoria se referă la capacitatea de a stoca şi ulterior de a regăsi şi refolosi informaţia învăţată. Memoria apare ca rezultat al canalizării impulsurilor de-a lungul unuia singur dintre lanţurile de neuroni care alcătuiesc uriaşa reţea de celule nervoase a encefalului. La baza memoriei stă proprietatea de engramare a neuronului, adică păstrarea în structura acestuia a urmelor unei informaţii venite din mediu. Această proprietate de a păstra urmele informaţiei în structura neuronului trebuie legată şi de faptul că neuronul nu se mai divide în cursul vieţii post-natale, deşi în timpul embriogenezei s-a divizat de nenumărate ori. Angajarea neuronului în engramare este condiţionată de „renunţarea" acestuia la diviziune, proces care ar altera engramele. Aceasta sugerează că mecanismele engramării au în principal localizare nucleară. Diviziunea nucleului neuronului ar determina destrămarea engramelor şi memoria ar fi astfel o curgere continuă de impresii neconturate. Memoria, acest element esenţial al vieţii individuale şi sociale, îşi condiţionează existenţa pe „renunţarea" neuronului la a se divide. Astfel, dacă în cazul altor celule de la bacterii ...„Cred că sînt superior oamenilor obişnuiţi prin capacitatea mea de a remarca lucruri care oamenilor obişnuiţi le-ar scăpa uşor şi de a le observa cu minuţiozitate. Memoria mea este cuprinzătoare, dar în acelaşi timp vagă : este suficient însă să-mi atragă atenţia, amintindu-mi oarecum că am observat ori am citit ceva contrar concluziei pe oare sînt pe cale a o trage sau, dimpotrivă in favoarea ei ; şi, după un timp, pot deobicei sămi reamintesc unde trebuie să caut materialul necesar. Atît de sărăcăcioasă este, într-un sens. memoria mea, încît nu am fost niciodată în stare să reţin mai mult decît cîteva zile o anumită dată sau un singur vers dintr-o poezie". Charles Darwin „Experienţa este numele pe care fiecare îl dă greşelilor sale". Oscar Wilde La om, „visul oricărei celule este să devină două celule", în cazul neuro¬nului visul său este de a rămîne ceea ce este. „Visul" neuronului este de a nu se divide. Foarte interesant este un aspect sesizat încă de Gh. Darwin care considera că apexul radicular este partea esenţială a plantei care condi¬ţionează „orientarea" sa în subteran, fiind dotată cu însuşiri deosebite care l-au făcut pe marele Darwin să-1 compare cu sistemul nervos central al animalelor. Surprinzător, recent s-a descoperit în acest apex radicular un grup de celule care, spre deosebire de restul celulelor care se divid într-un ritm rapid, nu se 1

mai divid, acestea fiind denumite celule „liniştite" — quiescent. Este foarte tentant să considerăm că şi în acest caz, absenţa diviziunii este legată de un fel de engramare, în apexul radicular aflîndu-se „creierul" plantei. Toate trăsăturile psihice ale omului au un dublu determinism genetico-mezologic (ineo-ambietal). Ca urmare, modul lor de transmitere este puţin cunoscut. O serie de talente în muzică (Bach, Beethoven, Schumann, s.a.), pictură (Tizian, Holbein, Oranach), matematică (Bernoulli — 8 subiecţi, timp de trei gneraţii) au un caracter familial. Multe alte exemple dovedesc înclniaţii familiale spre o anumită activitate (familii de medici, biologi, literaţi etc.) dar nu trebuie ignorată contribuţia pe care a avut-o mediul familial în concretizarea performanţelor. Deşi uitate, întîmplările reale ale trecutului înregistrate sub formă de engrame în scuarţa cerebrală pot fi reactualizate în urma excitării directe a scoarţei cerebrale prin electrostimulare. Astfel, s-a descoperit că prin conectarea unui microelectrod în zonele vorbirii din scoarţa cerebrală a unor subiecţi supuşi unui experiment benevol, în conştiinţa participanţilor la experiment au fost brusc trezite amintiri în detaliu privind evenimente de mult petrecute. Unii reuşesc să repete pe de rost pagini întregi din vreo carte citită cu mulţi ani în urmă, alţii auzeau orchestre executînd melodii pe care ei înşişi nu le-ar fi putut reproduce, iar o femeie a auzit ţipătul de la naştere al fiului ei etc. Prin asemenea experienţe s-a constatat că trecutul se dezvăluie clipă de clipă, ceea ce sugerează că înregistrarea sa în scoarţă prin engramare este asemănă¬toare unei înregistrări de tip electromagnetic sau ca pe o peliculă foto, imagine după imagine, într-o succesiune ordonată, coerentă, specifică, exactă, ceea ce permite ca la proiectare să se realizeze pe ecran o succe¬siune logică de imagini avînd un anumit sens, respectiv purtînd un anumit mesaj. Acest fapt este dovedit şi prin aceea că dacă acţiunea electrostimulatorului este întreruptă într-un punct şi apoi reluată din acelaşi punct sau dintr-un punct apropiat, episodul' respectiv poate fi din nou reprodus, începînd din momentul în care s-a oprit la încetarea electrostimulărîi. Păstrarea în engrame a unor experienţe trecute poate transcede generaţiile actuale (copii — părinţi — bunici) şi să reprezinte expe¬rienţe ale unor generaţii de mult apuse. Referirile unor publicaţii de curiozităţi la două gemene engleze care vorbeau engleza cu lumea din jur, dar care între ele se înţelegeau într-o cu totul altă limbă, pe care nimeni altcineva, înafara lor, nu o putea îneţlege pot avea o explicaţie ştiinţifică bazată pe un fenomen de atavism : revenirea în actualitatea funcţionării sistemului nervos a unui limbaj păstrat în engramele acizilor nucleici, pe care l-au folosit stră-stră-străbunicii şi care a dispărut de mult, limba evoluînd mai ales după cucerirea romană şi apoi normandă. N-ar fi exclus ca şi la noi să apară cîndva oameni care să se „trezească" vorbind limba pe care au vorbit-o geto-dacii, strămoşii noştri acum 2050 ani. Există o memorie de termen scurt şi o memorie de termen lung. în memoria de termen scurt, învăţarea se reali¬zează printr-o serie de încercări desfăşurate într-un scurt interval de timp. Prin consolidare şi fixare, memoria de termen scurt odată evocată devine, prin învăţăturile sale, o parte a memoriei de termen lung. La baza memoriei stă proprietatea 2

de engramare a neuronului, adică păstrarea în structura acestuia a urmelor unei informaţii venite din mediu. H. Hyden a sugerat în 1960 că informaţia ce stă la baza engra-mării (urmele lăsate de informaţia primită de sistemul nervos) este conţinută în acizii nucleici şi proteinele neuronale. Astfel, ADN păstrează memoria extraindividuală, de specie, a fiinţelor vii, pe cind ARN este implicat în memoria individuală, reprezentînd „tăbliţa" pe care „degetele" experienţei înscriu însemnele sale. Experimentînd cu şobolani care trebuiau să ajungă într-un cilindru spre a găsi hrana la care acştia au fost obligaţi să meargă pe un coridor situat pe dreapta faţă de cilindru, pe cînd alţiiî au fost obligaţi sa meargă pe un coridor situat pe partea stingă, analizîndu-se cantitatea de ARN din creier, s-a constatat că aceasta creşte în emisfera dreaptă la şobolanii obligaţi să meargă pe canalul din dreapta cilindrului, şi în emisfera stingă la cei obligaţi să meargă pe partea stingă. Concluzia a fost că procesul de memorizare este condiţionat de o creştere a canti¬tăţii de ARN. Şi conţinutul în A + U şi C + G diferă în ARN la şobolani cu reflexul „pe dreapta" faţă de cei cu reflexul „pe stingă". Analiza compoziţiei în baze azotate a ARN din neuronii corticali ai şobolanilor dreptaci nesupuşi experienţei de transfer (cei cu reflex „pe dreapta au fost obligaţi să folosească canalul de pe stînga şi viceversa) a arătat că nu sînt diferenţe semnificative între partea dreaptă şi partea stmga a cortexului în ceea ce priveşte cantitatea şi compoziţia ARN. Rezulta¬tele de mai sus apar însă evidente in cazul exprienţelor de transfer. S-a mai demonstrat că ARN nou format în procesul de învăţare este un ARNrn, desigur care are o durată de viaţă mult mai lungă faţa de tipurile obişnuite de ARN mesager. La peşti, după elaborarea unor_ noi agilităţi de înot s-a constatat că apare o diferenţă semnificativă in raportul U/C din ARN din creier, comparativ cu martorul la care nu s-au elaborat asemenea noi agilităţi. După cele mai multe ipoteze actuale, la baza memoriei sta relaţia ARNm—proteine. Memoria de scurtă durată are la bază activitatea electrică a neuronilor implicaţi în engramare, pe cînd în memoria de lungă durată activitatea electrică a neuronilor induce de o maniera încă necunoscută formarea de ARNm care dirijează apoi sinteza _ de proteine implicate în stocarea memoriei de lungă durată. Nu se ştie insa cum produce această proteină efectul de memorie. La moluscă Aplysia californica, la peşti, şobolani şi şoarece s-au obţinut date care indică faptul că memoria şi învăţarea sînt intim asociate cu transcrierea de secvenţe unice din ADN ca şi a unor secvenţe repetate. Sinteza proteinică este cerută spre a stabiliza memoria de lungă durată.Experienţe cu actinomicina D, antibiotic care blochează specific transcrierea genetică la eucariote au dovedit implicarea ARN în memorie, învăţarea neobţinîndu-se cînd se administrează la animale acti¬nomicina D. Studiul raportului bazelor azotate din ARN a arătat că într-o situaţie de învăţare acută sînt transcrise selectiv anumite părţi' ale genomului spre a produce un ARN specific ce corespunde unei perioade labile a memoriei de termen scurt. O a doua etapă în care se formează ARN nespecific de tip ribozomal poate constitui perioada de fixare a memoriei de termen lung. Anumite tipuri de învăţare par a implica sinteza anumitor tipuri de ARN de vreme ce într-un tip de învăţare se schimbă raportul A/U, pe cînd într-un alt tip de învăţare se schimbă raportul U/C. 3

Experienţe cu puromicină (antibiotic ce alterează sinteza proteinică) injectată în creierul animalului (la peşti, de exemplu), imediat după realizarea unei învăţări (agilitate nouă de înot) dovedesc anularea completă a memoriei de lungă durată. Dacă injectarea puromicinei se face la o oră după realizarea învăţării, memoria pe termen lung nu este afectată. Dacă puromicină este injectată exact înainte de încercarea de a-1 învăţa pe animal o nouă agilitate de înot, aceasta nu are nici un efect asupra procesului învăHării. Aceasta arată că puromicină are efect numai în timpul perioadei de consolidare a memoriei de scurtă durată. Puro¬micină este recunoscută în mod greşit de ARNtPhe (ARNt pentru feni-lalanină) în timpul sintezei proteinice şi conduce astfe la o terminare prematură a catenei polipeptidice, care Va fi eliminată de pe ribozom. Proteinele implicare in memoria de lungă durată sînt sintetizate numai în cadrul sistemului nervos. Rezultate similare s-au obţinut şi cu cicloheximida — un inhibitor al sintezei proteinice. Injectată cu cîteva ore înainte de începerea experimentului de învăţare, ea nu afectează memoria din cadrul acelui experiment, pe cînd dacă este injectată cu 10—30 de minute înainte de experiment, capacitatea de învăţare este diminuată. Acest fapt ne arată că pentru procesul de memorizare este necesară sinteza anumitor proteine specifice sistemului nervos.

B. DETERMINISMUL GENETIC AL INTELIGENŢEI Inteligenţa (de la latinescul inter = între şi 1 e g o-l e g e r e = legătură — însemnînd deci a face legătură între lucruri —) ar putea fi definită drept capacitatea de a desprinde cu rapiditate legăturile cauzale esenţiale dintre fenomene, de a adapta comportamentul la circumstanţele date. După Hans Seye (H. Selye — Ştiinţă şi viaţă, Ed. Politică, col. Idei eontemporane, Buc. 1984), „inteligenţă este puterea de a înţelege. Ea este capacitatea noastră de a folosi conştient cunoştinţele în întîmpi¬narea unor situaţii noi şi de a face previziuni, concepind relaţiile in mod abstract, sub formă de simboluri. Ea depinde de o ascuţime sau sagacitate generală a minţii pentru evaluarea conştientă, meticuloasă şi obiectivă a observaţiilor făcute". Ca şi imaginaţia şi intuiţia (raţiunea inconştientă care duce la cunoaştere fără judecată — o deducţie — o înţelegere sau cunoaştere imediată, fără raţionament logic) inteligenţa acţionează combinînd faptele depozitate în memorie, dar nu printr—un joc capricios in întu¬necimea inconştientului, ci printr-o analiză logică în lumina deplină a conştientei. Principalele instrumente ale inteligenţei sînt : logica, memoria si puterea de concentrare asupra unui singur subiect, cu corolarul ei, puterea de abstractizare, îndepărtarea a ceea ce este neesenţial. Se cunosc cel puţin şase capacităţi distincte : capacitatea verbală (folosirea unui vocabular mai mult sau mai puţin bogat), faci¬litatea verbală (uşurinţa în asamblarea cuvintelor pentru a răspunde întrebărilor puse în cadrul 4

testării în vederea stabilirii coeficientului sau indicelui de inteligenţă), capacitatea spaţială (aptitudinea de a vizualiza relaţii spaţiale în două sau trei dimensiuni), capacitatea de raţionament şi memoria pe termen scurt şi pe termen lung. Deosebirile care apar între indivizi umani din aceste puncte de vedere pot repre¬zenta manifestarea unor factori genetici sau ai mediului ambiant ori a interdependenţei lor ; ele nu reflectă neapărat influenţa unică a unora sau a altora. Variaţia anumitor trăsături cum ar fi grupele sangvine este în întregime ereditară, a altora cum este limba se datorează în întregime mediului, a altora cum este statura ţin şi de unul şi de celălalt. Adevărata problemă constă în importanţa relativă a celor două componente în variaţia observată a unei trăsături date, la o populaţie dată, la un moment dat (Dobzhanski, 1966). Care este partea eredităţii, a genomului (genomul desemnează semnificaţia ereditară a acestor gene) şi a mediului, a dobînditului în „fenotipul intelectual" ? Există un dualism factori genetici — mediu ambiant sau nature-nurture (Larmat. 1977) în determinismul inteligenţei. Galton consideră că inteligenţa este o abilitate mintală generală care variază de la individ la individ şi în parte este naturală, adică moştenită. El a dat prima formulare a idei de „variaţie bipolară" a inteligenţei umane sub formularea „ ogivei lui Galton" echivalentă astăzi cu curba normală de variaţie sau „clopotul lui Gauss". In 1905, francezul Binet a elaborat testele experimentale de inte¬ligenţă, inventate pentru acea categorie de copii care provocau dificul¬taţi şcolilor, venind cu o pronunţată rezistenţă antiintelectuală la educaţia formală sau care nu învăţau satisfăcător din cauza unor slă-biciuni inerente, reale de inteligenţă. Trebuia găsită o metodă suficient de sensibilă, orientată exclusiv spre detectarea atributelor reale ale inteligenţei ca : inventivitatea, puterea de înţelegere, găsirea unei direcţii de rezolvare in situaţiile problematice, putinţa de a alege între mai multe soluţii alternative, critica şi cenzura lor etc. (Oancea—Ursu, 1985). Testele lui Binet s-au dovedit a fi valoroase instrumente de cer¬cetare şi de diagnostic psihologic caracterizate prin sensibilitate şi eficacitate. Copiii, a căror vîrstă mintală determinată prin teste, depăşesc vîrsta lor cronologică stabilită pe un lot etalon, învaţă mai bine şi mai uşor în activitatea şcolară, fiind mai eficienţi în activităţile intelectuale de diferite feluri decît copiii a căror vîrstă cronologică şi mintală coincid, aceştia reprezentînd pe copiii „mijlocii". Şi în cazul cînd vîrsta mintală a copilului este mai mică decît cea cronologică, poate fi vorba nu neapărat de un deficit intelectual, ci de un deficit de maturizare. Părinţii şi educatorii trebuie să nu ignoreze variaţia şi diferenţele dintre aceşti copii. Coeficientul de inteligenţă (C. I.) apare ca un raport dintre vîrsta mintală şi vîrsta cronologică înmulţit cu 100. De exemplu, un copil cu vîrsta cronologică 8 şi cu vîrsta mentală 6 va avea un CI =— X 100 = 3 * = — X 100 — 75. Dacă un alt copil de aceeaşi vîrstă cronologică (8 ani) 4 va avea o vîrstă mentală corespunzătoare celor de 10 ani, atunci el va avea un CI = — • 100 = - • 100 — 125. 8 4 5

Variaţia CI se întinde de la 0 la 200. Iată redate după Rusk R. R. (1940) — în : The Scittish Survey (citat de Oancea-Ursu, 1985) nivelurile coeficienţilor de inteligenţă (CI) cu frec¬venţa diferitelor clase de coeficienţi şi denumirile descriptive curente :

Frecvenţa claselor de coeficienţi % 4,7 21,2 140 şi peste 130—139

CI(IQ) Desemnările

Geniu sau aproape geniu, eminenţi după Galton Foarte superiori

110—129 48,6 90—109

Superiori — normali superiori Normali

80— 89Prostănaci (normali slabi) 24.2 70— 79Mărginiţi (marginali)

50— 69..Moroni" (debili, deficienţi mintali) 1,3 25— 49„ImbecUi"

0— 24 „Idioţi" (oligofrenici) , Oligofreniile, în general sînt consecinţe sau simptome ale unor boli. Dezvoltarea mintală a idioţilor nu depăşeşte nivelul copilului normal de doi ani. Goeficientul de inteligenţă al imbecililor nu depăşeşte pe acel al copilului de 6—7 ani. Ei sînt susceptibili de învăţarea multor deprinderi utile. Moronii sînt educabili în şcolile speciale. Valorile limită ale GI ce definesc diferitele categorii de oameni nu constituie nişte linii magice, tranşante de separare, testele de inteligenţă nefiind infailibile, perfecte sau perfect aplicate de oricine, în orice condiţii, uneori internarea unui individ pe baza lor urmată de o retestare i-a adus imediata ieşire, acesta dovedindu-se ulterior a fi „pseudoimbecil". Cei mai mulţi indivizi cu un CI sub 50 nu sînt de calibru mental coborît, ci suferă de o boală. La extremitatea negativă a inteligentei, factorii peristatici (mezo-logiei, de mediu) concură, amestecaţi cu factorii ereditari, la produce¬rea unor defecte mentale, concluzie desprinsă încă din lucrarea lui Fr. Galton, din 1869 „Hereditary Genius" şi din lucrarea lui Davenport 6

din 1915, privind ereditatea temperamentului. într-un studiu efectuat asupra a 96 perechi de gemeni, de către gene¬tici anul american Hiisch. în 1930, şi publicat sub titlul „Gemenii : ere¬ditate şi mediu" s-^a constatat că ereditatea este „aproximativ de cinci ori mai importantă decît mediul în privinţa diferenţelor în coeficientul de inteligenţă şi de patru ori în privinţa diferenţelor de lungime cra¬niană şi celor de înălţime". Studiul a două gemene, Jessie şi Bessie, separate la două săptămîni după naştere, efectuat în 1925 de celebrul genetician H. J. Miiller şi intitulat „Trăsăturile mentale şi ereditatea, întrun caz de gemene iden¬tice crescute aparte" a condus la concluzia că „amprenta inteligenţei este indubitabil ereditară". S-a stabilit, de asemenea, că avantajul social nu avea o legătură artt de strinsă cu inteligenţa ca avantajul educaţional. Coeficientul de inteligenţă are o natură poligenică. După Fulker (citat de Oancea — Ursu, 1985) există circa 22 loci genici implicaţi în determinismul ereditar al inteligenţei. Gradul înalt de inteligenţă a fost asociat în istoriia evolutivă a omu¬lui cu un înalt nivel de selecţie direcţională puternică, nivel oare spri¬jină ideea că Ci este o măsură biologic-vialidă a inteligerţei. Eritabiliitia-tea adecvată pentru preditţia coeficientului de inteligenţă la descendenţi (eritabilitatea îngustă) este de 0,70 sau 70%, ceea ce denotă un determi¬nism genetic preponderent al caracterului, Au existat teze ereditariste sau ineiste după care, aşa cum afirma Platon : „Natura nu ne-a făcut pe noi toţi la fel, ci deosebiţi ca aptitu¬dini şi potriviţi pentru o funcţie sau alta". Pe aceeaşi linie se înscrie şi concepţia lui J. J. Rousseau care afirma că „a voi să schimbi sniritele şi să faci dintr-un prost un otm talentat .înseamnă a voi ca dintr-un blond să faci un brunet. Totodată au existat şi aşa-numitele teze ambi-entaliste care refuzau orice contribuţie a erediăţii în determinarea inte¬ligenţei. După Locke „la început, spiritul este ceea ce se cheamă o „ta bula rasa", lipsit de orice caractere, pe care se pot înscrie sem¬nele circumstanţelor, amprenta mediului ambiant". Pe aceeaşi linie, Hel-vetius afirma că „orice om mediocru, dacă ar fi fos; mai favorizat de

soartă, ar fi fost asemenea oamenilor mari al căror geniu el este silit să-1 admire". Teza a şasea a lui Marx cu privire la Feuerbach arată că „esenţa umană nu este o abstracţie inerentă individului izolat" în realitatea ei, ea este ansamblul relaţiilor sociale, iar Ortega Y Gosset afirma că „omuf nu are nici o natură ; ceea ce are — sau mai curînd, ceea ce este. este o istorie". Malson făcea remarca după care înainte de a se întâlni cu un alt om şi cu grupul, omul nu este nimic altceva decît virtualităţi la fel de uşoare ca un abur transparent". Poziţia cea mai acceptată astăzi este aceea a dublei determinări, cele două opinii ineistă şi

7

ambientalistă conţinînd, fiecare în parte doar „o parte de adevăr". Teza dublei determinări, genetică şi ambientală a inteligenţei, numără mulţi partizani. Potrivit ei, fiecare copil se naşte cu un genotip intelectual determinat care nu este decît unul „potenţial". Realizarea lui va depinde de mediul ambiant mai mult sau mai puţin favorabil, în sinul căruia va trăi. Astfel, un individ care în altă parte ar fi putut manifesta o inteligenţă superioară, va vegeta într-un mediu prea sărac din punct de vedere cultural, iar altul, mediocru înzestrat, însă benefi¬ciind de condiţii educative mai bune, îşi va atinge plafonul şi va putea chiar să facă impresie". în lucrarea lui Galton. publicată la 1886 „Eminenţă, talent şi genhi" se subliniază transmiterea familiară a unei capacităţi intelectuale ieşite din comun. Astfel* familia Bernoulli, de origine elveţiană a dat în seco¬lele XVII şi XVIII, 8 sau 10 matematicieni vestiţi. Familia Curie a dat fizicieni de renume mondial, premiaţi Nobel în chimie, familia lui Linus Pauling a dat cîţiva chimişti de seamă, familia Jussieu a dat mai mulţi botanişti, iar familia Severţov, mai mulţi biologi de renume. In muzică, familia Bach, în care existau şi doi gemeni identici, s-a remarcat prin mari muzicieni pe care i-a dat (fig. 30), apoi Alcssandro Scarlatti. tatăl şi Ddmenico, fiul. In pictură, numărul de artişu-fii (niciodată toţi cunoscuţi !) care au devenit celebri, atestă caracterul ere¬ditar al abilităţii lor particulare : Jacopo Bellini ou fiii săi, Giovani şi Gentile, David Teniers senior şi junior, William van der Veldes, tată, fiu şi nepot, Bruegel, Cranach etc. Tendinţa familială apare şi în cazul talentelor sportive, la vîslaşi, atleţi, jucători de cricket etc. Inteligenţa poate fi testată prin stabilirea coeficientului de inteli-gerţă (CI) sau IQ — de la intel.igence quotient ca şi prin studii ce implică anchete familiale sau gemelologia oare ne permit să apreciem raportul dintre contribuţia componenţei ereditare şi a celei mezologice în determinarea inteligenţei. Coeficientul de inteligenţă rezultă din însumarea punctelor pe care subiecţii analizaţi le obţin în îndeplinirea diferitelor operaţii prin care se testează inteligenţa : răspunsuri rapide la întrebări puse din diferite domenii ale ştiinţei, orientarea rapidă în asamblarea unor piese comple¬mentare ce alcătuiesc un labirint, stabilirea logicului şi ilogicului din cadrul unor afirmaţii care conţin atît adevăruri cît şi neadevăruri etc. în populaţiile umane, coeficientul de inteligenţă are o distribuţie normală, de tip gaussiun. Extremităţile curbei sînt ocupate de indivizi care se abat progresiv de la normă. Cei mai dotaţi se dispun în zona

8

E Fig. 30. Genealogia familiei Bach : pătratul înnegrit — Johann Cristoph (III), marele Johann Sebastian (IV). Johann Ludwig (IV), Wilhelm Friedemann (V), Cari Phi-lipp (V), Johann Christian, English Bach (V). Pătratul ou punct negru — muzicieni remarcabili, inclusiv organişti la catedralele din Eisenach (IV), Arnsaadt (IV), Keula (IV), Ohrduf (IV), Jena (IV), Mulhausen (IV), Meimngen (IV). abaterilor pozitive (plus variante) avînd un CI = 120—140, raprezen-tînd indivizi umani cu dotare intelectuală de excepţie. Cei mai handi¬capaţi mintal se dispun în zona abaterilor negative (minus variante) avînd un CI = 70—80. Cei normali se dispun în zona concavă a clopo¬tului lui Gauss, reprezentînd norma, avînd un CI — 90—100. Trecerile de la extreme la normă sînt progresive. Scara lui Galton, prin care a examinat cantitativ aceste caractere, se baza pe o curbă normală de variaţie cu 18 intervale. în cercetarea sa talentul apare ca o trăsătură diferit gradată, deci continuă, caracte¬ristică variaţiilor cantitative. Galton a stabilit principiul regresiunii filiale, legea Galton însem-nînd corelaţia (asemănarea) dintre părinţi şi copii în ceea ce priveşte capacitatea intelectuală cu scădere bruscă la bunicii, unchi şi nepoţi. A doua lege a lui Galton este cea a eredităţii ancestrale. Eminenţa (extrema capacităţii) este. evident, moştenită, ea neputînd fi alterată prin lipsa de oportunităţi, nici determinată de favoritism, învingînd barierele sociale în circumstanţele nefavorabile. Ulterior s-a dovedit că metoda genealogică nu este adecvată în stu¬diul talentului. Succesul unui om eminent nu are un zbor continuu, peste vicisitudinile şi adversităţile vieţii sociale. Dacă unii le înving (Galton credea că toţi) alţii nu reuşesc într-o ordine socială stratificată în clase sociale distincte şi antagoniste. Şi nici o cercetare nu poate arăta exact, cîţi indivizi de talia lui Newton sau Shakespear în Anglia, Cehov şi

Dostoevski în Rusia. Eminescu, Enescu sau Coşbuc în România au rămas „muţi" din cauze sociale (Oancea — Ursu, 1985). Pe baza analizei CI la copii adoptaţi de către părinţi adoptivi s-a tras concluzia că inteligenţa copiilor adoptaţi prezintă o valoare rela¬tivă apropiată de a părinţilor naturali, indiciu că ea are un predominant determinism ereditar. Totodată, s-a stabilit că mediul poate să-şi mani¬feste şi influenţa sa in dezvoltarea caracteristicilor de inteligenţă prin aceea că s-a demonstrat că la copii adoptaţi, crescuţi într-un mediu social mai bun, se înregistrează un coeficient de inteligenţă

9

cu circa 10 puncte mai mare decît al fraţilor sau surorilor rămase în mediul lor iniţial. Inteligenţa se dovedeşte a fi, ca oricare alt caracter ereditar, expri¬mată în interacţiunea genotip — mediu. Intre părinţi şî copii exişti o asemănare de un anumit grad, exprimat de corelaţia 0,50. Nu se cunoaşte mai nimic despre genele implicate in inteligenţă. Se admite existenţa unui număr de gene majore care generează, sub forma lor mutantă efecte patogene importante. Dar, variaţia continuă a nivelului mental exprimată prin curba gaussiană a distribuţiei CI tre¬buie să se bazeze pe jocul unui număr ridicat de factori ereditari, de poligene, neidentificabile individual, adesea nesegregante (Larmat. 1977). Deoarece inteligenţa apare ca un caz de poligenie sau polimerie în care interacţionează poligene cu efect cumulativ şi pleiotrop, este de aşteptat ca nu totdeauna, oamenii supradotaţi să dea naştere la copiii supradotaţi. Ş* în acest caz, fenomenul segregării poate face ca din părinţi, geniali să iasă copii mediocri. Situaţia poate oferi şi reversul : din părinţi normal dotaţi intelectual, să iasă genii. Cazurile Eminescu, Creangă, Caragiale, Enescu, Grigorescu. Luchian pot fi edificatoare pen¬tru această de pe urmă situaţie. Eminenţele numite şi genii sînt extrem de rare (0,025% sau 1 la mai multe milioane) *. unele negăsind condiţii de mediu socio-cultural, care să le permită exprimarea la limita maximă a normei de reacţie, rămînînd astfel în stare potenţială sau ,,represată". Heritabilitatta în cazul 'inteligenţei este de 0,70—0,86, ceea ce în¬seamnă că ereditatea are o contribuţie esenţială în stabilirea limitelor de manifestare a fenotipului intelectual. Influenţa condiţiiilor exterioare nu poate fi deci majoră, deşi Fr. Jaoob afirma că „dintre toate organis¬mele, omul este cel care posedă cel mai' deschis şi cel mai elastic pro¬gram genetic. Unde încetează însă elasticitatea ? La ce constrîngeri ale eredităţii este supus spiritul uman ? Unele forme grave de debilităţi mintale alături de alte simptome patologice sînt, în mod clar, moştenite ca dominante sau recesive, în acest caz fiind vorba de o ereditate uriifactorială. Ereditatea defectelor -psihice este o realitate se cunosc familii de psihopaţi. Determinismul bolilor psihice nu este însă numai pur gene¬tic, uneori putînd fi consecinţa unor boli de altă natură (sifilis, menin¬gită) sau sînt determinate de mediul social. Cîteva sisteme genetice trans-miţătoare ale unor boli psihice au fost însă clar detectate. Printre aces¬tea, figurează şi ataxia ce rebrospinală. In cadrul acestei boli ereditare, transmiterea influxului nervos ila creier este întreruptă, iar din creier nu mai pleacă comanda de echilibrare, în final bolnavul pier-zind capacitatea de a se putea deplasa liber. In unele familii, boala este determinată de o genă dominantă, în altele de o genă recesivă. O genă dominantă stă şi la baza bolii lui Hunt'ingtonîn care degene¬rarea sistemului nervos este progresivă. Idiot ismul amaurotic este determinat de o genă recesivă care determină degenerarea retinei si a sistemului nervos încă de ia vîrsta de 1—2 ani, bolnavii murind de timpuriu.

10

Cam 1% din populaţia umană este atinsă de o boală familială numită dementia precox. Bolnavul trăieşte în lumea sa psihică interi¬oară, nu se interesează de viaţa reală, se comportă inconsecvent. Psihoza maniacalo-depresivă are un determinism poligenie, boala ma-nifestindu-se prin trecerea bruscă a bolnavului de la stări maniacale, de excitare puternică, la stări depresive, melancolice. Mai multe gene recesive determină epilepsia (momente de spasme cu pierderea cunoştinţei). Pe de altă parte, gene favorabile condiţionează în anumite constelaţii ale lor apariţia geniilor. Aspectul uneori întrucîtva patologic al geniului ar putea fi pus pe seama unei constelaţii particulare a genelor ce îl condiţionează. Dar, potenţialul genetic intelectual, excepţional de ridi¬cat la genii ,ca şi1 potenţialul anormal de coborît al celor mai mulţi debili mintal corespunde mai curînd cazurilor extreme ale unei distribuţii normale a capacităţii intelectuale, geniile şi debilii mintali fiind extre¬mele, polii opuşi ai unei curbe normale. Trecerea de la debil la normal şi de la normal la geniu este numai o problemă de cantitate, de aditi-vitate genică. Este clar că potenţialul intelectual este un caracter ere¬ditar cu variaţie continuă, deci este un caracter cantitativ. In determina¬rea lui intervin multe gene, posibil mii de gene, fiecare avînd un efect slab dar cumulativ. Cu cît există mai multe gene minore dominante ale inteligenţei, cu atît există o mai mare capacitate intelectuală şi o apro¬piere de genialitate. Nu există deosebiri importante între cele două sexe in ceea ce priveşte coeficientul de inteligenţă. Se afirmă (Anastasi, citat de Larmat, 1977) că superioritatea băieţilor se manifestă în aptitudinile spaţiale, raţionamentul aritmetic, comprehensiunea (înţelegerea) şi dexteritatea mecanică a lucrurilor. Fetele în schimb, întrec băieţii prin uşurinţa ver¬bală şi folosirea limbii, calcul numeric, capacităţi perceptive, memorie, Vandenberg a semnalat totuşi diferenţe destul de sensibile între raporturile de variantă întîlnite la gemeni, băieţi şi fete, ceea ce ar pleda in favoarea localizării pe cromozomul X a cîtorva din genele care controlează anumite aptitudini. Această inserţiune eludează însă mecanis¬mul compensaţiei de doză a genelor X-lincate care are drept consecinţă egalitatea acestora la cele două sexe în pofida (faptului c|ă sexul femei are doi cromozomi X, iar cel mascul doar unul, Deocamdată însă, nici un model satisfăcător al genotipului intelectual nu a fost elaborat. Constituţia reală a genotipului intelectual trebuie să fie profund eterogenă. Nu există „gene ale inteligenţei" în stare pură, care să acţi¬oneze numai asupra dezvoltării unor structuri implicate numai în ope¬raţiile cognitive. Există, mai degrabă, gene care condiţionează neuroge-neza, ramificarea dendritelor şi multiplicarea interdonexiunilor lor, altele care reglează producerea enzirnelor metabolismului general, altele care favorizează sau nu dezvoltarea reţelei meningeale. altele a glandelor endo¬crine şi a secreţiilor lor etc. Aceste gene diferă de la un individ la altul, ceea ce face ca potcnţialităţile intelectuale să nu fie aceleaşi la toţi indivizii umani. Aceste gene au deci, în cea mai mare parte, efecte : > leiotropice. astfel că, de fapt. „fenotipul intelectual" este un summum a nenumărate caractere fenoitipice interconectante, este o construcţie extrem de complexă, cu o ierarhizare a elementelor constituente oare permite permutări şi aranjamente delimitate , 11

de unde marea varietate a indivizilor umani atunci cînd sînt consideraţi din punctul de vedere al „intelectului" lor. Acţiunea genelor-componente ale genotipului inte¬lectual poate fi influenţată de condiţiile de nutriţie, de exerciţiul sen¬zorial, şi de stimuli psihici ai mediului socio-cultural. Maturizarea cere¬brală şi psihică sc-> desfăşoară după ordinea şi cadrul prevăzute de pro¬gramul genetic, dar în mare măsură condiţionate de exerciţiul senzorial şi intelectual pe care îl oferă complexul socio-cultural, mai ales în pri¬mii ani de viaţă, care joacă un rol hotărîtor pentru viitorul intelectual al adultului. \ Coeficientul de inteligenţă a avut un mare ascendent în istoria bio¬logică a omului paralel cu creşterea capacităţii cutiei craniene, însoţită de o mărire a potenţialului de engramare. Se admite că, deoarece, în mare, evoluţia biologică a omului este încheiată, coeficientul de inte¬ligenţă nu va mai creşte semnificativ la generaţiile viitoare. Există însă afirmaţii după care, omul actual nu traduce în realitate decît circa 10% din capacităţile sale intelectuale potenţiale, rămînînd deci confortabilă pentru evoluţia intelectuală viitoare a omului.

C. COMPORTAMENTUL ŞI TEMPERAMENTUL — DETERMINISMUL LOR GENETIC Prin comportament se înţelege ansamblul manifestărilor obiective ale animalelor şi ale oamenilor, prin care se exteriorizează viaţa psihică. Potrivit dichotomiei galtoniene. dacă intelectul reprezintă o jumătate, caracterul comportamental conturează cealaltă jumătate a personalităţii umane. In toate domeniile personalităţii, componenţa genetică constituie partea precumpănitoare. Conţinutul personalităţii umane constă din între¬gul sistem de sentimente dezvoltate de un individ prin experienţa sa de viaţă. Comportamentul este un fenotip ce prezintă variabilitate. El este, în realitate, o prelungire a dezvoltării biologice ce are la bază activita¬tea reflexă necondiţionată şi condiţionată. Reflexele au o bază structural-funcţională ca oricare altă activitate biologică. Diferitele caractere comportamentale la animale şi om sînt determinate unigenic şi mul-tigenic. Instinctele sau la baza vieţii animalelor, comportamentul lor fiind pur instinctiv, fiind expresia unei organizări date la naştere şi care se maturizează în mod spontan. Dar acest lucru nu este tot atît de adevă¬rat cînd este vorba despre animalele superioare şi mai ales despre om, la care impulsurile instinctive prezintă o mare plasticitate apărută sub influenţa culturii şi educaţiei. Se cunosc însă foarte puţine în legătură cu aspectul ereditar al impulsivităţii umane. Comportamentul instinctiv, avînd la bază reflexul necondiţionat are un determinism strict genetic, pe cînd învăţarea are la bază reflexul condiţionat, fiind în esenţă un produs al mediului, desigur realizat pe un anumit fond genetic. Astfel, comportamentul organismului ca şi res¬tul fenotipului său reprezintă rezultatul interacţ(iunii genottp-mediu. Bunăoară. în comportamentul animalelor de pradă apare un interesant mecanism de selecţie dependentă de mediu, respectiv de densitatea prăzii. Astfel, păsările şi mamiferele de pradă îşi aleg victimele dintre cele cc se abat de la normă. Majoritatea trăsăturilor psihologice fac parte din categoria caracte¬relor metrice cu 12

variabilitate continuă, in general nesegregante după criteriile mendeliene. Trăsăturile psihologice funcţionale cum ar fi răs¬punsurile de adaptare ale omului la mediu, neimplicînd o manifestare biologică specifică, sînt şi mai complexe. Aspectele dezvoltării psihice precum neuroticismul general sau pan-neuroticismul, emotivitatea generală, introversiunea-extroversiunea, unele subtipuri specifkfe ale fenotipului psihopatie au demonstrat validitatea interacţionismului nature-nurture (ereditate-mediu) în determi¬narea lor. Pregnantă componenţă ereditară s-a dovedit în cazul determinismu¬lui elementelor de personalitate dualiste precum delicateţea — echilibrul robust .tensiunea nervoasă — relaxarea organelor vegetative .neuro.ticism general ~~ forţa eului, controlul voinţei — dominanta nerăbdătoare, ciclo¬timie — schizotimie, morala socializată — grosolănie, dominanţă — obe¬dienţă, conformism — egocentrism liniştit, elevaţie morală (aprindere optimistă) — calmarea sau scăderea morală, ca şi în alte trăsături de personalitate precum asertiVitate, inhibiţia, simţul practic exigent, ac¬ceptarea valorilor sociale şi morale, exuberanţa, corticalentia (viteza psi-homotorie, alerta) „rezerve nervoase" faţă de neuroticism. controlul sen¬timentului eului (puterea de voinţă) şi autoexaminarea, astenia, supra-sensibilitatea (simpatia) imediată. Heritabilitate destul de crescută (h2 — 64o/0) apare în cazul exube¬ranţei, vitezei psihomotorii, recalcitranţei, grosolăniei (rusticităţii), ina-bilităiii de a beneficia de instrucţia părintească etc. Delicateţea, anxietatea, controlul voinţei, emotivitatea etc. sînt de¬terminate ereditar, dar cu o pondere mare şi de factorul mezologic. în manifestările criminale, predispoziţia ereditară înţeleasă ca de¬viaţie, dezechilibru emotiv, caracterial este un factor foarte puternic. Dar. în determinarea trăsăturilor de caracter nu poate fi neglijată cu nimic influenţa importantă a mediului social, a educaţiei. Determinismul ereditar este bine stabilit în inafectivitatea proprie psihopaţilor perverşi şi lipsa stăpînirii de sine caracteristică altor psiho¬patii. Nestăpînirea de sine, dublată de hiperemotivitate şi asociată cu înclinaţia spre alcoolism are o puternică determinare ereditară. S-a do¬vedit astfel că genotipul este un factor decisiv în punctele hotărîtoare ale existenţei individuale, iar posibilităţile de influenţare ale mediului psihosocial sînt limitate pentru unele din aceste trăsături definitorii ale comportamentului uman, deşi din punct de vedere practic, în anumite cazuri, ele pot fi de mare însemnătate. Studiile efectuate de Oancea — Ursu (1985) privind impulsul de evitare a pericolelor (defensiv), al curiozităţii, de repulsie, parental, de autoafirmare, de sociabilitate (gregar), sexual, combativ (agresiv), de căutare a hranei şi hrănire, de apropiere, constructiv (dinamic), sibmisiv (supunere), achizitiv, asertiv (de afirmare), au condus la concluzia că in aspectele mai rudimentare, de caracter există o determinare ereditară neîndoielnică. 13

Impulsurile primare, tendinţele instinctive, constituie simburele dinamic, cu rol de motor al caracterului uman. Acesta este echipamentul nativ ce îl posedă oamenii, în virtutea organizării nervoase înnăscute, in determinarea lui componenţa genetică fiind cvasitotală. Heritatoilitatea cea mai mare (h2 = 0,89—0,79) apare în cazul impulsului defensiv (de evitare a pericolelor), al celui parental, combativ şi construc¬tiv, în acest caz existînd un grad infim şi recesar de plasticitate. O herita-bilitate mai scăzută (h2 = 0.76—0,70) apare în cazul impulsului sexual, al curiozităţii şi de repulsiune, valoarea influenţei mezologice (E) fiind aici ceva mai mare între 0,21 şi 0,30, indicînd o proporţie mică, dar sigură de plasticitate şi receptivitate la influenţele din afară ale educa¬ţiei şi culturii. Cele mai mici valori ale lui h2, de 0,64—0,57 apar în cazul impulsu¬lui de submisiune, de căutare a hranei şi hrănire, de autoafirmare, achi¬zitiv, gregrar, în aceste cazuri componenta peristatică (mezologică, cultu¬rală, de mediu) reprezentînd 36—43% (E — 0,36—0,43 din variabilitatea acestor impulsuri. Valoarea h2 = 0,89, pe care o prezintă instinctul de¬fensiv denotă un determinism genetic cvasitotal, ea fiind aproape egală cu acea întîlnită în idioţia mongoloidă din cadrul sindromului Down h2 = p,88), acest fenotip fiind clar o polimalformaţie strict genetică. Toate componentele de caracter cu h2 sub 0,97 prezintă un grad de plasticitate sigur, interacţiunile bioculturale mărind ponderea componen¬tei perisiatice. Rezultă că fenotipul caracterului cade mai mult în aria eredităţii decît influenţelor externe. S-a stabilit că modalităţile in¬stinctive de adaptare ale omului au o natură psihogenetică. Şi caracteristicile temperamentale se află la intersecţia ereditate-mediu. încă din 1899 ,cînd F. Galton a publicat lucrarea ..Familii în¬semnate" s-a stabilit că acolo unde amîndoi părinţii deţin temperamente calme, 30% din descendenţii lor sînt calmi şi 10% nervoşi (sangvinici), iar restul de 60% sînt neutri. Acolo unde amîndoi părinţii sînt nervoşi 6% din descendenţi sînt temperamente calme, 52% nervoase în tonul părinţilor (sangvinice) şi 42% neutre. Galton a conchis că temperamen¬tul este în mare măsură înnăscut, determinat precumpănitor de eredi¬tatea naturală. Latura de temperament care priveşte resursele de energie ale cre¬atorilor de mare reputaţie se transmite ereditar, împingind pe creatori spre mari realizări. Tot ereditar s-au transmis şi alte două atribute ale temperamentului precum dispoziţia (firea) $i energia, la nivelul marilor creatori precum Leonardo da Vinci, Michelangelo, Newton, Beethoven, Goethe, Tolstoi, Eminescu etc. Temperamentul hipercinetic intîlnit la oamenii la care dispoziţia se asociază cu o activitate remarcabilă şi un ton emotiv ridicat caracte¬rizează sangvinicul şi colericul, pe cînd temperamentul hipocinetic (dis¬poziţia se asociază cu o activitate descrescută şi un ton emotiv coborit) cuprinde flegmaticul (liniştit şi serios) şi melancolicul (nereactibil şi trist). In unele familii există o tendinţă precumpănitoare spre un tem¬perament, în altele spre un alt temperament. Cea mai mare diversitate care include toate tipurile de temperament la descendenţi derivă din perechea de genitori sangvinic x flegmatic. Alte perechi de genitori dau o descendenţă mai puţin diversă. Aceste constatări justifică prin ele înşile implicarea 14

eredităţii segregaţionale în determinarea temperamen¬tului. Cînd ambii părinţi sînt colerici, toţi descendenţii lor vor fi cole¬rici sau sangvinici. Dacă părinţii sînt sangvinici (constant voioşi) nici un descendent direct nu este deprimat, deci nu suferă de melancolie. Dacă părinţii sînt constant calmi, ocupînd media, nici unul din descen¬denţi nu este coleric sau sangvinic. Dacă ambii părinţi sînt melancolici, nici unul dintre copii nu este sangvinic (voios). Dacă nici unul dintre părinţi nu prezintă depresiune, rar aceasta apare la copii. Astfel, la nivel explorativ, s-a dovedit că temperamentul nu este un aspect prea complicat spre a nu putea fi explicat prin legile mendeliene ale eredităţii. Aplicîndu-se teste precum lovirea cu degetul de la picior sau mînă într-un ritm care este cel mai agreabil ş/i obaşnută subiectui" şi ale¬gerea unei viteze preferate a metronomului, considerînd că tempo-ul personal in reacţii este trăsătura esenţială de decelare a temperamentu¬lui, s-a studiat timpul de reacţie la gemeni, demonstrîndu-se rolul ere¬dităţii in determinismul lor. Cînd ambii părinţi sînt dinamici. 4% din¬tre copii sînt lenţi, 56% dinamici şi 40% moderaţi; cînd ambii părinţi sînt lenţi, 71% dintre copii sînt de asemenea lenţi, nici unul iute şi 20% moderaţi ; cînd părinţii sint moderaţi, 17% dintre copii sînt înceţi 17% sînt iuţi şi 66% moderaţi. Aceste constatări vorbesc de la sine de impli¬carea eredităţii în determinarea tempo-ului personal — o trăsătură defi¬nitorie a temperamentului. O variabilă de bază a temperamentului, în legătură cu personali¬tatea şi cu procesul de învăţare — introversiunea-extroversiunea este de asemenea strîns dependentă de factorii genetici. Pentru sociabilitate h2 = 0,57, iar pentru 'impulsivitate h2 = 0,80—0,89. Aceste valori ale heritabilităţii denotă că impulsul gregar, rădăcină a sociabilităţii umane, şi mai ales pentru impulsivitatea primară (impulsul combativ, defensiv, de evitarea pericolelor, de conservare a eului) au un determinism eredi¬tar precumpănitor, remarcabil. Cea mai exterioară, de suprafaţă, trăsătură de temperament pare dispoziţia obişnuită a oamenilor care face ca unii să fie timizi rezervaţi şi retraşi, pe cînd alţii să fie exuberanţi, plini de vitalitate şi voioşie,

între aceste două extreme situîndu-se oamenii cu dispoziţia moderată. Menifpstările de taciturnitate, sensibilitate la ironii şi ofense, rezistenţă morală la loviturile vieţii, la pierderi şi insuccese suferite, capacitatea de muncă, rezistenţă la activităţi intense, comunicativitatea, entuzi¬asmarea, reacţiile emotiv-expresive, locvacitatea şi volubilitatea etc. au un determinism în care componenţa ereditară este remarcabilă. La baza unui anumit comportament anormal stau alterări in struc¬tura şi funcţia unor organe. De exemplu „valsul şoarecelui" este un comportament anormal descris în China încă din antichitate, în care şoarecii „dansează cu coada în gură". S-a stabilit că acest comportament este determinat de o genă recesivă, iar indivizii homozigoţi aleargă în cerc 15

timp îndelungat. Gena pentru „valsul şoarecelui" are efect pleio-trop, dcterminînd şi surditatea bazată pe anomalii în structura urechii interne — degenerarea canalelor semicirculare şi a canalului cohlear. Sînt şi unele mutante nonalelice care se încadrează în acest compor¬tament, cu particularitatea rotirii şi scuturării capului asociată sau nu cu surditatea sau surditatea neasociată cu rotirea sau scuturarea capului. S-a tras concluzia că morfogeneza urechii interne este controlată poligenie. Numeroase mutaţii punctiforme au demonstrat controlul genetic al comportamentului, dar acesta poate fi afectat şi de diferiţi factori de mediu. Trăsăturile simple de comportament prezintă un model mende-lian de ereditate. Comportamentul de curtare la drosofilă a unei femele virgine de către un mascul cînd sint introduşi împreună in acelaşi vas de cultură are mai multe etape printre care vibrarea aripilor, deplasarea masculu¬lui în spatele femelei şi linsul părţii posterioare a abdomenului acesteia, după care mascului încearcă să realizeze copulaţia. Fără accepţiunea femelei manifestată prin întinderea aripilor sale şi desfacerea plăcilor vaginale, masculul nu poate introduce phallus-ul său în vagina femelei spre a o fecunda. S-a stabilit că acest comportament de curtare la dro¬sofilă este afectat de gena recesivă X-lincată y (,.y e 11 o w") cea care determină şi culoarea galbenă a corpului drosofilei. Introducîndu-se în acelaşi vas de cultură masculul normal şi masculul „yellow" şi o femelă normală şi una „yellow" s-a constatat că masculul normal a fost „potent", realizînd fecundarea atît a femelei normale cît şi a femelei „yellow", Diferenţa dintre masculul normal şi cel „yellow" din punct de vedere al comportamentului la împerechere este că masculul ..yellow" nu realizează în cadrul curtării prima etapă, adică aceea a vibrării aripilor, astfel că femela nu poate răspunde la curtarea sa, ea răspunzînd la curtarea realizată de masculul normal, părăsindu-1 pe cel „yellow". Gena „yellow" are astfel efect pleiotrop. La D. melanogaster succesul în a fecunda femelele variază de la o mutantă la alta. Astfel, mutanta autozomală recesivă C i n n a b a r este mai eficientă în atracţia femelelor pentru copulaţie decit mutanta rece¬sivă X-lincată V e r m i 11 i o n. Von Schilcher a reuşit recent (1977—1978) să inducă prin muta-geneză chimică şi să izoleze o mutantă recesivă sexlincată desemnată „c a c o p h o n y" care are alterat mecanismul de vibraţie a aripilor în timpul curtării la D. melanogaster. Bioritmurile D. melanogaster. funcţii ale „ceasului biologic" au determinism genetic cu importante interfe¬renţe de mediu, în special de lumină şi temperatură. Există date care atestă controlul genetic al comportamentului de curăţire a stupului de albine. Celulele fagurelui au fost inoculate cu Ba-cillus larvae care determină o boală a albinelor în stadiile tinere. Albi¬nele deschid celulele, scot larvele infectate şi le evacuează spre a preveni extinderea contaminării. Comportamentul de curăţire a stupului este determinat de gene dispuse în doi loci care segregă independent: gena u, recesivă condi¬ţionează comportamentul de deschidere a căpăcelului şi gena recesivă r care condiţionează comportamentul de înlăturare a larvelor 16

infectate. Indivizii cu formula genetică uurr 'sînt desemnaţi sanitarii, igienii stupu¬lui. Nu s-a putut stabili alte diferenţe fizice sau fiziologice între albi¬nele total igienice, parţial igienice sau total neigienice. ,Un număr de caractere comportamentale şi neurologice la animale aparţinînd la clase diferite (Aves, Pisces. Insecta) prezintă un mod ma-troclinal dc moştenire indicînd astfel un rol esenţial al factorilor cito-plasmatici care ar putea fi responsabili de determinarea proprietăţilor membranelor excitabile. Diferenţele individuale in comportament au la bază variaţia facto¬rilor genetici, variaţia factorilor de mediu precum şi covariaţiia şi inte¬racţiunea lor, Unele comportamente sînt greu modificabile. Dar gradul redus de modificare a unor comportamente automate nu înseamnă şi o heritabi-litate înaltă. Ele lasă impresia că sînt rigid codificate în creier aşa meu s-a dovedit a fi comportamentul decărat al materialului pentru cuib la papagali (Dilger, 1962) sau componentele „limbajului" albinelor ucrătoare din specia Apis mellijera ligustica (albina galbenă italiană) prin care realizează dansuri in cerc spre a transmite informaţii despre o sursă de hrană prezentă pe o rază de 30 m. Cînd folosesc dansul în semilună sau falciform (formă de seceră) ele informează că sursa de hrană se allă la 30—120 Di, iar pentru a informa că sursa de hrană se află în afara acestei limite ele realizează dansul tremurător în figuri de 8. Un dans în cerc denotă prezenţa sursei de hrană pe o rază de 275 m la albina neagră australiană (A. mellijera cernica) Dacă sursa de hrană este mai departe, ea indică acest lucru prin dans în figuri de 8. Hibridarea a fost urmată de segregarea diferitelor fenotipuri com¬portamentale, stabilinduse o anumită asociere între culoarea corpului şi comportamentul la hibrizi. Comportamentul de „spălare a feţei" la rozătoare Drezintă modele distincte pentru diferitele linii i n b r e e d (consangvine). Comportamentul depinde de dezvoltare, structura şi funcţia siste¬mului nervos, circulaţia singelui, factori endocrini, capacităţile percep-tuale ale organelor de simţ şi funcţiile motoare ale muşchilor. Toate aceste mecanisme fiziologice sînt obiecte de acţiune a informaţiei gene¬tice în ADN şi ale influenţelor de mediu din ontogenie (fenogenetică). Aşa cum au stabilit fondatorii etologiei von Fritsch, Lorenz şi Tin-bergen, comportamentul organismelor are rădăcini evolutive. S-au obţinut, de asemenea, diferenţe statistic semnificative pentru multe trăsături de comportament după numai cîteva generaţii de selecţie 2(>.r)

la animale cu perioadă de reproducere redusă precum drosofila, şoarece, şobolan. S-a mai demonstrat implicarea aparatului genetic în următoa¬rele trăsături cantitative de 17

comportament; intensitatea şi sensul com¬portării fototactSce şi geotactice la drosofila, agresivitatea intraspecifică la şoarece şi performanţa şobolanilor în anumite experienţe de învăţare (Franck, 1974). Diferenţele individuale intraspecifice referitoare la in¬tensitatea şi sensul reacţiei geotactice la D. melanogaster depind de nu¬meroase gene distribuite in tot genomul. Diferenţele de comportament au un determinism poligenie chiar şi la cele mai primitive organisme, mutaţiile unice determinind numai o schimbare nesemnificativă în com¬portament care nu poate fi remarcată fenotipic. Mutaţiile poligenelor aduc însă modificări majore în comportament. In urma iradierii X se reduce capacitatea de învăţare a labirintu¬lui la şobolani ca Şi o diminuare a agresivităţii la peştele Cichlasoma migrojasciatum. Schimbările evolutive în comportament pot să acţioneze ca meca¬nisme de izolare etologică la D. melanogaster. Implicarea certă a bazei ereditare într-o trăsătură de comportament poate fi realizată numai atunci cînd pot fi urmărite segregarea şi recom¬binarea caracterelor comportamentale. Analiza genetică a comportamen¬tului este însă mult mai complexă şi mult mai dificilă decît a altor tră¬sături, întîmpinînd dificultăţi metodologice dintre cele mai serioase. Diferenţele de comportament specifice fiecărei specii sînt datorate diferenţelor genetice dintre speciile considerate. Apelurile sexuale ale hibrizilor dintre diferite specii înrudite de anure nord-aimerioane repre¬zintă intermediari faţă de cele ale speciilor genitoare, deşi hibrizii nu se deosebesc morfologic faţă de genitori. Comportamentul de delimitare a teritoriului faţă de invadatori, ma¬nifestat prin bătăi din coadă, la şopîrla hibridă Anolis rezultată din încru¬cişarea A. trinitatis x A. aeneus reprezintă exact intermediarul faţă de intervalul mediu dintre bătăile succesive de coadă ale părinţilor. Diferenţele în structura socială a două specii de Papio, P. hamadryas şi P. anubis sînt în mare măsură determinate genetic. P. anubis nu for¬mează haremuri pe cînd P. hamadryas formează haremuri, masculul pă¬zind femelele ţinute împreună printr-un comportament de tip „păzire". Hibizii dintre aceste două specii, formează .haremuri mai mult sau mai puţin instabile, hibrizii fiind lipsiţi de eficienţă în tehnica „păzirii" pe care o posedă masculii spetei P. hamadryas. Nenumărate alte exemple asemăntăoare se desprind din analiza diferitelor trăsături de comporta¬ment ale genitorilor şi ale hibrizilor lor interspecifici cum ar fi construi¬rea cuibului la papagali, curtarea femelei de către mascul, comporta¬mentul cîntecului la alte păsări sau comportamentul de contact tineret-părinţi la peşti. Construirea cuibului la păsări este un exemplu de efect genetic asupra unui comportament complex. Păsările tinere cresc în cuiburi şi cînd ajung la maturitate ele construiesc cuiburi pentru descendenţii lor fără nici o instruire din partea păsărilor-părinţi. Puii de pasăre nu au ocazia de a observa cum se desfăşoară construirea cuibului deoarece acea'ta are loc cu mult înainte chiar de a fi depuse ouăle. Este interesant de menţionat că locurile şi materialele alese pentru cuiburi sînt carac¬teristiefe pentru fiecare specie şi diferă larg intre specii. Deşi este posibil ca o anumită învăţare să aibe loc, în special în ceea ce priveşte alegerea locului, 18

totuşi, ar fi greu de spus că acest complex comportament este în întregime învăţat. Intr-un mod oarecare, un asemenea comportament poate fi „construit" chiar în genotip. In experienţele sale, Dilger (1962) a luat două specii de păsări ale iubirii, una (Agapornis personata fisheri) care poantă fişiile de material pentru cuib în cioc, şi alta A. raseicollis, care poartă materialul pentru cuib în penele din aripi. Hibrizii Fi încercau invariabil să poarte spre cuib materialul în penele lor, dar nu puteau să realizeze acest lucru, ei manifestîndu-se a fi total confuzi şi incapabili de a se decide între comportamentul tipic de a purta îr cioc materialul caracteristic primei speaii şi acela caracteristic celei de a doua specii. Aceşti hibrizi depuneau eforturi mari in încercarea de a căra materialul, dar cu timpul au învăţat comportamentul mai efi¬cient de cărat — acela al căratului în cioc. După trei ani. aceşti hibrizi mai încercau însă fără succes să care material pentru cuib cu ajutorul aripilor. Din păcate, hibrizii aceştia erau sterili, astfel că nu s-au mai putut realiza studii genetice asupra modului de reproducere a comporta¬mentului în descendentă. Acest experiment demonstrează totuşi clar con¬trolul genetic preponderent al comportamentului de cărat materialul pentru cuib la păsări, dar totodată sugerează existenţa influenţei me¬diului dovedită de capacitatea păsărilor de „a învăţa". Diferenţele de comportament apar ca rezultat al evoluţiei. Din această cauză, datele genetieji comportamentele după care diferenţele dintre modelele de comportament specifice de specie sînt in întregime atribuite unor gene particulare nu exclud posibilitatea ca experienţa socială să fie cerută pentru exprimarea genelor de comportament la un individ dat. Astfel, studiile genetice şi ontogenetice în analiza trăsăturilor de comportament nu pot fi exclusive, ci trebuie să se completeze reciproc. Genetica demonstrează că genele controlează numai norma de reacţie în raport cu mediul, dar ea a arătat că însăşi formele învăţate de com¬portament au o bază genetică. Predisipoziţia de a învăţa trebuie conside¬rată a fi imprimată în programul genetic şi ca reprezentînd totodată un rezultat al evoluţiei. Un progres remarcabil va putea fi adus in studiul comportamentelor printr-o colaborare strînsă dintre genetica comportamentului şi neuro-fiziologie. Cel mai simplu şi unul dintre cele mai bine înţelese comportamente determinate genetic este idioţia fenilpiruvică la om. Ba apare la persoa¬nele la care lipseşte, în urma unei mutaţii, enzima funcţională necesară pentru transformarea fenilalaninei in tirozină şi anume enzima hepatică fenilalanina-hidroxilaza. Fenilalanina se acumulează în sjnge şi este convertită în parte în acid fenilpiruvic. Trecînd şi acumulîndu-se în parte în lichidul cefalorahidian, aceşti compuşi afectează grav funcţionarea sis¬temului nervos. Gena care determină fenilcetonuria este o genă recesivă autozomală care in starea sa normală dirijează sinteza fenilalanina-hidro¬xilaza. Dacă se dă celor afectaţi o dietă lipsită de fenilalanina, ei se com¬portă normal, anulindu-se dificienţele mintale, numai dacă blocajul bio¬

19

chimic este înlăturat la momentul oportun, in primele etape ale dezvol¬tării creierului de după naştere. Există gene singulare oare afectează în sens larg comportamentul oamenilor. Diferite boli metabolice care sînt probabil controlate de o singură genă conduc la un comportament foarte distinctiv. Cel mai bine cunoscut este cazul deja prezentat al fenilcetonuriei. în cazul sindromului Lese h-N y h a n, care este determinat de o genă recLSivă sex-lincată, apar anomalii metabolice caracterizate de para¬lizie cerebrală. înapoiere mintală, coreoatetoză (mişcări neregulate, spas¬modice, involuntare ale muşchilor feţei, limbii şi extremităţilor) compor¬tament agresiv şi muşcături forţate care conduc la auto-mutilarea buzelor şi degetelor. Această condiţie este caracterizată prin absenţa enzimei HGPRT {hipoxan'.in-guaninfosforibozil-transferaza) şi o superproducţie de acid uric. Această boală este un exempilu de corelaţie dintre efectele unei mutaţii genko şi comportament. G3lactozemia, cînd nu este letală, conduce la retardaţie mintală. Sin-ciroamele Tay-Sachs şi Spielmeyer-Vogt sînt boli letale ce determină o profundă retardaţie la copii înainte ca aceştia să moară. Agresiunea umană se pare că este şi ea condiţionată genetic. Printre persoanele care manifestă un comportament vădit antisocial se întîlnesc statistk'-semnifieativ indivizi cu garnituri aneuploide de cromozomi şi în special un cromozom Y suplimentar care condiţionează totodată o talie înaltă. Ura, invidia şi egoismul, după antropologul american Montu, sînt dobîndi'te şi nu moştenite. Agresivitatea nu este altceva decît un răspuns la frustare. Dar. agresivitatea umană are totuşi şi un determinism genetic ca şi alte „trăsături" de caracter. Agresivitatea este o expresie a activi¬tăţii arhepalium-ului (partea veche a sistemului nervos) de care ţin şi alte simţuri primitive precum gustul, mirosul, instinctul de reproducere. Ea este neîndoielnic determinată poligenie, date fiind complexitatea şi diversitatea acesteia, aşa, cum apare ea şi la alte vieţuitoare (rechini, vipere, lupi etc.). Comportamentul de ucigaş al cîinelui Dingo — care ucide nu din necesitate, ci din „instinctul de a ucide" — a trezi interesul speci¬aliştilor şi prin faptul că acest animal care rabdă, suferă şi moare în cea mai profundă tăcere, face ravagii in turmele de oi ale fermierilor austra¬lieni, ucigind, nu pentru a se hrăni ci din... obişnuinţă, adică din instinct. Şi insectele au un determinism genetic evident şi prevalent. In captivi¬tate însă, instinctul de ucigaş al cîinelui Dingo este diminuat pînă la anulare, clinele Dingo devenind în asemenea condiţii de o blîndeţe impre¬sionantă şi foarte apropiat omului. Mai sînt şi alte aspecte referitoare la determinismul genetic al com¬portamentului la animale, cum ar fi preferinţa pentru alcool faţă de apă la şoarece, comportamentul de luptă al şoarecilor sau comportamentul „de cîmp deschis" al acestor rozătoare. Atacul şoarecilor 20

normali asupra celor albi este foarte frecvent şi totdeauna şoarecii albi 6Înt învinşi. Avînd în vedere că la mamifere există un determinism clar al culorii blănii se admite că şi comportamentul în luptă al şoarecilor, care au de¬terminism genetic diferit, are un substrat ereditar. La şoarece s-au adus deci dovezi că o singură genă poate influenţa comportamentul (Thiessen et al. 1970). Schimbările în culoare blănii şi/sau culoarea ochilor sînt însoţite de un comportament modificat. De exemplu, şoarecele albino prezintă un ronţăit redus, captare audiogenică intîrziată, scăzută performanţă de salvare de la apă, scăzută evitare activă, crescută evitare pasivă, activitate descrescută de avantaj competi¬tiv cu partenerii de sex ; şi şoarecii cu culoarea diluată a blănii şi cu pete pe coadă şi pîntece prezintă ronţăit scăzut. Şoarecii albi cu ochi roz şi pigment redus sau brun prezintă o descrescută „privire fixă" la examinator, redusă ridicare a lalbelor, şi mai multă îngrijire şi clătinare Iută deci o veritabilă colecţie de trăsături de comportament cu un con¬trol genetic sigur. Capacitatea şoarecilor de a învăţa să se descurce într-un labirint, cu determinism genetic indubitatibil, s-a dovedit că este condiţionată ca rapi¬ditate de învăţare de nivelul cholinesterazei din creier, transmiterea influxului nervos fiind condiţionată de mediatori chimici de sinapsă pre¬cum acetilcholina. Activitatea cholinesterazică înaltă influenţează negativ nivelul de învăţare a labirintului. Comportamentul nu trebuie să fie înţeles a avea la bază doar o simplă relaţie genă-caracter. In programul genetic al oricărei specii cele mai complicate reţele sînt ocupate cu transmiterea trăsăturilor de com¬portament. Exprimarea diferitelor aspecte de comportament reprezintă rezultanta unor complicate interferenţe gene — produs* genic — factori mezologici, în care sistemul nervos central şi sistemul endocrin joacă rolul substra¬tului anatomo-fiziologic.

21

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful