UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI FACULTATEA DE ISTORIE Învăţământ la distanţă

CURS SPECIAL DE ISTORIE MODERNĂ A ROMÂNILOR ELITA ROMÂNEASCĂ DIN PRINCIPATELE ROMÂNE ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA

Autor şi Titular: Lect.univ.dr. Cristian PLOSCARU

ANUL III SEMESTRUL I 2012 - 2013

2

Criteriile ierarhiei boiereşti. Grupuri politice boiereşti. Tradiţia de familie / 10 III. Boierimea din Principate până la jumătatea secolului al XIX-lea. Boierimea din Principate până la jumătatea secolului al XIX-lea. Idei şi moravuri politice / 12 1. Noţiuni introductive / 3 1. Boierimea din Principate până la Unire (1859). elită politică. Cadru general. Criteriile ierarhiei boiereşti. Stăpânirea de sate / 7 2. „Taraful” şi „frăţia” / 15 IV. elită culturală. Problema elitelor şi importanţa sa istorică / 3 2. Criteriile ierarhiei boiereşti. Funcţia politică a boierimii în stat / 12 2. Structură şi mutaţii sociale / 7 1.CUPRINS I. Dregătoria / 9 3. Orizont cultural / 20 Bibliografie / 23 . Elitele moderne în Europa. Particularităţi ale cazului românesc / 3 II. Elită socială.

ISSN 1221-9363 .

blazoane şi moravuri aristocratice. în cursul secolelor XVII-XVIII. elita modernă s-a constituit în urma unui proces destul de îndelungat. 1. Anglia sau la curţile principilor germani. specific modernităţii. alături de înalţi . În fiecare din ipostazele posibile (politică. care au trecut. marcată de constituirea statului naţional şi integrarea în ritmurile civilizaţiei europene a timpului. motiv pentru care o istorie a constituirii elitei moderne poate conferi un plus de personalitate şi o înţelegere adecvată asupra societăţii româneşti în veacul al XIX-lea. comparativ cu elita modernă occidentală sau cu elitele din Europa răsăriteană. Noţiuni introductive. funcţii sau competenţe culturale deosebite. Elitele moderne în Europa. elită culturală. a modernizării social-economice sau a constituirii unei culturi naţionale de model european.I. elita politică aduna la un loc nobili cu genealogii ilustre. printr-un amplu proces de schimbare internă. 2. ea însăşi s-a transformat într-un nou tip de elită. Elită socială. la rândul lor. În Franţa. pe baza unei simbioze între aristocraţia de „sânge”. elită politică. şi elementele ridicate prin avere. aristrocraţia s-a întâlnit cu noile grupuri în ascensiune. În Europa Occidentală. această istorie gravitează în jurul elitelor româneşti. Din acest punct de vedere. socială sau culturală) ale configurării elitei moderne. Privită din perspectiva structurării instituţiilor şi a vieţii publice moderne. pendulând între coabitare şi confruntare. Stabilind cu acestea relaţii complexe. Particularităţi ale cazului românesc. provenind în principal din mediul urban. cazul românesc conţine câteva interesante particularităţi. Problema elitelor şi importanţa sa istorică Istoria românilor în secolul al XIX-lea este o istorie a tranziţiei la modernitate. provenind din nobilimea medievală.

reflectând interese şi concepţii specifice. manierele şi normele sociale ori preferinţele culturale. dintr-un punct de vedere. în teritoriile balcanice intrate sub stăpânire otomană. În pofida existenţei unei competiţii. modul de viaţă. înnobilată prin funcţii şi titluri. ridicaţi împotriva stăpânirii britanice. Dacă Revoluţia franceză reprezintă. cel mai cunoscut exemplu al confruntării dintre nobilime şi „starea a III-a” (sau „burghezie”). ci în interiorul unei singure elite. În schimb. care nu avea descendenţă nobiliară. constituită sub Vechiul Regim. propulsaţi de susţinerea unei părţi consistente a marii nobilimi de la Curtea franceză. boierimea a supravieţuit dominaţiei 4 . nobilimea şi „burghezia”. numită de „robă”. în „războiul de şapte ani”. bancheri şi mari negustori provenind din categoriile nenobiliare ale societăţii. formau în secolul al XVIII-lea o elită relativ omogenă. la fel cum elita militară a Franţei. sau alianţa cu insurgenţii americani. elitele tradiţionale locale au dispărut. Frondele nobiliare din secolul al XVII-lea s-au bucurat de sprijinul unei părţi din elita de funcţii. specialişti în finanţe. datorită regimului ocupaţiei otomane şi faptului că numai musulmanii aveau drept de proprietate asupra pământului. În Principatele Române. au ajuns în fruntea finanţelor statului. dar fără origine socială înaltă. Principalii miniştri ai lui Ludovic al XIV-lea erau de condiţie socială modestă. iar în secolul al XVIII-lea. perioada anterioară acesteia arată faptul că ciocnirea revoluţionară nu s-a produs între două elite distincte. care a avut un rol covârşitor în procesul modernizării din Occident. dar aveau o mare influenţă politică. şi burghezia comercială au susţinut în egală măsură politica numită colonială a statului.funcţionari. una nobiliară şi cealaltă „burgheză”. Cele două componente ale elitei franceze (aristocraţia de „sânge” şi nobilimea de „robă”) sau britanice (lords şi gentry) împărtăşeau numeroase elemente comune în ceea ce priveşte ideile politice. de componenţă nobiliară. Law sau Trugot.

politică sau culturală). în constituirea unei elite politice şi sociale moderne. dar şi-au făcut loc noi obiceiuri şi practici politice. Datorită absenţei unor criterii precise. Moravurile politice tradiţionale nu au dispărut cu totul. Boierimea ca elită politică. şi utilizarea cuvântului. În contextul tranziţiei la modernitate. boierimea de „neam” a putut integra cu uşurinţă în structurile sale de familie persoanele îmbogăţite sau influente politic şi a reuşit să evite constituirea unei structuri concurente puternice. boierimea pământeană şi-a menţinut controlul asupra dregătoriilor mari. a discursului şi textului. cu toate că ea s-a confruntat cu tendinţa domniei fanariote de a birocratiza aparatul de stat. chiar dacă nu erau cu totul „înnoitoare”. La nivel politic. . inspirate de modelul european (administraţie şi justiţie). şi a promovat constant proiecte de reformă a instituţiilor. cu veleităţi „burgheze”. ca element inovator şi esenţial al politicii au permis boierimii să evolueze spre o elită politică de tip nou. care. privind apartenenţa la boierime. i-au modificat treptat concepţia despre rolul său ca elită politică. elita tradiţională din Principate. înmulţind numărul funcţiilor (dregătoriilor). Organizarea instituţiilor după principii raţionaliste şi de eficienţă. aproape exclusiv. legată în primul rând de funcţii şi averea în bani. din numeroase familii remarcându-se veritabile „dinastii” de politicieni în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (Rosetti. un nou mod de a „face politică” la care boierimea s-a adaptat. Strategiile matrimoniale şi stăpânirea asupra pământului au permis boierimii pământene să-şi conserve supremaţia în stat şi în societate. care confereau o anumită influenţă politică. în toate ipostazele sale posibile (socială. constituită în grupuri care aderau la un patrimoniu comun de idei şi încercau să le promoveze prin accederea la guvernare. şi de a slăbi autoritatea locală a boierimii pământene. recunoscute şi reglementate de stat.otomane şi a reprezentat unica elită a societăţii. boierimea pământeană a jucat rolul esenţial.

Sturdza. Lahovari. Bibescu. principala bogăţie a rămas pământul. Bălăceanu.) Boierimea ca elită socială. Reforma agrară din 1864 nu a dislocat prea mult din autoritatea şi prestigiul social al marilor proprietari. Boierimea. a dreptului deplin. prin mijloace mai vechi sau mai noi. pive. prin Regulamentul organic (1832). exploziv după Tratatul de la Adrianopol (1829). Protecţia unui boier facilita oamenilor un acces mai uşor la instituţii şi funcţiona ca o asigurare mentală faţă de teama pe care o inspira autoritatea de stat. 6 . o influenţă reală asupra „ţării profunde”. deoarece proprietatea funciară aducea nu doar avere. canalizare. asupra afacerilor cu statul privind infrastructura modernă (şosele. boierimea a izbutit să-şi păstreze prestigiul social şi influenţa asupra satelor. Cuza. ci şi prestigiu. mica industrie de profil agricol (mori. modern de proprietate asupra unei părţi însemnate din terenul arabil al satelor stăpânite. dar şi să exploateze cu mai mult câştig pământurile. fabrici de ţesături şi cherestea etc. prin influenţă politică. Pe de altă parte. acţionând ca un „corp ponderator” indispensabil între locuitori şi instituţii. o dată cu recunoaşterea.) şi avea acces preferenţial. Începutul secolului al XIX-lea a găsit boierimea pământeană în vârful piramidei sociale. cu nedreptatea. cărora ţăranul a continuat să le caute protecţia şi să arendeze mici loturi din proprietăţile lor pentru a-şi asigura necesităţile existenţei. şi-a menţinut. Pe de o parte. Ea controla comerţul cu grâne. Brătianu. Catargiu. cu toate că şi-a pierdut titlurile şi privilegiile în urma Convenţiei de la Paris (1858). cu toate schimbările şi noile provocări aduse de modernitate. poziţie pe care şi-a menţinut-o în bună măsură în continuare.Ghica. stăpânirea satelor permitea boierilor să cunoască îndeaproape problemele concrete ale societăţii. În secolul al XIX-lea. acestea din urmă fiind în mod curent echivalate de oamenii obişnuiţi cu abuzul. superioritatea socială. asupra lumii satului românesc. Cantacuzino etc.

Boierimea şi intelectualitatea modernă. Din aceste motive. inclusiv în lumea urbană. în principal. o „clientelă politică” a famililor boiereşti. Intelighenţia din Principate se defineşte printr-o trăsătură generică drept „intelectualitate la prima generaţie”. dughene. comitetelor sau altor grupuri culturale. reuniţi într-un fel de colectivitate specifică. intelectualitatea a avut o altă conformaţie decât în secolul anterior. a frecventat alte debuşee economice pentru constituirea averii. destul de puternică. cu colectivităţile intelectuale. sistematizare urbană etc. ca „intelighenţie”. organizaţiile culturale. întărindu-şi. dar a rămas oarecum dependentă de boierime. dar şi grecii sau armenii). meşteşuguri şi credit. ea a rămas până spre ultimul sfert al secolului al XIX-lea. în plin proces de constituire în intervalul 1830-1880. în comerţ. arendă) şi de investiţiile statului în economie. deoarece veniturile sale depindeau de reţeaua de intermediere a economiei rurale (cărciumi. de un corp de profesionişti specializaţi. În secolul al XIX-lea. la cariera politică şi nu putea concura cu succes „burghezia” de origine străină (evreii în primul rând. prăvălii. fără sprijinul cărora nu putea avea acces la resurse. în planul afacerilor. ci de boieri. mai ales în Moldova. Burghezia. Istoria formării elitelor cultural-intelectuale moderne în Principatele române este în egală măsură istoria constituirii elitelor politice moderne. resursele materiale şi superioritatea socială. proces în care intelectualul secolului al XIX-lea se înscrie ca autor şi personaj principal al istoriei politice. care nu provine din familii de intelectuali. aflată în relativă expansiune. în Sud-Estul Europei neexistând tradiţia asociaţiilor. În secolul al XIX-lea. dar privită cu destulă ostilitate de boieri. pleiada de boieri şi clericii cărturari fiind înlocuită.). Din punct de vedere politic. camătă şi.poduri. literare şi ştiinţifice au apărut o dată cu intelectualii moderni. în general. depozite de cereale. intelectualul a devenit o prezenţă implicată în problemele .

fie că deţinea o dregătorie sau. domnia fanariotă a încercat să se implice direct în relaţiile sociale din cadrul proprietăţii boiereşti. concurând autoritatea locală a boierimii. acuzată că trăia din veniturile statului.societăţii. chiar dacă aveau avere în bani şi funcţii înalte. Proprietatea funciară a boierului (stăpânirea de sate) a reprezentat sursa constantă şi cea mai sigură a averii şi prestigiului său. Grigore Alexandru Ghica şi Alexandru Moruzi) au permis statului să se amestece în relaţiile sociale dintre boierul stăpân şi ţăranii clăcaşi. Structură şi mutaţii sociale. doar un titlu de dregător. continua să lege proprietatea funciară de apartenenţa la elita socială. drept „străini”. II. influenţaţi şi de statutul proprietăţii existent în Austria sau Rusia. Criteriile ierarhiei boiereşti. de 8 . pentru moment. Drepturile patrimoniale deţinute asupra familiilor de clăcaşi îi confereau boierului o influenţă covârşitoare în lumea satului românesc şi un rol foarte mare în administraţia locală. Proprietatea era indispensabilă boierului pentru a fi acceptat în rândul boierimii pământene şi a rămas în tot cursul secolului al XIX-lea un element de acreditare a poziţiei sociale fruntaşe. supravieţuind desfiinţării privilegiilor şi titlurilor. un fel de „pseudo-elită”. deoarece mentalitatea boierescă. „venetici” şi „parveniţi”. Conform unei mentalităţi specifice. Stăpânirea de sate. marii proprietari din Vechiul Regat continuau să-i considere pe cei fără proprietăţi funciare. Această implicare l-a scos de pe dimensiunile calme ale cărţii. stăpânii de sate. 1. totodată o condiţie obligatorie pentru accesul la funcţiile în stat. Drept urmare. Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Boierimea din Principate până la Unire (1859). filosofiei şi l-a aruncat în spaţiul public. garanţia poziţiei şi privilegiilor sale sociale. Aşezămintele agrare ale domnilor fanarioţi (Constantin Mavrocordat.

Astfel s-au născut ideea împroprietăririi ţăranilor pe loturile în folosinţă şi dezbaterea istorică privind originile proprietăţii funciare în Principate. Manolache Costache–Epureanu etc. în configuraţia societăţii şi statului modern. Dregătoria corespundea unei slujbe îndeplinită de boier în serviciul domniei şi asigura posesorului un rang (titlu) echivalent. de elită. au reacţionat împotriva intruziunii administraţiei statului. insistând să li se recunoască dreptul deplin de proprietate asupra terenurilor aferente satelor. agreată şi de prezidentul plenipotenţiar Pavel Kisselev. ideea stabilităţii sociale era legată de marea proprietate şi asigura stăpânilor de pământuri un rol important. ci erau cumpărături făcute de strămoşii lor. împărţit în loturi ţăranilor. Dregătoria. 2. În acest fel. în virtutea argumentului că aceste sate nu fuseseră dobândite prin danii şi uzurpări. problemă esenţială şi foarte spinoasă a întregii epoci moderne. care introducea un dublu regim al proprietăţii pentru satele stăpânite de boieri: 1. partizanii marii proprietăţi. care erau proprietari. au susţinut ideea că proprietatea funciară este un act de responsabilitate socială. în sens modern pentru o treime din terenul arabil. dar şi oameni politici cu o solidă pregătire juridică şi istorică (Constantin Brăiloiu.interesele lor vizând comerţul cu cereale şi vite. Lascăr Catargiu. Această ambiguitate juridică a jucat un rol important în geneza „chestiunii agrare” în Principate. menţinea cutuma pentru restul terenului.). Criteriile ierarhiei boiereşti. dovedite cu acte. 2. deţinerea unei dregătorii a devenit obligatorie . proprietatea deplină. Barbu Catargiu. pe o bază ideologică de factură conservatoare. care justifica menţinerea marii proprietăţi şi sistemul electoral cenzitar. După reformele lui Constantin Mavrocordat. Regulamentul organic a consfinţit o soluţie de compromis. În cadrul acestei dezbateri.

dar nu s-a putut stabili. numite „slujbele pământului”. vel hatman. reprezentat de domnie. vel vistiernic. vel clucer în Ţara Românească). datorită absenţei unei tradiţii juridice în acest sens. după criteriul dregătoriei (Constantin Mavrocordat şi Grigore III Ghica au emis hrisoave în această privinţă în 1741/1746 respectiv 1775. vel vistiernic. vel spătar. pe motiv că reprezintă doar funcţii administrative. pe baza acesteia. boierul era îmbrăcat cu caftan. La acordarea dregătoriilor mari (vel logăfăt. iar pentru restul dregătoriilor a contestat vehement vreo calitate a acestora de a stabili ierarhia nobleţii.pentru fiecare boier. vel agă. iar pentru dregătoriile mici se înmânau titulatului. pe lângă pitacul de boierie. au complicat foarte mult cutumele ierarhiei în Principate. incoerenţei reglemetărilor domneşti şi persistenţei celorlalte criterii (proprietatea funciară şi tradiţia de familie) care. vel logofăt. În pofida faptului că statul a elaborat mai multe arhondologii sau liste de boieri în perioada regulamentară. împreună. respectiv Legiuirea Caragea). iar Scarlat Callimachi şi Ion Caragea au introdus prevederi similare în Codul Calimach. Dregătoria a jucat un rol semnificativ în ierarhizarea boierimii pământene. Austria sau Rusia. vel agă. vel spătar. datorită opoziţiei boierimii de „neam” şi menţinerii obiceiului de a se schimba toţi dregătorii în fiecare an. marea boierime din ambele Principate a avut tendinţa de a-şi institui un monopol asupra dregătoriilor din Divanul domnesc. vel ban. un cursus honorum ca în Occident. rolul dregătoriei a rămas destul de confuz în privinţa ierarhiei nobiliare până la desfiinţarea rangurilor boiereşti (1858). vel ban în Moldova. Aceste arhondologii conţineau o ierarhizare a membrilor 10 . dar nu a reuşit. două bastoane. a avut tendinţa să impună o ierarhie precisă. 2. vel postelnic. Funcţia dregătoriei în cadrul ierarhiei nobiliare a fost marcată de două tendinţe: 1. statul. vel vornic. vel vornic.

Tradiţia de familie a avut un rol esenţial pentru prestigiul şi poziţia socială a boierimii. Tradiţia de familie. stereotipe un proces istoric complex. Conform mentalităţilor epocii. Suţu. Pe de o parte.) au fost consideraţi „străini”. boierimea pământeană şi-a dezvoltat un imaginar politic agresat. şi „ciocoime”. Bellu. Moruzi. cei care nu au dorit sau nu au putut să se „împământenească” (Depasta. etc. Criteriile ierarhiei boiereşti. cuprinzând familiile a căror vechime de cel puţin trei generaţii era recunoscută de societate.). ridicaţi prin achiziţionarea de titluri şi slujbe. în condiţiile „acaparării greceşti” şi a degradării statutului politic al ţării. Manu. Pe de altă parte. Dimachi. Anagnosti. nu pot fi socotite ierarhii nobiliare cu caracter general şi obligatoriu. Acesta. formată din boierii mai noi. Nevoită să absoarbă numeroase elemente străine şi „parvenite”. necuprinzându-i pe boierii care nu făceau parte din administraţie. a identificat în prezenţa străinului şi. drept consecinţă. Iancoleu. dar. facilitând tranziţia la administraţia şi funcţionarul public modern. căsătoriile şi moştenirile de familie i-au integrat pe mulţi din fanarioţi. Ralet etc. Aristarhi. 3. deoarece putea delimita boierimea pământeană de noii boieri ridicaţi de domnie şi era o justificare pentru prioritatea acesteia la slujbe. a funcţiilor publice. rezumând în formule simple. deseori familii întregi (GhicaSulgearoglu.administraţiei statului. Ipsilanti. boierimea din Principate se împărţea în boierime de „neam”. chiar dacă deţinuseră dregătorii . destul de numeroşi şi aparţinând unor familii prestigioase. pentru controlul asupra instituţiilor statului în cele din urmă. Pe masură ce numărul famililor fanariote şi „parvenite” a crescut. argumentul vechimii „în pământul ţării” a câştigat în importanţă. în rândul boierimii pământene. Mavrogheni. în înmulţirea familiilor boiereşti două din cauzele esenţiale ale dependenţei accentuate de Portă şi degradării situaţiei politice interne.

criteriul etnic având o relevanţă secundară. Bălăceanu). iar printre „greci” şi „parveniţi” erau plasate şi familii de origine românească. Miclescu. Catargiu. deoarece era subminat de numeroase excepţii. în raport cu alte criterii ale nobleţii din Vechiul Regim. prin care tradiţia de familie a marilor case nobiliare era contopită în tradiţia istorică a statului. Vârnav. mai ales cele ridicate din mediul negustorilor şi arendaşilor. Câteva familii de frunte din protipendadă şi-au elaborat arbori genealogici şi blazoane nobiliare (Balş. Cuza). preocupată de originile romane ale poporului şi de autonomia politică a Principatelor. s-a ajuns la situaţia paradoxală. Sturdza. înţeleasă ca un drept naţional. de sorginte franceză şi factură clasică. ea şi-a 12 . boierimea pământeană a început să arate o preocupare constantă pentru consacrarea simbolică a tradiţiei de familie. Pe măsură ce boierimea de „neam” a început să se considere un fel de elită naţională. titluri. în spaţiul francez. german sau rusesc. au influenţat percepţia despre sine a marii boierimi pământene şi au făcut din tradiţia de familie unul din criteriile cele mai importante pentru recunoaşterea socială a nobleţii în Principate. Descendenţa de „sânge” a fost tot mai mult legată de genealogiile de familie. O complicată reţea de relaţii sociale şi stereotipuri mentale delimita boierimea de „neam” de restul deţinătorilor de titluri. Brâncoveanu. maniere aristocratice şi alte elemente de „etichetă” pentru a stabili identitatea socială şi ierarhia marii nobilimi.înalte. în plină „explozie” în secolul al XVIII-lea. La începutul secolului al XIX-lea. care putea furniza legitimitate pretenţiilor sale. blazoane. şi prestigiul culturii aristocratice. iar altele au cerut din partea statului atestate ale vechimii lor şi slujbelor practicate în folosul domniei (Racoviţă. Astfel. şi asupra lor s-au concentrat toate resentimentele faţă de „greci”. după care în rândul boierimii de „neam” intrau numeroase familii greceşti la origine. dar conformă mentalităţilor epocii. Dreptul „sângelui”. Legăturile matrimoniale transfrontaliere între nobilimile „naţionale”. a devenit dominant în percepţia aristocratică a epocii.

Întreaga putere politică era deţinută de domn. Funcţia politică a boierimii în stat era în concordanţă cu o tradiţie care cobora până în secolul al XV-lea. Balş. „atotstăpânitor” din „mila lui Dumnezeu”. familiile Sturdza. Degradarea statutului politic extern al Principatelor. dar era exercitată în stat prin intermediul boierimii. Roset. a „obştii întregi”. Cantacuzino-Paşcanu. Băleanu. care fusese în secolele anterioare o elită socială feudală. dar întinderea proprietăţilor funciare şi prestigiul deosebit de mare pe care-l aveau creau o diferenţă semnificativă de statut social faţă de celelalte familii ale marii boierimi. aveau dreptul să poarte barbă. 1. III. Cadru general. Filipescu şi Ghica. cauzată de creşterea nemăsurată şi arbitrară a dominaţiei otomane şi de instituirea . boieri mari erau socotiţi toţi cei care. deţinând ranguri de la ban în sus în Moldova şi de la clucer în sus în Ţara Românească. iar în Ţara Românească familiile Brâncoveanu. ea s-a opus ierarhiilor administrative întocmite de stat în perioada regulamentară şi s-a considerat pe sine drept singura boierime autentică şi „naţională”. Paladi şi Catargiu au făcut parte în mod constant din protipendadă. Aceste familii de frunte nu au avut monopolul rangurilor înalte. ci „o mică bisericuţă” formată din cei mai prestigioşi mari boieri şi descendenţii lor direcţi. în cadrul sistemului politic intern. În Principatele române la începutul secolului al XIXlea. Prestigiul lor se răsfrângea şi asupra altor membri ai familiei. Ghica. Protipendada nu cuprindea întreaga mare boierime. mai tineri şi cu ranguri mai mici.cristalizat o concepţie despre sine ca fiind un fel de oligarhie naţională cu rol de reprezentare a statului în relaţiile externe şi a societăţii. elita militară şi administrativă a statului. Bălăceanu. boieri mai tineri. În concluzie. Idei şi moravuri politice. În Moldova. De pe aceste poziţii. Boierimea din Principate până la Unire (1859). Văcărescu.

la extinderea şi complicarea administraţiei statului. suprapunerile de atribuţii. mereu ameninţat cu mazilirea. stăpân peste o administraţie stufoasă şi incoerentă ca atribuţii. Ea a devenit în secolul al XVIII-lea o boierime de funcţii. Domnul. „Teoria capitulaţiilor”. accentuată de faptul că domnii erau străini şi numiţi de Poartă. fie că boierul exercita o slujbă efectivă. a oferit boierimii un program politic eficient şi cu mare forţă de legitimare pentru a revendica rolul de promotoare a autonomiei Principatelor. concurând constant şi deseori vehement domnia fanariotă în acestă privinţă. a fost nevoit să accepte creşterea rolului boierimii în administraţie. dar şi a celui austriac. prin influenţa sistemului administrativ otoman. privind reorganizarea administraţiei şi justiţiei după criterii raţionaliste şi de 14 . a „drepturilor şi privilegiilor ţării”. Ideile politice ale boierimii pământene au combinat spiritul reformelor. o dregătorie „fictivă”. a diminuat foarte mult funcţia militară a boierimii. stimulat de necesităţile ţării. raporturile ierarhice puternic personalizate din cadrul acesteia au erodat caracterul centralizat al guvenării. construit în jurul persoanei domnului. nu a avut la nivel administrativ un corespondent pe măsură. fie că deţinea doar un rang boieresc. Această situaţie de criză. de reluarea contactului cultural cu Occidentul iluminist şi de exemplele austriac şi rusesc. a plasat boierimea pământeană într-o poziţie avantajoasă pentru a-şi asuma cu succes rolul de reprezentare politică a intereselor ţării. Principiul tradiţional al autorităţii şi ordinii administrative. s-a dovedit ineficient şi neadaptat la realităţile social-politice din primele decenii ale secolului al XIX-lea. cu ataşamentul faţă de tradiţia politică a Principatelor. Ea a adoptat cu prudenţă o serie de idei inovatoare. Modelul autocratic tradiţional al puterii domneşti.regimului fanariot. formulată în sens politic cu prilejul Congresului ruso-turc de la Focşani (1772). subminat în poziţia sa de dependenţa faţă de Poartă. care s-a păstrat până la Regulamentul organic. Administraţia dezorganizată. dar a contribuit.

care. patriotismul boieresc era unul care concepea naţiunea ca o comunitate ierarhică. dar şi responsabilitatea politică faţă de întreaga naţiune.eficienţă (iluminismul politic). pretinzând că „restaurează” o situaţie anterioară. Austriei sau Franţei vizau redobândirea autonomiei pierdute. solicitată în numele „ţării”. controlate de boierimea pământeană. reprezentative. o percepţie despre pe sine ca fiind un corp politic al naţiunii. o elită politică reprezentativă. În virtutea acestei concepţii politice. din epoca în care Principatele beneficiaseră de întreaga lor autonomie. Memoriile şi proiectele boiereşti de reformă. reformele propuse pentru reorganizarea după reguli moderne a Divanului domnesc şi celorlalte divanuri admnistrative şi judecătoreşti se întemeiau pe vechile „aşezăminte”. În acest fel. aveau menirea să contracareze tendinţele despotice şi arbitrare ale domnitorului şi să apere interesele întregii „obşti a simpatrioţilor”. la un limbaj de factură etno-naţională. cu pretenţii la domnie şi funcţiile înalte în stat. în virtutea vechimii familiilor celor mai importante şi a slujbelor prestate constant de acestea în folosul statului. Rusiei. pe care boierii pretindeau că o reprezintă politic. De altfel. adresate Porţii. a „obştii simpatrioţilor”. în fruntea căreia se găseau cele mai de vază familii ale boierimii de „neam”. marea boierime şi-a întărit în epoca elaborării Regulamentului organic. . prin care se prezenta pe sine drept elita politică a naţiunii. În acelaşi timp. Ea a apelat treptat. garantată de aşa-numitele „capitulaţii” (secolul al XVII-lea). aceste divanuri erau prezentate ca un fel de instituţii „naţionale”. ale „naţiunii”. dar a privit aceste reforme ca o „restaurare” a vechilor „drepturi şi privilegii” care garantau autonomia politică a Principatelor. căreia Regulamentul organic trebuia să-i consfinţească privilegiile şi supremaţia. pe măsura constituirii unei culturi naţionale.

un fel de „partide” incipiente. fără a înlătura modelul domnesc al puterii. bazată pe ideologii. Acesta era structurat ierarhic şi se baza pe legături de familie şi loialităţi specifice: patronajul protipendadei asupra boierimii ţinutaşe. unde o putere autocratică. În perioada anterioară revoluţiei de la 1848. Aceste grupuri s-au dezvoltat înăuntru sau în afara „partidei naţionale”. disputele politice. au obişnuit boierimea. 16 . semănând oarecum cu un „parlament”. Grupuri politice boiereşti. cu normele şi practicile unei vieţi politice moderne. în timp şi nu fără dificultăţi. o „ideologie” şi pe grupuri de boieri care împărtăşeau aceleaşi idei. În momentele tensionate politic şi cu semnificaţie naţională mai mare (revoluţia de la 1848 sau epoca Unirii). contribuind la geneza grupărilor şi partidelor politice liberale şi conservatoare de mai târziu. conducea ţara prin intermediul unei administraţii moderne. au jucat un rol esenţial în structurarea celor două curente politice (liberal şi conservator) şi a partidelor aferente. proceduri şi negociere. Instituţiile introduse de Regulamentul organic. cum ar fi domnia sau accesul la putere. „taraful” a reprezentat principalul tip de grup politic boieresc. integrând boierimea unei vieţi politice de factură modernă. chiar dacă au urmărit uneori şi obiective mai puţin naţionale. În epoca regulamentară. a instituit principiile şi regulile unei administraţii centralizate de factură modernă. partide. boierimea. programele şi dezbaterile publice. dezbatere publică şi activitate parlamentară. care şi-a conservat monopolul politic. „Taraful” şi „frăţia”. în primul rând Adunarea obştească şi Sfatul administrativ. El a preluat ambiguităţile proprii administraţiei ruse. fiind numit ca atare în majoritatea scrierilor interne contemporane. lipsite însă de putere reală şi cu atribuţii confuze. bazat pe o un set de idei generale. care a servit drept model. 2. calchiind formele unor instituţii publice liberale de inspiraţie europeană. axată pe discurs politic.Regulamentul organic. a învăţat un nou mod de a „face politică”. respectiv un „guvern”. păstrând intactă legitimitatea de tip medieval.

deseori anumite ramuri ale lor. din care au făcut parte şi „cărvunarii”. O aspră dispută s-a desfăşurat pe parcursul domniei lui Ioniţă Sandu Sturdza (1822-1828) între aceste „tarafuri” refugiate şi cel constituit „ad-hoc” în ţară în jurul noului domnitor. Văcăreştii pendulând dintr-o parte într-alta în funcţie de schimbările la nivelul puterii. După 1827. în funcţie de succesiunea domnilor fanarioţi la tron şi de evoluţia raporturilor ruso-turce. În Moldova. a vămilor şi monopolurilor statului. condus de Iordache Roset-Rosnovanu. la Chişinău. În Ţara Românească. în . Aceste „tarafuri” se recompuneau mereu. familiile Sturdza. în timp ce Roseteştii colaborau cu Bălşeştii. După „zavera” eteristă (1821). Balş. în timp ce Brâncovenii. „taraful” Sturdzeştilor adunându-se la Cernăuţi. iar Catargii cu Sturdzeştii.asocierea pentru controlul activităţii administrative. pentru a obţine întâietate politică şi controlul asupra administraţiei. prietenii şi interese. Până la 1821. „Tarafurile” aveau compoziţie eterogenă şi orientare politică fluctuantă. iar celălalt. Ghica-Sulgearoglu şi CantacuzinoPaşcanu aveau propriile „tarafuri”. Bălenii şi Cantacuzinii formau un singur „taraf”. şcolilor şi mănăstirilor etc. a epitropiilor Caselor statului. majoritatea boierilor din protipendadă s-a refugiat datorită ocupaţiei otomane. alături de boierimea locală care ţinea de aceste „case” boiereşti. Ghiculeştii. dar beneficiau de loialităţi puternice care erau întreţinute de moravurile politice tradiţionale. practici care asigurau prestigiu şi autoritate. Aceste „tarafuri” reuneau două sau mai multe familii ale protipendadei. Filipeştii şi Bălăcenii aveau „tarafurile” lor. în funcţie de înrudiri. familiile refugiate s-au întors în ţară. în Moldova politica boierească a fost dominată de competiţia între „taraful” patronat de Grigoraş Sturdza (tatăl lui Mihail Sturdza) şi Costache Ghica. fiind protejată de marii boieri şi pusă în dregătorii prin influenţa acestora. constituindu-se mai multe „tarafuri”. în virtutea unor noi alianţe. respectiv „taraful” bazat pe alianţa între Constantin Balş-Ciuntu şi Iordache Roset-Rosnovanu.

datorită neînţelegerilor privind atitudinea faţă de Tudor Vladimirescu. comparativ cu Moldova. Grigore Băleanu. În perioada regulamentară. iar „opoziţia” avea în frunte doi boierii cu aspiraţii la domnie: Alexandru Ghica şi Nicolae Roset-Rosnovanu. precum Filipeştii. În Ţara Românească. influenţa lor asupra administraţiei curente era destul de redusă. făcute în numele „ţării”. După numirea lui Grigore Ghica domn al Ţării Româneşti. pot fi observate două conduite distincte. Unele familii. Grigore Brâncoveanu sau Constantin Bălăceanu preferau să-şi consolideze influenţa asupra boierimii de ţară şi vizau demnitatea de mare ban ca o confirmare simbolică a prestigiului lor. format din rudele sale. Lupu Balş şi Teodor Balş-Frederic. boieri din protipendadă precum Dimitrie Ghica. care au împânzit administraţia. Văcăreştii şi Ghiculeştii) pentru a rezista presiunii grupului eterist de la Bucureşti. condus din umbră de consulul rus Alexandru Pini. marii boieri munteni au încercat o alianţă mai cuprinzătoare (Grigore Brâncoveanu. constituindu-şi „tarafuri” din prieteni şi rubedenii pricepute în administraţie. Constantin Paladi şi Constantin Cantacuzino-Paşcanu. În schimb. dar „taraful” care a stat la baza constituirii Comitetului de oblăduire s-a destrămat.jurul candidaţilor la domnie: Mihail Sturdza. acesta şi-a constituit un „taraf” personal. La 1821. între care cele de mare postelnic şi caimacam al Craiovei. dar şi datorită competiţiei pentru domnie. Văcăreştii sau Bibeştii şi-au concentrat atenţia asupra influenţei la Curtea domnească. Iordache Golescu şi 18 . ginerele acestuia. care ocupau dregătorii importante. a rudelor şi apropiaţilor domnitorilor. vizând dregătoria de vel vistiernic şi vel vorniciile. memorii. ponderea „tarafurilor” boierimii pământene a fost diminuată. „taraful” favorabil domniei a fost condus de Costache Sturdza (vărul domnitorului). Dacă rolul acestora a fost mereu important cu prilejul unor acţiuni politice ale „obştii boierilor pământeni”. de influenţa boierimii fanariote. la care s-a raliat Constantin Bălăceanu. proteste sau bejanii în Transilvania. În ce priveşte boierimea pământeană.

alţi boieri. Un alt tip de grup boieresc a fost „frăţia”. nu şi-a păstrat pentru mult timp unitatea. aliaţi cu Goleştii. „Taraful” boierilor refugiaţi la Braşov şi Sibiu. avându-i în frunte pe Ghiculeşti. deschiderea faţă de ideile din Occident. respectiv pe Bălăceni. din principiile novatoare ale Revoluţiei franceze. În Ţara Românească. în rândurile boierimii din Principate. în contextul activării politicii ruseşti vizând solidaritatea ortodoxă. fară a fi abandonate cu totul moravurile politice autorizate de tradiţie şi ataşamentul faţă de modelul tradiţional al puterii. în disputa pentru domnia regulamentară s-au angajat două „tarafuri” principale. întorşi din Transilvania şi tentaţi de dregătoriile oferite. iar proiectele politice promovate de aceste grupuri s-au inspirat din ideile iluminismului europen. departamente şi . Acţiunile de recrutare întreprinse de ruşi în mediul monastic ortodox. aristocraţia fanariotă şi clerul înalt ortodox în cazul grecilor) au favorizat un anume radicalism politic. ale cărui origini sunt legate de reiterarea angajamentului antiotoman al elitelor creştine balcanice. cam radicale pentru gustul boierilor mari. În cazul „frăţiilor” din Principate. Caracterul conspirativ al acestor grupuri şi resentimentele membrilor lor faţă de privilegiile membrilor „aristocraţiei”. avându-i în frunte pe mitropolitul Dionisie Lupu şi pe Grigore Brâncoveanu. numiţi evghenişti după un termen grecesc (protipendada în Principatele române. o dată cu războiul ruso-turc dintre 1769-1774. încheiat cu pacea de la KuciukKainardji. Strategiile conspirative au fost influenţate şi de modelul francmasonic (carbonar). ale aristocraţiei fanariote şi negustorimii levantine („greceşti”) au dat un imbold necesar pentru constuirea de grupuri conspirative. subminată de ideile reformatoare ale grupului din jurul lui Alecu Villara. aceste grupuri pledau pentru restaurarea domniilor pământene şi egala îndreptăţire a boierimii la dregătorii şi locuri în instituţiile principale (divanuri. legate prin jurământ.

să protesteze la Petersburg şi Paris împotriva „tiraniei” unor membri marcanţi ai protipendadei. deoarece rolul ataşamentului faţă de un patrimoniu comun de idei a crescut. au protestat împotriva supremaţiei protipendadei. care. există o anumită continuitate în activitatea politică protestatară şi „conspirativă” a unor grupuri aparţinând boierimii de ţară. duşman al lui Constantin Filipescu-Vulpe.) şi un tip de solidaritate care excludea vreo colaborare cu puterea politică. respectarea legilor introduse de Regulamentul organic. Astfel de „frăţii” au fost: grupul condus de Ioniţă Cuza şi Manolache Bogdan. După 1821. traducătorul „Tainei francmasonilor” (1783). Mitropolie şi consulatele străine sau grupul format dintr-o parte a boierilor munteni refugiaţi la Braşov în 1802. Acceptarea unei funcţii în administraţie (nu şi în justiţie) sau susţinerea candidatului 20 . fără ca proiectele lor de reformă să capete veleităţi constituţionale de factură liberală. primul care a propus un proiect de „constituţie” care conţinea idei liberale (1822). Până la 1848. bazată pe principii (meritul pentru accederea în funcţii. la 1798 şi 1804. răspândind memorii şi pamflete prin Iaşi. care şi-au conturat o personalitate politică de tip modern.isprăvnicii). cu toate că legăturile de familie şi fidelităţile tradiţionale au rămas importante. „frăţia” a devenit treptat un grup mai bine structurat politic în sens modern. Un asemenea grup a fost cel al „cărvunarilor” din Moldova. incitaţi de vornicul Costache Ghica. la care s-au raliat câteodată şi mari boieri. rămaşi anonimi. acest experiment politic de tip nou a avut consecinţe pe termen lung. din care făcea parte şi Iordache Darie Dărmănescu. grupul unor boieri ţinutaşi moldoveni. Pe de altă parte. la Curtea domnească. corectitudinea alegerilor pentru Adunarea obştească etc. responsabilitate administrativă. există o anumită continuitate şi în ceea ce priveşte ideile politice vehiculate de aceste grupuri. Cu toate că grupul „cărvunar” s-a destrămat după plecarea lui Ionică Tăutu la Constantinopol (1824). dar şi libertatea de exprimare.

după 1830. Boierimea din Principate până la jumătatea secolului al XIXlea. pentru a submina autoritatea protipendadei muntene. moderne. Sion şi Râşcanu. aceste „frăţii” i-au avut mai mereu printre componenţi pe boieri din familiile Cuza. 1847). iniţiatorii acestor „legăminte” politice fiind personalităţi din rândul marilor boieri (Ion Câmpineanu) sau intelectuali care s-au remarcat printr-o prodigioasă activitate culturală (Ion Heliade Rădulescu). În schimb. De la „cărturar” la „intelectual”. atât în Moldova. Constituite iniţial ca forme de solidaritate pentru sprijinirea activităţii culturale şi. În Ţara Românească. „frăţia” a avut o „istorie” oarecum diferită. raportul dintre „cultura scrisă” (filosofie. Aceste grupuri au fost primele care. Protestele permanente ale acestor boieri mereu nemulţumiţi au luat periodic forma unor „conspiraţii”. În Moldova. în care cuvântul rostit sau scris şi programul politic au luat locul vechilor stategii politice boiereşti. pentru problema tranziţiei de la „cărturar” la „intelectual”. Vârnav. 1839. şi-au asumat denumirea de „partidă naţională”. IV. Fără a fi întrutotul grupuri politice de factură modernă. Orizont cultural. aceste „frăţii” au jucat un rol important în geneza unei noi culturi politice. Miclescu. cât şi în Ţara Românească. aceste „frăţii” au evoluat rapid după 1838 în organizaţii secrete de tip modern. a unui nou mod de a „face politică”. în secret. care aveau un program şi un plan de acţiune (1828. Pentru a înţelege contextul constituirii culturii române moderne şi contribuţia sa la geneza unui nou tip de viaţă publică în Principatele române. inspirate de modelul masonic. . istorie. distincţia folosită în mod curent între „cultura elitelor” şi „cultura populară” nu are aceeaşi relevanţă ca în Occident. Boierul luminat.agreat de domnie în alegeri provocau de cele mai multe ori excluderea „trădătorului” din rândul grupului respectiv. fără ca această pretenţie să fie întrutotul justificată de realitate.

adică acel membru al elitei definit prin competenţele sale culturale. insuficient pentru structurarea unui „public de cultură”. se putea exprima „într-o franţuzească tolerabilă”. La fel proceda şi vornicul Şerban 22 . Cu toate acestea. conţinând o gamă variată de opere franţuzeşti. Grigore Brâncoveanu. cu trimitere la semnificaţia actului cultural şi la constituirea unui „public de cultură” în Principate. posibilitatea „intelectualului” de a acumula prestigiu în societate. dramaturgie sau poezie franceză. din lipsa resurselor şi datorită opoziţiei profesorilor şi clerului grec din Principate faţă de învăţământul în limba română. mai mulţi boieri cărturari traduceau filosofie. iar boierimea. pentru copiii boiernaşilor. vornicul Alecu Callimachi se hotăra. prin 1820. în Principatele române existau câteva mari biblioteci particulare (Iordache Roset-Rosnovanu. ca să înveţe [. au fost condamnate la un impact limitat. prestigiul „civilizaţiei” europene şi aspiraţia „iluminării” au constituit motivaţii esenţiale pentru o schimbare a atitudinii faţă de cultură şi educaţie şi pentru geneza intelectualului modern. Iancu Balş. în genere. Smaranda Balş. bazată pe instituţii moderne de educaţie şi o piaţă a cărţii. să deschidă la Slobozia (ţinutul Tutova) „o şcoală de triizăci ucenici. s-au înmulţit cazurile în care unii mari boieri înfiinţau şcoli pe moşiile lor. Iordache Golescu etc. La începutul secolului al XIX-lea.. slugilor şi ţăranilor. în absenţa unei „culturi publice”. în original sau în traduceri greceşti. de a accede în rândul elitei este simţitor redusă.. angajând loialităţi de factură tradiţională şi lipsite de sprijinul unei politici coerente a statului.).literatură) şi „cultura publică”.] fără nici o plată”. conturează contextul în care a apărut „intelectualul” în societatea românească. Spre exemplu. Costache Conachi. La începutul secolului al XIX-lea. Reluarea contactelor culturale cu Occidentul. Iniţiativele unor boieri cărturari privind educaţia publică. ţn Moldova. prin capitalul său de cunoaştere. Domnia fanariotă a acţionat sporadic şi incoerent în această privinţă.

localizate sporadic la domnii fanarioţi. Văcăreştii. în schimb. chiar profesorii. Cu toate că odraslele protipendadei beneficiau în particular de învăţăturile unor profesori aduşi. producţia cărturarilor epocii. un obicei al epocii. fără a beneficia de audienţă publică. istorie. dar actorii. Iordache Golescu sau Grigore Brâncoveanu. urmând exemplul fratelui său. eventual. Motivaţia unui asemenea gest rămânea însă personală. boierii priveau cu destulă reticenţă învăţământul public din ţară. de la Paris sau Viena. fie din motive de statut social. lectura fiind accesibilă doar rudelor şi prietenilor. prioritară fiind poziţia socială. consideraţia faţă de educatori era destul de redusă şi strict determinată de diferenţa de statut social. au rămas legate de exerciţiul intelectual individual. Vasile Pogor. textul. Datorită statutului pe care-l avea actul cultural. dar îi atribuia o utilitate mai mult morală decât cognitivă. plasticienii şi muzicienii. Iordache Balş-Bălşucă. în ansamblu. Pe de altă parte. Alecu Beldiman. Costache Conachi. cu excepţia câtorva profesori de la Academia domnească. care. Cărţile şi manuscrisele laice (filosofie. înfiinţa o „şcoală obştească de învăţătură” la Fălciu (Cârligătura). cultura laică scrisă. mitropolitul Veniamin Costache. . în plină expansiune în secolul al XVIII-lea.Costache Negel. literatură) circulau cu precădere în spaţiul restrâns al „casei boiereşti”. cu destule cheltuieli. de o „piaţă a cărţii”. aşa cum o dovedesc însemnările marginale. reflectând. care arată. protejaţi de domnii fanarioţi. fie „zicând pentru fii lor că doar n-au să-i facă dascăli”. marea circulaţie a cărţii religioase. Marele boier pământean de la începutul secolului al XIX-lea avea un mare respect pentru educaţie. Matei Millo. „erau consideraţi ca formând o clasă de oameni ce nu meritau a se amesteca sau a face parte din eghemonia boierească”. opţiunile unui grup restrâns de boieri şi clerici luminaţi. Nici profesorii şi dascălii de şcoală nu aveau un prestigiu corespunzător cunoştinţelor deţinute. De altfel. în pofida anumitor schimbări de atitudine. era fascinat de literatura străină şi manierele a la française. Nicolae Dimachi.

obicei care permite formularea unor concluzii privind statutul actului cultural. care să stimuleze formarea unui public de cultură şi prin care. fiind lecturată de cei câţiva „confraţi” sau deţinători de biblioteci. cum şi a minţei puteri/ Nu-ţi făgăduiesc să-şi dau. delimitată de boierime prin identitate socială. avizat şi cu exerciţiul polemicii de idei.traduceri sau creaţii originale. ci o pleiadă de boieri şi clerici cărturari. Pe de altă parte. care obişnuia să dezbată anumite idei. nu este suficientă pentru existenţa culturii publice. în primul rând al lecturii. în absenţa unei pieţe a cărţilor şi ideilor. datorită contactului cu ideile. cultura modernă a cunoscut progrese incontestabile. Aceştia îşi trimiteau cărţile sau manuscrisele unii altora şi făceau însemnări marginale. În această perioadă de început. proză sau 24 . loialităţi şi forme de comunicare specifice. Cultura nu era percepută de „cărturarul” epocii ca un element de acumulare a prestigiului în societate. nu a putut depăşi postura unei „literaturi de sertar”./ Iar nu că am pus în gând. dar şi producţiilor autohtone de gen (poezii. să şi arăt vreo ispravă/ Căci slăbiciuneami cunosc. să-şi legitimeze poziţia dominantă. eventual. să emită judecăţi critice. Nefiind publice. cărţile şi oamenii civilizaţiei apusene. Domnia s-a limitat să patroneze actul cultural. Din aceste motive. lucru vrednic de vederi”. exprimate în corespondenţa privată şi cu prilejul întâlnirilor particulare. dintr-un deficit de mentalitate modernă. oferind danii şi scutiri fiscale. creşterea cantitativă a numărului de cititori. interese. ci „numai pentru o zăbavă. funcţia socială a acestor discuţii era anihilată şi ele nu puteau contribui la formarea unui public de cultură. Din conţinutul însemnărilor marginale şi al Predoslaviilor (introduceri la cărţi) epocii rezultă că opera era adresată unui auditoriu specific. în societatea românească. în Principate nu exista încă o intelighenţie. principalul argument al adepţilor tezei privind apariţia unui public de cultură încă din secolul al XVIII-lea. dar era lipsită de o politică culturală în sens modern.

Eliade.dramaturgie). Bucureşti. Bucureşti. . 1998. 5. Călinescu. 1998. Sturdza. 1996. 2004 7. Lazăr Marius. I-II. George. Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească. Istoria Bucureştilor. Pompiliu. Istoria literaturii române de la origini până în prezent. multe dintre ele inovatoare ca limbaj cultural. 1995. 9. 4. Hagi-Moscu. Georgescu. C-tin. I. Enciclopedie istorică. 8. Bucureşti. 10. vol. Bacalbaşa. iar cei care ar putea fi numiţi „intelectuali” sunt în primul rând profesorii şi literaţii grecii stabiliţi la Iaşi şi Bucureşti. Bucureşti. C-tin. în „Xenopoliana”. 1995. prin îngăduinţa şi sub protecţia domnilor fanarioţi. 2001. Neagu. coordonator Mihai Dim. în sens modern. 1-2. Structuri sociale şi modernizare în societatea românească în a doua jumătate a secolului XIX. Djuvara. Bucureştii de altădată. 6. Amintirile unui oraş. vol. Bucureşti. 1987-1996. Iaşi. 2. Influenţa franceză asupra spiritului public în România. Bucureşti. Botez. 1972. Emanoil. I-IV. tom VI. a culturii din Principate era încă lipsită de consistenţă. Bucureşti. BIBLIOGRAFIE 1. Bucureşti. Ideile politice şi iluminismul în Principatele române (1750-1831). 3. Totuşi. G. Simetria. Ionescu-Gion. 1993. genealogică şi biografică. Vlad. Între Orient şi Occident. nr. Bucureşti. Cu Iaşii mână în mână. Ţările române la începutul epocii moderne (1800-1848). suprafaţa publică.. Ed.

Familia Sion. ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Anghelescu.. Bucureşti. 2001. 13. 15. 19. Bucureşti. 1974. 1997. Preliminariile unei istorii. Ce-am auzit de la alţii.. Lovinescu. 1996. Minerva. Fl. Boierimea din Moldova în secolul al XIX-lea.. Elita liberală românească (1866-1900). Sion. 1973. ediţie îngrijită de Cătălina Poleacov. Editura Fundaţiei Culturale Române. 12. Al. Minerva. Fl. 20. Scrieri. G. R. Familia Rosetti. Familiile boiereşti române – istorie şi genealogie. Originea şi transformările clasei stăpânitoare din Moldova. Idem. Costandin. Bucureşti. 18. Platon Gh. Rosetti. Gh. Tipografia Academiei Române. Tăutu. 21. Ştiinţifică. în AARMSI. Rosetti. Iaşi. Ezra Suleiman şi Henri Mendras. Lecca. 26 . 16. Istoria civilizaţiei române moderne. Ionică. 17. Radu. tom XXIX. 1980. Al. Ed. Bucureşti. 1998. Mihai-Sorin. vol. 1997. Ed. Bucureşti. Suvenire contimpurane. Bucureşti. 2000. 23. Rădulescu.11.. Scrieri social-politice. Ed. Sion. studiu introductiv. Studiu şi documente. Idem. Octav-George.. Bucureşti. prefaţă şi note de Mircea Anghelescu. 22. Recrutarea elitelor în Europa. coord. 1888. Bucureşti. 24. 1995. Bucureşti. Timişoara. I. Ungureanu. Amintiri. Arhondologia Moldovei. Iaşi. Platon. I. Bucureşti. Geneza burgheziei române. 1938. Platon. note de Emil Vârtosu. 14. Radu. Eugen. cuvânt înainte. 1936.

Istorie bucureşteană. 1999. Bucureşti. Ungureanu. 1991. Odinioară în Bucureşti. Moldova: oameni şi moravuri la început de veac XIX. nr. Burghezia română. 26. Idem. Zeletin Ştefan. Bucureşti. Vatamanu Nicolae. 1973.25. 10-12. Bucureşti. în „Secolul XX”. . 27. 28. Mihai Răzvan. 1975.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful