MECANICĂ CLASICĂ

Dumitru Luca Universitatea Al. I. Cuza Iaşi

Cristina Stan Universitatea Politehnica Bucureşti

8 ianuarie 2007

Prefaţă

Mecanică clasică este una din primele ramuri ale fizicii, atât în sens istoric, cât şi ca importanţă ştiinţifică. Ea a fost fundamentată ca ştiinţă de către Galileo Galilei şi Isaac Newton în sec. XVII, prin formularea unui set redus de principii ale dinamicii corpurilor. Principiile sunt adevăruri unanim recunoscute, verificabile prin consecinţe într-o multitudine de situaţii din viaţa reală. Împreună cu observaţia şi experimentul, ele servesc la formularea legilor fizice, care reprezintă legături cantitative de tip cauză-efect între mărimile relevante într-un proces fizic. Structura matematică a mecanicii clasice a fost întregită ulterior prin lucrările lui Lagrange, în secolul al XVIII-le şi Hamilton în sec. al XIX-lea. Considerată, timp de peste 200 de ani, ca o ştiinţă "închisă", mecanica clasică a revenit în atenţia fizicienilor în ultimele decenii, pe măsură ce matematica i-a furnizat un set de instrumente noi pentru analiza dinamicii sistemelor a căror evoluţie este descrisă de ecuaţii neliniare, iar tehnica de calcul i-a pus la dispoziţie mijloace tot mai performante. Nu este întâmplător că un număr în creştere de colective de cercetare din universităţi îşi focalizează astăzi chiar în domeniul mecanicii interesul pentru studierea unor aspecte calitative de dinamică neliniară, cum ar fi, de exemplu, tranziţia de la comportamentul liniar la cel turbulent sau haotic. Atât prin obiectul de studiu (abordat în primele semestre ale programei universitare), cât şi metodele de abordare, cursul de Mecanica fizică îl introduce pe proaspătul student întrun domeniu fundamental al cunoaşterii intuitive şi raţionale. Cunoştinţele acumulate la curs, aplicaţiile dezvoltate la seminar şi experimentele din laborator, coroborate cu studiul individual, îi oferă studentului un set de principii şi legi fizice, precum şi instrumentele de studiu, bazate pe calculul diferenţial şi integral. Cunoştinţele acumulate în cadrul acestei discipline vor servi ca punct de plecare pentru abordarea Mecanicii analitice, Teoriei relativităţii, Mecanicii cuantice etc. Pe lângă rolul informativ, aceste cunoştinţe au impact formativ esenţial, întrucât ele servesc la înţelegerea lumii înconjurătoare, fiind instrumente necesare pentru rezolvarea a nenumărate probleme din viaţa reală. Cartea de faţă reprezintă un manual destinat studenţilor de la facultăţile tehnice şi de fizică, în care Mecanica fizică este prezentă în planul de învăţământ al anului I, fie sub acest nume, fie ca o parte a unui curs de Fizică generală. Ea poate fi utilă, în egală măsură, elevilor din cursul superior al liceului, cât şi profesorilor de fizică, pentru pregătirea examenelor de definitivat, gradul II şi gradul I, sau oricărei persoane interesate în domeniu. Având în vedere că, de regulă, cursul de mecanică se audiază în semestrul I, în paralel i

ii cu cursul de analiză matematică, iar cel de algebră apare în semestrul al II-lea, am recurs la un bagaj minimal de cunoştinţe din domeniul calculului vectorial şi al analizei matematice. În aceeaşi idee, am introdus, pe lângă Anexa I, dedicată calculului vectorial, o a II-a Anexă cuprinzând câteva informaţii succinte despre ecuaţii diferenţiale de tipul celor întâlnite în carte, însoţite de exemple şi, în unele cazuri, de probleme. Am încercat, din modul de prezentare, să nu facem să se înţeleagă că mecanica fizică este doar matematică aplicată. Studentul este invitat să înţeleagă foarte de timpuriu că o atitudine pasivă, bazată pe simpla memorare a unor formule şi demonstraţii, conduce - pe termen lung - la insucces. Ca şi în celelalte ştiinţe ale naturii, înţelegerea fenomenelor analizate, bazată pe atitudinea activă şi critică a celor studiate şi pe capacitatea de a stabili corelaţii între fenomene aparent disparate constituie cheia succesului. Am evitat folosirea unui material discursiv sau cu caracter istoric; acolo unde am considerat necesare astfel de informaţii, ele au fost menţionate ca note de subsol, împreună cu trimiteri la adrese de internet pentru documentare suplimentară. Fiecare capitol este împărţit în secţiuni şi se încheie cu un număr de probleme aferente acestor secţiuni. Este indicat ca, înainte de a se trece la capitolul următor, să se rezolve problemele capitolului curent. În Capitolul 1, dedicat cinematicii punctului material, după introducerea noţiunilor fundamentale (modelul de punct material, mişcare, sistem de referinţă, traiectorie) sunt prezentate mărimile principale (viteză medie, viteză instantanee, acceleraţie instantanee). Am acordat un spaţiu important prezentării sistemelor de coordonate (carteziene, cilindrice, sferice, naturale), precum şi calculului vitezei şi acceleraţiei în raport cu aceste sisteme de coordonate. Capitolul 2, dedicat dinamicii punctului material constituie centrul de greutate al cărţii, având în vedere ca aici sunt introduse principiile dinamicii, precum şi o serie de mărimi fizice importante pentru mecanică (impuls, moment cinetic, lucru mecanic, energie). Tot aici se studiază mişcarea punctului material sub acţiunea unor tipuri diferite de forţe, se introduce noţiunea de câmp conservativ şi se demonstrează legea conservării energiei în cazul forţelor dependente de poziţie. În ultima parte este prezentată succint integrarea numerică a ecuaţiei diferenţiale, în cazul unor forţe cu expresii complicate. Capitolul 3 este dedicat mişcării sub acţiunea unei forţe centrale. Acesta este un subiect esenţial pentru întreaga fizică, având în vedere că toate forţele fundamentale sunt de tip central. Accentul este pus aici pe efectul forţelor de natură gravitaţională, făcându-se legătura cu legile lui Kepler din astronomie şi cu raţionamentele lui I. Newton, privitoare la legea atracţiei universale. Se discută apoi problema celor două corpuri, iar în final, se face o prezentare de principiu a problemei celor trei corpuri. Problemele de la sfârşitul capitolului sunt destinate aprofundării temei. Capitolul 4, dedicat sistemelor discrete de puncte materiale, este introdus în ideea pregătirii abordării mecanicii corpurilor cu distribuţie continuă de masă, subiectul central al părţii a II-a a cursului de Mecanică fizică. În acest capitol se indică modul de calcul al mărimilor specifice sistemelor discrete, plecându-se e la cele introduse în modelul de punct material. De asemenea, se discută legile de conservare a impulsului, energiei şi momentului unghiular, valabile în cazul sistemelor izolate. Sunt prezentate fenomenele de ciocnire, prin contact şi prin intermediul câmpului, în sistemul laboratorului şi al centrului de masă. în Capitolul 5 sunt trecute în revistă mărimile specifice sistemelor fizice cu distribuţie continuă de masă/sarcină, precum şi tehnici de calcul ale expresiilor unor astfel de mărimi

iii (masă, impuls, forţe interne/externe, intensitate a câmpului, moment cinetic etc.). Prezentarea acestor subiecte va permite studentului extrapolarea şi generalizarea rezultatelor pentru diverse alte sisteme întâlnite în alte domenii ale fizicii şi/sau tehnicii. Principalele modele idealizate cu care se operează în acest context, solidul rigid şi fluidul ideal, sunt prezentate în Capitolele 6, respectiv 8. Extensii ale acestor modele sunt prezentate în Capitolul 7, solidul deformabil, respectiv în ultima parte a Capitolului 8, dedicată unei scurte analize a curgerii fluidelor vâscoase. Noţiunile acumulate prin studiul mecanicii mediilor continue, alături de aplicaţiile dezvoltate la seminar şi experimentele de laborator consolidează cunoştinţele studentului care se iniţiază în tainele fizicii. Aceste cunoştinte au un evident caracter fundamental, ele oferind mijloace şi căi pentru înţelegerea naturii. Ele oferă, de asemenea, instrumente de lucru pentru abordarea celorlalte domenii ale fizicii (electricitate şi electrodinamică, mecanică analitică şi mecanică cuantică, fizica atomului şi moleculei). Abordarea newtoniană în mecanica clasică este legată, în anumite cazuri, de o serie de dificultăţi matematice importante, care pot fi ocolite prin utilizarea a două tehnici de abordare noi – ecuaţiile lui Lagrange, respectiv ecuaţiile lui Hamilton. Acestea pleacă de la dinamica newtoniană, însă folosesc ca noţiune cheie energia, recurgând la aşa-numitele coordonate generalizate, respectiv impulsuri generalizate. Folosind ecuaţiile lui Lagrange sau Hamilton, aşa cum este prezentat în Capitolul 9, putem găsi mai rapid ecuaţiile de mişcare, precum şi valorile şi orientarea forţelor de reacţiune sau de legătură, prin integrarea unor ecuaţii diferenţiale de ordinul I. Capitolul 10 este dedicat prezentării principalelor noţiuni care permit trecerea de la mecanica clasică la mecanica relativistă. După cum se ştie, rezultatele prezise de mecanica clasică în cazul mişcării cu viteze comparabile cu viteza luminii sunt contrazise de realitate. Mecanica relativistă, ale cărei baze au fost puse de către Albert Einstein în anul 1905, reprezintă, de fapt, o extensie a mecanicii clasice. În aşa numita teorie a relativităţii restrânse, care este parţial acoperită în Capitolul 2, se studiază mişcarea corpurilor în raport cu sisteme de referinţă inerţiale. Relativitatea restrânsă se bazează pe două postulate introduse de Einstein: (a) echivalenţa tuturor sistemelor de referinţă inerţiale şi (b) constanţa vitezei luminii în raport cu orice sistem de referinţă inerţial. O abordare a problemei într-un cadru mai larg o reprezintă teoria a relativităţii generale, în care mişcarea este analizată în raport cu sisteme de referinţă neinerţiale. Am considerat necesar, în cadrul spaţiului limitat al acestui volum, să introducem câteva aspectele de interes din teoria relativităţii restrânse, ca un minim necesar pentru studiul mecanicii clasice. Urmează ca o analiză mai detaliată a teoriei relativităţii restrânse, împreună cu problematica relativităţii generale să fie studiate mai în detaliu în cadrul disciplinei Teoria relativităţii. Deşi fizica clasică foloseşte modele liniare, lumea fizică înconjurătoare este în mod preponderent neliniară. În acest sens am prezentat succint, în Capitolul 11, ideile fundamentale şi tehnicile de abordare modernă a evoluţiei unor sisteme mecanice descrise de dinamici neliniare, aşa cum apar ele în teoria haosului. Sunt trecute în revistă noţiuni în legătură cu sistemele disipative, atractori, analiza în spaţiul fazelor, bifurcaţii, coeficienţi Lyapunov, analiza fractală, etc. Aceste instrumente descriu comportarea haotică a sistemelor fizice guvernate de legi deterministe, pentru care ecuaţiile de mişcare şi condiţiile iniţiale permit, în principiu,

iv determinarea evoluţiei sistemului la orice moment de timp. Noţiunile sunt aici exemplificate folosind un model de oscilator neliniar. În funcţie de valoarea neliniarităţii sistemelor, dinamica acestora este foarte variată, ea apărând nu doar sub forma unor evoluţii simple, previzibile, ci – uneori – în forme deosebit de complicate, chiar haotice. Cu titlu de exemplu, extinderea analizei curgerii turbulente a unui fluid, care fusese parţial prezentată în volumul de Mecanica mediilor continui, este prezentată aici din punct de vedere al teoriei haosului. În finalul Capitolului 3 se prezintă câteva noţiuni esenţiale legate de apariţia haosului în sistemele hamiltoniene, caracterizate de sensibilitate ridicată la condiţiile iniţiale. În Anexa I se face o trecere in revistă a modurilor de reprezentare a vectorilor şi a operaţiilor cu aceştia. Operaţiile algebrice cu vectori sunt cunoscute din materia de liceu, însă elementele de analiză vectorială şi, în special, partea dedicată operatorilor vectoriali diferenţiali constituie un subiect ceva mai dificil pentru studenţi. Din experienţa noastră, aceştia întâmpină aici probleme nu numai din cauza dificultăţii subiectului în sine, ci mai ales deoarece la cursul de analiză matematică, introducerea operatorilor diferenţiali se face adesea în mod formal, fără un suport fizic intuitiv. Am afectat, de aceea, un spaţiu mai larg acestui subiect, comparativ cu cel dedicat algebrei vectoriale. În Anexa II sunt prezentate succint principalele tipuri de ecuaţii diferenţiale de ordinul I şi II, întâlnite în cuprinsul cărţii. In cele mai multe cazuri, consideraţiile privind integrarea acestor ecuaţii diferenţiale sunt însoţite de exemple ilustrative. Suntem recunoscători referenţilor ştiinţifici, Prof. dr. Ioan Mercheş, de la Facultatea de Fizică a Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi şi Prof. dr. Radu Chişleag, de la Departamentul de Fizică a Universităţii Politehnica Bucureşti, pentru discuţiile avute cu ocazia redactării manuscrisului şi pentru sugestiile făcute cu ocazia citirii acestuia. Ne exprimăm, de asemenea, gratitudinea tuturor celor care, prin observaţii şi sugestii, ne vor putea ajuta la îmbunătăţirea şi completarea acestui manual, într-o ediţie viitoare.

Iaşi, Bucuresti, decembrie 2003.

Cuprins

1 Cinematica punctului material 1.1 Obiectul cinematicii. Modelul de punct material . . 1.2 Traiectoria şi ecuaţiile cinematice . . . . . . . . . . 1.3 Vectorul deplasare, viteza şi acceleraţia . . . . . . . 1.3.1 Viteza medie şi viteza instantanee . . . . . 1.3.2 Acceleraţia medie şi acceleraţia instantanee 1.4 Coordonate carteziene . . . . . . . . . . . . . . . . 1.5 Coordonate polare plane . . . . . . . . . . . . . . . 1.5.1 Viteza unghiulară . . . . . . . . . . . . . . . 1.6 Coordonate naturale . . . . . . . . . . . . . . . . . 1.7 Coordonate cilindrice . . . . . . . . . . . . . . . . . 1.8 Coordonate sferice . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1.9 Probleme . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

1 1 2 4 4 7 9 12 15 16 17 19 24 27 27 27 28 31 32 34 36 37 38 40 41 41 42 42 45

2 Dinamica punctului material 2.1 Principiile dinamicii newtoniene . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2.1.1 Noţiuni introductive . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2.1.2 Enunţul principiilor dinamicii . . . . . . . . . . . . . . . . 2.2 Integrarea ecuaţiei diferenţiale a mişcării . . . . . . . . . . . . . . 2.2.1 Impulsul. Conservarea impulsului. . . . . . . . . . . . . . 2.2.2 Momentul unghiular. Conservarea momentului unghiular. 2.2.3 Lucrul mecanic şi puterea . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2.2.4 Energia cinetică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2.2.5 Energia potenţială. Forţe conservative . . . . . . . . . . . 2.2.6 Legea conservării energiei mecanice. Forţe conservative . . 2.3 Mişcarea punctului material sub acţiunea a diferite tipuri de forţe 2.3.1 Forţă constantă, F = F0 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2.3.2 Forţă dependentă de timp F = F (t) . . . . . . . . . . . . 2.3.3 Forţă dependentă de viteză F = F (v ) . . . . . . . . . . . 2.3.4 Forţă dependentă de poziţie . . . . . . . . . . . . . . . . . v

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .5 Problema celor două corpuri . . . .2 Impulsul unui sistem continuu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .4 Legile lui Kepler şi atracţia universală 3. . . . .1 Un exemplu de ciocnire elastică intermediată de câmp: împrăştierea Rutherford . . . 5. . . . . . . . . . . . .6. . . . . . . . . . . . . . 4. . . . . . . . . . . . . . . 3. . . . . . . . . . . . . . . . 4. . . . . . .6 Ciocniri. . . . . .1 Impulsul forţei şi variaţia impulsului în decursul ciocnirii . . . . 6 Solidul rigid 6. . . . . . .3 Câmpul gravitaţional şi potenţialul gravitaţional creat de o distribuţie continuă de masă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 123 . . . . . . 4. . . . . . . . . . . . . . . . . .1 Masa unui sistem continuu . . . . . . . . . . . . . . . .2 Mişcarea de translaţie a solidului rigid . . . . . 127 . . . . . . . . . . . . . . .3. . . . . . . . .3 Ciocniri oblice (bi-dimensionale) . . . .5 Forţe cu expresii complicate. . . . . . . 3. 4. . . . . . . . . . . . 4. . . . . . . . . . . . . . . . . . 5. . . . . . . . . . . . . . .1 Câmpul şi potenţialul gravitaţional pe axa unui inel .8 Probleme . . . . . .5 Legea conservării momentului unghiular . . . . . . . . . . . . . . . Definiţii şi clasificări . .3 Rotaţia rigidului în jurul unei axe fixe . 125 .vi CUPRINS 2. . . . . . . . . . . 49 Probleme . . . . . . . . . . . . . . . . . . .2 Ecuaţia lui Binet . . . . . . . . .7 Analiza proceselor de ciocnire în sistemul centrului de masă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .6 Probleme . . . . . . 3. . . . . . Legi de conservare . . . . . . . . . . . . . . . 3. . . . . . . . . . . .2 Calculul câmpului şi al potenţialului gravitaţional create de o distribuţie sferică de masă . . . . . . . . . 5. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .3. . . . . . . .1 Conservarea momentului unghiular . . . . . . . . . . .4 Legea conservării energiei . . . . . . . . . . . . . 121 .7 Probleme . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4. 4. . . . . . . . . . . . 4. . . . . . . . . . Integrare numerică . . 6. . . . . . . 5. 121 . . . . . . . 5 Modelul de mediu continuu 5. . . . . . . . . . . . . . . . . 53 54 55 56 60 62 66 68 71 71 73 74 75 76 78 79 82 86 90 93 97 99 101 101 102 102 104 112 116 118 2. . . . . . . . . . . . . . . . . .7. . . .3 Legea conservării impulsului . . . . . . . . . 3. . . . . . . . . . . . 6. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .4 Legea (teorema) lui Gauss . . . . . . . . . . . . . . . . . . .1 Mărimi caracteristice sistemelor de particule . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .6. . . . . . . 50 . . .3. . .5 Momentul cinetic al unei distribuţii sferice de masă . . .6. . . . . . . . . . . . 4 Dinamica sistemelor discrete de particule 4. . . . . . . . . . . 6. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .1 Modelul de solid rigid . . . . . . . . . 5. . . . . . . . . . . 4. . . . . . . . . . .4 Câteva exemple de calcul al momentelor de inerţie . . . . . . . . 4. . . . . . . 4. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .4 3 Forţe de tip central 3. . . . . . . . . .6 Problema celor trei corpuri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5. . . . . . . .3 Forţe de tipul 1/r 2 . . . . . . . . . . . . . . . . . .2 Centrul de masă. . . . . . . . . . . .2 Ciocniri uni-dimensionale . . . . . . . . . 5. .

. 182 8. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . viteze generalizate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .5 Formarea vârtejurilor. . . . . 6. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .1. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .5 Rotatorul liniar .3. . . . . . . . .1. . . . . . . . . . . . . . .3 Legea lui Arhimede . .CUPRINS 6. 175 8.2 Teorema axelor perpendiculare . . . 6. . . . .6 Rotaţia rigidului în jurul unui punct fix . . .3 Fluide vâscoase . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .4 Probleme . . . . . . . . . . . . . . . . . . .1. . . 167 8. . . . . . . . . . . . . . Legea lui Stokes . . . . . . . . . . . . . . . 7. . . . . . . .2. . . . . . . . . . . . . . . . .1. . . . . . 6. . . . . . .1 Teorema axelor paralele . . . 172 8. . . . . . 188 8. 192 9 Elemente de mecanică analitică 9. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .3 Forţe generalizate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .4 Efectul Magnus . . . . . . . . . . 176 8. . .1. . . . . . . . . . . . . . .1 Derivata substanţială a unei mărimi fizice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .1. . . . . . . . . . .2 Deformaţia de alungire/compresiune 7. . . . . . . 7 Solidul deformabil 7. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .9 Stabilitatea rotaţiei solidului rigid . . . . . .8 Ecuaţiile lui Euler . . . . . Curgerea turbulentă . . . . . . . . . . . . . . . . . . 189 8. . . . . . . . . . . . . . . . 9. . . . . . .3. . . . . . . . . . . . . . . 9. . vii 128 130 136 139 142 144 145 146 151 155 155 155 158 159 161 162 8 Fluide 165 8.4 Spaţiul configuraţiilor . . . . . . . . . . . . . . 7. . . . 6. . . . . . . . . . 186 8. . .1 Statica fluidelor. . . . . . . . . . . . . .4 Deformaţia de torsiune (răsucire) . . . . . . . .3 Deformaţia de forfecare . . 180 8.2. . 195 196 196 198 199 200 . . .1. . . . . . . . . .2 Curgerea fluidelor vâscoase prin conducte cilindrice. . . . . . . . . . . 6. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 172 8. .2. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Mişcarea giroscopului în câmp 6. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 190 8. 6. . . . 185 8. .2 Dinamica fluidelor . . . . . . .1 Presiunea hidrostatică . . . . . . . . . . . . . .1 Mărimi caracteristice . . . . . . . . . . . . . . . .2 Formula barometrică . . . .3. . . . . . . 173 8. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .4 Ecuaţia (legea) lui Bernoulli . . . . . .10 Giroscopul. . . . . . . . . . . .5 Deformaţia de încovoiere (flexiune) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 170 8. . . . . . . . . . . 174 8. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 185 8. . Ecuaţia lui PoisseuilleHagen . . . . . . . . . .2 Ecuaţia de curgere a unui fluid . . . .2. . .7 Elipsoidul de inerţie . . . . . . . . .3. . . . . .3. . .1 Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Ecuaţia fundamentală a hidrostaticii . . . . . . . . . .1 Legături . . . . . . . . . . . . . . 6. . . .3 Forţe de frecare vâscoasă la interfaţa solid-lichid. . . . . . . . . . . . . . . .6 Probleme . . . . . . . . . . . . . . . . . . .11 Probleme . . . . . .2 Coordonate generalizate şi 9. . . 7. . . . . . .5 Aplicaţiile legii lui Bernoulli . . . . . . . . . . . . . .1 Introducere . . . . . . . . . . . gravitaţional .3 Ecuaţia de continuitate . . . . .4. . . . . . . . .2. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .4. . . . . . . . . . 9. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . .1 Transformările lui Galilei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .2 Cuadrivectorul interval . . . . . . . . .6. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .4 Consecinţe ale transformărilor Lorentz . . . . . . . . . 10. .3 Conservarea momentului cinetic . . .5. . . . .5 Transformarea masei în teoria relativităţii . . . . . . . . . . . 237 . . . . . . . 10. . . . . . . . . . . . . 9. . . . . . . . . . . . .7. .1. . . . . . .7. . . . . . . . . . . 246 . . . . . . . . . . . . . . . . . .4. . . . . . . . Teoria Hamilton-Jacobi . . . . 10. . . . . . . 245 . . . . . . . . . .1 Relaţia lui Einstein . . . . . . .7. . . . .3 Dependenţa masei de viteză . . . . . . . . . . . . . .5. . . . . . . . . . . . . . . . . 10. . . . . . 240 .4 Spaţiul fazelor . 10. multiplicatorilor Lagrange . . . . .7 Universul Minkowski . . . . . . . . . . . . 10. . . . . . . 232 . . . . . .3 9. 9.4. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .4 9. . . . . .5 Forţa în teoria relativităţii . . . 234 . 240 . . . . . . . . . . . . . . . . 224 . . . . . . . . . . . . . . .3 Cazul legăturilor neolonome. . . . . .8 Probleme . . . . . . . . . . . 235 . . . . 10. . . .1 Conservarea energiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .6 Parantezele lui Poisson . . . 10. 9. . . . .4 Cuadrivectorul acceleraţie . . . . . 228 . . . . . .7. . . .2 Ecuaţia Hamilton-Jacobi . . . . . . CUPRINS . . . . . . . . . .2 Conservarea impulsului total . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .7. . . . . . . 10. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .6. . . . .3. . . . . . . . .6 Energia în mecanica relativistă . . . . . . . . . . . . .7. . . . . . . . . . . . . 247 .5 9. . . . . . 9. . . . . .4. . . . . . . . . . . .1 Dilatarea duratelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 230 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .3. .6 10 Noţiuni de relativitate restrânsă 10. 10. . . .2. . . .5 Teorema lui Liouville . . . . . . . 10. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .3 Transformările Lorentz . . . . . . . . . . . . . .5 Cuadrivectorul impuls-energie . . . . . 9. . .viii 9. . . . . . . . . . . . . .4. . . . . . . . . . . . . . .3. . . . . . . . . . 10. . . .2 Ecuaţiile lui Lagrange . . . 247 . . . . .2 Ecuaţiile canonice . . . . Teoreme de conservare în mecanica analitică 9. . . . . . . . .4 Transformarea vitezelor în teoria relativităţii 10. . .1 Cuadrivectori de poziţie . . 248 . . . . . .2. . . 10. . . . . . . . .3. . . . . . .1 Transformările canonice . . . . . . Probleme . . . . . . . . . . . 9. . . .1 Relativitatea în mecanica clasică . . . . . 9. . .6 Cuadrivectorul forţă . . 244 . . . .3 Semnificaţia funcţiei Hamilton . . . . 227 . . . 10.4. . . . . . . . . . . . . . . . . .2 Legătura dintre energie şi impuls . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .1 Principiul lui Hamilton . . . 230 . . . . . . 10. . . . . . . .putere . . . 237 . . . . . . . . . . .2 Contracţia lungimilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 248 . . . . . . 223 . . . .2. . . .5. . . . . . . .2 Principiile relativităţii restrânse . . . . . . . . . . . . . .1 Principiul lucrului mecanic virtual .4. . . . . . . . 233 . 9.3 Cuadrivectorul viteză .3. . . . . . . 10. . . . . . 9. . . . 9. Metoda Formalismul lui Hamilton . . . . . . . . . . . . . 9. . . . . . . . . . .3. . . 10. . . . . . 9. . . . . . . 236 . . 201 201 202 204 205 205 207 210 210 211 213 214 214 216 217 217 218 219 220 9. . . . . .2 Formalismul lui Lagrange . . . . . . . . 10. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 223 . 10. . 9. . . . . . .4. . . . . . . . . . . . . . .

5 Reprezentări (secţiuni) Poincaré . . . . .10. A. . A. . . . . . . .1. . . . .2 Integrarea vectorilor . 11. . . . . . . . . . . . . . . . . . Dimensiune fractală şi dimensiune topologică 11. .9. . . . . . . . . . . . . .3 Operatori vectoriali diferenţiali A. A. . 11. . . . .8 Fractali. . . . . . . . . . . . . . . Auto-asemănare. . . . . . . . . . .7 Exponenţi Lyapunov . . . . . . . . . . . . . . . A. .2. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . A Vectori A. . . . . . . . . . . . . . . A. . . . . .2 Reprezentarea analitică . . . . . . . . . . . . .3 Ecuaţia de tip Bernoulli . . . . . . . . . . . .3 Reprezentarea matriceală .1 Adunarea şi scăderea vectorilor A. . . . . . . . . . . . . . .4 Probleme . . . . . . . . . . . . . .10Haos în sisteme hamiltoniene . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . B. . . . . . . . . . . . . . . . .3. . . . . . . . . . . . .1 Sisteme integrabile . . . . . 11. . . . . . . . . . . . . 11. . . . . . . . . . . . . . . . . 11. . . . . . . . . . . . . . . .2 Haos în cazul curgerii turbulente . . . . . . . . . . . . . . .2 Înmulţirea vectorilor . 11. . . . . .3. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .CUPRINS 11 Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic 11. . . . . . . . . . . . . . . . .1. . 11. . . . .1 Ecuaţii diferenţiale de ordinul I cu variabile separabile . . ix 251 251 253 254 256 258 263 265 269 274 275 277 277 280 282 286 290 291 295 297 297 298 298 299 299 299 301 306 306 307 307 317 321 322 323 325 326 327 329 333 . . . .10. . . . . . . . . . . . . . B. . . . . . . .10. . . . . . .9 Sistem cu dinamică haotică . . . . . . B. . . . . 11. . . B.1. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11. . . . . .3 Exemplu: Hamiltonianul Henon-Heiles . 11. . .2 Sisteme nonintegrabile . . . . . . . . . . . . . . . . .6 Bifurcaţii . . . . . . B Noţiuni introductive despre ecuaţii diferenţiale ordinare B.3 Echilibru şi stabilitate . .1 Reprezentarea unui vector . . .11Probleme . . . . .1 Sisteme disipative şi atractori . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11. . .9. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . A. . . . . . . . . . . . A. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .1 Oscilatorul van der Pol în regim forţat . . . . . . . . . . . . .2. . . A. . . . . . . . . . . .1 Analiza liniară de stabilitate a sistemelor bidimensionale .3 Elemente de analiză vectorială . . .1 Derivarea vectorilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11. . . . . . . . . . . . . .1 Neliniaritate şi sensibilitate la condiţiile iniţiale . . . . . 11. . . . . . . . . . . . . . . . . . .5 Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul II cu coeficienţi constanţi C Constante fizice şi unităţi de măsură Bibliografie . . . .3. . . . . . . . . . . . . . .4 Cicluri limită . . . . . . 11. . . . . . . . . . . .2 Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul I . . . . . . . . .1 Reprezentarea geometrică . . . . . . . . . . . . . . . .2. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .4 Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul II . .2 Operaţii algebrice cu vectori . 11. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . A. . . . . . . . . . . . 11. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .2 Sisteme dinamice . . . . . . . . . . .3. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

.

atât pe considerente didactice1 . În practică. ci în întreg procesul cunoaşterii lumii înconjurătoare. ne apropiem mai mult de realitate. de regulă.Capitolul 1 Cinematica punctului material 1. ne-esenţiale pentru problema studiată. fără a lua în considerare cauzele care o determină. inclusiv în şcoală. într-un anumit context. Descrierea matematică asociată unui model fizic simplu este. se pot ignora anumite amănunte. doar pur descriptiv. de asemenea. fie nerelevantă. Pe măsura luării în considerare a aspectelor considerate iniţial ne-esenţiale. Cum lumea reală este întotdeauna mult mai complicată decât modelele cu care se operează în fizică. aşadar. trebuie să fim conştienţi că şi rezultatele obţinute sunt. Dinamica – partea mecanicii în care sunt luate în considerare efectele unor factori-cauză şi anume forţele cu care corpurile exterioare sau interioare acţionează asupra sistemului studiat. în sensul că nu există materie în repaus absolut. iar capitolul corespunzător din mecanică poartă numele de Cinematică. după cum nu poate fi concepută mişcare fără suportul material. cu atât ne îndepărtăm mai mult de realitate. Modificarea stării de mişcare a unui sistem fizic este.1 Obiectul cinematicii. incomplete. Modelele fizice şi modelarea sunt instrumente esenţiale. pentru început. simplă. Modificarea stării de mişcare poate fi studiată. sau ca rezultat al interacţiunilor unor părţi din interiorul sistemului. el este ales în primă instanţă. cu preţul utilizării unui instrument matematic mai sofisticat şi mai dificil. pornind de la simplu. Modelul de punct material Mişcarea este o proprietate intrinsecă a materiei. Recurgerea la modele simple este necesară în faza incipientă a cunoaşterii naturii. În condiţiile în care este necesară o abordare a unei teme de studiat. într-un anume sens. Cinematica precede. Din păcate. cu cât recurgem la modele tot mai simple. Descrierea completă a mişcării unui sistem fizic real este adesea o problemă fie prea complexă. O reprezentare simplificată a unui sistem sau a unui proces fizic se numeşte model fizic. studiată ca o consecinţă a acţiunii corpurilor înconjurătoare. spre complex – şi complet! 1 1 . Deoarece un astfel de demers este mai simplu. nu numai în fizică. cât şi în ideea introducerii unor noţiuni şi mărimi fizice strict necesare ulterior în studiul mecanicii. O astfel de abordare geometrică a mişcării este cunoscută drept abordarea cinematică.

Utilizarea reprezentării vectoriale are avantajul că expresiile mărimilor cinematice nu depind de tipul de coordonate ales. A susţinut ipoteza heliocentrică a lui Copernicus. în mod univoc. pentru a fi tratat ca punct material. ale căderii libere a corpurilor. considerat fix în contextul problemei de studiat. este considerat primul om de ştiinţă al epocii moderne. în procesul cunoaşterii. 1. notată cu P în Fig. DisUneori. În măsura în care un astfel de punct material este în mişcare. Cel mai simplu model din mecanică este cel al punctului material . modelul de fluid sau cel de solid rigid. publicată la Florenţa în 1632 şi dedicată analizei critice a sistemului geocentric al lui Ptolemeu şi. poziţia unui punct din spaţiu. Abordarea care pleacă de la modelul de punct material este utilă în paşii ulteriori. diferite modele de unde etc. când se trece la studiul mecanicii corpurilor de dimensiuni ce nu mai pot fi reduse la un punct. el se denumeşte şi mobil . în care se consideră a fi concentrată întreaga sa masă. Galileo Galilei (1564-1642). Rezultatele găsite în mecanica punctului material se extrapolează pentru sistemele de puncte.2 Traiectoria şi ecuaţiile cinematice Pentru a studia modul în care se modifică în timp poziţia unui punct material în raport cu un altul. Exemplele cele mai cunoscute sunt modelul atomului şi/sau al nucleului. fizician italian.2 Capitolul 1. un punct material se denumeşte şi particulă. balanţa hidrostatică). cât şi unor corpuri de dimensiuni nanoscopice (atomi. de dimensiuni mult mai mici decât distanţele parcurse.1. etc. iar vârful – în punctul material studiat. notat cel mai adesea cu r . este nevoie de a defini un sistem de referinţă (denumit adesea şi reper). denumită adesea şi metrica galileeană. el poate fi gândit ca o "colecţie" (un sistem) de puncte materiale. Mecanica newtoniană foloseşte metrica euclidiană. este determinată de un triplet de numere. precum şi unele dispozitive tehnice (luneta astronomică. electroni. de asemenea. 1642 2 3 . adică punct material în mişcare. Printr-o coincidenţă. nuclee. atât pentru studierea mişcării unor corpuri de dimensiuni şi mase gigantice (cum ar fi corpurile din interiorul sistemului solar). cu precauţiile necesare unei astfel de operaţii. într-o succesiune cuprinzând mai multe etape. poziţia mobilului. care reprezintă distanţe şi/sau unghiuri. Poziţia în raport cu reperul a punctului material a cărui mişcare o studiem este precizată prin aşa-numitul vector de poziţie. El poate fi folosit ori de câte ori se studiază mişcarea de translaţie a unui obiect sau sistem de obiecte. Vom începe prin a defini aceste mărimi. în memoria lui Galileo Galilei3 . Proiecţiile lui r pe axele sistemului de referinţă utilizat (notat prescurtat cu SR) determină. Principalele sale contribuţii în fizică sunt legate de descoperirea legilor mişcării pendulului. heliocentric al lui Copernicus. Cinematica punctului material În fizică sunt cunoscute multe exemple de modele care au evoluat. Dacă un corp este prea mare pentru a mai putea fi considerat particulă. Cartea sa cea mai importantă este Dialoguri despre principalele două sisteme ale lumii. respectiv. are originea în originea reperului. Acesta. Se înţelege că un corp nu trebuie să fie neapărat ”mic” în accepţiunea proprie a cuvântului. Într-un spaţiu tridimensional. Mărimile fizice cele mai importante în cinematică sunt viteza şi acceleraţia. urmând a le găsi expresiile în raport cu diferite sisteme de coordonate.1. numite coordonate . Un corp este astfel asimilat unui punct material2 . Modelul punctului material se aplică cu acelaşi succes. un nou model de pompa hidraulică.). Distanţa dintre două puncte din spaţiu se numeşte metrică.

exprimată într-un sistem de coordonate carteziene4 . la un moment dat. y1 . z = z (t).1. specifică sistemelor microscopice. La momentul t punctul mobil se află în P. se consideră ca poziţia unei micro-particule (şi deci şi traiectoria acesteia) nu pot fi determinate cu orice precizie. care. iar traiectoria ei se specifică print-un nor de probabilitate.4). în cazul unui sistem de coordonate cartezian tridimensional: x = x(t). z2 ). Să descriem. iar mulţimea poziţiilor succesive ocupate de acesta în decursul mişcării este continuă.firenze.1. adică locul geometric al poziţiilor succesive ocupate de mobil în decursul mişcării. cu ajutorul unui vector de poziţie. . Informaţii suplimentare despre viaţa şi opera lui Galilei pot fi găsite şi la adresa de web: http://galileo. pot fi folosite şi repere de tip sferic sau cilindric.3) (1. Particula însăşi este "de-localizată".5) se numesc ecuaţii parametrice ale mişcării (parametrul este timpul t).2) care este echivalentă cu trei ecuaţii scalare. y = y (t). de aceea se vorbeşte doar de o anumită probabilitate ca particula să se găsească. tanţa dintre două puncte P1 (x1 . Legea de mişcare a mobilului este exprimată generic prin ecuaţia vectorială: r = r(t). este dată de relaţia: d = [(x2 − x1 )2 + (y2 − y1 )2 + (z2 − z1 )2 ]1/2 (1.2. notat r (Fig. descris de vectorul de poziţie r . în anumite cazuri se numeşte şi orbital.1) Traiectoria unui corp este curba descrisă de acesta în decursul mişcării. z1 ) şi P2 (x2 . se obţine ecuaţia traiectoriei.1).4) (1.3). (1. În mecanica clasică se consideră că traiectoria corpului este bine determinată5 . De exemplu. (1. Prin eliminarea timpului din ecuaţiile parametrice sus-menţionate.1: Reprezentarea traiectoriei unui punct material. într-o anumită zonă din spaţiu. în funcţie de simetria problemei de studiat.5) Ecuaţiile (1. ce descriu variaţiile în timp ale coordonatelor mobilului. 5 În mecanica cuantică. y2 .imss.it/museo/b/egalilg. (1. (1. poziţia unui punct material care se deplasează pe o curbă oarecare. aşadar. este anul morţii lui Galilei şi naşterii lui Newton.html 4 Aşa cum vom vedea în continuare. Traiectoria şi ecuaţiile cinematice 3 z Figura 1.

După cum rezultă din Fig. descris de vectorul de poziţie r2 .3). ∆t. ∆r . ∆r . ∆t (1. notat cu ∆r .3 Vectorul deplasare. Aşa cum vom vedea imediat. lungimea traiectoriei ∆s parcursă de mobil într-un interval de timp finit.3. Întrucât măsurarea distanţelor de-a lungul traiectoriei este mai puţin convenabilă.3. viteza şi acceleraţia Să considerăm că. un mobil se află la momentul t1 într-un punct P1 .1. Distanţa dintre punctele P1 şi P2 între care s-a deplasat mobilul poate fi interpretată ca fiind modulul unui vector. că viteza instantanee (sau momentană) este chiar derivata vec- . se poate defini viteza instantanee a mobilului: v = lim ∆r r (t + ∆t) − r (t) = lim . în intervalul t2 − t1 . În aceste circumstanţe. diferă semnificativ de mărimea vectorului deplasare. atunci.7) unde s este coordonata curbilinie. măsurată de-a lungul traiectoriei.1. Dacă considerăm t1 = t şi t2 = t + ∆t.2. situaţie reprezentată în Fig.2: Vectorul deplasare. ∆r ar fi o mărime mult mai convenabil de folosit pentru calcularea vitezei punctului material. egal cu distanţa curbilinie ∆s. (1.8) ∆t→0 Constatăm. reprezintă diferenţa vectorilor de poziţie ai punctelor P1 şi P2 : ∆r = r2 − r1 1. vectorul deplasare ∆r devine. în decursul mişcării sale. ∆t ∆t→0 ∆t (1. Cinematica punctului material Figura 1.1.6) 1. denumit vector deplasare : ∆r = r2 − r1 . la limită. În plus. ∆r devine tangent la curba-traiectorie (Fig.1 Viteza medie şi viteza instantanee Se defineşte viteza medie pe o porţiune ∆s de traiectorie ca fiind raportul: vm = ∆s .4 Capitolul 1. se preferă exprimarea vitezei mobilului în funcţie de coordonate sau de vectorii de poziţie ale acestuia. descris de vectorul de poziţie r1 şi că la momentul t2 el a ajuns în punctul P2 . în condiţiile în care ∆t → 0. pe de altă parte.

suma din relaţia anterioară devine o integrală: n È vm = lim ∆ti →0 i=1 n È vi ∆ti = ∆ ti 1 ∆t t+∆t vdt. viteza instantanee (momentană) . punctul P2 se apropie din ce în ce mai mult de P1 . Vectorul deplasare... încât pe durata fiecărui subinterval viteza instantanee să rămână practic constantă6 . .. ca urmare. viteza şi acceleraţia 5 Figura 1.. ∆t2 . ∆tn atât de mici. Pe de altă parte.n 6 .9) Ca urmare. ∆t1 + ∆t2 + . i = 1.1. + vn ∆tn 1 n = vi ∆ti . pentru a calcula viteza medie a mobilului într-un interval de timp ∆t. + ∆tn ∆t i=1 (1..3.. iar vectorul deplasare tinde să ajungă pe direcţia tangentei la traiectorie. în timp ce vectorul viteză medie are direcţia secantei.11) i=1 Prin urmare. mărimea sa este dată de derivata în raport cu timpul a vectorului său de poziţie. dt (1. viteza instantanee poate să varieze prin salt doar la trecerea între intervalele ∆ti şi ∆ti+1 . Vectorul viteză instantanee este tangent la traiectorie. t (1.. Viteza medie se defineşte ca: vm = v1 ∆t1 + v2 ∆t2 + . vitezele medii pe fiecare interval de timp ∆ti se apropie de valorile instantanee şi.3: Pe măsură ce scade intervalul ∆t.10) Dacă aceste intervale de timp devin din ce în ce mai mici.. acesta se împarte în n subintervale ∆t1 . torului de poziţie în raport cu timpul: v= dr ˙ = r.. adică viteza mobilului într-un punct este un vector tangent la traiectorie.

(1. spaţiul parcurs de mobil într-un interval oarecare de timp reprezintă. delimitată de dreptele t = const.4: Pe durata fiecărui subinterval ∆ti . şi t + ∆t = const. date de (1.13) unde s0 este coordonata curbilinie iniţială a corpului. Cinematica punctului material A B D C Figura 1.5: Spaţiul total parcurs de mobil în intervalul de timp specificat reprezintă suma ariilor dreptunghiurilor elementare. Considerând momentul iniţial t = 0. spaţiul parcurs devine: t s(t) = s0 + 0 v (t)dt. Distanţa parcursă în subintervalul i este ∆s=vi ∆ti A (ABCD) B D C Figura 1. aria de sub curba vitezei.12) Ca urmare. . rezultă: t+∆t ∆s = vm ∆t = t v dt = aria(ABCD). din punct de vedere geometric.6 Capitolul 1.11). (1. Având în vedere cele două definiţii ale vitezei medii.10) şi (1. viteza rămâne practic constantă. vi .

dt dt dt lim (1. [∆t] = 1m · s−1 . Pentru precizarea ratei de variaţie în timp a vitezei instantanee se introduce noţiunea de acceleraţia instantanee . de exemplu. (1.17) Mărimea acceleraţiei medii a unui mobil care se deplasează între două puncte. ∆t (1.3.6: Determinarea variaţiei vitezei ∆v = v (t + dt) − v (t) în intervalul de timp dt.1.1. viteza şi acceleraţia 7 Figura 1. Vectorul deplasare. Dimensiunea şi unitatea de măsură a vitezei sunt. respectiv: [v ] = v [∆s] = LT −1 . P1 şi P2 (Fig.16) SI 1. În termeni vectoriali. Acceleraţia medie este definită prin relaţia: am = ∆v .3. definită prin relaţia: a = ∆v dv = ∆t→0 ∆t dt d dr d2 r = = 2. denumită acceleraţie .15) (1. se poate defini o acceleraţie medie şi o acceleraţie instantanee.19) .14) unde r0 reprezintă vectorul de poziţie la momentul iniţial. Ca şi în cazul vitezei. se defineşte o nouă mărime fizică.6) depinde de variaţia netă a vitezei în intervalul considerat. (1.18) (1.2 Acceleraţia medie şi acceleraţia instantanee Pentru a caracteriza variaţia în timp a vectorului viteză. se poate scrie pentru vectorul de poziţie la momentul t: t r (t) = r0 + 0 v (t)dt.

Sumând acum ariile tuturor dreptunghiurilor elementare.20) Se poate introduce.5). adică aria unui dreptunghi. . Cinematica punctului material A B D C Figura 1. (1.1. împărţim intervalul de timp în subintervale pe care acceleraţia îşi păstrează valoarea constantă. o interpretare grafică. Ea reprezintă derivata de ordinul întâi a vitezei în raport cu timpul. se obţine aria de sub curba vitezei (analog cu situaţia prezentată în Fig. a A v B D C (ABCD) Figura 1. r (t) în raport cu acelaşi parametru. ca şi în cazul vitezei. derivata de ordinul doi a vectorului de poziţie.8: Sumarea după toate dreptunghiurile elementare determină aria de sub curba acceleraţiei Acceleraţia este un vector care are orientarea lui ∆v .7: Variaţia vitezei în subintervalul i este ∆vi = ai ∆ti . prin urmare. Aria fiecărui dreptunghi cu înălţimea a şi lăţimea ∆ti reprezintă chiar variaţia de viteză mobilului în acest interval de timp. Pentru a determina variaţia de viteză a mobilului. se poate exprima acceleraţia medie şi sub forma: ai ∆ti ∆v 1 i=1 am = = lim È = n ∆ti →0 ∆t ∆t ∆ ti i=1 n È t+∆t adt. în condiţiile în care acceleraţia nu este constantă. t (1. Având în vedere definiţiile acceleraţiei medii şi ale acceleraţiei instantanee.17) şi (1.20).8 Capitolul 1.

y. În Fig.st-and. orientat în sensul creşterii lui x.1. Vom atribui apoi fiecăreia din axele triedrului Oxyz câte un vector-unitate. e ˆy şi e ˆz . reciproc perpendiculare.4. z ˆ)8 . variaţia de viteză are semnificaţia ariei de sub curba a = a(t).24) Dimensiunea şi unitatea de măsură pentru acceleraţie sunt. respectiv. în cazul general: t v (t) = v0 + 0 a(t)dt. z = z1 . Fiecare dintre acestea sunt paralele cu planele triedrului drept Oxyz . este descris prin coordonatele sale x. Considerând momentul iniţial t = 0. Discurs asupra metodei (1637) şi Meditaţii (1641).1. matematician. fizician şi filosof francez.unidimensională. introducând principiile cunoaşterii raţionale. punctul P se găseşte la intersecţia a trei plane imaginare. (1. a marcat ruperea de scolastici. Aceşti vectori-unitate. y ˆ. sau e Uneori ei se notează cu ˆ i.14): 2 s(t) = s0 + v0 t + 1 2 at .9). în care acceleraţia este constantă. respectiv: [a] = a [∆v ] = LT −2 . obţinute prin proiecţia lui P pe cele trei plane reciproc perpendiculare: r = r(x.22) devine: v (t) = v0 + at.ac. iar (1. z ). Dintre contibuţiile sale cel mai importante în domeniul cunoaşterii.9. [∆t] = 1m · s−2 .uk/ history/Mathematicians/Descartes. Coordonate carteziene 9 t+∆t ∆v = t adt = aria(ABCD). ˆ j şi k ˆx . Este autorul celebrei aserţiuni Cogito.1. y . Descartes poate fi găsită la adresa de web: http://www-gap. iar mişcarea . relaţia (1. În două din cele mai importante cărţi ale sale. ergo sum (Cuget.4 Coordonate carteziene În sistemul de coordonate carteziene . (1. se numesc versori (Fig. vectorul de poziţie al unui . (1. la un moment final oarecare. y.25) (1. O scurtă biografie a lui R.27) Denumirea de coordonate carteziene vine de la numele lui René Descartes7 . pot fi amintite introducerea sistemului de coordonate carteziene şi a geometriei analitice.22) unde v0 reprezintă viteza iniţială a corpului.26) SI 1. şi. a încercat să extindă metodele cunoaşterii matematice în toate domeniile cunoaşterii. y = y1 . (1. (1. pe care noi îi vom nota cu (ˆ x. deci exist).21) Ca urmare. 8 ˆ. z . P . cunoscut şi sub numele său latinizat – Cartesius. 7 René Descartes (1595-1650). z . relaţia de mai sus se poate scrie.23) (1.html. în intervalul de timp finit considerat.dcs. Ca filosof. În cazul particular. x = x1 .

se obţine expresia vitezei: v= dr dx dy dz = x ˆ+ y ˆ+ z ˆ=x ˙x ˆ+y ˙y ˆ+z ˙z ˆ = vx x ˆ + vy y ˆ + vz z ˆ.28) Figura 1. efectuate pe direcţiile x. (1. Conform (Fig. Baza sistemului respectă regula burghiului drept.30) Această expresie se poate găsi pe cale geometrică. ∆ry . vectorul de poziţie se poate exprima prin relaţia: r = xx ˆ + yy ˆ + zz ˆ. De exemplu. (1.32) Făcând raportul dintre elementul de deplasare infinitezimală şi intervalul de timp corespunzător acesteia. y ˆ.9: Sistemul de coordonate cartezian (Oxyz ) şi versorii (ˆ x. ei formează baza sistemului.10 Capitolul 1. (1. z ˆ) Vom găsi expresiile vitezei şi acceleraţiei. considerând că orice deplasare reală reprezintă suma a trei deplasări succesive independente. în decursul cărora se modifică doar una din coordonate. pornind de la expresia unei deplasări elementare. ∆t → 0. expresia devine: dr = dx · x ˆ + dy · y ˆ + dz · z ˆ. ∆rz reprezintă deplasări "virtuale". adică: x ˆ×y ˆ=z ˆ.33) . (1. Trecând la limita timpilor de observaţie foarte mici. ∆r : ∆r = r2 − r1 = (x2 − x1 ) x ˆ + (y2 − y1 ) y ˆ + (z2 − z1 ) z ˆ = ∆x · x ˆ + ∆y · y ˆ + ∆z · z ˆ. Cinematica punctului material Deoarece orice vector poate fi exprimat ca o combinaţie liniară de aceşti trei versori. şi z .1. y. se observă că: ∆r = ∆rx + ∆ry + ∆rz .29) (1.10). dt dt dt dt (1.31) unde ∆rx .

ne vom referi la coordonatele legate de mobilul în mişcare. ca urmare.38) Folosirea coordonatelor carteziene este preferată din motive de simplitate matematică. derivatele lor în raport cu timpul sunt nule. versorii x ˆ. iar un element de suprafaţă în coordonate carteziene va avea expresia: dAz = dx · dy . (1. Aceasta se datorează şi faptului că. fiind mereu orientaţi de-a lungul axelor triedrului drept. Coordonate carteziene 11 Figura 1. (1.34) În mod similar se pocedează pentru acceleraţie: a = dv dvx dvy dvz = x ˆ+ y ˆ+ z ˆ=v ˙xx ˆ+v ˙y y ˆ+v ˙zz ˆ dt dt dt dt = x ¨x ˆ+y ¨y ˆ+z ¨z ˆ = ax x ˆ + ay y ˆ + az z ˆ. dAy = dz · dx.39) (1. vx y z (1. putem recurge şi la alte tipuri de sisteme de coordonate.35) (1.10: Descompunerea vectorului deplasare ∆r = r2 − r1 după cele trei direcţii independente Mărimea vectorului viteză este: v= 2 + v2 + v2 .10): ∆V = dx · dy · dz.37) Un volum elementar dV în coordonate carteziene poate fi scris ca un produs de trei deplasări infinitezimale reciproc perpendiculare (Fig. Dintre acestea.1. În funcţie de simetria mişcării şi de datele concrete ale problemei de studiat. . y ˆ şi z ˆ rămân constanţi în orientare şi. dAx = dy · dz . în cele ce urmează.1.4. (1.36) Mărimea vectorului acceleraţie este: a= 2 2 a2 x + ay + az .

Vectorul deplasare corespunzător intervalului de timp dt este notat − − → − − → în cu dr = OP2 − OP1 . drϕ şi drρ . măsurat în raport cu o axă de referinţă arbitrar aleasă (în cazul nostru Ox . Ca urmare.Fig. Să considerăm. pe rând.40) Figura 1.12 Capitolul 1. în cele ce urmează.12: Vectorului deplasare infinitezimală dr se obţine. în decursul cărora variază.1. o deplasare infinitezimală a mobilului din punctul P1 in punctul P2 (Fig. infinitezimală poate fi scris sub forma: dr = drϕ + drρ . Cinematica punctului material Figura 1. ca o sumă de deplasări infinitezimale. notată ρ şi unghiul ϕ. Versorii sistemului de coordonate polare plane sunt e ˆρ şi e ˆϕ .11). Legătura dintre coordonatele polare plane şi cele carteziene se exprimă sub forma: x = ρ cos ϕ.11: Sistemul de coordonate polare plane 1. Această deplasare infinitezimală reală dr poate fi considerată ca o rezultanta unei succesiuni de deplasări virtuale după două direcţii perpendiculare.41) . în care variază mai întâi ϕ.12). apoi ρ. y = ρ sin ϕ.5 Coordonate polare plane Variabilele care descriu poziţia mobilului în sistemul de coordonate polare plane sunt distanţa până la origine. aplicând regula triunghiului. doar una dintre coordonate.1. (1. vectorul deplasare (1.

se constată că: de ˆρ = |e ˆρ | dϕe ˆϕ .1.45) Să calculăm. . Coordonate polare plane în care: 13 • drϕ (ρ constant. dv ˙e ˆρ ) d(ρϕ ˙e ˆϕ + ρ ¨e ˆϕ + ρϕ ˙e ˆϕ +¨ ρe ˆρ + ρ ˙e ˆρ .12). (1.43) (1. • o componentă radială. se obţine: dr = ρdϕe ˆϕ + dρe ˆρ . ˙ vρ = ρ. vϕ . vρ . . ˙ (1. Spre deosebire ˆϕ îşi schimbă orientarea odată cu deplasarea de coordonatele carteziene. Figura 1. = =ρ ˙ϕ ˙e ˆϕ + ρϕ dt dt (1. ρ−variabil) reprezintă o deplasare infinitezimală de-a lungul lui ρ(t +∆t) (translaţie de lungime dρ).48) de ˆϕ = |e ˆϕ | dϕ(−e ˆρ ).46) Vom calcula derivata versorilor apelând din nou la considerente geometrice (Fig. dt dt dt (1.47) (1. • drρ (ϕ constant. expresia acceleraţiei în coordonate polare plane. determinată de variaţia vectorului de poziţie doar ca orientare.13: Determinarea geometrică a versorilor deplasare infinitezimală Urmărind modul în care se schimbă direcţia celor doi versori pentru o deplasare infinitezimală a particulei. pe un arc de cerc de rază ρ. Prin urmare: a= . dt. ϕ−variabil) reprezintă o deplasare infinitezimală de unghi dϕ. se obţine: v= dρ dϕ dr =ρ e ˆϕ + e ˆρ = ρϕ ˙e ˆϕ + ρ ˙e ˆρ = vϕ e ˆϕ + vρ e ˆρ . în continuare.5. ţinând cont de versorii direcţiilor de deplasare.42) S-au obţinut două componente ale vitezei: • o componentă azimutală. determinată de variaţia vectorului de poziţie doar ca mărime.1.44) (1. vϕ = ρϕ.13).1. Prin împărţirea la intervalul de timp infinitezimal. Ca urmare. aici versorii e ˆρ şi e punctului material pe traiectorie (Fig.

49) (1. • termenul 2ρ ˙ϕ ˙e ˆϕ (numit acceleraţie Coriolis) . de ˆρ |e ˆρ | dϕe dϕ ˆϕ = = e ˆϕ = ϕ ˙e ˆϕ . acceleraţia are două componente. Derivata fiecărui versor se obţine prin simpla împărţire la intervalul de timp.52) .51) Ca şi viteza.1.(acceleraţie centripetă) .datorat variaţiei vitezei ca orientare. după aranjarea termenilor.14 Capitolul 1. • termenul ρϕ ¨e ˆϕ − datorat variaţiei în timp a vitezei unghiulare (vezi secţiunea următoare a acestui capitol).13). • termenul ρϕ ˙ 2e ˆρ . (1. radială şi azimutală (sau transversală). Revenind la formula acceleraţiei se obţine. . dt dt dt de ˆϕ |e ˆϕ | dϕ(−e ˆρ ) dϕ ˙e ˆρ . dt : e ˆρ = e ˆϕ = . derivata fiecărui versor este un vector de mărime egală cu viteza de variaţie a coordonatei unghiulare şi este orientată perpendicular faţă de direcţia celuilalt versor (Fig. de rază variabilă.50) După cum se observă. (1.14) expresia: dA = dρ · ρdϕ.1. = =− e ˆρ = −ϕ dt dt dt (1. Fiecare dintre termenii care apar în expresia acceleraţiei sunt determinaţi de o anumită variaţie a vectorului viteză.datorat deplasării neuniforme a corpului pe o traiectorie curbilinie. De exemplu: • termenul ρ ¨e ˆρ . în coordonate polare plane. Cinematica punctului material Figura 1.14: Un element de suprafaţă în coordonate polare plane. expresia finală: a = (¨ ρ − ρϕ ˙ 2 )ˆ eρ + (2ρ ˙ϕ ˙ + ρϕ ¨)ˆ eϕ . (Fig.datorat variaţiei vitezei în mărime. Un element de suprafaţă (o suprafaţă infinitezimală) are.

(1. Coordonate polare plane 15 Figura 1.54) se poate scrie sub forma: v = ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ x ˆ y ˆ z ˆ ωx ωy ωz x y z ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ (1.56) (1. Folosind exprimarea sub forma unui determinant a produsului vectorial. (1. iar sensul este dat de regula burghiului drept sau a mîinii drepte (Fig. Deoarece vectorul de poziţie poate fi scris ca o matrice cu o singură linie. r= x y z Ǒ . Oy şi Oz . ecuaţia (1.53) Se poate defini viteza unghiulară ca ” spaţiul unghiular ” (prescurtat – unghiul) parcurs de mobil in unitatea de timp. 1.15): Dacă aşezăm degetele împreunate în sensul de rotaţie. Direcţia vectorului viteză unghiulară este perpendiculară pe planul de rotaţie a mobilului.1. ωy . ω = lim ∆ϕ dϕ = ∆t→0 ∆t dt (1.58) . atunci. ωz sunt componentele corespunzătoare pe axele Ox.55) (1. numită viteză unghiulară .15: Reprezentarea vectorului viteză unghiulară.54) unde ωx . Viteza tangenţială într-o mişcarea circulară este legată de viteza unghiulară prin relaţia: v = ω × r.1 Viteza unghiulară Variaţia în unitatea de timp a unghiului descris de vectorul de poziţie reprezintă o nouă mărime fizică.1. Dacă proiectăm vectorul ω pe axele unui sistem de referinţă cartezian.5.57) = (ωy z − ωz y ) x ˆ + (ωz x − ωx z ) y ˆ + (ωx y − ωy x) z ˆ. Viteza unghiulară instantanee este limita acestui raport atunci când intervalul de timp tinde către zero. degetul mare orientat de-a lungul axei de rotaţie indică sensul vitezei unghiulare. Viteza unghiulară este asociată întotdeauna mişcării de rotaţie. atunci: ω = ωx x ˆ + ωy y ˆ + ωz z ˆ.5.

17): e ˆt = v 1 dr ds 1 dr dr = · · = · ·v = . y → −y . Cinematica punctului material z x O y y r ww z Figura 1.62) în legătură cu care viteza instantanee se poate exprima prin relaţia: v = ve ˆt .1. Spre deosebire de viteză şi acceleraţie care sunt vectori polari (au punctul de aplicaţie în punctul material). nu îşi schimbă sensul la operaţia de oglindire (atunci când x → −x.60) . viteza unghiulară este un vector axial . e ˆt .16: Ilustrarea operaţiei de oglindire. În cazul lor. regula burghiului drept devine regula burghiului stâng adică x ˆ ×y ˆ = −z ˆ (vezi Fig. viteza unghiulară constituie un tensor . 1.1.16 Capitolul 1. conform regulilor de înmulţire matriceală. dt (1. Acesta se caracterizează printr-o matrice cu trei linii şi trei coloane: ⇉ Ω= 0 −ω z ω y −ω z 0 −ω x ωy ωx 0 Ǒ .63) x r w O (1. (1. tangent la traiectorie (Fig.6 Coordonate naturale Deplasarea unui mobil poate fi măsurată şi cu ajutorul coordonatei curbilinii s. vectorul v poate fi exprimat ca rezultatul înmulţirii a două matrice: Ǒ Ǒ 0 −ω z ω y x ⇉ v= −ω z 0 −ω x y =Ω r. Vectorii axiali. Un vector axial nu are punctul de aplicaţie fixat într-un punct ci poate ” aluneca ” liber de-a lungul unei axe (perpendiculara pe traiectorie).59) ωy ωx 0 z Ca urmare.61) Se poate defini un versor. spre deosebire de cei polari. În aceste condiţii viteza este: v= ds . (1. v v ds dt v ds ds (1. z → −z ).16). măsurată de-a lungul traiectoriei.

Coordonate cilindrice 17 Figura 1. poziţia mobilului este precizată în orice moment de coordonatele: • ρ − distanţa de la punctul P la axa Oz .65) dt ds dt ds ds ds Gradul de abatere a traiectoriei de la linia dreaptă se măsoară prin mărimea numită curbura. 1. Informaţiile despre curbura traiectoriei sunt incluse în valoarea acceleraţiei normale (an ).acceleraţie normală . e ˆn .7 Coordonate cilindrice În sistemul de coordonate cilindrice. Expresia curburii traiectoriei rezultă din relaţia: e ˆt = . acceleraţia are expresia: 1 ∆s ds = lim = . ds. cu centrul în regiunea concavă a curbei.67) Termenul at .1. ˆn de ˆt de ˆt ds de ˆt |e ˆt | dϕe dϕ = =v =v =v e ˆn . se poate exprima derivata în raport cu timpul a lui e ˆt . . R. R= Aşadar. (1.1. determinată de variaţia vitezei doar ca orientare. Derivând în raport cu timpul expresia vitezei. ∆ ϕ→ 0 ∆ ϕ C dϕ v2 e ˆn = at + an R (1. rezultă expresia acceleraţiei: a=v ˙e ˆt + v e ˆt . Se defineşte curbura traiectoriei într-un punct ca inversul razei de curbură. poate fi considerată ca un arc de cerc de rază R. perpendicular pe e ˆt şi îndreptat spre centrul de curbură a traiectoriei. (1. Folosind acelaşi tip de raţionament de calcul al derivatei unui versor ca şi în cazul coordonatelor polare plane (Fig.64) O porţiune infinitezimală de traiectorie curbilinie.7. . e ˆn ).66) a=v ˙e ˆt + (1.17). Se poate introduce apoi un al doilea versor.17: Versorii coordonatelor naturale plane (e ˆt .se numeşte acceleraţie tangenţială iar an .

e ˆϕ . ce conţine axa de simetrie Oz a cilindrului. Şi în acest caz. z . Sistemul constituie un triedru orientat.2π pentru ϕ şi 0 .18): • ρ = ρ1 = const. Denumirea acestui tip de coordonate provine de la forma locului geometric a punctelor pentru care (Fig. • z − distanţa de la punctul P la planul orizontal. z ).18 Capitolul 1. ϕ şi z .68) Să determinăm. 0 . vectorul deplasare infinitezimală între punctele P1 şi P2 (Fig. denumit şi unghi azimutal . obţinută prin adăugarea celei de-a treia dimensiuni. • z = z1 = const.. e ˆz (Fig.∞ pentru ρ. • ϕ − unghiul dintre direcţia lui ρ şi axa Ox. 9 (1. în sensul că se respectă şi în acest caz regula burghiului drept (sau a mâinii drepte): e ˆρ × e ˆϕ = e ˆz . ca o compunere de trei deplasări independente. în cele ce urmează. după direcţiile date de versorii sistemului de coordonate cilindrice: dr = drρ + drϕ + drz .18: Sistemul de coordonate cilindrice (ρ. Limitele în care pot varia cele trei coordonate cilindrice sunt: 0 . (1.1. ϕ. care este un plan vertical..19) de pe traiectorie.18) versorii corespunzători direcţiilor specificate de cele trei coordonate cilindrice. • ϕ = ϕ1 = const..1. cei trei versori formează o bază ortonormată.69) De fapt coordonatele cilindrice sunt o generalizare a coordonatelor polare plane.1. care este suprafaţa unui cilindru cu generatoarea paralelă cu axa Oz . .∞ pentru z . Cinematica punctului material Figura 1. care este un plan de cotă. xOy . Sensul acestor versori va fi sensul creşterii lui ρ. Vom nota cu e ˆρ . denumită şi cotă 9 .

21) este descrisă de coordonatele: • r .73) 1. Mărimile fiecărei deplasări infinitezimale pot fi aproximate direct din Fig. (1. şi că derivatele celorlalţi doi versori au fost deja determinate neschimbată în timp.distanţa de la polul O la punctul P . dt dt dt dt (1. şi ţinând seama că e ˆz este singurul versor care îşi păstrează orientarea ˆz = 0.8 Coordonate sferice În sistemul de coordonate sferice. poziţia unui punct. P . 1.19. iar cel de volum este: dV = dAdρ = ρdρdϕdz. obţinem expresia vitezei în coordonate cilindrice: v= dr dρ dϕ dz = e ˆρ + ρ e ˆϕ + e ˆz = ρ ˙e ˆρ + ρϕ ˙e ˆϕ + z ˙e ˆz . dAϕ = dρ dz . Coordonate sferice 19 Figura 1. (1. (1. (vezi Fig.72) În această expresie. Elementul de suprafaţă în coordonate cilindrice are una din expresiile: dAρ = ρdϕdz .19: Descompunerea vectorului deplasare infinitezimală după trei direcţii independente. (1.1. dAz = ρ dρ dϕ. drz . e (1.74) (1. drρ . La acestea se adaugă termenul datorat deplasării de-a lungul axei Oz. drϕ .71) Derivând relaţia vitezei. ceea ce înseamnă: dr = dρe ˆρ + ρdϕe ˆϕ + dz e ˆz .50). se obţine uşor expresia acceleraţiei în coordonate cilindrice: a = (¨ ρ − ρϕ ˙ 2 )ˆ eρ + (2ρ ˙ϕ ˙ + ρϕ ¨)ˆ eϕ + z ¨e ˆz .70) Împărţind la intervalul de timp infinitezimal.49). . identificăm cu uşurinţă primii doi termeni care apăreau şi în expresiei acceleraţiei în coordonate polare plane.1.8.

În aceiaşi termeni. • θ . Sistemul perpendiculari. iar suplementul lui θ se numeşte latitudine sudică .21. (ˆ er . iar θ = θ1 (const. ϕ = ϕ1 (const. o bază ortonormată.22. Ca urmare. (1. e ˆϕ ) îndreptaţi în direcţia de creştere a coordonatelor r.1. ϕ se numeşte longitudine estică . astfel că: e ˆr × e ˆθ = e ˆϕ . locul geometric al punctelor pentru care r = r1 (const. y = r sin θ sin ϕ. respectiv vestică .76) . în acest caz. • ϕ . în termeni geografici. latitudine nordică .unghiul măsurat în plan vertical. În conformitate cu Fig. de asemenea. 0 .20: Un element de suprafaţă şi un element de volum în coordonate cilindrice. Poziţiei unui punct P i se ataşează. 0 . ce formează. Se observă că doar versorul e ˆϕ este situat într-un plan orizontal (paralel cu planul ecuatorial xOy ) ceilalţi versori aflându-se în plan vertical. în care planul ecuatorial xOy se caracterizează prin latitudine zero.π pentru θ .) este un plan.20 Capitolul 1. un ansamblu de trei versori reciproc ˆθ .) este o sferă. este orientat respectând regula burghiului drept. (1. După cum se observă în Fig. denumit şi unghi azimutal .2 π pentru ϕ. între OP şi axa verticală Oz . Complementul unghiului θ se numeşte. θ. se poate exprima legătura dintre versorii celor două sisteme de coordonate. Cinematica punctului material Figura 1. z = r cos θ.1. şi ϕ. limitele de variaţie pentru cele trei coordonate sunt: 0 .∞ pentru r . e celor trei versori.) este un con.unghiul măsurat între axa Ox şi proiecţia lui OP din planul orizontal. denumit şi colatitudine . Facem precizarea că în geografie se foloseşte un sistem de coordonate înrudit.75) Legătura dintre coordonatele sferice şi cele carteziene este exprimată prin relaţiile: x = r sin θ cos ϕ.

.1. în raport cu un sistem de coordonate cartezian.8.22: Orientarea versorilor sistemului de coordonate sferice. θ şi ϕ) şi versorii corespunzători. z q O q q y r x Figura 1. Coordonate sferice 21 Figura 1.21: Sistemul de coordonate sferice ( r.

83) Se observă că avem nevoie şi de derivatele versorului în raport cu celelalte variabile. fie la considerente de natură geometrică. vom putea scrie expresiile versorilor coordonatelor sferice. . Să alegem. ˙e e ˆr = θ ˆθ + ϕ ˙ sin θ e ˆϕ .84) (1. (1. Ca urmare. d ˙e ˆr + r e ˆr . dt dθ dϕ (1. în continuare. orientat de-a lungul versorului e ˆr .78).85) (1. Le vom calcula folosind relaţiile (1.80): de ˆr dθ de ˆr dϕ Înlocuind. poziţia mobilului este descrisă în orice moment de vectorul de poziţie r.79). (r e ˆr ) = r dt (1.79) (1. aşa cum am procedat în cazul celorlalte sisteme de coordonate analizate până în prezent. după cum indică şi relaţia matematică găsită mai sus. Acest versor îşi schimbă orientarea odată cu deplasarea punctului material. Expresia lui ρ ˆ se va scrie ca: ρ ˆ = cos ϕx ˆ + sin ϕy ˆ.22 Capitolul 1. fie la calculul diferenţial. obţinem: = cos θ cos ϕx ˆ + cos θ sin ϕy ˆ − sin θ z ˆ=e ˆθ . ci rezultă implicit din faptul că variabilele θ şi ϕ sunt funcţii de timp. această a doua variantă.81) (1.78) (1. Ca urmare: r = re ˆr (θ. Observăm că dependenţa de timp a versorului e ˆr nu este explicită. În coordonatele sferice. în funcţie de proiecţiile lor pe axele unui sisteme de coordonate cartezian sub forma: e ˆr = sin θ ρ ˆ + cos θ z ˆ = sin θ cos ϕx ˆ + sin θ sin ϕy ˆ + cos θ z ˆ. Cinematica punctului material Vom nota cu Oρ dreapta ce se obţine prin intersecţia planului ecuatorial cu un plan meridional ϕ = const şi cu ρ ˆ versorul acestei direcţii. ˆ + cos ϕy ˆ. = − sin θ sin ϕx ˆ + sin θ cos ϕy ˆ = sin θ e ˆϕ .80) Aşa cum vom vedea în continuare.86) . fiind dependent de celelalte coordonate unghiulare. aceste ultime ecuaţii pot fi folosite în mod convenabil pentru calculul derivatelor versorilor în raport cu timpul. (1. e ˆϕ = − sin ϕx e ˆθ = cos θ ρ ˆ − sin θ z ˆ = cos θ cos ϕx ˆ + cos θ sin ϕy ˆ − sin θ z ˆ. vom exprima derivata în raport cu timpul prin intermediul acestor două funcţii compuse θ = θ (t) şi ϕ = ϕ(t): e ˆr = . de ˆr ˆr de ˆr ˙ de =θ +ϕ ˙ . θ şi ϕ. ϕ). (1. (1.77) Ca urmare. (1. Determinăm viteza şi apoi acceleraţia folosind relaţiile de definiţie: v= .82) Pentru calculul derivatei în raport cu timpul a versorului e ˆr putem recurge.

89) (1. găsim: de ˆθ = − sin θ cos ϕx ˆ − sin θ sin ϕy ˆ − cos θ z ˆ = −e ˆr . Suprafaţa elementară. (1.90) de ˆϕ = − cos ϕx ˆ − sin ϕy ˆ = −ρ ˆ = − sin θ e ˆr − cos θ e ˆθ . e în primă aproximaţie dreptunghi. considerată îndreptate de-a lungul direcţiilor versorilor e ˆr .23: Elementul de suprafaţă şi elementul de volum în coordonate sferice. putem scrie expresia finală a vitezei în coordonate sferice: ˙e v=r ˙e ˆr + r θ ˆθ + r ϕ ˙ sin θ e ˆϕ . dθ de ˆθ = − cos θ sin ϕx ˆ + cos θ cos ϕy ˆ = cos θ e ˆϕ . ˆθ şi e ˆϕ . Folosind acest rezultat. Expresiile lor matematice se obţin prin înmulţirea a două şi.92) (1. Expresia elementului de suprafaţă este dată de una din relaţiile: dAr = rdθ · r sin θ · dϕ. este cuprinsă între două meridiane ce diferă între ele prin unghiul dϕ şi două paralele ce diferă prin unghiul dθ. (1. respectiv. dθ (1.8. dϕ de ˆϕ = 0.1. (1.94) . trei laturi infinitezimale reciproc perpendiculare.1. dAϕ = rdθ · dr . (1.91) dϕ Cu aceste rezultate se poate scrie expresia finală a acceleraţiei în coordonate sferice: a = ¨ + 2r ˙ − r sin θ cos θ ϕ r ¨ − r sin2 θ ϕ ˙2 e ˆr + r θ ˙θ ˙2 e ˆθ + ˙ϕ + r sin θ ϕ ¨ + 2r ˙ϕ ˙ sin θ + 2r θ ˙ cos θ e ˆϕ . Coordonate sferice 23 Figura 1.93) Elementele de suprafaţă şi de volum este sunt arătate în Fig.88) (1. dAθ = rsinθ · dϕ · dr. derivând în raport cu timpul expresia vitezei şi ţinând cont de expresiile derivatelor versorilor.87) Aşa cum am văzut în toate cazurile anterioare.23.

1.1.4s. (b) Acceleraţia instantanee la momentul t = 2s. Cinematica punctului material Figura 1. Descrieţi mişcările reprezentate prin graficele din Fig. cealaltă . Găsiţi: (a) Acceleraţia medie a obiectului în intervalele de timp: (i) 0 . Ecuaţia de mişcare a unui tren este dată de expresia: x(t) = 27. (a) Poate avea un corp viteză zero şi totuşi să fie accelerat? 2.24 Figura 1.1. Un mobil parcurge jumătate dintr-o anumită distanţă cu viteza v0 . Care dintre următoarele reprezentări nu pot descrie mişcarea reală a unui corp şi de ce? 4.24 Capitolul 1.9 Probleme (b) Poate varia direcţia vitezei unui corp dacă acceleraţia este constantă? 1.24. (ii) 1s . (iii) 3 s .0 − 15 ∗ t2 + t3 . Restul distanţei îl parcurge astfel: o jumătate din timp cu viteza v1 .23) va avea expresia: dV = dA · dr = r 2 sin θ dr dθ dϕ (1.cu viteza v2 . . Calculaţi viteza medie pe durata întregii deplasări. (c) Care este distanţa străbătută în primele două secunde de mişcare? 3. Care sunt momentele de timp la care el s-a oprit? 5.25 Elementul de volum (Fig.95) 1.25.3.1s. în termeni de viteză. Viteza unui obiect în funcţie de timp este dată în graficul din Fig.

s = 0. În particular se va considera unghiul polar ϕ ca măsură a timpului. Să se determine acceleraţia tangenţială şi spaţiul parcurs de mobil. Se consideră că la t = 0. 10. . expresiile vitezei şi acceleraţiei în coordonate sferice. înpreună cu e ˆt şi e ˆn formează un triedru drept (numit triedru Frénet ).1 cm/s3 . R = |vv 3 2 rr ′2 +2r ′2 = r −rr′”+2 .unde A. (b) acceleraţia. 8. Dependenţa de timp a vitezei este dată de un grafic de forma unui sfert de elipsă cu semiaxele v0 şi tm . (b) a = 2v2 k 2 . 2α Răspuns : at = √ R . (b) acceleraţiei.9. (x2 +y 2 )3/2 (c) R = 1 2k 2 x2 + y 2 3/2 11.3 m/s. 7. 12. unde v este viteza mobilului şi R raza de curbură. folosind argumente de natură geometrică şi trigonometrică. 2 2 3/2 (r +r ) 3 13. Un mobil porneşte cu viteza iniţială v0 =20 m/s şi se opreşte după un timp tm = 20 s.constante pozitive. Să se arate că acceleraţia v3 se poate scrie în acest caz sub forma a = Rc . (c) traiectoriei. (c) raza de curbură. (d) razei de curbură a traiectoriei. Probleme Răspuns : vm = 2v0 (v1 +v2 ) v1 +v2 +2v0 25 6. Determinaţi. Să se afle ecuaţiile: (a) vitezei. αt+β √ s= 2 3 R a (αt + β )3/2 9. B. Să se determine: (a) componentele vitezei pe axele Ox şi Oy . unde (’) înseamnă aici derivata în raport cu variabila ϕ . Un mobil se mişcă pe o traiectorie circulară după legea s = ct3 unde c = 0. Un mobil descrie o traiectorie plană. Răspuns : s = πv0 tm 4 = 314 m. ˙ Răspuns : v × a = r ˆb . denumit al binormalei. Să se afle acceleraţia tangenţială în momentul când viteza este v =0. Să se calculeze în coordonate polare plane expresia v × a şi apoi să se deducă raza de curbură a traiectoriei. vy = v 2 1+ x2 y . y = B sin ωt. Ecuaţiile mişcării unui mobil sunt: x = A cos ωt. c sunt constante pozitive. Răspuns : (a) vx = − v 2 1+ y 2 x . astfel încât vx = c = const. cu α şi β . unde e ˆb este cel de-al treilea versor. şi Re ×a | care. Acceleraţia normală a unui corp care se deplasează pe un cerc de rază R este an = αt + β. z = ct . Determinaţi spaţiul total parcurs de mobil. Un punct material se mişcă pe o hiperbolă echilateră xy = k2 păstrându-şi în fiecare moment modulul vitezei constant.1.

cu meridianele pe care le intersectează. a = 8. r =const. Cinematica punctului material 14. Găsiţi componentele vitezei unei particule care se mişcă pe o spirală descrisă de coordonatele: ρ = a.848 m/s2 . α. Răspuns : v = abe ˆϕ − ce ˆz . z = −ct unde t este timpul. la fiecare 23. θ = 1 + sin2 α · cos α. Răspuns : v = 7. Răspuns :(a). (b) ecuaţiile parametrice ale mişcării. b şi c sunt constante pozitive.R = 15. (c) expresia razei de curbură a traiectoriei.934 ore. Un satelit se mişcă pe o orbită circulară în jurul Pământului.26 Capitolul 1. Găsiţi viteza şi acceleraţia satelitului faţă de Pământ în poziţia corespunzătoare latitudinii ϕ = 45◦ . Pământul execută o rotaţie completă în jurul axei sale polare. astfel încât traiectoria sa face un unghi constant. Relativ la SR legat de satelit. (b).626 km/s. la altitudinea de 509 km (6880 km faţă de centrul Pământului) şi traversează Polul Nord la fiecare 94 minute şi 35 secunde. ϕ = bt. tg 1 r θ 2 = tg2 θ vt r ä eϕ·ctgα . a = −ab2 e ˆρ 16. Un punct material se mişcă uniform pe o sferă. ϕ = tgα · ln tg vt cos α r r ç . Să se afle: (a) ecuaţia traiectoriei. iar a.

la începutul secolului XX. este Dinamica. atât mecanica relativistă. studii asupra naturii luminii şi a unor instrumente optice. efectele acestei interacţiuni sunt dificil de pus în evidenţă. Obiectul de studiu al mecanicii newtoniene îl constituie.html. chiar dacă. de exemplu. care constituie adevăruri ce nu trebuie demonstrate. Informaţii suplimentare despre viaţa şi opera ştiinţifică a lui Newton pot fi găsite la adresa de web: http://www-gap. Începuturile dinamicii sunt legate de contribuţiile lui Galileo Galilei în secolele XVI-XVII. în contextul cauză-efect. partea mecanicii care studiază mişcarea corpurilor. o noţiune introdusă în fizică pe baza experienţei noastre senzoriale. cât şi cea cuantică au apărut mult mai târziu.ac. sisteme fizice ce pot fi considerate cazuri limită ale celor două domenii sus-menţionate. Intensitatea interacţiunii dintre corpuri este exprimată prin noţiunea de forţă. Newton1 . descoperirea legii atracţiei universale. Aşa cum am arătat şi în capitolul anterior. aşadar. Mişcarea corpurilor cu viteze comparabile cu viteza luminii constituie obiectul de studiu al mecanicii relativiste. ci verificate prin consecinţe. în interiorul atomilor) constituie obiect de studiu pentru mecanica cuantică. Denumirea a fost atribuită în onoarea fizicianului I.uk/∼ history/Mathematicians/Newton. 27 . Principala sa lucrare. este şi astăzi considerată una din cele mai valoroase cărţi de ştiinţă publicate de-a lungul anilor. Principiile matematice ale filosofiei naturale.1.st-and. Printre cele mai importante contribuţii ştiinţifice ale lui I. formularea principiilor mecanicii clasice. 1 Isaac Newton (1642-1727) fizician englez este considerat fondatorul ştiinţelor naturii în epoca modernă. Dinamica newtoniană se fundamentează pe trei principii. mai precis a efortului depus pentru accelerarea unor corpuri sau pentru menţinerea lor într-o anumită stare de echilibru mecanic.dcs. în timp ce mişcarea unor corpuri (particule) în interiorul unor domenii microscopice (cum este.1 2.Capitolul 2 Dinamica punctului material Mişcarea corpurilor având: (a) viteze mult inferioare vitezei luminii şi (b) loc în domenii spaţiale macroscopice este studiată de mecanica newtoniană. uneori.1 Principiile dinamicii newtoniene Noţiuni introductive Corpurile din lumea reală se află în permanenţă în interacţiune. De altfel. 2. Newton amintim: introducerea calculului diferenţial.

De exemplu. cunoscut şi ca principiul inerţiei : Un punct material tinde să-şi menţină starea de repaus relativ sau de mişcare rectilinie şi uniformă. denumirea vine din latină. Această mărime se numeşte impuls. deci cu viteză constantă în modul şi orientare.2) (2. p SI (2. pentru a studia doar mişcarea unor corpuri. (2. De aceea. dacă în raport cu acesta. ea poate fi valabilă doar de-a lungul unei singure direcţii. efectul uriaş al celui mai important corp din imediata vecinătate .1) Cum v este definit întotdeauna în raport cu un referenţial anume. Reperul faţă de care un punct material liber se deplasează rectiliniu se numeşte reper spaţial inerţial . cu foarte puţine excepţii. În concluzie. . Impulsul se mai numeşte şi moment liniar . ca mişcarea corpurilor să fie raportată la un tip particular de reper. alteori doar pe durata unui interval de timp extrem de scurt. adică mişcare. din cauza rolului său esenţial în analiza problemelor de ciocnire (de care ne vom ocupa în unul din capitolele următoare). reper inerţial . mişcarea corpurilor poate fi studiată doar prin raportare la un reper exterior. Prin definiţie. încât forţele externe să nu producă efecte detectabile.28 Capitolul 2. Acesta atrage toate corpurile cu forţe a căror intensitate este. sau mai pe scurt. noţiunea de cantitate de mişcare se mai denumeşte şi moment liniar sau momentum (în cărţile de limbă engleză). este imposibil să ignorăm. Noţiunea de cantitate de mişcare a fost introdusă de R. un punct material liber.Pământul. atât timp cât nu se află sub acţiunea unor forţe exterioare. impulsul p al unui corp va avea valori diferite în raport cu referenţiale diferite. În fizică. efectul forţelor exterioare nu se poate elimina în totalitate niciodată. Principiul I. O mărime fizică importantă în studiul dinamicii punctului material este aceea de impuls mecanic sau cantitate de mişcare. momentum fiind o prescurtare a cuvântului movimentum.2 Enunţul principiilor dinamicii 1. Dimensiunea impulsului şi unitatea sa de măsură în SI sunt: [p] = [m] [v ] = M LT −1 . pentru a-l deosebi de o altă mărime fizică importantă în studiul mişcării de rotaţie. Dinamica punctului material Studiind mişcarea oricărui corp din jurul nostru. în aşa fel. cantitatea de mişcare sau impulsul unui punct material este: p = mv. Cum. este necesar să compensăm în efect forţele lor de greutate. sau izolat . Se înţelege că.1. care se numeşte moment unghiular (sau moment cinetic ). de cele mai multe ori. În mecanică este convenabil. caracteristicile mişcării depind de proprietăţile reperului utilizat. De fapt. Aşa cum am amintit în capitolul anterior. ca model de studiu. aşa-numitul reper spaţio-temporal inerţial. Descartes în 1645 şi a fost utilizată de Newton în 1686 în formularea principiilor dinamicii. se poate imagina. în general. ca efect al altor forţe decât cea de greutate. care se află sub efectul unei forţe exterioare rezultante de valoare nulă2 . de exemplu.3) = 1Kg · m · s = 1N · s 2. un sistem de referinţă se va numi inerţial. foarte importantă. condiţia de punct material liber este satisfăcută uneori doar parţial. ca fiind un corp de dimensiuni neglijabile. 2 Aşa cum vom vedea ulterior. un punct material liber se deplasează rectiliniu şi uniform. Reperul faţă de care un punct material liber se mişcă uniform se numeşte temporal inerţial .

nici măcar SL nu este în mod riguros un reper inerţial. fie direct (prin contact fizic). iar vectorii forţă Deoarece sistemul laboratorului este legat de Pământ şi execută o mişcare de rotaţie. cu atât mai mare este inerţia acestuia la modificarea stării de mişcare. în sensul că ea nu presupune ca studiul mişcării să se facă exclusiv într-un laborator. 3 . • Tendinţa corpurilor de a-şi păstra starea de mişcare sau de repaus relativ se numeşte inerţie . În practică. În termeni cantitativi. ecuaţia principiului II al dinamicii se poate scrie şi sub forma: mdv = ma = F.1. Formularea (2. Principiul III.2. dacă în mecanica clasică acceleraţia. De exemplu. forţele "resimţite" de fiecare în parte sunt egale ca mărime. Trebuie precizat că denumirea de sistem al laboratorului nu trebuie luată ad literam. conform ecuaţiei (2. dt (2. câteva dintre implicaţiile acestor principii. masa inertă este o mărime independentă de timp.4). Din modul în care a fost definit un SRI. Se înţelege că. electromagnetic.5). împreună cu acesta. SRI.4) 3. numite acţiune şi. este direct proporţională cu forţa. • Interacţiunile dintre corpuri se realizează. cel mai utilizat SRI este aşa-numitul sistem al laboratorului. în mecanica newtoniană. decât într-o primă aproximaţie.4). în continuare. cu cât este mai mare masa inertă a punctului material. Să discutăm. reacţiune se manifestă asupra a două corpuri diferite. măsura inerţiei este exprimată de mărimea fizică denumită masa inertă sau masă inerţială şi a fost notată cu m în ecuaţia (2. prescurtat SL. însă va produce întotdeauna o aceeaşi variaţie de impuls oricărui corp.5) o aceeaşi forţă F va produce acceleraţii diferite. Principiul II. caz în care multe dintre adevărurile mecanici clasice nu mai sunt valabile. • O primă observaţie. dt (2. Aceste forţe perechi.4) este valabilă chiar şi în mecanica relativistă. respectiv. fie la distanţă. Conform ecuaţiei (2. Principiile dinamicii newtoniene 29 2. rezultă că un sistem de referinţă care se deplasează accelerat în raport cu un SRI este neinerţial 3 . cunoscut şi ca principiul acţiunii şi reacţiunii : Dacă două corpuri se află în interacţiune. etc. cunoscut şi ca principiul fundamental al dinamicii : Rata de variaţie în timp a impulsului unui punct material este egală cu forţa rezultantă ce acţionează asupra acestuia: dp = F. prin intermediul câmpului (gravitaţional. indiferent de masa inertă a acestuia.). de ordin general: cele trei principii ale dinamicii sunt adevăruri valabile doar în raport cu un sistem de referinţă inerţial. când acţionează asupra unor corpuri de masă diferită. • Având în vedere că.5) Aceasta este o formulare mai puţin generală decât ecuaţia (2. dar opuse ca sens.

(2. acceleraţiile pe care fiecare corp din pereche le capătă sub influenţa celuilalt. impulsul unui sistem de două puncte materiale izolate este o constantă vectorială. conform unei relaţii de forma: m = . v . într-un sistem de coordonate carteziene. • Pe baza principiului III al dinamicii se poate imagina un procedeu de comparare a maselor. F1→2 şi F2→1 .9) dt dt rezultă că: d − − − → (p1 + p2 ) = 0.perechi. deoarece ea exprimă o legătură directă între factorul cauză (forţa) şi factorul efect acesteia (acceleraţia).30 Capitolul 2. Dacă două puncte materiale sunt supuse doar acţiunii celor două forţe .8) • Toate forţele întâlnite în fizică exprimă intensitatea unor interacţiuni. • Conform principiului III al dinamicii.7) (2. cu: dp2 dp1 F1→2 = şi F2→1 = . iar c− viteza luminii. În raport cu un referenţial dat. reductibile la patru tipuri fundamentale: (a) gravitaţionale. în mecanica relativistă se demonstrează că aceşti doi vectori nu mai sunt paraleli între ei4 . Dinamica punctului material şi acceleraţie au aceeaşi orientare.11) (2. într-un spaţiu tridimensional.10) dt Aşadar.5) este echivalentă.12) m0 1− v2 c 2 Prin urmare: ′ ′ m1 v1 − v1 = −m2 v2 − v2 4 În mecanica relativistă se consideră că masa depinde de viteză. dt2 d2 y = m 2. acestea sunt: Fx = m Fy Fz d2 x .viteza acestuia. Este foarte important de menţionat că perechile acţiune-reacţiune acţionează asupra unor corpuri diferite. (2. sunt opuse ca sens şi invers proporţionale cu masele lor. (2. Forţele nu există în afara interacţiunii dintre perechi de corpuri. R.5) este esenţială în mecanică. deci p1 + p2 = const. Cele mai multe dintre interacţiunile dinafara celor fundamentale sunt reductibile la forţe de natură electromagnetică. De exemplu. dt (2. • Ecuaţia vectorială (2. dt d2 z = m 2. (c) nucleare tari şi (d) nucleare slabe. unde m0 este masa de repaus a corpului. în cazul unui sistem izolat de două puncte materiale. sunt orientate pe aceeaşi direcţie.6) (2. (b) electromagnetice. . • Ecuaţia (2. cu trei ecuaţii scalare. între impulsurile unui punct material la două momente t şi t′ diferite se poate scrie relaţia: ′ p1 + p2 = p′ 1 + p2 sau ′ ′ m1 v1 + m2 v2 = m1 v1 + m2 v2 .

fiecare în parte. dacă ar acţiona singură. O astfel de ecuaţie diferenţială este de ordinul II şi. În acest caz se folosesc o serie de tehnici (cum ar fi cele grafice sau numerice) de calcul al unor soluţii aproximative. rapoartele Fi /m = ai reprezintă. De exemplu. existenţa a două maree pe zi. comportamentul pendulului Foucault. independent de prezenţa celorlalte forţe. Dintre acestea. 5 .2 Integrarea ecuaţiei diferenţiale a mişcării Una dintre sarcinile cele mai importante ale mecanicii este determinarea ecuaţiei de mişcare a corpurilor şi/sau ecuaţia traiectoriei. care permite scrierea ecuaţiei diferenţiale a mişcării.14) Evident. scara de timp este suficient de precisă. acceleraţia imprimată corpului este egală cu rezultanta forţelor împărţită la masa acestuia : a= 1 m n Fi i=1 (2.15) 2. Integrarea ecuaţiei diferenţiale a mişcării şi deci: 31 m1 |v ′ − v2 | = 2 ′ −v | m2 |v1 1 (2. (2. pentru a găsi o soluţie r (t) unică. reperul utilizat aproximează într-o măsură adecvată condiţia de reper galilean. 4. În cazul în care există o soluţie analitică. În acest context au putut fi explicate efectele deplasării spre est.13) • Ori de câte ori studiul experimental al mişcării nu concordă aparent cu previziunile teoretice ale principiilor dinamicii.2. 3. aşa cum am menţionat anterior. 2. Alături de cele trei principii ale dinamicii enumerate mai sus.2. este nevoie de verificat dacă: 1. se mai menţionează (uneori chiar ca un al patrulea principiu) şi aşa-numitul principiu al independenţei acţiunii forţelor. pe lângă Există clase de ecuaţii diferenţiale de ordinul II care nu au o soluţie analitică. expresiile concrete ale forţelor sunt corecte. Aşa cum vom vedea în continuare. în mecanica newtoniană se pleacă de la ecuaţia principiului fundamental al dinamicii. condiţia (2) pune probleme în mod frecvent. acceleraţia pe care fiecare forţă Fi ar imprima-o punctului material. etc. ea poate avea o soluţie analitică. ci de un sistem stelar. în unele cazuri. o analiză riguroasă a mişcării corpurilor la suprafaţa Pământului implică recurgerea la un sistem de referinţă inerţial galilean legat nu de Pământ. În acest scop. Prin urmare am putea scrie relaţia anterioară şi sub forma: n a= i=1 ai . aceasta se află prin integrare succesivă5 . sau principiul superpoziţiei: În cazul în care asupra unui corp (punct material) acţionează mai multe forţe. am definit corect sistemul de studiat şi dacă nu am uitat să luăm în considerare o anumită interacţiune.

t1 (2. t). sau de timp: F = F (r. x. În majoritatea cazurilor. Procedând într-o manieră similară aceleia folosite în cazul vitezei şi acceleraţiei medii.18) (2. m 1 Fz (x. x. Găsirea unei soluţii unice presupune cunoaşterea valorilor x. de viteză. În coordonate carteziene. (2.19) Fiecare din aceste ecuaţii admit o infinitate de soluţii. ˙ y. moment unghiular şi energie) care. ˙ z ˙ . v. y. de exemplu. în anumite condiţii. se obţine: t2 p2 − p1 = F dt. ˙ t). Dinamica punctului material cunoaşterea expresiei forţei în ecuaţia (2. (2. y. Se pot găsi astfel o serie de mărimi fizice (impuls. (2. y. notate t1 şi t2 . ˙ y. z.5) se poate scrie sub forma: dp = F dt. de aceea ansamblul acestor valori se numeşte setul de condiţii iniţiale : r0 = r (t0 ). Integrând între două momente oarecare de timp. De obicei se precizează valorile acestor mărimi la momentul iniţial. ˙ z. 2.23) care constituie formularea matematică a teoremei variaţiei impulsului .17) (2. cu referire la definirea şi interpretarea geometrică a acestora. m (2. ˙ y. z. ˙ t). ˙ z.1 Impulsul. t1 (2. sunt necesare informaţii suplimentare privind valorile vitezei şi coordonatei la momentul iniţial al mişcării.24) . Conservarea impulsului. forţele sunt funcţii de poziţia relativă a corpurilor. m 1 ˙ y. x. putem defini forţa medie ca: Fm 1 = ∆t t2 F dt.20) (2. x.32 Capitolul 2.16) Valoarea acceleraţiei se află din ecuaţia principiului II al dinamicii. y.22) Acest lucru înseamnă că variaţia infinitezimală a impulsului punctului material în intervalul de timp dt este determinată de acţiunea forţei F .2.21) Integrarea ecuaţiilor diferenţiale ale mişcării se poate face în funcţie de timp sau de-a lungul traiectoriei. sunt constante ale mişcării. v0 = v (t0 ). Fy (x. ˙ z. ˙ t). z. la un anumit moment specificat. Relaţia fundamentală (2. cele trei componente ale acceleraţiei se vor scrie sub forma: x ¨ = y ¨ = z ¨ = 1 Fx (x.5). z.

Ea se obţine prin sumarea ariilor dreptunghiurilor elementare: ∆p = aria(ABCD).2. Pe durata fiecărui interval dt. Impulsul punctului material izolat rămâne constant în timp. (2. având impulsurile.28) (2. valorile impulsului sunt cuantificate. În Fig.25) p(t2 ) = p(t1 ) = const. Conform principiului al treilea al lui Newton.1: Variaţia impulsului are semnificaţia ariei de sub graficul F = F (t). Aşa cum am găsit şi în secţiunea anterioară. forţa are o valoare constantă.2. în cazul unui punct material izolat (F = 0).2.2 ele sunt reprezentate ca puncte materiale. Ultimele două relaţii permit interpretarea geometrică a impulsului ca aria de sub graficul F = F (t)) (vezi Fig. Adunând aria tuturor acestor fâşii se obţine aria regiunii ABCD care este numeric egală cu variaţia totală a impulsului.1). Integrarea ecuaţiei diferenţiale a mişcării 33 F A Dp = F dt B D O t C t+ Dt t Figura 2.23) devine: − − − → (2. . variaţia infinitezimală a impulsului (dp) este numeric egală cu aria elementară a dreptunghiului (F dt) obţinut prin divizarea curbei în porţiuni pe care forţa se poate considera constantă. (2. la un anumit moment dat. cele două forţe formează o pereche acţiune reacţiune : FAB = −FBA . Adunând cele două relaţii rezultă: FAB + FBA · dt = d(pA + pB ).29) 6 În mecanica cuantică.2. atât ca orientare cât şi ca mărime6 .27) FBA · dt = dpB . Forţa cu care fiecare corp acţionează asupra celuilalt într-un interval infinitezimal de timp produce variaţiile infinitezimale de impuls: FAB · dt = dpA . relaţia (2.26) (2. În situaţia în care forţa variază în timp după o lege oarecare. notate A şi B . Să analizăm ce se întâmplă cu un sistem izolat de două corpuri aflate în interacţiune. pA şi pB .

30) 2. relaţia (2.2. dt (2. legea conservării impulsului unui sistem izolat de două corpuri7 : − − − → p = pA + pB = const. (2.2 Momentul unghiular. dt dt (2. dt dt dt (2.31) devine: M= dJ .34) care reprezintă formularea matematică a teoremei variaţiei momentului unghiular : În raport cu un punct de referinţă dat.35) (2. După cum vom constata ulterior. iar vectorii v şi mv sunt coliniari.2: Sistem izolat de două corpuri aflate în interacţiune: FAB = −FBA Ca urmare. Folosind aceste mărimi. momentul forţei ce acţionează asupra unui corp este egal cu rata de variaţie în timp a momentului unghiular al acelui corp. J = r × p.34 Capitolul 2. Dinamica punctului material Figura 2. conform ecuaţiilor: M = r × F. Putem acum defini momentul forţei şi momentul unghiular (sau momentul impulsului) în raport cu un punct. de aceea.31) Aici am ţinut cont de faptul că masa inertă este independentă de timp şi că: r×m dv d dr = (r × mv ) − × mv. această lege este valabilă şi pentru sistemele izolate de puncte materiale cu mai mult de două componente. Să înmulţim vectorial relaţia (2. produsul lor vectorial fiind. nul. În concluzie: Impulsul total al unui sistem de două puncte materiale izolate se conservă. Conservarea momentului unghiular.4) la stânga.33) (2.32) Ultimul termen al ecuaţiei precedente este zero deoarece dr/dt = v . cu r : r × F = r × ma = r × m dv d = (r × mv ). 7 .

A şi B . M J SI (2. (2.45) dJA .3: Un sistem izolat de corpuri în interacţiune relaţia (2.44) (2.35) fiecărui corp. = 1N · m · s .2. Aplicând Figura 2. se obţine: MA = rA × FAB = MB = rB × FBA unde: JA = rA × pA . în cazul unui sistem izolat de corpuri este valabilă legea conservării momentului unghiular. . Integrarea ecuaţiei diferenţiale a mişcării Integrând ecuaţia precedentă între două momente de timp t1 şi t2 .42) (2.3 vectorii de poziţie corespunzători sunt notaţi rA şi rB .39) −1 [J ] = [r ] [p] = M L T SI = 1Kg · m · s = 1Kg · m · s 2 2 −2 2 −1 = 1N · m. (2. Să analizăm ce se întâmplă în cazul unui sistem izolat de două corpuri.2. (2.36) se obţine: − − − → J (t2 ) = J (t1 ) = const. se obţine relaţia: t2 35 J (t2 ) − J (t1 ) = M dt. aflate în interacţiune. din (2. dt (2.41) adică.40) În cazul unui punct material izolat.38) (2.2. În Fig.36) Dimensiunile momentului forţei şi ale momentului unghiular şi unităţile de măsură corespunzătoare sunt: [M ] = [r ] [F ] = M L2 T −2 .43) JB = rB × pB sunt momentele unghiulare corespunzătoare ale celor două puncte materiale. dt dJB = .37) (2. −1 . t1 (2.

rezultă că: rBA × FAB = 0. Lucrul mecanic este o mărime de proces şi nu una de stare. pozitiv sau negativ. Dinamica punctului material Sumând cele două momente şi ţinând cont de principiul al treilea al dinamicii (FAB = −FBA ). 2.48) Deoarece vectorul diferenţă: este coliniar cu forţele de interacţiune.51) (2. (2.50) adică: Momentul unghiular al unui sistem de două corpuri izolate este o constantă a mişcării.52) LAB = A F · dr. se obţine: M = MA + MB = (rA − rB ) × FAB d = JA + JB .4).53) Lucrul mecanic are semnificaţia ariei de sub curba F (r ). ca şi o cantitate infinitezimală de căldură se notează cu δL. numită putere mecanică .4 se află integrând relaţia (2. ca urmare dL nu este o variaţie a lui L. respectiv. . cu vectorul deplasare infinitezimală dr. δQ. putem defini o nouă mărime. păstrându-şi orientarea şi mărimea constante în timp. ci un L infinit mic. După cum este definit (ca produs scalar). (2. lucrul mecanic elementar. De aici: − − − → J = JA + JB = const. dt (2. Lucrul mecanic total efectuat la deplasarea între punctele A şi B pe traiectoria marcată în Fig. pentru a elimina o posibilă confuzie.3 Lucrul mecanic şi puterea Să înmulţim scalar relaţia fundamentală (2. F · dr = m Mărimea: reprezintă lucrul mecanic elementar efectuat de forţa F la deplasarea pe distanţa infinitezimală dr 8 .52) la dt.36 Capitolul 2. putând fi zero. Împărţind relaţia (2. Uneori.54) 8 A nu se se confunda notaţia dL cu variaţia lucrului mecanic. dt dt 2 dL = F · dr = F · dr · cos ϕ (2.47) (2. dt rBA = rA − rB (2.2. P : P = dL = F · v.46) (2. lucrul mecanic depinde de unghiul dintre direcţia forţei şi cea a vectorului deplasare. care ar fi o mărime fără sens.49) (2.52) între cele două puncte: B dv dr 1 · dr = mdv · = mv · dv = d mv 2 .2.

[t] iar unităţile de măsură corespunzătoare: L P SI SI (2.4: Lucrul mecanic elementar la o deplasare infinitezimală pe o traiectorie oarecare depinde de unghiul ϕ dintre vectorii forţă şi deplasare.edu/steam/marshall/.60) reprezintă expresia matematică a teoremei de variaţie a energiei cinetice : 9 Denumirea a fost dată în onoarea fizicianului James Watt (1736-1819) fizician şi inginer scoţian. rezultă că: dL = dEc . Dimensiunile lucrului mecanic şi ale puterii sunt. în Sistemul Internaţional. găsim: B (2. Unitatea de măsură a puterii.57) −1 = 1J · s = 1W.2. Integrând ecuaţia anterioară între două puncte de pe traiectorie.60) Relaţia (2. inventatorul maşinii moderne cu abur. puterea este o mărime de stare şi ea are valori instantanee care se pot modifica de la moment la moment. prescurtat W 9 .55) (2. Informaţii despre contribuţiile sale la dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii pot fi găsite la adresa de web: http://www. Integrarea ecuaţiei diferenţiale a mişcării 37 r F j r dr A B Figura 2. Puterea mecanică este egală cu lucrul mecanic produs în unitatea de timp.58) Un Joule (1J ) este lucrul mecanic efectuat de o forţă de 1N la deplasarea unui punct material pe distanţa de 1m. Aşadar. Revenind la această relaţie şi ţinând cont de notaţiile făcute.history. este Watt-ul. Ea este o mărime scalară.59) L= A F · dr = Ec (B ) − Ec (A).rochester. = 1N · m · s −1 (2.2.51) se numeşte energie cinetică şi se notează cu Ec . (2.4 Energia cinetică 2 Cantitatea 1 2 mv din relaţia (2.2. respectiv: [L] = [F ] [d] = M L2 T −2 . . (2.56) = 1N · m = 1J. 2. [L] [P ] = = M L2 T − 3 .

. (2.2. lucrul mecanic total al forţei F . (2. Variaţia energiei cinetice a unui punct material. Forţe conservative Să calculăm lucrul mecanic efectuat la deplasarea unui punct material între punctele A şi B. dacă considerăm că la momentul iniţial acesta era în repaus: B Ec = A(v=0) F · dr. dedicată studiului forţelor dependente de poziţie.2.64) Proprietăţile unei astfel de forţe vor fi discutate mai în detaliu într-o secţiune următoare. perpendiculară pe aceasta (vezi Fig. aflat iniţial în repaus. (2. între două stări în decursul mişcării. 2. respectiv. atunci când aceasta îşi schimbă punctul de aplicaţie între două puncte de pe traiectorie. este egală cu lucrul mecanic efectuat de forţa rezultantă ce acţionează asupra punctului material.5 Energia potenţială. Vom considera. că forţa F este dependentă doar de distanţa dintre corpul de studiat şi un alt corp din vecinătatea lui10 . Dinamica punctului material r F B r d r1 A r dr2 r dr Figura 2. (2.62) După cum se constată. are valoarea: B O deplasare elementară. aşadar. Lucrul mecanic total nu depinde de deplasarea după direcţia perpendiculară pe direcţia forţei. se poate descompune în două componente.61) Energia cinetică reprezintă. Lucrul mecanic elementar. dr . dr1 şi dr2 .60) ne permite definirea energiei cinetice a punctului material. perpendicular pe direcţia forţei. Relaţia (2. Considerăm că mişcarea mobilului se datorează existenţei unei forţe de interacţiune F din partea unui alt corp.63) LAB = A 10 F · dr1 . În acest fel. situat undeva în vecinătate. la o viteză v . pe durata mişcării între aceste stări.5). este: dL = −F · dr. în continuare.38 Capitolul 2. respectiv. vom putea scrie: dL = −F · dr1 − F · dr2 = −F · dr1 .5: Descompunerea unei deplasări infinitezimale de-a lungul şi. lucrul mecanic necesar pentru a aduce un corp. după direcţia forţei şi. efectuat împotriva forţei de interacţiune.

(2.2. Lucrul mecanic al unei forţe conservative este independent de forma traiectoriei. (2. Integrarea ecuaţiei diferenţiale a mişcării 39 (1) B (2) A Figura 2.69) Condiţia diferenţială de forţă conservativă este: rot F = 0.6). considerând descompunerea vectorului forţă după direcţiile vectorului deplasre şi.67) ceea ce înseamnă condiţia integrală ca o forţă să fie conservativă : integrala pe un contur închis a forţei (denumită şi circulaţia vectorului forţă pe un contur închis ) trebuie să fie zero: Á − F · dr = 0. (2.68) Având în vedere teorema lui Stokes-Ampère. perpendiculară pe aceasta.6: Lucrul mecanic nu depinde de drumul urmat: LAB = LAB .2. lucrul mecanic are aceeaşi valoare.65) − A F · dr (1) = − A F · dr (2) . O astfel de forţa este denumită conservativă . Ca urmare. el fiind funcţie doar de poziţia punctelor între care are loc deplasarea. respectiv. (2.2. LAB = LAB . se poate scrie: Á F · dr = (rot F )n · ds (2. . adică: B B (1) (2) (2. Lucrul mecanic total va depinde doar de componenta forţei de-a lungul deplasării.66) Trecând totul într-un singur membru şi inversând limitele integralei. (1) (2) independent de lungimea deplasării după direcţia perpendiculară pe direcţia forţei11 . rezultă: B A − A F · dr (1) + − B F · dr (2) = 0. indiferent de drumul urmat de punctul material între cele două puncte (drumurile (1) sau (2) în Fig.70) 11 Analiza se poate face şi invers.

Aşadar. vectorul forţă este orientat pe direcţia celei mai rapide creşteri a funcţiei energie potenţială. etc. în acest caz). F =− Integrând această relaţie rezultă: B În coordonate carteziene: Ep (B ) − Ep (A) = − A F · dr. aceste distanţe sunt de ordinul miilor sau milioanelor de km. (2. aceasta se întâmplă atunci când corpurile se află la o distanţă relativă infinit-mare.60) şi (2. În cazul forţelor de tip F ∼ 1/r 2 .70) se poate scrie: F = −grad Ep = −∇Ep . ci variaţia acesteia poate fi precizată în mod exact. (2. numită energie potenţială. iniţial legat.40 Capitolul 2.76) (2. se vorbeşte despre legea conservării energiei.70) permit definirea unei mărimi fizice scalare. Cu ajutorul relaţiei (2. energia mecanică totală. E .77) Din relaţiile (2. în sensul că se includ şi efectele disipative. În cazul forţelor de natură gravitaţională.68) si (2. Ca urmare: B Ep (B ) = − Energia potenţială a unui sistem este egală cu lucrul mecanic necesar "desfacerii" sistemului. în sens general.72) ∂x ∂x ∂x Aşadar. adică: Ec (A) + Ep (A) = Ec (B ) + Ep (B ) = E = const. aceasta presupune că distanţa dintre corpuri este atât de mare. ∞ F · dr. radiative. în schimb în cazul forţelor electrice dintre particulele componente ale nucleului atomic.6 Legea conservării energiei mecanice.71) ∂Ep ∂Ep ∂Ep x ˆ− y ˆ− z ˆ. (2.2. Când caracteristicile mişcării sunt determinate de alte tipuri de forţe. Dinamica punctului material Condiţiile (2. încât forţele de interacţiune nu mai produc efecte detectabile12 . nu energia potenţială. în care energia potenţială a acestuia să fie considerată zero. este o constantă a mişcării13 . ar trebui definită o stare a sistemului. Pe de altă parte: (2. 12 . Ea descrie capacitatea unui sistem de a efectua lucru mecanic.74) După cum se observă. (2. 13 Legea conservării energiei mecanice nu se respectă decât în cazul forţelor conservative. în părţile sale componente (care nu mai interacţionează în urma separării) .73) dEp = −F · dr. În termeni practici.74) rezultă: Ec (B ) − Ec (A) = −[Ep (B ) − Ep (A)]. Ep . Forţe conservative (2. în cazul în care caracteristicile mişcării mecanice a unui sistem sunt determinate doar de prezenţa unor forţe conservative.75) 2. Pentru a defini energia potenţială a sistemului într-o anumită stare (precizată prin distanţa dintre corpuri. distanţele "infinite" sunt de ordinul câtorva nanometri.

2. care se obţin folosind principiul II al dinamicii. se găseşte prin integrare: x ˙ (t) = 1 x ¨(t)dx = m t F dt = 0 F0 t+x ˙ (0). Mişcarea punctului material sub acţiunea a diferite tipuri de forţe 41 Mărimile pe care le-am obţinut prin integrarea ecuaţiei diferenţiale a mişcării sunt numite integrale prime ale mişcării. 2. având în vedere definiţia vitezei. 14 În aceste condiţii se neglijează variaţia acceleraţiei gravitaţionale cu altitudinea. Se observă că viteza creşte liniar cu timpul. Ne vom limita. în continuare. Vom examina câteva cazuri semnificative. F = F0 = const. 2m (2.78) Folosind definiţia acceleraţiei şi principiul fundamental al mecanicii şi ţinând cont de condiţiile la limită. . F = F0 Cel mai simplu exemplu de integrare a ecuaţiei diferenţiale a mişcării este acela în care forţa este constantă (un astfel de caz este întâlnit. m (2.3 Mişcarea punctului material sub acţiunea a diferite tipuri de forţe Să analizăm. (2. mişcarea unui punct material sub acţiunea unor tipuri simple de forţe. este arbitrară.3. într-o ordine de la simplu la complex. Obţinem. în locul integrării unor ecuaţii diferenţiale de ordinul II. considerat ca iniţial. în final: F0 x(t − t0 ) = (t − t0 )2 + x ˙ (t0 )(t − t0 ) + x(t0 ). în sensul că.3.80) Trebuie facută precizarea că alegerea momentului t0 = 0. obţinem ecuaţia de mişcare: t x(t) = 0 x ˙ (t)dt = F0 2 t +x ˙ (0)t + x(0).1 Forţă constantă.81) 2m Expresia obţinută reprezintă ecuaţia unei parabole. 2.79) în care constanta de integrare este valoarea vitezei la momentul iniţial. Din păcate. Integrând din nou. la studiul mişcării uni-dimensionale. în studiul căderii libere a corpurilor în câmpul gravitaţional din imediata vecinătate a Pământului)14 . pentru început. Ele permit simplificarea calculelor matematice necesare rezolvării unor probleme de mecanică. de exemplu. se pleacă de la ecuaţii diferenţiale de ordinul I. rezolvarea problemelor de mecanică plecând de la legile de conservare (acolo unde legile de conservare sunt respectate!) este lipsită de posibilitatea de a descrie stările intermediare ale sistemului şi deci de a urmări "filmul" evoluţiei acestuia între stările iniţială şi finală. (2.

pe care le vom prezenta. 15 O astfel de forţă este implicată în fenomenele de împrăştiere a radiaţiei electromagnetice în ionosferă de către electronii liberi.79). în acest caz. F (v ) (2. cunoscând condiţiile iniţiale. din categoria forţelor de contact. în cele ce urmează.42 Capitolul 2.83) Deşi această expresie pare complicată la prima vedere. se pot găsi cazuri particulare de mişcare. de fenomenul de curgere vâscoasă. . t0 (2. 2.82) Integrând încă o dată. legea de mişcare. t0 ). Ultimul termen descrie poziţia de start (coordonata x la momentul iniţial. Penultimul termen descrie mişcarea cu viteza constantă. de exemplu.84) Ecuaţia diferenţială se integrează uşor dacă se separă variabilele în cei doi termeni. În funcţie de forma concretă a dependenţei de viteză a forţei. F (v ) (2. de regulă. Principiul al doilea al dinamicii conduce. De aceea expresia vitezei va fi: 1 v (t) = m t F (t)dt + v (t0 ).85) t − t0 = v(t0 ) m dv. pe scurt. la relaţia: m dv = F (v ). Acest fenomen se produce prin absorbţia de energie electromagnetică de către electroni şi reemisia acesteia în toate direcţiile.2 Forţă dependentă de timp F = F (t) Dacă forţa depinde de timp15 .3.3 Forţă dependentă de viteză F = F (v ) Forţele dependente de viteză fac parte. dt (2. Astfel de forţe sunt cele determinate. (2. sub forma: dt = Ca urmare: v(t) m dv. se poate obţine legea vitezei şi apoi printr-o nouă integrare. se găseşte ecuaţia de mişcare: t x(t) = − dt t0 1 m t F (t)dt t0 + v (t0 )(t − t0 ) + x(t0 ).3. cu care mobilul s-ar deplasa în absenţa oricărei forţe. atunci F nu mai poate fi scos factor comun în integrala din (2. Dinamica punctului material 2. termenii ei pot fi interpretaţi uşor.86) de unde. Primul termen reflectă efectul forţei F .

Coeficientul k din expresia vitezei se numeşte coeficient de rezistenţă . pe măsură ce scade valoarea lui k rata de descreştere a vitezei se reduce iar timpii de relaxare cresc.3. Mişcarea punctului material sub acţiunea a diferite tipuri de forţe 43 Figura 2. v (2.88) Considerând că t0 = 0 şi că v (t0 ) = v0 . Timpul de relaxare reprezintă intervalul după care viteza scade de e ori.92) .86) rezultă: m t − t0 = − k v(t) v(t0 ) dv . m (2. (2. v = v0 e− m t .91) e O reprezentare grafică a dependenţei vitezei de timp este dată în Fig.90) k se numeşte timp de relaxare al mişcării. după aplicarea funcţiei inverse logaritmului se obţine expresia vitezei: k t v = v0 e− m t = v0 e− τ .7: Dependenţa de timp a vitezei.89) m (2. Pentru a găsi legea mişcării. integrăm din nou relaţia (2. Forţa de vâscozitate acţionează în sens invers vitezei. k Forţă de tipul F = −kv O astfel de forţă apare în cazul deplasării cu viteze mici a unui corp într-un fluid (gaz sau lichid).89): τ= t unde: x(t) = x0 + 0 v0 e− τ dt. v0 t=τ ⇒v= . Se observă că.2. pentru trei valori diferite ale coeficientului de rezistenţă: k1 > k2 > k3 .7.87) În urma efectuării integralei şi după rearanjarea termenilor rezultă: k (t − t0 ) = ln v0 − ln v.2. (2. t (2. tinzând să încetinească mişcarea. Înlocuind expresia forţei în (2.

. cu alte cuvinte. unde x0 este poziţia corespunzătoare momentului t0 = 0. pentru cazul x0 = 0. deci forţa devine constantă.97) k kv0 t + . ≃ t− m 2 m2 1 v0 k 2 1 ≃ x0 + v0 t − t = x0 + v0 t + a0 t2 .95) z2 z3 + + . 2! 3! (2.. sub forma: x(t) = x0 + v0 τ 1 − e− τ . Explicaţia constă în aceea că. viteza descreşte liniar la zero. în cazul mişcării sub efectul unei forţe (de rezistenţă) constante. pentru diferite valori ale coeficientului de frecare.96) (2. O analiză experimentală mai atentă a mişcării arată că. ≃ v0 − t = v0 − a0 t.89) şi (2. Similar. în final.98) (2.93) Conform relaţiilor (2.99) .93). legea mişcării. în realitate. pentru ecuaţia spaţiului: x(t) = x0 + k 1 k2 2 t . la o dependenţă de tipul F ∼ v 0 . în aceste condiţii. Aşa cum am văzut în secţiunea anterioară. forţei la momentul în care forţa de rezistenţă devine constantă.8: Reprezentarea spaţiului parcurs.89) sub forma: v = v0 1 − unde: a0 = F0 F0 .44 Capitolul 2. Dinamica punctului material Figura 2. 2 m 2 v0 m k 1−1+ (2. respectiv.. atunci când viteza atinge valori foarte mici (aşa numita fază terminală a mişcării). se obţine. dependenţa F ∼ v 1 nu se mai respectă. Efectuând calculele... Se trece. viteza şi coordonata tind asimptotic la zero. m m (2. ar însemna că. un corp acţionat de o astfel de forţă nu se va opri niciodată.. m = −kv0 (2.94) reprezintă valorile acceleraţiei şi. Folosind dezvoltarea în serie Taylor a funcţiei exponenţiale: ez = 1 + z + putem scrie ecuaţia (2. t (2. corpul se opreşte în final.

proporţional cu v . particulele de fluid ajung din nou în starea pe care o avuseseră înainte de a fi fost puse în mişcare. ţinând cont de condiţiile iniţiale. F = −kv 2 . de valoare considerabilă. apare o forţă de rezistenţă suplimentară. pe lângă forţa de rezistenţă datorată vâscozităţii. Cum particulele cu care corpul interacţionează în unitatea de timp sunt cuprinse într-un cilindru cu generatoarea proporţională cu distanţa parcursă (vdt). ca o forţă de rezistenţă. datorată antrenării fluidului o dată cu corpul în mişcare. k m Se (2. Înlocuind expresia forţei în formula generală dată de (2. în expresia forţei rezultante de rezistenţă apare un nou factor.3. 0 1 + kv t m (2. dt (2.86).101) Legea spaţiului o găsim printr-o nouă integrare.3. x(0) = x0 : x t dx = x0 0 v0 dt. Forţă de tipul F = −kv 2 45 În cazul în care viteza de deplasare a unui corp în raport cu fluidul înconjurător depăşeşte o valoare critică. Ecuaţia de mişcare rezultă din aplicarea principiului fundamental al dinamicii: m dv = F (x). forţele electrice etc. prin urmare. Un astfel de tip de dependenţă apare deoarece punerea în mişcare a particulelor de fluid are loc prin procese de ciocnire.104) . găsim: m t − t0 = − k v v0 dv . în căldură.103) 2. în urma cărora acestora li se transferă impuls. la momentul iniţial. la expresia vitezei: v (t) = v0 . v2 (2. datorită vâscozităţii. în final. 0 1 + kv m t (2.100) ceea ce conduce. Această forţă nouă este proporţională cu pătratul vitezei. Mişcarea punctului material sub acţiunea a diferite tipuri de forţe Se constată că s-au regăsit ecuaţiile mişcării sub acţiunea unei forţe constante. cu respectarea condiţiei că.4 Forţă dependentă de poziţie Exemple de forţe care depind de poziţie sunt: forţele gravitaţionale. t = 0. care se manifestă asupra corpului. Energia cinetică a fluidului pus în mişcare de trecerea mobilului se transformă. De aici rezultă proporţionalitatea forţei cu pătratul vitezei. cu v ) este o forţă egală şi de semn contrar. forţele elastice.2. întrucât.102) kv0 m t. Perechea forţei care accelerează fluidul (şi care este proporţională. Integrala din membrul al doilea se rezolvă uşor dacă se face substituţia: u = 1 + obţine: m kv0 x = x0 + ln t+1 .

De-a lungul unei traiectorii închise.46 Capitolul 2. În aceste condiţii se poate defini în fiecare punct în care este localizat corpul.107) conduce la: 1 1 2 mv0 − mv 2 = 2 2 sau: Ec − Ec0 = x x F (x)dx. nu depinde de drumul urmat. se obţine: x dEp (x) . obţinem: dv dx mv = F (x) . lucrul mecanic efectuat de o forţă dependentă de poziţie va fi zero. Ep − Ep0 = − F (x)dx. În cazul unei traiectorii deschise. ci doar de poziţiile între care are loc mişcarea. (2. valoarea lucrului mecanic.113) se obsevă că pentru orice forţă dependentă de poziţie este valabilă relaţia: Ec − Ec0 = − (Ep − Ep0 ) . (2.111) (2.110) a fost deja discutată într-un paragraf anterior. astfel: F (x) = − sau: Integrând relaţia (2. Relaţia (2. x0 (2. definit de relaţia (2.109) F (x)dx. energia potenţială. x0 (2.110) Integrala din membrul doi reprezintă lucrul mecanic efectuat de forţa F la deplasarea între două puncte de coordonate x0 şi x.112) dEp (x) = −F (x)dx = −dL.112) între două puncte oarecare. (2.107) este lucrul mecanic elementar pentru deplasarea pe distanţa dx: dL = F (x)dx.110) şi (2. x0 (2.53). (2. ea exprimând legea de variaţie a energiei cinetice în cazul uni-dimensional.113) Din relaţiile (2. Lucrul mecanic efectuat de o forţă pentru deplasarea punctului material între două poziţii este egal cu variaţia energiei cinetice.106) dt dt 2 se obţine: 1 d mv 2 = F (x)dx.107) 2 Termenul din dreapta în relaţia (2. dx (2. (2.114) . Dinamica punctului material Înmulţind ambii termeni ai acestei ecuaţii cu dx şi folosind relaţia de definiţie a vitezei (v = dx/dt).105) dt dt Deoarece: dv d 1 2 v = v .108) Integrarea relaţiei (2.

Dacă pe acelaşi grafic marcăm printr-o linie orizontală graficul energiei totale. corespunzătoare fiecărei poziţii x. Ca urmare.115) reprezintă legea de conservare a energiei totale a unei perechi de corpuri izolate .9. Pentru aceasta.2. Dacă dependenţa explicită a energiei potenţiale Ep (x) este cunoscută şi dacă avem în vedere că. rezultă: t(x) = t0 ± dx 2 m x0 [E − Ep (x)] . pe care o are corpul în fiecare punct considerat. ea va trebui să fie întotdeauna o cantitate pozitivă. sau: Ec0 + Ep0 = Ec + Ep = constant = E.9: Dependenţa energiei potenţiale. să considerăm o dependenţă oarecare Ep (x). Deoarece energia cinetică este proporţională cu pătratul vitezei. reprezintă energia cinetică.115) Relaţia (2. Mişcarea punctului material sub acţiunea a diferite tipuri de forţe 47 0 Figura 2. putem deduce ecuaţia de mişcare plecând de la legea de conservare a energiei: 1 dx m 2 dt 2 = E − Ep (x). dx dt Ö (2.2. În cazul forţelor dependente de poziţie. de exemplu de forma celei din Fig. Ep .116) = ± x 2 [E − Ep (x)] m Separând variabilele şi integrând. de distanţă. Interpretare calitativă În cele ce urmează. Ec . atunci diferenţa E − Ep (x). energia totală se conservă. un minim în punctul D şi o valoare constantă începând din punctul F . E . în condiţiile în care energia cinetică este nulă energia totală E devine egală cu energia potenţială maximă.117) Ecuaţia de mişcare x(t) se obţine după calcularea integralei din membrul al doilea şi rearanjarea termenilor. (2. (2. cu un maxim în punctul B . Linia orizontală reprezintă valoarea energiei totale E .3. poziţiile x permise (adică acelea care descriu o . vom interpreta în mod calitativ natura mişcării unei particule sub acţiunea unei forţe dependente de poziţie.

Valorile potenţialului diferă. La momentul imediat următor. celelalte regiuni pot fi accesibile din punct de vedere energetic. Orice altă regiune. fapt care face ca mobilul să se deplaseze întotdeauna în această vecinătate finită. În cazul reprezentat în Fig 2. Forţa de tip elastic F = −kx Vom particulariza relaţia generală (2. vom avea: E (0) = Ec . Se spune că un punct material este în echilibru atunci când forţa care acţionează asupra lui este zero. punctul material rămâne în regiunea în care este iniţial localizat. punctul material se va mişca înapoi în direcţia din care a venit. regiunile dintre punctele x1 şi x2 (regiunea I) ca şi cele dintre x3 şi x4 (regiunea IV). (2.75). Spre exemplu.120) . De cele mai multe ori. spunem că este fizic inaccesibilă.118) dx ceea ce înseamnă că punctul material rămâne în repaus (forţa care acţionează asupra lui este nulă). punctul x = x1 . acolo unde energia cinetică devine zero (particula se opreşte).9. există puncte în care corpul se află în stare de: (a) echilibru instabil (punctul B). x = 0. Punctul material localizat în regiunea I are un singur punct de întoarcere. Acest lucru este uşor de intuit mai ales că. (2. orientată în sens invers deplasării. care nu corespunde acestei condiţtii. de unde se poate deplasa la infinit. deci se comportă ca o forţă de revenire. în punctul x1 panta curbei potenţialului este pozitivă. (c) echilicru indiferent (punctul F şi regiunea care urmează). Avem atunci: x 1 Ep (x) = kxdx = kx2 . energia potenţială are valoarea zero in condiţiile în care resortul este nedeformat.48 Capitolul 2.117) pentru cazul forţelor de tip elastic. În toate punctele acestei zone: dEp = 0. Astfel. deplasarea continuă până în punctul x1 . în care E = Ep (x1 ) se numeşte punct de întoarcere. La fel sunt şi punctele x = x2 şi x = x3 . (b) echilibru stabil (punctul D). Regiunea III are două puncte de întoarcere. Conform definiţiei (2. Să discutăm în cele ce urmează comportarea particulei în regiunea V. Trebuie însă diferenţiate stările de echilibru din punctele din regiunea V de cele din punctele B sau D. mişcarea este limitată în această regiune.111). (2. Astfel.. Din aceste considerente. dacă este iniţial în punctul A. şi de după x5 (regiunea V) sunt inaccesibile. Dacă ne reamintim legătura dintre energia potenţială şi forţă (2. regiunea I şi se mişcă spre direcţia pozitivă a coordonatei x. O astfel de stare se numeşte stare liberă. Dinamica punctului material mişcare reală) vor fi doar cele pentru care linia energiei totale se află deasupra curbei energiei potenţiale. rezultă că forţa este negativă.119) 2 0 Aplicând legea conservării energiei. În schimb. în starea în care resortul este nedeformat (x = 0).

121) A este distanţa maximă până la care poate ajunge punctul material şi se numeşte amplitudine . Întotdeauna este posibilă însă o rezolvare numerică.122) arcsin x/A A cos θdθ k 2 mA ä arcsin x0 /A arcsin x/A 1 − sin2 θ ç = (2.. (2. nu se poate găsi o soluţie analitică.3. ω0 k 2. se obţin prin dezvoltarea funcţiilor în jurul valorilor iniţiale: x(t0 + ∆t) = x(t0 ) + 1 x ˙ (t0 ) (∆t) + 1! 1 x ˙ (t0 + ∆t) = x ˙ (t0 ) + x ¨(t0 ) (∆t) + 1! 1 x ¨(t0 ) (∆t)2 + .10 este reprezentarea grafică a unei mişcări oscilatorii cu vizualizarea principalelor mărimi caracteristice. 2! (2. A A (2. Cea mai simplă cale de a realiza acest lucru este dată de dezvoltarea în serie Taylor. pulsaţia mişcării este o mărime constantă.125) = 1 (arcsin x/A − arcsin x0 /A) . Înlocuind pe E în (2.2. x = A sin(ω0 t + arcsin 2..124) (2.5 Forţe cu expresii complicate. 2! 1 ··· x (t0 ) (∆t)2 + . Integrare numerică În cazurile în care expresia forţei este complicată.129) .117) se obţine: x t − t0 = = dx 2 k m2 x0 [A2 − x2 ] Õ = (2. = ω0 unde s-a făcut schimbarea de variabilă x = A sin θ şi s-a notat m Considerând că t0 = 0 şi aflând pe x în funcţie de t rezultă: ω0 t + arcsin adică: x x0 = arcsin . deci.3..128) (2.123) = arcsin x0 /A A cos θdθ = ωA cos θ (2. În Fig. După cum este definită..2. 2 49 (2.127) A Mărimea ω0 se numeşte frecvenţă unghiulară proprie sau pulsaţia proprie a oscilaţiilor iar 0 ϕ0 = arcsin x A – faza iniţială a mişcării.126) x0 ). valoarea: 1 E = Ec = kA2 . Valorile lui x(t) şi ale Să presupunem că sunt cunoscute condiţiile iniţiale x(t0 ) şi x lui x ˙ (t) la momentul ulterior. specifică corpului şi independentă de condiţiile iniţiale. Mişcarea punctului material sub acţiunea a diferite tipuri de forţe Energia totală are. ˙ (t0 ).

prin dezvoltarea Taylor.10: Reprezentarea grafică a unei mişcări oscilatorii F m1 m2 Figura 2. indiferent de cât de complicată este expresia forţei. este cunoscută şi valoarea acceleraţiei x ¨(t0 ) din ecuaţia fundamentală a mecanicii. pe x şi pe x ˙ la momentul de timp t0 + ∆t. 2.42 10.50 Capitolul 2..2. x ˙ (t0 ).5 T=2π/ω 1 0 0. care este forţa de contact dintre corpurile 1 şi 2? (c) Arătaţi că. eventual.5 0 1. Care sunt perechile acţiune-reacţiune? Care este reacţiunea greutăţii cărţii? 2.130) În acest moment cunoaştem deci. m2 = 2 kg. (a) Câte perechi de forţe acţiune-reacţiune apar în sistemul de corpuri din Fig.11: Pentru problema 2 Termenii cu puteri de ordin superior lui 2 ai lui ∆t au fost neglijaţi deoarece ei tind la zero dacă ∆t este suficient de mic.5 A x0 x 0 −0.99 12. Astfel. .56 14. dacă sistemul se împinge dinspre dreapta (de la 2 spre 1). Desenaţi toate forţele care acţionează asupra unei carţi aşezate pe masa de lucru.5 −1 −1. cu precizie cu atât mai bună cu cât pasul de timp se alege mai mic. Prin acest procedeu numeric. . t0 ).11? (b) Dacă cele două corpuri au masele m1 = 4 kg. Procedura iterativă poate continua în paşi ∆t.. m (2.28 7.13 15. valoarea forţei de contact nu mai este 4N.71 6. Toţi termenii acestei dezvoltări sunt cunoscuţi având în vedere că.. Dinamica punctului material 1. t0 + 3∆t. iar forţa de împingere este F=6 N.57 3.14 4. se pot determina x şi x ˙ la momentele t0 + 2∆t. în afară de condiţiile iniţiale (x(t0 ) şi x ˙ (t0 )). traiectoria sunt determinată în mod aproximativ.7 Figura 2. ecuaţia de mişcare şi.4 Probleme 1. x ¨(t0 ) = 1 F (x(t0 ).85 t 9.

după care ricoşează cu viteza iniţială de 20 m/s. Folosind considerente legate de conservarea energiei. m/M Răspuns : a = g sin1+ α+µ cos α 4. cu turaţia n pe o suprafaţă orizontală. 8. Un punct material de masă m se mişcă într-un câmp de energie potenţială Ep (x) = a ln x + xb2 . xmin = 2a b . (a) De câte ori creşte turaţia bastonului. Găsiţi viteza şi acceleraţia unui punct material de masă m ce porneşte din repaus din poziţia x = 0 la momentul t = 0. 2). echilibru stabil 9. 0) în B (2. 7. atingând-o cu viteza v =30 m/s. 5 N · s. (a) Care este valoarea momentului forţei care acţionează asupra bilei în timpul contactului? (b) Cât este forţa medie exercitată asupra podelei dacă mingea este în contact cu podeaua un timp de 1 s? Răspuns : (a) F ∆t = −2. (b) L = 6mπ 2 n2 l2 . (a) Găsiţi expresia forţei şi poziţiile punctelor de echilibru. legat de o sfoară de lungime l fixată într-un un punct. . (b) F = F0 sin(ct). dacă este supusă acţiunii forţei: (a) F = F0 + ct. 6. (c) F = F0 ect unde c şi F0 sunt constante pozitive. (b) Care este valoarea energiei necesare pentru a rupe molecula (prin separarea celor doi atomi)? Această energie se numeşte energie de disociere. Care sunt punctele de echilibru şi ce fel de ecilibru are punctul material în aceste poziţii? Răspuns : F (x) = −a/x + 2b/x3 . Un baston de dimensiuni foarte mici. fără frecări. 5N . unde x reprezintă distanţa faţă de origine iar a şi b sunt constante pozitive. Cu ce acceleraţie trebuie să coboare un mobil de masă M deasupra unei scânduri de masă m aşezate pe un plan înclinat de unghi α. Calculaţi lucrul mecanic efectuat de forţa F = β xy 3 x ˆ + x2 y ˆ . 5.4. Răspuns : (a) F = 12a x13 − 6b x7 . pentru ca scândura să alunece uniform în sus pe planul înclinat? Se ştie coeficientul de frecare la alunecare µ. la depla1 2 sarea pe traiectoria y = 2 x din punctul A(0. (b) Fm = 2. regăsiţi legea de mişcare a unui corp sub acţiunea unei forţe constante. x = (2b/a)1/2 .2. (b) Ep (∞) − Ep (xmin ) = b2 2a . Găsiţi expresia forţei în funcţie de poziţie. Răspuns : L = 8β 10. dacă firul se scurtează la jumătate? (b) Ce valoare are lucrul mecanic efectuat de forţa care a scurtat firul? Răspuns : (a) de 4 ori. cu β = const. Energia potenţiată a unui sistem de doi atomi ce formează o moleculă biatomică are b expresia: Ep = xa 12 − x6 unde a şi b sunt constante pozitive. O minge de tenis cu masa m = 50 g cade pe podea. este rotit uniform. Probleme 51 3.

dacă alunecă din vârful unui plan înclinat de unghi α. în prezenţa unei forţe de frecare la alunecare având având coeficientul µ. x = x0 − c(t − t0 ) − ( m k2 + k ) e 2 k 16. Răspuns : v = g(sin α − µcosα)t. x = 1/2g(sinα − µcosα)t2 . Se cunoaşte viteza limită c. să se determine: (a) legea vitezei proiectilului. Dinamica punctului material 11.52 Capitolul 2. 12. (b) energia potenţială. Calculaţi perioada micilor oscilaţii executate de un punct material sub acţiunea greutăţii. 2 √ k 1 k√ 1 k2 3 2 2 Răspuns : (a) v (t) = v0 − m v0 t + 4k m2 t . (c) E = − 2k R . (c) energia totală. în prezenţa unei forţe de frecare din partea aerului proporţională cu viteza. Presupunând că sistemul de propulsie al acestuia se defectează şi este frânat de o forţă F = −Aeαv unde A şi α sunt constante pozitive. k (b) Ep = − R . (d) J = √ kmR. Să se determine legea vitezei şi legea de mişcare a unui corp în câmp gravitaţional. în vecinătatea minimului unei curbe netede de rază R. aflat iniţial în repaus. să se găsească legea vitezei şi a spaţiului. Răspuns : T = 2π Õ R g. x(t) = x0 − 2 m v0 t + 12 m2 t . care ar fi dependenţa vitezei de spaţiul parcurs? Se dă viteza limită vl = mg k . (a) O bilă este aruncată pe o masă orizontală cu viteza v0 . 1 Răspuns : (a) v (t) = v0 − α ln 1 + A αv0 m αte m . (b) T = (1 − e−αv0 ) αA . dacă la momentul iniţial viteza corpului este v0 . (c) distanţa parcursă până la cădere. (d) momentul unghiular. unde k este o constantă pozitivă. Un proiectil reactiv este aruncat orizontal cu viteza iniţială v0 . Să se calculeze: (a) energia cinetică. Ştiind că valoarea forţei de frecare este proporţională cu pătratul vitezei. sub acţiunea unei forţe centrale F = − rk2 . vl2 1 − e−2gx/vl + v0 2 2 . 13. (c) d = m α2 A [1 − (1 + αv0 ) e−αv0 ]. Un punct material se mişcă pe o traiectorie circulară de rază R. 14. situată în plan vertical. Răspuns : (a) Ec = k 2R . (b) Dacă bila ar fi aruncată vertical în jos. g mv0 − m (t−t0 ) −1 . 15. (b) timpul. (b) v (x) = Õ 2 e−2gx/vl . Răspuns : v = −c + (c + v0 )e−(g/c)(t−t0 ) . Studiaţi mişcarea unui corp de masa m.

1 este prezentat un exemplu în care forţa de tip central se manifestă asupra punctului material P .Capitolul 3 Forţe de tip central Există situaţii în care dreapta suport a forţei ce acţionează asupra unui corp aflat în mişcare trece în permanenţă printr-un punct fix.1: Un punct material mişcându-se sub acţiunea unei forţe de tip central.). O astfel de forţă se numeşte de tip central. Exemple reprezentative în acest sens sunt forţele fundamentale (gravitaţionale. z m M Figura 3.3. de masă m. În Fig. nucleare). forţele de tip elastic etc. 1 53 . Forţele de atracţie gravitaţională dintre nucleu şi electron sunt neglijabile în comparaţie cu forţele coulombiene de atracţie. de masă foarte mare (M > > m). electromagnetice. din cauza semnului sarcinilor electrice). ca urmare a atracţiei exercitate de un alt corp. Perechea de corpuri M + m poate fi Soarele + Pământul (între care se manifestă forţe de atracţie gravitaţională). nucleul + un electron (între care se manifestă forţe de atracţie electrostatică)1 . Forţele de tip central sunt proporţionale cu distanţa dintre corpurile aflate în interacţiune. sau proton + proton (caz în care forţa de tip central este de respingere electrostatică. dar şi multe din de forţele ne-fundamentale (forţele intermoleculare van der Waals. plasat în originea O.

în cazul mişcării unui electron în câmpul coulombian de forţe al nucleului.1 Conservarea momentului unghiular Să calculăm momentul unei forţe de tip central. Forţe de tip central Expresia generală a unei forţe de tip central este de forma: F = F (r )e ˆ r = −∇Ep (r ).1) unde energia potenţială. pot lua doar anumite valori: se spune că aceste mărimi sunt cuantificate. Este firesc. (3. în aceste condiţii. Sensul lui J este dat de regula burghiului drept. vom deduce ecuaţia traiectoriei unui corp aflat sub acţiunea unei forţe centrale şi vom analiza factorii care determină forma acestei traiectorii. deoarece forţa F şi vectorul de poziţie r au aceeaşi dreaptă suport. fix. De exemplu. Să examinăm o deplasare infinitezimală a unui corp punctiform pe traiectoria sa.3. 3. Momentul cinetic va avea mărimea: J = |r × mv | = rmv sin ϕ = rm |dr | sin ϕ rdϕ = rm = r 2 mω. Forţele de tip central au o serie de caracteristici exclusive. dt dt (3. ca şi proiecţiile sale. planul perpendicular pe această dreaptă (ce conţine vectorii r şi v ) trebuie să rămână. să folosim pentru deducerea ecuaţiei traiectoriei. în raport cu O.2. momentul cinetic. 2.3. (3. Ulterior. .1): M =r×F =r× dp d dJ = (r × mv ) = = 0. Întrucât dreapta suport a lui J rămâne fixă în spaţiu. este o funcţie doar de distanţa r dintre corpuri. aşa cum este prezentată în Fig.2) s-a ţinut cont de faptul că dr dt × mv = v × mv = 0 şi că. rămâne constant (se conservă ) pe durata mişcării: J = r × mv = const. (2) conservarea modulului acestui vector pe toată durata mişcării2 . Vectorul J are dreapta suport perpendiculară pe planul vectorilor r şi p.3) Conservarea momentului unghiular ca vector înseamnă: (1) "îngheţarea" orientării lui J . produsul vectorial r × F este zero. Conservarea orientării lui J . Aşadar. de asemenea. exercitată asupra unui corp de masă m. Ca urmare: Traiectoria unui corp aflat sub acţiunea unei forţe de tip central este întotdeauna plană.54 Capitolul 3. 1. de care ne vom ocupa în cele ce urmează. Să vedem în continuare care sunt consecinţele conservării momentului unghiular. Ep .2) În relaţia (3. momentul cinetic (unghiular) al corpului atras. în raport cu un punct O (Fig. Conservarea mărimii lui J . F .4) 2 Există situaţii în care concluzia anterioară trebuie nuanţată. dt dt dt (3. coordonate polare plane.

Am notat. ϕ ˙ = ω .edu/ES/humsoc/Galileo/People/kepler. 3. (3. pentru a găsi ecuaţia traiectoriei vom recurge la folosirea coordonatelor polare plane. Kepler se pot găsi la adresa de web http://es.5) r2ω = m Mişcarea are loc în condiţiile în care produsul r 2 ω rămâne constant în timp.3. Johannes Kepler (1571-1630). El este inţiatorul introducerii considerentelor de dinamică în mecanica cerească şi primul astronom care a arătat că mişcarea corpurilor cereşti este un subiect de fizică.2: O deplasare infinitezimală a corpului pe o traiectorie oarecare. Kepler a fost primul om de ştiinţă care a intuit că studiul mişcării astrelor nu trebuie abordat doar din perspectiva cinematicii. A descoperit că planetele sistemului solar se rotesc pe traiectorii eliptice.7) (3. În relaţia anterioară am ţinut cont că rdϕ este cateta opusă unghiului ϕ = QP A în triunghiul ∆P QA. privitoare la sistemul solar. În concluzie. Expresia vitezei areolare va fi: Ωa = dA 1 dϕ 1 J = r2 = r2ω = = const. dacă vom calcula aria "măturată" de vectorul de poziţie în intervalul de timp dt: 1 1 dA = lim [ r (t) · r (t + ∆t) sin ∆ϕ] ≈ r 2 dϕ. adeptul sistemului heliocentric a lui Copernic. de asemenea.2. dt 2 dt 2 2m (3. iar P Q = |dr | este ipotenuză. astronom şi matematician german.rice. Ecuaţia lui Binet 55 P A Q Figura 3. va fi făcută mai în detaliu într-o secţiune următoare a acestui capitol.2 Ecuaţia lui Binet Având în vedere caracterul plan al traiectoriei unui corp aflat sub acţiunea unei forţe centrale. Informaţii suplimentare despre J. ∆t→0 2 2 Raportul dA/dt se numeşte viteză areolară . Ca urmare: J = const. având Soarele într-unul din focare.html 3 . conservarea modulului momentului unghiular este echivalentă cu legea ariilor a lui Kepler. Prezentarea celor trei legi ale lui Kepler. Se poate da o interpretare geometrică directă acestei ultime relaţii.6) Constanţa vitezei areolare în cazul mişcării planetelor sistemului solar a fost descoperită de Kepler3 şi publicată în 1509 în cartea sa Astronomia Nova (Noua astronomie ).

10) care reprezintă legea de conservare a momentului unghiular.11) (3.13) în (3. Pentru a găsi ecuaţia traiectoriei este necesar să eliminăm timpul în ecuaţia (3. (3. r Înlocuind ecuaţia (3. se obţine aşa-numita ecuaţie a lui Binet : d2 dϕ2 1 1 F mr 2 + =− .8). Forţe de tip central Vom pleca de la ecuaţia principiului al II-lea al dinamicii: m[(¨ r − rϕ ˙ 2 )ˆ er + (2r ˙ϕ ˙ + rϕ ¨)ˆ eϕ ] = −F e ˆr .9) poate servi la deducerea ecuaţiei diferenţiale a traiectoriei. Aşa cum vom vedea în continuare.15) membrul al doilea al ecuaţiei (3. Ecuaţia (3.. O astfel de condiţie este satisfăcută în cazul forţelor de tip gravitaţional sau coulombian4 .3 Forţe de tipul 1/r2 Integrarea ecuaţiei diferenţiale (3. Faptul că forţa de atracţie dintre planete era invers proporţională cu pătratul distanţei era un lucru cunoscut încă înaintea lui Newton. 3.10) se poate rescrie sub forma: 1 d m (r 2 ϕ ˙ ) = 0 ⇒ mr 2 ϕ ˙ = J = const. Este simplu de observat că. r2 (3. cu variabilele 1/r şi ϕ.9) m(2r ˙ϕ ˙ + rϕ ¨) = 0. cu câteva considerente de natură energetică.14) este simplă dacă mărimea forţei F este invers proporţională cu pătratul distanţei. demonstrată anterior.56 Capitolul 3.14) Observăm că membrul doi al ecuaţiei lui Binet este neliniar.14) devine independent de r . acest lucru este posibil prin combinarea rezultatelor obţinute plecând de la aplicarea principiului al II-lea al dinamicii. r r J2 (3.8) Având în vedere că forţa F are doar componentă radială. iar ecuaţia lui Binet devine una de tip oscilator armonic. Ecuaţia (3. r dt (3. Vom substitui derivata în raport cu timpul prin derivata în raport cu variabila ϕ: r ˙= dr J d 1 dr dϕ dr J =− . în cazul unor forţe de tipul: F =k 1 .13) r ¨= 1 d2 r 2 dϕ2 1 . (3. = = 2 dt dϕ dt dϕ mr m dϕ r dr ˙ dr ˙ J = ϕ ˙ =− dt dϕ m 2 (3.8).12) (3. 4 . ecuaţia vectorială anterioară este echivalentă cu ecuaţiile scalare: m(¨ r − rϕ ˙ 2) = F .

25) (3.3. r Constantele A şi ϕ se află plecând de la condiţiile iniţiale ale mişcării: t = 0 : r = r0 . ϕ.24) 5 Henry Cavendish (1731-1810) chimist şi fizician englez. x Ca urmare: 1 = A cos(ϕ − ϕ0 ) + k1 .19) (3. re-descoperite ulterior de Maxwell. Înlocuind (3. x x (3. constanta k din ecuaţia (3. de fizicianul englez Cavendish5 . în funcţie de semnul sarcinilor electrice ale corpurilor. J = J0 = const. O descriere a experimentului lui Cavendish va fi prezentată în secţiunea următoare a acestui capitol.15) este: k = γm1 m2 . . cu variabila dependentă 1/x şi independentă. γ .21) 1 1 + = k1 . A efectuat experimente de electricitate şi a prezis o serie de rezultate. x r Aceasta este o ecuaţie diferenţială de tip oscilator armonic liniar.17) 4πε unde ε este permitivitatea electrică a mediului în care sunt plasate corpurile aflate în interacţiune.20) 1 1 = − k1 .18) (3.23) obţinem: − r ˙ = −Aϕ ˙ sin(ϕ − ϕ0 ). Derivând relaţia (3. Principala sa contribuţie în domeniul fizicii este legată de măsurarea constantei atracţiei universale. (3.16) unde γ reprezintă constanta atracţiei universale.14). Forţele de tip gravitaţional sunt doar de atracţie (F = −F e ˆr ). Ea admite o soluţie forma: 1 = A cos(ϕ − ϕ0 ).15) în ecuaţia lui Binet (3. se obţine: d2 dϕ2 unde am făcut notaţia: k1 = Dacă se face substituţia: se obţine ecuaţia diferenţială omogenă: d2 dϕ2 1 1 + = 0. (3. A descoperit hidrogenul şi argonul.23) (3. r2 (3. În cazul interacţiunilor electrostatice: 1 k= q1 q2 . r r mk = const. De menţionat că forţele electrice (coulombiene) pot fi de atracţie sau de respingere. Valoarea lui γ a fost determinată printr-un experiment rămas celebru în fizică. în cazul interacţiunilor de tip gravitaţional.3. J2 (3.22) (3. r ˙=r ˙0 . Forţe de tipul 1/r 2 57 Să precizăm că.

(3.34) • (b) o elipsă (vezi Fig. ceea ce presupune ca: E = Ec + Ep < 0.27) Înlocuind (3.35) Prin urmare.23) se obţine ecuaţia traiectoriei în variabilele r şi ϕ. ε.3a) dacă ε = 0. condiţia ca ansamblul celor două corpuri între care se manifestă forţe de atracţie gravitaţională să rămână legat este ca energia cinetică iniţială a corpului m să fie este mai mică decât modulul energiei potenţiale a ansamblului (energia potenţială . Aceasta se întâmplă când: E=− mk2 2 .3b) dacă ε < 0. (Fig. se găseşte valoarea constantei A: × (3. Forţe de tip central sin2 (ϕ − ϕ0 ) + cos2 (ϕ − ϕ0 ) = 1.31) (3.30) Relaţia (3. 2J0 (3.33) În funcţie de valoarea excentricităţii.3.58 Folosind (3. (3. conica poate fi: • (a) un cerc de rază r = p = 2 J0 mk . (3. adică Ec < |Ep |. cu parametrul: p= şi excentricitatea: ε= × (3.27) în (3.3.30) se poate rescrie ţinând cont de valoarea energiei totale la momentul iniţial: 1 2 2 2 E = Ec + Ep = m(r0 + r0 ϕ ˙ 0) + 2 = sub forma: ε= 2 2J0 E + 1.32) (3. (vezi Fig.3.5) şi formula fundamentală a trigonometriei: Capitolul 3.26) A= mr ˙0 J0 k1 2 + 1 − k1 r0 2 .28) Aceasta este ecuaţia unei curbe conice. mk2 r0 − 1 k 2 mv0 − . 2 r0 ∞ − k dr r2 (3.29) 1 −1 r0 k1 + mr ˙0 J0 k1 2 .3(a)): r= p . 1 + ε cos(ϕ − ϕ0 ) 1 k1 2 (3.

3.3: Traiectorii conice cu diferite excentricităţi.3. Forţe de tipul 1/r 2 59 y r O (a) x y b r F’ (b) F a x y r F’ (c) F x y r F’ (d) F x Figura 3. .

3. Soarele fiind într-unul din focare. dacă ε = 1. 3.39) Traiectoria este. privitoare la mişcarea planetelor sistemului solar. Forţele de interacţiune electrostatică sunt de tip repulsiv (deci energia potenţială este pozitivă) dacă sarcinile electrice au acelaşi semn şi invers. Legea perioadelor : Raportul dintre pătratul perioadei mişcării şi cubul semiaxei mari are o valoare constantă pentru toate planetele sistemului solar. Valorile semiaxelor unei astfel de traiectorii eliptice se obţin prin înlocuirile corespunzătoare: a = k p = . sau electronii în jurul nucleului7 . ceea ce se întâmplă atunci când: E > 0 adicăEc > |Ep |. 2. b = ap = 2m|E | (3. dacă ε > 0.3. în cadrul modelului heliocentric al lui N. Legea ariilor : Viteza areolară a oricărei planete din sistemul solar este o constantă a mişcării. deschisă. energia potenţială poate fi negativă sau pozitivă. sunt: 1. 2 1−ε 2|E | J √ . Traiectorii eliptice au planetele sistemului solar. Legea orbitelor eliptice : Planetele se mişcă în jurul Soarelui pe traiectorii eliptice.37) (3. O valoare pozitivă a energiei totale a sistemului conduce. în acest caz. Forţe de tip central a unui sistem legat este negativă)6 . • (d) o hiperbolă (Fig.38) • (c) o parabolă (Fig. energia cinetică a corpului de masă m fiind suficient de mare pentru a învinge "bariera energetică" creată de forţa de atracţie. Copernic.3d). Un exemplu în acest sens îl constituie mişcarea în interiorul sistemului solar a unei comete provenind din afara acestuia. 6 În cazul interacţiunilor electrostatice. în funcţie de semnul sarcinilor electrice. Aceasta se întâmplă atunci când: E = 0 adică Ec = |Ep |. 7 Dacă se admite modelul planetar al atomului . aşadar. sateliţii Pământului. la existenţa unei stări nelegate (libere).60 Capitolul 3.3c). 3. Cele trei legi ale lui Kepler.36) (3.4 Legile lui Kepler şi atracţia universală Legea atracţiei universale a fost formulată de Isaac Newton.40) (3. plecând de la principiul fundamental al dinamicii şi de la rezultatele anterioare ale lui Galilei şi Kepler. (3.

3.41) = Ωa J/(2m) Ţinând cont că: b = a 1 − ε2 şi folosind prima relaţie din sistemul de ecuaţii (3. aflate în vid.0022 Forţa de atracţie gravitaţională dintre două corpuri purtătoare de sarcină (masă) gravitaţională este direct proporţională cu produsul maselor gravitaţionale ale corpurilor şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele: F = −γ m1 m2 e ˆr .44) a3 γM În tabelul următor sunt prezentate câteva date referitoare la sistemul planetar al Soarelui.43) (3.000 0. = a3 k (3.107 317.017 0. constatăm că. unele exprimate în unităţi de măsură specifice Pământului.061 39.000 1.046 0.007 0. la distanţa de 1m unul de celălalt. vom evalua perioada mişcării pe orbita eliptică: A πab T = (3.45) este numeric egală cu forţa de interacţiune dintre două corpuri cu masa de 1 kg. r2 (3.093 0.36) se găseşte: T2 4π 2 m . suspendată la mijlocul ei de un fir de torsiune din cuarţ.18 14.460 84.048 0.862 29.4.203 9.056 0.8 m.241 0.191 30. Planeta Mercur Venus Pământ Marte Jupiter Saturn Uranus (1781) Neptun (1846) Pluto (1930) Raza (RP am ) 0.206 0.529 T(ani) 0.45) Constanta atracţiei universale.539 19.53 17.020 164. prezentată schematic în Fig.615 1.13 0. într-adevăr acest raport este independent de masa planetei: 4π 2 T2 = .balanţa de torsiune . Valoarea sa a fost măsurată de Cavendish cu ajutorul unui instrument de mare sensibilitate pentru măsurarea forţelor . (3.055 0. Să demonstrăm acum cea de-a treia lege a lui Kepler.248 Masa (MP am ) 0.387 0. Două sfere din plumb cu diametrul de 5 cm sunt fixate la capetele unei bare cu lungimea de 1.4. care intervine în ecuaţia (3. γ . aşa cum a fost demonstrat anterior.881 11. De acesta este prinsă .723 1. Legile lui Kepler şi atracţia universală 61 Primele două legi sunt consecinţe directe ale conservării momentului unghiular al unui corp sub acţiunea unei forţe de tip central.68 ε 0.94 95.815 1.000 1.3.524 5.010 0.77 247.15).42) Înlocuind acum constanta k din (3. Pentru aceasta.

Evident. 8 .46) 3. oglinda O. acceleraţia produsă de forţa de atracţie asupra corpului atractor (Soare. executată doar de corpul m.4: Schema dispozitivului experimental pentru măsurarea constantei atracţiei gravitaţionale. studiul prezentat în secţiunea anterioară este cunoscut şi sub denumirea de problema unui singur corp. aflate în interacţiune gravitaţională sau coulombiană. în multe alte cazuri întâlnite în situaţii reale. la o examinare mai detaliată ar trebui să evaluăm efectele forţei de atracţie asupra ambelor corpuri. este necesar să studiem mişcarea unor corpuri de mase comparabile. Având în vedere că. (3. Deoarece o mişcare accelerată este. dacă o oglindă plană se roteşte cu un anume unghi. s-a constatat o deviere a barei către poziţia marcată cu linie punctată. De altfel.67 × 10−11 N m2 /kg. s-a putut calcula valoarea forţei de interacţiune dintre corpuri şi astfel valoarea constantei gravitaţionale. fascicolul reflectat se roteşte cu un unghi 2α.) este practic neglijabilă. reflectat de oglinda O şi proiectat apoi pe un ecran8 .5 Problema celor două corpuri În secţiunea anterioară am considerat doar mişcarea unui corp sub acţiunea forţei determinată de prezenţa altui corp de masă mult mai mare. comparativ cu efectul aceleiaşi forţe asupra corpului atras. dar de diametru mai mare (31 cm). În condiţiile în care M >> m. Forţe de tip central Figura 3. tot din plumb. α faţă de direcţia (fixă) a fascicolului incident. deci să formulăm şi să studiem o problemă a celor două corpuri. în aceste condiţii. Experimentul lui Cavendish a fost primul care a permis o evaluare numerică a constantei γ şi de asemenea.62 Capitolul 3. de fapt. ambele corpuri sunt în acelaşi timp atractor şi atras. aflat în repaus în originea sistemului de referinţă. Deviaţia barei a putut fi măsurată cu ajutorul unghiului de deviere a unui fascicul luminos provenit de la o sursă de lumină. Aducând în apropierea sferelor mici alte două sfere. m. a masei Pamântului. nucleu etc. ca urmare a atracţiei sferelor de masă m1 de către sferele de masă m2 . Cunoscând expresia forţei de interacţiune gravitaţională dintre corpurile de mase m1 şi După cum este cunoscut din cursul elementar de fizică. Etalonând firul din cuarţ astfel încât să se cunoască valoarea forţei ce produce torsiunea firului pentru un unghi de deviaţie dat. Valoarea acceptata în prezent pentru γ este: γ = 6. într-un asemenea caz şi acceleraţiile ambelor corpuri sunt comparabile.

deoarece electronul şi nucleul execută împreună o rotaţie în jurul unei axe ce trece prin centrul de masă al sistemului. Problema celor două corpuri 63 Figura 3. Relaţia (3. .50) (3.47) şi (3. pe care le considerăm că ca formând un sistem izolat de exterior.5. (3. dt2 (3.5: Un sistem izolat format din două corpuri de mase m1 şi m2 . dt2 d2 r2 = F21 .3.47) (3. să aflăm care sunt traiectoriile pe care se vor mişca acestea. Ca urmare. problema celor două corpuri se reduce astfel la cea a unui singur corp aflat sub acţiunea unei forţe de tip central. dt2 (3.51) reprezintă 1 +m2 ecuaţia diferenţială de mişcare a unui corp generic. (3.48) m2 Ecuaţiile sunt cuplate prin termenul forţă. m1 + m2 dt2 d2 r12 .48) se obţine: F21 = sau: F21 = µ m1 m2 d2 r12 .50) se găseşte legea de mişcare: r12 = r12 (t). Aplicăm principiul fundamental al dinamicii. pentru fiecare din cele două corpuri: m1 d2 r1 = F12 . După rezolvarea ecuaţiei (3. Deoarece: F12 = −F21 . m2 . care depinde de distanţa r12 = |r2 − r1 | dintre corpuri. aflat sub acţiunea unei forţe egală cu cea de interacţiune dintre corpurile ce formează sistemul.51) m1 m2 Mărimea µ = m se numeşte masa redusă 9 a sistemului.49) prin scăderea celor două relaţii (3.52) 9 Conceptul de masă redusă a fost folosit pentru introducerea corecţiei de masă în calculul energiei electronului pe orbită în modelul Bohr. de masă µ.

55) Folosind (3. concomitent.6 sunt reprezentate în sistemul centrului de masă (SCM) traiectoriile corpurilor de masă m1 . vc r (3. m1 + m2 (3. cele două corpuri se mişcă pe traiectorii asemenea.56) (3.60) .7 cum se modifică forma traiectoriei corpului generic de masă µ sub acţiunea unei forţe de atracţie.54) (r2 )SCM = − iar în sistemul laboratorului (SL): r1 = rCM + r2 = rCM m2 r12 . 0) respectiv (0. echivalent: m1 (r1 )SCM + m2 (r2 )SCM = 0. în Fig.6). spre exemplu. 5). 0. are loc o mişcare de drift a centrului de masă. Forţe de tip central Legile de mişcare ale fiecărui corp se află uşor prin recurgerea la noţiunea de centru de masă al sistemului.59) Legile de mişcare ale lui m1 şi m2 pot fi scrise dacă este cunoscută valoarea lui rCM .64 Capitolul 3. De fapt. unul în jurul celuilalt.56). cu un focar comun situat în CM. 3.3. m1 + m2 (3. 0. 1. m1 + m2 m1 r12 . În Fig. m1 + m2 (3. pentru un observator care s-ar mişca odată cu el. 7. expresia: (rCM )SCM = 0. Iată. în timp ce.5. Pentru condiţiile iniţiale alese. m2 şi a celui de masă redusă pentru exemplul numeric: m1 /m2 = 10/7 şi condiţii iniţiale: (1. m1 + m2 m1 − r12 . În sistemul laboratorului. pentru vectorul de poziţie al centrului de masă (CM) în raport chiar cu sistemul centrului de masă (SCM). 1. După cum indică şi relaţiile (3.57) (3. traiectoriile sunt eliptice. (3. cele două corpuri se mişcă împreună. k= M v = v/ γ . corpurile fiind în permanenţă diametral opuse. ca o pereche. Traiectoria corpului sub acţiunea forţei de tip central depinde de valoarea energiei cinetice şi potenţiale a corpului.55) şi reprezentarea din Fig. (3.3. Poziţia acestuia se defineşte în funcţie de poziţiile corpurilor componente ale sistemului (exprimate prin r1 . astfel încât raportul vectorilor de poziţie este invers proporţional cu raportul maselor. centrul de masă se depasează cu viteză constantă. r2 şi r12 ) conform relaţiei: rCM = m1 r1 + m2 r2 . se obţin. astfel că.57). pentru vectorii de poziţie ai celor două corpuri în sistemul SCM. 1. pentru diferite valori ale raportului vitezei iniţiale faţă de viteza corespunzătoare unei orbite circulare (k = 0.58) (3.3. orbitele corpurilor sunt simple elipse.53) Mutând originea O a sistemului de referinţă în CM. obţinem. relaţiile: (r1 )SCM = m2 r12 . sau.

5 0.5 1 x Figura 3.5 −2 −2 −1.5 0 0.4 −0.5.1 1 0.5 1.5 −1 −1.5 1 1.5 −0. 0) respectiv (0.5 0. .7: Traiectoria corpului generic de masă redusă µ pentru diferite valori ale coeficientului k .3. m2 şi µ pentru exemplul numeric: m1 /m2 = 10/7 şi condiţii iniţiale: (1.4 0.2 m2 −0. Problema celor două corpuri 65 0.3 −0.6). 0.5 x Figura 3.5 −1 −0.6: Traiectoriile în SCM ale corpurilor de masă m1 .1 y CM 0 (r2) −0. 2 1.3 y 0 −0.7 0.1 SCM −0.2 (r1) SCM 0.5 1.5 0 0.3 m1 0.

dacă unul dintre corpuri are masa mult mai mare decât celălat. Studiul problemei în sistemul centrului de masă (SCM) simplifică şi în aceste condiţii calculele. În această aproximaţie corpul "greu".99 × 1030 kg). prin eliminarea corespunzătoare a timpului. rămâne imobil (de exemplu Soarele. M . determinarea mişcării exacte a fiecărui corp.8: Un sistem izolat de trei corpuri. la determinarea legilor de mişcare şi apoi. surprinsă la patru momente de timp diferite. nu se pot găsi soluţii analitice ale ecuaţiilor diferenţiale precedente. cuplate. Forţe de tip central 3 3 3 3 3 3 Figura 3. între care se manifestă doar forţe de interacţiune gravitaţională.3.62) (3. neliniare. Să considerăm trei corpuri ce formează un sistem izolat. prin legătura dintre vectorii de poziţie ai fiecărui corp în SL şi în SCM. se poate considera că el se află chiar în poziţia CM a sistemului. În Fig. În mod evident.61) (3.97 × 1024 kg). Ecuaţiile care le descriu mişcarea sunt: m1 m1 m2 m1 m3 d2 r1 = −γ 3 r12 − γ 3 r13 . cunoscând condiţiile iniţiale referitoare la poziţia şi viteza fiecărui corp. a cărui masă este M = 1. la ecuaţiile traiectoriilor. dt2 r12 r13 d2 r2 m2 m1 m2 m3 m2 2 = −γ 3 r21 − γ 3 r23 .8).6 Problema celor trei corpuri Problema interacţiunii dintre corpuri devine foarte complexă dacă se măreşte numărul corpurilor aflate în interacţiune.66 Capitolul 3. 3. în jurul lui gravitând corpul "uşor" (de exemplu Pământul. deoarece cunoaşterea mişcării permite. găsite folosind tehnici numerice. care sunt echivalente cu un sistem de şase ecuaţii scalare.63) Acesta este un sistem de trei ecuaţii diferenţiale de ordin doi.9 este redată forma traiectoriei obţinută prin rezolvarea numerică a sistemului ecuaţiilor scalare. Rezolvarea ar conduce. cu masa m = 5. Din păcate. între care se manifestă doar forţe de interacţiune gravitaţională (Fig. dt r21 r23 2 d r3 m3 m1 m3 m2 m3 2 = −γ 3 r31 − γ 3 r32 . ci doar soluţii aproximative.3. pentru trei corpuri de mase . dt r31 r32 (3.

Forma traiectoriei unui satelit (m∗ 3 = 0. t = .3.5. m2 : (0. 0.masa totală a celor două corpuri.(-0. egale. subţire şi punctată). y ˙0 )10 . 5) sunt: (-0.3.3. 0005) lansat în spaţiul în care există un sistem de ∗ două corpuri cereşti cu mase egale (m∗ 1 = m2 = 0. vc = M d d d/vc γ M .5 0 t*=10 x 0 t*=20 y −0. 0). 0). -0. d (3.5 −1 −1.8).5 −0.o masă caracteristică. prin introducerea coordonatelor reduse : m∗ i = mi ∗ xi ∗ yi ∗ t . pentru trei corpuri de mase egale (linie groasă. Avantajul pe care îl oferă această adimensionalizare este acela că elimină constanta γ . (0. xi = .5 y 0 y 0 −0.5. yi = . este aceea în care m3 este neglijabilă în comparaţie cu celelalte mase. Se observă modul în care se complică traiectoria corpurilor pe măsură ce se micşorează distanţa dintre corpuri. 0) pentru poziţiile (x0 .5 1 −1 −2 m1* m2* m3* 1 −1 0 1 2 x 1 0.6. Pentru simplificarea notaţiilor vom folosi în cele ce urmează scrierea fără asterisc pentru mărimile adimensionalizate.64) unde d este o distanţa caracteristică iar M . 0)) au fost alese astfel încât centrul de masă al celor două corpuri 10 Alegerea acestora depinde de problema concretă care se studiază.1. În condiţiile de faţă ele corespund: d distanţa iniţială dintre corpurile 1 şi 2 şi M .10.5 −1 −1 −0. 0.9: Traiectoriile obţinute prin rezolvare numerică.4). (-0. . notate pe fiecare reprezentare. surprinsă după patru intervale de timp diferite (t∗ ).5 0 0.3. O problemă deosebit de interesantă şi utilă totodată din punct de vedere al aplicaţiilor practice.5 1 t*=5 0. -0.5 −2 −2 −1 0 1 2 y −1 −2 −3 −4 −3 −2 −1 0 1 2 x x Figura 3.3). datorită creşterii puternice a forţei de interacţiune gravitaţională. Problema celor trei corpuri 67 1 t*=2. Condiţiile iniţiale pentru cele trei ∗ ∗ corpuri (m∗ 3 = m2 = m1 = 0. Pentru eliminarea parametrilor care nu sunt absolut necesari în calculele numerice s-a procedat la adimensionalizarea sistemului de ecuaţii.4) pentru vitezele iniţiale (x ˙ 0.5. 5) este redată în Fig.5 0. Poziţiile iniţiale (m1 : (-0. (0. y0 ) şi respectiv (0.

În Fig.7 Probleme 1.5 x x Figura 3. pentru aceleaşi condiţii iniţiale ale corpurilor 1 şi 2 considerate în figura anterioară.5 1. Cel de-al treilea corp. 3. Se observă cum modificarea condiţiilor iniţiale ale corpului 3 (linie subţire) schimbă puternic traiectoria acestuia. neglijabilă comparativ cu masa Pamântului. De la o traiectorie periodică (corpul 3 execută trei bucle închise pe timpul unei perioade ale corpului 1 şi 2) se trece spre o traiectorie cu bucle inegale şi apoi în ultimele două cazuri spre o traiectorie haotică. va executa mişcări periodice sau haotice.5 0 0.5 1 0. Se dau: masa Pământului .5 0 0.5 −1 −0.5 1 0. Un satelit cu masa m.5 1 0.5 y 0 −0. cu centrul într-un punct de pe cerc.5 −1 −1 −0.5 −1 −1 −0. m2 = 1/82. 0.5 1 −0.5 x y 0 −0.5 −1. 2.3.5 y 0 y 0 −0.68 Capitolul 3.10: Traiectoriile unui satelit (m3 = 0. pentru două condiţii iniţiale diferite ale corpului m∗ 3 (marcate pe desen). după un timp t∗ = 100.10 sunt surprinse.5 1 1. în jurul a două corpuri de mase egale (m1 = m2 = 0.11 ilustrează mişcarea unui satelit ∗ ∗ (m∗ 3 = 0. Arătaţi că modulul forţei este invers proporţional cu puterea a 5-a a distanţei. de masă neglijabilă.5 1 1. 0005. să se afle chiar în originea sistemului de axe.5)) corespund mişcării corpurilor m1 . traiectoriile celor trei corpuri. Figura 3.5 1. O particulă se mişcă pe o traiectorie circulară sub acţiunea unei forţe de tip central.5) şi m2 : (0.5 0 0.linie groasă).5 −1 −1. în funcţie de condiţiile lui iniţiale. -0.5 0 0. este lansat cu viteza v paralelă cu suprafaţa solului. după t∗ = 100 .5 1 x 1.linie subţire) ce porneşte din condiţii iniţiale diferite. la înălţimea de 320 km.5 −1 −0. Valorile vitezelor iniţiale (m1 : (0.5 −1. 5 .5 −1 −1. m2 pe traiectorii circulare cu originea în centrul de masă. 0005) în cazul perechii Pamânt-Lună. Forţe de tip central 1.5 1 0. pentru care: m1 = 81/82.

5 m3 0. raza Pământului R = 6. calculaţi: (c1) excentricitatea orbitei.38 × 106 m şi constanta γ =6. m2 = 1/82 şi condiţiile iniţiale: ((-1. 0.5 m1 −0.5 m3 1 0. Răspuns : (a)v = (c2) v0 = Õ γM r .7)) . (0.5 m2 y 0 m1 y 0 −0.5 0 0. s-a ∗ considerat: m∗ 1 = 81/82. invers proporţională cu r 3 şi că θ variază în timp după o lege logaritmică. 0).constante. (b) Care este viteza de "evadare" a satelitului în spaţiu? (c) Considerând că satelitul este observat la un moment ulterior lansării. 4. (0. la o distanţă de 1000 Km de suprafaţa Pamântului.5 m3 m2 −2 −2 −1 −1 −0.5 −1 −1. (a) Calculaţi valoarea vitezei necesare pentru a aduce satelitul pe orbita circulară. a > 0. Probleme 69 1 m2 2 1. Arătaţi că forţa ce determină o astfel de mişcare este de tip central.11: Mişcarea unui satelit (m3 = 0.0005) în cazul perechii de corpuri Pamânt-Lună. Un corp se mişcă pe o orbită spirală r = r0 ekθ cu r0 .dreapta.506)) .67 × 10−11 N m2 Kg−1 .7. 0.98 × 1024 Kg. O particulă de masă m se mişcă pe un cerc de rază r0 sub acţiunea unei forţe atractive r F (r ) = r12 exp(− a ). (c3) energia totală pe orbita eliptică.stânga şi ((-2. Arătaţi că mişcarea circulară este stabilă doar dacă r0 < a.3. γM m − 2a . M = 5. (c3) E = 2γM r . 0). (b) v = γM rmax 2a rmin . k . . (c2) viteza. (c1) ε = 1 2a (rmax − rmin ) 3.5 1 −1 0 1 2 x x Figura 3.

.

în cazul mărimilor scalare şi una vectorială. care nu se pot defini în cazul unui punct material (cum ar fi temperatura. Acestea pot fi formate dintr-un număr finit de puncte . Deoarece. trebuie să se exercite forţe de atracţie sau forţe de legătură. electronii din interiorul atomului1 . Modele mai apropiate de realitate ar fi acelea în care corpurile reale sunt aproximate prin sisteme de puncte materiale. ca exemple. 4. mărimile caracteristice sistemelor de particule se exprimă ca o sumă de mărimi specifice punctului material. Pentru a se menţine ca o entitate stabilă. într-o măsură mai mare sau mai mică. sau planetele sistemului solar. atomii sau moleculele unui gaz. orice sistem este alcătuit dintr-un ansamblu de corpuri ce pot fi considerate puncte materiale.1). această sumă va fi una algebrică. în cazul mărimilor vectoriale. apar şi o serie de mărimi noi. Din categoria sistemelor discrete de puncte. Dintre exemplele cele mai cunoscute de sisteme continue. ca fiind puncte materiale. etc. sau cel de corp solid. putem aminti. Trebuie menţionat că. Evident. pe scurt. vom aminti modelul de fluid. concentraţia. din motive de simplitate. sau între aceştia şi corpurile exterioare. densitatea. Corpurile din viaţa reală pot fi aproximate. Întrucât masa este o mărime scalară. masa sistemului va fi egală cu suma (algebrică) a maselor 1 în limitele modelului planetar al atomului 71 .aşa-numitele sisteme discrete de puncte . În acest capitol vom studia legile mecanicii sistemelor discrete de puncte materiale. medii continue.1 Mărimi caracteristice sistemelor de particule Să considerăm un sistem alcătuit dintr-un număr N de particule de mase mi (Fig.sau pot conţine. chiar in orice volum elementar.Capitolul 4 Dinamica sistemelor discrete de particule În capitolele anterioare am recurs. între constituenţii unui astfel de sistem. într-un fel sau altul. pe baza cunoştinţelor acumulate în studiul mişcării punctului material.4.).aşa-numite sisteme cu distribuţie continuă de masă. un număr enorm de particule . la modelul punctului material. în cazul sistemelor de puncte materiale.

4) Aşadar: Rezultanta forţelor interne unui sistem de puncte materiale este nulă. că asupra sistemului acţionează un alt sistem (exterior). în cele ce urmează.3). Forţa totală (externă) ce acţionează asupra sistemului de N particule va fi: ′ N N N Fiext = i=1 i=1 k =1 e Fik =F ⇀ ext .1: Sistem de puncte materiale particulelor sistemului: N m= i=1 mi . conform principiului acţiunii şi reacţiunii. există două categorii distincte de forţe: forţe interne şi forţe externe. Forţele de interacţiune dintre perechile de particulele constituente ale sistemului se numesc forţe interne . se poate defini impulsul sistemului ca suma (vectorială) a impulsurilor fiecărui punct material: N N p= i=1 mi vi = i=1 pi . (4.1) Dacă notăm cu vi vitezele fiecărui punct material constituent al sistemului. acţiunea exercitată de punctul material i asupra punctului j din sistem este egală în modul şi opusă ca sens cu reacţiunea exercitată de punctul j asupra lui i: Fij = −Fji .2) În cazul sistemelor de puncte materiale.3) întrucât. (4. rezultă că: . (4. Să considerăm. format din N ′ corpuri. (4. Rezultanta forţelor interne este nulă: N N N Fiint = i=1 i=1 j =1 j =i Fij = 1 2 N N (Fij + Fji ) = F i=1 j =1 j =i ⇀ int = 0. (4. Forţele de interacţiune dintre particulele sistemului şi alte corpuri din exteriorul acestuia se numesc forţe externe . Dinamica sistemelor discrete de particule Figura 4.5) Având în vedere şi ecuaţia (4.72 Capitolul 4.

9) reprezintă impulsul sistemului. centrul de masă fiind un punct reprezentativ al acestuia. N F = i=1 Fi =F ⇀ int +F ⇀ ext N N′ e Fik .6) 4. Legi de conservare 73 Figura 4.8) i=1 Se observă că produsul: N mvCM = i=1 mi vi (4. = i=1 k =1 (4. . Centrul de masă.7) i=1 unde m reprezintă masa sistemului. Prin urmare. m i=1 (4. Vom generaliza această definiţie pentru cazul unui sistem de N particule caracterizate de vectorii de poziţie ri .2: Două sisteme de puncte materiale aflate în interacţiune.4. se obţine viteza centrului de masă: N È ˙CM = vCM = r i=1 N È mi˙ri = mi 1 N mi vi . i=1 (4.2. Forţa rezultantă ce acţionează asupra unui sistem de puncte materiale este egală cu suma forţelor de interacţiune dintre componentele sistemului şi corpurile exterioare acestuia. Derivând relaţia (4. definit prin vectorul de poziţie: N È rCM = i=1 N È mi ri = mi 1 m N mi ri .7) în raport cu timpul.2 Centrul de masă. Centrul de masă al unui sistem de puncte materiale este un punct geometric reprezentativ pentru sistem. Legi de conservare Noţiunea de centru de masă a fost deja introdusă la studiul problemei celor două corpuri. impulsul centrului de masă este egal cu impulsul sistemului.

.3 Legea conservării impulsului Ecuaţia (4. È m i=1 mi i=1 Relaţia poate fi rescrisă sub forma: N maCM = i=1 dpi = dt N Fi = F ext .13) Derivând relaţia în raport cu timpul. Aşa cum s-a constatat în cazul problemei celor două corpuri. de masă egală cu masa sistemului. 4. mai întâi se determină caracteristicile mişcării centrului de masă sub acţiunea forţei rezultante şi ulterior se determină mişcarea fiecărei componente a sistemului în raport cu centrul de masă. sub acţiunea unei forţe egală cu F ext . (4. uneori este mai simplă analiza mişcării sistemelor de puncte materiale în raport cu sistemul centrului de masă (SCM). acceleraţia pe care o are centrul de masă este aceeaşi cu acceleraţia pe care ar căpăta-o un corp punctiform. Această observaţie permite simplificarea studiului dinamicii unui sistem de corpuri.7) se obţine acceleraţia centrului de masă: n È ˙i mi v 1 N ˙ i =1 ˙ aCM = vCM = N = (4. Vectorul de poziţie al unui corp oarecare din sistem poate fi scris ca: ri = rCM + (ri )SCM . în cazul unui sistem izolat.74 Capitolul 4.14) .11) Deci. rezultă că viteza fiecărui corp depinde de sistemul de referinţă în care aceasta a fost definită: vi = vCM + (vi )SCM . i=1 (4.11) conduce direct la legea conservării impulsului unui sistem de puncte izolate de exterior. Dinamica sistemelor discrete de particule Derivând încă o dată în raport cu timpul relaţia (4. în sensul că. pentru a se compara rezultatele obţinute cu experimentul. F ext = 0: N aCM = 0 ⇒ p = pi = const.12) ceea ce reprezintă formularea matematică a legii conservării impulsului sistemului: Impulsul unui sistem izolat de puncte materiale se conservă. urmând ca revenirea la sistemul laboratorului (SL) să se facă doar în final.10) pi . SCM este inerţial. Întrucât. În cazul în care asupra sistemului nu acţionează forţe exterioare. (4. i=1 (4.

4 Legea conservării energiei Să calculăm lucrul mecanic efectuat de forţele interne şi externe care acţionează asupra particule i a sistemului. atunci se pot defini energiile potenţiale corespunzătoare acestora. depinde doar de distanţa relativă dintre corpuri şi nu depinde de sistemul de referinţă ales pentru studiul mişcării: int Ep = 1 2 N i. 2 (4.15) = v1 d dt 1 1 1 2 2 2 mi vi = mi vi (t) − mi vi (0). (4.4.16) adică: unde: Lint = i=1 N Lint + Lext = Ec (t) − Ec (0).4. N ext Lint = i . (4.j =1 i=j ij Ep (|ri − rj |). Legea conservării energiei 75 4.17) şi (4.22) Energia potentială. iar: ij Ep = −γ mi mj .17) Lext i . (4. pentru a o deplasa între punctele caracterizate de vectorii de poziţie r1 şi r2 . L i=1 N (4.20) se ajunge la legea conservării energiei totale : int ext int ext Ec (t) + Ep (t) + Ep (t) = Ec (0) + Ep (0) + Ep (0) = const. Ec (0) = 2 Se observă că la variaţia energiei cinetice a sistemului contribuie atât forţele interne cât şi cele externe. (4.23) Factorul 1/2 este necesar pentru a elimina sumarea de două ori a aceluiaşi termen.18) 1 2 mi vi (0).19) Ec (t) = i=1 1 2 mi vi (t). |ri − rj | (4. Lext = 0 şi ca urmare se obţine legea conservării energiei mecanice: int int Ec (t) + Ep (t) = Ec (0) + Ep (0) = const. int int ext ext Lint + Lext = −(Ep (t) − Ep (0)) − (Ep (t) − Ep (0)). 2 2 2 (4.21) În cazul unui sistem izolat. r2 r2 Lint i + Lext i v2 = r1 (Fiint + Fiext )dri = r1 dpi dri = dt (4. în cazul unui sistem de corpuri între care se manifestă forţe de interacţiune gravitaţională. În cazul în care forţele care acţionează asupra sistemului sunt conservative.20) Folosind ecuaţiile (4.24) . N i=1 (4.

(4. energia internă a unui sistem poate avea atât valori pozitive cât şi valori negative.25) N mi (vi )2 SCM + vCM i=1 N 1 mi (vi )SCM + vCM 2 i=1 N mi i=1 (4.28) În concluzie.14). Dinamica sistemelor discrete de particule Singurul termen care depinde de sistemul de referinţă ales pentru studiul mişcării este energia cinetică. Sistemele legate au energie internă negativă. (4. în raport cu originea O: Mi = ri × Fi . măsurată în raport cu SL. (4. 2 Deoarece impulsul centrului de masă măsurat în raport cu centrul de masă este nul.31) 4. Un sistem se numeşte legat dacă forţele interne îl menţin localizat într-o regiune finită din spaţiu (exemplu sistemul planetar. energia cinetică a unui sistem.27) 1 = (Ec )SCM + mvCM . Sistemul este stabil atunci când: Eint = 0.5 Legea conservării momentului unghiular Să calculăm momentul forţei care acţionează asupra punctului material i din sistem.30) Pentru a desface sistemul în părţile componente şi a elibera astfel particulele din sistem. i=1 (4.29) Deoarece pentru forţele de tip atractiv energia potenţială este negativă. trebuie să furnizăm acestuia o energie pozitivă de valoare: Eleg = −Eint . energia cinetică definită în SL este: Ec = = = i=1 1 2 1 2 N 2 mi [(vi )2 SCM + 2(vi )SCM vCM + vCM ] i=1 N (4. (4. este egală cu energia cinetică măsurată în SCM (numită energie cinetică internă ) la care se adaugă energia cinetică de translaţie a CM (numită energie cinetică orbitală ).32) . sistemul nuclear etc. Având în vedere relaţia (4.76 Capitolul 4.26) 1 1 mi (vi )2 SCM + mvCM 2 2 (4. Energia internă este: int Eint = (Ec )SCM + Ep . rezultă: N mi (vi )SCM = m(vCM )SCM = 0.). după cum energia cinetică internă este mai mică sau mai mare decât energia potenţială internă. sistemul atomic.

datorită faptului că: se anulează. (4. .35) (4. (4.34) Suma dublă conţine termeni de tipul: int int ri × Fij + rj × Fji . direcţia şi sensul: − − − → J = const.41) este momentul unghiular total al sistemului de puncte materiale.33) Momentul total al forţelor care acţionează asupra sistemului este dat de suma vectorială a momentelor individuale: N N N int ri × Fij + N i=1 M= i=1 Mi = i=1 j =1 ri × Fiext . (ri − rj ) × Fij int int Fij = −Fji . N È i=1 Fiext = 0. întrucât conţine produse vectoriale de vectori coliniari: int int = rji × Fij = 0.36) care. (4. (4. dt (4. Se obţine: M= unde: J= i=1 d dt N Ji = i=1 N dJ . Legea conservării momentului unghiular 77 Asupra punctului i acţionează atât forţe din partea celorlalte puncte din sistem cât şi forţe din exterior: N Fi = i=1 int Fij + Fiext .42) atunci când: (a) sistemul este izolat adică.37) Momentul unghiular total va fi determinat doar de forţele exterioare: N M= i=1 ri × Fiext . Această mărime se conservă.5.38) Pe de altă parte: N M= i=1 ri × dpi d = dt dt (ri × pi ) .40) Ji (4. adică ri × Fiext = 0.39) din cauza coliniarităţii vectorilor vi şi pi (vi × pi = 0). (b) când asupra sistemului acţionează forţe de tip central. (4. N i=1 (4.4. adică îşi păstrează neschimbate mărimea. (4.

la ciocnirea foton-electron (efect Compton).) • (b) prin intermediul acţiunii la distanţă mijlocite de prezenţa câmpului (de exemplu ciocniri cometă-Soare. etc. Dacă Q = 0 ciocnirea este neelastică (a) Q < 0 ciocnire endoenergetică (de speţa I-a): Ec < Ec′ . În general. etc. Ec = 2.48) Ec′ . În această categorie intră marea majoritate a ciocnirilor inelastice. numărul de particule dinainte de ciocnire poate să fie diferit de numărul de particule după ciocnire. avem de a face cu o ciocnire elastic ă3 .47) Creşterea energiei interne se face pe seama diminuării energiei cinetice. durată mult mai mică decât cea în care acestea nu interacţionează Astfel de ciocniri se întâlnesc. Dacă Q = 0.).43) (4. de exemplu. Ec + Eint = Ec′ + ′ Eint . coliziunile directe. Definiţii şi clasificări Procesul de interacţiune de scurtă durată dintre două sau mai multe corpuri2 se numeşte ciocnire. pe durata ciocnirii. Forţa de interacţiune care apare în momentul ciocnirii este mult mai mare decât orice altă forţă exterioară. Procesele de excitare şi ionizare sunt ciocniri inelastice de speţa I-a. mărimile după ciocnire. 2 3 . Dinamica sistemelor discrete de particule 4. de aceea. (4. Unul dintre acestea foloseşte noţiunea denumită energie de reacţie .6 Ciocniri. sistemul se consideră izolat. Q. ciocniri între particule încărcate.78 Capitolul 4. (4. În aceste circumstanţe sunt valabile legile de conservare ale impulsului şi energiei totale: p = p ′. în cazul împrăştierii elastice a particulelor α pe nuclee grele (împrăştiere Rutherford).44) unde s-au notat cu " ’ ". În acest caz. Există două modalităţi de producere a ciocnirii: • (a) prin contact direct (de exemplu ciocnirile dintre bile la jocul de biliard. definită ca diferenţa dintre energia internă a sistemului în stările iniţială şi finală: ′ Q = Eint − Eint .46) (4. (4. se conservă nu numai impulsul sistemului. ci şi energia sa cinetică: p = p′. (4. Clasificarea ciocnirilor se poate face în funcţie de diverse criterii.45) 1. etc.

6. ciocnirile se pot clasifica în: a) uni-dimensionale. În Fig. Ciocniri. etc. Într-un interval de timp infinitezimal. variaţia impulsului Ê ′ unui corp. pentru primul corp: în care < F12 > reprezintă valoarea medie a forţei pe durata ∆t.4.51) . 79 (4.1 Impulsul forţei şi variaţia impulsului în decursul ciocnirii Se admite drept moment de ”start” (t) al unei ciocniri. (4. Definiţii şi clasificări (b) Q > 0 ciocnire exoenergetică (de speţa a II-a) Ec > Ec′ . b) oblice. conform căruia traiectoriile particulelor înainte şi după ciocnire sunt rectilinii şi nu se ţine cont de ceea ce se întâmplă cu corpurile în zona de ciocnire. 4. este egală cu impulsul forţei tt F12 (t) · dt.50) între momentele t şi t′ . Un film al unui astfel de eveniment. În această categorie intră şi procesele atomice de dezexcitare. dacă vitezele particulelor înainte şi după ciocnire rămân pe aceeaşi dreaptă suport (putând avea un sens sau altul. Prima dintre ele foloseşte aşa numitul model asimptotic. se foloseşte modelul dinamicii ciocnirilor. pe durata ciocnirii. iar momentul de ”stop”. iar produsul F · dt se numeşte impulsul elementar al forţei. ∆p1 =< F12 > ·∆t. reacţiile nucleare de fisiune şi fuziune. care este o ciocnire directă.perechi exercitate asupra a două bile elastice care se ciocnesc între ele.6. De asemenea. b) inverse. recombinare. proiectat invers.4. Integrând ecuaţia (4. în funcţie de orientarea vitezelor particulelor.3 este reprezentată o posibilă variaţie temporală a forţelor . determinată de procesul de ciocnire.49) Scăderea energiei interne se face pe seama creşterii energiei cinetice după ciocnire. Un alt criteriu clasifică ciocnirile în: a) directe. Aşadar. pe această dreaptă). forţa F (t) va determina o variaţie infinitezimală a impulsului fiecărui corp. dt (4. Într-o a doua abordare. acela în care aceste forţe devin neglijabile. (t′ ). Există două metode de studiu a ciocnirilor. ne va arăta o ciocnire plastică.50) Mărimea dp reprezintă variaţia elementară a impulsului. Acest model detaliază traiectoria particulelor în zona de ciocnire şi ţine cont de toate cauzele ce influenţează mişcarea corpurilor pe durata ciocnirii. (4. vom găsi: p′ −p= sau. Conform principiului al II-lea al dinamicii: F = dp ⇒ dp = F (t) · dt. acela în care forţele nou-apărute datorită interacţiunii dintre corpuri produc efecte măsurabile. Un exemplu de ciocnire inversă îl constituie o explozie.52) t′ t F12 (t) · dt. dacă aceste viteze fac unghiuri diferite de 0 sau 180o .

O relaţia analoagă cu (4. Impulsul forţei (denumit uneori şi percuţie ) este numeric egal cu aria haşurată de sub curba F = F (t). 4 Pe durata ciocnirilor corpurile reale suferă procese de deformare în care apar forţe importante ca mărime (aproape întotdeauna.54) (4. mult mai mari decât forţele de interacţiune din afara ciocnirii) şi a căror variaţie în timp este destul de complicat de determinat în practică. Aceste forţe de scurtă durată se numesc forţe impulsive.3: Variaţia în timp a forţelor de acţiune şi reacţiune pe durata ciocnirii a două corpuri. . în măsura în care durata ∆t a ciocnirii este foarte mică.55) p1′ − p1 = −p2′ + p2 . astfel încât: ∆p1 = −∆p2 .3 se observă că aria dreptunghiului < F12 > ·∆t este egală cu aria de sub curba F12 = F12 (t). (4. Dinamica sistemelor discrete de particule F12 <F12> t t’=t+Dt <F21> F21 Figura 4. Din Fig. Observaţie: 1.Pământul). ţinem cont de principiul acţiunii şi reacţiunii (F12 = −F21 în orice moment). atunci ariile de sub cele două curbe F12 (t) şi F21 (t) sunt egale.4. în plus. Legea conservării impulsului rămâne valabilă chiar şi atunci când cele două corpuri ce se ciocnesc se află în câmpul unui al 3-lea corp (de cele mai multe ori . (4.80 Capitolul 4.52) se poate scrie şi pentru corpul 2: t′ ∆p2 = t F21 (t) · dt =< F21 > ·∆t.53) Dacă presupunem că cele două corpuri care se ciocnesc constituie un sistem izolat şi dacă. astfel încât impulsul forţelor de greutate G1 · ∆t şi G2 · ∆t să fie neglijabil în comparaţie cu impulsurile < F12 > ∆t şi < F21 > ∆t ale forţelor impulsive4 . sau: Am regăsit astfel legea conservării impulsului sistemului de particule: Impulsul sistemului după ciocnire este egal cu impulsul acestuia înainte de ciocnire.

Definiţii şi clasificări 81 2. Acest lucru este esenţial în privinţa consecinţelor. tensiunea dintr-un fir. situaţii în care forţele de percuţie sunt de rază lungă (forţe gravitaţionale sau electrice) în care afirmaţiile precedente pot să nu fie riguros adevărate. suspendate de două fire sau tije. ciocnirea elastică sau plastică. 3. . după care forţa de greutate este compensată în efect de forţe de legătură (reacţiunea normală verticală la o suprafaţă. Legea conservării impulsului permite găsirea relaţiilor de legătură între impulsurile celor două corpuri fără a fi necesară cunoaşterea explicită a dependenţei F (t) a celor două forţe de percuţie 5 . 4.oglindă din Fig. 5. ca în Fig.6. O astfel de situaţie apare în electromagnetism. nu este necesar ca forţele deformatoare care se manifestă asupra celor două corpuri să fie corelate la orice moment. Acest lucru se datoreşte faptului că interacţiunile reciproce nu se transmit instantaneu şi. Există. Nu există. Aici. în punctul O.3 corespunde unei ciocniri uni-dimensionale între obiecte obişnuite. se face cu respectarea legii conservării impulsului după direcţia verticală Oy .2 ∆t = −T1.4. Legea conservării impulsului este singura lege generală care leagă între ele mărimile iniţiale şi finale ale componentelor sistemului. 4. însă. este foarte dificil de găsit expresia analitică a dependenţei de timp a celor două forţe.4: Ciocnirea a două pendule se face cu respectarea legii conservării impulsului după direcţia Oy .). interacţiunile dintre sarcinile electrice au loc 5 În principiu. greutatea este egalată de tensiunea din firul de suspensie. dovezi experimentale că ele ar fi diferite. în măsura în care timpul necesar transmiterii acţiunii la distanţă este comparabil cu durata ciocnirii. de aceea noi presupunem că ele sunt egale în orice moment. 4.4. Legea conservării impulsului îşi păstrează valabilitatea în multe cazuri doar după o anumită direcţie. după care G1. etc. pentru fiecare corp. Ciocniri. forţele implicate în acest proces fiind neconservative. în care sunt numeroase exemple de interacţiuni întârziate. De exemplu.energia mecanică nu se conservă. având în vedere că aşa cum am menţionat şi anterior. Graficul . având în vedere că . noţiunile de acţiune sau reacţiune instantanee nu mai pot fi folosite. a două pendule formate din două corpuri de mase m1 şi m2 . după care. atâta vreme cât integralele menţionate sunt egale. care ajung în contact.în cazul ciocnirii plastice .2 ∆t y l l T1 m1 O G1 G2 x T2 m2 Figura 4. însă.

sunt: ∆v1 = v1 − v ′ = ∆v2 m2 (v1 − v2 ) . Transferul de impuls între două sarcini (care ar putea să apară prin intermediul câmpului. m1 + m2 m1 (v1 − v2 ) = v ′ − v2 = .60) (4. m1 + m2 Această viteză.56) (4. este doar o încălcare aparentă a legii conservării impulsului deoarece. la acelaşi moment.4. Dinamica sistemelor discrete de particule prin intermediul câmpului electromagnetic. iar întârzierea este datorată vitezei finite a propagării câmpului. Viteza corpurilor după ciocnire se găseşte aplicând legea conservării impulsului sistemului: m1 v1 + m2 v2 = (m1 + m2 )v ′ m1 v1 + m2 v2 v′ = . în urma ciocnirii. este: v1 > v ′ > v2 . c (dacă cele două sarcini se află în vid). câmpul electromagnetic care mijloceşte transportul de impuls are asociat un impuls.5). m1 + m2 (4. conservarea impulsului nu este respectată în acest caz! Aşa cum vom vedea în cadrul disciplinii Eectrodinamică. ca urmare a unei mişcări bruşte a uneia dintre sarcini) se va face cu o întârziere egală cu raportul dintre distanţa dintre cele două sarcini şi viteza luminii. Tabloul devine mai puţin "obscur". cu vitezele v1 şi v2 (Fig.6.59) (4. Figura 4.2 Ciocniri uni-dimensionale Ciocnirea plastică (total neelastică) unidimensională Să considerăm procesul de ciocnire plastică dintre două corpuri de mase m1 şi m2 care se deplasează pe o aceeaşi dreaptă şi în acelaşi sens. după cum era de aşteptat.5: Secvenţele unui proces de ciocnire plastică unidimensională între două corpuri. la rândul său. 4. una dintre acestea poate să-şi varieze impulsul cu o cantitate ∆p1 . dacă examinăm fiecare particulă separat.57) . care să nu fie egală şi de semn contrar cu variaţia impulsului celeilalte particule.58) (4. se admite că interacţiunea statică dintre două sarcini electrice are loc prin intermediul unui schimb continuu de ”fotoni virtuali”. În acest sens.82 Capitolul 4. Variaţiile de viteză ale fiecărui corp în parte. Pentru ca ciocnirea să se producă trebuie ca v1 > v2 . deplasându-se ca unul singur cu masa (m1 + m2 ). de exemplu. Aparent. După ciocnire cele două corpuri se lipesc. Aşadar. dacă se are în vedere că transferul energiei electromagnetice se face prin intermediul fotonilor.

etapa a II-a. exact după oprirea gloanţelor. (4. pe direcţie orizontală. Exemplu O armă trimite o rafală de n gloanţe de masă m cu viteza v . 6 deoarece singurele forţe care acţionează (greutatea şi normala) sunt pe direcţia verticală (y ) .62) După ce gloanţele s-au oprit în blocul de lemn. Definiţii şi clasificări Energia de reacţie (căldura) degajată în timpul procesului are expresia: Q = Ec′ − (Ec1 + Ec2 ) = = 1 1 1 2 2 (m1 + m2 ) v ′ 2 − m1 v1 − m2 v2 2 2 2 1 m1 m2 1 2 (v1 − v2 )2 = µvrel .63) Având în vedere conservarea impulsului. Impulsul total pe direcţia x. folosind rezultatele găsite în cazul ciocnirii plastice centrale. asupra unui bloc din lemn cu masa M aflat iniţial în repaus pe o suprafaţă orizontală. masa acestuia creşte la valoarea M + nm. impulsul total al sistemului pe direcţia x se conservă6 . Astfel. după care se separă din nou. (4. iar vrel este viteza relativă a corpurilor. Sistemul format din cele n gloanţe (care ajung practic în acelaşi timp) şi blocul din lemn este un sistem izolat. este: Px (t) = (nm + M )V. (4. sistemul constă din n gloanţe ce se mişcă fiecare cu viteza v şi blocul din lemn aflat în repaus. la momentul considerat. rezultă că viteza pe care o capată blocul din lemn va fi: nm V = v. se poate considera că ciocnirea elastică se desfăşoară în două etape: 1. Ciocnirea centrală elastică uni-dimensională Vom studia ciocnirea elastică centrală dintre două corpuri.61) unde µ este masa redusă a sistemului. care se termină atunci când acestea ajung să aibă aceeaşi viteză. de deformare plastică a corpurilor. viteza pe care o capătă blocul din lemn este întotdeauna mai mică decât viteza gloanţelor. 2. etapa I. Să notăm cu V viteza pe care o obţine blocul.6. 2 m1 + m2 2 83 (4. Presupunând că nu există frecare. după ce corpurile ajung în contact. Ciocniri. la momentul iniţial.64) nm + M Indiferent de numărul gloanţelor trase.4. este: Px0 = nmv + M · 0 = nmv. să determinăm viteza pe care o va avea blocul de lemn după ce "absoarbe" toate gloanţele. în urma căreia corpurile revin la forma iniţială. Ca urmare. Impulsul total pe direcţia x. La momentul iniţial.

68) Există următoarele cazuri particulare: 1.69) (4. astfel că |v1 | > |v | > |v2 |.65) (4. variaţiile de viteză a celor două corpuri în urma ciocnirii sunt: ∆v1′ ∆v2′ = v1 − 2∆v . (4. m1 + m2 (4. în sensul că "filmul" ei este imaginea proiectată în sens invers a filmului etapei I.73) (4. având în vedere că. Particula aflată iniţial în mişcare îşi pierde toată energia cinetică.74) Într-un astfel de caz particular. . S-a considerat |v1 | > |v2 |. corpurile ajung să aibă aceeaşi viteză. unde v este viteza comună a corpurilor la sfârşitul etapei I. Înlocuind expresia (4.71) (4. m1 + m2 2m1 v1 . A doua etapă este similară unei ciocniri plastice inverse. Ec′2 = Ec1 . v2 = 0.75) (4. = v1 . pentru încetinirea neutronilor. la sfârşitul ei.76) ′ m1 − m2 2 Ec1 .84 Capitolul 4. (4.57) se obţine: v1′ v2′ m1 v1 + m2 v2 − v1 .66) = v2 + 2∆v. m1 + m2 m1 v1 + m2 v2 = 2 − v2 . Vitezele după ciocnirea elastică vor fi: v1′ v2′ = = m1 − m2 v1 .72) = 0.67) (4. O aplicaţie practică a unui astfel de rezultat este folosirea apei grele ca moderator în reactorii nucleari cu fisiune. (4. m1 = m2 . De aceea. ( m1 + m2 ) 2 (4. corpurile îşi ”schimbă” între ele viteza. v2 = 0. Vitezele după ciocnirea elastică vor fi: v1 ′ v2 iar energia cinetică a fiecărui corp: Ec′1 = 0. m1 + m2 4m1 m2 = Ec2 . Dinamica sistemelor discrete de particule Prima etapă este similară unei ciocniri plastice directe. m1 + m2 = 2 (4.70) iar energiile cinetice pentru fiecare corp: Ec′1 = Ec′2 2.

86) (4.85) .81) (4. (4. Coeficienţi de restituire O mărime de interes în cazul ciocnirilor frontale unidimensionale este coeficientul de restituire . = 2v1 . m2 << m1 . k. Definiţii şi clasificări 3. Cu alte cuvinte: v1 − v2 = − v1′ − v2′ .84) (4. 85 (4. uni-dimensională. Într-o ciocnire perfect elastică. care ciocneşte o particulă. Împărţind termen cu termen ultimele două ecuaţii.83) (4.80) ceea ce înseamnă că peretele îşi continuă mişcarea fără a fi în nici un fel perturbat. 4.4. Acest caz corespunde ciocnirii de un perete.88) (4. Ciocniri.6.79) (4. Se obţine: v1′ v2′ = −v1 . = 0. Acest caz corespunde unui perete în mişcare. găsim: m1 v1 − v1′ = m v2 − v2′ .78) ceea ce înseamnă că particula este ”reflectată” de perete. (4.87) Aşadar viteza relativă iniţială (vrel ) = v1 − v2 şi viteza relativă finală (vrel ) ′ = v1′ − v2′ sunt în relaţia: (vrel ) ′ = − (vrel ) . Se obţine: v1′ v2′ = v1 . (4. 2 2 m1 v1 m2 v2 m1 v1′ 2 m2 v2′ 2 + = + . vom obţine: v1 − v1′ v2 − v2′ = . m2 >> m1 .77) (4. în timp ce particula capătă o viteză de două ori mai mare decât cea a particulei incidente. 2 2 2 2 Rearanjând termenii între aceste două ecuaţii. legea conservării impulsului şi legea conservării energiei conduc la ecuaţiile binecunoscute: m1 v1 + m2 v2 = m1 v1′ + m2 v2′ .82) 2 m1 v1 − v1′ 2 2 = m v2 − v2′ 2 . (4. (v1 − v1′ ) (v1 + v1′ ) (v2 − v2′ ) (v2 + v2′ ) adică: v1 + v1′ = v2′ + v2 .

Există o multitudine de potenţiale de interacţiune. aflată în repaus. regăsim cazul particular al ciocnirii unidimensionale (frontale). în plus. v2 ) şi unghiul dintre acestea. Ciocnirea elastică oblică În cazul unei ciocniri elastice bi-dimensionale avem 4 necunoscute (cele două componente ale vitezelor v1′ şi v2′ ) şi doar 3 ecuaţii: una care exprimă legea conservării energiei şi alte două . În cazul în care b = 0. Un astfel de caz apare frecvent în fizica nucleară. . aşa cum vom vedea în continuare.3 Ciocniri oblice (bi-dimensionale) În cele mai multe din cazuri. în continuare. în condiţiile în care întotdeauna v2′ − v1′ = 0 ⇒ k = 0. Interacţiunea.86 Capitolul 4. Dinamica sistemelor discrete de particule adică viteza de apropiere a celor două corpuri înainte de ciocnire este egală cu viteza de îndepărtare a lor. Chiar cunoscând vitezele iniţiale (v1 . poate să fie de natură gravitaţională (cum se întâmplă de exemplu. raportul: k= v2′ − v1′ . Se numeşte coeficient de restituire. efectuate de Rutherford). Studiul ciocnirii presupune determinarea parametrilor corpurilor (viteze şi direcţii de mişcare) după ciocnire. informaţii despre natura potenţialului de interacţiune se obţin din analiza distribuţiei unghiulare a particulei ţintă ricoşată în urma ciocnirii şi a celei proiectil care suferă un proces de împrăştiere.89) Rezultă că. este necesară. ciocnirea oblică plastică. Ciocnirile uni-dimensionale reale se caracterizează prin coeficienţi de restituire cuprinşi între 0 şi 1. nu este. În acest caz. Într-o ciocnire perfect inelastică (plastică). pe durata ciocnirii. Să examinăm. Să considerăm particula 2 plasată în originea referenţialului R şi particula 1 care se apropie de aceasta după o traiectorie iniţială rectilinie. fizica atomică sau fizica plasmei. cunoaşterea unghiului făcut de cele două viteze finale. este necesară cunoaşterea forţei de interacţiune (sau a potenţialului de interacţiune ) dintre corpuri. O excepţie ar constitui-o. de exemplu în experienţele de difuzie a particulelor α pe nuclee de Au.6. după ciocnire. într-o ciocnire perfect elastică unidimensională. notată cu b se numeşte parametru de ciocnire . în cazul ciocnirii dintre cometă şi Soare). ciocnirea dintre o particulă-proiectil de masă m1 şi o alta ţintă. electromagnetică sau nucleară (cum se întâmplă. În practică. 4. Pentru rezolvarea problemei. în funcţie de natura proceselor ce au loc pe durata ciocnirii şi de exigenţele modelului fizic ales. v2 − v2 (4. deoarece se poate alege întotdeauna un referenţial legat de particula ţintă şi reduce orice problemă la una de acest tip ”particular”. k = 1. Distanţa dintre Ox şi dreapta traiectorie a particulei 1.legea conservării impulsului proiectată pe direcţiile axelor de coordonate. Deşi acest caz pare unul particular. numărul de necunoscute este mai mare decât numărul de ecuaţii pe care le putem scrie folosindu-ne de legea conservării impulsului şi a energiei mecanice (aceasta din urmă pentru cazul ciocnirilor elastice). din punctul de vedere al mecanicii. direcţiile impulsurilor iniţiale ale corpurilor care se ciocnesc fac între ele un unghi diferit de 0 sau 1800 .

Aceasta va lua forma unui arc de hiperbolă (aşa cum am arătat în Cap.cele referitoare la particula 2: m1 v1 − m1 v1′ cos θ1 = m2 v2′ cos θ2 . Vom rescrie ecuaţiile (4. m1 v1′ sin θ1 = m2 v2′ sin θ2 . θ1 şi θ2 ) şi doar 3 ecuaţii.4. de exemplu. se respectă legea conservării energiei: 1 1 1 m1 v1 = m1 v1′ 2 + m2 v2′ 2 2 2 2 şi a impulsului: m1 v1 = m1 v1′ cos θ1 + m2 v2′ cos θ2 ( după Ox).6.94) v1′ 2 sin2 θ = m2 2 ′ 2 v2 cos2 θ . 5) dacă potenţialul de interacţiune este unul de forma V = + K r .92) (4. (4. vor determina curbarea traiectoriei particulei 1.93) (4.96) . m1 m2 v ′ 2 sin2 θ2 .90) Aşadar.6: Un exemplu de ciocnire oblică bi-dimensională. y zona de interactiune R r0 m1 v1 b v’ 2 m2 q2 O m2 q1 m1 v’ 1 x Figura 4.95) (4.6). Definiţii şi clasificări 87 Din momentul în care cele două corpuri ajung la o distanţă r0 .4. De aceea.91) şi (4. v2′ . Ciocnirile fiind elastice. de exemplu θ1 . m1 2 (4. forţele-perechi. avem 4 necunoscute (v1′ . Particula 2 va pleca într-o mişcare accelerată (Fig.91) (4. de respingere. Ciocniri. 0 = −m1 v1′ sin θ1 + m2 v2′ sin θ2 (după Oy ). trecând în membrul întâi mărimile ce se referă la particula 1 şi în membrul al doilea .92). pe care le vom presupune. Împărţind prin m1 ambele ecuaţii şi ridicându-le apoi la pătrat vom obţine: 2 v1 + v1′ 2 cos2 θ1 − 2v1 v1′ cos θ = (4. ceea ce vom putea scrie în final va fi o relaţie între v1′ şi v2′ ca funcţii de o altă mărime măsurabilă experimental.

ciocnirii frontale. (c) m1 < m2 . Aşadar unghiul θ1m este cuprins între 0 şi unghiul θ1 nu poate fi mai mare decât Obervăm că. Acesta este cazul deja analizat. respectiv: v1′ = m1 − m2 v1 .99). m1 + m2 (4. valoarea lui v2′ va fi: 2m1 v1 (4.103) Va exista un unghi maxim de împrăştiere. . 2 . În cazul în care θ1 > π 2 .90) avem: v2′ 2 = Înlocuind relaţia (4.98) în (4. cea de-a 2-a.97) găsim: m1 2 v − v1′ 2 . 2 (4.104) π 2. În acest caz nu mai există restricţii asupra valorii lui θ1 . în condiţiile în care: cos2 θ1m = 2 m2 m2 1 − m2 =1− 2 m1 m1 π 2.97) Din ecuaţia (4.88 Capitolul 4. Într-adevăr. procesul se numeşte retro-împrăştiere. 0 < θ1m < π . Dinamica sistemelor discrete de particule Adunând membru cu membru aceste ultime două ecuaţii găsim: 2 v1 + v1′ 2 − 2v1 v1′ cosθ = m2 m1 2 v2′ 2 . (4.101) Relaţiile (4. m2 1 (4. respectiv semnul (-) în paranteza din membrul drept al ecuaţiei (4. acesta putând lua orice valoare între 0 şi π radiani. m2 1 × (4. al ciocnirii uni-dimensionale. În condiţiile v′ în care θ1 < θ1m .99) (a) θ1 = 0. (4.100) (4. în condiţiile în care considerăm semnul (+) şi. există două valori ale raportului v1 : prima valoare corespunde aşa1 numitei ciocniri razante. mai mică. dacă m1 >> m2 . cazul contrar fiind lipsit de sens) este nevoie ca: cos2 θ1 2 m2 1 − m2 .99) să fie pozitivă (ceea ce corespunde unei valori reale a lui v1′ . vom găsi că: v1′ = v1 . În cazul al 2-lea. unghiul de împrăştiere θ1 tinde la zero. θm . Pentru ca mărimea de sub radical în ecuaţia (4.100) arată că în acest caz nu există ciocnire.102) v2′ = m1 + m2 (b) m1 > m2 . v2′ = 0 şi.98) m1 v1 = v1 m1 + m2 Cazuri particulare cos θ1 ± cos2 θ1 − 2 m2 1 − m2 m2 1 .

99) devine: v1′ = cos θ1 .7: Ciocnire neelastică necentrală considerăm situaţia generală. Ciocniri.92) cu sin θ1 şi apoi adunându-le găsim: v1 cos θ1 = v1′ + v2′ cos (θ1 + θ2 ) .106) π . (4. Legea conservării impulsului conduce la egalitatea: p1 + p2 = p1′ + p2′ . relaţia (4.7).106) în (4. vitezele celor două corpuri sunt v1′ > v2′ .6. Să notăm cu θ unghiul pe care îl face direcţia de mişcare a primului corp după ciocnire cu cea de dinainte de ciocnire (Fig.91) cu cos θ1 şi relaţia (4.105) Deoarece m1 = m2 .108) (4.4. adică: cos (θ1 + θ2 ) = 0. (4. Înmulţind relaţia (4. Ciocnirea neelastică oblică.109) 2 Aşadar.4. v1 Înlocuind (4. cele două particule se îndepărtează una de cealaltă. aflat iniţial în repaus. după ieşirea din sfera de interacţiune. direcţia de deplasare fiind oarecare. în care masele corpurilor se modifică în timpul ciocnirii (m1′ .107) (4.105) găsim: v1 cos θ1 = v1 cos θ1 + v2′ cos (θ1 + θ2 ) .110) . în acest caz. m2′ sunt masele corpurilor după ciocnire). (4. După ciocnire. sau: θ1 + θ2 = (4. după două direcţii care fac între ele un unghi de 90o . Definiţii şi clasificări 89 (d) m1 = m2 . Calculul energiei de reacţie Să considerăm procesul de ciocnire plastică dintre un corp cu masa m1 şi viteza iniţială v1 şi un corp cu masa m2 . Să Figura 4.

8). sunt foarte laborioase. aflată în repaus. (4.112) care. cel puţin pentru cel care nu este familiarizat cu acesta. Să ilustrăm studiul ciocnirilor în sistemul centrului de masă. într-o primă etapă de utilizare. în raport cu un eventual SL. relaţia dintre modulele impulsurilor corpurilor.115) .113) (4. m2′ m2′ (4.115) obţinem: (m1 + m2 ) vCM = m1 v1 + m2 v2 . Vom pleca de la un exemplu de mişcare uni-dimensională. SL ne oferă o cale intuitivă şi frecvent utilizată în viaţa cotidiană de a observa mişcarea unor corpuri. raportarea mişcării oricărui corp se poate face. însă un astfel de sistem de referinţă pare mai ”nesigur”. cu viteza centrului de masă. Tabloul se simplifică în mod considerabil în SCM. rezultatul căutat. Observaţiile sunt făcute din originea O ′ a lui R∗ care se mişcă. Derivând relaţia (4. 4. în final la SL.114) = Ec′1 1 + Această relaţie este folosită în special în fizica atomică şi nucleară fiind cunoscută sub numele de ” formula Q ”. denumit sistemul laboratorului (notat SL sau R). De multe ori. se transformă în: Q = = p1′ 2 p1′ 2 p2 2p1′ p1 p2 1 1 + + − cos θ − 2m1′ 2m2′ 2m2′ 2m2′ 2m1 m′ p2 2p ′ p1 p1′ 2 m1 1 + 1′ + 1 − 1 − 1 ′ cos θ ′ ′ 2m1 m2 2m1 m2 2m2 m1′ m2′ + Ec1 2 Ec′1 Ec1 m1′ m1 m1 − 1 − cos θ. Q= p1′ 2 p2′ 2 p2 1 + − . astfel încât: (m1 + m2 ) xCM = m1 x1 + m2 x2 . ”ocolind” astfel inconvenientele utilizării sistemului laboratorului. este convenabil să plecăm de la SL. calculele matematice necesare pentru a găsi. fie la acela al centrului de masă (notat SCM sau R∗ ). O particulă de masă m1 se mişcă cu viteza v1 apropiindu-se de o altă particulă de masă m2 .111) 1 − 2p1 p1 cos θ. să exprimăm apoi mărimile de interes în SCM şi să revenim.7 Analiza proceselor de ciocnire în sistemul centrului de masă Aşa cum am văzut în capitolele anterioare. 2m1′ 2m2′ 2m1 (4.4. Centrul de masă se află la o distanţă xCM de originea O. înainte şi după ciocnire este: ′ p2′ 2 = p1′ 2 + p2 (4.foarte lungi şi complicate. Fiecare din aceste variante prezintă o serie de avantaje şi inconveniente.116) (4. Pentru simplificarea calculelor. Dinamica sistemelor discrete de particule Energia de reacţie capătă expresia: Având în vedere că p2 = 0.111). deci. fie la un referenţial extern. folosind (4. în x2 (Fig. însă.90 Capitolul 4. iar relaţiile matematice . în final.

m1 + m2 m1 m2 ∗ = m2 v2 =− v1 = −µv1 . m1 v * 1 R* O'=CM v* 2 m2 x Figura 4.10). Pentru a afla vitezele v1′ şi v2′ . folosind regula triunghiului.118) µ v1 .9: Cele două particule se apropie de O′ . ∗ şi. m1 + m2 m2 (4.119) Particulele 1 şi 2 se apropie de O ′ . Ţinând cont că. Considerând o ciocnire elastică unidimensională.122) În conformitate cu legea conservării impulsului.4. în cazul nostru. m1 + m2 m1 (4. vom aduna la acestea. unghiurile făcute de vitezele celor două particule cu direcţia mişcării iniţiale.8: Un sistem de particule şi centrul lor de masă. imediat după ciocnire. unde se va produce ciocnirea. în plus. m2 (4. m1 + m2 (4.4. îndepărtându-se de O ′ cu vitezele. v2 = 0. (4. v ∗ . în urma ciocnirii ele se particulele 1 şi 2 se apropie de O ′ cu vitezele v1 2 vor deplasa.120) (4. calculate în SCM vor fi: ∗ p∗ 1 = m1 v1 = p∗ 2 m1 m2 v1 = µv1 .9. Analiza proceselor de ciocnire în sistemul centrului de masă 91 m1 v1 R vCM O'=CM m2 v2 =0 x Figura 4. va trebui să fie nul.117) în care am notat cu µ masa redusă a sistemului. . Un observator plasat în O ′ va constata că particula 1 are o viteză: ∗ v1 = v1 − vCM = ∗: iar particula 2 – viteza v2 ∗ v2 = v2 − vCM = 0 − vCM = − m2 µ v1 = v1 . vom obţine: vCM = m1 v1 µ = v1 .121) Impulsul total iniţial al sistemului de particule în raport cu R∗ : ∗ p∗ = p∗ 1 + p2 = 0. Să încercăm să trecem de la SCM la SL şi să aflăm.4. de asemenea după aceeaşi direcţie (care poate face orice unghi θ cu cea iniţială). şi impulsul final.7. înainte de ciocnire. Ox. aşa cum rezultă şi din Fig. viteza vCM (Fig. v1′ ∗ şi v2′ ∗ . respectiv. Impulsul celor două particule.

123) (4.129) şi (4. v1′ sin θ1 = v1′ ∗ sin θC . (4.92 Capitolul 4.10: Relaţiile dintre vitezele particulelor 1 şi 2 în SCM şi în SL. 1 cos θC + m m2 (4.129) Folosind relaţiile (4.126) în care am notat cu γ raportul dintre viteza centrului de masă în raport cu sistemul laboratorului şi viteza finală a corpului 1.117). m1 µ m2 − µ v1 = v1 .130) (4. vom obţine: tgθ1 = v1′ ∗ sin θC sin θC = . Dinamica sistemelor discrete de particule y* v CM ‘* v1 qC v ‘1 q1 v CM o ‘* v2 q2 v ‘2 x.128) (4. Vitezele finale vor fi: v1′ v2′ = v1′ ∗ + vCM . avem: v1′ ∗ = v1 − vCM = v1 − v1′ ∗ = µ v1 . ′ ∗ v1 cos θC + vCM cos θC + γ (4. = v2′ ∗ + vCM . x* Figura 4. Ţinând cont de ecuaţia (4.127) (4. Împărţind cele două relaţii precedente.117).124) proiectând pe cele două axe relaţia (4. m2 m2 (4. raportul γ ia forma: γ= şi. în raport cu SCM. ca urmare: tgθ1 = vCM µ v1 m1 = ′ ∗ v1 m2 µ v1 sin θC .123) vom putea scrie: v1′ cos θ1 = v1′ ∗ cos θCM + vCM .131) Să examinăm acum câteva cazuri particulare: .125) (4.

într-o incintă vidată s-a introdus o sursă radioactivă plasată într-o incintă absorbantă. Din relaţia (4. O astfel de experienţă (rămasă celebră în fizică) a fost efectuată în 1909 . Experimentele lui Rutherford au demonstrat că masa nucleului este concentrată într-o regiune spaţială cu dimensiuni mai mici de 10−14 m (în timp ce dimensiunile atomului sunt de cel puţin 10000 ori mai mari). Particulele difuzate erau detectate folosind un detector cu scintilaţie.11) sub forma unui fascicul incident pe o foiţă din Au. θ1 = (b) Cazul ciocnirii unei particule-proiectil cu o ţintă de masă mult mai mare (m2 >> m1 ). θ1 .7. În acest caz.1 Un exemplu de ciocnire elastică intermediată de câmp: împrăştierea Rutherford Aşa cum am constatat în capitolul dedicat mişcării punctului material într-un câmp central de forţe.134) 4. Aşa cum vom vedea ulterior. rămâne mic. atât în SCM. folosind ca particule proiectil.1910 de către Rutherford şi studenţii săi Geiger şi Mardsen. în SL. tgθ1 ∼ = cos θC adică unghiul de împrăştiere are aceeaşi valoare.131) va conduce la relaţia: sin θC = tgθC ⇒ θ1 ≃ θC . (4. mişcarea unei particule de masă m1 în câmpul repulsiv al unei particule ţintă de masă m2 >> m1 . (4. cât şi în SL.131) rezultă că unghiul de împrăştiere.133) 2 Deoarece în SCM.4. θ C 2 1 + cos θC 2 2 cos 2 adică θC . Să examinăm.131): C C 2 sin θ2 cos θ2 sin θC θC (4. experienţele lui Rutherford au demonstrat că sarcina pozitivă a nucleului este concentrată într-un corp cu masă considerabilă (practic întreaga masă a atomului). în continuare. În experienţele lui Rutherford. ecuaţia (4. dacă forţa de interacţiune este una de tip repulsiv. indiferent de valoarea lui θC .iniţial nuclee de Fe. sau proton-neutron (m1 = m2 ). el poate fi tras în foiţe cu o grosime foarte mică. comparabilă cu câteva diametre atomice. (c) Cazul ciocnirii cu o ţintă de masă mai mică decât masa particulei – proiectil (m1 > m2 ). apoi nuclee de Au7 . purtător al unei sarcini pozitive importante. θ1 poate fi maximum π 2. care lăsa să iasă particule α printr-un canal îngust (vezi Fig. Aurul a fost utilizat datorită maleabilităţii şi ductilităţii sale excepţionale.132) tgθ1 = = = tg . iar traiectoria. este o hiperbolă.7. aflată în repaus. iar ca particule ţintă .4. care era reprezentat de o plăcuţă dintr-un material ce emite un mic impuls luminos atunci când este lovit de o particulă rapidă încărcată electric. Analiza proceselor de ciocnire în sistemul centrului de masă 93 (a) Cazul ciocnirii proton-proton. În conformitate cu relaţia (4. 7 . excentricitatea traiectoriei este întotdeauna pozitivă. θC poate avea orice valoare cuprinsă între 0 şi π. particule α.

Considerăm că nucleul difuzant se află în repaus. fiind de forma: F = 1 Q1 Q2 . într-o manieră simetrică cu ceea ce se întâmplase anterior. 8 Această afirmaţie este corectă în măsura în care m2 >> m1 . 4πε0 r 2 (4. cu viteza v0 . viteza acesteia rămânând constantă ca valoare.4.4. Evident. în care este concentrată sarcina pozitivă a atomului. particula α îşi reduce viteza. particula α se deplasează rectiliniu şi uniform.94 Capitolul 4.12). parametrul de ciocnire . Deoarece unghiul măturat de r în unitatea de timp depinde doar de modulul lui r. la distanţa b faţă de centrul difuzant (m2 ). b) Dependenţa numărului de particule difuzate de unghiul de difuzie θ. pe centre de difuzie de mici dimensiuni. după ciocnire8 . De fapt. după cum deja cunoaştem. În punctul de apropiere maximă de m2 . acest proces de ciocnire prin intermediul câmpului. 609 × 10−19 C ). urmând apoi să fie accelerată de aceeaşi forţă coulombiană. aceste experimente au condus la propunerea de către Rutherford. α. rezultatul net al procesului de ciocnire.4. în originea unui sistem de axe xOy (Fig.11b. constă doar în modificarea direcţiei de mişcare a particulei α. traiectoria particulei α ar rămâne o dreaptă. Mărimea b este. Să analizăm din punct de vedere teoretic. se apropie de acesta cu o viteză v0 şi un impuls iniţial p0 = mv0 . Dinamica sistemelor discrete de particule N sursã de particule a Foiþã de Au Detector cu scintilaþie Lunetã Suport Spre pompa de vid (a) O 100 (b) q( ) O Figura 4. a modelului planetar al atomului. În concluzie. mijlocit de forţele coulombiene. forţa ce acţionează asupra particulei α fiind de tip central. traiectoria sa devenind un arc de hiperbolă. forţele-perechi de interacţiune sunt de natură coulombiană.12) şi că o particulă-proiectil. nucleul de Au rămânând în permanenţă în O . traiectoria lui m1 în SL va fi simetrică în raport cu Ox. de fapt.11: a) Schiţa dispozitivului experimental al lui Rutherford. în 1911. particula are viteza minimă (vezi Fig. Faptul că cea mai mare fracţiune din fluxul de particule α proiectil trec nedeviate prin foiţa de Au şi că cele difuzate sunt împrăştiate la unghiuri mari arată că particulele α au fost împrăştiate. Venind de la o distanţă mare. Pe durata ciocnirii. Dacă între ţintă şi proiectil nu ar exista interacţiune. dar o mică fracţiune din ele sunt împrăştiate la unghiuri de 90o sau chiar mai mari. Pe măsura apropierii de un nucleu de Au. cea mai mare parte dintre particulele α proiectil trec prin foiţă practic nedeviate.135) unde Q1 = 2e este sarcina electrică a particulei α iar Q2 = Ze este sarcina nucleului de Au (e fiind sarcina elementară: e = 1. acolo unde nu există practic efecte măsurabile ale forţelor coulombiene. Aşa cum rezultă şi din graficul din Fig.

Analiza proceselor de ciocnire în sistemul centrului de masă 95 y v0 m1 F r j m2 v2=0 q rmin A q m1 Fx x v0 m1 b (a) D(mv) p0 j O (b) Figura 4.12: a) Împrăştierea unei particule α pe un nucleu difuzant de Au în repaus în SL. b) orientarea vectorilor p0 .4. p şi ∆p.7. p .

140) ϕ 1 = Q1 Q2 2 4πε0 Înlocuind pe r 2 din relaţia (4. Vom descompune această forţă în două componente. respectiv după ciocnire. (4. Q1 Q2 ϕ cos .4. (4.142) (4. impulsul forţei Fy . cos θ dt.136) vom avea: ∆p = = θ2 Q1 Q2 cos θdθ = 4πε0 v0 b θ1 Q1 Q2 (sin θ2 − sin θ1 ) .12b. r2 (4. astfel încât Fy dt = 0.139) Deoarece hiperbola traiectorie este simetrică în raport cu Ox. (4. Cum: π ϕ ϕ sin θ2 = sin − = cos . (4. această variaţie a impulsului particulei α trebuie atribuită impulsului forţei coulombiene.137) dθ = const. Ca urmare ∆p = adică: ∆p = 2mv0 sin Fx dt = F cos θ · dt. 4πε0 v0 b (4. alta cu Oy .146) 2 2 2 rezultă că: ∆p = (adică nu există un recul al acestuia).143) (4.136) Aşa cum rezultă din Fig. 2πε0 v0 b 2 (4.144) în care θ1 = (π − ϕ)/2 şi θ2 = π − ϕ/2 reprezintă valorile lui θ înainte.147) .145) 2 2 2 π ϕ ϕ sin θ1 = − sin − = − cos . astfel încât: ∆p = F dt = Fx dt + Fy dt.138) 2 Conform teoremei variaţiei impulsului. ∆p = 2mv0 sin (4.141) (4. dt (4.96 Capitolul 4. variaţia ∆p a impulsului particulei α în urma ciocnirii va ϕ . în prima parte a ciocnirii (până când m1 ajunge în punctul A). una paralelă cu Ox. Dinamica sistemelor discrete de particule momentul cinetic al lui m1 în raport cu O se conservă: J = mv0 b = mr 2 fi: mărimea lui ∆p fiind: ∆ (mv ) = p − p0 . este egal şi de semn opus cu impulsul forţei în cea de-a doua parte a ciocnirii.

Aceasta presupune aflarea numărului de particule care au parametrul de ciocnire cuprins între b şi b + db. astfel că energia cinetică a sistemului creşte de η = 1. b fiind considerat parametru. Răspuns : v = 1ˆ x + 2ˆ y − 4ˆ z .149) Ecuaţia (4. Probleme Aşadar: 2mv0 sin şi. (a) poziţia centrului de masă.4. putem găsi. r3 = (1 + 2t2 )ˆ x + 4t2 z ˆ. v = 4. Care este viteza maximă vmax a unui fragment? Răspuns: vmax = v (1 + 2(η − 1)) = 1km/s. r1 = 2t2 x m2 = 3kg. Să se găsească. 6m/s.148) ϕ Q1 Q2 = . m3 = 5kg. Rezultatele experimentale ale lui Rutherford l-au condus pe acesta să evalueze dimensiunile nucleului ca fiind atât de mici . pentru sistemul de puncte materiale având următoarele caracteristici: ˆ + 3ty ˆ + 4ˆ z. Pentru ce unghi de împrăştiere impulsul particulei de masă m1 se înjumătăţeşte? 4. (b) viteza centrului de masă. r2 = (1 + t2 )ˆ x + (2 + 5t)ˆ y.5 ori.la scara atomului încât acesta să fie considerat punctiform.149) exprimă dependenţa unghiului de împrăştiere ϕ de energia cinetică iniţială v0 . Dacă fluxul de particule α este monoenergetic. Un obuz care se deplasează cu viteza v = 500 m/s se dezintegrează în trei fragmente identice. ca urmare: tg 97 ϕ Q1 Q2 ϕ = cos 2 2πε0 v0 b 2 (4. (c) impulsul sistemului. cu viteza iniţială v0 . 3. difuzate între unghiurile ϕ şi ϕ + dϕ. dependenţa numărului de particule difuzate în funcţie de unghiul α. 4. o particulă de masă m2 aflată în repaus. 2 2πε0 v0 bm (4. 2. (d) energia cinetică. de asemenea. la momentele de timp t = 0s şi t = 10s. O particulă de masă m1 ciocneşte elastic. .8. considerând că mişcarea are loc într-un sistem de referinţă inerţial. Calculaţi vectorul viteză a particulei nou formate şi mărimea acestuia. O particulă cu masa m1 =1g şi viteza v1 = 3ˆ x − 2ˆ y ciocneşte plastic o particulă cu masa m2 = 1g şi viteza v2 = 4ˆ y − 6ˆ z . m1 = 1kg.8 Probleme 1.

.

De aceea. Pentru a înţelege criteriile care ne permit să atribuim unei substanţe calificativul de mediu continuu.Capitolul 5 Modelul de mediu continuu În capitolul anterior am trecut în revistă proprietăţile fizice ale sistemelor de particule cu un număr finit de componente. într-un mm3 de substanţă sunt aproximativ 1020 atomi. Substanţa reprezintă o formă discretă de existenţă a materiei. să examinăm câteva exemple: Numărul de molecule dintr-un cm3 de aer. După cum este cunoscut. centrul de masă al unui sistem de puncte materiale este un punct reprezentativ al unui sistem discret (în cazul nostru – continuu) de puncte materiale. 7 vor fi înlocuite aici prin integrale. substanţa având întotdeauna o anumită structură. în anumite circumstanţe. un număr enorm de particule. într-un volum pe care noi îl privim ca fiind infinitezimal din considerente practice există. în marea majoritate doar modelul de mediu continuu poate da un răspuns satisfăcător privind proprietăţile unor astfel de corpuri. dar şi. Toate aceste particule sunt indiscernabile între ele: au aceleaşi coordonate spaţiale. substanţa poate fi aproximată foarte bine ca un mediu continuu. de fapt. Dintre acestea. În ciuda structurii discrete. substanţa şi câmpul. am putea construi un "lanţ" cu lungimea de 3 × 1019 × 3 × 10−10 m= 9 × 109 m= 9 milioane de km!!! Chiar şi cu moleculele dintr-un mm3 am putea construi un "lanţ" continuu pe distanţa Bucureşti-Pekin! În cazul corpurilor solide sau lichide. al gazelor. este de aproximativ 3 × 1019 . doar câmpul reprezintă forma strict continuă. Deşi un astfel de model reprezintă un pas înainte în înţelegerea mişcării unor corpuri cu proprietăţi mai apropiate de ale celor din lumea reală.2 a Părţii I a acestui manual.7) din secţiunea 99 . În cazul unui corp cu distribuţie continuă sumele care apar în relaţia (5. materia se prezintă sub două forme. într-o multitudine de situaţii. se situează la aceeaşi distanţă faţă de o axă în timpul rotaţiei etc. sumele care apăreau în Cap. Admiţând că diametrul unei molecule de N2 sau O2 din aer este de 3 Angstr"om. rezultă că. în condiţii normale de presiune şi temperatură. Aşa cum am văzut în Secţiunea 5. cu moleculele dintr-un cm3 de aer. Este cazul mediilor condensate (lichide şi solide). În măsura în care un corp poate fi considerat o distribuţie practic continuă de substanţă şi putem admite continuitatea în sens matematic a mărimilor fizice ce caracterizează proprietăţile fizice.

6) . în situaţiile în care masa este distribuită pe o singură dimensiune. masa poate fi distribuită într-un strat subţire pe o suprafaţă. În acest caz folosim densitatea superficială de masă. în cazul ecuaţiei (5. λ: λ= şi: rCM = Ê dm ⇒ dm = λdl dl rλdl 1 = λdl m rλdl (5. dS (5.4) sau (5.1) este echivalentă cu 3 ecuaţii scalare: xCM = yCM zCM 1 m 1 = m 1 = m xρdV yρdV zρdV (5. În unele cazuri. De exemplu. (5. relaţia de definiţie a lui rCM va conţine densitatea liniară de masă.1) se înlocuieşte cu: ÊÊÊ rCM = ÊÊÊ rσdS 1 = σdS m rσdS (5. cu alte cuvinte. definită ca: σ= dm ⇒ dm = σdS.3) În acest caz relaţia (5.5) se obţine expresia vitezei centrului de masă.4) În mod similar.5) Derivând în raport cu timpul relaţiile (5. Modelul de mediu continuu rCM = i=1 mi ri È mi = 1 m N mi ri i=1 se vor înlocui prin integrale.1). poziţia centrului de masă va fi descrisă de vectorul: ÊÊÊ rCM = ÊÊÊ rdm 1 = dm m rρdV (5.2) în care ρ este densitatea volumică de masă a sistemului.100 sus-amintită: ÈN Capitolul 5.1): vCM = 1 m vdm (5. sub forma unui fir subţire şi lung.1) Ecuaţia (5.

vom obţine: ˙ CM = maCM = p ˙ sist = F ext . În continuare.8) Acesta înseamnă că şi în cazul sistemelor continui. toate particulele constituente au a priori aceeaşi viteză. mişcarea de translaţie a acestora poate fi descrisă de mişcarea centrului de masă.5. caz în care corpul este denumit neomogen din punctul de vedere al masei. Vom încerca să găsim expresiile mărimilor fizice specifice sistemelor cu distribuţie continuă de masă. vom trece în revistă aceleaşi mărimi fizice care au fost prezentate în capitolul dedicat sistemelor discrete de puncte materiale. deducem şi în acest caz că: mvCM = psist. (5.1. sau poate avea valori diferite în zone diferite ale corpului. În mişcarea de translaţie a unui corp real.10) 5.7) Aceasta înseamnă că impulsul sistemului poate fi înlocuit cu impulsul centrului de masă. mv (5. v . (5. În mişcarea . În cazul unui corp omogen: m=ρ V fiind volumul total al corpului. Masa unui sistem continuu 101 Cum integrala din membrul drept al ecuaţiei precedente reprezintă impulsul total al sistemului. V dV = ρV. ca urmare. (5. impulsul sistemului se va calcula ca suma vectorială a impulsurilor maselor elementare: p= V dm · v = vρdV.7) în raport cu timpul. y. Derivând apoi relaţia (5. densitatea ρ poate fi aceeaşi în orice punct al mediului continuu (caz în care se spune că corpul este omogen ). dm.9) Mărimea fizică ρ = dm/dV reprezintă densitatea volumică de masă. În general.2 Impulsul unui sistem continuu Impulsul este o mărime fizică vectorială.11) Este momentul acum să răspundem la întrebarea: ce dimensiuni şi ce formă trebuie să aibă un astfel de volum elementar dV ? Răspunsul este: dV trebuie să fie atât de mic.1 Masa unui sistem continuu Masa unui sistem cu distribuţie continuă este egală cu suma maselor elementare. asupra căruia se consideră că acţionează rezultanta F ext a forţelor exterioare (rezultanta forţelor interioare sistemului este – şi aici – nulă). 5. din care este constituit corpul: m= V dm = V ρ (x. încât toate particulele din interiorul volumului elementar dV să aibă aceleaşi coordonate şi aceeaşi viteză instantanee. z ) dV (5.

5.15) T dG dG x .1). Întrucât sumarea vectorială este o operaţie mult mai dificilă decât cea scalară.1: Un model pentru calculul câmpului gravitaţional Γ creat într-un punct A pe axa unui inel. având masa m şi raza R (Fig.3. nu există o ”reţetă” generală de calcul. iar cele mai apropiate de axa de rotaţie .1 Câmpul şi potenţialul gravitaţional pe axa unui inel Să considerăm un inel omogen construit din sârmă subţire. λ. este o mărime constantă: λ= dm . Dacă. pentru un corp cu simetrie rectangulară. trebuie avut în vedere că un volum dV constituie o ”cărămidă” din ”construcţia” corpului.3 Câmpul gravitaţional şi potenţialul gravitaţional creat de o distribuţie continuă de masă Ca şi impulsul. ds (5. de aceea vom ilustra aceste operaţii recurgând la câteva exemple. Modelul de mediu continuu de rotaţie. de exemplu. vom folosi coordonate carteziene: dV = dxdydz (5.particulele de la periferia corpului au o viteză mai mare.14) 5. însă .102 Capitolul 5. câmpul gravitaţional (sau electric) creat de un sistem de puncte materiale (sau de sarcini electrice) se obţine prin însumare vectorială a câmpurilor elementare create de fiecare sarcină elementară gravitaţională (sau electrică) conţinută în volumul elementar dV. P dj R O L l a dGII A Figura 5. vom exprima pe dV în coordonate cilindrice dV = ρdρdϕdz (5. ca urmare simetria şi forma lui dV trebuie să fie în concordanţă cu simetria şi forma corpului macroscopic. Densitatea liniară de masă a inelului. 5. în sfârşit.una mai mică (particulele de pe axa de rotaţie se află chiar în repaus!).12) Dacă corpul de studiat are o simetrie cilindrică. În ceea ce priveşte forma unui astfel de volum elementar. dorim să exprimăm impulsul unui corp cu simetrie sferică pentru exprimarea lui dV ne vom folosi de coordonatele sferice: dV = r 2 sin θdrdθdϕ (5.aşa cum vom vedea ulterior .13) şi.

l = ΓA = adică: √ x2 + R2 . trebuie să recurgem la metoda analitică. iar λ = m/2πR. ca şi un punct material: câmpul gravitaţional creat de el în punctul A va avea intensitatea: dm dΓ = γ 2 (5. Vom descompune pe dΓ într-o componentă paralelă cu axa inelului. dΓvert şi una perpendiculară pe axă.17) l şi dm dΓ⊥ = dΓ sin α = γ 2 sin α. suma perechilor dΓ⊥ de componente ale câmpului va fi 0.16) l Vectorul dΓ are originea în A şi este îndreptat spre P. deci intensitatea câmpului gravitaţional în centrul inelului este zero.20) ΓA = γ Se constată că: mx (x2 + R2 ) 2 3 (5. rezultă că: γλRx 2π 3 2 (x2 + R2 ) 0 dϕ (5. De fapt. prin urmare. 5.3. un maxim al intensităţii câmpului gravitaţional într-un punct x în care: dΓA R = 0 ⇒ x0 = √ dx 2 Graficul funcţiei Γ (x) este prezent în Fig. 5.2. vectorii dΓ creaţi de aceste mase elementare de pe inel se ”aşează” pe generatoarele unui con cu vârful în A.21) • pentru x = 0. Întrucât avem o infinitate de vectori (infinitezimali) dΓ. cos α = x/l. • pentru x → ∞. pentru a calcula câmpul gravitaţional rezultant.5.18) l Având în vedere că inelul circular este compus din perechi diametral opuse de elemente de masă. de masă dm = λdl se comportă practic. • va exista. dm şi dm′ .1). Γ → 0. Pentru calculul lui Γ total va trebui să adunăm vectorial câmpurile elementare create în A de toate masele elementare de pe circumferinţa inelului. Γ = 0. Ca urmare: ΓA = dΓ = γ l2 dm cos α (5.19) Cum dm = λds = λRdϕ. (5. Un astfel de element din vecinătatea punctului P (Fig. . dΓ⊥ : dm dΓ = dΓ cos α = γ 2 cos α (5. Câmpul gravitaţional şi potenţialul gravitaţional creat de o distribuţie continuă de masă 103 unde ds = Rdϕ este un element de lungime (de arc) a inelului.

25) mR √ 2π R2 + x2 2π 0 mR dϕ = −γ √ R2 + x2 (5.104 G Capitolul 5. situată distanţa r de centrul sferei (Fig. că potenţialul gravitaţional are valoarea maximă în centrul inelului şi descreşte monoton de-a lungul axei acestuia.22) (5. (5. mRdϕ √ 2π R2 + x2 (5. în puncte de pe axul acestuia. de lăţime Rdθ şi de rază R sin θ.26) . A al acesteia.2 Calculul câmpului şi al potenţialului gravitaţional create de o distribuţie sferică de masă (a) Cazul sferei goale Să considerăm acum o masă m distribuită pe o suprafaţă sferică (sferă goală) de rază R.23) Potenţialul gravitaţional total în punctul A va fi: Vg (A) = −γ iar în centrul inelului: Vg (0) = −γ m R (5. aşadar. Cum suprafaţa unui astfel de ”inel” este: dS = 2πR sin θRdθ = 2πR2 sin θdθ. Pentru aceasta.3. Să calculăm intensitatea câmpului gravitaţional creat de această masă într-un punct exterior.3). Vg (x) create de un inel circular de masă m şi rază R. Γ(x) şi a potenţialului gravitaţional. Potenţialul gravitaţional creat în A de acelaşi element de masă dm al inelului este: dVg = −γ sau: dVg = −γ dm λds mRdϕ = −γ = −γ l l 2πl. vom împărţi suprafaţa sferică în ”inele” cu centrul pe dreapta OA.2: Dependenţa de distanţă a intensităţii câmpului.24) Constatăm. Modelul de mediu continuu A G(x) -R 2 R x 2 V (x) g V(0) Figura 5. 5. 5.

28) M . 4πl2 M = dΓA sin α = sin θ sin αdθdϕ.29) Valoarea câmpului creat de un element de inel în punctul A va fi: dΓA = γ dm M sin θdθdϕ =γ 2 l 4π l2 (5.3. în exteriorul acesteia.5. perpendicular pe OA : dΓA dΓA⊥ Cum: dΓA⊥ = 0. Câmpul gravitaţional şi potenţialul gravitaţional creat de o distribuţie continuă de masă 105 P dq q B R O C r l a A Figura 5.3: Un model pentru calculul câmpului creat de o distribuţie sferică de masă m. vom proiecta pe dΓA după direcţia OA şi. respectiv. 2 4πR 2 (5. 4πl2 = dΓA cos α = .31) M sin θ cos αdθdϕ.30) Procedând la fel ca şi în cazul inelului din secţiunea precedentă.27) Masa unui element de inel va fi o fracţiune dϕ/2π din dmi : dm = dϕ M M · sin θdθ = sin θdθdϕ 2π 2 4π (5. rezultă că: ΓA = dΓA = γM 4π sin θ cos αdθdϕ l2 (5. iar densitatea superficială de masă pe suprafaţa sferei: σ= masa elementară a unui ”inel” va fi: dmi = σdS = M M · 2πR2 sin θdθ = sin θdθ. 4πR2 (5.

care a condus la relaţia (5. putem scrie: cos α = cos θ = Derivând relaţia (5. întrucât acelaşi rezultat s-ar obţine dacă întreaga masă a sferei ar fi concentrată în centrul O al acesteia. Aşadar: ΓB = γM 8πr 2 R r +R R−r r 2 + l 2 − R2 dl l2 2π 0 dϕ Prima dintre cele două integrale din relaţia de mai sus este zero.33)obţinem: − sin θ dθ 2l ldl =− ⇒ sin θdθ = . ΓB . Notând acest punct cu B . Să calculăm acum intensitatea câmpului gravitaţional într-un punct din interiorul sferei goale.34). Cu alte cuvinte.34) r 2 + l 2 − R2 2rl r 2 + l 2 − R2 .35) r +R r 2 + l 2 − R 2 2π γM · dl dϕ. intensitatea câmpului creat de masa M plasată pe suprafaţa sferică.32) şi (5. relaţia (5.la distanţa lm = R − r. Modelul de mediu continuu Aplicând de două ori teorema cosinusului în triunghiul OP A.33) deoarece r şi R sunt constante. plasat în exteriorul sferei goale.36) ΓA = γM 4r 2 R r +R r −R r 2 − R2 γM dl + 1 dl = 2 · 4R 2 l 4r R (5.39) . iar cel mai apropiat . va putea fi calculată folosind un raţionament similar cu cel precedent. rR 2rl3 (5. 8πr 2 R r−R l2 0 deoarece însumarea după ϕ este independentă de cea după l. Vom schimba doar limitele de integrare: cel mai îndepărtat ”inel” în raport cu punctul B se află la distanţa lM = R + r.32) (5. câmpul gravitaţional are aceeaşi valoare ca şi când întreaga masă a sferei ar fi concentrată în centrul acesteia. Aşadar: ΓA = (5.36).106 Capitolul 5. indiferent de poziţia elementului de masă pe sferă. dl 2rR rR (5. Ţinând cont de relaţiile (5. aşadar: ΓB = 0 (5. Acest rezultat îi aparţine lui Newton şi a constituit unul din primele sale succese în construcţia teoriei gravitaţiei clasice.31) devine: ΓA = Deci: γM 4π r +R r −R ldl r 2 + l2 − R2 · dϕ. 2rl (5.37) Prin urmare. intensitatea câmpului gravitaţional. în punctul A.38) Acesta reprezintă un rezultat cu totul remarcabil. pentru toate punctele din interiorul unei astfel de mase distribuite pe o suprafaţă sferică (indiferent de raza acesteia!). este: ΓA = γ M r2 (5.

plasată în centrul acesteia. . A se nota discontinuitatea funcţiei Γ(r) în punctul r = R. potenţialul gravitaţional creat de o suprafaţă sferică în exteriorul sferei are aceeaşi valoare ca şi cel creat de o masă punctiformă. Câmpul gravitaţional şi potenţialul gravitaţional creat de o distribuţie continuă de masă G 107 gM/R 2 1/r 2 O R r Figura 5. Potenţialul creat de masa elementară dm în punctul A din exteriorul sferei va fi: dM M = −γ sin θdθdϕ (5.5. Graficul care exprimă dependenţa Γ (r ) este prezentat în Fig. M .4: Dependenţa Γ(r) pentru cazul unei mase M .41) Potenţialul creat în A de masa de pe întreaga sferă va fi: Vg (A) = −γ deci: M 4πrR r +R r −R 2π dl 0 dϕ = −γ M (r + R − r + R ) 2rR M (5.34): dVg = −γ M ldl dϕ 4π lrR (5. Să calculăm. B.43) adică în orice punct interior. în continuare.42) r Am obţinut şi în acest caz un rezultat la fel de interesant: Ca şi intensitatea câmpului gravitaţional. În ceea ce priveşte punctele din interiorul sferei: Vg(A) = −γ Vg (B ) = −γ M 4πR r +R r −R 2π dl 0 dϕ = −γ M R (5.4. în puncte din exteriorul sferei. potenţialul gravitaţional Vg are aceeaşi valoare cu potenţialul pe suprafaţa sferei. potenţialul gravitaţional creat de aceeaşi masă elementară. distribuite uniform pe o suprafaţă sferică de rază R. Prin urmare.40) dVg = −γ l 4πl sau. ţinând cont de ecuaţia (5. 5. intensitatea câmpului gravitaţional în interiorul unei sfere goale este nul.3.

46) se poate afla Γ (r ). Aşa cum am constatat în această secţiune. dr (5. care. Graficul dependenţei Vg (r ) este reprezentat în Fig. care este o mărime scalară.5. de multe ori se preferă ca. în continuare. De aceea.43) sunt legate prin relaţia de legătură dintre câmp şi potenţial: Γ = −gradVg = −∇Vg . Dacă. folosind relaţia (5.38) şi (5. se poate afla direct dependenţa Vg (r ) . Întrucât fiecare astfel de pătură dVg . dependenţele Γ (r ) şi Vg (r ) vom considera sfera plină.45). folosind relaţia (5. în coordonate sferice se reduce la: Γ=− Rezultă că: Vg = − Γ · dr. Ca o primă modalitate de abordare a problemei. folosind relaţia (5.42). respectiv (5.5: Dependenţa Vg (r) pentru cazul unei mase M distribuite uniform pe o suprafaţă sferică de rază R. 5. se cunoaşte dependenţa Vg (r ) . calculul dependenţei Γ (r ) este ceva mai dificil (datorită necesităţii sumării vectoriale). fiecare din aceste pături comportânduse ca o suprafaţă sferică.45) (5. (5.46).44) . iar Γ se află în pasul al doilea. vom considera sfera formată dintr-o infinitate de pături sferice de grosime infinitezimală dR. Modelul de mediu continuu O R r 1/r -gM/R Figura 5. mai întâi să se calculeze Vg (r ). (b) Cazul sferei pline Vom analiza. dimpotrivă.39) şi (5. având o distribuţie omogenă de masă (densitatea volumică de masă este aceeaşi în orice punct din volumul sferei).46) Aceasta înseamnă că. la care ne-am referit în secţiunea (a).108 Capitolul 5. dacă se cunoaşte dependenţa Γ (r ). Observaţie: Relaţiile (5.

Câmpul gravitaţional creat în B este. M O R r B A Figura 5. de fapt. 3 V 4πR Vi 4πrB 3 rB m.6 se află în interiorul acestor pături. Evident. Să presupunem o suprafaţă sferică de rază arbitrară rB (0 < rB < R) ca în Fig. (vezi Fig. Câmpul gravitaţional şi potenţialul gravitaţional creat de o distribuţie continuă de masă sferică crează într-un punct din exteriorul sferei câmpul gravitaţional de intensitate: dΓ = γ dM r2 M r2 109 (dm fiind masa păturii sferice). câmpul creat într-un punct din exteriorul acesteia este egal cu câmpul pe care l-ar crea întreaga masă M a sferei. deoarece punctul B.48) Să analizăm. Aşadar şi în cazul unei sfere pline. ca şi toate punctele din zona nehaşurată în Fig. în continuare. urmând un raţionament similar.5. Toate păturile sferice din exteriorul sferei de rază r (r > rB ) vor crea în B un câmp nul. vom găsi că şi potenţialul gravitaţional creat de sfera plină într-un punct oarecare din exteriorul sferei va avea aceeaşi valoare ca şi câmpul creat de aceeaşi masă M. Cum ρ este constant. acolo unde dorim să calculăm intensitatea câmpului.50) . câmpul creat în A de întreaga sferă de masă M va fi: Γ= V dΓ = γ r2 dm = γ (5. 5. R3 (5. câmpul şi potenţialul gravitaţional în interiorul sferei pline.3. 5.4) câmpul Γ în interiorul unei pături sferice este nul. datorat tuturor păturilor sferice de rază 0 < r < rB .6: Un model pentru calculul intensităţii câmpului gravitaţional în interiorul unei sfere de rază R. Ori. ρ= = 3 . adică de masa mi din interiorul sferei de rază rB . 5. aşa cum am arătat în secţiunea (a). care trece prin punctul B. de aceea a fost scoasă factor comun de sub semnul integralei.49) (5.6.47) În relaţia anterioară am ţinut cont că r = OA este constant pentru toate păturile sferice. dacă ar fi plasată în centrul sferei: Vg = −γ M r (5. dacă ar fi concentrată în centrul acesteia. putem scrie relaţia: ρ= ca urmare: mi = m 3m mi 3Mi = .

pentru a calcula Vg (B ) . Modelul de mediu continuu 3 mi mrB m = γ = γ 3 rB 2 2 3 rB rB R R (5. potenţialul gravitaţional reprezintă lucrul mecanic efectuat împotriva forţelor de atracţie gravitaţională. deci pe suprafaţa sferei. atunci când rB = R. intensitatea câmpului gravitaţional M creşte liniar de la zero (în centrul sferei) la valoarea ΓS = γ R 2 . (5. la care să adăugăm: (ii) lucrul mecanic pentru deplasarea aceluiaşi corp de probă de masă unitate de la suprafaţa sferei până la infinit. va trebui să calculăm: (i) lucrul mecanic necesar pentru a transporta o sarcină unitate din punctul B până pe suprafaţa exterioară a sferei. Aşa cum cunoaştem deja. 5. că. Aşadar: R R r LB →∞ = − în care: r interior Fg · dr − exterior Fg · dr. Graficul funcţiei Γ (r ) este prezentat în Fig.7: Dependenţa Γ(r) pentru cazul unei mase M . G gM/R 2 1/r 2 r O R Figura 5. r2 iar: exterior Fg =γ m0 fiind masa corpului de probă. R3 M · m0 . 5. în interiorul sferei pline.52) interior Fg =γ M · m0 r. pentru a deplasa o sarcină gravitaţională (masă) dintr-un punct (în care se evaluează Vg ) până la infinit. .51) Constatăm. prin urmare.110 Aşadar: ΓB = γ Capitolul 5.7. Pentru calculul dependenţei Vg (r ) în interiorul sferei pline ne vom folosi de definiţia potenţialului.6. Referindu-ne la Fig. distribuite în volumul unei sfere de rază R.

I2 .56) potenţialul variază după o lege parabolică.53) (5. Newton a aşteptat 18 ani pentru a verifica rezultatele teoriei sale. potenţialul în centrul sferei pline va fi: Vg (B ) = 3 M Vg (0) = − γ = −1. Cu aceste concluzii putem reprezenta graficul Vg (r ) . acesta arătând ca în Fig. înainte de a le publica în cartea sa Principiile. conform relaţiei (5. Explicaţia faptului că un corp.8.55). ecuaţia Vgint (r ) fiind de gradul II. V g r 1/r 2 -gM/R punct de inflexiune r 2 -1. aflat în imediata vecinătate a suprafaţa Pământului. Newton. Newton a trebuit să-şi construiască inclusiv ”instrumentele” de lucru . 5. Câmpul gravitaţional şi potenţialul gravitaţional creat de o distribuţie continuă de masă Prima integrală din relaţia (5. aşa cum am făcut-o pe parcursul acestei secţiuni.56) Între O şi A.55) (5. va fi: M m0 dr = −γ 2 r R r Cu aceste rezultate putem să scriem expresia lui Vg (B ): I2 = −γM m0 LB →∞ M M = −γ 3 R 2 − r 2 − γ m 2R r M Vg (B ) = −γ 3 3R2 − r 2 2R Conform relaţiei (5. Observaţie: Calculul intensităţii câmpului gravitaţional şi al forţei gravitaţionale resimţită de un corp plasat în exteriorul sferei la distanţa r a fost făcut pentru prima oară de I.51) va avea valoarea: I1 = −γ iar a 2-a integrală. Ca orice fizician riguros.8: Dependenţa potenţialului Vg (r) creat de o sferă plină de masă M şi rază R. cade după o dreaptă care trece prin centrul Pământului (cu alte cuvinte că Pământul se comportă în astfel de cazuri ca şi un punct material plasat în centrul său) a fost doar intuit de Newton în momentul când a construit teoria gravitaţiei.calculul diferenţial şi integral. dar nu demonstrat riguros. 5Vg (A) 2 R ∞ 111 M · m0 R3 R r rdr = −γ m0 M R2 − r 2 2R3 (5.54) (5.5gM/R Figura 5.5. .3. Pentru a produce o demonstraţie riguroasă.

n ˆ . intensitatea câmpului creat într-un punct situat la o distanţă r de o masă m. Ca mărime vectorială. Dacă atribuim suprafeţei elementare dS un versor al normalei. După cum este cunoscut. paralelă cu aceasta. El se poate descompune în două componente.58).112 Capitolul 5. De fapt. aşa cum vom vedea în cele ce urmează.9) se numeşte suprafaţă gaussiană.58) 4πε0 r 2 Ne vom limita discuţia. Γn normală pe dS şi. această lege este valabilă în toate cazurile în care forţa de interacţiune este invers proporţională cu r 2 (aşa cum este cazul cu forţele de natură gravitaţională sau coulombiană). Fluxul vectorului Γ prin suprafaţa dS este: dφ = Γp + Γn · dS = Γp · dS + Γn · dS (5.4 Legea (teorema) lui Gauss O a doua abordare a problemei examinate în secţiunea anterioară se bazează pe legea (sau teorema. Modelul de mediu continuu 5. Teorema lui Gauss este utilă în toate situaţiile legate de calculul intensităţii câmpului gravitaţional (sau electric). în cele ce urmează. iar utilizarea ei conduce la simplificarea calculelor. Această suprafaţă (Fig. Să considerăm o masă m plasată în interiorul unei suprafeţe închise de formă arbitrară care înconjoară această masă – sursă de câmp. r2 (5. la cazul câmpului gravitaţional. aceasta poate fi scrisă sub forma: dS =dS · n ˆ (5.60) . respectiv. E= m e ˆr . orientat spre exterior. sau de o sarcină q este dat de relaţia: Γ ( r ) = −γ respectiv. dS Gp G ^ n P dS q ^ n q P dS r m Gn dW q dSn dS (a) È (S) m (b) ce înconjoară o masă m. (b) un detaliu (bi-dimensional) al Figura 5.9: (a) o suprafaţă gaussiană zonei din jurul punctului P. se spune că am vectorizat suprafaţa dS . Să considerăm. 5. pe această suprafaţă ( ) un element de suprafaţă dS. cum este adeseori numită) lui Gauss. Γp .57) 1 q e ˆr (5.59) È Intensitatea câmpului gravitaţional din orice punct P de pe suprafaţa dS are expresia (5.

fluxul total al câmpului Γ printr-o suprafaţă oarecare.10) prin care fluxul lui Γ este: φ1 = −γ m 2 2 · 4πr1 = −4πγm r1 È (5.62) cu α = 1800 − θ. Aşadar: sau: Γp · dS = Γp · dS · cos (Γp . φ1 = φ2 = φ.9) că dS cos θ = dSn . 5. . dφ poate fi scris şi sub forma: dφ = ΓdSn Înlocuind acum pe Γ în relaţia (5. È Similar.5. în care φ reprezintă fluxul prin orice suprafaţă ( ) cuprinsă È È între ( 1 ) şi ( 2 ) .65) se obţine folosind mai întâi o suprafaţă auxiliară sferică ( 1 ).64) Fluxul prin întreaga suprafaţă gaussiană ( ) va fi obţinut prin integrarea ecuaţiei (5.4. 5.66) Este evident că. în cazul suprafeţei sferice ( 1 ).63) (5.65) Un rezultat similar relaţiei (5. creat de o sarcină punctiformă.63) vom găsi: dφ = −γ mdSn m dS cos θ = −γ 2 = −γmdΩ 2 r r È (5. unde dSn reprezintă proiecţia lui dS pe direcţia lui r (adică suprafaţa efectivă ”văzută” de liniile de câmp divergente din m).67) Cu alte cuvinte. cu centrul în m. n) = Γp · dS · cos 900 = 0 dφ = Γn · dS = Γn · dS · cos 1800 = −Γn dS 113 dφ = −Γ cos θ · dS = −ΓdSn dφ = ΓdS cos α (Γ.64): φ= dφ = −γm dΩ = −4πγm Aşadar. de rază r1 . în interiorul unghiului solid dΩ. normala la suprafaţa dS este coliniară cu r şi dS = dSn .61) (5. plasată în interiorul acestei suprafeţe este: φ = −4πγm È (5. m. n ˆ) (5. Având în vedere (vezi Fig. prin suprafaţa ( 2 ) fluxul total va fi: φ1 = −γ m 2 2 · 4πr2 = −4πγm r2 È (5. Legea (teorema) lui Gauss Deoarece: rezultă că: cu Γn = Γ cos θ. (Fig.

Ω. Modelul de mediu continuu r1 m r2 (S1) (S2) (S) Figura 5. È Când masa m este plasată în exteriorul suprafeţei gaussiene ( ) (vezi Fig. în interiorul unghiului finit. m2 . Întrucât fluxul este o mărime scalară. + mN . respectiv exteriorul suprafeţei (Σ). . . . Fluxul dφ2 prin dS2 al aceleiaşi mărimi Γ (care în acest caz face un unghi ascuţit) cu n ˆ 2 va fi: m dS2n dφ2 = γ 2 dS2 cos θ2 = γm 2 = γmdΩ (5.69) φ = −4πγmtotal (5.114 Capitolul 5. sub care se vede suprafaţa ( ) din O.71) . È Cum. . + φn = −4πγ (m1 + m2 + . mN ) È aflate în intervalul suprafeţei arbitrare ( ). 5.68) se poate aplica în egală măsură dacă masa interioară mtotal nu este distribuită sub forma a N mase punctiforme discrete. conform relaţiei (5. . fluxul elementar al lui Γ prin suprafaţa dS1 va fi. din exemplul precedent. iar suma dφ1 + dφ2 = 0. .11). atunci: Ecuaţia (5. fluxul generat de cele N mase va fi: φ = φ1 = φ2 + .10: Două suprafeţe sferice (Σ1 ) şi (Σ2 ) aflate în interiorul. 5. Putem generaliza rezultatul anterior (ec. rezultă că: φ= ( È ) dφ = 0 (5.65) pentru un număr N de mase (m1 . ci este distribuită continuu.68) în care r1 = OP1 . vom avea perechi de suprafeţe de tip dS1 şi dS2 . .70) r2 r2 Aşadar dφ1 = −dφ2 . .64): dφ1 = −γ m mdS1n dS1 cos θ1 = −γ = −γmdΩ 2 2 r1 r1 (5.) Cum mtotal = i=1 N mi .

De exemplu. frecvent întâlnit în cazul sarcinilor electrice de pe un conductor metalic şi anume acela în care sarcina q se găseşte pe È suprafaţa gaussiană ( ). Legea (teorema) lui Gauss 115 P1 ^1 n q2 G1 ^2 n q2 dW W O m dS2 P2 dS1 (S) G2 Figura 5. Aşadar.caz studiat în secţiunile precedente.68) şi (5. fluxul total se va scrie: φ= qtot ε0 −4πγmtotal când mtotal este în interiorul suprafeţei ( ) È 0 când mtotal este în exteriorul suprafeţei ( ) È 0 când qtotal este în interiorul lui ( ) È când qtotal este în interiorul lui ( ) È (5. de rază R . În electrostatică. Sumarizând rezultatele exprimate prin ecuaţiile (5. fluxul lui Γ prin sfera de rază r va fi: mint · 4πr 2 ρVint 4πr 3 φ = −γ = −γ 2 · 4πr 2 = −4πγρ · 2 r r 3 . În electrostatică se analizează şi un al 3-lea caz. în acel caz: φs = − qtotal 2ε0 3.72) 2.5). oarecare.11: Fluxul elementar dφ1 . ori distribuţie continuă de masă printr-o suprafaţă închisă. creat de o masă punctiformă sau o sumă de mase punctiforme.4. fluxul câmpului Γ. văzute în acelaşi unghi solid dΩ. Se arată că. care nu conţine masa mtotal este egal cu zero. pentru cazul sferei pline (vezi Fig. având în vedere expresia forţei coulombiene de interacţiune şi expresia corespunzătoare a intensităţii câmpului electric.71) putem scrie că: φ= Observaţii: 1. Folosindu-ne de legea lui Gauss.5. putem găsi cu uşurinţă intensitatea câmpului gravitaţional în interiorul unei sfere goale sau omogene pline. respectiv dφ2 al lui Γ prin două suprafeţe elementare dS1 şi dS2 . 5.

de fapt.12: O sferă de masă m şi rază r. Să calculăm momentul cinetic al sferei. o masă m.74) adică am regăsit.38). respectiv a intensităţii câmpului se regăseşte legea lui Gauss şi invers. V 4πR3 3 3m 4πr 3 r · = −4πγm 4πR3 3 R . masa elementară conţinută pe suprafaţa dS va fi: dm = σ · dS = m · R2 sin θdθdϕ.73) Având în vedere că φ = Γ · 4πr 2 . 5.116 Cum: ρ= rezultă că: φ = −4πγ · Capitolul 5. pentru început. Modelul de mediu continuu 3m m = . rezultă că: Γ= φ mr = −γ 3 . în rotaţie în jurul axei (δ ). formula (5. (5.12). când aceasta se roteşte în jurul axei (δ) . Acest din urmă rezultat arată că legea lui Gauss şi legea lui Newton a forţei gravitaţionale sunt echivalente : dacă se pleacă de la expresia forţei.5 Momentul cinetic al unei distribuţii sferice de masă (a) Cazul sferei goale Să considerăm. Figura 5. 5.75) . distribuită pe o suprafaţă sferică de rază R (Fig. 4πR2 (5. 4πr 2 R (5. Întrucât elementul de suprafaţă dS în coordonate sferice are expresia: dS = R2 sin θdθdϕ.

ca şi în cazul anterior: J= Obţinem. În acest caz: dm = ρdV în care ρ = m/V = 3m/4πR3 . J . dJ este paralel cu axa (δ) şi orientat spre în sus. 4π mR2 (5.5. iar dV = r 2 sin θdrdθdϕ. corespunzători acestor elementele de masă sunt paraleli între ei. Momentul cinetic al unei distribuţii sferice de masă 117 în care σ este densitatea superficială de masă de pe sferă. iar Ê 2π 0 dϕ = 2π.77) sin3 θdθdϕ · ω 4π Având în vedere că ω este acelaşi pentru toate elementele dm de pe sferă şi că toţi vectorii dJ.78) 0 sin3 θdθ = 4 3 . putem scrie: dJ = J= Dar Êπ dJ = mR2 ω 4π π 0 sin3 θdθ 2π 0 dϕ (5. în final: dJ = 3mω 4πR3 R 0 r 4 dr π 0 sin3 dθd 2π 0 dϕ 2 J = mR2 ω 5 (5. 4πR3 Pe aceleaşi considerente.79) (b) Cazul sferei pline Să calculăm acum momentul cinetic al unei sfere pline în raport cu un diametru. Întrucât r1 = R sin θ . iar v = ωr1 = ωR sin θ. Aşadar: 3m 2 dm = r sin θdrdθdϕ 4πR3 Prin urmare: 3m dJ = r1 vdm = r sin θ · ωr sin θ · · r 2 · sin θdrdθdϕ. Momentul cinetic al lui dm în raport cu axa δ va fi: (5. rezultă că: dJ = R sin θ · ωR sin · Aşadar: m sin θdθdϕ.76) dJ = r1 × vdm Având în vedere orientarea vectorilor r1 şi v. în cazul unei sfere pline de masă m şi rază R. astfel încât 2 J = mR2 ω 3 (5.5. Modulul lui dJ este: dJ = r1 vdm · sin 900 = r1 vdm. omogenă.80) .

este aşezat de-a lungul axei Ox a unui sistem de referinţă. de lungime L. 5. 5. intensitatea câmpului gravitaţional creat de o pătură plană infinită. corpul din interior rămânând în aceeaşi poziţie. Răspuns: d(γm L+d) . Un corp de masă m de forma unei bare subţiri. Un balon sferic conţine în centrul său un mic obiect de masă m.ceea ce este masa pentru mişcarea de translaţie şi anume o măsură a inerţiei mecanice la modificarea (aici) a vitezei unghiulare în mişcarea de rotaţie. Demonstraţi că: (a) ρ = 3m πR3 (b) intensitatea câmpului gravitaţional are expresia: Γ= mr r 4−3 . conform relaţiei ρ = ρ0 (1 − r/R). vom demonstra că I este . ω.118 Capitolul 5.81) 2 2 2 în care – în cazul sferei goale I = 2 3 mR . Demonstraţi că potenţialul gravitaţional creat de un disc de rază R şi masă m într-un γq punct situat la periferia discului este 4 πR . 3.pentru mişcarea de rotaţie .6 Probleme 1. în regiunea din imediata sa vecinătate. constantă într-un punct situat la distanţa x de planul median. 6. caracterizat de o densitate superficială de masă. Modelul de mediu continuu Din analiza relaţiilor (5. (ρx)/(ε0 ) dacă x < d/2. 2.80) constatăm că J se poate scrie ca un produs între o mărime scalară I şi vectorul viteza unghiulară: J = Iω (5. caracterizată de densitatea volumică de masă. De fapt.79) şi (5. Răspuns: (ρd)/(2ε0 ) dacă x > d/2. Determinaţi intensitatea câmpului gravitaţional în originea O. 3 4πε0 R R . σ . de grosime d. Mărimea I se numeşte moment de inerţie al sferei în raport cu axa (δ) . Aflaţi intensitatea câmpului gravitaţional creat de un plan infinit. Răspuns: 2πγσ . fluxul gravitaţional prin suprafaţa balonului creşte. Dacă se măreşte volumul balonului. descreşte sau rămâne constant? Ce se poate spune despre intensitatea câmpului gravitaţional? Răspuns: fluxul rămâne constant iar intensitatea descreşte. vom preciza doar că momentul de inerţie al unui corp în raport cu o axă exprimă tendinţa de împotrivire a modificării în timp (a creşterii sau scăderii) vitezei unghiulare. anticipând rezultatele din acel capitol. Pentru moment. iar în cazul sferei pline. Despre momente de inerţie în cazul diferitelor corpuri vom discuta în detaliu în capitolul dedicat mişcării de rotaţie a solidului. ρ. I = 5 mR . constantă. cu capătul din stânga plasat la distanţa d faţă de origine. 4. Determinaţi şi apoi reprezentaţi grafic. O sferă de masă m şi rază R are densitate variabilă de la centru spre periferie.

5.6. Probleme 7. Calculaţi energia proprie, gravitaţională a unei sfere de masă M şi rază R. γM 2 Răspuns: − 3 5 R .

119

Capitolul

6

Solidul rigid
6.1 Modelul de solid rigid

Solidul rigid reprezintă un sistem continuu de puncte materiale aflate la distanţe fixe, indiferent de intensitatea forţelor deformatoare. Solidul rigid reprezintă, prin urmare, un model de corp absolut nedeformabil. Dintre exemplele de corpuri reale care se apropie mai mult de conceptul de rigid amintim diamantul sau unele aliaje ale wolframului cu carbonul1 . În modelul de solid rigid se ignoră, de asemenea, vibraţiile atomilor în jurul poziţiilor de echilibru. Mecanica solidului rigid este una din părţile cele mai dificile ale fizicii, datorită complexităţii descrierii mişcării şi a aparatului matematic aferent. Pentru ilustrarea acestei afirmaţii, amintim, cu titlu de exemplu, că doar mişcarea giroscopului este tratată într-o colecţie de patru volume aparţinând autorilor F. Klein şi A. Sommerfeld2 . O parte din rezultatele obţinute în cadrul studiului mecanicii corpului rigid se regăsesc în alte domenii ale fizicii, cum ar fi fizica atomului şi moleculei, spectroscopie etc. Aşa cum vom vedea în continuare, oricât de complicată ar fi, mişcarea unui solid rigid se poate descompune într-o mişcare de translaţie şi una sau mai multe mişcări de rotaţie. Rotaţia rigidului are loc, fie în jurul unei axe, fie în jurul unui punct. În primul caz, axa de rotaţie este fixă în spaţiu, în al doilea caz axa se poate reorienta în spaţiu în timpul mişcării, singura condiţie restrictivă fiind ca ea să treacă printr-un punct fix. O astfel de axă mobilă în spaţiu se numeşte axă instantanee de rotaţie. Evident, rotaţia în jurul unei axe fixe este cazul cel mai simplu al rotaţiei unui solid rigid. Abordarea mişcării solidului rigid în acest capitol va urma calea de la simplu la complex, încercând să acoperim câteva aspecte esenţiale. Vom utiliza în acest scop câteva rezultate din capitolele anterioare cu privire la mecanica punctului material şi a sistemelor de puncte materiale. Întrucât forţele interne care menţin constante distanţele dintre perechi arbitrare de puncte
Cum este aşa numitul aliaj vidia – termen provenind din cuvântul german wie dia = ca şi diamantul Asupra teoriei giroscopului – "Uber die Theorie des Kreisels" 4 vol, Ed. Johnson, New York, 1965, Ed. I apărută în 1897
1 2

121

122

Capitolul 6. Solidul rigid

din volumul rigidului (aşa numitele forţe de constrângere)sunt întotdeauna în perechi, ele respectând principiul acţiunii şi reacţiunii, în descrierea mişcării solidului rigid vom putea aplica legile de conservare ale impulsului, momentului cinetic şi energiei. Numărul minim de coordonate independente care descriu în mod complet mişcarea solidului rigid se numeşte numărul gradelor de libertate ale rigidului. La prima vedere, dacă un solid rigid este format din N particule componente, iar poziţia fiecărei particule este descrisă de 3 coordonate, numărul total de coordonate necesare pentru descrierea mişcării în acest caz ar trebui să fie 3N . Aceasta aserţiune ar fi adevărată dacă toate cele 3N coordonate ar fi independente. Dacă impunem condiţia ca un singur punct, P , al solidului rigid să rămână fix în spaţiu, atunci translaţia devine blocată, însă rigidul se poate roti în jurul acelui punct fix. Aşa cum vom vedea în detaliu la momentul potrivit, pentru un interval temporal infinitezimal dt, rigidul execută o rotaţie în jurul unei axe "fixe" ce trece prin P . Este posibil ca, ulterior, axa instantanee de rotaţie să se reorienteze în spaţiu, ocupând o altă poziţie ce trece prin punctul fix P şi aşa mai departe. Dacă impunem acum condiţia ca şi un al 2-lea punct, (Q în Fig. 6.1(a)) al rigidului să rămână fix, corpul se poate încă roti în jurul axei fixe P Q. Dacă, în sfârşit, impunem condiţia ca şi un al 3-lea punct, R, situat în afara dreptei P Q să rămână fix, atunci şi rotaţia devine blocată, iar solidul rigid rămâne în repaus. Rezultă că poziţia în spaţiu a unui solid rigid poate fi precizată în mod univoc prin 9 coordonate spaţiale (3 puncte × 3 coordonate)

Figura 6.1: (a) Poziţia unui SR în spaţiu este fixată de coordonatele a 3 puncte necoliniare P, Q şi R; (b) Rigidului i se asociază un referenţial al centrului de masă R′ .

O analiză mai atentă arată că, de fapt, numărul de coordonate spaţiale care trebuie cunoscute este chiar mai mic decât 9. Într-adevăr, dacă (xP , yP , zP ), (xQ , yQ , zQ ) şi (xR , yR , zR ) sunt coordonatele punctelor P, Q, R între aceşti 9 parametri există trei legături, exprimate prin relaţiile matematice care exprimă constanţa distanţelor P Q, P R şi P Q. Prin urmare: dP Q = dP R = dRQ = (xP − xQ )2 + (yP − yQ )2 + (zP − zQ )2 = const1; (xP − xR )2 + (yP − yR )2 + (zP − zR )2 = const2; (xR − xQ )2 + (yR − yQ )2 + (zR − zQ )2 = const3.

(6.1)

Aşadar, poziţia în spaţiu a unui solid rigid este în întregime caracterizată prin 9 − 3 = 6

6.2. Mişcarea de translaţie a solidului rigid

123

coordonate independente. Spunem că un solid rigid are 6 grade de libertate . În rezolvarea unei probleme de dinamică a rigidului alegerea celor 6 coordonate este la latitudinea noastră: în general 3 dintre coordonate sunt "consumate" pentru precizarea poziţiei centrului de masă O′ a rigidului (xO′ , yO′ , zO′ ) (Fig. 6.1(b)), iar celelalte 3 sunt unghiurile necesare pentru a descrie rotaţia corpului3 . Există cazuri chiar mai simple decât cel precedent, cum este acela al mişcării plan-paralele, în care solidul rigid se rostogoleşte în jurul unei axe care translează mereu paralel cu ea însăşi. În acest caz sunt necesare doar două coordonate, x şi ϕ, pentru descrierea mişcării. Este cazul, de exemplu, al rostogolirii unui cilindru sau a unei sfere pe un plan înclinat. O situaţie şi mai simplă o regăsim în cazul mişcării pendulelor (fizic sau de torsiune), în care axa de rotaţie rămâne fixă. În aceste cazuri, poziţia corpului este precizată printr-o singură coordonate unghiulară. Vom examina în continuare mişcările simple executate de solidul rigid.

6.2

Mişcarea de translaţie a solidului rigid

Pentru a găsi ecuaţia diferenţială a mişcării de translaţie a unui rigid, vom pleca de la constatarea că, în decursul translaţiei, toate punctele constituente ale acestuia se deplasează pe traiectorii paralele între ele. În plus, toate puncteleau aceeaşi viteză instantanee. Mai mult decât atât, variaţia în timp a vitezei tuturor punctelor rigidului este similară, deci toate punctele constituente ale rigidului acestea au aceeaşi acceleraţie a.

Figura 6.2: Pentru ca solidul rigid să execute o mişcare de translaţie după direcţia Ox, e necesar ca rezultanta Ry = 0.

Acceleraţia a este, în general, efectul unor forţe exterioare (Fig. 6.2). Aceste forţe se descompun în componente paralele cu Ox şi, respectiv, perpendiculare pe Ox. Corpul rigid va transla după direcţia Ox în măsura în care rezultanta forţelor perpendiculare pe Ox este nulă: F1y + F2y + F3y + . . . = 0 (6.2)
Adesea, solidului rigid i se ataşează un sistem de referinţă R′ , solidar cu acesta, sistem care se roteşte în jurul axelor Ox, Oy şi Oz ale reperului laboratorului R.
3

124

Capitolul 6. Solidul rigid

În aceste condiţii, rezultanta forţelor, pe care o scriem, în general, sub forma:
N

R=
k =1

Fk

(6.3)

va avea, în acest caz, expresia:
N

R=
k =1

Fkx ,

(6.4)

unde N este numărul total de forţe exterioare ce acţionează asupra rigidului. Relaţia (6.4) poate fi scrisă şi sub forma scalară:
N

R=
k =1

Fk cos ϕk .

(6.5)

Studiul dinamicii solidului rigid se bazează pe rezultatele găsite în cazul mişcării punctului material. Într-adevăr vom considera solidul rigid ca fiind format dintr-o infinitate de puncte, fiecare de masă infinitezimală dm. Ne vom concentra atenţia asupra mişcării unui punct generic al rigidului, scoţându-l (ipotetic!) din ansamblul de puncte materiale ale rigidului. Acest punct generic va executa o aceeaşi mişcare ca şi întreg rigidul, dacă va fi acţionat de o forţă δFx , care îi revine din forţa totală R. Cu alte cuvinte, δFx este de atâtea ori mai mic decât forţa rezultantă care acţionează asupra întregului rigid, R, de câte ori dm este mai mic decât masa m a întregului corp: δFx dm dm = ⇒ δFx = R. R m m Pentru un astfel de punct generic, legea a 2-a a dinamicii se va scrie sub forma: dm · d2 r = δFx . dt2 (6.7) (6.6)

Integrând acum ecuaţia (6.7) pe întreg volumul V al corpului, vom obţine: dm · d2 r = dt2 δFx . (6.8)

V

V

Întrucât:
V

rdm = mrO′ ,

(6.9)

rO′ fiind vectorul de poziţie al centrului de masă, avem, în continuare:
V

vdm = mvO′ ;

V

adm = maO′ .

(6.10)

Pe de altă parte,

Ê

V

δFx = R, ca urmare, ecuaţia (6.8) se poate sub forma: m d2 rO′ = R ⇔ maCM = R, dt2 (6.11)

6.3. Rotaţia rigidului în jurul unei axe fixe

125

în care aCM = a este acceleraţia centrului de masă a rigidului. Acceleraţia centrului de masă a rigidului este egală cu acceleraţia de translaţie a oricărui punct al acestuia. Prin urmare, mişcarea de translaţie a întregului rigid este în întregime caracterizată de mişcarea centrului de masă al acestuia, în care se consideră aplicată rezultanta R a forţelor exterioare. Din această cauză, tratarea problemei translaţiei solidului rigid este identică cu cea a translaţiei punctului material. În funcţie de tipul de forţă exterioare, ecuaţia diferenţială a mişcării de translaţie se integrează aşa cum am amintit în Capitolul 3 al Părţii I, găsindu-se succesiv dependenţele v (t), r (t) şi apoi ecuaţia traiectoriei.

6.3

Rotaţia rigidului în jurul unei axe fixe

În afara mişcării de translaţie, rotaţia în jurul unei axe fixe reprezintă un al doilea tip de mişcare simplă a rigidului. Să considerăm un solid rigid care execută o mişcare de rotaţie în jurul axei fixe Oz (Fig. 6.3).

Figura 6.3: Rotaţia unui rigid în jurul unei axe fixe, Oz : a) vedere laterală; b) vedere de sus (în planul xOy ).

Axa poate fi menţinută fixă (de exemplu fixând-o la capete prin lagăre) sau poate să rămână în mod spontan fixă, în anumite condiţii (vezi Sec. 2.5). Să considerăm o particulă generică, de masă mk , plasată în punctul Pk , a cărei poziţie în spaţiu este specificată de vectorul de poziţie rk . Traiectoria particulei Pk , este un cerc de rază rk⊥ , cu centrul în punctul C de pe ′ , rezultă că OP ′ , care este chiar proiecţia lui r în axa Oz . Având în vedere că CPk OPk k k planul xOy , este egal cu rk⊥ şi egal (vezi Fig. 6.3b) cu: rk⊥ =
2 x2 k + yk .

(6.12)

′ cu axa Ox, atunci viteza unghiulară de rotaţie a rigidului Dacă ϕ este unghiul făcut de OPk în jurul lui Oz va fi ω = ϕ ˙ . De aceea, viteza instantanee a particulei Pk va fi:

vk = ω × rk⊥ = ω × (rk − rk ) = ω × rk

126 întrucât |ω × rk | = ωrk sin 0o = 0. Aşadar: vk = ω × rk Componentele lui vk într-un sistem de referinţă cartezian sunt: x ˙ k = −vk sin ϕ; y ˙ k = vk cos ϕ; z ˙k = 0, iar modulul vitezei punctului Pk este: vk =
2. x ˙2 ˙k k+y

Capitolul 6. Solidul rigid

(6.13)

(6.14)

(6.15)

Energia cinetică a întregului corp va fi suma energiilor cinetice ale tuturor particulelor constituente ale rigidului: Ec = 1 2
2 vk dmk =

V

1 2

V

ωr 2 dm =

ω2 2

V

2 r⊥ dm.

(6.16)

Integrala din ultimul termen al ecuaţiei (6.16) se numeşte momentul de inerţie al rigidului în raport cu axa Oz . Ea se notează: Izz =
2 r⊥ dm =

V

V

r 2 ρdV.

(6.17)

Cu această notaţie, energia cinetică de rotaţie se poate scrie sub forma: Ec = 1 = Izz ω 2 . 2 (6.18)

Comparând expresia energiei cinetice de rotaţie (6.18), cu energia cinetică în mişcarea de translaţie, Ec = mv 2 /2, constatăm că în locul masei din mişcarea de translaţie, aici apare momentul de inerţie în raport cu axa de rotaţie4 . În acelaşi timp, rolul vitezei tangenţiale, v este acum jucat de viteza unghiulară, ω . Să găsim, în cele ce urmează, şi echivalentul ecuaţiei fundamentale a dinamicii pentru mişcarea de rotaţie. Aşa cum cunoaştem deja, o măsură a efectului de rotaţie indus de o forţă îl reprezintă momentul forţei, M = r × F . Am arătat anterior că între M şi momentul cinetic al corpului J există relaţia: dJ M= . (6.19) dt Momentul cinetic total al corpului în cazul rotaţiei în raport cu o axă (în cazul nostru Oz ) este: J= dJ = r × vdm = r⊥ ωr⊥ sin 90o dmz ˆ,
V V

Spre deosebire de masă, care este o mărime constantă, valoarea lui I depinde şi de distribuţia masei în raport cu axa de rotaţie.
4

6.4. Câteva exemple de calcul al momentelor de inerţie iar modulul său: J = |J | = ω
V

127

r 2 dm = ωIzz .

(6.20)

Întrucât Izz este independent de timp, dat fiind că axa Oz este solidară cu corpul vom avea: d dω Mz = (ωIzz ) = Izz = Izz ω. ˙ (6.21) dt dt Ecuaţia diferenţială (6.21)descrie mişcarea de rotaţie a rigidului, tot aşa cum Fx = mv ˙ determină translaţia de-a lungul unei direcţii Ox. O paralelă între mărimile fizice specifice mişcării de translaţie şi celei de rotaţie este prezentată în Tabelul 6.1.
Tabela 6.1: Analogia dintre mărimile specifice mişcării rectilinii şi celei de rotaţie în jurul unei axe.

Mişcarea rectilinie Poziţia: x Viteza: v = dx dt d2 x Acceleraţia: a = dv dt = dt2 Ecuaţiile mişcării uniform accelerate: v = v0 + at 2 x = v0 t + at 2 Masa: m Impulsul: p = mv Forţa: F F = ma F = dp dt Energia cinetică de translaţie 2 Ec = 1 2 mv Energia potenţială: Ep (x) Êx Ep (x) = − x F (x)dx 0 dEp (x) F (x) = − dx

Mişcarea de rotaţie Poziţia unghiulară: θ Viteza unghiulară: ω = dθ dt d2 ω Acceleraţia unghiulară: ε = dω dt = dt2 Ecuaţiile mişcării uniform accelerate: ω = ω0 + εt 2 θ = ω0 t + εt 2 Ê Momentul de inerţie: I = r 2 dm Momentul cinetic: J = Iω Momentul cuplului M = rF sin θ M = Iε J M=d dt Energia cinetică de rotaţie: 2 Ec = 1 2 Iω Energia potenţială: Ep (θ ) Ê Ep (θ ) = − θθ0 M (θ )dθ p (θ ) M (θ ) = − dEdθ

6.4

Câteva exemple de calcul al momentelor de inerţie

Aşa cum am arătat în Capitolul 5 al Părţii I, momentul de inerţie în cazul unui sistem discret format din N puncte materiale care se rotesc în jurul axei (δ) este dat de relaţia:
N

Iδ =
i=1

2 mi ri .

(6.22)

Relaţia echivalentă în cazul sistemelor continue va fi: Iδ =
V 2 r⊥ dm,

(6.23)

128

Capitolul 6. Solidul rigid

în care r⊥ este distanţa dintre elementul de masă dm şi axa de rotaţie (δ) în raport cu care se calculează Iδ . În funcţie de modul cum este distribuită masa, putem defini o densitate liniară , o densitate superficială, sau sau o densitate volumică de masă: Pentru cele 3 cazuri, momentul de inerţie se va scrie sub forma: Iδ = Iδ = Iδ =
L S V 2 r⊥ λdl = 2 r⊥ σdS = 2 r⊥ ρdV = 2 r⊥ λdl; 2 r⊥ σdS ; 2 r⊥ ρdV.

(6.24)

Dacă un corp se compune din mai multe părţi, momentul de inerţie al întregului corp în raport cu o axă δ este egal cu suma algebrică a momentelor de inerţie ale părţilor componente în raport cu acea axă: Iδ = I1δ + I2δ + I1δ + . . . . (6.25) Cu alte cuvinte, momentul de inerţie al unui corp în raport cu o axă fixă este o mărime scalară.

6.4.1

Teorema axelor paralele

Pentru calculul momentelor de inerţie în raport cu o axă oarecare, este foarte utilă cunoaşterea aşa-numitei teoreme a lui Huygens-Steiner sau teorema axelor paralele . Să demonstrăm această teoremă. Considerăm că un rigid execută o rotaţie în jurul unei axe exterioare (δ). Să alegem sistemul de referinţă al laboratorului ca având axa Oz identică cu axa (δ). Să considerăm, de asemenea, un sistem de referinţă (R′ ) legat de corp, cu originea
T

C . . (d) d

r

z'

dm r’
y'

r z ^ a w (SL) x O R x' y

CM

(d')

Figura 6.4: Rotaţia unui rigid în jurul unei axe exterioare δ .

în centrul său de masă, care se roteşte odată cu corpul rigid. Un element de masă dm, aflat la distanţa r⊥ de axa δ va avea vectorul de poziţie r în raport cu (R) şi (r ′ ) în raport cu (R′ ). Relaţia dintre r şi r ′ este: r = R + r′, (6.26) unde R este vectorul de poziţie al centrului de masă, O′ în sistemul de referinţă al laboratorului.

care este coliniară cu axa (δ). paralelă cu axa externă. Aşadar: Iδ = md2 + 2d Ê V r ′ dm × ω ˆ + Iδ′ . (6. De fapt. în raport cu axa δ. dm în raport cu axa (δ) este: 2 dm.33) Având în vedere că V r ′ dm = mrCM/R′ .4.30) (6.31) (6. ω ˆ este versorul vitezei unghiulare ω . (6.27) poate fi scrisă. (6. dar trecând prin centrul de masă O′ al corpului (de aceea se numeşte axă centrală ). zero.27) În relaţia precedentă. ţinând cont de relaţia (6. r⊥ = ¬R × ω Aşadar: dIδ = ¬R × ω ˆ + r′ × ω ˆ ¬ dm. De asemenea: V V ′2 r⊥ dm = Iδ′ . Câteva exemple de calcul al momentelor de inerţie Momentul de inerţie al unei mase elementare. relaţia (6. Momentul de inerţie al întregului corp.6.34) Această ecuaţie serveşte la formularea enunţului teoremei Huygens-Steiner: Momentul de inerţie al unui corp în raport cu o axă externă (δ) este egal cu suma dintre momentul de inerţie al aceluiaşi corp în raport cu axa centrală (δ′ ). ω ˆ ) = R sin α = d. ω ˆ ) = r ′ sin β = r⊥ .29) (6. şi produsul dintre masa corpului şi pătratul distanţei dintre axele (δ) şi (δ′ ). conform definiţiei. |r ′ × ω (6.28) ¬ ¬ ¬2 ¬ V V V V Având în vedere că: |R × ω ˆ | = R|ω ˆ | sin α(R. dIδ = r⊥ 129 în care: r⊥ = r sin α = |r × ω ˆ| . va fi: Iδ = dIδ = (R × ω ˆ )2 dm + 2 (R × ω ˆ ) · (r ′ × ω ˆ )dm + (r ′ × ω ˆ )2 dm (6. Să calculăm în continuare câteva momente de inerţie ale unor corpuri frecvent întâlnite în practică: .26) şi sub forma: ¬ ¬ ¬ ¬ ˆ + r′ × ω ˆ¬ .32) rezultă că: V (R × ω ˆ )2 dm = d2 (r ′ × ω ˆ )2 dm = V dm = md2 . în mod evident. în care rCM/R′ este modulul vectorului de poziţie al centrului de masă în sistemul (R′ ) al centrului de masă. iar: ′ ˆ | = r ′ |ω ˆ | sin β (r ′ . rezultă că: Iδ = Iδ′ + md2 . unde (δ′ ) este o axă paralelă cu axa (δ). care este.

ca urmare. Momentul de inerţie al întregului fir va fi: l Iδ = dIδ = λ 0 x3 ¬ m l3 ml2 ¬ x2 dx = λ · = . un element de masă dm. Iδ′′ = 0. Să calculăm momentul de inerţie Iz ′ al plăcii. (r⊥ = 0) şi.36) rezultă şi valabilitatea teoremei Huygens-Steiner: Iδ = Iδ′ + ml2 4 (6. vom avea: l/2 Iδ′ = λ −l/2 x2 dx = m l l/2 −l/2 x2 dx = ml2 . 6. cum întreaga sa masă se află chiar pe axa de rotaţie. a cărei masă este conţinută în planul x′ O′ y ′ al sistemului de referinţă propriu (R′ ) cu originea în centrul de masă al corpului (Fig.35) şi (6. plasat la distanţa r⊥ = x de axa (δ) va avea momentul de inerţie în raport cu această axă: 2 dIδ = r⊥ dm = x2 dm = x2 λdx.5) Dacă firul se roteşte în jurul unei axe (δ) perpendiculară pe fir şi trecând prin O (Fig.2 Teorema axelor perpendiculare Să considerăm un corp de forma unei plăci plane foarte subţiri. ¬ = 3 ¬0 l 3 3 ¬l (6.36) Din relaţiile (6. 6. (a) Distribuţie liniară de masă: fir subţire Să considerăm un fir subţire de masă m şi lungime l (Fig. 12 (6.5). Solidul rigid Figura 6.6). 6.5: Un fir subţire care se roteşte în diverse moduri în jurul câtorva axe de rotaţie posibile. 6.37) Dacă firul se roteşte în jurul unei axe (δ′′ ) ce coincide cu firul însuşi.35) Dacă firul se roteşte în jurul unei axe centrale (δ′ ) (Fig. să demonstrăm enunţul unei alte teoreme importante.4. Înainte de a calcula momentele de inerţie ale unor corpuri cu distribuţie superficială de masă. Pentru început.130 Capitolul 6. 6. momentul de inerţie .5).

7). momentul de inerţie Iδ′′ poate fi calculat apelând din nou la teorema axelor paralele: Iδ′′ = Ix′ + mR2 . 6. dIz ′ = r ′2 dm.6: O placă subţire de masă m şi grosime d (mult mai mică decât celelalte dimensiuni ale acesteia). după integrare pe întreaga suprafaţă a plăcii: dIz ′ = dIx′ + dIy′ ⇔ Iz ′ + Ix′ + Iy′ . dIy′ = x′2 dm. (6. rezultă că: dIz ′ = dIx′ + dIy′ . vom putea scrie: Iδ′ = Iδ + mR2 = mR2 + mR2 = 2mR2 . (6. (b) Inel Să calculăm câteva momente principale de inerţie în raport cu câteva axe de rotaţie ale unui inel (vezi Fig. al unui element de masă dm care se roteşte în raport cu axele Ox′ . Câteva exemple de calcul al momentelor de inerţie z‘ 131 y‘ r‘ x‘ dm (R') y' x‘ Figura 6. Întrucât r ′2 = x′2 + y ′2 .6. reciproc perpendiculare.41) Dacă rotaţia se produce în jurul axei (δ′′ ).39) (6. Aceasta este enunţul teoremei axelor perpendiculare. (6. Oy ′ şi Oz ′ va fi. din planul plăcii.4.38) Aşadar: Momentul de inerţie al unei plăci plane în raport cu o axă centrală perpendiculară pe placă este egal cu suma celorlalte două momente centrale de inerţie. conform teoremei axelor paralele. respectiv: dIx′ = y ′2 dm. calculate în raport cu celelalte axe centrale.42) . Dacă rotaţia inelului are loc în jurul axei (δ) ce coincide cu axa O′ z ′ : 2 Iz ′ = Iδ = r⊥ dm = R2 dm = R2 dm = mR2 .40) Dacă rotaţia are loc în jurul axei (δ′ ). sau. (6.

(pe care se va afla o masă dm = σdS ) delimitat de două arce de cerc de raze r şi r + dr şi care se vede din centrul discului sub un unghi elementar dϕ (Fig.8).7: Un inel din sârmă subţire. Conform teoremei axelor perpendiculare: Iz ′ = Ix′ + Iy′ = 2Ix′ . (6. din motive de simetrie. (6. de masă m şi rază R şi câteva posibile axe de rotaţie.8: Un disc omogen. trecând prin centrul de masă al acestuia. 6. unde (δ) este o axă perpendiculară pe planul discului. 2 2 (6.44) Figura 6. de masă m şi rază R şi câteva posibile axe de rotaţie.43) Din (6.42) şi (6. Momentul de .132 y‘ Capitolul 6. Este evident. pentru început.40). că Ix′ = Iy′ . Vom considera un element de suprafaţă dS Iz ′ 3 + mR2 = mR2 . pe Iδ .43) rezultă că: Iδ′′ = (c) Disc Să calculăm. Solidul rigid (d') R (d) z‘ x‘ (d'') Figura 6.

6.9: (a) un cilindru gol de masă m şi rază R.4. găsim imediat: 3 Iδ′ = Iδ + mR2 = mR2 .9). în continuare.49) (6. Câteva exemple de calcul al momentelor de inerţie inerţie al acestui element de masă care se roteşte în jurul axei (δ) va fi: 2 dIδ = r⊥ dm = r 2 σdS = r 2 σrdϕdr. 2 4 Rezultă. iar dS = rdϕdh. 2πrh 2πh (6. pentru început. · πR2 4 2 (6.45) vom obţine: Iδ = σ r 3 drdϕ = m πR2 R 0 S r 3 dr 2π 0 dϕ = m R4 mR2 2 π = . 133 (6. un element de masă dm va avea expresia: dm = σdS = m mdϕdh · rdϕdh = . 4 (6. Să considerăm un cilindru de masă m.45) Cum σ = m/S = m/πR2 .50) .48) (6. după integrarea ecuaţiei (6. Cum σ = m/(2πrh). cilindru plin şi pătură cilindrică Figura 6. că masa este în întregime distribuită pe suprafaţa sa exterioară (Fig. rază R şi înălţime h şi să considerăm. 2 după cum. că: Iδ′′′ = Iδ′′ + mR2 = 5 mR2 . (c) O pătură cilindrică de masă m.46) Folosindu-ne de teorema axelor paralele. raze R1 şi R2 . 6. (b) un cilindru plin de masă m şi rază R.47) (d) Cilindru gol. prin folosirea teoremei axelor perpendiculare: 1 mR2 Iδ′′ = Iδ = .

53) După o procedură similară vom calcula momentul de inerţie. (b) un element de suprafaţă dS şi (c) un element de volum. Un element de masă dm = σdS se va afla la o distanţă r⊥ = r sin θ faţă de axa (δ). dV în coordonate sferice. al unei pături cilindrice.134 Capitolul 6.51) În cazul unui cilindru plin.55) mR2 π 2 sin θdθ 4π 0 2 mR2 3 dϕ = . astfel încât: Iδ = = = S r 2 sin2 θσdS = R2 m 4πR2 2π 0 sin2 θR2 dϕdθ = mR2 4 · · 2π = 4π 3 (6. (6.52) V Momentul de inerţie în raport cu axa (δ) va fi. (R + R2 2 1 (6. în acest caz: Iδ = Iδ = 2π m R 3 r dr dϕ V 0 0 m R4 m 2πR4 h mR2 · 2πh = · = .9c): Iδ = (e) Sfera m V R2 R1 r 3 dr 2π 0 0 h dh = m 2 2 ). 6.54) Figura 6. Densitatea superficială de masă va fi σ = m/4πR2 . Să considerăm în continuare o sfera goală. cu alte cuvinte masa ei m să fie distribuită pe o suprafaţă S = 4πR2 . un element de volum dV (exprimat în coordonate cilindrice) va conţine masa: m dm = ρdV = rdϕdhdr. în raport cu axa de simetrie. rază interioară R1 şi rază exterioară R2 (Fig. (6. 2 V 4 πR h 4 2 2 r⊥ dm = r 2 ρdV = h 0 dh. astfel încât: Iδ = R2 dm = R2 m 2πh 2π 0 h dϕ 0 dh = mR2 . (6. de masă m. Solidul rigid dm va fi situat la distanţa r⊥ = R de axa de rotaţie.10: (a) O distribuţie sferică superficială de masă.

57) Figura 6. la distanţa r⊥ = r sin θ cu 0 ≤ r ≤ R.6. astfel încât: Iδ = = = (f) Paralepiped dreptunghic.11: Un paralelipiped de masă m şi dimensiuni a. m abc a 2 m 2 dx abc − a 2 m 2 a + b2 . 12 y 2 dy c 2 c −2 −a 2 x2 dx b 2 b −2 dy c 2 c −2 dz + = (6. dm = ρdV = abc Distanţa de la dm la axa (δ) este: r⊥ = astfel încât: Iδ = m abc + = (x2 + y 2 )dxdydz = a b 2 b −2 x2 + y 2 . 4πR3 5 3 5 (6. un element de masă va avea expresia: dm = ρdV = 3m · r 2 sin θdrdθdϕ. b şi c (Fig. Fie un paralelipiped omogen de masă m şi dimensiuni a. 6. Câteva exemple de calcul al momentelor de inerţie În cazul sferei pline. b şi c. V r 2 sin2 θ 3m 2 r sin θdrdθdϕ = 4πR3 R π 2π 3m r 4 dr sin3 θdθ dϕ = 3 4πR 0 0 0 3m R5 4 2 · · · 2π = mR2 . Un element de masă dm va fi exprimat în acest caz: m dxdydz. împreună cu cele trei axe centrale ale acestuia. Să calculăm cele 3 momente principale centrale de inerţie ale acestuia.58) dz = m 3abc a3 b3 bc + a c 4 4 .11).4.56) Un astfel de element de masă se va afla în permanenţă în decursul rotaţiei. 4πR3 135 (6.

12 12 (6. paralelă cu ω şi una. fiecare de valoare m. astfel încât momentul cinetic total al rotatorului în raport cu O va fi: J = r1 × m(ω × r1 ) + r2 × m(ω × r2 ).5 Rotatorul liniar Să examinăm în continuare mişcarea unui sistem format din două mase punctiforme.12(b) rezultă că momentul cinetic total J al rotatorului are o componentă J . Iδ′′ = a + c2 . care face cu tija un unghi arbitrar ϕ. paraleli între ei.59) 6.12). 6. J⊥ . Un Figura 6. prin urmare. Solidul rigid m 2 m 2 b + c2 .61) Vectorii J1 şi J2 sunt perpendiculari pe tijă. J2 = r2 × mv2 = r2 × m(ω × r2 ). Mai mult. (b) Orientarea vectorilor momente cinetice corespunzători rotaţiei date astfel de sistem se numeşte rotator liniar. montate la capetele unei tije de masă neglijabilă şi de lungime 2l (Fig.62) Fig.60) (6. Pentru a calcula modulul momentului cinetic orbital − ϕ radiani. Să considerăm că rotatorul liniar este constrâns să efectueze o mişcare de rotaţie în jurul axei (δ). momentele cinetice ale celor două mase în raport cu punctul O vor fi: J1 = r1 × mv1 = r1 × m(ω × r1 ).12: (a) Mişcarea de rotaţie a unui rotator liniar.12(a) rezultă că vectorii J şi ω fac un unghi de π 2 (6. Notând cu r1 şi r2 vectorii de poziţie ai celor două mase (r1 = OA şi r2 = OB ). din .136 În mod similar vom găsi: Iδ′ = Capitolul 6. (6. 6. 6. Din Fig. perpendiculară pe acesta.

13). Cuplul de forţe exterioare este asigurat de lagărele sau rulmenţii montaţi la capetele axului de rotaţie. sudăm tija de un ax de rotaţie (în O) iar axul îl forţăm să rămână fix cu ajutorul unor lagăre sau rulmenţi montaţi la cele două capete ale sale (vezi şi Fig. |ω × r2⊥ | = ωr2⊥ | = ωl sin ϕ. (6. Rotatorul liniar J să observăm că: ω × r1 = ω × (r1 + r1⊥ ) = ω × r1⊥ .62) rezultă că modulul momentului cinetic total are valoarea: J = 2mωl2 sin ϕ. în modul examinat aici. 137 Folosind aceste ultime două relaţii şi ecuaţia (6. 6. M are valoarea zero atunci când ϕ = 90o sau ϕ = 0o .63) Produsul 2ml2 reprezintă momentul de inerţie al rotatorului pentru rotaţia în jurul unei axe perpendiculare pe tijă. de exemplu.5. Aceasta înseamnă că rotaţia rotatorului în jurul unei axe. Aşadar: J = Iω sin ϕ. Cu alte cuvinte. (6. ω × r2 = ω × (r2 + r2⊥ ) = ω × r2⊥ . . numai dacă rotatorul este constrâns să-şi păstreze unghiul ϕ constant. sau: M = 2mω 2 l2 sin ϕ cos ϕ = mω 2 l2 sin 2ϕ. 6.65). trecând prin O. O astfel de constrângere o putem realiza în practică dacă. Întrucât braţul fiecărei forţe centrifuge este b = l cos ϕ. să examinăm efectul forţelor centrifuge de inerţie care se manifestă asupra celor două mase (Fig.65) Constatăm. fie perpendiculară. o astfel de axă de rotaţie ca aceea din Fig.64) Aşa cum am menţionat anterior. Pentru a înţelege de ce mişcarea rotatorului are loc în prezenţa unor constrângeri exterioare. 6.12(a)). (6. prin urmare. 6. o astfel de rotaţie poate continua. că este nevoie de un cuplu de forţe exterioare (de legătură) care să compenseze în efect pe M.13(c) nu mai necesită lagăre. fie paralelă cu tija este una stabilă. în sensul că în lagăre nu mai este necesar să se dezvolte momente antagoniste cuplului de forţe centrifuge. momentul cuplului de forţe centrifuge are valoarea: M = Fcf 1 l cos ϕ + Fcf 2 l cos ϕ = mω 2 l sin ϕl cos ϕ + mω 2 l sin ϕl cos ϕ. respectiv C2 B ) şi crează un cuplu de forţe care tinde să reorienteze axa (δ) forţând-o să se rotească spre poziţia finală arătată în Fig. Forţele centrifuge de inerţie acţionează pe direcţia radială (C1 A. Cum ω ⊥ r1.2⊥ rezultă că: |ω × r1⊥ | = ωr1⊥ = ωl sin ϕ. de aceea ea se numeşte şi axă liberă. Trebuie remarcat că.13.6. în acord cu relaţia (6.

13: Forţele centrifuge Fcf 1 şi Fcf 2 crează un cuplu care tinde să rearanjeze rotatorul. iar momentul cinetic . În general. Figura 6. 6. iar mişcarea este stabilă (sau permanentă). axele libere ale corpurilor omogene în rotaţie sunt axele lor de simetrie. în raport cu o axă liberă.14). În general. Condiţia M = 0 apare nu numai atunci când ϕ = 90o . Solidul rigid Figura 6. În acest caz forţele centrifuge şi momentele lor se compensează reciproc. Un rotator liniar se poate roti în jurul axei (δ) numai dacă el este dublu (Fig. momentele centrifugale se compensează reciproc. prin creşterea valorii unghiului ϕ.14: Rotatorul liniar dublu. În acest caz. ci şi atunci când ϕ = 0 (condiţie în care Fcf 1 = Fcf 2 = 0).138 Capitolul 6. momentul cinetic total J devine paralel cu ω .

Constatarea că mişcarea de rotaţie a unui solid rigid (iar J⊥ rotatorul liniar este exemplul cel mai simplu de solid rigid. la un moment dat. În absenţa echilibrării dinamice roata va solicita în mod intens (şi nedorit) rulmenţii. 6. până când momentul cinetic al roţii în timpul rotaţiei devine paralel cu axa sa de simetrie şi. 6. implicit cu ω .6 Rotaţia rigidului în jurul unui punct fix Să examinăm acum mişcarea de rotaţie a unui solid rigid in jurul unei axe (δ) care se poate reorienta în spaţiu.15: Un corp solid aflat. Aceasta presupune adăugarea pe janta roţii. în rotaţie în jurul axei instantanee (δ ) aflată în poziţia AA′ . întrucât componentele perpendiculare. 6. În aceste circumstanţe produsul vectorial dintre cei doi vectori paraleli este: ω × J = 0.66) . aşa cum am menţionat anterior. Singura constrângere impusă axei este aceea de a trece printr-un punct fix O (Fig. un arc de cerc . a unor mici mase adiţionale din plumb care ajustează simetria roţii.14(b)). De altfel. se numeşte echilibrare dinamică. Această concluzie are o maximă importanţă pentru a înţelege caracteristicile unor mişcări de rotaţie mult mai complicate. situaţie în care ω devine paralel cu J . pentru un interval de timp dt. Rotaţia rigidului în jurul unui punct fix 139 total Jtotal devine paralel cu ω (Fig. J⊥ şi ′ sunt egale şi de sens opus. la un moment dat. de exemplu. Operaţia tehnică pentru realizarea ei într-un atelier de service auto.66) Corpurile reale asimilate solidului rigid vor prezenta o rotaţie liberă în măsura în care este realizată condiţia (6. Să presupunem că. axa de rotaţie ocupă poziţia arătată în Fig. ducând la uzura lor prematură şi chiar uneori la accidente. (6. În acel moment.6.6. mişcarea devine stabilă în cazul în care axa de rotaţie (δ) face un unghi π 2 cu tija rotatorului. respectiv 4 puncte) devine stabilă în măsura în care vectorul J devine paralel cu ω . un element de masă dm descrie. în cazul unei roţi de automobil.15. 6.15). O astfel de mişcare a rigidului se numeşte rotaţie in jurul unui punct fix. fiind format din 2. Figura 6.

71) Relaţia (6. vom scrie pe dJ ca: dJ = [r 2 ω − r(r · ω )]dm. Relaţia (6.72) În relaţia (6. Dacă ţinem cont că: r = xx ˆ + yy ˆ + zz ˆ. (6. Folosind identitatea dublului produs vectorial: a × (b × c) = b(a · c) − c(a · b). ω = ωx x ˆ + ωy y ˆ + ωz z ˆ. iar momentul său cinetic in raport cu O are valoarea: dJ = r × vdm = r × (ω × r )dm. [(x2 + y 2 + z 2 )ωz − xyωx − yzωy − z 2 ωz ]dm = [−xzωx − yzωy + (x2 + y 2 )ωz ]dm.68) devine: dJ = (x2 + y 2 + z 2 )(ωx x ˆ + ωy y ˆ + ωz z ˆ) − (xx ˆ + yy ˆ + zz ˆ)(xωx + yωy + zωz ). dIyy = (x2 + z 2 )dm = (r 2 − y 2 )dm.74) .70) este echivalentă cu 3 ecuaţii scalare: dJx = = dJy = = dJz = = [(x2 + y 2 + z 2 )ωx − x2 ωx − xyωy − xzωz ]dm = [(y 2 + z 2 )ωx − xyωy − xzωz ]dm. dIzz = (x2 + y 2 )dm = (r 2 − z 2 )dm. ecuaţia (6.70) (6.72) vom face notaţiile: dIxx = (y 2 + z 2 )dm = (r 2 − x2 )dm.67) (6.68) (6. [(x2 + y 2 + z 2 )ωy − xyωx − y 2 ωy − yzωz ]dm = [−xyωx + (x2 + z 2 )ωy − yzωz ]dm. Ǒ Ǒ (6. (6. dIyz = dIzy = −yzdm.140 Capitolul 6. dIxz = dIzx = −xzdm. (6.69) (6. Solidul rigid cu centrul în C .73) şi: dIxy = dIyx = −xydm.71) se poate scrie mai compact sub formă matriceală: dJx dJy dJz Ǒ = (y 2 + z 2 )dm −xydm −xzdm 2 2 −yxdm (x + z )dm −yzdm −zxdm −zydm (x2 + y 2 )dm ωx ωy ωz .

Oy sau Oz . Jz = Izz ω. j = x.76) I = Ixx Ixy Ixz Iyx Iyy Iyz Izx Izy Izz Ǒ ..74) pe întregul volum al rigidului. (r 2 − y 2 )dm. dacă axa (δ) ocupă o poziţie arbitrară în spaţiu în raport cu solidul rigid. Integrând ecuaţiile (6. în care: J = Jx x ˆ + Jy y ˆ + Jz z ˆ. vectorii J şi ω nu sunt paraleli. momentul cinetic total va avea componentele nenule: Jx = Ixy ω . vom găsi că: J = I ω.73) şi (6. xzdm. 2 2 2 (6. asemenea. dIyy şi dIzz reprezintă momentele principale de inerţie ale elementului de masă şi au semnificaţia momentelor de inerţie ale masei dm.77) Se înţelege că: Ixx = Iyy = Izz = şi: Ixy = Iyx = − Ixz = Izx = − Iyz = Izy = − V V V V V V (r 2 − x2 )dm. yzdm. Rotaţia rigidului în jurul unui punct fix 141 Mărimile dIxx . Mărimile dIij (i.79) Din ecuaţia (6. z. iar I este tensorul momentelor de inerţie al rigidului: ⇉ ⇉ ⇉ (6.6. (6. în care axa (δ) este paralelă cu Oz (prin urmare ωx = ωy = 0). de 2 + I 2 ω.75) (6. a cărei modul este J⊥ = Ixz yz Să deducem acum expresia energiei cinetice de rotaţie a rigidului cu punct fix. Va exista. cu alte cuvinte va exista o componentă a lui J paralelă cu ω : J = Izz ω . i = j ) se numesc momente centrifugale de inerţie şi ele sunt asociate cu efectele forţelor centrifuge de inerţie ce apar dacă axa (δ) nu este o axă liberă.6. o componentă perpendiculară a lui J pe ω . Energia cinetică a unui element de masă dm va fi: 1 1 1 dEc = dmv 2 = dmv · v = dm(ω × r) · v. Jy = Iyz ω . dacă aceasta s-ar roti în jurul axelor Ox. (6. (r 2 − z 2 )dm. (6. y. Chiar în cazul simplu.75) rezultă că.78) xydm.80) . in general.

Vom obţine: 1 1 dEc = dm[ω · (r × v )] = ω · (r × vdm). Vectorul viteză unghiulară ω se poate scrie sub forma ω = ω ω ˆ. unghiurile αx . Observăm.82) este analogul ecuaţiei: 1 1 Ec = v · p = mv 2 .81) pe întreg volumul rigidului5 vom găsi: 1 Ec = ω · J . 6. vom folosi posibilitatea de permutare ciclică permisă a termenilor. că produsul r cos ϕ (vezi Fig. întrucât: (a × b) · c = a · (b × c).7 Elipsoidul de inerţie Să presupunem că axa instantanee de rotaţie (δ) face.15) se poate scrie şi sub forma: r cos ϕ = r · ω ˆ.80. ca: ω ˆ = cos αx x ˆ + cos αy y ˆ + cos αz z ˆ. αy şi αz cu cele 3 axe ale unui referenţial Oxyz legat de corp. însă. în funcţie de cele trei unghiuri. versorul ω ˆ poate fi scris. 2 Integrând ecuaţia (6.81) 6.84) (r 2 − r 2 cos2 ϕ)2 dm. 2 Trebuie menţionat că ecuaţia (6.83) (6. 2 2 sau 1 dEc = ω · dJ .142 Capitolul 6.82) (6. (6.85) V [r 2 − (r · ω ˆ )2 ]dm. (6. la un moment dat. . astfel încât: I= 5 (6. În aceste condiţii. Momentul de inerţie I al rigidului în raport cu axa (δ) va fi: I= V 2 r⊥ dm = V (6. 2 2 valabilă în cazul mişcării de translaţie. în care apare un produs mixt a 3 vectori. Solidul rigid În expresia 6.86) Energia este o mărime scalară.

I (6. descrisă de un vector de poziţie ρP (XP .16). ecuaţia (6.6.87) permite exprimarea momentului de inerţie al rigidului în raport cu o axă instantanee de rotaţie arbitrară. Putem scrie: 1 ω ˆ ˆ + YP Y ˆ + ZP Z ˆ) = √ ˆ + cos αy Y ˆ + cos αz Z ˆ) = √ ρP = (XP X (cos αx X .79).7. care are coordonatele XP .89) Ecuaţia (6. Alegând un sistem de referinţă convenabil legat de corp. care se roteşte în jurul unei diagonale de volum.89) capătă o formă şi mai simplă (aşa-numita formă canonică): 1 = Ixx X 2 + Iyy Y 2 + Izz Z 2 . 6. a2 + b2 + c2 (6.89) se numeşte a elipsoidului de inerţie .91) (6.84). precum şi faptul că r = xx ˆ + yy ˆ + zz ˆ. în aşa fel încât: X= cos αx √ . Cu titlu de exemplu. ca o funcţie de 3 momente principale de inerţie şi de momentele centrifugale date de ecuaţiile (6. va avea poziţia pe suprafaţa elipsoidului. I Y = cos αy √ . YP . dacă calculăm momentul de inerţie al unui paralelipiped dreptunghic de laturi a. I Z= cos αz √ . Un punct P de pe suprafaţa acestui elipsoid.92) Constatăm că modulul vectorului ρP este invers proporţional cu radicalul momentului de inerţie corespunzător rotaţiei în jurul axei (δ). iar ecuaţia (6.87) Ecuaţia (6. Elipsoidul de inerţie 143 Având în vedere ecuaţia (6.89) poartă denumirea de ecuaţia elipsoidului de inerţie deoarece ea reprezintă ecuaţia unui elipsoid de rotaţie cu axele OX. ZP ).88) ecuaţia (6.86) devine: I = Ixx cos2 αx + Iyy cos2 αy + Izz cos2 αz + + 2Ixy cos αx cos αy + 2Ixz cos αx cos αz + 2Iyz cos αy cos αz . YP . (6. Elipsoidul de inerţie reprezintă o construcţie imaginară care se asociază unui solid rigid real şi care permite o reprezentare mai intuitivă a "imaginii" momentelor de inerţie ale rigidului în raport cu axe instantanee arbitrare. (6.90) Observaţie. b şi c. Afirmaţia anterioară poate fi reformulată în sensul că momentul de inerţie în raport cu axa (δ) este invers proporţional cu puterea a 2-a a lungimii segmentului OP . sau. OY şi OZ (Fig. momentele centrifugale se anulează. echivalent: I = Ixx cos2 αx + Iyy cos2 αy + Izz cos2 αz .78) şi (6. ZP . Ecuaţia (6. I I (6. se obţine expresia: Id = Ixx a + Iyy b + Izz c √ . Oy şi Oz sunt paralele cu axele de simetrie ale rigidului.87) capătă o formă mai simplă: 1 = Ixx X 2 + Iyy Y 2 + Izz Z 2 + 2Ixy XY + 2Ixz XZ + 2Iyz Y Z. . Dacă sistemul de axe legat de corp se alege cu originea în centrul de masă a rigidului iar axele Ox.

respectiv sistemul de referinţă legat de corp putem scrie relaţia: dJ dt = SL dJ dt SC + ω × J.93) este. d(Ixx ωx ) dωx + ωy Jz − ωz Jy = Ixx + ωy ωz (Izz − Iyy ).16: Elipsoidul de inerţie asociat unui solid rigid aflat in rotaţie în jurul unei axe instantanee arbitrare. Solidul rigid Figura 6. ea permiţând exprimarea derivatelor oricărei mărimi vectoriale în raport cu cele două referenţiale. (6. (6. De exemplu.95) . 6. dt dt d(Iyy ωy ) dωy My = + ωz Jx − ωx Jz = Iyy + ωz ωx (Ixx − Izz ). între derivatele momentului cinetic în raport cu sistemul laboratorului. mult mai generală. ecuaţia (6. dt dt d(Izz ωz ) dωz Mz = + ωx Jy − ωy Jx = Izz + ωx ωy (Iyy − Ixx ).94) se va scrie sub forma a 3 ecuaţii scalare plecând de la ecuaţia vectorială: M= adică: Mx = d dt Ixx 0 0 0 Iyy 0 0 0 Izz Ǒ ωx ωy ωz Ǒ x ˆ y ˆ z ˆ + ωx ωy ωz Jx Jy Jz ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ .93) Ecuaţia (6. dt dt (6. de fapt.94) J Având în vedere că d dt SL = M (momentul rezultant ce acţionează asupra rigidului).144 Capitolul 6.8 Ecuaţiile lui Euler Aşa cum am arătat în Partea I când am calculat derivatele versorilor unui sistem de referinţă mobil (ataşat unui corp aflat în rotaţie în raport cu sistemul laboratorului) am obţinut relaţia: de ˆr dt = SL de ˆr dt SC +ω×e ˆr .

pe ∆ωz din ecuaţia (6. după aplicarea perturbaţiei acestea vor fi: ′ ωx = ω + ∆ω x .96) (6.96).100) . fiecare din termenii din acest produs fiind foarte mic.98) întrucât d(ω + ∆ωx )/dt = d(∆ωx )/dt. ωy = 0.98) descriu evoluţiile în timp ale perturbaţiilor ∆ωy şi ∆ωz . ′ ωz = ∆ω z . dt 0 = Ixx (6. Întrucât. dt2 Iyy Izz (6.95) se vor scrie. Un exemplu în acest sens este prezentat în secţiunea următoare. Dacă vom înlătura forţele exterioare. ecuaţiile precedente devin: d(∆ωx ) . Ecuaţiile lui Euler (6. dt d(∆ωz ) 0 = Izz + ω (Izz − Iyy )∆ωy . În acelaşi timp produsele ∆ωy ∆ωz .9 Stabilitatea rotaţiei solidului rigid Să presupunem că am adus. ωz = 0. de exemplu. în aceste condiţii: d(ω + ∆ωx ) + ∆ωy ∆ωz (Izz − Iyy ).6. cu ajutorul unor forţe externe. vectorul ω are componentele ωx = ω. prin integrare. Ecuaţiile diferenţiale (6. Conform ecuaţiei (6.99) d2 (∆ωy ) (Ixx − Izz )(Ixx − Iyy ) + ∆ωy = 0. Să ataşăm solidului sistemul de referinţă propriu (SC ).98) vom obţine: ∆ω z = şi d(∆ωy ) −1 dt ω (Ixx −Izz ) Iyy (6.97) şi (6. dt d(∆ωy ) 0 = Iyy + ∆ωz (ω + ∆ω )(Ixx − Izz ).97) (6. ′ ωy = ∆ω y . dt d(∆ωz ) 0 = Izz + (ω + ∆ω )∆ωy (Iyy − Ixx ). ∆ωx rămâne constantă în timp. ω fiind independent de timp. având axa Ox paralelă cu (δ). ω ∆ω ≈ ω . Stabilitatea rotaţiei solidului rigid 145 Sistemul de ecuaţii (6.95) reprezintă aşa-numitele ecuaţii ale lui Euler şi ele permit. Substituind. Ca urmare. Natura stabilităţii rotaţiei se poate afla analizând mişcarea rigidului după aplicarea unei mici perturbaţii care modifică orientarea axei şi. implicit a lui ω . ne putem pune problema dacă rotaţia în jurul axei (Oz = δ) va continua în mod stabil sau nu. pot fi considerate egale cu zero. înainte se aplicarea perturbaţiei.97) în (6. 6. dt d(∆ωy ) 0 = Iyy + ω (Ixx − Izz )∆ωz .9. dt 0 = Ixx Deoarece ∆ω ≪ ω . găsirea legii de mişcare în cazul rotaţiei oricărui rigid şi analiza stabilităţii acesteia. un solid rigid la o mişcare de rotaţie în jurul unei axe libere a acestuia.

17: O fotografie a unui giroscop montat într-o suspensie cardanică. (6. Axa fixă este. în raport cu ea. Mişcarea giroscopului în câmp gravitaţional Giroscopul reprezintă un solid rigid care poate efectua o mişcare de rotaţie în jurul unei axe fixe sau a unui punct fix. Să considerăm pentru început.18a). chiar dacă el se află în câmpul gravitaţional al Pământului. 6. Figura 6. Ixx < Izz (deci Ixx este minim) . Această configuraţie se numeşte giroscop liber . care îi permite giroscopului să ia orice poziţie in spaţiu.146 Capitolul 6. se ataşează unei aşa numite suspensii cardanice (Fig.18).10 Giroscopul. 6. sau: Ixx − Iyy < 0. Adesea această axă se fixează în două lagăre care. la rândul lor.100)) este de tip oscilator armonic dacă fracţia din termenul al 2-lea (care are semnificaţia pulsaţiei proprii a oscilatorului) este în permanenţă pozitivă. că axa de rotaţie a unui giroscop simetric de forma unui disc este coliniară cu direcţia forţei de greutate (Fig. momentul de inerţie al rigidului are o valoare extremă (minimă sau maximă). Ixx > Izz (deci Ixx este maxim) Cu alte cuvinte.101) . În aceste condiţii.17). atunci când se roteşte în jurul unei axe instantanee de rotaţie. 6. rezultanta forţelor este nulă: G + N = 0. Aceasta se întâmplă dacă simultan : Ixx > Iyy . o axă liberă este stabilă dacă. Giroscopul execută în cele mai multe cazuri o mişcare de rotaţie cu punct fix. în cazul giroscopului simetric (varianta cea mai frecvent întâlnită în practică) o axă de simetrie ce trece prin centrul de masă. în condiţiile atracţiei gravitaţionale (Fig. Solidul rigid Ecuaţia diferenţială de ordin II ((6. 6.

J şi MG . În aceste condiţii.6. 0). 6. iar momentul lui G în raport cu O este MG = mgr sin θ . Această stare "îngheţată" nu se poate menţine.102) MG este perpendicular atât pe r cât şi pe G. MGy .18: Un giroscop simetric în câmp gravitaţional. Să presupunem că axa de rotaţie a giroscopului este "îngheţată" la un moment dat în planul foii. 6. iar momentul rezultant este.19: (a) Orientarea vectorilor r. În aceste condiţii ω şi J (t) sunt paraleli Figura 6. de asemenea. întrucât: MG = MN . cu axa de rotaţie.10. vectorul de poziţie al centrului de masă al giroscopului. întrucât momentul MG . nul. Mişcarea giroscopului în câmp gravitaţional 147 Figura 6. (b) Evoluţia în timp a vectorului J . însă acum apar doar MN = 0. Cum atât r . Giroscopul. Ca vector: MG = r × mg.18b). rezultă că MG este un vector orizontal. deci MG (MGx . braţul forţei G este bG = r sin θ . aşa cum este prezentată în Fig. (6.19. cât şi G sunt vectori într-un plan vertical. relaţia dintre forţe se păstrează (G = −N ). Notând cu C centrul de masă şi cu r = OC . Să aplicăm o mică perturbaţie care să determine. de exemplu. înclinarea axei (δ) cu un unghi θ faţă de verticală (Fig. în timp ce MG = 0.

103) Variaţia lui J înseamnă şi reorientarea sa în spaţiu.107) dJ · J = 0. pe un arc de cerc de rază J⊥ = J sin θ . Acest efect se continuă în permanenţă. ca efect al momentului forţei de greutate. care tind să readucă pe ω peste J . de aceea vârful lui J va descrie. de fapt un cerc în plan orizontal. deoarece vectorii MG şi J sunt în permananţă perpendiculari unul pe altul. intră în joc momentele forţelor centrifugale. astfel încât: MG = J⊥ (t + dt) − J⊥ (t) .105) În plus. J (t) se consideră a fi suma: J (t) = J (t) + J⊥ (t) iar J (t + dt) = J (t) + J⊥ (t + dt). vom pleca de la faptul că Mz = 0. Efectul sus-menţionat.103): J (t + dt) = J (t) + Mdt. devansându-i mişcarea de precesie. 2 dt (6. Pe de altă parte. în măsura în care J nu mai este paralel cu ω . efectul momentului forţei de greutate se traduce printr-o rotaţie a vârfului lui J (t) printr-un unghi dϕ în timpul dt. produsul lor scalar este zero: MG · J = 0 ⇒ Ecuaţia precedentă se poate scrie şi sub forma: 1 d 2 (J ) = 0 ⇒ |J | = const. vectorul dJ are doar componente orizontale de aceea J (t) = J (t + dt). Întrucât Mz = 0. dt (6. conform (6. Aşadar într-o descriere calitativă. Aşa cum am arătat anterior. Pentru a găsi o explicaţie cantitativă a mişcării de precesie. Solidul rigid (6. precesia giroscopului (ca urmare a atracţiei gravitaţionale) are loc datorită desprinderii vectorului J de axa giroscopului şi datorită efectelor combinate ale forţelor centrifuge care "urmăresc" readucerea lui ω peste J.148 determină variaţia lui J în timp: MG = dJ J (t + dt) − J (t) = .106) . întrucât. dt (6.104) Prin urmare. dt dt Capitolul 6. Ca urmare: Mz = dJz = 0 ⇒ Jz = constant. dt (6. care se numeşte precesie a axei giroscopului apare deoarece momentul cinetic J al giroscopului are tendinţa de a se "desprinde" de axa lui de rotaţie.

sau: My Mx =− = Ω. dt (6.114) (6. Din (6. Să găsim. J 2 = Jx (6. în continuare.109) sub forma: Jx = A sin(Ωt + Ψ). expresia vitezei unghiularede precesie.114) şi (6.6.10. in raport cu timpul.115) se vor scrie. Mişcarea giroscopului în câmp gravitaţional 149 Aşadar.112) şi introducând rezultatul în (6.113) vom găsi: d2 Jx + Ω2 Jx = 0. (6.113) dJx = ΩJy dt (6.106) se poate scrie.109) cu alte cuvinte. atât componenta Jz .112) Derivând. a giroscopului. va exista un vector Jxy = J⊥ al cărui vârf descrie un cerc în plan orizontal.111) (6.111) rezultă că: Mx = ΩJy ⇒ şi respectiv: My = −ΩJx ⇒ dJy = −ΩJx .115) Soluţiile ecuaţiilor diferenţiale (de tip oscilator armonic) (6.108) rezultă că şi: 2 2 2 Jx + Jy = Jxy = const. (6. Giroscopul. sub forma: Mx Jx + My Jy = 0.117) . Semnificaţia acesteia o vom descoperi în cele ce urmează. ţinând cont şi de ecuaţia (6. în timpul precesiei. implicit.110) în care Ω este o mărime constantă. Jy = A cos(Ωt + Ψ). având în vedere că Mz = 0.116) Aşadar Ω are semnificaţia vitezei unghiulare de precesie a lui J şi. Jy Jx (6. Având în vedere că: × MG = 2 M2 x + My = dJx dt 2 + dJy dt 2 (6. dt2 (6. ecuaţia (6. Întrucât: 2 2 2 + Jy + Jz . cât şi J îşi păstrează modulul constant în timp (de aceea spunem că J descrie suprafaţa laterală a unui con cu axa de simetrie axa Oz ). Produsul scalar din ecuaţia (6. dt2 d2 Jy + Ω2 Jy = 0. independentă de t.

109) se va scrie. al cărei braţ în raport cu O este b = r = OA.150 şi ţinând cont şi de ecuaţia (6. având în vedere semnificaţia adică A = J 2 − Jz noţiunii de amplitudine). În experimentele de laborator este convenabil să se utilizeze un giroscop care evoluează în planul orizontal (θ = π/2) . În aceste condiţii. În acest caz ecuaţia (6.116).116). Capitolul 6. G=greutate externă. din ecuaţia (6. de aceea precesia va fi lentă atunci când înclinarea θ a axei faţă de verticală este mică şi se va accelera odată cu creşterea lui θ . folosind relaţia (6. doar soluţia pozitivă. Apariţia precesiei poate fi provocată de agăţarea unei greutăţi suplimentare. pânza de con descrisă de vectorul J în exemplul analizat anterior este degenerată într-un plan. evident. (6. M=motor electric de antrenare D=discgiroscop. giroscopul este echilibrat în poziţie Figura 6. ecuaţia (6. ca şi al greutăţii proprii a acestuia prin montarea unei contragreutăţi (CG în Fig. deoarece astfel este uşor de compensat momentul greutăţii motorului (M ) ce antrenează giroscopul. În aceste condiţii. G. rezultă imediat: mgr sin θ = AΩ.20).118) Pe de altă parte. Jxy 2 (am ales. J (6. În acest caz. folosind formula fundamentală a trigonometriei: 2 2 = J 2 − Jz = A2 . . orizontală.120) întrucât Jz = 0. 6.20: Un giroscop orizontal CG=contragreutate. Solidul rigid (6.119) Constatăm că Ω este direct proporţional cu momentul forţei de greutate.119) se va scrie: Ω= mgr .118) rezultă expresia vitezei unghiulare de precesie: Ω= mgr sin θ 2 J 2 − Jz .

Masa atomului de oxigen este 2. Efectul giroscopic apare ca foarte important în situaţiile în care în componenţa unor maşini există părţi în rotaţie care se comportă întocmai ca un giroscop. Legea care guvernează acolo mişcarea este însă F = ma. însoţită de o înclinare lentă ˙ = 0). 6. stranie! Este normal. şi nu teorema variaţiei momentului cinetic (6. denumită mişcare de nutaţie .20. 66 × 10−26 kg iar. Efectul de giroscop poate fi constatat intuitiv dacă luăm în mâini "haltera" reprezentată de giroscopul din Fig. în prezenţa frecării.6. Pentru a identifica cine determină nutaţia să mai examinăm încă o dată precesia. peste 14000 de ani. (θ = θ (t)). care se comportă ca un giroscop uriaş. situaţie care poate conduce la efecte periculoase dacă nu este contrabalansată. De regulă. Caracteristica aparent stranie a giroscopului. este 1. e posibil ca şi nutaţia să fie o mişcare periodică. adică dJ să apară într-un plan orizontal. . rezultă că ea apare atunci când asupra giroscopului acţionează un cuplu de forţe. atunci când se doreşte virarea unui vapor într-un plan direcţie orizontal face ca axa elicei acestuia să răspundă cu o rotaţie in plan vertical. prin adăugarea greutăţii G în A. Precesia Pământului. dacă încercăm să rotim axa giroscopului în plan orizontal. o rotaţie completă durând 26000 de ani. asupra cărora nu vom insista aici. adică de nutaţie.11 Probleme 1. 5o .11. dacă forţăm o analogie cu mişcarea de translaţie. Se poate uşor constata că. datorată acţiunii combinate a Soarelui şi Lunii face ca axa acestuia să se rotească pe suprafaţa laterală a unui con cu deschiderea de 23. aşa cum am văzut mai înainte ca variaţia lui J . Probleme 151 Trebuie menţionat că o astfel de tratare simplificată a modelului de giroscop ignoră o altă mişcare a giroscopului.121). acestea sunt forţele de frecare la axul giroscopului în dispozitivul de susţinere. aşa-numitul efect giroscopic. Acest fapt face ca. de fapt. anume aceea în care axa giroscopului execută şi o rotaţie în plan vertical. ambele plasate în plan orizontal. consideraţi punctiformi. dt (6. o nouă stea (Vega) să devină "Steaua polară" în locul stelei Polaris. distanţa dintre cei doi atomi. deoarece dJ şi MG sunt legaţi prin relaţia: M= dJ . în experimentele de laborator. giroscopul începe mişcarea de precesie. Un cuplu de forţe externe care apare. de exemplu. Constatăm că. Un astfel de exemplu îl constituie chiar Pământul. la temperatura camerei. nu este.121) Acest comportament apare straniu. 21 × 10−10 m. acolo unde efectul (deplasarea accelerată) apare ca fiind coliniară cu forţa exterioară. giroscopul ne roteşte braţele în plan vertical! Revenind acum la mişcarea de nutaţie efectuată de giroscop în plan vertical. ce trece prin centrul său. (a) Calculaţi valoarea momentului de inerţie al moleculei în raport cu axa de rotaţie. Se consideră o moleculă de oxigen ce se roteşte în planul xOy în jurul axei perpendiculare Oz . a axului său în plan vertical (θ În situaţii mai generale. 6. anume apariţia unei rotaţii în plan orizontal ca urmare al momentului unei forţe verticale.

21: Pentru problema 4 Răspuns: 11mL2 12 . Determinaţi momentul de inerţie al unui ansamblu de 3 bare identice. 6 · 1012 rad/s. 06 × 10−21 J. următoarele mărimi: (a) forţa de frecare şi coeficientul de alunecare minim necesar ca alunecarea să nu apară. 3. z y x Figura 6. sunt aşezate unul lângă altul la înălţimea h. rază R şi moment de inerţie I . (b) acceleraţia centrului de masă.152 Capitolul 6.21). 6 r · 103 kg/m3 R unde R este raza Pământului. presupunând că ele se rostogolesc fără să alunece? Răspuns: discul. în cazul rostogolirii fără alunecare. determinaţi energia cinetică de rotaţie a moleculei. 2 − 11. (b) 2. momentul de inerţie în raport cu această axă are valoare maximă doar când această axă trece prin centrul de masă. în cazul în care masele celor doi atomi nu ar fi egale. Solidul rigid (b) Considerând că viteza de rotaţie în jurul acestei axe este 4. Care dintre aceste corpuri va ajunge primul la baza planului. în punctul de plecare din vârful unui plan înclinat. Răspuns: (a) 1. 4. Două corpuri de forma unui disc şi a unui inel. (c) acceleraţia unghiulară. Arătaţi că momentul de inerţie în cazul rotaţiei în jurul unei axe ce trece prin centru său este I = 0. 33M R2 . 2. Pe un plan înclinat de unghi α se rostogoleşte în jos un cilindru de masă m. 5. . care se rotesc în jurul unei axe paralele cu una din bare situată la capătul alteia (Fig. de masă m şi lungime L. 6. de aceeaşi masă şi rază. (c) Demonstraţi că. Densitatea Pământului variază cu distanţa până la centrul său conform relaţiei: ρ = ρ0 14. respectiv în cea cu alunecare. Să se afle. reciproc perpendiculare. M fiind masa Pământului. 95 × 10−46 kg m2 .

ε = µmgR/I cos α. iar momentele de inerţie principale sunt funcţii armonice de timp. Suprafaţa unei stele neutronice vibrează uşor. a . (c) ε = R a (d) d = ε . (a) Arătaţi că proiecţia pe axa Oz a lui Ω(t). rămâne constantă. (b) ωn = 3 2 εΩz cos ωt. d = I (tgα − µ)/(µmR). tgα g sin α Răspuns: (a) µ ≷ 1+mR 2 /I . (b) Demonstraţi că Ω(t) execută o mişcare de nutaţie în jurul axei Oz . adică Ωz . conform relaţiei: Izz = Ixx 2 2 mr (1 + ε cos ωt) 5 2 ε = mr 2 (1 − cos ωt).11. Determinaţi frecvenţa unghiulară a acesteia (Ωz > ω ).. ε ≪ 1 5 2 Steaua se roteşte cu viteza unghiulară Ω(t). . Răspuns: (a) Ωz = Ω0z 1+ε cos ωt ≈ const. Probleme (d) distanţa de la axa instantanee de rotaţie până la centrul de masă a corpului.6. a = g(sin α − µ cos α). (b) a = 1+I/mR2 . 153 6.

.

1 Introducere Forţele de interacţiune dintre particulele constituente ale unui mediu solid au. a epruvetei. se spune că acea deformaţie a fost reversibilă sau elastică.1: (a) O forţă externă F acţionează asupra secţiunii transversale S .2 Deformaţia de alungire/compresiune Să presupunem ca supunem un corp solid unei forţe F (Fig.Capitolul 7 Solidul deformabil 7. Când forţe interne sau externe acţionează asupra particulelor componente ale corpului solid. 7. iar raportul dF/dS se numeşte efort unitar 1 Corpul de studiat se numeşte. 7. în realitate. sunt deformabile. Dacă. 155 . corpul respectiv aflându-se într-o stare de comprimare sau întindere. apar astfel deformaţii. solidul revine la forma iniţială. referitor la secţiunea dS o secţiune transversală prin acesta1 Raportul F/S se numeşte efort unitar mediu. în aşa fel încât arareori corpurile solide pot fi considerate absolut rigide. epruvetă. în acest caz. (b) Un detaliu. Solidele reale. după înlăturarea acţiunii forţelor sus-menţionate. valori finite.1) orientată arbitrar faţă de Figura 7. în marea lor majoritate.

respectiv a unui efort reprezintă o cauză. 7. Dacă efortul unitar este de alungire.156 (sau stress). notată cu Fn în Fig. σ . respectiv jos-sus Prezenţa unei forţe.3) se numeşte alungire relativă. Solidul deformabil ∆S → 0 (7. dacă efortul este de forfecare. corespunzător celor două componente ale forţei. ea se numeşte compresiune. 7. vorbim despre o altă mărime.1) Aşa cum se constată şi din Fig. Am notat cu Fds şi Fsd forţele ce acţionează stânga-dreapta şi invers. vom avea un efort unitar normal: σ= şi un efort unitar tangenţial (sau de forfecare): τ= dFtg dS dFn dS (7.2) Referitor la definiţia efortului unitar normal. (c) efort de compresiune. dacă efortul este de compresiune. Efectul acesteia în termenii deformării se caracterizează cantitativ prin mărimea fizică denumită alungire/comprimare relativă.4) A nu se confunda tensiunea σ care are semnificaţia densităţii superficiale de forţă cu forţa de tensiune.1 sau cu T în multe cazuri. în acest caz. dacă forţa dF este orientată în aşa fel încât determină o deformaţie de alungire2 . deoarece l < l0 ). 7. Figura 7. să amintim că el este denumit tensiune. Invers. (d) efort de forfecare.2: (a)O imagine a unei secţiuni într-o epruvetă paralepipedică (b) efort de tensiune. notată cu γ : γ= 2 ∆d d0 (7. atunci efectul său: ε= ∆l l0 (7. Σ = lim ∆F dF = ∆S dS Capitolul 7.2. vorbim despre o comprimare relativă (evident. . Dacă forţa deformatoare determină un efort de reducere a dimensiunilor corpului.2 sunt prezentate cele 3 tipuri de efort unitar. ε < 0. Fjs şi Fsj sunt forţele care ( pe desen) acţionează sus-jos. În sfârşit. În Fig.

7. de regulă.2.3 se întâlneşte. Observaţie Relaţia (7. el este mai simplu. În multe situaţii.3. Relaţia (7. Deformaţiile plastice din intervalul BC sunt foarte importante în procesele de prelucrare la rece din metalurgie (laminare. însă. Graficul prezentat în Fig.5) exprimă legea lui Hooke. are loc. Scăderea lui σ în porţiunea BC se datoreşte. 2. mai precis în situaţia în care deformaţia este reversibilă3 . forjare etc. extrudare. 7. din nou o alungire rapidă a materialului. deformaţia se produce printr-o curgere foarte vâscoasă a unor straturi ale solidului pe lângă altele.7.5) este respectată doar în cazul micilor deformaţii ale solidelor. Printre exemplele cele mai importante putem aminti aici deformaţiile din domeniul undelor elastice liniare în medii solide. chiar în cazul deformaţiilor elastice din zona OA. unitatea de măsură în SI a lui E va fi aceeaşi cu cea a lui σ şi anume N/m2 . legea lui Hooke este un caz foarte particular – fiind vorba doar de mici deformaţii. se rupe (punctul E ). Cu toate că. în principal. Odată cu creşterea lungimii.) 3. mai precis unei întăriri a materialului. Dacă urmărim o situaţie în care forţele deformatoare depăşesc limita de proporţionalitate valabilă în cazul relaţiei (7. Sa considerăm (Fig. trefilare. Deformaţia de alungire/compresiune 157 unde ∆d este distanţa pe care se produce alunecarea porţiunii dintr-o parte a suprafeţei de forfecare. Observaţii: 1. are loc o modificare a secţiunii transversale a epruvetei.5) în care constanta de proporţionalitate E se numeşte modul de elasticitate sau modulul lui Young. Întrucât ε este o mărime adimensională. intervalul CD se numeşte regiune de ecruisaj şi corespunde unui proces invers celui petrecut în porţiunea BC . despre care vom vorbi în detaliu mai jos. Figura 7.3: Dependenţa ε(σ ) pentru o epruvetă metalică. Materialele casante sau fragile ajung să se rupă. care într-o astfel de deformare devine mult mai rigid decât în fazele iniţiale ale deformării. aparent. iar d0 – o dimensiune caracteristică. înainte de a ajunge în regiunea de înmuiere. 7. în cazul epruvetelor metalice. în realitate numărul situaţiilor în care această lege rămâne valabilă este foarte mare. efortul unitar şi alungirea/comprimarea relativă se exprima sub forma: σ = Eε (7. După depăşirea punctului D.5). 3 .4) o epruvetă cu secţiune circulară de diametru iniţial b0 . obţinem o dependenţă de forma prezentată în Fig. anumite porţiuni lipsind. care în final. Într-o relaţie matematică. scăderii secţiunii transversale a epruvetei. Intervalul BC se numeşte regiune înmuiere sau de curgere întrucât în această regiune.

Acest raport este direct proporţional cu alungirea relativă: ∆l ∆b =µ b0 l0 (7.6) se numeşte coeficientul lui Poisson şi el are o valoare practic constantă în cazul metalelor şi aliajelor (µ ≈ 0. volumul epruvetei creşte (vezi şi problemele propuse la acest capitol). Definim raportul ∆ b0 ca o modificare relativă a diametrului epruvetei.158 Capitolul 7.7) . Cu titlu de exerciţiu. AD de un suport rigid. diametrul epruvetei scade cu cantitatea ∆b = b − b0 b (∆b < 0). F asupra suprafeţei BC .3 Deformaţia de forfecare Să considerăm un corp solid deformabil de formă paralepipedică (Fig. iar deformaţia BB ′ = CC ′ cu ∆l. asupra careia se manifestă forţa F se va deplasa. µ din ecuaţia (7. Să aplicăm o forţă tangenţială. S (7. 7.4: Modificarea sectiunii unei epruvete prin alungire În urma alungirii cu cantitatea ∆l.8) ∆l =ε l0 (7. pentru deformaţii mici putem scrie: tgγ ≈ γ = Efortul unitar tangenţial este: τ= F .5) fixat la partea inferioară. poziţia B ′ C ′ . propunem cititorului să verifice că.5: Deformaţia de forfecare a unui corp paralepipedic Ca urmare a deformării (forfecării).6) Constanta de proporţionalitate. 4). Figura 7. Dacă notăm AB = l0 . în final. în urma alungirii. suprafaţa BC . ocupând. Solidul deformabil Figura 7. 7.

9) În relaţia anterioară. Evident. ca . faţă de o suprafaţă de tăiere. aşa cum vom vedea în capitolele următoare. modulul de forfecare reprezintă aproximativ 40% din valoarea lui E : G ≈ 0.4. Dacă un cuplu de forţe F F ′ acţionează la capătul inferior al barei. De altfel. Deformaţia de forfecare liniară apare.6: (a) Deformaţia de torsiune a unei bare (fir) (b) Deformaţia de torsiune a unei pături cilindrice. iar D în D′ . atunci când acestea tind să se deplasează în sensuri contrare. Să considerăm un eşantion de forma unei bare sau fir.7. de asemenea în şuruburi şi nituri care servesc ca dispozitive de asamblare a unor plăci plane adiacente. Figura 7. în care alunecarea suprafeţelor are loc în cadrul unei simetrii cilindrice. în cazul foarfecelor care obligă două părţi ale unei foi să se deplaseze în sensuri contrarii. unitatea de măsură a lui G în SI este N/m2 . paralel unele faţă de altele. de diametru AB (Fig. o relaţie de tip Hooke între efortul unitar şi deformaţia relativă se va scrie sub forma: τ = Gε (7. Aşadar. în mediile solide în care se propagă unde transversale. Deformaţia de forfecare apare. de asemenea. aceasta va determina o rotaţie a capătului superior al acesteia. ca şi în cazul modulului de elasticitate a lui Young.6). punctul A ajungând în A′ .4 Deformaţia de torsiune (răsucire) Un caz particular al deformaţiei de forfecare este cea de torsiune. fixată rigid de un suport la partea inferioară. Ea apare. Deformaţia de torsiune (răsucire) 159 astfel încât. 7. 7. 4E Observaţie 1. constanta de proporţionalitate G se numeşte modul de forfecare al materialului. pentru marea majoritate a metalelor şi aliajelor.

13) 2δF δF = 2πrdr πrdr (7. conform ecuaţiei (7.14) Gπr 2 ϕdr l0 (7.15) Din ecuaţia (7. diametrul AD se roteşte (ca şi întreaga secţiune superioară a firului) cu un unghi ϕ: ϕ= DD′ AA′ = R R (7. M este direct proporţional cu deformaţia unghiulară. de câte ori suprafaţa dS = 2πrdr este mai mică decât suprafaţa totală S = πR2 . (7.9): rϕ δF =G πrdr l0 Ca urmare: δF = Momentul cuplului de forţe va fi: δM = Gπr 3 drϕ l0 (7.17) . 7. Solidul deformabil urmare a acţiunii cuplului de forţe deformatoare F F ′ .12) Momentul total al forţelor F − F ′ ce acţionează asupra barei va fi: M= adică M=G πϕ R4 l0 4 (7.160 Capitolul 7.16) δM = Gπϕ l0 R 0 r 3 dr (7. lo l0 (7.16) constatăm că momentul de torsiune. a barei sau firului: M = Cϕ.10) Să considerăm acum o pătură sferică de rază r (0 < r < R) şi de grosime dr (Fig. Aplicând legea lui Hooke pentru deformaţia de torsiune: tgα ≈ α = aa′ rdϕ = .6b). ϕ.11) În relaţia anterioară am notat cu dϕ unghiul cu care se roteşte faţa superioară a firului Efortul unitar tangenţial este: τ= Pe de altă parte. Asupra acesteia acţionează un cuplu de forţe δF şi δF ′ car este de atâtea ori mai mic decât cuplul forţelor F − F ′ .

iar asupra celuilalt se acţionează cu o forţă (Fig. Aşa cum vom vedea ulterior în studiul fizicii. (b) un detaliu pentru calcul Ca şi în cazurile anterioare. balanţa de torsiune. Alte aplicaţii ale balanţei de torsiune le vom regăsi în electricitate (la construcţia galvanometrelor) magnetism (la construcţia magnetometrelor de torsiune) ş. bazate pe deformaţia unor fire de torsiune. Se constată că constanta de torsiune este direct proporţională cu R4 şi invers proporţională cu lungimea l0 a barei/firului de torsiune.5. Figura 7.18) se numeşte constanta de torsiune a barei (sau firului). 7. Sensibilitatea unei balanţe de torsiune se reglează grosier prin modificarea diametrului firului4 . din straturi paralepipedice paralele suprapuse. 7. De altfel. deformarea barei încetează în momentul în care cuplul exercitat de forţa externă F (şi de perechea ei F ′ .a.5 Deformaţia de încovoiere (flexiune) Acest tip de deformaţie apare atunci când un capăt al unei bare este fixat rigid.7) care acţionează perpendicular pe aceasta. amintită în Partea I a prezentului curs ca dinamometru pentru măsurarea forţelor de atracţie gravitaţională de către Henry Cavendish este un bun exemplu în acest sens. din zona de încastrare din stânga) este anulat în efect de un cuplu elastic dezvoltat în bara însăşi.7: (a) deformaţia de încovoiere. de grosimi infinitizimale. iniţial. Deformaţia de încovoiere (flexiune) Aici constanta de proporţionalitate: C= πGR4 4l0 161 (7. Ne putem imagina că bara este formată. Ca urmare a încovoierii. există un număr însemnat de dispozitive de măsură a forţelor sau cuplurilor de forţe. iar fin prin ajustarea lungimii firului.7. deformaţiile acestor straturi sunt diferenţiate. cele din exteriorul acestui arc de cerc 4 O dublare a diametrului firului de torsiune determină o scădere a sensibilităţii balanţei de 24 = 16 ori! .m.d. în funcţie de locaţia lor: straturile din interiorul arcului de cerc AB ′ astfel format vor fi comprimate.

poduri.8: Secţiuni transversale printr-o şină de cale ferată şi printr-o grindă portantă folosită în construcţii. 2 3 Răspuns: ∆l = 31 E ρω L ≈ 5. De aceea stratul AB sau AB ′ se numeşte şi strat neutru al barei. Constatăm. macarale. este minim în vecinătatea stratului neutru permite ca. O.19) cu alte cuvinte. Densitatea cauciucului este ρ = 1400Kg/m3 iar modulul său de elasticitate E = 105 N/m2 .162 Capitolul 7. Un fir de lungime L. Alungirea stratului CD aflat la distanţa y de stratul neutru (Fig. iar stratul AB ′ va avea aceeaşi lungime. este alungit elastic cu ∆L. etc.7b) va fi: ∆l = (R + y )θ − Rθ ∆l = θy Alungirea relativă a aceluiaşi strat va fi: ε= Aplicând legea lui Hooke: θy ∆l y = = l0 Rθ R σ = Eε = E y R (7.) 7. 6cm. 7. Faptul că efortul de compresiune. în cazul grinzilor de construcţii sau şinelor de cale ferată. 7. aşadar. aşa cum este reprezentat în Fig. respectiv alungire. acolo unde apar deformaţii de încovoiere. Determinaţi alungirea bastonului determinată de mişcarea de rotaţie neglijând efectele gravitaţiei. . cu viteza unghiulară ω = 600rot/min. Figura 7. modul de elasticitate E şi secţiune S . ca şi în starea nedeformată. Solidul deformabil vor fi alungite. elemente constructive flexibile şi foarte rezistente (aripi de avion. zero la nivelul stratului neutru (y = 0) şi negativ în zona cuprinsă între stratul neutru şi periferia dinspre centrul de curbură.8. că efortul unitar va fi maxim la periferia externă a barei. secţiunea transversală în această zonă să poată fi aleasă mai redusă. 2. un baston din cauciuc cu lungimea L = 40 cm se roteşte uniform în plan orizontal în jurul unui capăt. Se realizează. prin folosirea unor astfel de grinzi. efortul de alungire/comprimare creşte direct proporţional cu distanţa până la stratul limită.6 Probleme 1. în structură celulară. hale.

(b) calculaţi lucrul mecanic necesar pentru o astfel de alungire.6.7. 00 cm şi o lăţime de 10 cm. (a) Estimaţi forţa cu care un maestru karate trebuie să lovească o masă de lemn. 9 cm. Masa mâinii se consideră 1 Kg. 4. Probleme (a) determinaţi constanta elastică k. (c) Cunoscând că tensiunea maximă suportată de masa de pin este de 3. Un cablu de oţel (E = 2 × 1011 N/m2 ) cu secţiunea 3. 4 Kg/m. dacă viteza mâinii în momentul impactului este de 10 m/s şi descreşte până la 1. . (c) da. 00 cm2 are densitatea liniară de masă 2. (b) S = 4. 002 s cât durează impactul. 1 ∆L2 Răspuns: (a) k = ES L . 163 3. (b) L = 2 ES L . Dacă se folosesc 500 m de cablu pentru o escaladă montană şi cablul se atârnă vertical pe un perete de stâncă. (b) Cât este tensiunea de forfecare ce apare în masa de lemn de pin ce are grosimea de 1. care este alungirea cablului sub acţiunea propriei greutăţi? λgL2 Răspuns: ∆L = 1 2 EA = 4. 00 m/s în intervalul de 0. 60 × 106 N/m2 va avea lovitura efect de rupere? m F 6 2 Răspuns: (a) F = m ∆ ∆t = 4500 N. 50 × 10 N/m .

.

datorită distanţelor mari dintre molecule sau atomi. forţele intermoleculare sunt de rază scurtă. O astfel de abordare în cadrul teoriei cinetico-moleculare se întâlneşte. Criteriul după care un corp real poate fi tratat în modelul de fluid sau în modelul cinetic îl reprezintă relaţia dintre dimensiunea caracteristică a volumului elementar al fluidului şi distanţa medie parcursă între două ciocniri succesive. atracţia manifestându-se doar între moleculele vecine de ordinul I. de exemplu. în studiul gazului ideal. sub forma de model cinetic (în cazul microscopic) în care o particulă generică este tratată în mod individual. Evident. mărimi care depind.y. Faptul că un fluid reprezintă un corp absolut deformabil face ca acesta să nu aibă formă proprie (iar. în cazul gazului. în sensul că el este un corp absolut deformabil. Faptul că între moleculele de gaz există distanţe relativ mari (în comparaţie cu mediile condensate – lichide şi solide) face ca studiul gazele să fie abordat. În cazul lichidelor. densitatea etc. nici volum propriu). pe de o parte sub forma de model de fluid (în cazul macroscopic). ne vom ocupa cu studiul echilibrului mecanic şi al mişcării unui alt sistem fizic – model idealizat cu distribuţie continuă – fluidul . În continuare. presiunea. indiferent de mărimea acestor forţe. forţele intermoleculare sunt şi mai slabe. ele determină o stare de 165 .z ). Dacă. de exemplu. Acestea au valori atât de mari încât. atribuindu-i-se caracteristici fizice statistice. cum sunt: temperatura. concentraţia de particule. de timp şi de poziţia în spaţiu (adică de coordonatele x. Forţele interne ditre particulele constituente ale fluidelor se numesc forţe de coeziune . Acest comportament este datorat unor interacţiuni mult mai slabe între atomii sau moleculele ce alcătuiesc fluidul. forţe aparent neînsemnate pot produce deformaţii considerabile. Un fluid constituie extrema opusă solidului rigid. în cazul solidului rigid deformaţiile determinate de forţe interioare sau exterioare sunt nule. în cazul lichidelor.. în cazul corpurilor fluide (lichide sau gaze). în modelul de fluid această distanţă medie este mult mai mică decât orice dimensiune caracteristică a elementului de volum. pe de altă parte. În cazul gazelor. În cadrul modelulului de fluid se operează cu mărimi fizice macroscopice.Capitolul 8 Fluide În capitolul 2 am examinat câteva dintre caracteristicile mişcării unui model idealizat de corp cu distribuţie continuă de masă – solidul rigid. în general.

166

Capitolul 8. Fluide

comprimare permanentă. Presiunile interne pot avea valori de ordinul sutelor sau miilor de atmosfere, astfel încât doar forţe externe foarte mari pot produce efecte de comprimare/dilatare comparabile. De aceea, lichidele sunt considerate, practic, incompresibile. În Fig. 8.1 sunt reprezentate, (mărite din motiv de vizibilitate) două tipuri de molecule de lichid:

Figura 8.1: Forţele intermoleculare din interiorul lichidului (1) şi din stratul superficial (2).

1. cele din volumul lichidului, care rămân în echilibru indiferent, deoarece rezultanta forţelor de atracţie exercitate de moleculele vecine este nulă; 2. molecule din stratul superficial (reprezentate la scară mult mai mare), care sunt atrase doar de moleculele din stratul inferior lor (concentraţia moleculelor de gaz de deasupra suprafeţei libere este practic nulă, în comparaţie cu moleculele din acel strat inferior). Rezultanta forţelor de atracţie “resimţită” de fiecare moleculă din stratul superficial va fi îndreptată (din motive de simetrie) perpendicular pe suprafaţa liberă a lichidului. Forţele de interacţiune dintre moleculele lichidului şi pereţii vasului în care acestea se găsesc se numesc forţe de adeziune . Ele sunt responsabile de modificarea suprafeţei libere a lichidelor, care – în regiunea de contact cu solidul – se abate de la forma plană, luând forma de menisc (Fig. 8.2). Din compunerea forţelor de coeziune şi adeziune ia naştere o rezultantă, R, anulată

Figura 8.2: (a) Menisc concav (forţe de adeziune de natură atractivă) (b) Menisc convex (forţe de adeziune de natură repulsivă).

în efect de reacţiunea normală, N , datorată lichidului. La echilibru, R + N = 0, (8.1)

8.1. Statica fluidelor. Ecuaţia fundamentală a hidrostaticii

167

iar forma meniscului este concavă în cazul în care forţele de adeziune sunt de natură atractivă, sau convexă în cazul în care forţele de adeziune sunt de natură repulsivă. În cazul (a), se spune că lichidul udă vasul, în cazul (b) că acesta nu udă vasul1 . Vom examina pe scurt, câteva legi care guvernează echilibrul şi, respectiv, curgerea fluidelor în cadrul a două secţiuni: statica fluidelor (denumită şi hidrostatică) şi dinamica fluidelor (denumită şi hidrodinamică)2 .

8.1

Statica fluidelor. Ecuaţia fundamentală a hidrostaticii

Sa considerăm (Fig.8.3) un volum elementar, dV , în coordonate carteziene, în interiorul unui fluid aflat în repaus. Asupra acestuia acţionează două tipuri de forţe:

Figura 8.3: Forţele interne ce acţionează asupra unui volum elementar dV = dxdydz .

• interne – datorate interacţiunii unei particule de fluid cu restul fluidului ce înconjoară pe dV ; • externe – datorate câmpului gravitaţional în care fluidul, inclusiv elementul de volum dV se găsesc în permanenţă3 . Notând cu δF (i) şi, respectiv δF (e) rezultantele forţelor interne şi externe care acţionează asupra lui dV , condiţia de echilibru a fluidului (şi implicit a lui dV ) se va scrie: δF (i) + δF (e) = 0.
1

(8.2)

Fenomenele la interfaţa lichid-solid au o importanţă practică considerabilă în natură şi tehnică, ele fiind responsabile de ascensiunea capilară a apei în plante sau de trecerea lichidelor prin membrane, dar şi în multe alte exemple ale căror prezentare depăşeşte spaţiul ce poate fi alocat în această carte. 2 Prefixul hidro- din aceste denumiri nu trebuie înţeles ad literam, teoria pe care o vom examina referindu-se nu doar la cazul apei, ci a oricărui alt lichid. 3 În unele cazuri, fluidele se pot găsi şi sub acţiunea unor forţe externe, altele decât cele gravitaţionale.

168 Dacă ţinem cont că:
(i) (i) (i) δF (i) = δFx x ˆ + δFy y ˆ + δFz z ˆ; (e) (e) (e) x ˆ + δFy y ˆ + δFz z ˆ, δF (e) = δFx

Capitolul 8. Fluide

atunci relaţia (8.2) este echivalentă cu trei ecuaţii scalare:
(i) (e) δFx + δFx = 0; (i) (e) δFy + δFy = 0; (i) (e) + δFz = 0. δFz

Să examinăm consecinţele acestor relaţii, luând ca exemplu direcţia Oy care este cea mai vizibilă în Fig. 8.3. Faţa din stânga a lui dV are coordonata y , cea din dreapta (y + dy ). Forţele interne ce acţionează în acest caz sunt δFy (y ) şi δFy (y + dy ). Notând cu p presiunea exercitată de o forţă asupra unei suprafeţe date, atunci vom avea, de exemplu: δFy (y ) δFy (y + dy ) p(y ) = şi p(y + dy ) = . dxdz dxdz
(i) (i)

(8.3)

Să observăm, pentru moment, că presiunea este o mărime scalară. Ca urmare, rezultanta forţelor interne de-a lungul axei Oy va fi:
(i) (i) (i) = δFy (y ) − δFy (y + dy ) = [p(y ) − p(y + dy )] dxdz. δFy

(8.4)

Dezvoltând în serie Taylor termenul p(y + dy ) şi neglijând termenii de ordin superior: p(y + dy ) = p(y ) + relaţia (8.4) devine:
(i) δFy =−

∂p dy + . . . ∂y

(8.5)

∂p ∂p dydxdz = − dV. ∂y ∂y

(8.6)

Relaţii similare vom găsi şi pentru direcţiile Ox şi Oz :
(i) δFx =−

∂p ∂p (i) dV ; δFz = − dV. ∂x ∂z

(8.7)

Introducând ecuaţiile (8.6) şi (8.7) în ecuaţia (8.3) vom găsi: δF (i) = − ∂p ∂p ∂p + + dV = −gradp dV. ∂x ∂y ∂z (8.8)

Având în vedere că şi forţa exterioară, δF (e) se poate scrie ca gradientul energiei potenţiale gravitaţionale: δF (e) = −grad (δEpg ), (8.9)

8.1. Statica fluidelor. Ecuaţia fundamentală a hidrostaticii atunci ecuaţia (8.2) se poate scrie şi sub forma: −grad p dV − grad (δEpg ) = 0, sau: grad p + 1 grad (δEpg ) = 0. dV

169

(8.10)

(8.11)

Cum potenţialul gravitaţional, Vg , în locul în care se găseşte particula de fluid se poate exprima în funcţie de Epg prin relaţia: Vg = δ(Epg ) , ρdV (8.12)

rezultă că, de fapt ecuaţia (8.11) se poate scrie şi sub forma: grad p + ρgrad Vg = 0, sau: ∇p + ρ∇Vg = 0. (8.14) (8.13)

Ecuaţiile (8.13) şi (8.14) exprimă condiţia de echilibru static al fluidului. Ea se mai numeşte şi ecuaţia fundamentală a hidrostaticii . În mod evident, elementul de volum poate avea o formă diferită decât cea paralelipipedică. Să luăm în considerare un element de volum delimitat de cinci suprafeţe dreptunghiulare, aşa cum este reprezentat într-o imagine bidimensională în Fig. 8.4. Dacă ţinem cont că forţele de

Figura 8.4: O imagine bidimensională a unui element de volum împreună cu forţele de presiune ce se manifestă asupra feţelor acestuia.

natură gravitaţională au doar componentă de-a lungul lui Oz , condiţia de echilibru a lui dV în câmpul extern este:
(i) (i) δFyz sin α − δFy (y + dy ) = 0,

(8.15)

(i) (i) −δFyz cos α + δFz (z ) − δG = 0.

170

Capitolul 8. Fluide

Am avut în vedere că rezultanta forţelor ce acţionează după o direcţie Ox, perpendiculară pe planul foii, este zero. În relaţia (8.15b), greutatea elementului de volum dV este: 1 δG = ρdydzdx · g 2 (8.16)

ρ fiind densitatea fluidului. (i) (i) (i) Întrucât mărimile suprafeţelor asupra cărora se exercită forţele δFyz , δFz (z ) şi δFy (y + (i) dz dy ) sunt, respectiv: dx sin α , dxdy şi dxdz , iar presiunile pe feţele pe care acţionează δ Fz şi δFy (y + dy ) sunt p(z ) şi respectiv p(y + dy ), ecuaţiile (8.15) conduc la relaţiile: dxdz sin α − p(y + dy )dxdz = 0; sin α 1 dxdz cos α + p(z )dxdy − ρgdxdydz = 0. (8.17) −pxy sin α 2 Deoarece după simplificarea prin dx, ultimul termen din ecuaţia (8.17b) conţine un produs de două mărimi infinitezimale, el poate fi neglijat în comparaţie cu primii doi termeni, astfel încât sistemul anterior devine: p(z ) p(z ) = p(y + dy ); pxy dz ctgα = p(z )dy. De aici rezultă: pxy = p(z )dy = p(z ), dz ctgα (8.18)
(i)

întrucât ctgα = dy/dz . Aproximaţia referitoare la ultimul termen din ecuaţia (8.17) este cu atât mai justificată, cu cât volumul prismei, dV , este mai mic. În aceste condiţii obţinem ecuaţia: pxy = p(z ) = p(y + dy ). (8.19) Ecuaţia (8.19) reprezintă demonstraţia legii lui Pascal 4 care se enunţă astfel: În orice punct din interiorul unui fluid, presiunea se transmite în toate direcţiile, cu aceeaşi intensitate. Evident, presiunea este o mărime scalară, însă produsul p dS reprezintă o forţă elementară, iar, din orice punct al fluidului, pleacă astfel de forţe elementare divergente.

8.1.1

Presiunea hidrostatică
∂p ∂Vg +ρ = 0; ∂x ∂x ∂p ∂Vg +ρ = 0; ∂y ∂y ∂p ∂Vg +ρ = 0. ∂z ∂z

Ecuaţia vectorială (8.13) este echivalentă cu următoarele trei ecuaţii scalare:

(8.20)

4

În multe manuale de mecanică se vorbeşte de principiul lui Pascal.

8.1. Statica fluidelor. Ecuaţia fundamentală a hidrostaticii

171

Având în vedere că, în vecinătatea suprafeţei Pământului, suprafeţele echi-potenţiale gravitaţionale sunt plane orizontale, rezultă imediat că: ∂Vg ∂p ∂p ∂Vg = =0⇒ = = 0. ∂x ∂y ∂x ∂y (8.21)

Ca urmare, pe o suprafaţă orizontală5 , presiunea hidrostatică este constantă. În ceea ce priveşte direcţia verticală, este cunoscut că: − dVg = Γ = g, dz (8.22)

(Γ fiind intensitatea câmpului gravitaţional). Ca urmare, a treia ecuaţie din (8.20) se poate scrie sub forma: dp = ρg ⇒ dp = ρgdz. dz (8.23)

Integrând ecuaţia precedentă, cu condiţia la limită p(z = 0) = p0 , valabilă în planul suprafeţei libere a lichidului (adică pe suprafaţa de contact cu aerul)(vezi şi Fig.8.5), găsim:
p0 p 0

dp = ρg

−z

dz,

(8.24)

adică: p0 − p = −ρgz, sau: p(−z ) = p0 + ρgz. (8.25)

Aceasta înseamnă că, în interiorul lichidului (Fig.8.5), acolo unde z < 0, presiunea hidrostatică +ρgz se adaugă, de fapt, la presiunea atmosferică, p0 . În cazul apei (ρ = 1000 kg/m3 ), la

Figura 8.5: Pentru calculul presiunii hidrostatice.

o adâncime de aproximativ 10 m, presiunea totală, p are valoarea 2p0 = 2 atm6 . De multe
O astfel de suprafaţă se numeşte suprafaţă de nivel. Este cunoscut, de altfel, din manualul de liceu, că presiunea de o atmosferă este echivalentă cu o presiune hidrostatică exercitată de o coloană de mercur de 0,76 m, sau de o coloană de apă de ≈ 10 m
5 6

172

Capitolul 8. Fluide

ori, coordonata (−z ) din ecuaţia (8.25) se înlocuieşte cu adâncimea, h, a coloanei de apă. Presiunea hidrostatică are atunci valoarea: ph = ρgh, iar presiunea totală la o adâncime h, sub nivelul apei este: p = p0 + ρgh. (8.27) (8.26)

8.1.2

Formula barometrică

În ecuaţia (8.24) am considerat că densitatea fluidului este constantă, de aceea a fost scoasă factor comun, în faţa integralei. Acest lucru este valabil doar în cazul lichidelor (care sunt incompresibile). În cazul gazelor, densitatea se modifică cu presiunea. Folosindu-se de ecuaţia de stare a gazului ideal, pV = m µ RT , densitatea gazului se poate scrie: ρ= m pµ = . V RT (8.28)

Înlocuim valoarea lui ρ dată de ecuaţia (8.28) în ecuaţia (8.23) vom obţine: dp = − Separând variabilele şi integrând:
p p0

pµ gdz. RT

(8.29)

dp µg =− p RT

z 0

dz,

(8.30)

vom găsi dependenţa p(z ): p = p0 e− RT ,
µgz

(8.31)

denumită şi formula barometrică. Conform ecuaţiei (8.31), presiunea atmosferică descreşte exponenţial cu înălţimea şi temperatura.

8.1.3

Legea lui Arhimede

Ecuaţia (8.27) serveşte la deducerea expresiei forţei ascensionale ce acţionează asupra unui corp solid de o formă arbitrară, scufundat într-un lichid. Să considerăm un astfel de corp (Fig.8.6) şi să evaluăm forţa rezultantă exercitată de lichidul înconjurător asupra sa. Asupra oricărui element de volum dV al corpului, forţele de presiune ce acţionează după direcţiile Ox şi Oy se vor compensa în efect (conform legii lui Pascal, aplicată oricărei suprafeţe de nivel). Dacă notăm cu dS aria bazei unui paralelipiped elementar de volum dV , forţa rezultantă ce acţionează asupra lui dV este: dF = dFz = (p2 − p1 )dS = ρg(h2 − h1 )dS. (8.32)

Se înţelege că pentru găsirea ecuaţiilor de mişcare nu putem integra ecuaţiile care rezultă din aplicare principiului II al dinamicii. ce se manifestă asupra întregului solid scufundat se obţine integrând ecuaţia (8. Cele mai cunoscute contribuţii ale lui L. Forţa rezultantă. folosind principiul al II-lea al dinamicii. Ecuaţia (8. Această Leonhard Euler (1707-1783) fizician elveţian. conţine un număr enorm de particule. Dinamica fluidelor 173 Figura 8. 7 .32) pe întreaga suprafaţă a corpului: F = Fz = ρg(h2 − h1 )S = ρgV = ml g (8. plecând. considerat cel mai mare matematician al secolului XVIII-lea. divizat în volume elementare. x. pe verticală. întocmai ca şi în cazul solidului rigid fluidele pot fi tratate ca ansambluri cu un număr infinit de componente. care se enunţă astfel: Un corp solid scufundat într-un fluid este împins de jos în sus. ecuaţiile Euler-Lagrange din mecanica analitică etc. evident. (b) Să ne prestabilim poziţii în spaţiul ocupat de fluidul în mişcare şi să ”monitorizăm” mărimile fizice de interes (densitatea fluidului.) în timp.2 Dinamica fluidelor Fiind sisteme cu distribuţie continuă de masă. de la forţele ce acţionează asupra sa8 . 8. Această abordare ce pleacă de la legile mecanicii newtoniene a primit numele de abordare lagrangeană9 . Euler sunt în mecanică: unghiurile Euler (ce specifică orientarea unui rigid). y. cele mai multe scrise în ultimele decenii ale vieţii.33) exprimă legea lui Arhimede. Euler7 a arătat că putem aborda studiul dinamicii fluidelor din două puncte de vedere distincte: (a) Să considerăm o particulă de fluid de volum infinitizimal dV şi să-i urmărim coordonatele (de exemplu. de o forţă ascensională (denumită şi forţă arhimedică).6: Un corp solid scufundat într-un fluid.33) în care am notat cu ml = ρV masa de lichid dezlocuit de corpul scufundat.2. Lucrările sale ocupă circa 80 de volume (peste 886 de articole şi cărţi). În mecanica fluidelor. atomi sau molecule). presiunea etc. aşa cum arătam anterior. 9 După numele lui Joseph Lagrange (1736-1813). egală cu greutatea fluidului dezlocuit de acel corp. nici măcar pentru fiecare element de volum dV (care. viteza. z ) ca funcţie de timp.8. când era complet orb. ecuaţiile ce descriu mişcarea fluidului. 8 Această abordare am urmat-o în cazul solidului rigid.

z. z + dz ) în serie Taylor11 şi neglijând termenii de ordin superior vom avea: ∂v ∂v ∂v ∂v dv ≃ dx + dy + dz + dt. Observaţie Un exemplu care ilustrează cele două tipuri de abordări îl avem dacă ne propunem să urmărim studiul curgerii apei dintr-un fluviu. există două tipuri de derivate ale mărimilor fizice ce caracterizează curgerea fluidului. iar derivata sa în vecinătatea lui B este definită. y. curgerea este studiată monitorizând viteza fluidului. y + dy. t + dt) − v (x. de la izvor până la vărsarea în mare. dv/dt. Fluide a doua abordare a primit numele de abordarea euleriană. z ). variaţia vitezei în raport cu timpul reprezintă o derivată totală. (8. la rândul lor. ea este mai convenabilă în studiul mişcării fluidelor. În abordarea lagrangeană ar fi nevoie să urmărim mişcarea unei particule generice de fluid. y + dy. În abordarea euleriană. Componentele vitezei v sunt.1 Derivata substanţială a unei mărimi fizice Aşa cum vom vedea în continuare. 10 . la momentul t. De exemplu.34) Dezvoltând pe v (x + dx. în punctele alese pe parcursul fluviului10 .174 Capitolul 8.2. Variaţia vitezei într-un interval de timp dt este: dv = vB − vA = v (x + dx. nivelul apei etc. t). t) este o funcţie derivabilă. iar după un timp dt ajunge în B (x + dx.7: O particulă de fluid are. y + dy.35) ∂x ∂y ∂z ∂t Împărţind ecuaţia (8. z + dz. din motiv de vizibilitate. funcţii de timp (vezi şi Fig. Unele din datele culese de staţiile de monitorizare ne sunt oferite prin staţii de radiofuziune la emisiunea ”Cotele apelor Dunării" 11 Aceasta dacă v (r. (8. coordonatele A(x.7). Aşa cum vom vedea în cele ce urmează. Evident. y. z + dz ). în comparaţie cu abordarea lagrangeană. distanţele au fost reprezentate exagerat de mari. dacă monitorizăm viteza în decursul mişcării unei particule de fluid de-a lungul traiectoriei sale (denumită şi linie de curent ).35) prin dt vom obţine: Figura 8. 8. 8.

37) În paranteză. Dinamica fluidelor dv ∂v dx ∂v dy ∂v dz ∂v = + + + . recunoaştem imediat un produs scalar între un vector v (vx . dt ∂t (8. 8. vom găsi: ρdV (v · ∇) v + ∂v = −gradp dV + f dV ∂t (8. de exemplu.38).36) Constatăm că.36) poate fi scrisă şi sub o altă formă. ∂x ∂y ∂z ∂t 175 (8. care exprimă variaţia vitezei în timp într-un loc fixat din volumul lichidului (abordarea euleriană). pentru stabilirea ecuaţiei de curgere a unui fluid. presiunea: dp ∂p = (v · ∇)p + .36). dacă scoatem formal pe v ca factor comun: dv ∂ ∂ ∂ ∂v = vx + vy + vz v+ .40) Ecuaţia (8.38) denumit derivata substanţială a unei mărimi fizice. dt ∂t Definim astfel operatorul: d ∂ = (v · ∇) + .2. dt ∂x dt ∂y dt ∂z dt ∂t ∂v ∂v ∂v ∂v = vx + vy + vz + .39) (8. vz ) şi un altul ∂ ∂ ∂ ∇ = ∂x x ˆ + ∂y y ˆ + ∂z z ˆ. ca.2.42) (8. Evident.2 Ecuaţia de curgere a unui fluid Vom recurge la acelaşi exemplu de particulă de fluid. pentru ca particula să se mişte accelerat. a apărut şi raportul ∂v/∂t. Ecuaţia (8. Acest operator se poate aplica nu numai unei mărimi vectoriale (viteza v . dt ∂t (8. Aplicând legea a II-a a dinamicii pentru mişcarea de-a lungul unei linii de curent: dma = −gradp dV + δF (e) şi exprimând pe a conform ecuaţiei (8. pe care l-am folosit pentru deducerea ecuaţiei fundamentale a hidrostaticii. sub forma: dv ∂v = (v · ∇)v + . este nevoie ca rezultanta forţelor de presiune (−gradp dV ) şi a forţelor externe δF (e) să fie diferită de zero. mai compact. în cele ce urmează. Ecuaţia 8. în ecuaţia (8.8. în exemplul anterior). dt ∂x ∂y ∂z ∂t (8. vy .37 se scrie.41) . ci şi unor mărimi scalare.40) ne va fi utilă.

vy (y + dy ).44) este echivalentă cu 3 ecuaţii scalare. este dificilă. respectiv.43). vy . de la caz la caz. componenta vitezei fluidului şi densitatea sa au. (8. componentele forţelor externe sunt cunoscute. Dacă există o .43) am introdus mărimea f = δF (e) /dV . Dintre acestea. în continuare. 8. ∂t ρ ρ (8. iar la ieşire. însă aici avem 7 necunoscute: vx . de-a lungul direcţiei Oy .42) şi (8. ∂t Capitolul 8. dV . de fluid (b) O imagine bi-dimensională a elementului de volum.44). Fluide (8.8). în fapt. scrisă de obicei sub forma: ∂v 1 f + (v · ∇)v + ∇p = . pe suprafaţa AC . însă mai rămân încă 4 necunoscute. valorile vy (y ) şi ρ(y ). Cea de a 7-a necunoscută din lista amintită mai sus trebuie aflată dintr-o altă lege fizică.3 Ecuaţia de continuitate Ecuaţia de continuitate reprezintă. fy . curgerea fluidului de-a lungul unei direcţii date (de exemplu. ρ. Ecuaţia (8. Să considerăm un punct P din interiorul fluidului. cu detalii privind curgerea după direcţia Oy . Aşa cum vom vedea în cele ce urmează. Ecuaţia (8. Figura 8. aplicată în cazul curgerii unui fluid. respectiv ρ(y + dy ).176 adică: ρ (v · ∇)v + ∂v = −∇p + f . 8. viteza unui punct generic P .44) se numeşte ecuaţia lui Euler. Integrarea ecuaţiei (8. fz . vz .8: (a) Un volum elementar.45) Să examinăm. 8. aflat în interiorul unui volum elementar dV = dxdydz (Fig. Viteza particulelor conţinute în interiorul lui dV o vom considera reprezentată în mod complet de vectorul vP . pe suprafaţa BD. şi fx . trei ecuaţii scalare suplimentare pot fi deduse din legea conservării masei (exprimată sub forma aşa-numitei ecuaţii de continuitate ).43) În ecuaţiile (8. având semnificaţia densităţii volumice de forţă exterioară ce acţionează asupra fluidului. din interiorul lui dV : vP = v = vx x ˆ + vy y ˆ + vz z ˆ. legea de conservare a masei.8). La intrare. p. în cazul general. care este convenabilă din punct de vedere al vizibilităţii în Fig.2. Ea reprezintă ecuaţia generală de curgere a unui fluid ideal (lipsit de vâscozitate).

Ecuaţia (8. dV dt (8.8. masa de fluid care intră în volumul elementar fix prin suprafaţa din stânga este conţinută într-un paralelipiped de arie dS = dxdz şi înălţime vy (y )dt. vom avea: ρ(y + dy ) ≃ ρ(y ) + ∂ρ ∂vy dy .47) şi efectuând calculele în ecuaţia (8.49-8. Dinamica fluidelor 177 masă netă ”izvorâtă” din dV . este conţinută într-un paralelipiped de arie a bazei dS = dxdz şi de înălţime egală cu spaţiul parcurs de o particulă într-un timp dt. Ox. atunci aceasta se va putea scrie sub forma: = dm(y + dy ) − dm(y ) = dm(+) y (8. ∂z ∂z (8.46) = ρ(y + dy )dSvy (y + dy )dt − ρ(y )dSvy (y )dt. vy (y + dy ) ≃ vy (y ) + dy. după cele trei direcţii. conform ecuaţiilor (8. vom obţine: dm(+) = vy (y ) y ∂vy ∂ρ + ρ(y ) dV dt. (8. sub forma: dm(+) = [∇ · (ρv )] dV dt = div(ρv )dV dt.51) Ca urmare. deoarece masa de fluid care iese din volumul elementar fix.51): (+) + dm(+) = dm(+) = dm(+) x + dmy z ∂ρ ∂ρ ∂ρ ∂vx ∂vy ∂vz = vx + vy + vz +ρ + ∂x ∂y ∂z ∂x ∂y ∂z = [(v · ∇)ρ + ρ(∇ · v )] dV dt.49) Relaţii similare vom găsi. ∂y ∂y (8. în mişcare uniformă cu viteza vy (y + dy ). dacă definim intensitatea curentului masic care trece printr-o suprafaţă elementară dS ca: I= dm . ∂x ∂x ∂ρ ∂vz = vz (z ) + ρ(z ) dV dt.52) Relaţia (8. dV .2. ∂y ∂y (8.52) se poate scrie şi mai compact. În mod similar. (8. Oy şi Oz va fi.48) în (8.46) se rescrie astfel: dm+ y = [ρ(y + dy )vy (y + dy ) − ρ(y )vy (y )] dxdzdt. Rezultatul anterior se scrie sub acea formă. pentru curgerea pe direcţiile Ox şi Oz : dm(+) = vx (x) x dm(+) z ∂ρ ∂vx + ρ(x) dV dt. dt .48) Introducând ecuaţiile (8. masa totală ”izvorâtă” din dV în total. de asemenea.47) Dezvoltând în serie Taylor pe ρ(y + dy ) şi vy (y + dy ) şi reţinând doar termenii de ordinul I din dezvoltare.47). de-a lungul direcţiei Oy .50) (8.53) Pe de altă parte.

(8. Cu alte cuvinte. ∂t (8.56) (8. dV dt (8. Ecuaţia (8.59): divj + ∂ρ = 0.54) Putem. masa izvorâtă nu poate proveni decât din scăderea densităţii fluidului în interiorul volumului elementar considerat. se va scrie sub forma: dm(+) + dm(−) = 0 adică. Fluide (8. Acest lucru este valabil şi în concordanţă cu teorema Gauss-Ostrogradski: (V ) divj · dV = (S ) j · dS. ∂t (8. j= Atunci relaţia (8.61) constituie formularea locală (sau diferenţială) a ecuaţiei de continuitate . având în vedere ecuaţiile (8.56) permite să definim operatorul divergenţă: divj = dm(+) . . legea conservării masei. cu (V ) şi (S ) s-au notat volumul şi respectiv suprafaţa ce mărgineşte un volum de fluid.53) şi (8. va fi: dm(−) = [ρ(t + dt) − ρ(t)] dV = ∂ρ dV dt. Va trebui să răspundem acum la întrebarea: de unde provine masa dm(+) ? Dacă masa de fluid se conservă.58) Menţionăm că în ecuaţia (8.55) Divergenţa vectorului densitate de curent masic j reprezintă cantitatea de fluid izvorîtă dintrun element de volum ales ca unitate. divergenţa reprezintă productivitatea de flux de curent masic al unităţii de volum elementar de fluid.60) Ecuaţia (8.53) se poate scrie sub forma: dm(+) = divjdV dt.61) (8.58). în unitatea de timp. de asemenea.59) Dacă masa de fluid se conservă12 . Notând cu dm(−) masa care părăseşte pe dV . dtdS j = ρv.178 atunci: I= ρvdtdS = ρvdS. Observaţii 12 În sensul că fluidul nu este creat prin procese fizice sau chimice în interiorul lui dV . defini densitatea de curent masic: dm . dt Capitolul 8.57) (8.

astfel încât (Slat ) j · dS = 0. în cazul curgerii unui lichid printr-o conductă de forma celei din Fig.9. (8. viteza particulelor de fluid este maximă la axul conductei şi tinde la zero. (8. (8. pe măsura apropierii de peretele conductei.62) 2. (8. Dacă fluidul este incompresibil (∂ρ/∂t = 0). evident. (considerate fluide practic incompresibile). prin care. Din ecuaţia (8. în cazul lichidelor.67) Relaţia (8. 179 (8.64) (S ) (S1 ) (S2 ) (Slat ) Figura 8. nu Ê iese/intră fluid.64) am notat cu (Slat ) suprafaţa laterală a conductei.67) constituie formularea integrală a ecuaţiei de continuitate. în final: −ρv1 S1 + ρv2 S2 = 0 ⇒ S1 v1 = S2 v2 . în cazul fluidului ideal (lipsit de vâscozitate) incompresibil. v1 în orice punct din S1 respectiv v2 în secţiunea S2 ). 8.2.66) S1 S2 Ţinând cont de orientarea versorilor normali la suprafaţă vom găsi. Ecuaţia (8.9: Curgerea fluidelor printr-o conductă îngustată În ecuaţia (8.5.8.63) se poate scrie. Dinamica fluidelor 1. în cazul fluidelor vâscoase viteza unei particule din fluid nu mai are aceeaşi valoare în orice punct al unei secţiuni date (de exemplu. Aşa cum vom discuta în Secţiunea 4.65) sau: ρv1 · n ˆ 1 dS + ρv2 · n ˆ 2 dS = 0. de exemplu.61) se reduce la: divj = 0. prin integrare: divjdV = j · dS = 0. atunci ecuaţia (8. sub forma: j · dS = j · dS + j · dS + j · dS = 0. .64) se reduce la: (S ) j · dS = (S1 ) j · dS + (S2 ) j · dS = 0 (8.63) (V ) S Integrala a 2-a din ecuaţia (8.61) se poate obţine. Din cauza frecării interne.

ecuaţia (8. vom pleca de la ecuaţia generală de curgere a unui fluid (8. În cazul fluidului incompresibil. o vom înmulţi scalar cu vectorul viteză: ρ dv · v + ∇p · v = f · v dt (8. presiunea şi viteza fluidelor. aşa cum vom constata în cele ce urmează.70) în care am folosit expresia derivatei substanţiale (8. într-un câmp de forţe conservativ. pentru început. ∂x ∂y ∂z dt ∂t (8. Hidrodinamica. situaţia în care liniile de curent nu se intersectează. înmulţind cu dt ecuaţia (8. (8. În aceste condiţii.40). ∂ρ/∂t = 0. astfel încât: ∇p · v = În consecinţă. Ea este valabilă. dt (8. 2 (8.180 Capitolul 8. în regim laminar. (deci derivă dintr-un potenţial scalar. 2 2 dt (8. anume legea conservării energiei mecanice are o exprimare concretă în dinamica fluidelor. denumită ecuaţia lui Bernoulli13 . V0 ).2. Pentru deducerea ecuaţiei lui Bernoulli. conţine studii teoretice şi practice legate de echilibrul. pe care.69) Ce de al doilea termen poate fi scris. Denumim curgere laminară a unui fluid. Cea mai importantă lucrare. iar pături adiacente de fluid în mişcare nu se intrepătrund. atunci: f = −grad V0 . vom găsi: dp + d 13 1 2 ρv = f · vdt. sub forma: ∇p · v = ∂p ∂p ∂p dp ∂ρ vx + vy + vz = (v · ∇)p = − .71) Dacă lichidul curge într-un câmp de forţe externe cu caracter conservativ. născut într-o familie de matematicieni elveţieni.44).74) Daniel Bernoulli (1700 . .72).72) dp .1782). este cunoscut pentru contribuţiile sale la studiul proprietăţilor fluidelor.68) Primul termen din ecuaţia anterioară poate fi scris şi sub forma: ρ dv d ·v =ρ dt dt d = dt 1 2 v 2 1 dρ 1 2 ρv − v 2 . 2 (8. Fluide 8. apărută în 1738. în cazul curgerii fluidelor ideale incompresibile.4 Ecuaţia (legea) lui Bernoulli O altă lege de conservare din fizică. la rândul său.68) devine: dp d + dt dt 1 2 ρv = f · v.73) în care V0 reprezintă energia potenţială a unităţii de volum.

fiecare termen din ecuaţiile (8. 1 2 2 ρv reprezintă. 2 Ecuaţia (8. în acelaşi timp şi energia potenţială a unităţii de volum. Ea este legată de acţiunea câmpului forţelor interne din fluid.79) are şi semnificaţia energiei unităţii de volum : • termenul p reprezintă.75) sau: 1 2 1 2 p2 − p1 + ρv2 − ρv1 = 2 2 Relaţia anterioară o vom scrie sub forma: 1 2 1 2 p2 + ρv2 + V02 = p1 + ρv1 + V01 . între două puncte de pe traiectorie şi ţinând cont că vdt = dr . 2 2 În cazul în care forţe externe sunt de tip gravitaţional: V0 = iar relaţia (8. V (8. în acelaşi timp şi energia potenţială a unităţii de volum.8. • termenul ρgh reprezintă.79) • ρgh se numeşte presiune de poziţie şi ea este asociată cu efectul forţelor conservative externe fluidului14 .79) exprimă legea lui Bernoulli. care pun fluidul în mişcare. în acelaşi timp şi energia cinetică a unităţii de volum a flui- . • termenul dului.77) şi (8.74) de-a lungul unei linii de curent.76) (8.2. (8. Aici: • p reprezintă presiunea statică din fluid. Trebuie neapărat subliniat că. Ea este legată de acţiunea câmpului de forţe din exteriorul fluidului. • se numeşte presiune dinamică şi ea este asociată forţelor active. Aceasta este datorată acţiunii forţelor cu care restul fluidului acţionează asupra elementului de volum de fluid dV .78) (8. vom obţine: 2 1 2 dp + 1 d 1 2 ρv = 2 2 1 f · dr. pe lângă semnificaţia presiunilor. Dinamica fluidelor 181 Integrând ecuaţia (8. 1 2 2 ρv 2 1 − dV0 dr = −V02 + V01 .77) se poate scrie sub forma: 1 p + ρv 2 + ρgh = const.77) mgh = ρgh. dr (8.

denumită şi ajutaj.83) Relaţia (8. Dacă vasul este descoperit. crează în zona A o depresiune statică (pA < patm ). care face ca lichidul 14 A nu se confunda presiunea de poziţie cu presiunea hidrostatică. b) Pulverizatorul (Fig. Deşi forma liniilor de curent nu este simplă.182 Capitolul 8.2. Fluide p0 S2 z2 h z1 p0 S1 v1 Figura 8. a) Formula lui Torricelli. ca în Fig. Secţiunea vasului umplut cu lichid până la cota z2 este S2 . totuşi este suficient să ştim că viteza particulelor de fluid rămâne constantă la nivelul fiecărei secţiuni (S1 şi S2 ). Un jet de aer care iese din zona îngustată a unei conducte C .10: Curgerea unui lichid printr-un orificiu lateral. 8. suprafaţa liberă este în contact direct cu atmosfera care acţionează asupra lichidului cu presiunea p0 . vom aminti doar câteva. chiar şi în cazul vaselor cu formă simetrică.5 Aplicaţiile legii lui Bernoulli Există un număr apreciabil de aplicaţii tehnice ale legii lui Bernoulli. (8. deşi ambele au aceeaşi formulă de calcul! .12a). 8.83) este cunoscută sub numele de ecuaţia lui Torricelli .80) (8. (8. raportul S1 2 v1 = 2gh. dintre care.81) Sv1 = S2 v2 ⇒ v2 = deducem că: v1 = 2gh 1− 2 S1 2 S2 S1 v1 S2 (8. în continuare. la nivelul ambelor deschideri. Dacă scriem ecuaţia Bernoulli: 1 2 1 2 p0 + ρv2 + ρgz2 = p0 + ρv1 + ρgz1 . Să calculăm viteza de curgere a unui lichid printr-o deschidere a vasului care îl conţine.82) .10.8. iar a orificiului aflat la cota z2 este S1 . 2 /S 2 → 0 şi viteza de curgere devine: În condiţiile în care S2 ≫ S1 . 2 2 rezultă că: Folosind şi ecuaţia de continuitate a curgerii: 2 2 v1 = v2 + 2g(z2 − z1 ).

folosind expresiile presiunii hidrostatice.12b. introducerea carburantului pe fluxul becului cu gaz se face aşa cum este arătat în Fig. pd = ρv 2 /2. În cazul tubului Venturi (Fig. La capătul superior al conductei. Denivelarea h din manometrul cu lichid. Trompa de apă. În zona ajutajului A se crează o depresiune statică. Deoarece obţinerea unei temperaturi cât mai ridicate la arderea unui gaz combustibil presupune asigurarea unei cantităţi adecvate de gaz care întreţine arderea (comburant).8. Tubul Venturi. 8. viteza de curgere a fluidului. a vopselei în procesul de acoperire protectoare etc. orificiul de intrare.12(a). în timp ce orificiul lateral B . Pe acest principiu se obţin aerosoli în medicină. (Fig. M va măsura doar presiunea dinamică. A.c). denivelarea h este o măsură a diferenţei dintre presiunile statice ale fluidului între cele doua zone ale conductei. împreună cu aerul. care sunt antrenate. lichidul va fi rupt în particule fine (aerosoli). d) Becul cu gaz. În cazul tubului Pitot. Dinamica fluidelor 183 Figura 8.2.12c). este expus jetului de fluid. (b)Trompa de apă. în timp ce la nivelul orificiului B – doar presiunea statică. La nivelul orificiului A se manifestă atât presiunea dinamică. cunoscând secţiunile conductei în cele două zone şi aplicând ecuaţia de continuitate. Figura 8. cât şi cea statică. care .11: (a) Pulverizatorul. nu. (b) Tubul Pitot. se poate determina viteza fluidului. se poate determina. din rezervorul R să urce în conducta verticală. Evident.12: (a) Becul cu gaz. şi în acest caz. Cunoscând densitatea fluidului în condiţiile curgerii.8. Dispozitivul se utilizează şi la pulverizarea benzinei în carburatorul motoarelor Otto.8. c) Tubul Pitot. (c) Tubul Venturi.

din cauza îndesirii liniilor de curent. De fapt. Fluide antrenează aerul înconjurător. Diferenţa dintre presiunile statice ale zonelor B şi A. suprafaţa aripilor se alege cât mai mare16 .13. al dioxidului de carbon solid.12(b)). 8. care poate ridica în aer avioane cu greutăţi de ordinul zecilor de tone. A. Tot în scopul creşterii portanţei. putem aminti aici forţele de "atracţie" laterală pe care le resimt vehiculele care se deplasează pe traiectorii paralele. datorită vitezei mai mici decât în zona A. odată cu gazul metan (sau butan) şi face ca temperatura de ardere să crească. Vezi şi coperta. 16 În cazul avioanelor utilitare. dau naştere la o forţă portantă considerabilă. În zona B presiunea statică este mare. care este în fond o aripă rotitoare) arată ca în Fig. 15 După numele chimistului român Nicolae Teclu (1839-1916). care este un exemplu de pompă de vid: aici aerul din atmosfera ce înconjoară ajutajul A (inclusiv din rezervorul R ce se doreşte a fi vidat) este scos. o anumită forţă portantă . contribuţii în domeniul producerii ozonului.184 Capitolul 8. B . Reglarea temperaturii de ardere se face prin reglarea lărgimii zonei de admisie a aerului. Fără să constituie aplicaţii. creşterea portanţei se realizează prin folosirea aripilor duble. portanţa este creată într-o măsură mult mai mare prin alegerea formei adecvate a aripii. care împinge întreg avionul spre în sus. Un alt exemplu interesant îl oferă dispozitivul denumit trompa de apă (Fig. . academician. trompa de apă este un fel de bec de gaz cu funcţionare inversată. ci doar efecte ale legii lui Bernoulli. e) Forţa portantă.13: Curgerea particulelor de aer în vecinătatea aripii de avion.8. Aripa oricărui avion dirijează spre ”în jos” o anumită cantitate de aer. În zona convexă. Figura 8. Totuşi. dar şi la construcţia arzătorului de aragaz etc. care trebuie să zboare cu viteze relativ mici. prin antrenare odată cu apa în conducta inferioară. la distanţe relativ mici unul de celălalt (efect periculos mai ales în cazul remorcilor tractate) sau a vapoarelor. Acelaşi procedeu se foloseşte la arzătoarele din laboratorul de chimie (aşa numitul bec Teclu)15 . aripa de avion (sau elicea. înmulţită cu suprafaţa (orizontală) pe care se manifestă acestea. A. Văzută în secţiune transversală. creşte presiunea dinamică. decolarea şi zborul avioanelor grele au loc la viteze de ordinul sutelor de m/s. Cum valoarea diferenţei de presiune statică este egală cu diferenţa de presiune dinamică (deci este proporţională cu v 2 ). creând prin aceasta. deci scade presiunea statică.

în care am figurat mărimea vitezei fiecărui strat de lichid.14: Profilul vitezei în cazul curgerii unui fluid vâscos. Forţa de frecare vâscoasă se presupune a fi direct proporţională cu suprafaţa păturilor în contact şi cu rata de variaţie a modulului vitezei după direcţia perpendiculară pe strat (în cazul nostru. 17 18 . (8.84) dz Curgerea în regimul menţionat aici. celorlalte. cunoscut pentru cercetările legate de curgerea fluidelor prin tuburi cilindrice. vom modela frecarea internă prin forţe de frecare dintre pături adiacente de fluid. în prezenţa forţei de frecare de tip (8. η este funcţie de natura fluidului şi de temperatură. Jean Louis Marie Poiseuille (1799 .8. Aceste forţe de frecare tind să reducă viteza relativă dintre particule sau pături de fluid. Oy ). În Fig. coeficientul de vâscozitate dinamică. denumit coeficient de vâscozitate dinamică : dv . 8. Fără a intra în detaliu în fenomenele de transport ale impulsului care au loc la scară microscopică17 . Unitatea de măsură a lui η în SI va fi: Fr = ηS < η >SI = 1N m kg =1 = 1 P oise. iar la interfaţa dintre ele apar forţe de frecare şi.3.1 Fluide vâscoase Introducere Fluidele reale sunt vâscoase datorită frecării interne: straturi adiacente de fluid se mişcă unele în raport cu altele. pătura (3) o viteză mai mare decât a 2-a ş.14). de exemplu apa dintr-un râu.m. Să considerăm un fluid care curge laminar de-a lungul axei Ox (Fig. ca urmare eforturi tangenţiale.3.8. η . Pătura (1) va avea viteză apropiată de zero. Fluide vâscoase 185 8.d.3 8. Pătura (2) va avea o viteză mică dar mai mare decât pătura (1). m2 m m ·s s Denumirea de Poise vine de la numele lui Poisseuille18 un fizician francez care s-a ocupat intens de studiul curgerii fluidelor newtoniene vâscoase. Acest subiect este tratat ín detaliu la disciplina de Fizică moleculară şi termodinamică. O expresie matematică a acestei forţe se poate scrie introducând un coeficient de proporţionalitate.14 am reprezentat un aşa-numit profil al vitezelor. ca o funcţie de coordonata y . Într-un model simplificat (aşa-numita abordare newtoniană ) se consideră că viteza creşte liniar cu coordonata y . fizician francez. aflate unele deasupra Figura 8.84) se numesc newtoniene .84).a. aflată în repaus şi suferind acţiunea frecării cu aceasta. se numeşte newtoniană iar fluidele care respectă o lege de tip (8. ea fiind în contact cu albia râului. Vom împărţi fluidul în pături de grosime infinitezimală. În cazul lichidelor newtoniene.1869).

186 Capitolul 8. Suprafaţa externă a cilindrului acţionează cu o forţă Fr asupra păturii cilindrice care îl înconjoară antrenând-o în mişcare cu viteza v (r ). Poisseuille-Hagen Ecuaţia lui Sa considerăm. Fiecare strat de fluid are forma unei pături cilindrice de rază r (r ∈ [0. Dacă mişcarea cilindrului de rază r este uniformă (acceleraţia este nulă) atunci forţa activă care determină curgerea este egală în modul şi de sens contrar cu forţa Fr . iar z este înlocuit aici de coordonata r . dr (8.85) în conformitate cu legea lui Newton ((8. (8. fluid case se mişcă cu viteza periferică v (r ) se află un cilindru de rază r care se mişcă cu viteza v + dv . în cele ce urmează.84)).87) vom separa variabilele şi vom obţine: dv = − ∆p rdr. la trecerea de la un strat la altul (curgerea fiind laminară) vom avea un salt infinitezimal dv al vitezei.2 Curgerea fluidelor vâscoase prin conducte cilindrice.15). Fluide 8. Forţa activă este datorată diferenţei de presiune de la capetele conductei: ma = πr 2 ∆p + 2πrηL Rezultă: r ∆p + 2ηL dv = 0.89) . după ce notăm cu v (0) viteza fluidului la axul conductei găsim: v(r ) v(0) dv = − ∆p 2ηL r 0 rdr.86) În ecuaţia (8.15: Profilul vitezei în cazul curgerii vâscoase printr-o conductă orizontală. Forţa Fr are expresia: Fr = η 2πr L dv . Toate particulele dintr-o astfel de pătură cilindrică au viteza v (r ). dr (8. 2ηL (8. Aici S = 2πrh.3. curgerea staţionară a unui fluid newtonian printro conductă cilindrică de rază R (Fig. 8.87) dv = 0. În interiorul păturii de Figura 8. R]) şi grosime dr . şi este paralelă cu axul conductei.88) între 0 şi r . dr (8.88) Integrând ecuaţia (8.

v (0) = 4ηL =− ∆pR2 4ηL 0 R 0 rdr ⇒ (8.90) devine: v (r ) = 1− r2 R2 . numită reologie. aşa cum este. Conform acesteia. 4ηL 187 (8.93) Prin integrare în raport cu r (adică adunând volumele de fluid ce curg în unitatea de timp printr-o secţiune transversală a conductei prin toate păturile cilindrice) obţinem: Qv = dqv = π ∆pR4 2ηL R 0 r− r3 R2 dr = πR4 ∆p.91) Ţinând seama de ecuaţia (8.8. sângele. în unitatea de timp în condiţiile unui efort fizic intens19 . Printr-o pătură cilindrică. că sângele nu este un lichid riguros newtonian decât într-o primă aproximaţie. Ecuaţia (8. (8.94) Ecuaţia (8. în mod riguros vorbind. întrucât v depinde pătratic de r . creierul sau alte organe ale corpului consumă mai mult oxigen. Vârfurile vectorilor vitezei. care se ocupă de curgerea lichidelor non-newtoniene. Există o ramură distinctă a mecanicii fluidelor. (8. O alta concluzie importantă legată de legea lui Poiseuille rezultă dacă rescriem ecuaţia (8.94) sub forma: Qv = ∆p 8η L R2 πR2 = ∆p 8η L R2 S . pentru o diferenţă de presiune constantă. profilul vitezei este parabolic. se situează pe un paraboloid de rotaţie (Fig.94) se numeşte ecuaţia lui Poiseuille . de asemenea calculul debitului volumic de fluid prin întreaga conductă. totuşi. Vâscozitatea acestuia depinde de mai mulţi parametri biofizici. debitul volumic (elementar) este: dqv = 2π ∆pR2 4ηL 1− r2 R2 rdr. într-o secţiune oarecare a conductei.92) permite.91) ecuaţia (8. 8ηL (8. Această dependenţă dramatică a debitului de diametrul conductei face ca variaţii relativ mici ale lui R să se reflecte în variaţii foarte mari ale debitului de fluid. Se ştie că. Qv este direct proporţional cu diferenţa dintre presiunile statice de la capetele conductei şi cu puterea a 4-a (!) a razei conductei. la un moment dat.92) Conform ecuaţiei (8.8. Fluide vâscoase adică: v (r ) = v (0) − ∆pr 2 .92).3. Pe acest mecanism se bazează reglarea debitului de sânge din artere către ţesuturi.90) Valoarea lui v (0) o putem afla integrând ecuaţia (8. (8.88) între r = 0 (acolo unde v = v (0)) şi R (acolo unde v = 0) : ∆p 2ηL v(0) ∆pR2 . .95) 19 Să menţionăm.15).

Având în vedere profilul parabolic al vitezei. raportul L/S apare exact ca şi în cazul legii lui Ohm.95). viteza medie a fluidului este de două ori mai mică decât viteza aceluiaşi fluid la axul conductei.95) are o formă identică cu legea lui Ohm din electrocinetică: I= cu U ∆V = .98) unde rezistivitatea mecanică. Fluide Ecuaţia (8. 8. un procedeu larg utilizat atunci când un model teoretic este dificil de construit pe baza unor legi fizice. Egalând pe Qv din relaţiile (8. vom presupune că forţa de frecare vâscoasă (forţa de rezistenţă la înaintarea în fluid) dintre sferă şi fluidul înconjurător depinde de viteza acesteia în raport cu fluidul. este nu doar o constantă de material ca în electricitate.99) vom găsi: v= R2 v (0) ∆p = . S (8. în cazul curgerii vâscoase prin conducte cilindrice. de rază şi de proprietăţile de vâscozitate ale fluidului. tot aşa cum I este proporţional cu diferenţa de potenţial ∆V = U (∆V fiind diferenţa de potenţial la capetele unui conductor).94) şi (8. Pe baza celor discutate anterior.3. În rest. ci depinde şi de raza conductei. 8ηL 2 (8.101) . Legea lui Stokes Să examinăm acum mişcarea uniformă a unei sfere într-un fluid vâscos. care conform ecuaţiei (8. 2 R S S (8. a fluidului din conductă. Cum mişcarea este uniformă. Vom deduce o expresie a forţelor de frecare vâscoasă pe baza unei analize dimensionale.188 Capitolul 8.3 Forţe de frecare vâscoasă la interfaţa solid-lichid. putem defini în cadrul acestui tip de curgere.100) (8. în cazul curgerii curentului electric. ρm . L R ρS (8.99) Aşadar. este direct proporţional cu diferenţa de presiune de la capetele conductei. Mărimea echivalentă intensităţii curentului electric este aici debitul de fluid. v . o viteză medie. care se numeşte tensiune electrică şi R = ρ .95) putem defini o rezistenţă (mecanică) la curgere : Rm = 8η L L = ρm .97) În ecuaţia (8. acceleraţia sferei este nulă. Pentru aceasta vom exprima debitul volumic prin relaţia: Qv = Sv.96) L ∆V = U. (8. exprimate prin coeficientul de vâscozitate dinamică: Fr = kv α r β η γ . adică forţele externe care pun sfera în mişcare sunt egale în modul cu rezultanta forţelor de frecare vâscoasă.

Trebuie menţionat că. M şi T din cei 2 membri vom găsi: α=β=γ=1 adică. optică şi fizica matematică. simultan cu mişcarea de translaţie. psA .16). Să considerăm că sfera se deplasează de-a lungul axei Ox într-un fluid aflat în repaus. ci ea diferă. (8. (8. Egalând exponenţii lui L. forma liniilor de curent se modifică din ce în ce mai mult. din zona A va fi mai mică decât cea din zona B . conform legii lui Bernoulli. Stokes20 a descoperit că.104) îşi păstrează valabilitatea. neperturbate de prezenţa sferei.8.103) (8. Apare astfel o forţă F = S ∆ps = S (psB − psA ) (S fiind suprafaţa transversală pe care se manifestă diferenţa de presiune îndreptată perpendicular pe direcţia fluxului de fluid. de fapt. în zona A. Înlocuind în (8. în cazul sferei. ecuaţia (8. corpul execută şi o rotaţie în jurul unei axe. Presiunea dinamică în zona A va fi deci mai mare decât în zona B . acestea fiind obligate să ocolească sfera. cu o acceleraţie perpendiculară pe direcţia de mişcare a fluidului. În acelaşi timp. atunci efectul interacţiunii sferei cu fluidul devine mai complex. invers.3. aşa încât: Fr = 6πηvr. Sir George Gabriel Stokes (1819–1903). R fiind raza sferei.104) (8.101) dimensiunile mărimilor fizice care intervin acolo. Dacă. însă. În zone din ce în ce mai apropiate de sferă se manifestă din ce în ce mai pronunţat antrenarea aerului de către sfera în rotaţie. Aceasta va determina o mişcare accelerată. viteza corespunzătoare a fluidului va fi −(v + ωR). Dacă sfera are dimensiuni mici (pentru a neglija efectul presiunii de poziţie).105) Ecuaţia (8. liniile de curent rămân rectilinii. sfera se află în repaus. de exemplu. recunoscut pentru contribuţiile importante în dinamica fluidelor. cu viteza −v (Fig. datorită frecării.105) exprimă cantitativ legea lui Stokes . matematician şi fizician irlandez. constanta k din ecuaţia precedentă are valoarea k = 6π . în zona B din partea inferioară. se obţine: LM T −2 = (LT −1 )α Lβ (M L−1 T −1 )γ .4 Efectul Magnus În secţiunea precedentă am examinat mişcarea printr-un fluid a unei sfere care execută o mişcare de translaţie în raport cu fluidul. 8. Pentru simplificarea raţionamentului. în funcţie de forma corpului.3. viteza de curgere a fluidului pe lângă sferă este −(v − ωR). În regiuni din fluid suficient de îndepărtate de sferă. spre A. iar fluidul se deplasează în sens contrar axei Ox.101) se scrie sub forma: Fr = kvrη. Datorită acestei antrenări. ecuaţia (8. în cazul unor corpuri cu forme diferite de cea sferică. 20 .102) În urma unor măsurători riguroase. Fluide vâscoase 189 în care k este o constantă adimensională. putem considera că.8. Pe măsura ce ne apropiem de suprafaţa exterioară a sferei. cu observaţia că valoarea lui k nu mai este 6π . presiunea statică.

într-un fluid care se deplasează în raport cu sfera cu viteza v (Fig. care presupune o anumită îndemânare a sportivului. mai ales dacă viteza relativă a fluidului faţă de acel obiect depăşeşte o anumită valoare critică. Regiunea în care liniile de curent sunt perturbate de la forma lor rectilinie de către prezenţa Figura 8. Curgerea turbulentă Efectul combinat al forţelor de frecare şi forţelor de presiune din fluid face ca. Din cauza aglomerării de fluid în zona A. în prezenţa rotaţiei va urma o traiectorie curbată spre A (Fig. Aşadar. Să considerăm din nou cazul unei sfere aflată în repaus.3. Pentru deplasarea în acest regim. de exemplu. se numeşte "lovitură cu efect" în fotbal. mişcarea fluidului în vecinătatea unor obiecte să piardă caracterul laminar. o sferă care iniţial. 8. din următoarele motive. corpului C se numeşte strat limită. sau "tăiată" în tenis. sau tenis. în cele mai multe cazuri. Fluide Figura 8.5 Formarea vârtejurilor.17). aici viteza particulelor O astfel de execuţie.16: Mişcarea compusă (translaţie-rotaţie) a unei sfere într-un fluid. Curgerea capătă în acest caz un caracter turbulent. 8.190 Capitolul 8. în absenţa rotaţiei se deplasează rectiliniu cu viteza v . Stratul limită este mărginit la exterior de suprafaţa desenată cu linie întreruptă.17: Formarea vârtejurilor în spatele unei sfere.16(b)). 8. 21 . a unei mingi de fotbal. O particulă de fluid care se deplasează pe traiectoria OABC va avea o mişcare complexă. în aer21 este nevoie să lovim "razant" mingea în zona D.

după trecerea vehiculului) a aerului sau a apei. tendinţa de formare a vârtejurilor în spatele unor astfel de obiecte. Fluide vâscoase 191 scade. precum şi de densitatea fluidului. de exemplu. în spatele vehiculelor care se deplasează în aer sau în apă. Aceasta determină transformarea unei părţi însemnate din energia cinetică asociată mişcării dirijate a fluidului. în zona AB . caz în care bariera de energie potenţială este de natură gravitaţională. 22 (8.3. energia lor cinetică se transformă în căldură. Apare. Efectul forţelor de presiune este. mult mai important decât al forţelor de frecare fluid-solid. în zona B . Dimpotrivă. legate de antrenarea fluidului în mişcare cu viteze considerabile. în căldură. Conform legii lui Bernoulli. vom avea: LM T −2 = (LT −1 )α L2β (M L−3 )γ Situaţia este similară aruncării unui corp pe un plan înclinat. Lucrurile nu stau în realitate aşa. iar presiunea statică în fluid creşte. aşadar. de asemenea de secţiunea obiectului. dacă din punctul de vedere al mecanicii. Se înţelege că în urma stingerii mişcării turbulente a vârtejurilor. astfel de forţe vor depinde. (8. De aceea este normal să recurgem din nou la o analiză dimensională. implicit. din cauza pierderii de energie mecanică determinată de frecare. deci particula să ajungă în A′ cu aceeaşi valoare vA a vitezei. incluzând într-o formulă factorii sus-menţionaţi: Fa = bv α S β ργ . normală pe liniile de curent. iar particula de curent ce urmează traiectoria AB va fi accelerată spre B . proporţionale cu viteza Fv = kv . Astfel de vârtejuri care se formează. (8.108) . de natură inerţială. Din motive de simetrie.8. Există. un lucru mecanic suplimentar se consumă pentru punerea în mişcare turbulentă (care în final se stinge. ne-am aştepta ca fenomenele să se desfăşoare în sens invers între regiunile B şi A′ . două tipuri de forţe de rezistenţă la înaintarea într-un fluid: • Forţe de frecare vâscoasă (Fv ). întocmai ca în cazul "căderii într-o groapă de potenţial". în B apare o regiune de depresiune statică. aceasta este o energie pierdută. datorită opririi ”premature” a particulelor de fluid. proporţionale cu v 2 : Fa = k′ v 2 .107) Întrucât acest al doilea tip de forţe este legat de apariţia şi menţinerea unei diferenţe de presiune între partea frontală şi cea posterioară a obiectului mobil. determină creşterea dramatică a forţelor de rezistenţă la înaintarea în regiuni de viteză ridicată. presiunea dinamică cresc substanţial. acolo unde liniile de curent se îndesesc (întocmai ca într-o conductă care se îngustează) viteza particulelor şi. deoarece particula de fluid nu mai poate "urca" bariera de energie potenţială determinată de creşterea de presiune statică din zona BA′ .106) • Forţe de presiune (sau de antrenare). Pe lângă lucrul mecanic cheltuit pentru învingerea frecării cu aerul. Înlocuind în ecuaţia precedentă dimensiunile mărimilor care intervin. Particula se va opri în zona C înainte de a fi ajuns în A′ şi va fi obligată să se întoarcă spre B 22 .

110) se numeşte coeficientul sau numărul lui Reynolds.107) sunt proporţionale cu v 2 . Reynolds a constatat că. conform ecuaţiei (8. intervalul valorilor critice a lui R la care apare turbulenţa este cuprins între R1 = 2000 şi R2 = 4000. pe cale empirică. Există un regim intermediar al vitezelor. Se poate defini. de densitatea acestuia şi de diametrul conductei: vc = Rρα η β dγ . 8. în acest regim. pentru majoritatea fluidelor vâscoase. o viteză critică. rolul predominant îl joacă forţele de antrenare care. 4 în cazul paraşutei desfăcute. 1 = γ şi −2 = −α. Să se calculeze poziţia punctului de aplicaţie al forţei rezultante ce acţionează asupra unui baraj din partea apei din lacul de acumulare care îl acoperă până la înălţimea H. γ = 1.100) viteza medie este jumătate din viteza fluidului la axul conductei. cu contribuţii importante ]n studiul regimului de curgere a fluidelor vâscoase 23 . pentru cazul curgerii unui fluid într-o conductă. Numărul lui Reynolds are o relevanţă importantă în aplicaţiile tehnice ale aero şi hidrodinamicii. 01) în cazul corpurilor aerodinamice (aşa cum este forma de picătură) şi poate atinge valori mult mai mari în cazul corpurilor concave (b = 0. practic.109) Constanta b depinde de forma corpului: ea are valori mici (≈ 0. forţa de rezistenţă la înaintare este de natură predominant vâscoasă Fr ≈ Fv . În aceste condiţii expresia forţei de antrenare va fi: Fa = bρSv 2 . Procedeul pentru deducerea vitezei critice şi a regimului la care apare turbulenţa a fost propusă de O. Reynolds23 . Ca urmare: α = 2.192 Capitolul 8. inginer şi fizician englez. la viteze mari. Trebuie să menţionăm că. β = 1 şi γ = −1. Aceasta reprezintă valoarea medie a curgerii fluidului prin conductă. cu alte cuvinte că: vc = Rη . ρd (8.110) Coeficientul de proporţionalitate. Dimpotrivă. Aplicând. Fv şi Fa . de trecere de la regimul laminar la cel turbulent. Aşa cum am demonstrat anterior în ecuaţia (8.4 Probleme 1.111) Determinarea pe cale experimentală a numărului lui Reynolds presupune măsurarea vitezei critice vc . că această viteză critică depinde de vâscozitatea fluidului. (8. în care are loc trecerea de la curgerea laminară la cea turbulentă. cele două tipuri de forţe. la viteze mici de mişcare în raport cu fluidul. vc . Reynolds a constatat. când. au valori comparabile. β = 1. Răspuns : H/3 Osborne Reynolds (1842-1912). din nou. vom găsi că α = −1. procedeul analizei dimensionale. din ecuaţia (8. R. (8. Fluide obţinem: 1 = α + 2β − 3γ .

Probleme 193 2. η ). z ) = ω2 2 2g (x + y2) 3. 1 2 2 2 2 Răspuns :(a) Q = 1 2 πv0 R . La baza acestuia există un mic orificiu de curgere. (d) diferenţa de presiune la extremităţile tubului.distanţa măsurată de la capătul conductei. 4. Să se găsească ecuaţia matematică a suprafeţei libere a unui lichid incompresibil. 50m iar x . pentru o bilă cu raza R1 . determinaţi: (a) volumul de fluid ce traversează secţiunea tubului în unitatea de timp. Pe o suprafaţă orizontală se află un vas cilindric cu lichid de densitate şi vâscozitate cunoscute (ρ. 8. 5 cm şi diametre d1 = 10 cm şi d2 = 10. Răspuns :eα∆x = 5. care se roteşte cu viteza unghiulară constantă ω în jurul axei de rotaţie verticală (Oz ). Răspuns : v2 > v1 ρ1 R1 η2 /ρ2 R2 η1 . (d) ∆p = 4ηlv0 /R . ştiind că.4. (b) energia cinetică a fluidului conţinut în tub. care cade într-un lichid de densitate ρ2 şi vâscozitate η2 . Răspuns : z (x. Determinaţi raportul numerelor Reynolds între secţiunile aflate la distanţa ∆x = 3. 38 · 10−3 N. Să se afle distanţa pe orizontală. (b) Ec = 6 πlR ρv0 . Nivelul lichidului este menţinut constant la înălţimea h. 4 cm se află aer. Densitatea fluidului este ρ iar coeficientul de vâscozitate η. 2m. Răspuns : η = F (d2 − d1 )/2π 2 νhd2 d1 5. de secţiune s(s < S ). Ştiind că viteza de curgere depinde de distanţa până la axa principală a tubului conform relaţiei v = v0 (1 − r 2 /R2 ). Se cunoaşte acceleraţia gravitaţională g. (c) forţa de frecare exercitată de fluid asupra tubului. unde α = 0. Care este viteza minimă de curgere turbulentă a fluidului în jurul unei bile cu raza R2 . Răspuns :d = r 2 ρg (h−h1 ) 8ηl Õ 2h2 g . d. cilindrul interior este acţionat cu forţa tangenţială F = 1. Un vas cilindric cu secţiunea S conţine un anumit volum de lichid. Raza secţiunii unei conducte se micşorează conform legii r = r0 e−αx . Cilindrul exterior se roteşte cu turaţia ν = 360 rot/min. verticali. Între doi cilindri coaxiali. Un cilindru de rază R şi lungime l este traversat de un fluid în curgere staţionară. curgerea laminară într-un lichid de densitate ρ1 şi vâscozitate η1 are loc pentru viteze mai mici decât v1 .8. de aceeaşi înălţime h = 2. 6. Să se afle valoarea coeficientului de vâscozitate a aerului. Pentru a fi menţinut fix. Pe suprafaţa laterală este montat un tub orizontal de lungime l şi rază interioară r la înălţimea h1 de bază. 7. măsurată de la capătul capilarului până la punctul în care lichidul cade pe plan. (c) Ff r = 4πηlv0 . Să se afle raportul dintre timpul .

Răspuns :t = 4ρr 2 9η ln 10.05 Kg. Ştiind că masa anvelopei balonului este mb = 0. 0mm. Sfera pleacă din repaus de la suprafaţa lichidului iar viteza limită se consideră ca fiind un procent din valoarea exactă. Răspuns :h = (ρaer −ρHe )V −mb L mf = 1. 10. Un balon umplut cu heliu este legat de un fir cu lungimea L = 2 m şi masa mf = 0. √ Răspuns : 2 − 1. Determinaţi puterea dezvoltată de forţele vâscoase. 25 Kg. Fluide de curgere a primei jumătăţi şi timpul de curgere a celei de a doua jumătăţi a lichidului din vas. . Să se calculeze timpul necesar unei sfere de rază r şi densitatea ρ să atingă viteza limită când cade într-un lichid cu vâscozitatea dinamică η. într-o cavitate cilindrică plină cu ulei având coeficientul de vâscozitate η = 0. 08 Poise.91 m. se roteşte uniform cu viteza unghiulară ω = 60 s−1 .194 Capitolul 8. Se neglijează efectele de margine. orizontal. Un disc subţire. 9. de rază R = 10cm. 11. Răspuns :P = πηω 2 R4 h = 9W. Distanţa dintre disc şi baza orizontală a cavităţii este h = 1. el ridică lungimea h din fir şi apoi rămâne în echilibru. Atunci când este eliberat. determinaţi valoarea h a porţiunii din fir ridicat de balon. Balonul are o formă sferică R = 4 m.

formalismul Hamilton . iar în 1827. a momentelor acestora.. înainte de a şi le termina devine profesor de astronomie şi astronomul regelui Irlandei. prin integrarea ecuaţiilor diferenţiale ale mişcării. formalismul Lagrange . cât şi calcularea forţelor de reacţie care produc restricţii în mişcarea sistemelor. Vom prezenta. ea folosind doar relaţii analitice şi calcul algebric în care sunt implicate viteze. t}. de obicei. Aşa cum afirma Lagrange în introducerea lucrării sale La méchanique analytique (1788). Hamilton şi-a început studiile în 1824.în spaţiul coordonate generalizate-timp: {qi . direcţia de mişcare etc. sisteme de puncte materiale. Pentru descrierea mişcării este nevoie. Aceste metode permit atât determinarea legilor de mişcare. 2 Sir William Rowan Hamilton (1805-1865) matematician irlandez. 1 195 . pi }. Contribuţiile sale în optica geometrică şi în mecanica clasică sunt de o importanţă remarcabilă. dacă se cunosc forţele ce acţionează asupra sistemului şi condiţiile la limită (caracterizată de ansamblul (r0 . iar evoluţia lui este afectată de restricţii ale mişcării. Printre contribuţiile sale ştiinţifice se numără fundamentarea calculului variaţional cu aplicaţii în dinamică (1760). prin rezolvarea unor ecuaţii diferenţiale de ordinul doi (metoda Lagrange) sau de ordinul întâi (metoda Hamilton). solid rigid ori deformabil. Joseph Louis Lagrange (1736-1813) este cunoscut ca fondator al mecanicii analitice datorită lucrării La méchanique analytique (1788). dezvoltată de către Lagrange1 şi Hamilton2 .în spaţiul coordonate generalizate-impulsuri generalizate: {qi . studii legate de problema celor trei corpuri (1772). o serie de rezultate în teoria numerelor etc. O abordare alternativă celei newtoniene este cea propusă de mecanica analitică. fluid etc. mai ales atunci când sistemul analizat conţine un număr mare de componente.Capitolul 9 Elemente de mecanică analitică Mecanica clasică permite analiza problemelor de mişcare a corpurilor reale folosind modele de tip punct material. v0 )) se poate determina starea sistemului la orice moment ulterior. 2. de un număr de desene care să precizeze orientarea forţelor. mecanica analitică nu mai are neapărată nevoie de reprezentări grafice. în cele ce urmează două formalisme specifice mecanicii analitice pentru studiul sistemelor mecanice: 1. Mecanica analitică oferă soluţii mai rapide decât cea newtoniană. Aşa cum s-a discutat în capitolele din cuprinsul volumelor I şi II. datorate unor constrângeri mecanice. coordonate şi energii.

rj = xj x (9. Un solid rigid este un sistem caracterizat de valoarea constantă a distanţei între oricare două puncte din interiorul său. 9. (9.3) (9.1 Legături În cazul unui sistem liber (pentru care nu există nici un fel de restricţii asupra coordonatelor şi vitezelor particulelor). este descrisă de 3 coordonate carteziene (xj . într-un sistem de coordonate carteziene este: ˆ + yj y ˆ + zj z ˆ. care pot avea fie forma unor egalităţi4 . 5 De exemplu. .196 Capitolul 9. t) = 0.1). r j . r j . în cazul în care nu depind de timp. Ca urmare. 3 4 . fiecare particulă. . (9. se numesc reonome. numărul de coordonate care descriu sistemul este 3N.. în caz contrar se numesc neolonome. constituit din 3N ecuaţii diferenţiale de ordinul doi. zj ) astfel că.4) . y ˙j 0 . mişcarea bilelor pe o masă de biliard este restrânsă la o mişcare într-un plan. Conform mecanicii clasice newtoniene. yj . t) ≥ 0. i = 1. • 3N pentru vitezele iniţiale (x ˙ j 0. Cunoscând toate forţele care acţionează şi toate condiţiile iniţiale: • 3N pentru poziţiile iniţiale (xj 0 . Dacă există restricţii care restrâng domeniul valorilor posibile ale coordonatelor3 . vectorul de poziţie al particulei j (rj ). yj 0 . z ˙j 0 ). se numesc scleronome. legăturile neolonome sunt descrise de coordonate care nu pot varia independent una de cealaltă. mişcarea moleculelor de gaz dintr-un recipient sferic de rază R este restricţionată de condiţia: ri < R. • dacă depind de coordonate şi de timp sau de componentele integrabile ale vitezei. l). Punctul de pornire îl reprezintă aplicarea ecuaţiei fundamentale a dinamicii newtoniene: mj r j = Fj .1) unde.1. se spune că sistemul este legat. în total. deci de restricţia (ri − rj )2 − c2 ij = 0. numărul coordonatelor carteziene care descriu sistemul este 3N .N ). fk (rj . se poate cunoaşte în orice moment poziţia fiecărei particule şi implicit a sistemului ca întreg. Legăturile pot fi clasificate după tipul dependenţelor pe care le implică: • dacă depind de timp ca funcţie explicită. De exemplu. Restricţiile se exprimă prin anumite relaţii matematice (k = 1. este posibilă în practică pentru un număr N de particule finit şi suficient de mic. j (cu j = 1..2) Rezolvarea sistemului (9.. N . fie cea a unor inegalităţi5 : fk (rj .1 Mărimi caracteristice Să examinăm un sistem de N particule care se mişcă într-un spaţiu 3-dimensional. Elemente de mecanică analitică 9. se numesc olonome. zj 0 ).

exprimate prin relaţii de forma: fk (rj . dacă: • l > 3N . N . Acest ultim caz este cel mai interesant din punct de vedere fizic.5) (9. în cele ce urmează. În caz contrar.9. prin rezolvarea sistemului de ecuaţii: fk (rj . t) = 0. • l = 3N . Să luăm.9) . unde l reprezintă numărul de legături. Prin derivarea sa în raport cu timpul rezultă: n ∂fk dfk ∂fk = x ˙j + . Mişcarea unei sfere mici pe suprafaţa unei sfere de rază mai mare este supusă unei restricţii care nu poate fi definită decât până în momentul în care particula părăseşte sfera mare. j = 1. dintre variabilele xj . k = 1. de exemplu. o legătură care depinde doar de coordonate şi de timp: fk (xj . Acest număr întreg şi pozitiv reprezintă numărul gradelor de libertate ale sistemului considerat. (9. pot fi alese în mod arbitrar n variabile independente. sistemul este compatibil nedeterminat.1.8) (9.7) diferenţa dintre numărul necunoscutelor şi numărul legăturilor (ecuaţiilor). • l < 3N . (9. Dacă toate relaţiile care conţin vitezele se pot obţine prin derivarea în raport cu timpul a unor ecuaţii în care apar numai coordonatele de poziţie (şi eventual timpul) se spune că sistemul este supus unor legături olonome. t) = 0 k = 1. se spune că sistemul este supus la legături neolonome. Deoarece timpul nu apare explicit în relaţia de legătură. spre exemplu. atunci când o particulă se deplasează de-a lungul unei curbe care se deformează în timp sau în cazul moleculelor de gaz închise într-o sferă cu raza variabilă în timp. Această relaţie permite o nouă modalitate de definire a legăturilor. dt ∂xj ∂t j =1 (9. Trebuie făcută observaţia că numărul l nu poate fi arbitrar de mare. l. iar restul l = 3N − n pot fi determinate în funcţie de primele. t) = 0. Vom considera. Vom nota prin: n = 3N − l. deci mişcarea este supusă unei legături neolonome. numai sisteme de particule supuse unor legături olonome. sistemul devine incompatibil şi nu are sens fizic. sistemul poate fi rezolvat şi se pot determina cele 3N necunoscute. Mărimi caracteristice 197 O constrângere reonomă este. l < 3N.6) adică o expresie care include şi vitezele x ˙ i . Ca urmare. deoarece. aceasta este şi scleronomă.

t).19) .13) Relaţiile de trecere de la setul de variabile rj la setul qi şi invers poate fi considerat ca o reprezentare parametrică a lui rj . drj = dt n i=1 ∂rj q ˙i . yj = yj (q1 (t). zj ale celor N particule se poate face prin alegerea unui număr de n de coordonate independente qi . să considerăm o deplasare infinitezimală reală oarecare. n.. q2 . ∂qi (9. Pentru aceasta. . q2 (t). relaţiile anterioare se scriu: rj = rj (qi (t)). În cazul unor sisteme. zj = zj (q1 (t).11) (9... t). n : r j = vj = . . t).1.14) (9... qn (t)). . relaţiile nu depind explicit de timp.15) (9. t). Astfel. ci prin intermediul coordonatelor independente qi : xj = xj (q1 (t). qn (t)). (9. qn (t)).12) yj = yj (q1 .17) unde j = 1. i = 1. Elemente de mecanică analitică 9. q ˙i = dq dt . la valoarea qi + dqi . n. (9. . ∂qi (9. drj . q2 (t). . = zj (q1 . .198 Capitolul 9.. qn . În cazul legăturilor scleronome. q2 .. altele decât cele mecanice. qn . N iar i = 1. ce se obţine variind în mod arbitrar variabilele qi de la valoarea qi ..18) Împărţind ecuaţia precedentă la intervalul de timp dt în care variază drj .. În cazul legăturilor scleronome.. sau.. putem scrie: n drj = i=1 ∂rj dqi . q2 (t).). Coordonatele independente {qi } care descriu sistemul se numesc coordonate generalizate . prin relaţia vectorială echivalentă: rj = rj (qi . i = 1..10) (9. se poate scrie: xj zj = xj (q1 .. yj . (9... qn .. (9. Vitezele carteziene ale particulelor sistemului se pot exprima în funcţie de vitezele generalizate. obţinem relaţiile i de transformare de la setul de viteze carteziene.2 Coordonate generalizate şi viteze generalizate Eliminarea dependenţelor dintre coordonatele carteziene xj . q2 ... la cele generalizate. polarizaţie electrică etc. coordonatele qi pot reprezenta altceva decât lungimi sau unghiuri (de exemplu pot fi sarcini. curenţi electrici sau masici.16) Sub formă restrânsă.

atunci: Fx = − ∂U ∂U ∂U . la o valoare constantă a variabilei t. ca fiind orice variaţie continuă posibilă a vectorilor rj în acord cu relaţiile matematice care definesc legăturile impuse sistemului. Fz sunt componentele vectorului forţă într-un sistem cartezian ortogonal de coordonate. care se produc la δt = 0 şi deplasările reale (drj ).23). Dacă exprimăm deplasările elementare virtuale δx. ∂qi ∂qi ∂qi n Qi δqi i=1 (9. Lucrul mecanic elementar virtual efectuat este: δL = F · δr = Fx δx + Fy δy + Fz δz (9. Fy .1. U. vom avea: n δL = i=1 Fx ∂x ∂y ∂z + Fy + Fz δqi = ∂qi ∂qi ∂qi ∂x ∂y ∂z + Fy + Fz . Fz = − .9. δz în funcţie de coordonate generalizate.23) se numeşte forţa generalizată asociată coordonatei generalizate qi . pentru început. Trebuie să facem distincţia între deplasările virtuale (δrj ).26) . Mărimi caracteristice 199 Să definim acum o deplasare virtuală a sistemului considerat.22) unde Qi = Fx (9. ∂x ∂y ∂z (9. dt = 0. δy . În cazul sistemelor conservative. şi de-a lungul cărora forţele sau constrângerile se pot modifica.21) unde Fx . δr .24) Revenind în expresia forţei generalizate dată de expresia (9. ∂qi (9. Deplasările virtuale pot fi exprimate în funcţie de coordonatele independente conform relaţiilor de transformare deja scrise: n δrj = i=1 ∂rj δqi . care se produc într-un interval finit de timp.1. (9. n.3 Forţe generalizate (a) Cazul unei singure particule Să considerăm. ∂qi i = 1. că asupra unei singure particule acţionează o singură forţă F care determină o deplasare virtuală. notată δrj . Observaţie: Dacă forţa F derivă dintr-o energie potenţială.20) 9. ∂x ∂qi ∂y ∂qi ∂z ∂qi (9. forţele generalizate se pot determina cu ajutorul relaţiei: Qi = − ∂U .25) ceea ce înseamnă derivata parţială a funcţiei U în raport cu qi . Fy = − . se obţine: Qi = − ∂U ∂x ∂U ∂y ∂U ∂z − − .

4 Spaţiul configuraţiilor Variabilelor generalizate qi (i = 1. corespunzătoare coordonatei generalizate qi (i = 1. produsul exprimat de relaţia (9. întotdeauna. cu cantitatea δqi : n dL = i=1 Qi δqi . N ) (9. . ca un produs între o forţă generalizată Qi care produce modificarea coordonatei generalizate qi . Odată cu schimbarea în timp a configuraţiei sistemului rezultă o schimbare a poziţiei punctului reprezentativ. în general.31) şi forţele generalizate pot avea o dependenţă de tipul: ˙i . q (9. relaţia (9. n) li se poate asocia un spaţiu matematic. în mod formal. 9. coordonatele generalizate nu au neapărat dimensiunea unor lungimi. (9. t). t. qi .1. Lucrul mecanic elementar al forţelor care ar produce o deplasare virtuală δrj este: N N n δL = j =1 Fj · δrj = j =1 Fj · i=1 ∂rj δqi . n).200 Capitolul 9. numit spaţiul configuraţiilor .27) se poate scrie. (j = 1. la un moment dat.27) Relaţia (9. de aceea nici forţele generalizate nu reprezintă neapărat o forţă.28) trebuie să aibă semnificaţia unui lucru mecanic! Observaţie: Dacă forţele Fj sunt conservative. pentru un sistem legat. Elemente de mecanică analitică (b) Cazul unui sistem de N particule Să generalizăm analiza pentru cazul unui sistem format din N particule. (i = 1. Unei configuraţii instantanee a sistemului de N particule îi corespunde un punct în spaţiul configuraţiilor. n). Configuraţia sistemului este dată de valorile tuturor coordonatelor independente. r j . Qi = Qi (qi . numit punct reprezentativ. t). Dimensiunea acestei reprezentări este 3N + 1 pentru un sistem liber sau (3N − l) + 1 = n + 1.26) este valabilă şi în acest caz. Acest spaţiu reprezentativ se poate vizualiza aşezând pe o axă mulţimea coordonatelor generalizate {qi } iar pe axa perpendiculară. ∂qi (9. coordonata timp.30) se numeşte forţa generalizată Qi . Deoarece. astfel încât el . Fj = Fj (rj . însă. ∂qi (9.32) Aşa cum am discutat.29) Mărimea: Qi = N Fjx j =1 ∂xj ∂yj ∂zj + Fjy + Fjz ∂qi ∂qi ∂qi (9.28) unde: Qi = N j =1 Fj · ∂rj .

9. (9. la momentul de timp t.2 9.9. δxj . N . 9. (9.36) .1 Formalismul lui Lagrange Principiul lucrului mecanic virtual În continuare. rezultă: fk (xj + δxj .. (9. ∂xj j =1 N ∂fk δxj + .2. în timp. k = 1. Acesta va trece.. j = 1. în acest spaţiu. o curbă. Aşadar. Formalismul lui Lagrange 201 { qi } t Figura 9. l . vom obţine: fk (xj + δxj . de la coordonatele xj la coordonatele xj + δxj astfel încât să fie satisfăcute relaţiile: fk (xj + δxj . t) + Folosind ec. t) = fk (xj .1: Evoluţia în timp a sistemului din starea P1 în starea P2 de-a lungul unor traiectorii posibile. t) ≈ ∂fk δxj = 0. iar evoluţia sistemului corespunde unei traiectorii (Fig. Evoluţia în timp a sistemului este descrisă de mişcarea punctului reprezentativ de-a lungul unei traiectorii generalizate în spaţiul configuraţiilor.35) (9.2. t) = 0. n. o deplasare virtuală ar corespunde unei comutări verticale (salt) instantaneu de pe o traiectorie generalizată. Dacă dezvoltăm după puterile lui δxj şi păstrăm numai termenii de ordinul întâi.33) şi se numeşte traiectorie generalizată .7).2).34) În reprezentarea din spaţiul fazelor. starea unui sistem este reprezentată de un punct. să considerăm o deplasare virtuală infinitezimală carteziană oarecare. ∂xj j =1 N (9. a unui punct din sistemul considerat. Spaţiul configuraţiilor are avantajul de a reduce mişcarea celor N puncte materiale ale sistemului la mişcarea unui singur punct. Curba descrisă de punctul reprezentativ este definită prin ecuaţiile parametrice: qi = qi (t) i = 1. descrie. pe alta.

38) Această afirmaţie constituie enunţul principiului lucrului mecanic virtual sau principiul lui d’Alembert 6 care stă la baza formalismului Lagrange.39) Principiul lucrului mecanic virtual se mai poate scrie şi sub forma: N j =1 mj r j − Fj · δrj = 0. care ţin sistemul legat păstrând distanţa dintre oricare două puncte constantă. N . Pentru a depăşi dificultăţile legate de necunoaşterea expresiilor forţelor de legătură. (9.202 Capitolul 9. se propune un formalism analitic. ∂qi i=1 Jean le Rond d’Alembert (1717-1783) matematician şi filozof francez este cunoscut ca fondator. Existenţa legăturilor atrage după sine apariţia unor noi forţe. . Dacă se efectuează produsul scalar cu δrj în ambii membri ai ecuaţiei (9.37). se obţine: N j =1 mj r j · δrj = . Un indiciu al unei astfel de proceduri o oferă solidul rigid.36). ∂qi (9.40) 9. .. . (9. al Enciclopediei.37) mrj = Fj + Rj . j = 1. (9. reacţiile Rj sunt necunoscute. alături de Denis Diderot. lucrul mecanic al forţelor de reacţie trebuie să fie nul: N j =1 Rj · δrj = 0.20) şi să ne folosim de expresia forţei generalizate (9. care sunt cunoscute. n i=1 ∂rj δqi = 0.2. Ecuaţiile de mişcare trebuie să includă şi aceste forţe. pentru orice deplasare virtuală infinitezimală ce satisface condiţiile (9. Spre deosebire de forţele Fj .29): N j =1 N n mj r j − Fj · . este nul. Elemente de mecanică analitică relaţie ce specifică condiţiile pentru ca deplasările δxj să fie virtuale.. (9..41) (9.. Să le notăm pe acestea prin Rj .40) valorile deplasărilor infinitezimale virtuale (9. fiind necesar ca ele să fie determinate din condiţiile problemei.37) şi apoi se sumează după toate valorile indicelui j . N j =1 Fj · δrj . Pe baza lui se pot elimina reacţiile de sprijin Rj din ecuaţiile de mişcare (9.2 Ecuaţiile lui Lagrange Să înlocuim în expresia principiului d’Alembert (9.. denumite reacţii de legătură.42) j =1 i=1 6 mj r j · n ∂rj δqi − Qi δqi = 0. Lucrul mecanic al forţelor interne. de aceea trebuie scrise sub forma: . De asemenea el a adus contribuţii deosebit de importante în teoria ecuaţiilor diferenţiale şi cu derivate parţiale. În mod similar.

47) Introducem expresia energiei cinetice a sistemului: 1 N 2 mj vj .46) Dacă legăturile sunt olonome. pe de altă parte: d dt ∂rj ∂qi = = iar din (9.50) ∂qi ecuaţiile lui Lagrange (9. d dt ∂rj ∂qi . (9.. dqi (9.42).49) devin: d dt ∂Ec ∂q ˙i − ∂Ec ∂U =− ∂qi ∂qi i = 1. introducând funcţia Lagrange a sistemului.44) (9. ∂t ∂qk k =1 (9. n. Dacă forţele generalizate provin dintr-o energie potenţială U: ∂U Qi = − . Ec = 2 j =1 şi vom ajunge la setul de ecuaţii diferenţiale de ordin doi : d dt ∂Ec ∂q ˙i − ∂Ec = Qi . care devine: n i=1 ¾ ¿ n ∂ ∂ + q ˙k ∂t k=1 ∂qk ∂rj ∂qi = n ∂ 2 rj ∂ 2 rj + ∂t∂qi k=1 ∂qk ∂qi ∂ ∂qi N ∂rj ∂rj + q ˙k .19) se observă că: ∂rj dvj = . N 203 − mj r j .43) Avem. (9.48) care reprezintă ecuaţiile Lagrange. dqi (9.52) . δqi sunt arbitrari şi independenţi şi ca urmare: N j =1 d dvj mj vj · dt dq ˙i − mj vj · dvj = Qi . prin relaţia: L ≡ Ec − U. (9. Formalismul lui Lagrange Primului termen al acestei ultime relaţii poate fi scris şi sub forma: N . (9.2.9.45) N j =1 d dvj mj vj · dt dq ˙i dvj − mj vj · − Qi δqi = 0. ∂r ∂rj d j mj r j = mj r j ∂q dt ∂q i i j =1 j =1 . ∂qi i = 1. (9. n.49) (9. ∂qi dq ˙i Revenim cu aceste substituţii în (9.51) Ele se pot scrie sub formă mai compactă.

55) Pentru a considera doar deplasările individuale independente se introduc nişte mărimi cu valori arbitrare. rezultă că şi funcţia Lagrange este o mărime scalară. 3. i = 1. Deplasările virtuale se produc la momente de timp constante. N ) şi apoi a reacţiunilor de sprijin Rj (j = 1. 2. vom folosi expresia deplasării virtuale. 9. Elemente de mecanică analitică Observaţie. exprimarea forţelor generalizate în funcţie de energia potenţială. ∂qi (9. ∂qi (9. obţinându-se în final soluţia qi = qi (t) (i = 1. ca urmare. în urma efectării calculelor. Deşi nu există o metodă generală de analiză pentru cazul legăturilor neolonome.2. avem: n i=1 d dt ∂L ∂q ˙i − ∂L δqi = 0. n).56) . k = 1. s (unde k corespunde numărului de relaţii de legătură dintre variabilele qi ). dacă sistemul este conservativ. doar constrângeri ce pot fi exprimate sub formă diferenţială. ∂qi (9. în cele ce urmează. ∂qi (9.54) Pentru sisteme conservative. formalismul Lagrange ne oferă o metodă de rezolvare a problemelor de mecanică urmând următoarele etape: 1. coordonatele dependente au putut fi eliminate prin introducerea coordonatelor generalizate. relaţia diferenţială a legăturilor este: n i=1 ∂fk δqi = 0. 4.40). integrarea ecuaţiilor lui Lagrange. în acest caz. se ajunge la relaţia: n i=1 d dt ∂Ec ∂q ˙i − ∂Ec − Qi δqi = 0. în caz contrar.204 Capitolul 9. să considerăm. Deoarece energiile sunt mărimi scalare. Acest lucru nu se mai poate realiza dacă legăturile sunt neolonome. scrierea ecuaţiilor lui Lagrange şi precizarea condiţiilor iniţiale qi (to ) şi q ˙i (to ). nu mai conţine doar termeni ce variază în mod independent.3 Cazul legăturilor neolonome. λk . n). n. De aceea. Urmărind acelaşi raţionament de deducere a ecuaţiilor Lagrange folosind principiul d’Alembert (9. determinarea coordonatelor xj (t) (j = 1. Metoda multiplicatorilor Lagrange În cazul legăturilor olonome. (i = 1. stabilirea numărului gradelor de libertate şi alegerea coordonatele generalizate qi care descriu configuraţia sistemului. aceste forţe se contruiesc. 5. determinarea vitezelor generalizate şi exprimarea energiei cinetice Ec . numite multiplicatori Lagrange. N ). 6. Ecuaţiile Lagrange capătă atunci forma: d dt ∂L ∂q ˙i − ∂L = 0. care.53) În concluzie.

2 sunt reprezentate trei dintre acestea. Acest formalism. În fiecare caz. s iar pentru cele independente. întro stare P2 la momentul t2 . În acest caz se consideră că impulsurile şi coordonatele trebuie tratate ca seturi independente de variabile7 . n. În Fig.54) şi (9. Evoluţia sistemului poate avea loc printr-o multitudine de stări intermediare posibile. 9. ∂qi ∂fk ∂qi (9.57) sau: n i=1 λk k =1 δqi = 0. ∂qi ∂qi k =1 (9. În spaţiul configuraţiilor 7 Ne putem imagina că impulsurile ar putea fi complet independente de schimbările de poziţie.60) Pentru cazul câmpului conservativ. scăzând relaţiile (9. Pentru coordonatele dependente indicele i are valorile i =1.58) Ca urmare.9.59) Ecuaţiile Lagrange pentru legături neolonome devin: d dt ∂Ec ∂q ˙i s ∂Ec ∂fk − − Qi = λk . Un set de ecuaţii ne spune cum variază în timp poziţia diferitelor particule din sistem iar celălalt set ne spune cum variază în timp impulsul lor generalizat. 9. Formalismul lui Hamilton Folosind multiplicatorii Lagrange se elimină deplasările dependente conform relaţiei: s n 205 λk k =1 i=1 s ∂fk δqi = 0.3 Formalismul lui Hamilton Cea de-a doua modalitate analitică de studiu a sistemelor de particule constă în folosirea ansamblului: coordonate generalizate-impulsuri generalizate. deşi măreşte dimensiunea sistemului la 2n. ∂qi ∂q i k =1 (9. ∂qi k=1 ∂qi (9.1 Principiul lui Hamilton Să presupunem că sistemul trece dintr-o stare P1 în care se află la momentul iniţial t1 . indicele i are valorile i =s + 1.58) se obţine: n i=1 d dt ∂Ec ∂q ˙i − s ∂Ec ∂fk − Qi − λk δqi = 0. are marele avantaj de a lucra cu două seturi de ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi.61) Ecuaţiile Lagrange pentru legături neolonome conţin n variabile qi dintre care s sunt dependente şi n − s sunt independente. vitezele de variaţie sunt determinate cunoscând diferitele poziţii sau impulsuri la momente de timp specificate. . mult mai uşor de integrat. (9.3. ecuaţiile Lagrange se scriu sub forma: d dt ∂L ∂q ˙i − s ∂L ∂fk = λk .9.3.

Să considerăm o abatere infinitezimală de la traiectoria virtuală. q ˙i . sistemul evoluează pe o singură cale. (9. Pentru orice sistem mecanic. 2 j =1 N (9. (9. definită prin relaţia: t2 S= t1 L(qi . . t).62) admite un extremum. q ˙i . de la qi (t) la qi (t) + δqi (t).64) Vom arăta în continuare că ecuaţiile Lagrange pot fi obţinute şi folosind principiul Hamilton. Elemente de mecanică analitică { qi } t Figura 9.63) şi aceasta se poate calcula dacă se cunoaşte funcţia Lagrange L(qi . Impunând condiţia de extrem (9. În realitate însă. t): L = Ec − U = 1 2 mi q ˙i − U (qi . Condiţia de extremum este: δS = 0.63) şi dezvoltând în serie de puteri ale lui δqi şi δq ˙i din care unde Ec − reprezintă energia cinetică totală iar U − energia potenţială. dintre toate drumurile posibile este realizabil cel pentru care funcţia acţiune. t)dt.206 Capitolul 9. Această cale se găseşte cu ajutorul principiului formulat de Hamilton.2: Traiectorii în spaţiul configuraţiilor se pot imagina mai multe traiectorii virtual posibile.

q ˙i + δq ˙i . denumite impulsuri generalizate.65) = t1 i=1 t2 n ∂L ∂L δqi + δq ˙i + . în q ˙ . ∂q ˙i i = 1.72) deplasarea virtuală este echivalentă cu saltul de pe o traiectorie pe alta la un moment de timp precizat Aici L este o funcţie pătratică.3. . t1 (9..69) Deoarece δqi (t1 ) = δqi (t2 ) = 0. starea unui sistem de puncte materiale se poate descrie cu ajutorul a 2n variabile: q1 .9.67) ≈ = t1 i=1 t2 n ∂L ∂q ˙i ∂L ∂q ˙i δqi dt + t1 i=1 n d dt ∂L δqi dt ∂q ˙i t2 (9.68) δqi dt + i=1 t1 i=1 ∂L δqi ∂q ˙i . t)dt − n L(qi . n. dar nu şi omogenă. 8 9 (9. în care impulsurile pi au expresiile9 : p i = mi q ˙i . care sunt coordonatele generalizate ale lui Lagrange şi variabilele p1 . q2 .. se obţine: t2 t2 207 δS = t1 t2 L(qi + δqi . t)dt t1 (9. . dt ∂q ˙i n = t1 i=1 t2 n (9.pn . (9.2 Ecuaţiile canonice Hamilton introduce în anul 1834 un alt mod de a determina starea mecanică a unui sistem.. În formularea lui Hamilton. 9. Formalismul lui Hamilton reţinem doar termenii de ordinul întâi. (9.71) În cazul cel mai simplu. astfel că se obţin direct ecuaţiile Lagrange (9..qn .. p2 ..3.. dt ∂qi ∂q ˙i ∂L d δqi + ∂qi dt d ∂L − ∂qi dt ∂L d − ∂qi dt ∂L d δqi − ∂q ˙i dt t2 (9.53).70) Relaţia precedentă este adevărată la orice moment din intervalul de timp considerat.66) ∂L δqi + . precum şi evoluţia acesteia în timp... Hamilton defineşte impulsurile generalizate prin relaţiile: pi = ∂L . În cazul legăturilor olonome δqi sunt variaţii independente. se obţine8 : t2 n t1 i=1 d ∂L − ∂qi dt ∂L ∂q ˙i δqi dt = 0.. q ˙i .

funcţia lui Hamilton depinde de coordonatele generalizate. conjugat unei coordonate ciclice. pi ) se numeşte pereche de variabile conjugate. (9. impulsurile generalizate şi de timp. Folosind ecuaţia (9. se obţine: n d ∂L L− q ˙i pi = .78) d ∂L q ˙i dt ∂ q ˙i i=1 + ∂L . q ˙i şi timp.53) se observă că: ∂L . dt ∂t (9. Elemente de mecanică analitică şi se mai numesc impulsurile conjugate variabilelor de poziţie qi . se conservă. ∂qi (9.80) De cele mai multe ori (dar nu întotdeauna!). În general însă. H = H (qi . (9. (9. t) variaţia în timp se determină conform relaţiei: n n ∂L dL ∂L ∂L q ˙i + q ¨i + = . Dacă ∂L = 0.76) dt ∂q ∂ q ˙ ∂t i i i=1 i=1 Folosind ecuaţiile Lagrange (9.77) (9. Ca urmare. (9.81) Relaţia (9.208 Capitolul 9.73) p ˙i = ∂qi Gruparea (qi .74) coordonata qi se numeşte coordonată ciclică . Folosind ecuaţia Lagrange (9. vitezele generalizate. (9. grupând termenii şi ţinând seama de (9.53). t. deoarece L = L(qi . qi .71).79) devine: − dH ∂L = . ∂t Deoarece în acest caz suma şi derivata comută între ele.82) . q ˙i . funcţia Hamilton a sistemului coincide cu energia totală. pi . Funcţia Lagrange depinde în general de coordonatele generalizate.79) dt ∂t i=1 Se defineşte funcţia lui Hamilton cu ajutorul expresiei: n H= i=1 q ˙i pi − L.75) dt Ca urmare. (9. variabila conjugată lui qi satisface relaţia: d (pi ) = 0 ⇒ pi = const.53) rezultă: dL dt = = d dt i=1 n n n ∂L ∂L d ∂L q ˙i + (q ˙i ) + = ∂q ˙i ∂q ˙i dt ∂t i=1 (9. impulsul generalizat. t).

89) (9. rezultă: n n dH = i=1 n q ˙i dpi + i=1 n dq ˙i pi − dL n (9. dq ˙i − dqi − ∂q ˙i ∂q ∂t i i=1 = i=1 q ˙i dpi + i=1 dq ˙i pi − (9. (9.88) (9. i = 1. utilizând definiţia impulsului generalizat: n n dH = i=1 q ˙i dpi − i=1 ∂L ∂L dqi − dt. în cea de a doua apare derivata în raport cu variabila conjugată. Formalismul lui Hamilton 209 Se observă că dacă funcţia Lagrange nu depinde în mod explicit de timp.87) Prin identificare.86) Această expresie o comparăm cu diferenţiala funcţiei H (pi .91) (9. pi (t0 ) = pi0 . ∂pi ∂H = − .94) Se observă o simetrie a acestor ecuaţii: dacă în membrul întâi apare derivata în raportul cu timpul a unei mărimi. t): n dH = i=1 n ∂H ∂H ∂H dpi + dqi + dt. Ele formează un sistem de 2n ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi. relaţiile (9.80) şi folosind diferenţiala funcţiei Lagrange.88) şi (9.83) ∂t Diferenţiind relaţia (9. ∂t (9. ∂pi ∂qi ∂t i=1 (9.92) Ecuaţiile (9. ∂qi ∂H = − .91) şi (9. atunci funcţia Hamilton se conservă: ∂L = 0 ⇒ H = const. 10 (9. Rezolvarea lor necesită cunoaşterea a 2n condiţii iniţiale referitoare la coordonatele generalizate şi la impulsurile generalizate la momentul de iniţial. ∂qi (9. qi . se obţine: q ˙i = ∂L ∂qi ∂L ∂t ∂H .3.84) n ∂L ∂L ∂L dt. ∂pi ∂H = − .9.92) se numesc ecuaţiile canonice sau ecuaţiile lui Hamilton 10 . . ∂qi ∂t (9. n.89) capătă formele: q ˙i = p ˙i ∂H . t0 şi anume: qi (t0 ) = qi0 .85) i=1 care devine.93) (9.90) Dacă vom ţine cont de ecuaţiile Lagrange precum şi de definiţia impulsului generalizat.

Chiar şi teoria relativităţii poate fi pusă sub forma hamiltoniană. Fiecărui punct din spaţiul fazelor îi corespunde o anumită traiectorie. mişcarea în spaţiul fazelor este restrânsă pe o hiper-suprafaţă determinată de condiţia: H (pi . conform definiţiei: n H = i=1 2 mi q ˙i − L. 11 (9. (9. Un punct reprezentativ din acest spaţiu se numeşte fază . Gibbs . 9. evoluţia sistemului poate fi descrisă cu ajutorul unui spaţiu cu 2n dimensiuni11 .64).97) (9. qi ) = E = const. Dacă însă legăturile impuse sistemului depind explicit de timp. numit spaţiul fazelor 12 (Fig. atunci. pi }. coordonatele generalizate şi impulsurile generalizate. În acest caz. în expresia energiei cinetice apar şi termeni de gradul întâi faţă de vitezele generalizate. Aceeaşi semnificaţie se obţine şi în cazul legăturilor scleronome.210 Capitolul 9. cu condiţia alegerii adecvate a hamiltonianului. Elemente de mecanică analitică Soluţia sistemului reprezintă dependenţele de timp ale coordonatelor şi impulsurilor generalizate: qi = qi (t).3 Semnificaţia funcţiei Hamilton În cazul cel mai simplu. atunci. plecând din diferite condiţii iniţiale pe traiectorii diferite.3. el reprezintă energia totală a sistemului de puncte materiale supus la legături olononome. care are drept axe.3).99) Nu există o speranţă prea mare în a vizualiza acest spaţiu! De fapt marele secret constă în nici măcar a nu încerca a face acest lucru. Cu alte cuvinte. în care funcţia Lagrange are forma (9. hamiltonianul sistemului este determinat ca suma energiilor cinetice şi potenţiale ale sistemului.95) (9. t).4 Spaţiul fazelor În formalismul lui Hamilton. pi = pi (t). 12 Noţiune introdusă în fizică de J. Mai mult decât atât.98) H = 1 2 i=1 Ca urmare.3. Evoluţia în timp a sistemului este determinată de traiectoria punctului reprezentativ din spaţiul {qi . 9. această formulare reprezintă punctul de pornire în deducerea ecuaţiilor mecanicii cuantice. Datorită unicităţii soluţiilor ecuaţiilor Hamilton. El determină complet starea sistemului prin fixarea tuturor perechilor {qi .96) Este remarcabil faptul că ecuaţiile lui Hamilton sunt valabile pentru orice sistem fizic.9. Pentru sistemele conservative. n 2 mi q ˙i + U (qi . (9. W. sistemul evoluează. adică sunt legături reonome. funcţia Hamilton nu mai coincide cu energia totală a sistemului. iar două traiectorii diferite nu se pot intersecta. pi } la un moment dat.

.99) este: Γ= ··· dp1 . 9.dqn = dpi dqi .. i=1 (9. (9.. (9.. are volum şi energie finită (coordonata şi impulsul au un domeniu finit de variaţie).dpn dq1 dq2 . Formalismul lui Hamilton 211 { qi } {p } i Figura 9.. volumul în spaţiul fazelor este o funcţie monoton crescătoare de energia totală: Γ = Γ(E ). O consecinţă imediată a acestei observaţii este conservarea numărului de puncte reprezentative ale ansamblului.9.. Acest lucru înseamnă că. qi + dqi ) are valoarea: n dΓ = dp1 dp2 .99). pentru un volum elementar. Ne putem imagina că se poate selecta o regiune din spaţiul fazelor care să corespundă unui domeniu de valori posibile ale coordonatelor sau impulsurilor generalizate ale tuturor particulelor din sistem.100) • Volumul total în spaţiul fazelor mărginit de suprafaţa (9..3.102) Din caracteristicile generale ale unui sistem conservativ rezultă faptul că fiecare stare posibilă şi implicit fiecare traiectorie posibilă a sistemului considerat este situată pe hipersuprafaţa de energie constantă (9. pi + dpi ) şi ale impulsului generalizat în intervalul (qi .101) H (pi .5 Teorema lui Liouville Să considerăm un volum elementar în spaţiul fazelor şi să urmărim evoluţia în timp a acestuia.dpn dq1 . variaţia în timp a numărului de particule se face . Se pot defini următoarele mărimi: • Volumul elementar în spaţiul fazelor.3. Deoarece sistemul este finit.qi )≤E După cum se observă. traiectoriile a două puncte diferite nu se pot intersecta.3: O traiectorie posibilă în spaţiul fazelor. suprafaţa de energie constantă este o suprafaţă închisă. Conform ecuaţiilor lui Hamilton rezultă că. pentru o valoare dată a funcţiei Hamilton. cu valori ale coordonatei generalizate în intervalul (pi .dqn ..

111) dt ∂ + divv ρ = 0. Elemente de mecanică analitică doar pe seama traversării ” pereţilor ” (flux de puncte prin suprafaţa care mărgineşte volumul considerat). încât ” lichidul ” fazic să îşi păstreze densitatea constantă. (9. Această afirmaţie constituie teorema lui Liouville13 . Dacă la momentul t1 toate punctele caracteristice sunt distribuite în spaţiul fazelor astfel încât ocupă regiunea haşurată în Fig. ∂qi ∂pi i=1 i=1 n (9. La momentul t2 el poate ocupa. (9. atunci volumul haşurat poate să-şi schimbe doar forma. volumul în spaţiul fazelor rămâne constant (Fig. regiunea haşurată G2 .104) Ţinând cont de ecuaţiile canonice (9.9.105) (9.107) = = i=1 q ˙i adică: − dρ dt = i=1 n q ˙i ∂ρ ∂ρ +p ˙i ∂qi ∂pi (9. contribuţiile sale în domeniul mecanicii statistice. Paranteza {H.4 şi notată G1 . problemelor de geometrie diferenţială şi funcţiilor speciale fiind considerate de o importanţă deosebită. ρ} din ecuaţia anterioară este numită paranteza Poisson şi este explicată în paragraful următor.113) dt Interpretăm relaţia (9. nu şi valoarea. (9. Putem scrie aşadar o relaţie similară celei de conservare a masei fluidelor. Cu alte cuvinte.4). . ρ}.9. ∂qi ∂pi n (9. adică ∂ρ = −div(ρv ). 13 Joseph Liouville (1809-1882) fost profesor de matematică şi mecanică la École Politehnique şi la Sorbona din Paris.81) se poate scrie: n div(ρv ) = i=1 n ρ ρ i=1 n ∂q ˙i ∂ρ ∂p ˙i ∂ρ +q ˙i +ρ +p ˙i ∂qi ∂qi ∂pi ∂pi ∂2H ∂2H ∂ρ ∂ρ +q ˙i −ρ +p ˙i ∂qi ∂pi ∂qi ∂pi ∂qi ∂pi ∂ρ ∂ρ +p ˙i .106) (9.103) ∂t Operatorul divergenţă în acest spaţiu 2n .212 Capitolul 9.110) = i=1 ∂H ∂ρ ∂H ∂ρ − ∂pi ∂qi ∂qi ∂pi = {H. (9. (9.113) ca o evoluţie în spaţiul fazelor. Ecuaţia obţinută se mai poate scrie sub forma: dρ + ρdivv = 0. în aşa fel.108) (9.112) ∂t dρ = 0. A fost considerat cel mai bun matematician francez din perioada 1840-1870.dimensional se calculează cu ajutorul relaţiei: div(ρv ) = n ∂ ∂ (ρv ) + (ρv ). spre exemplu.109) (9.80).

∂ρ + {H. ∂t (9. 9.117) Se defineşte paranteza Poisson dintre funcţia f şi funcţia H.120) (9. ∂t Pentru ansamblurile staţionare densitatea nu depinde de timp şi ca urmare: ∂ρ = 0 ⇒ {H. t). ρ} = 0.116) se poate scrie sub forma: df ∂f = + {H. ρ} = 0. f } = 0. (9.3.92). f }. Dependenţa ρ = ρ(H ) se exprimă în funcţie de condiţiile concrete în care se află sistemul studiat.4: Conservarea volumului în spaţiul fazelor. pi .3. Derivata totală în raport cu timpul se scrie sub forma: n ∂f ∂f df ∂L q ˙i + p ˙i .91) şi (9. Formalismul lui Hamilton 213 G1 G2 t t2 Figura 9. relaţia matematică: n {H.118) În aceste condiţii expresia (9.119) . ∂t Aşadar: (9. f } = i=1 ∂H ∂f ∂H ∂f − ∂pi ∂qi ∂qi ∂pi . (9. ci şi atunci când ρ = ρ(H ). (9.9.115) Această relaţie se realizează nu numai când ρ = const.6 Parantezele lui Poisson Fie o funcţie oarecare f = f (qi . rezultă: n df ∂f ∂f ∂H ∂f ∂H = + − dt ∂t i=1 ∂qi ∂pi ∂pi ∂qi . dt ∂t Pentru cazul în care funcţia f este constantă în timp: ∂f + {H.114) (9.116) = + dt ∂t ∂qi ∂pi i=1 Folosind ecuaţiile lui Hamilton (9.

unde δij = 1 pentru i = j şi δij = 0 pentru i = j . ∂qi {f. pi } = − .120) se numeşte integrală primă.121) {f. t).127) (9. f şi g.124) {pi . ∂pi ∂qi ∂qi ∂pi (9. (9. continue. pentru coordonate ciclice. qi . qj } = δij .122) Parantezele Poisson ale variabilelor canonice au valorile: {qi . a cărui mişcare este caracterizată de ecuaţiile canonice (9.81).130) . (9. Fie un sistem de puncte materiale cu n grade de libertate. {pi .1 Teoria Hamilton-Jacobi Transformările canonice Alegerea convenabilă a variabilelor care descriu mişcarea unui sistem poate aduce simplificări considerabile ale calculelor matematice. impulsurile generalizate conjugate acestora se conservă. pi }. Să urmărim cum se transformă aceste ecuaţii dacă asupra variabilelor facem o transformare de forma: Pi = Pi (pi . (9. qi }. se obţine: ∂f . Dacă în plus.4 9. qj } = 0. unde funcţiile Pi . Qi = Qi (pi .125) (9. funcţia f nu depinde în mod explicit de timp ( ∂f ∂t = 0).129) (9. qi . Elemente de mecanică analitică Funcţia f care îndeplineşte condiţia (9.123) (9.128) p ˙i = {H. t). 9. ∂pi ∂f {f.4. atunci condiţia de integrală primă devine: {H. acele transformări de coordonate care să simplifice cât mai mult problema. vom căuta în cele ce urmează. pj } = 0. Pentru două funcţii oarecare. g} = i=1 ∂f ∂g ∂f ∂g − . De aceea.126) Dacă funcţia f este chiar funcţia Hamilton.80) şi (9. În cazul în care g (sau f ) este coordonata generalizată qi sau impulsul generalizat pi . f } = 0.214 Capitolul 9. Să ne amintim faptul că. relaţiile obţinute sunt tocmai ecuaţiile canonice: q ˙i = {H. paranteza Poisson se scrie: n (9. Qi admit derivate parţiale de ordinul doi. qi } = (9.

139) (9. (9.. F.. folosind noile variabile: H ′ = H ′ (Pi . (9. Qi să aibă forma canonică. n ′ ˙ i = ∂H . Qi ..130). Qi faţă de variabilele pi .142) . Q1 . t) dt = 0. ∂pj ∂qj ∂Qi ∂Qi dpj + dqj .qn ) Dacă diferenţiem relaţiile (9.. t) + dF Pi Q dt i=1 n (9.141) sau: n i=1 pi dqi − Pi dQi i=1 + H ′ − H dt = dF (pi .. obţinem: dPi = dQi = ∂Pi ∂Pi ∂Pi dt. qi . q1 ..Qn ) J≡ = 0. Acestea rezultă din aplicarea principiului lui Hamilton ambelor sisteme de variabile: t2 n i=1 n i=1 δ t2 t1 pi q ˙i − H (pi .9. qi . t) i = 1. Qi . qi . ci ei pot să difere printr-o derivată totală a unei funcţii arbitrare.136) (9.135) Să scriem acum ecuaţiile canonice. . .138) Pentru ca ecuaţiile de mişcare scrise în variabilele Pi . (9. Ca urmare se poate scrie: n i=1 pi q ˙i − H (pi . dpj + dqj + ∂pj ∂qj ∂t ∂Qi ∂Qi ∂Qi dpj + dqj + dt. p2 . i = 1.140) δ t1 ˙ i − H ′ (Pi . .4. P ∂Qi (9..129). ∂pj ∂qj (9. Pi Q Valabilitatea simultană a acestor relaţii nu înseamnă neapărat egalitatea integranzilor. t). Q2 .137) (9. .134) (9. q2 . (9.Pn . trebuie impuse unele restricţii. qi să fie diferit de zero: ∂ (P1 . Qi . t) dt = 0. Teoria Hamilton-Jacobi 215 Condiţia necesară şi suficientă ca şi variabilele pi şi qi să poată fi exprimate în funcţie de variabilele Pi şi Qi este ca jacobianul variabilelor Pi .132) (9. ∂pj ∂qj ∂t (9.pn . P2 ..131) ∂ (p1 .. t) = n ˙ i − H ′ (Pi .133) Se observă că jacobianul J este chiar determinantul termenilor din membrul drept al ecuaţiilor: ∂Pi dt = ∂t ∂Qi dQi − dt = ∂t dPi − ∂Pi ∂Pi dpj + dqj .. n. Q ∂Pi ′ ˙i = − ∂H .

Elemente de mecanică analitică unde F (pi . q. sistemul canonic considerat (P. g}P. În cazul în care acesta nu depinde de timp în mod explicit: H ′ = H. g}p.q = {f.144) (9. Qi sunt egale. t) se numeşte funcţie generatoare a transformării. Pi să fie constante în timp. t) . q.Q . cunoscând funcţia generatoare F . Restricţia impusă se numeşte condiţia de canonicitate. De aici rezultă imediat că: pi = Pi = ∂F . ∂t . două mărimi mecanice oarecare f şi g.145) H′ = H + În concluzie. qi şi respectiv Pi .147) (9. care satisface ecuaţiile: pi = H′ − H = ∂S (P. (9. q. ∂t (9. ∂t (9.143) (9. qi . în continuare.150) Condiţia de anulare a hamiltonianului H ′ conduce la relaţia: ∂S (P.148) Aceste condiţii impun necesitatea ca variabilele Qi . Q ˙i = 0.149) (9. t) . P (9. q.146) Dacă considerăm. Să considerăm S (P. t) = 0.4. t) ca o funcţie generatoare a transformării.2 Ecuaţia Hamilton-Jacobi Transformările canonice permit găsirea acelor coordonate care să conducă la o formă simplificată a ecuaţiilor Hamilton. ∂Qi ∂F . q. t) + H (p.216 Capitolul 9. ∂qi ∂F . se poate demonstra că parantezele Poisson ale acestor mărimi scrise cu setul de variabile pi . dacă cele două seturi de variabile pot fi găsite printr-o transformare canonică de tipul: {f. se pot stabili relaţiile dintre vechile şi noile variabile canonice ale sistemului şi totodată se poate afla noua funcţie Hamilton. ∂qi ∂S (P. 9. Deoarece forma cea mai simplă pe care o poate avea un sistem canonic corespunde cazului în care hamiltonianul H ′ este identic nul. Această proprietate se numeşte invarianţa parantezelor Poisson la transformările canonice. Q) conduce la relaţiile: ˙ i = 0.

5 Teoreme de conservare în mecanica analitică Teoremele de conservare care se vor deduce în cele ce urmează rezultă din invarianţa funcţiei Lagrange la diferite proprietăţi de simetrie ale spaţiului şi timpului.151) cunoscută sub numele de ecuaţia Hamilton-Jacobi14 . (9. • Proprietatea de omogenitate a spaţiului (invarianţa la translaţii) determină legea de conservare a impulsului.154) 14 Carl Gustav Jacobi (1804-1851). îşi păstrează în aceste condiţii valoarea constantă. Teoreme de conservare în mecanica analitică 217 Dacă vom înlocui în hamiltonianul H (pi . • Proprietatea de izotropie a spaţiului (invarianţa la rotaţii) determină conservarea momentului unghiular. Ecuaţia Hamilton-Jacobi este o ecuaţie cu derivate parţiale pentru funcţia S 15 şi reprezintă o exprimare echivalentă a legilor mişcării pentru sistemul mecanic considerat.5.1 Conservarea energiei Dacă funcţia Lagrange nu depinde în mod explicit de timp. t) variabilele pi prin expresiile date de (9.9. 9. qi . atunci ∂L/∂t = 0. Deoarece pentru sisteme conservative funcţia lui Lagrange a unui sistem mecanic este: L = Ec − U. O soluţi a acestei ecuaţii. qi .152) dt dt ∂q ˙i i=1 sau: d dt Funcţia E =L− L− n q ˙i i=1 ∂L ∂q ˙i = 0. se obţine. rezultă: n dL d ∂L = q ˙i . (9. pentru funcţia generatoare S a transformării. • Proprietatea de uniformitate a timpului determină legea de conservare a energiei. (9.149). în teoria funcţiilor eliptice şi a ecuaţiilor cu derivate parţiale. t = 0. . 9. se numeşte integrală completă.153) n q ˙i i=1 ∂L ∂q ˙i care este tocmai funcţia Hamilton a sistemului.5. ∂qi (9. 15 Funcţia generatoare S din ecuaţia Hamilton-Jacobi diferă de acţiunea din formalismul Lagrange doar printr-o constantă aditivă şi are dimensiunea de energie×timp. Din ecuaţiile Lagrange. ecuaţia: ∂S +H ∂t ∂S . fizician german cunoscut pentru contribuţiile sale fundamentale în domeniul algebrei.

153): d (Ec + U ) = 0.155) 9. Să considerăm o deplasare infinitezimală (translaţie) a sistemului. iar expresia funcţiei Hamilton este dată de relaţia (9. unde k = x.160) ∂L .5. astfel încât coordonata generalizată qk să se modifice cu o cantitate foarte mică (ε): ′ = qk + ε.161) (9.159) Deplasarea ε fiind independentă şi arbitrară. dt Ca urmare: Ec + U = const. U − este energia potenţială. y. condiţia de invarianţă. ∂q ˙k ∂ qk ∂ qk = mq ˙k = pk = const. (9. impulsul generalizat pk reprezintă pe oricare dintre cele trei componente ale vectorului p într-un sistem de referinţă.q ˙k ). . Generalizând. ∂ qk n 1 m q ˙2 2 i=1 k (9. z . adică energia totală pentru un sistem conservativ se conservă.80) se obţine pentru (9. se poate afirma că.2 Conservarea impulsului total Să considerăm un sistemul simplu constituit dintr-o singură particulă.218 Capitolul 9.163) Deoarece am considerat o singură particulă. . caracterizată de funcţia Lagrange L(qk . ∂qk ∂q k i=1 (9. (9. = const. (9.162) Deoarece L = Ec − U . relaţia anterioară se mai poate scrie: ∂L ∂ (Ec − U ) ∂ = = . ∂ qk = 0. (9. δL = 0 conduce la: ∂L = 0.157) qk Impunând condiţia ca funcţia Lagrange să rămână neschimbată.156) (9. ∂qk Din ecuaţiile Lagrange se obţine: d dt adică: ∂L . (9. dacă funcţia Lagrange este invariantă în raport cu translaţia sistemului. deoarece: ′ δqk = qk − qk = ε. Elemente de mecanică analitică unde Ec − energia cinetică. impulsul sistemului pe direcţia translaţiei se conservă.158) rezultă: δL = n i=1 n ∂L ∂L δqk = ε = 0.

Din condiţia de invarianţă a funcţiei Lagrange. Numim vector de rotaţie infinitezimală.168) sau: n ä i=1 (9. Teoreme de conservare în mecanica analitică 219 dj dj dr q r + dr O Figura 9. vectorul paralel cu axa de rotaţie.5): |δr | = r sin θ · dϕ sau. în cele ce urmează.165) δr = δϕ × r. adică unghiul de rotaţie în jurul unei axe. că sistemul execută o rotaţie cu un unghi infinitezimal şi să impunem condiţia de invarianţă a funcţiei Lagrange.170) . δϕ.5. în scriere vectorială: Variaţa infinitezimală de viteză. (9.mărimea δϕ .169) Deoarece a · (b × c) = b · (c × a) = c · (a × b) se obţine: n δϕ i=1 ä ˙ k + (vk × pk ) = 0. rk × p ç (9. 9.166) δL = i=1 ∂L ∂L δrk + δvk ∂rk ∂vk = 0.164) (9. (9. p ç (9. (9. obţinem: n i=1 ∂L ∂L (δϕ × rk ) + (δϕ × vk ) = 0. ∂rk ∂vk ˙k (δϕ × rk ) + pk (δϕ × vk ) = 0.167) După înlocuirea expresiilor deplasărilor infinitezimale. corespunzătoare acestei rotaţii este: δv = δϕ × v.5.5: O rotaţie infinitezimală.9. rezultă: n (9. ce are ca valoare absolută .3 Conservarea momentului cinetic Să considerăm. După cum se observă din Fig.

bara este prinsă de un corp de masă m1 agăţat de un resort cu constanta elastică k (vezi Fig. θ. (b) Să se scrie ecuaţiile de mişcare. Să se scrie ecuaţiile lui Lagrange pentru pendulul dublu din Fig. ¨1 l − lθ ˙2 (θ ˙1 − θ ˙2 ) sin(θ1 − θ2 ) + lθ ¨2 cos(θ1 − θ2 ) + lθ ˙1 θ ˙2 sin(θ1 − θ2 ) + 2g sin θ1 = Răspuns: 2θ ¨2 l + lθ ¨1 cos(θ1 − θ2 ) − lθ ˙1 (θ ˙1 − θ ˙2 ) sin(θ1 − θ2 ) + lθ ˙1 θ ˙2 sin(θ1 − θ2 ) + 2g sin θ2 = 0 0. Elemente de mecanică analitică k m1 l y Figura 9. y. θ ¨ + 1 (g − y (b)(m1 + m2 )(¨ y − g) − m2 l(θ ¨) sin θ = 0. l 2. .6 x m2 sau: δϕ n i=1 d (rk × pk ) = 0. Se consideră m1 = m2 = m şi l1 = l2 = l.6). 9. dacă: d dt ceea ce înseamnă că: J= i=1 n i=1 n (rk × pk ) = 0.172) (rk × pk ) = const.7 ce execută oscilaţii în planul xy . (9. (a) Să se construiască lagrangeanul sistemului . Un punct material se mişcă pe o cicloidă descrisă de ecuaţiile: x = a(θ − sin θ ). (b) planul figurii. ˙ θ Să se scrie ecuaţia de mişcare a sistemului. ¨ sin θ + θ ˙ 2 cos θ ) + ky = 0.220 Capitolul 9. (9. relaţia anterioară este adevărată.9. de lungime l. momentul unghiular total al sistemului se conservă. Se presupune că mişcarea sistemului are loc doar în ˙). ä ç 2 + 1m y 2 + l2 θ 2 ˙2 − 2lθ ˙y Răspuns: L = 1 m y ˙ ˙ ˙ sin θ −1 1 2 2 2 2 ky + m1 gy + m2 g (y + l cos θ ).9. L = L(y. θ 3.6 Probleme 1. (a) să se construiască funcţia Lagrange a sistemului. Un pendul matematic cu masa m2 este suspendat de o bară rigidă foarte uşoară.171) Deoarece δϕ este ales arbitrar.173) Dacă funcţia Lagrange rămâne invariantă la rotaţie. dt (9. y = a(1 + cos θ ) cu 0 ≤ θ ≤ 2π. La rândul ei.

(b) folosind formalismul Hamilton.7: x2 m ˙ 2 − mga(1 + cos θ ). ˙ − k2 = 0. (b) θ ¨ + 1 ctg Răspuns: (a) L = ma2 (1 − cos θ )θ 2 θ 2 ˙2 − g ctg θ 2a θ 2 = 0. mr 2 θ ˙ = const. Probleme 221 x1 l y1 m l y2 Figura 9. Găsiţi ecuaţiile diferenţiale de mişcare ale unei particule de masă m. aflată sub acţiunea unei forţe atractive invers proporţionale cu pătratul distanţei (F = − rk2 ): (a) folosind formalismul Lagrange.6. Răspuns: ¨ r − r 2θ r . 4.9.

.

În cele două sisteme se află doi observatori ce urmăresc mişcarea unui punct material aflat.Capitolul 10 Noţiuni de relativitate restrânsă Timp de peste 200 de ani. fundamentând astfel ceea ce s-a numit apoi teoria relativităţi. Să considerăm două sisteme de referinţă carteziene cu originile în puncte diferite: (Σ) . 2 Aceasta din urmă este o extindere a teoriei relativităţii. a publicat patru lucrări ştiinţifice care au revoluţionat fizica clasică. Dacă un corp este liber. în P (Fig. Einstein a formulat două teorii distincte: Teoria relativităţii restrânse (1905) şi Teoria relativităţii generalizate (1915)2 . atunci el se află în repaus sau în mişcare rectilinie şi uniformă. s-a constatat că rezultatele prezise de mecanica newtoniană în cazul mişcării unor corpuri ale căror viteze se apropie de viteza luminii sunt eronate. în particular principiul inerţiei. 10. În 1905. comunitatea internaţională a declarat anul 2005 ca anul Einstein.10.1 Relativitatea în mecanica clasică Un sistem de referinţă este constituit dintr-un corp sau sistem de corpuri căruia i se asociază un instrument pentru măsurarea timpului. 1 223 . poziţia punctului material este descrisă de următorii vectori de poziţie (Fig.1). Cu toate acestea. la vârsta de 26 de ani. la un moment dat.un sistem aflat în mişcare în raport cu (Σ). pe care să-l considerăm aici ca fiind fix şi (Σ′ ) . Fizicianul german Albert Einstein1 este cel ce a propus ajustarea mecanicii newtoniene prin câteva postulate. precum şi instrumente pentru măsurarea distanţelor.un sistem de referinţă inerţial3 . În cinstea sa. 3 Reamintim faptul că un sistem de referinţă inerţial este cel în care sunt valabile principiile mecanicii.10. ce ia în calcul şi fenomenul gravitaţiei. Mai exact.1): Albert Einstein (1879-1955) este considerat unul dintre cei mai mari oameni de ştiinţă ai tuturor timpurilor. Presupunând că ambii observatori au instrumente pentru măsurarea distanţelor şi timpului bazate pe aceleaşi fenomene. mecanica newtoniană a oferit mijlocul esenţial pentru explicarea cu succes a unui număr impresionant de fenomene din natură. Două dintre acestea se referă la teoria relativităţii restrânse. Teoria relativităţii generalizate nu constituie subiectul manualului.

4) dt Din Fig.2) Poziţia originii O′ a sistemului (Σ′ ) este precizată de către observatorul din sistemul (Σ). mecanica clasică operează cu noţiunile de timp absolut şi masă absolută.1) r ′ = x′ x ˆ′ + y ′ y ˆ′ + z ′ z ˆ′ . • r = r (t) în referenţialul (Σ). (10.1 Transformările lui Galilei (a) Transformarea coordonatelor Să considerăm că sistemul de referinţă (Σ′ ) se află în mişcare de translaţie faţă de (Σ)5 cu viteza: dR0 v= . (10. 5 În mod simetric. (10. Să analizăm în continuare modul cum se transformă coordonatele punctului material atunci când sunt măsurate în raport cu sisteme de referinţă diferite.224 Capitolul 10. (10.1 se observă că: r = R0 + r ′ . r = xx ˆ + yy ˆ + zz ˆ. (10. Ca urmare. Principala ipoteză cu care lucrează mecanica clasică este aceea că timpul ” curge ” la fel în cele două sisteme de referinţă4 . . (10. • r ′ = r ′ (t) în referenţialul (Σ′ ). 10. considerându-le mărimi dependente una de cealaltă.1.1: Coordonatele punctului material P în două sisteme de referinţă diferite Σ şi Σ′ . iar distanţele se măsoară la fel în orice sistem de referinţă. Z ) sunt coordonatele lui O′ măsurate din Σ.6) Teoria relativităţii reinterpretează noţiunile de spaţiu şi timp. 10.5) unde: R0 = 4 vdt + const. considerând că masa este independentă de mişcare. Noţiuni de relativitate restrânsă Figura 10. prin vectorul de poziţie R0 : ˆ+Yy ˆ + Zz ˆ.3) R0 = X x unde (X. putem considera că Σ se află în mişcare cu viteza -v faţă de Σ′ . Y.

x ˆ=x ˆ′ . = z. v şi viteza relativă u′ .7) Conform ecuaţiei (10. (10.13) (10.4) . z ˆ=z ˆ′ .17) (10. în mod evident: u′ = u − v.10.14) (10. legătura dintre coordonate măsurate de observatorii aflaţi în sistemele de referinţă (Σ) şi (Σ′ ) poate fi scrisă matricial. y 225 (10.10) (10.8) În cazul şi mai particular. (10.17) exprimă faptul că viteza absolută .1. u. în care originea O′ a sistemului (Σ′ ). se deplasează de-a lungul axei Ox: v= dX x ˆ ⇒ X = vt. (10. Σ′ . se obţin coordonatele lui P măsurate de observatorul din sistemul (Σ): x = vt + x′ . dt (10.5): dr dR0 dr ′ = + .5). dt dt dt Ţinând cont de definiţia vitezei şi de ecuaţia (10.15) = y. În mod evident. y = y. măsurată de observatorul din sistemul în mişcare.6) egală cu zero. Relativitatea în mecanica clasică În cazul particular în care direcţiile axelor celor două sisteme de referinţă coincid: ˆ=y ˆ′ . ′ Relaţia (10.12) (10. măsurată de observatorul din sistemul fix este egală cu suma vectorială dintre viteza de transport . y z (b) Transformarea vitezelor Legea de trasformare a vitezei se obţine derivând în raport cu timpul relaţia (10.16) ′ ′ ′ (10. coordonatele măsurate de observatorul din (Σ′ ) sunt: x′ = x − vt. aflat iniţial în origine.18) . (10.9) Alegând constanta din ec. z = z.11) (10. sub forma: x y z Ǒ = X Y Z Ǒ + x′ y′ z′ Ǒ . Legea de transformare a vitezei din sistemul aflat în mişcare în cel fix este. rezultă: u = v + u′ .

Noţiuni de relativitate restrânsă Relaţia (10. (10.20) (10. Să analizăm.24) (10. dt (10.22) u′ y.28) Să considerăm că punctul material aflat în P este liber în sistemul inerţial (Σ). în continuare.17) mai poate fi scrisă şi sub forma matricială: x ˙ y ˙ z ˙ Ǒ = ˙ X ˙ Y ˙ Z Ǒ + x ˙′ y ˙′ z ˙′ Ǒ .18) este cunoscută ca relaţia de transformare Galilei a vitezelor. Într-un sistem de coordonate cartezian. uy = uz = (c) Principiul relativităţii al lui Galilei Până acum am aflat că observatori aflaţi în sisteme de referinţă diferite măsoară valori diferite pentru poziţia şi viteza punctului material.26) se scrie matricial sub forma: x ¨ y ¨ z ¨ Ǒ (10. ecuaţia vectorială (10.21) (10. (10.27) Ǒ = ¨ X ¨ Y ¨ Z Ǒ + x ¨′ y ¨′ z ¨′ . Atunci. dt (10. conform principiului fundamental al mecanicii: − → du F =0⇒a= = 0. u′ z. (10.19) În cazul particular al translaţiei în lungul axei Ox cu viteza de transport v. Derivând în raport cu timpul expresia vitezei (10. (10.17) se obţine expresia acceleraţiei: a = atr + a′ . ce pot spune aceştia despre aceleraţiile şi implicit forţele ce acţionează asupra punctului material în mişcare.26) dv .23) (10.25) u′ y. În mod similar. uy = uz = sau: ux = v + u′ x. u′ z.29) . relaţiile de transformare ale vitezei devin: ux = v + u′ x.226 Capitolul 10. unde atr = sau: a′ = a − atr . expresia (10.

32) Relaţia obţinută permite definirea sistemelor de referinţă inerţiale. se obţine: ma = ma′ ⇒ F = F. O fundamentare teoretică a acestor constatări experimentale au fost formulată de A. pe baza următoarelor postulate: 1. Afirmaţia trebuie înţeleasă în sensul că legile mecanicii rămân aceleaşi ca formă a expresiilor şi nu ca valori numerice implicate în ecuaţiile care le descriu. Principiile relativităţii restrânse 227 Pentru ca el să fie liber şi în sistemul mobil. Cu alte cuvinte.10. dar valoarea sa este alta. care. 17(1905) 891-921.31) du′ = 0.2 Principiile relativităţii restrânse Experimentele realizate până la sfârşitul secolului al XIX-lea au demonstrat că nu există nici un sistem de referinţă preferenţial.26) rezultă imediat că: atr = adică: dv = 0. legile mecanicii sunt aceleaşi6 în orice sistem de referinţă inerţial. 10. de la sistem la sistem. Annalen der Physik vol.30) − − − → v = const. dt (10. 6 . cu alte cuvinte pentru ca şi sistemul de referinţă (Σ′ ) să fie inerţial.35) În concluzie. toate sistemele de referinţă inerţiale sunt echivalente. Orice sistem de referinţă care execută o mişcare rectilinie şi uniformă faţă de un sistem de referinţă inerţial constituie. dacă impulsul se conservă într-un sistem de referinţă inerţial el se conservă în toate sistemele de referinţă inerţiale.2. În cazul de faţă ecuaţiile de mişcare din mecanica newtoniană sunt invariante la transformările lui Galilei. Ca urmare. (10. (10. Legile fizicii au aceleaşi expresii în toate sistemele de referinţă inerţiale. Această afirmaţie constituie principiul relativităţii a lui Galilei.33) Înmulţind relaţia anterioară cu masa inertă. dacă ambele sisteme de referinţă sunt inerţiale rezultă că: a = a′ . mai general. ′ (10. Einstein în 19057 . dt (10. un sistem de referinţă inerţial . în mecanica newtoniană se postulează a fi constantă. trebuie respectată o condiţie similară: a′ = Din relaţia (10. toate sistemele de referinţă inerţiale fiind echivalente. De exemplu. 7 în articolul intitulat Zur Electrodynamik der bewegter Körper. forţa care acţionează asupra unui punct material este aceeaşi în orice sistem de referinţă inerţial sau.34) (10. Dacă ecuaţiile matematice care descriu un fenomen au aceeaşi expresie (formă) se spune că sunt legi invariante. la rândul său.

El a construit.37) (10. fizicianul danez H. A. în contextul trecerii de la un sistem de referinţă inerţial la altul? Pe baza teoriei câmpului electromagnetic a lui Maxwell. 10 Ansambluri de câmpuri electrice şi magnetice care se generează reciproc. s-a constatat totuşi. pe baza principiilor lui Einstein.99792458 × 108 ms−1 adică legile mecanicii newtoniene şi ale electromagnetismului mawwellian. Coordonatele carteziene ale unui punct M măsurate la momentul t în sistemul (Σ) sunt: x = x′ + vt. Pentru a discuta transformările Lorentz. Lorentz11 a decis că trebuie modificate acestea din urmă.36) (10. să considerăm din nou cele două sisteme de referinţă inerţiale. 10. să considerăm aici cazul în care originea sistemului (Σ′ ) se deplasează paralel cu axa Ox şi că. împreună cu Zeeman.38) ′ ′ c = 2. În 1902 a primit. Acest postulat este mai curând o formulare a unor constatări experimentale.fix şi (Σ′ ) . la momentul t = 0. Postulatul al doilea stabileşte ca limită a vitezei de transmitere la distanţă a interacţiunilor .3 Transformările Lorentz Transformările lui Galilei fac legătura între legile fizicii ce descriu fenomene în diferite sisteme de referinţă inerţiale. 11 Hendrik Antoon Lorentz (1853-1928) fizician danez. originile celor două sisteme coincid (O ≡ O′ ). 9 . Cu alte cuvinte. a avut constribuţii importante la dezvoltarea teoriei relativităţii şi a mecanicii cuantice. Viteza maximă de propagare a interacţiunii dintre două corpuri este egală cu viteza de propagare a luminii în vid8 şi este constantă şi independentă de sistemul de referinţă inerţial. enunţul postulatului al doilea se impune ca o necesitate: viteza de propagare a luminii trebuie să fie aceeaşi în orice sistem de referinţă inerţial. 8 (10. z = z. că ecuaţiile ce descriu câmpul electromagnetic10 nu rămân invariante la transformările Galilei. care păstrează invariante ecuaţiile lui Maxwell. Noţiuni de relativitate restrânsă 2. Ne putem întreba în mod firesc de ce apar astfel de discrepanţe? Cum trebuie înţelese diferenţele dintre rezultatele prezise de teoria lui Maxwell. în contextul propagării la distanţă. La sfârşitul secolului al XIXlea. Primul postulat generalizează valabilitatea expresiilor matematice ale legilor ce descriu fenomenele fizice9 .mobil. pentru orice sistem de referinţă inerţial. premiul Nobel pentru fizică. carteziene: (Σ) . este vorba aici despre invarianţa legilor mecanicii în raport cu sistemele de referinţă inerţiale. Pentru simplificarea calculelor.228 Capitolul 10. Deoarece primul postulat conduce la concluzia că nu există un sistem de referinţă inerţial preferenţial. un set de transformări matematice între coordonatele în raport cu sistemele de referinţă inerţiale (astăzi cunoscute ca ecuaţiile Lorentz). y = y. lăsând invariante legile lui Newton.viteza de propagare a luminii în vid.

Înlocuind pe x′ din (10.46) (α − 1)x = αvt − vt ⇒ x αt′ = (α2 − 1) + t.3. Transformările Lorentz iar cele măsurate în sistemul (Σ′ ) sunt: x′ = x − vt.42) Conform postulatului întâi al relativităţii.51) (10.10.52) .43) în (10. de exemplu. propagarea unui semnal luminos. x − 1) u v +1 (10.46) şi (10. o lungime măsurată în sistemul de referinţă mobil va fi diferită de cea măsurată în sistemul de referinţă fix.43) deoarece din sistemul (Σ′ ) sistemul (Σ) se vede ca deplasându-se cu viteza (−v ). = z. atunci conform postulatului al doilea a lui Einstein. viteza de propagare a acestuia este aceeaşi în ambele sisteme şi este egală cu c: ux = u′ (10. c2 (10.45) (10.44) (10. α. fiind necesar să introducem un coeficient de conversie. Atunci.40) (10. se poate scrie: u′ x = (α2 (10. x (α2 − 1) vt +1 (α2 ux − v .42) îl putem calcula pe αt′ : α(αx − vt′ ) = x − vt ⇒ 2 ′ (10. a cărui valoare urmează a fi determinată: αx′ = x − vt.50) x = c. (10. y z ′ 229 (10.48) Deoarece raportul dintre distanţă şi timp reprezintă o viteză. ′ Să admitem acum principala ipoteză a mecanicii relativiste: fiecare sistem de referinţă inerţial are un timp propriu şi etaloane de lungime proprii.41) = y. v Împărţind ecuaţiile (10. Aşadar: αx = x′ + vt′ .49) rezultă: c = α = c−v ⇒ c (α2 − 1) v +1 1− v2 . Ca urmare din relaţia (10.49) Dacă fenomenul analizat este.42) se obţine: αx′ αt′ x′ t′ = = x − vt ⇒ − 1) x v +t x/t − v .39) (10.47) (10. (10. expresia matematică a ecuaţiilor de mişcare a sistemului trebuie să fie aceeaşi în ambele sisteme de referinţă inerţiale.

55) (10. (10.4 10.56) y = y′. Noţiuni de relativitate restrânsă Transformările lui Lorentz directe (pentru măsurătorile în sistemul fix) devin: x = Õ x′ + vt′ 1− v2 c2 .63) . respectând condiţia invarianţei vitezei de propagare a luminii în orice sistem de referinţă inerţial. 1− v c2 Transformările lui Lorentz stabilesc legătura dintre coordonatele spaţiale şi cele temporale în aşa fel încât forma ecuaţiilor fizice să rămână aceeaşi în toate sistemele de referinţă inerţiale.62) iar în sistemul (Σ′ ): ′ ∆ t′ = t′ 2 − t1 .60) y′ = y. (10. Transformările Lorentz directe se pot scrie şi sub formă matricială: ¼ x y z t á 1 =  0 0 2 1− v2 c 0 0 1 0 0 0 1 0 0 0 v 2 1− v2 c ½ v/c2 1− v2 c 2 1 1− v2 c 2 x′ y′ z′ t′ á .10. reprezentat de succesiunea de intersecţii.2) care intersectează axa Ox. 1− v c2 iar transformările Lorentz inverse (pentru măsurătorile în sistemul mobil): x′ = Õ x − vt 1− v2 c2 . z ′ t′ = z.58) (10. Intervalul temporal dintre două evenimente. t − v2 x = Õ c 2. iar în sistemul (Σ′ ) ele sunt x′ 1 (t1 ) şi x2 (t2 ).57) (10. (Σ) este: ∆ t = t2 − t1 . ′ z = z.54) (10. (10. t′ + v2 x′ t = Õ c 2. (10.59) (10. Coordonatele intersecţiei traiectoriei cu axa Ox a sistemului fix sunt ′ ′ ′ x1 (t1 ) şi x2 (t2 ). măsurată în sistemul de referinţă fix.53) (10.230 Capitolul 10.61) 10.4. (10.1 Consecinţe ale transformărilor Lorentz Dilatarea duratelor Să considerăm de exemplu mişcare unui punct material pe o traiectorie (Fig.

Dacă evenimentele se produc în acelaşi loc în (Σ) : x1 = x2 ⇒ ∆t′ = Õ ∆t 1− v2 c2 > 0. atunci: t1 = t2 ⇒ ∆ t′ = − v ∆x Õ = 0. (10. (10. cu perioada T (în Σ) şi T ′ (în Σ′ ) avem: T′ = Õ T 1− v2 c2 > T.4. Dacă evenimentele sunt simultane în (Σ) (adică se produc la acelaşi moment).67) cu alte cuvinte.68) Durata măsurată în sistemul aflat în mişcare este mai mare decât cea măsurată în sistemul aflat în repaus. de poziţie şi de viteza de deplasare a sistemului.10.64) (10.65) (10. Consecinţe ale transformărilor Lorentz 231 Figura 10. 2 2 c 1− v c2 Ca urmare. evenimentele nu mai sunt simultane în sistemul aflat în mişcare. 3.2: Traiectoria unui punct material văzută din două sisteme de referinţă inerţiale diferite (Σ) şi (Σ′ ). Se pot face următoarele observaţii: 1. c2 1 − v2 c2 (10. Ca urmare.69) . noţiunea de simultaneitate este relativă.66) c2 Õ 1− − v ∆x Õ . 2. Dacă fenomenul studiat este unul periodic. Acest fenomen se numeşte dilatarea duratelor . timpul scurs între două evenimente din sistemul (Σ′ ) depinde de timp. (10. Folosind ec.60) se obţine: ∆ t′ = = = t2 − Õ Õ 1 t2 − t1 1− ∆t v x c2 2 2 −v c2 v2 c2 v2 c2 = 1 v x2 − x1 − 2Õ = 2 c 1− v Õ − t1 − v x c2 1 2 −v c2 (10.

73) Folosind ecuaţia Lorentz (10. lungimea unei bare sau rigle (vezi Fig.76) (10. ca: l = x2 − x1 . O astfel de distanţă. măsurată în raport cu sistemul faţă de care sistemul este presupus a fi legat se numeşte perioada (durata) proprie . citirile coordonatelor corespunzătoare capetelor barei trebuie făcute simultan.4. (10.10. Noţiuni de relativitate restrânsă Figura 10. 2 c c v c2 x1 2 1− v c2 ⇒ (10. de exemplu.77) Õ v2 c2 v (t2 − t1 ) 1− v2 c2 .75) Lungimea barei.57): l′ = l′ = Õ x2 − vt2 x2 − x1 1− 1− v2 c2 − − Õ x1 − vt1 1− v2 c2 Õ ⇒ .72) Pentru ca măsurătorile din (Σ′ ) să indice în mod corect lungimea. care ar putea fi.232 Capitolul 10. Durata T . După cum se constată.60) se obţine: t2 − Õ 1 v c2 x2 2 −v c2 = t1 − Õ ∆t = v v ∆x = 2 l.71) ′ l′ = x′ 2 − x1 . (10. conform ecuaţiilor Lorentz (10. (10.3: O bară aşezată în poziţie paralelă cu axele Ox ale celor două sisteme de referinţă. se poate scrie în sistemul fix. Ca urmare: ′ t′ 1 = t2 . durata proprie este cea mai mică: v2 T = T′ 1 − 2 . măsurată în (Σ′ ) va fi.3).2 Contracţia lungimilor Lungimea barei în sistemul (Σ′ ) va avea valoarea: Să ne imaginăm că ne propunem măsurarea unei distanţe în sistemul (Σ).70) c 10. (10.74) (10. (10.

momentul unghiular al punctului material în raport cu centrul de rotaţie este constant.10. r×F J dp d dJ = r× = (r × p) = =0⇒ dt dt dt − − − → = const.78) l′ < l. că traiectoria unui punct material mobil. forţa este anti-coliniară cu raza vectoare şi.79) (10. în cele ce urmează. 10.10. Lungimile măsurate de un observator din sistem de referinţă în mişcare faţă de referenţialul propriu sunt mai mici decât cele din sistemul propriu (lungime proprie).4). ea conduce la un rezultat corect. plecând de la o analiză riguroasă care excede tematica acestui curs. admitem că valorile momentului unghiular sunt egale în cele două sisteme de referinţă.4. Mişcarea pe o traiectorie circulară este rezultatul acţiunii unei forţe de tip centripet. c2 (10.82) (10.84) ′ ′ y ′2 + z ′2 m′ ω ′ .4. Deşi.81) (10. Acceptând o aceeaşi expresie matematică a momentului cinetic în ambele sisteme de referinţă. Pentru astfel de mişcări. de masă m este un cerc aflat într-un plan perpendicular pe axa Ox şi O′ x′ (Fig. (10. în mod evident.83) (10. Rezultatul exprimat de relaţia precedentă este cunoscut sub numele de contracţia lungimilor .80) Conform postulatului teoriei relativităţii restrânse.3 Dependenţa masei de viteză Să considerăm. Consecinţe ale transformărilor Lorentz 233 Figura 10. o astfel de ipoteză este foarte simplificatoare. . ca urmare. se poate scrie12 : J 2 y 2 + z 2 mω = r mω = r m ω ⇒ rmv = r m v ⇒ 2′ ′ ′ = J′ ⇒ ′ (10. care se regăseşte în manualele de teoria relativităţii restrânse. 12 Pentru simplitatea raţionamentului care urmează.4: Traiectoria unui punct material sub forma unui cerc aflat într-un plan perpendicular pe axa Ox şi O′ x′ Ca urmare: l′ = adică Õ l 1− v2 c2 − v2 l Õ c2 1 − v2 c2 =l 1− v2 > 0. expresia matematică a acestei mărimi este invariantă.

Conform definiţiei vitezelor: ux = dx ′ dx′ . T′ (10. rezultă: m′ = m m′ = T′ ⇒ T m 1− v2 c2 (10.90) (10. v ′ ′ dt + c2 dx 1 + cv2 u′ x 1− · dt′ + 1− v2 c2 v dx′ c2 (10. uy .53) şi (10. orientată în sens opus. (10.86) . . pentru celelalte două componente: v dy ′ 1 − v u′ dy y 1 − c2 c2 = ′ = .87) Õ Dacă notăm masa de repaus cu m = m0 . dependenţa masei de mişcare de viteză se poate scrie sub forma: m0 m′ = Õ .4 Transformarea vitezelor în teoria relativităţii Considerăm un fenomen propagatoriu care se desfăşoară cu vitezele ux .4. (10. ′ dt dt + cv 1 + cv2 u′ 2 dx x Õ 2 Õ 2 uy = uz = (10. uz în sistemul ′ ′ ′ (Σ) şi u′ x . . rezultatele găsite rămân valabile în condiţiile în care înlocuim pe v cu −v.234 De aici: y2 + z2 m Capitolul 10.93) dz ′ 1 − dt′ + Õ v2 c2 v ′ dx c2 = u′ z 1− 1+ Õ v2 c2 v ′ u c2 x . Deoarece. deplasarea celuilalt se vede cu viteza v . din acest sistem. Compunerea vitezelor poate fi analizată şi invers. uy .85) Folosind ecuaţiile transformărilor lui Lorentz şi expresia perioadei în sistemul (Σ′ ).89) Folosind relaţiile lui Lorentz (10.92) (10. ux = ′ .91) În mod analog. Noţiuni de relativitate restrânsă 2π T = y ′2 + z ′2 m′ 2π . dt dt (10. uz în sistemul (Σ ).56) obţinem prin diferenţire: Õ ux = = dx′ Õ + vdt′ v2 c2 dx′ + vdt′ u′ x+v = .88) 2 1− v 2 c 10. în raport cu sistemul de referinţă aflat în mişcare.

2 − cv2 ux (10. (10.99) ′2 u2 x x 1 − c2 1− u 2 c Ca urmare. raportul lor este: m = m′ Õ Õ 1− 1− 2 u′ x c2 u2 x c2 . . (10. Având în vedere dependenţa masei de viteză. se poate scrie: u′2 1− x c2 = 1− = 2 v c2 ux 2 2 2vux + v c2 ux − v2 c2 ) c2 − c2 1 − (ux − v )2 = 2 u2 x + 2vux − v v2 c2 ) u2 v2 x c2 )(1 − c2 ) .10.este greu de acceptat.97) Viteza luminii.95) (10. 10.102) c2 1 − 2 v u c2 x = c2 (1 − c2 1 − − u2 x (1 − 2 v c2 ux = (1 − 1 (10. însă el se verifică prin consecinţe. Consecinţe ale transformărilor Lorentz Relaţiile de transformare inversă ale vitezelor sunt: u′ x = u′ y u′ y = = ux − v . măsurată în sistemul aflat în mişcare este conform (10.5 Transformarea masei în teoria relativităţii În mecanica clasică masa se consideră mărime absolută.aparent .91).91). şi în acord cu postulatul al doilea al teoriei relativităţii restrânse: ux = c+v = c.4.96) uy 1 − 1− Õ v2 c2 v u c2 x v2 c2 uz 1 − 1− v c2 ux Dacă fenomenul studiat este propagarea unui fascicul de lumină. 1 + cv 2c (10. la trecerea de la sistemul de referinţă fix (Σ) la cel în mişcare (Σ′ ).100) Folosind relaţia de transformare a vitezei (10.4.101) (10. 1 − cv2 ux Õ 235 (10.98) Acest rezultat apare surprinzător în limitele mecanicii clasice. independentă de mişcare.103) . Să găsim relaţia de transformare a masei. chiar dacă . (10. expresiile masei în cele două sisteme de referinţă sunt: m0 m0 m= Õ .94) . m′ = Õ . Acest lucru nu mai este valabil în teoria relativităţii. (10. atunci: u′ x = c. pentru un corp care se deplasează cu viteza ux pe direcţia Ox .

Să considerăm. lucru care vine în contradicţie cu postulatul al doilea al relativităţii. dt (10. trebuie să avem în vedere dependenţa masei de viteză: p = mv = Õ m0 1− v2 c2 . acesta nu ajută la obţinerea de viteze superioare vitezei luminii. deci măsura împotrivirii la accelerarea "finală" pentru atingerea vitezei luminii. creşte şi masa de mişcare (inerţială) şi.5 Forţa în teoria relativităţii Să vedem acum în ce mod trebuie interpretată ecuaţia fundamentală a mişcării pentru a fi invariantă la transformările Lorentz.107) Dacă asupra unui corp cu masă de repaus nenulă acţionează un timp îndelungat o forţă constantă.104) = m . oricâte resurse de energie ar avea un accelerator de particule.109) Să calculăm expresia forţei folosind doi paşi. rămâne definit ca produs între masă şi viteză. devine infinit de mare.108) Ǒ m0 1− v2 c2 + Õ m0 v2 c2 1− dv . Pornim de la expresia: F = dp d(mv ) = . Noţiuni de relativitate restrânsă De aici rezultă relaţia de transformare a masei de mişcare: Õ m m′ m ′ = (1 − 1− 1− Õ u2 v2 x c2 )(1 − c2 ) Õ 2 2 v x u 1− u c2 x c2 v c2 ux v2 c2 Õ = 1− (1 − v2 c2 v u c2 x ⇒ (10. În acele condiţii. Impulsul.236 Capitolul 10.106) care este valabilă în ambele teorii. Aşadar. Este corect să admitem că acel corp câştigă impuls şi nu viteză ! Pe măsură ce viteza creşte. vom exprima forţa cu ajutorul a două componente care rezultă prin derivarea în raport cu timpul a impulsului: F = v = v dm dv +m dt dt d dt Õ (10. în termenii mecanicii clasice acest fapt conduce la creşterea vitezei la valori oricât de mari (chiar mai mari decât viteza luminii!). în conformitate cu următorul procedeu: A. În continuare. atunci când v tinde spre c. pentru început. masa. corpul nu mai simte efectul accelerator al forţei. (10. doar variaţia vitezei în modul : Variaţia vitezei ca mărime . (10. doar că. dt dt (10.105) 1− 10.

109) se anulează..117) 10.116) După cum se constată din această relaţie.6 10. a = atg + an = (10. dt (10. derivatele în raport cu timpul ale celor două componente ale vitezei (asociate cu componentele acceleraţiei) apar înmulţite cu cantităţi diferite. (10. iar prima derivată din (10. v 2 = const.1 Energia în mecanica relativistă Relaţia lui Einstein Conform definiţiei.113) şi (10.5.6.115) Sumând vectorial cele două componente (10. (10.110) m0 1− v2 c2 2 v c2 1− v2 c2 3/2 v2 3/2 c2 dvtg dt (10. Ea este determinată de variaţia vitezei doar ca mărime. astfel încât: Fn = Õ m0 1− v2 c2 dvn . Să considerăm acum variaţia vitezei doar ca orientare: Variaţia vitezei ca orientare este determinată de componenta normală a forţei.10.6.10. Energia în mecanica relativistă este determinată de componenta longitudinală a forţei: Ǒ 237 Ftg = vtg = vtg ¾ d dt 1 2 v2 c2 m0 Õ m0 1− v2 c2 +m m0 dvtg dt dvtg + dt ¿ Õ (10. dt (10. dt dt Ilustrarea acestei observaţii este dată în Fig.111) = = m0 1− 3/2 + Õ m0 1− v2 c2 dvtg ⇒ dt (10. B. lucrul mecanic elementar efectuat de forţa F la deplasarea pe distanţa elementară dr este: dp dL = F · dr = · dr = dp · v.112) (10.114) se numeşte masă longitudinală .115).113) Mărimea notată ml şi definită ca: ml = m0 1− v2 3/2 c2 1− v2 c2 dvtg dvtg ⇒ Ftg = ml . dt dt . de aceea forţa în teoria relativităţii nu mai este coliniară cu acceleraţia: dvtg dvn + . se obţine: F = Ftg + Fn = mo 1− v2 c2 3/2 dvtg + dt Õ mo 1− v2 c2 dvn . În această situaţie.118) dt .

nu este coliniară cu acceleraţia.122) A Integrala se calculează uşor dacă se foloseşte rezultatul următor: v2 1− 2 c v2 1− 2 c 1 −1 2 d = 1 2 − 2v dv = c2 (10. Impulsul relativist al punctului material are expresia: m0 v 1− v2 c2 p = mv = Õ .121) A m0 vv 1− v2 c2 |B A − Õ m0 v 1− v2 c2 dv.118) între două puncte de pe traiectorie. Noţiuni de relativitate restrânsă m an a n atg tg Figura 10.125) v2 = − 1− 2 c Õ −1 2 vdv ⇒ c2 .124) (10.123) (10.238 Capitolul 10. vdv 1− v2 c2 = −c2 d 1− v2 c2 . Folosind faptul că dx · y = d(xy ) − x · dy. în teoria relativităţii. (10.5: Forţa.119) Lucrul mecanic total se obţine prin integrarea relaţiei (10. se obţine: B B B L = A dL = A B F · dr = Õ A dp · v = = (10. (10.120) = p · v |B A − = Õ m0 vdv 1− B v2 c2 (10.

aflaţi fiecare în repaus. în general. De exemplu.126) m0 c2 1− v2 c2 Õ m0 Õ 2 1− v c2 m0 c2 v +c − 2 2 v2 1− 2 c 2 vA c2 2 |B A= Õ |B A (10. în cazul reacţiei de anihilare dintre un electron şi un pozitron14 ..131) este cunoscută sub numele de relaţia lui Einstein dintre masă şi energie. pentru 20 kilotone de trinitrotoluen (TNT) dintr-o bombă atomică.127) (10. oricărei variaţii de energie îi corespunde o variaţie de masă. v << c. De obicei. 2 (10.10.. variaţiile energiei determinate în mod practic corespund unor variaţii foarte mici ale masei.130) Mărimea notată: = m(vB )c − m(vA )c = E (B ) − E (A) = ∆E. 44 MeV iar 2Mp c2 + 2Mn c2 = 3755. De exemplu: • reacţii dintre particule şi antiparticule . Energia în mecanica relativistă Ca urmare. Diferenţa ∆E = 28 MeV reprezintă energia de legătură a nucleului. etc. particule elementare care apar în reacţii energetice şi au proprietăţi (electrice. • defectul de masă . E= Õ 1− 2 vB c2 2 Õ m0 c2 1− m0 c2 1− v2 c2 se numeşte energie relativistă a corpului cu masa de repaus m0 şi viteză de deplasare v. Antiparticulele sunt. În cazul deplasărilor cu viteze mult mai mici decât viteza luminii.) definite de o simetrie specifică (în oglindă). rezultă doi fotoni γ cu energia fiecăruia egală cu m0 c2 .. nucleul de He (format din 2 protoni cu masele Mp şi 2 neutroni cu masele Mn ) are E = Mα c2 = 3727. magnetice.128) (10. dacă se adună masele constituenţilor unui nucleu şi se compară cu valoarea măsurată a masei nucleului se constată că aceasta din urmă este mai mică.. 14 Pozitronul este antiparticula electronului.129) (10. . cea care este responsabilă de stabilitatea sistemului. Verificarea acestei relaţii de echivalenţă13 se face printr-o multitudine de experimentele în fizica particulelor elementare. Relaţia: ∆E = ∆mc2 (10. relaţia se poate aproxima sub forma: E = mc2 ≈ m0 c2 1 + 13 1 v2 + . De exemplu. 44 MeV. variaţia depistată a masei constituenţilor care intră şi care rezultă din reacţie este de circa 1 gram. particulele şi antiparticulele apar şi dispar în pereche. lucrul mecanic devine: L = = = Õ 239 m0 v 2 1− v2 c2 2 |B 1− A + m0 c æ v2 B | = c2 A é (10.132) De regulă. 2 c2 1 = m0 c2 + mv 2 + . Oricărei variaţii de masă îi corespunde o variaţie de energie şi invers.6. Diferenţa este regăsită sub formă de energie de legătură a nucleului.

x) iar pe axa verticală . Noţiuni de relativitate restrânsă 2 Termenul m0 c2 se numeşte energie relativistă de repaus iar 1 2 mv .135) (10. cu trei dimensiuni de tip spaţial şi una de tip temporal în care să reanalizăm fenomenele relativiste. .energie cinetică corespunzătoare vitezei v.7 Universul Minkowski Transformările Lorentz descriu legătura dintre momentul şi locul desfăşurării oricărui fenomen. Totalitatea punctelor care descriu evoluţia unui eveniment defineşte o linie de univers . (3) o mişcare accelerată are panta variabilă în fiecare punct şi ca urmare traiectoria este o curbă (de exemplu. (10. Să aşezăm pe axa orizontală spaţiul (în cazul translaţiei de-a lungul axei Ox vom lua doar coordonata care se modifică. Diferenţa dintre energia relativistă de mişcare şi energia de repaus defineşte energia cinetică relativistă : Ec = mc2 − m0 c2 . (2) pentru o mişcare rectilinie şi uniformă viteza (reprezentată de panta dreptei) este constantă.137) (10.133) 10. Ne putem imagina un univers spaţiu-timp.6.6 sunt ilustrate tipuri de traiectorii în diagramele spaţiu-timp: (1) pentru o particulă aflată în repaus. deci linia de univers este verticală. Distanţa dintre 15 Această combinaţie se alege din considerente de omogenitate ale dimensiunilor. poziţia sa. de aceea linia de univers este o dreaptă înclinată. Orice punct din universul spaţiu-timp reprezintă un eveniment .2 Legătura dintre energie şi impuls Să introducem impulsul p = mv în expresia energiei relativiste: E= Õ mo c2 1− v2 c2 = Õ mo c2 1− mv2 m2 c2 = Õ mo c2 1− p2 m2 c2 . (10.134) Aranjând termenii în această relaţie. Linia de univers corespunzătoare propagării unui semnal luminos este reprezentată de dreapta marcată cu v = c.240 Capitolul 10.136) Deoarece E = mc2 . se obţine relaţia dintre impuls şi energie sub forma: 4 E 2 − p2 c2 = m2 oc . mişcarea este la început rapidă şi apoi lentă). se poate scrie: E2 1 − p2 m2 c2 p2 E2 − E2 2 2 m c 4 = m2 oc ⇒ 4 = m2 oc . (10. (10.10. Ea este orientată la 450 faţă de cele două axe. x0 rămâne neschimbată în timp. în cazul de faţă.138) 10. În Fig.cantitatea ct15 .

x) este dată de mărimea: s2 = x2 − c2 t2 . (10. Linia de univers ce corespunde deplasării originii O′ a unui sistem de referinţă aflat în mişcare cu viteza v faţă de sistemul fix (adică axa temporală ct′ ) se găseşte impunând.144) c În mod similar se găseşte linia de univers ce corespunde axei spaţiale (x′ ): v ct′ = 0 ⇒ ct − x = 0. deoarece: c2 t2 − x2 = − = − = − v ′ 2 (x′ + vt′ )2 c2 x ) − = 2 2 1− v 1− v c2 c2 v ′ ′ ′ ′ ′ (ct′ + v c x − x − vt )(ct + c x + 2 1− v c2 2 t′2 (c2 − v 2 ) − x′2 (1 − v c2 ) = 2 1− v c2 2 ′2 ′2 ′2 c2 (t′ + (10.145)) vx v tgθ2 = = . ct c iar unghiul de înclinare (θ2 ) dintre axa x′ şi axa x (folosind (10. în transformările Lorentz.139) Această distanţă se numeşte metrica spaţiului.7. condiţia: v x′ = 0 ⇒ x − t = 0.143) = −c t + x = s .145) c Unghiul de înclinare (θ1 ) dintre axa ct′ şi axa ct este determinat din condiţia: x v tgθ1 = = .141) (10.10. (10.146) . (10. cx c (10. Universul Minkowski 241 ct (1) (2) v=c x0 (3) x Figura 10.142) (10. (2) mişcare rectilinie şi uniformă. Ea este invariantă la transfomările Lorentz. (3) mişcare accelerată două evenimente: de exemplu cel de coordonate (0. 0) (produs în origine) şi cel de coordonate (ct.6: Tipuri de traiectorii în diagrama spaţiu-timp: (1) repaus.140) x′ + vt′ ) (10.

De aceea. transformările Lorentz pot fi interpretate. ct). ct′ ).242 Capitolul 10. Se observă o contracţie a acestei lungimi: OA’<OA (lungime proprie în sistemul în repaus). Datorită invarianţei. din punct de vedere geometric. Având în vedere aceste observaţii. Să considerăm câteva cazuri particulare: 1. ca trecerea de la un sistem de coordonate ortogonal la un sistem oblic.7 aceste linii de univers taie axa x′ în A’ şi axa ct′ în B’. În mod similar. ambele axe (x′ ). unde A1 se obţine ducând paralela la axa temporală ct′ . ele definesc hiperbole echilatere care tind asimptoric spre linia de univers a luminii (vezi Fig. echivalentul segmentului unitate spaţială OA=x = 1 din sistemul (x. Noţiuni de relativitate restrânsă ct’ ct B’ B B1 1 B’ A’ 1 A’ A1 A Figura 10. ct′ ). numite şi diagrame Minkowski ne permit observaţii intuitive asupra modului în care se modifică elementele cinematice ale mişcării în diferite sisteme de referinţă. Metrica care defineşte această distanţă este diferită de cea dintr-un spaţiu normal. s2 are semnificaţia pătratului unui interval definit într-un spaţiu cu 4 . echivalentul segmentului unitate temporală OB=ct = 1 din sistemul (x. Aşadar. Şi în acest caz. faţă de axele (x.7: Interpretarea geometrică a transformărilor Lorentz Ca urmare. Să reprezentăm intervalele unitate s = s′ = 1.146). Deoarece ne putem imagina că pe axa distanţelor am putea reprezenta toate cele trei dimensiuni.dimensiuni. OA1 <OA’ (lungime proprie în sistemul în mişcare). ct) este OA’ în sistemul (x′ .7 este ilustrată interpretarea geometrică a transformărilor Lorentz. se spune că evenimentele sunt separate în timp.10. În mod analog se poate discuta şi pe axa temporală. înclinat de unghiul dat de relaţia (10. diagramele spaţiu-timp.10. Dacă observatorul este legat de sistemul (x. unde A1 ′ se obţine ducând paralela la axa temporală ct. ct) este OB’ în sistemul (x′ . evenimentele se produc în acelaşi loc (x = 0) dar la momente diferite de timp.10. ′ Dacă observatorul este legat de sistemul (x′ . ct′ ). (ct′ ) sunt rotite sub acelaşi unghi θ2 = θ1 = θ. atunci vede segmentul OA’ ca OA1 . geometria unui astfel de spaţiu este una diferită de cea cu care suntem obişnuiţi. Deoarece s2 = −c2 t2 < 0. ct).6). atunci vede segmentul OA ca OA′ 1 . În Fig. Ca urmare. Un astfel de interval se v= c x’ x . −c2 t′2 + x′2 = −c2 t2 + 2 x = 1. cu trei dimensiuni (metrica euclidiană) prin faptul că apare semnul minus în faţa pătratului unei componente. În Fig.

Regiunile din universul spaţiu-timp din vecinătatea fiecărui eveniment se împart în trei regiuni. Deoarece s2 = x2 > 0 . . x¬ c t =x ⇒c= ¬ . singura zonă permisă este cea din interiorul conului luminos.149) Punctele din care pleacă lumina sunt separate de punctele în care ajunge. acest eveniment poate fi influenţat de desfăşurarea evenimentului din origine. Această observaţie este de fapt o reafirmare a postulatului invarianţei vitezei de propagare a luminii. Regiunea 2 corespunde viitorului absolut. Regiunea 1 corespunde trecutului absolut. În Fig. Deoarece s2 = 0. prin cuadriintervale nule. Deoarece acesta se produce la un moment de timp anterior prezentului (considerat t = 0). orientate la 450 faţă de axe.148) Ca urmare. t¬ 2 2 2 ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ (10.10. Invarianţa cuadri-intervalului conduce la: s′2 = −c2 t′2 + x′2 < 0. Invarianţa cuadri-intervalului conduce la: s′2 = −c2 t′2 + x′2 > 0.8 este reprezentat conul Minkowski din vecinătatea originii. dar la acelaşi moment de timp (t = 0). Un astfel de interval se numeşte interval spaţial. analizate în cele ce urmează: • Fie un eveniment situat într-un punct în spaţiul corespunzător lui x = 0.7. nu există nici un sistem de referinţă în care evenimentele să fie simultane (t′ = 0) deoarece s-ar obţine s′2 > 0(contradicţie!). nu există nici un sistem de referinţă în care evenimentele să se producă în acelaşi loc (x′ = 0) deoarece s-ar obţine s′2 < 0 (contradicţie!). Deoarece toate fenomenele se produc cu viteze mai mici decât viteza luminii. Poate. deoarece străbaterea ei ar necesita propagarea cu viteze mai mari decât viteza luminii! Zona din interiorul conului se împarte în două regiuni. Poate. Deoarece acesta se produce la un moment de timp ulterior prezentului (considerat la t = 0). exista un sistem de referinţă în care evenimentele să se producă în acelaşi loc (x′ = 0) şi atunci: s′2 = −c2 t′2 < 0. evenimente se produc cu viteza luminii. Regiunea 3 este interzisă. evenimentele se produc în locuri diferite. 243 (10. (10. se spune că evenimentele sunt separate de limitarea vitezei la valoarea maximă ce corespunde vitezei luminii. însă. • Fie un eveniment situat într-un punct în spaţiul corespunzător lui x = 0.10. 3. se spune că evenimentele sunt separate în spaţiu. 2. însă. separate de dreptele v = ±c.147) Ca urmare. acest eveniment poate influenţa desfăşurarea evenimentului din origine. Universul Minkowski numeşte interval temporal . situat în partea negativă a axei temporale. situat în partea pozitivă a axei temporale. exista un sistem de referinţă în care evenimentele să fie simultane (t′ = 0) şi atunci: s′2 = x′ 2 > 0.

metrica este dată de relaţia: s2 = x2 + y 2 + z 2 − c2 t2 . c 1 1 − β2 . x2 = y. Ca urmare. z reprezintă cele trei componente carteziene ale unui spaţiu 3-dimensional. ei sunt invarianţi la transformările Lorentz. doar că.1 Cuadrivectori de poziţie Din experienţa nostră de până acum. (10. y.244 Capitolul 10. Zonă permisă este cea din interiorul conului luminos.153) Legătura dintre coordonatele cuadrivectorului de poziţie dintr-un sistem fix şi unul care se 16 suntem prizonieri ai spaţiului 3D! . vom adopta următoarele convenţii de notaţii: β = γ = v . ştim că x. Algebra pe care o vom folosi seamănă în mare parte cu cea ştiută. Vom nota cuadrivectorii prin simbolul xi . vom lucra cu vectori cu 4-dimensiuni.7. Dacă mai adăugăm o componentă.150) Cuadrivectorul de poziţie corespunde unui vector în diagrama spaţiu-timp care are originea în originea sistemului iar vârful în punctul în corespunzător evenimentului studiat. mărim dimensiunea spaţiului la 4. Noţiuni de relativitate restrânsă ct (2) viitor v=c x (3) (1) trecut Figura 10. x3 = z. de dimensiune ct (numită componentă temporală). i = 1. Pentru simplificarea scrierii. 10.151) (10. numiţi şi cuadrivectori. care nu mai este unul intuitiv16 . în acest caz.152) (10. coordonatele cuadrivectorului de poziţie sunt: x1 = x. x4 = ct. În acest spaţiu. Din cele discutate până acum.8: Conul Minkowski din vecinătatea originii. 4. (10.

157) x′ y′ z′ ct′ á = γ 0 0 βγ 0 0 0 0 . (10.161) (10. Valoarea infinitezimală a acestuia (în cazul în care evenimentele sunt foarte puţin depărtate unul de altul) este: Calibrarea corespunde fixării momentelor de timp în care un semnal (de exemplu lumina) străbate distanţe egale măsurate de-a lungul unei drepte. Acest lucru este realizat prin calibrarea ceasurilor în cele două sisteme . (10. x′ 3.165) .155) (10.154) (10. i = 1.159) Aij = .7.162) (10.10.158) xi = Aij x′ j . i = 1. Cuadrivectorul interval corespunde distanţei dintr-un spaţiu cu 4 dimensiuni dintre două evenimente oarecare. = x3 . unde Aij este matricea transformării: γ 0 0 βγ 0 1 0 0 0 0 0 0 βγ 0 1 γ á (10.164) 10. În mod evident.7.156) x2 = x3 = x4 = Sub formă matricială se poate scrie: x y z ct sau: á x′ 2. transformarea inversă este descrisă de ecuaţiile: x′ 2 x′ 3 x′ 4 care sunt reprezentate matricial prin: x′ y′ z′ ct′ á x′ 1 = γ (x1 − βx4 ). i = 1. γ (x′ 4 0 1 0 0 + βx′ 1 ). 245 (10. 4. 4) este echivalentă cu o modificare a coordonatei corespunzătoare măsurată în sistemul mo17 bil (∆x′ i . = γ (x4 − βx1 ). 17 ds2 = dx2 + dy 2 + dz 2 − c2 dt2 .160) (10.2 Cuadrivectorul interval Considerăm că orice modificare a coordonatelor unui eveniment din sistemul fix (∆xi . Universul Minkowski depasează cu viteza constantă v este dată de transformările Lorentz: ′ x1 = γ (x′ 1 + βx4 ). = x2 . βγ 0 1 γ á (10. 4). (10. γ 0 0 −βγ 0 1 0 0 0 0 0 0 −βγ 0 1 γ á (10.163) x y z ct á = .

c). 3 = u3 = γu v u′ 4 = γ (u4 − βu1 ) = γγu (c − ux ). se obţine: u′ 1 = γ (u1 − βu4 ) = γγu (ux − v ). c2 dxi . γu uy .169) (10. cuaunde (ux .246 Capitolul 10. dt (10. i = 1. uy .69) dτ = dt 1 − cuadrivectorul viteză devine: ui = Folosind notaţia γu = 1 1− u2 c 2 u2 .175) (10.160-10.7. se poate găsi direct relaţia de transformare a vitezei dintr-un sistem fix în unul aflat în mişcare.173) sau → ui = γu (− u . γu c). γu uz . dt dx2 = γu uy . 2 = u2 = γu 1 u′ uz . uz ) sunt componentele carteziene obişnuite ale vectorului viteză − drivectorul viteză este: ui = (γu ux . (10. Deci. 4. Folosind relaţiile (10.167) (10. adică de observatorul în raport cu care corpul este în repaus.177) Reamintim faptul că timpul propriu este măsurat cu un ceasornic care se deplasează odată cu corpul.176) (10.172) Õ 1 1 1 1− Õ 1− Õ → u .174) (10.171) (10. (10. 1− Deoarece toţi cuadrivectorii sunt invarianţi la transformările Lorentz. adică conform cu (10. dt dx3 = γu uz .170) (10.166) dτ Deoarece durata proprie este cea mai scurtă. dt (10.163). Noţiuni de relativitate restrânsă 10. . dt dx4 = γu c. se poate scrie: u1 = u2 = u3 = u4 = Õ 1 1− u2 c2 u2 c2 u2 c2 u2 c2 dx1 = γu ux . c 18 (10.168) Õ 1 1− u2 c2 .3 Cuadrivectorul viteză Cuadrivectorul viteză este definit ca variaţia cuadrivectorului de poziţie în unitatea de timp propriu18 (dτ ): dxi ui = . 1 u′ uy .

178) Identificând (10.181) ′ dx′ 1 ′ dx ′ ′ = γ = γu ux . acest cuadrivector se numeşte cuadrivector impuls-energie . găsim: v ′ γγu (c − ux ) = γu c.184) ai = dτ dt 10. (10.7.cuadrivectorul impuls se scrie ca: → p i = m− u. . 10. c (10. se ştie că: u′ 4 = dx′ cdt′ 4 Õ = dτ ′ dt′ 1 − u′2 c2 ′ = γu c.5 Cuadrivectorul impuls-energie Prin definiţie.179) (10. 1 − cv2 ux (10. 1 − cv 2 ux Revenind în (10. Deoarece masa de mişcare este: m = m0 γu . c ′ γu γγu = .186) (10.178).187) (10.180) (10.177) şi (10. 247 (10.7. cuadrivectorul impuls este produsul dintre masa de repaus (deoarece se defineşte în sistemul faţă de care corpul este în repaus) şi cuadrivectorul viteză: → pi = m0 ui = (m0 γu − u . Universul Minkowski Pe de altă parte. folosind expresia energiei relativiste E = mc2 .4 Cuadrivectorul acceleraţie Cuadrivectorul acceleraţie se defineşte ca variaţia cuadrivectorului viteză în raport cu intervalul de timp propriu: dui dui = γu .182) u′ x = ux − v . . E c E → = − p. Din acest motiv.10. 1 − cv2 ux (10.174) obţinem: u′ 1 = Înlocuind şi expresia lui u′ 1 : ′ (u − v ) γu x .185) Se observă că cea de-a patra componentă este proporţională cu energia. u dτ ′ dt′ regăsim relaţia de transformare a componentei vitezei pe axa Ox: u′ 1 = (10.7. m0 γu c).183) şi în mod analog pentru celelalte componente.

să măsoare aceeaşi valoare a lungimii? 2.248 Capitolul 10. 1− v2 c2 cos2 θ iar .192) se obţine: dm du du = γ 2 mu = c2 . măsurată într-un sistem Õ de referinţă care se deplasează cu viteza v fa’ă de acesta. Noţiuni de relativitate restrânsă 10.8 Probleme 1.7. dt dt dt (10. Cum trebuie să se deplaseze un etalon de lungime (de 1 m) în raport cu un sistem fix.190) Înlocuind derivata în raport cu timpul a masei: dm dt = m0 1 u2 d ( γ ) = m0 − 1− 2 dt 2 c 2 u du γ du = (m0 γ ) 2 γ 2 = 2 mu .191) (10.195) 10. este L = L0 orientarea faţă de axa Ox a sistemului mobil este tgθ = tgθ ′ 1− v2 c 2 . dt c .188) dτ dt Având în vedere modul în care a fost definit impulsul.6 Cuadrivectorul forţă . pentru ca doi observatori situaţi în sistemele de referinţă fix.194) dt c c Componentele cuadrivectorului forţă-putere sunt: Fi = γu dp F · u . c dt c dt P = m 1 + γ2 u2 c2 u −3/2 − 2u c2 du dt (10. dt dt (10.putere Cuadrivectorul forţă se defineşte ca derivata în raport cu timpul propriu a cuadrivectorului impuls : dpi dpi Fi = = γu . (10.193) Ca urmare. (10. corespunde puterii mecanice. Ea se poate scrie ca: dm P F ·u c = = . se obţine: Fi = γu dp dm . (10. O bară de lungime proprie L0 este orientată sub unghiul θ ′ faţă de axa Ox’a sistemului propriu (faţă de care este în repaus). mărimea componentei a patra a cuadrivectorului forţă.189) Puterea este definită ca lucrul mecanic efectuat în unitatea de timp: P = du dL F · dr dm = =F ·u = m +u dt dt dt dt ·u (10.c . respectiv care se deplasează cu viteza v. Arătaţi că lungimea barei.

(d) locul geometric al evenimentelor aflate la distanţa ∆s2 = -1 m2 faţă de origine. măsurată de pe Pământ. γ ˙u = uu/c ˙ 2 . 4. (h) locul geometric al evenimentelor din spaţiul (ct. x′ ) corespunzătoare unui observator care se deplasează cu viteza v =0. Õ 1+v/c ′ 1−v/c ∆t =15 s.866 c.5 c faţă de observatorul fix şi a cărui origine coincide cu a acestuia. Determinaţi: (a) care este intervalul de timp după care sunt recepţionate pe Pământ. (f ) calibraţi coordonatele temporale (ct′ ) corespunzătoare fiecărui interval de lungime (x′ ). (b) ce distanţă. Vlad şi Dragoş sunt doi fraţi gemeni. . Probleme 249 3. pe baza diagramei spaţiu-timp.5 m şi se deplasează cu viteza v =0. (c) Ec = (m − 5. (e) locul geometric al evenimentelor aflate la distanţa ∆s2 =1 m2 faţă de origine. 6. (b) linia de univers a unei particule care pleacă la momentul t = 0 din punctul x=0. Reprezentaţi diagrama spaţiu-timp (ct. Dragoş pleacă pe o planetă îndepărtată iar Vlad rămîne pe Pământ.5 c. Care este distanţa maximă până la care mai poate fi detectat? Răspuns : d = vτ = vτ0 1− v2 c 2 =660 m. O navă spaţială se deplasează cu viteza v =0. astfel că şi el consideră că timpul trece mai greu pe Pământ. Dragoş se îndepărtează. 1 × 109 m. 745c. Care din fraţi va fi mai tânăr? 8. (g) locul geometric al evenimentelor aflate la distanţa ∆s2 = 0faţă de origine. cunoscut ca paradoxul gemenilor. 2 × 10−6 s. Un miuon are timpul mediu de viaţă τ0 = 2. a unui corp cu masa m0 =1 Kg aflat în repaus pe navă. (i) locul geometric al evenimentelor din spaţiul (ct′ . Răspuns :(a) ∆t = m0 )c2 = 9 × 1016 J. γ ˙ u c) unde a = du/dt. măsurată de pe Pământ. (1−u2 /c2 )3/2 7. Determinaţi viteza v de deplasare a unui observator ce măsoară lungimea proprie l a unei rigle ca fiind 2/3l. Derivaţi expresia vectorului acceleraţie. (b) ∆x = γv ∆t′ = 2. Dar şi pentru Dragos. x) care se produc simultan cu cel de la momentul ct = 2m. x) pentru un observator fix şi apoi reprezentaţi: (a) linia de univers pentru un corp în repaus. De pe navă se trimit spre Pământ două semnale luminoase.8. la întoarcere. (c) care este energia cinetică. (c) diagrama (ct′ . la un interval de timp ∆t′ = 4 s. Răspuns : v = 0. Pentru Vlad. Explicaţi acest paradox. astfel că pe navetă timpul se dilată.10. x′ ) care se produc simultan cu cel de la momentul ct′ = 2m. celălalt va fi mai tânăr. situat în punctul x = 1m. Fiecare dintre fraţi crede că. după care se dezintegrează într-un electron şi doi neutrini. Vlad se îndepărtează. Răspuns : ai = γu (γu a + γ ˙ u u. parcurge naveta între cele două emisii de semnal.

5m.75m. x′ = 0. (k) locul geometric al evenimentelor care se produc în punctul x′ = 1m. este reflectat de o oglindă situată la x′ = −1m şi apoi este absorbit de un detector (m) localizat în punctul x = 0.250 Capitolul 10. (l) linia de univers a unui foton emis în la t′ = 0 în punctul x = 0. . Noţiuni de relativitate restrânsă (j) evenimentele care se produc la t′ = 0. călătoreşte în direcţia axei Ox negative.

Să ne reamintim câteva noţiuni legate de neliniaritate în algebra şi geometrie.Capitolul 11 Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic Vom încheia analiza capitolelor selecţionate din mecanica fizică trecând în revistă câteva subiecte considerate actualmente de mare interes. presiunea etc. 251 . Un sistem este neliniar dacă este descris de ecuaţii neliniare. sisteme optice neliniare. unul din ingredientele haosului este neliniaritatea.astfel de fenomene apar în diverse alte domenii ale ştiinţelor naturii sau chiar în afara acestora.surprinzător la prima vedere . dar şi în fizică. sunt de fapt caracteristici inerente sistemelor în care se produc interacţiuni neliniare. viteza. mai general. observate de exemplu în curgerea fluidelor1 . 3 cum ar fi de exemplu problema celor trei corpuri. Aşadar. în timp. ∀(x. Este vorba de dinamica neliniară şi teoria haosului. fenomene din lumea viului. devine imprevizibilă. dar care includ neliniarităţi3 . el a demonstrat că. cum ar fi unii oscilatori mecanici. par a avea aspecte similare în privinţa complexităţi lor. cu puţine grade de libertate.1 Neliniaritate şi sensibilitate la condiţiile iniţiale Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. y. O funcţie este liniară dacă are proprietatea: f (x + y ) = f (x) + f (y )f (ax) = af (x). atât în mecanică. considerat părintele dinamicii neliniare. Henry Poincaré. chiar şi în cazul sistemelor simple2 . Aceste domenii de mare inters în zilele noastre introduc şi dezvoltă o serie de concepte teoretice noi . fluide. cu alte cuvinte dacă variabilele dinamice ce descriu proprietăţile sistemului (coordonatele. Fenomenele haotice întâlnite în cele mai diverse sisteme fizice.instrumente cu care se analizează fenomene dificil de explicat în contextul mecanicii clasice.) apar în ecuaţii sub forma unor temeni neliniari. a subliniat faptul că turbulenţele şi comportarea neliniară. Aceste aspecte pot fi descrise prin ecuaţii şi mărimi similare. se poate constata o evoluţie complicată şi care. 11. reacţii chimice. 2 sisteme descrise doar de o dinamică temporală. 1 Astfel de sisteme sunt numite spaţio-temporale. fiind descrise de ecuaţii cu derivate parţiale în raport cu spaţiul şi cu timpul. Uneori . circuite electrice. Mai mult decât atât. a) > 0.

Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic În cazul unui sistem de ecuaţii. pentru sistemele neliniare. ci ea trebuie să fie însoţită de o caracteristică esenţială . iar φ şi ψ . În sistemele neliniare apare aşa numită ” rupere spontană de simetrie ”sau . Totuşi. care îşi păstrează dimensiunile oricum le-am măsura. o sferă privită foarte de aproape pare a fi un plan. Dacă pentru sistemele predictibile. Divergenţa traiectoriilor vecine din diagramele din spaţiul configuraţiilor este o amprentă a haosului şi permite individualizarea acestuia în relaţia cu alt comportament impredictibil. aplicarea principiului superpoziţiei nu permite rezolvarea oricărei probleme de dinamică liniară4 . unde a. Unul dintre cele mai importante principii simplificatoare utilizat în dinamica liniară şi anume principiul superpoziţiei nu mai este valabil. plane. în final. un obiect neliniar arată diferit. în timp ce dacă o privim de foarte departe. obiecte 3-dimensionale. De exemplu. Este important să subliniem faptul că un comportament impredictibil poate să apară în sisteme descrise de ecuaţii deterministe. lumea fizică reală este preponderent neliniară.două funcţii oarecare. fără perturbare reciprocă. Integrarea unor ecuaţii liniare poate fi complicate foarte mult de condiţiile la limită. Dacă pentru sistemele liniare ecuaţiile de mişcare sunt invariante la o translaţie a timpului7 . determinarea evoluţiei sistemului la orice moment de timp. mici perturbări conduc la stări divergente şi nepredictibile6 . în unele situaţii ce descriu fenomene din lumea reală la principiul superpoziţiei este în întregime justificat. schimbânduse doar dacă se modifică condiţiile exterioare 4 5 .252 Capitolul 11. cum este cel prezent în prezenţa unui zgomot extern. Aceste considerente îşi pierd valabilitatea în cazul sistemelor neliniare. Pe astfel de metode se bazează descompunerea în serie Fourier. Din punct de vedere fizic. din momentul în care ele au devenit haotice. în principiu. Aşa cum vom vedea în continuare.” încălcare spontană a simetriei ”. deci a renunţa. Distanţa dintre cele două stări apropiate în spaţiul configuraţiilor rămâne apropiată. pentru care ecuaţia de mişcare asociată cu condiţiile iniţiale permite. nehaotice. iar evoluţia lor devine dependentă de timp. Liniaritatea se regăseşte în cazul obiectele din spaţiul euclidian: linii. în acord cu teorema Liouville de conservare a volumului din spaţiul fazelor 6 Efectul divergenţei a două traiectorii vecine a fost exprimat metaforic de E. b sunt două constante oarecare. 7 Adică ecuaţiile de mişcare şi condiţiile exterioare rămân aceleaşi la t şi la t + τ pentru oricare τ. în funcţie de scara la care îl privim. liniaritate implică: L(aφ + bψ ) = aL(φ) + bL(ψ ). Lorentz (1972) ca posibilitatea ca o bătaia de aripi ale unui fluture din Brazilia să determine o tornadă în Texas.exprimat folosind un termen mai adecvat . recombinarea părţilor conducând la soluţia completă. o funcţie complexă poate fi descompusă în combinaţii liniare de părţi simple. În mod evident. o dinamică de tip haotic presupune nu doar un caracter neliniar. o mică perturbare a stării iniţiale a sistemului determină o mică modificare a stării sale finale5 . ea pare a fi un punct. Din contră. În practică. sau alte combinaţii liniare. urmând ca fiecare parte fie rezolvată separat. principiul superpoziţiei ne permite să explicăm propagarea independentă a undelor electromagnetice sau a celor elastice. principiul în sine având doar valoare metodologică.sensibilitatea la condiţiile iniţiale. îşi pierd brusc proprietăţile de invarianţă.N. în cazul sistemelor haotice. el sugerând descompunerea întregului în părţi simple. în moduri normale. Acest tip de haos este cunoscut sub numele de haos determinist.

. x2 .. de timp9 şi de un set de parametri λj . Ne vom referi. c . j = 1. n numite variabile de stare.. n. t.. dt Evident că. t.1) unde fi este. modul cum poate fi controlată dinamica lor. . frecvenţe proprii.a cum este sistemul descris de ec. În unele modele. j = 1. Relaţia (11. . în cazul n=2. . f poate fi o forţa exterioară periodică. sunt constante fixate la anumite valori..1) acesta este numit neautonom . xn } este numit spaţiul stărilor sau spaţiul fazelor8 . i = 1. continuă.11.. amplitudinea sau frecvenţa unor perturbaţii exterioare impuse sistemului etc.. evoluţia sa este determinată în mod univoc de un set de ecuaţii de mişcare de forma: dxi = fi (x1 . acestea se numesc automate celulare. i = 1. Dacă sistemul este descris de ecuaţii diferenţiale de ordin superior. n. Parametrii λj . xn . n. precum şi câteva mărimi ce caracterizează această dinamică.. f2 . Parametrii de control sunt mărimi ce descriu caracteristici intrinseci ale sistemului. Dacă funcţia f depinde explicit de timp. . în general. de exemplu: y = x ˙ .. dt (11. i = 1. c. De exemplu. λc ). acest spaţiu este reprezentat de un plan. a. ele produc modificări ale caracterului dinamicii sistemului.aşa cum este cazul oscilatorului în regim forţat. în această introducere în teoria sistemelor neliniare şi a haosului să prezentăm exemple de sisteme şi de neliniarităţi care pot să conducă la comportament haotic. se introduce un nou set de variabile. timpul este o variabilă reală. {λj }). fn ) sunt vectori de dimensiune n. sistemul este denumit autonom . numiţi parametri de control . λ1 . Pentru sistemele dinamice continue. o funcţie neliniară de coordonatele {xi } . Mai există şi a treia posibilitate de sisteme dinamice. c. k ∈ Z + .. în cele ce urmează doar la sistemele finite. x2 .. descrise de funcţii de evoluţie cu caracter continuu. j = 1. Spaţiul tuturor variabilelor {x1 .. dt (11.2) unde x = x(x1 . de exemplu de ordin N . i = 1. Dacă sistemul are o comportare deterministă. λ2 ..2 Sisteme dinamice Să considerăm un sistem descris la momentul de timp t de un set de variabile de stare xi . 8 9 . (11.. o ecuaţie diferenţială de ordin N se poate scrie sub forma a cu N ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi. cum ar fi: coeficienţi de vâscozitate. Sisteme dinamice 253 Vom încerca. Aceste sisteme se numesc sisteme dinamice discrete sau hărţi iterative. În acest caz. el este discretizat: t = tk = kτ. iar metoda poate continua prin introducerea de noi variabile până se ajunge la o ecuaţie diferenţială ordinară Aşadar.2. x2 . pentru care şi stările şi timpul sunt discretizate. Dacă funcţia f nu depinde explicit de timp. ecuaţia de mişcare este de forma: dx = f ({xi (t)} . c. j = 1. într-un sistem mecanic. 11. Prin aceasta se reduce ordinul ecuaţiei diferenţiale la N − 1. {λj }).. prin introducerea de noi variabile.. Atunci când acestea sunt schimbate. xn ) şi f (f1 .1) se poate scrie sub forma vectorială: dx = f ({xi } .

Odată cu creşterea dimensiunii sistemului. 11 În Anexa B din volumul I sunt prezentate modalităţi de rezolvare analitică a unor ecuaţii diferenţiale ordinare tipice. Să urmărim. (11. se ştie că acesta este proporţional cu fluxul de linii care traversează suprafaţa ce închide volumul dat. 11. variabila timp poate fi eliminată din postura de variabilă explicită prin introducerea unei variabile suplimentare. Din definiţia operatorului divergenţă. ceea ce se întâmplă în timp. Spunem că astfel de sisteme (hamiltoniene) sunt conservative . Dacă numărul de linii care intră în volumul dat este diferit de numărul de linii care ies din acesta. După cum am discutat în Capitolul I al acestui manual. relaţia (11. sistemele hamiltoniene îşi păstrează volumul constant în spaţiul fazelor.3) În acest caz. de aceea distribuţia lor în spaţiu poate oferi informaţii asupra proprietăţilor sistemului. oriunde în spaţiul fazelor: div f < 0.1 Sisteme disipative şi atractori Traiectoriile din spaţiul fazelor seamănă cu liniile de curent ale unui fluid în mişcare. xn+1 . Acest "truc" matematic ne permite să tratăm şi sistemele neautonome într-o manieră similară celei folosite pentru cele autonome. ecuaţia (11. xi (0) = xi0 . . xn+1 a cărei derivată în timp să fie unitară: dxn+1 = 1. la orice moment de timp. dt (11. Evoluţa stărilor din spaţiul fazelor este descrisă de o traiectorie sau orbită. atunci divergenţa este nenulă.4) Cu alte cuvinte. pentru un volum-sursă infinitezimal. adică: div f = 0. cu liniile de curent dintr-un volum elementar. Cele mai multe ecuaţii de tip (11. pentru un set fixat de condiţii iniţiale10 . Exemplele considerate în acest capitol sunt alese dintre cele mai simple în aşa fel încât să fie accesibilă rezolvarea numerică pe orice tip de calculator personal.2. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic Trecerea de la un sistem neautonom la unul autonom se poate face prin introducerea unei variabile suplimentare. Ca urmare. traiectoriile sunt unice şi nu sunt posibile intersecţii sau autointersecţii ale nici unei orbite.1). Spunem că sistemele sunt disipative dacă. Cunoscând condiţiile iniţiale. cea de a (n + 1)− a variabilă este xn+1 = t (considerând condiţia iniţială xn+1 (0) = 0). Apare atunci întrebarea: cât de mică poate fi valoarea lui n astfel încât sistemul să aibă traiectorii haotice? Răspunsul este: minim trei. (11. care măreşte dimensiunea sistemului cu o unitate.254 Capitolul 11. creşte şi complexitatea acestuia.1) permite determinarea evoluţiei sistemului la oricare moment de timp t.5) 10 Pentru o înţelegere cât mai completă a unui sistem dinamic nu este suficientă analiza traiectoriilor individuale ci este necesară analiza ansamblului generat pentru mai multe condiţii iniţiale. Conform teoremei fundamentală de existenţă şi unicitate a soluţiilor ecuaţiilor diferenţiale (11. Mulţimea traiectoriilor din spaţiul fazelor constituie ceea ce se numeşte portretul fazic .4) poate fi înţeleasă ca o contracţie a volumului din spaţiul fazelor.1) nu pot fi rezolvate analitic11 şi de aceea singura alternativă este rezolvarea lor numerică. Ea este curba tangentă în fiecare punct la vectorul f . de exemplu.

În cazul sistemelor disipative. În cazul în care există mai mulţi atractori. Atractorii de forma unor puncte fixe sau curbe închise (tip ciclu limită) sunt caracteristici unor dinamici predictibile şi apar în condiţii de staţionaritate şi periodicitate. Pentru aceste sisteme12 se defineşte noţiunea de atractor.structuri foarte complicate fără nici un fel de simetrie ce corespund unor mişcări haotice. traiectoriile în spaţiul fazelor sunt puternic divergente.1). bazinele lor de atracţie sunt separate de nişte limite numite separatoare .2.11. • atractori stranii . Cei mai importanţi atractori în dinamica neliniară haotică sunt: • atractori haotici . după un interval oarecare de timp. Ceea ce ne interesează mai mult sunt rezultatele legate de tipul de atractori şi recunoşterea acestora. în sensul că. 12 Sistemele conservative nu posedă bazine de atracţie.11. împreună cu bazinul său. Atractorii reprezintă seturi de puncte din spaţiul stărilor spre care converg traiectoriile. sau volume geometrice). Setul de condiţii iniţiale care conduc traiectoriile spre un anumit atractor se numeşte bazin de atracţie al acestuia (Fig.forme geometrice de tip fractal. Sisteme dinamice 255 x1 Bazin de atractie atractor x2 x3 Figura 11. într-un spaţiu tridimensional al fazelor. curbe. iar stările finale se vor localiza în anumite regiuni finite (puncte. sistemul practic "uită" stările iniţiale din care a pornit. . şi au proprietăţi geometrice neobişnuite.1: Un exemplu de atractor. Definiţia matematică exactă a atractorilor nu este deloc simplă şi nu este scopul acestei prezentări. caracterizate de structuri repetitive la orice scară.

avem: n fi (xi0 + ξi ) = fi (xi0 ) + k =1 ∂fi ∂xk {xi0 } ξk + . Ele se află ca intersecţii ale nulclinelor (locurile geometrice fi ({xi } . dt (11. Pentru aceasta. în acest context: n dξi ∂fi ≈ dt ∂xk k =1 {xi0 } ξk . puncte critice sau puncte singulare .58) se numesc puncte fixe .. dt (11.13) .256 Capitolul 11.1) conţine ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi. {λj }) = 0. se consideră o mică deplasare ξi faţă de un punct critic xi0 : ξi (t) = xi (t) − xi0 . (11. Cel mai simplă evoluţie în timp a unui sistem este aceea în care el tinde spre o stare staţionară de echilibru: xi (t) = xi0 = const. {xi0 } (11. Spre care dintre stări se va îndrepta sistemul.1). Principalul motiv al alegerii acestui tip de ecuaţii este găsirea cât mai simplă a soluţiilor {xi0 } pentru care derivatele în timp ale stărilor se anulează: dxi = 0 ⇒ fi ({xi } .12) În acest fel.3 Echilibru şi stabilitate Sistemul de ecuaţii (11.1) devine. (11. transformând-o în analiza stabilităţii unui sistem liniar: dξ = M ξ. odată atinse. dt k =1 (11. (11. am reformulat o problemă de analiză a stabilităţii unui sistem neliniar (11. în evoluţia sa.11) în care: Mik = ∂fi ∂xk .. în cazul în care există mai multe stări staţionare? În plus. {λj }) = 0. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic 11. sunt aceste stări sunt stabile? Răspunsurile la aceste întrebări se află folosind aşa-numitele metode de liniarizare a ecuaţiilor (11.10) sau: n dξi = Mik ξk .2).6) Soluţiile staţionare ale sistemului de ecuaţii algebrice cuplate (B.7) Este interesant să aflăm dacă.8) Să considerăm că parametrii de control sunt fixaţi. Admiţând că f se poate dezvolta în serie Taylor în jurul soluţiei staţionare şi luând în considerare doar termenii de ordin întâi din această dezvoltării.9) Ecuaţia (11. (11. sistemul atinge efectiv o astfel de stare.

11.17) (11. Ecuaţia (11. • x0 este asimptotic stabilă. atunci ec. dacă pentru orice vecinătate Uε a lui x0 există o a altă vecinătate Uδ(ε) . n în vecinătatea stării de echilibru x0 = x0 ({xi0 } .2.3. distanţa faţă de punctul critic de echilibru scade exponenţial în timp. reprezentate de anularea unui polinom de grad n în λ.16) Sistemul (11. Să notăm prin Uε şi prin Uδ(ε) două regiuni ce înconjoară starea staţionară x0 . adică: det(Mik − λδik ) = 0. (11.18) unde constantele cn se determină din condiţiile iniţiale. (11. atunci x0 este un punct fix instabil. Transferul de analiză a stabilităţii unui sistem neliniar la analiza stabilităţii sistemului liniariazat asigură corespondenţa concluziilor obţinute. Soluţia sistemului liniarizat poate fi scrisă ca superpoziţia: n ξ (t) = i=1 ci eµi t u. Reprezentarea geometrică a stabilităţii. Din contră. Doar în acest caz. este arătată în Fig. putem găsi valorile proprii λ( reale sau complexe) asociate vectorilor proprii u.14) unde δik este simbolul Kronecker. iar sistemul perturbat ajunge din nou în această stare. dacă. Echilibru şi stabilitate 257 unde M este Jacobianul transformării lui f în raport cu variabilele vectorului n-dimensional x = x({xi }).17) au partea reală negativă. Dacă perturbaţia variază în timp după o lege de forma: ξ (t) = ueλt . Hartman şi Grobman [ ] demonstrează o teoremă care afirmă că: . dacă cel puţin una din valorile proprii ale matricei jacobiene au valoare pozitivă.14). într-un spaţiu al fazelor tridimensional.13) devine (după simplificarea termenului nenul eλt ): M u = λu sau: Mik uk = λui . pe lângă condiţia de stabilitate. (11.15) (11. starea x0 este asimptotic stabilă dacă valorile proprii µi ale ecuaţiei seculare (11.11. n. Noţiunea de stabilitate se poate înţelege mai bine cu ajutorul definiţiiilor următoare. (11. după cum se observă revenind în soluţia (11. astfel încât orice traiectorie ce iese din interiorul lui Uδ(ε) nu va părăsi niciodată Uε .17) este cunoscută sub numele de ecuaţie seculară. În termeni matematici. orice traiectorie ce iese din interiorul lui Uδ(ε) tinde spre x0 atunci când t → ∞. Prin rezolvarea acestei ecuaţii. i = 1.16) al celor n ecuaţii este compatibil determinat dacă şi numai dacă determinantul este nul. Se pot adopta următoarele definiţii: • x0 este stabilă în sens Lyapunov. Astfel. • x0 este instabilă dacă nu există o astfel de vecinătate Uδ(ε) . i = 1.

care necesită existenţa unor fluxuri pentru a se menţine. care este reprezentat de setul iniţial de puncte ce conduc la stări finale situate pe atractorii respectivi.19) (11. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic x1 Ue . x2 ). • dacă soluţia sistemului liniarizat este instabilă atunci şi soluţia staţionară a a sistemului neliniar este asimptotic instabilă. • dacă soluţia sistemului liniarizat este asimptotic stabilă13 atunci şi soluţia staţionară a a sistemului neliniar este asimptotic stabilă. Sistemelor disipative. . x20 ) = 0.1 Analiza liniară de stabilitate a sistemelor bidimensionale Să exemplificăm analiza generală anterioară în cazul unui sistem cu dimensiunea n = 2.21) (11. Atunci ecuaţiile 11. cu alte cuvinte. 13 (11. sisteme deschise. x20 ) se determină din condiţiile: f1 (x10 .2: Reprezentarea geometrică a stabilităţii. În aceste situaţii. x ˙ 2 = f2 (x1 . în mod evident.22) Pentru soluţii doar stabile ale sistemului liniar nu se poate preciza tipul de stabilitate al soluţiei sistemului neliniar. Dacă sistemul dinamic prezintă mai mulţi atractori.3.258 Capitolul 11.x0 Ud(e) x2 x3 Figura 11. le corespunde. starea spre care tinde sistemul este un atractor.1 devin: x ˙ 1 = f1 (x1 . Punctele fixe (x10 . x2 ). 11. într-un spaţiu tridimensional al fazelor.20) (11. fiecare dintre aceştia îşi are propriul bazin de atracţie. x20 ) = 0. aflate în permanentă relaţie de schimb energetic sau de materie cu mediul exterior. atunci. stabilitatea asimptotică. f2 (x10 .

28) Notăm ∆ = (TrM )2 − 4 det M. identificarea formei acesteia. µ2 reale şi distincte ca semn. µ2 reale şi pozitive. ∆ > 0 ⇔ (TrM )2 > 4 det M > 0 şi TrM < 0 ⇒ µ1 . nod instabil 2. µ2 reale şi negative.24) 1 TrM ± 2 (TrM )2 − 4 det M . Zona de stabilitate este încadrată în cadranul IV haşurat în Fig. Ea devine: ξ (t) = c1 eµ1 t u1 + c2 eµ2 t u2 unde vectorii u1 se consideră normalizaţi14 .29) Aceştia nu trebuie să fie neapărat ortogonali. focar stabil 6. şa instabilă 4. (11. totodată. iar ecuaţia seculară se determină din condiţia: ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ 259 M11 − µ M12 M21 M22 − µ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ = 0. (11.11. Echilibru şi stabilitate Matricea jacobiană are patru elemente. ∆ < 0 ⇔ (T rM )2 < 4 det M şi TrM > 0 ⇒ µ1 = µ∗ 2 complex conjugate cu partea reală pozitivă.3. ∆ > 0 ⇔ (TrM )2 > 4 det M > 0 şi TrM > 0 ⇒ µ1 . 14 (11. 1.18) descrie modul în care se îndepărtează sau se apropie o traiectoriile în vecinătatea stărilor staţionare şi permite.27) = M11 + M22 .3. Valorile şi semnul valorilor proprii µ1. nod stabil 3. Soluţia (11.2 = µ2 − TrM + det M = 0. ∆ > 0 ⇔ (TrM )2 > 4 det M > 0 ⇒ µ1 .25) (11. focar instabil 5.11. (11. adică: TrM det M iar. (11. Se pot întâlni următoarele situaţii reprezentate în diagrama de stabilitate ∆ = 0 din Fig. .23) din care rezultă: Deoarece trasa matricei M şi determinantul apar în mod direct în această relaţie. ecuaţia seculară devine: iar cele două soluţii sunt date de relaţia: µ1. = M11 M22 − M12 M21 .2 depind de valorile mărimilor TrM şi det M.3.11.26) µ2 − (M11 + M22 )µ + M11 M22 − M12 M21 = 0. ∆ < 0 ⇔ (T rM )2 < 4 det M şi TrM = 0 ⇒ µ1 = µ∗ 2 complex conjugate cu partea reală nulă. (11. ∆ < 0 ⇔ (T rM )2 < 4 det M şi TrM < 0 ⇒ µ1 = µ∗ 2 complex conjugate cu partea reală negativă.

260 Capitolul 11.3: Diagrama de stabilitate. . Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic det M Figura 11.

9.38) = 0. (11.nod stabil. Ecuaţia precedentă poate fi scrisă sub forma unui sistem de două ecuaţii diferenţiale ordinare cuplate: x ˙ = y. Ecuaţia diferenţială a mişcării este: x ¨ + αx ˙ + βx + γx3 = 0.31) (11.32) (11.3. Punctele critice sunt determinate de condiţiile: y = 0. Această comportare se poate găsi folosind numere complexe: µ1 = µr + iµi . −αy − βx − γx 3 (11. Curbele sunt parabole cu tangentă comună în origine. iar punctul de echilibru .1 vol I) care se mişcă cu frecare vâscoasă. unde c∗ 1 = c2 .nod instabil şi în sens de apropiere în cazul (2) . iar celălalt creşte. punctele de echilibru de tip nod se transformă în puncte de tip focar instabil în cazul (4) şi focar stabil în cazul (5).36) în care x = (x. 3 (11.29.37) (11.3.35) (11. adică traiectorii de forma unor elipse cu razele exponenţial crescătoare în cazul (4) sau exponenţial descrescătoare în cazul (5).11. Pentru cazul valorilor proprii complexe. unde vizualizarea traiectoriilor s-a realizat şi folosind reprezentarea vectorială a câmpurilor. astfel încât traiectoriile devin hiperbole.33) = 2e µr t Re(c1 e µi t u1 ). un termen din soluţia (11. f2 ) = (y. Acesta însă nu este asimptotic stabil. Echilibru şi stabilitate 261 Curbarea traiectoriilor este determinată de valorile diferite ale lui µ1 şi µ2 .29) în: µ1 t ∗ ξ (t) = c1 eµ1 t u1 + c∗ u1 1e ∗ (11. deoarece traiectoriile nu converg înspre punctul de echilibru. µ2 = µr − iµi ⇔ µ2 = µ∗ 1 u1 = ur + iui . u2 = ur − iui ⇔ u2 = u∗ 1 care conduce în final transformarea lui (11. y ) iar f = (f1 . Aceste tipuri distincte de traiectorii sunt reprezentate în diagrama de stabilitate din Fig. −αy − βx − γx3 ). Punctul de echilibru este stabil deoarece micile devieri nu sunt amplificate. În cazul (6) se obţin traiectorii periodice de forma unor elipse concentrice. . y ˙ = −αy − βx − γx . Prin urmare. Ele sunt parcurse în sensul de îndepărtare de starea staţionară în cazul (1) . S-a obţinut ecuaţia unui vector rotitor cu amplitudinea dependente de timp.de tip şa. Pentru cazul (3). Exemplu: Să considerăm un sistem disipativ constituit dintr-un oscilator neliniar (vezi 3.34) unde constanta α este pozitivă. de exemplu c1 eµ1 t ) scade exponenţial. el nu reprezintă un atractor .30) (11. x ˙ ) = (x.11.

42) = β + 3γx . Pentru γ > 0 starea staţionară se bifurcă în două noi soluţii stabile. punct spiral dacă 0 < 4β < α2 c. Să analizăm stabilitatea liniară a acestor stări folosind concluziile anterioare. posibile şi soluţiile staţionare: x0 x0 (2) (1) x(β − γx2 ) = 0. γ β .40) (11. (11. Jacobianul este: M= Deci: T rM det M = −α. (11.45) (1) ceea ce însemnă (deoarece α > 0) că soluţiile pot fi: a. de asemenea. b. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic Ca urmare. legate de relaţiile dintre TrM şi det M . punct spiral dacă 4β > α2 c. (11. b. = 4β.43) 2 ∂f1 /∂x ∂f1 /∂y ∂f2 /∂x ∂f2 /∂y = 0 1 −β − 3γx2 −α . După cum se observă sistemul are trei soluţii stabile. nod stabil dacă α2 > 16β.46) (11. şa dacă β < 0. în total sistemul are trei stări critice. şa dacă β < 0.262 ceea ce însemnă că: Capitolul 11. γ (11. aceste valori devin: • x0 = (0. 0).44) (11. • x0 = ( (2) Õ β γ . 0) mai sunt. 0) : T rM det M = −α. = β. β .47) ceea ce însemnă (deoarece α > 0) că soluţiile pot fi: a. nod stabil dacă 0 < 4β < α2 . 0) şi x0 = (− (3) Õ β γ . (11. . 0) : T rM det M = −α.41) (3) deci. În vecinătatea punctelor staţionare. 0).39) = ( = (− (11. în afară de x0 = (0.

2.50) constantele având semnificaţia amplitudinii A şi a fazei iniţială ϕ fiind determinate. după cum nici o traiectorie situată în exterior nu poate intersecta curba pentru a pătrunde în interior. (11. Poincaré şi Bendixson [ ] au demonstrat o teoremă prin care afirmă că. ecuaţia (11.4. ǫ = 0. Să considerăm ǫ un coeficient de neliniaritate (ǫ ≥ 0). (11.48) devine: 2 x ¨ + ω0 x = 0. Soluţia în domeniul timp şi în spaţiul fazelor pentru oscilatorul liber. seturi invariante în spaţiul fazelor vezi paragraful 3. în cazul în care există regiuni finite din care traiectoriile pornesc şi se întorc15 există două posibilităţi pentru comportarea pe termen lung (t → ∞) : 1.1 15 16 . (11. traiectoriile să se apropie de un ciclu limită. Această proprietate este datorată faptului că traiectoriile din spaţiul fazelor nu se pot intersecta. cazul unui oscilator armonic care se mişcă în prezenţa unei forţe de frecare proporţională cu pătratul vitezei.51) şi coincide cu ecuaţia unui oscilator liber amortizat.1 17 vezi paragraful 3. numit ciclu limită . ǫ = 2δ > 0 şi f (x) = x. spre exemplu.49) şi coincide cu ecuaţia unui oscilator liniar armonic liber.11. pentru sistemele bidimensionale. Soluţia17 este o oscilaţie perio2 − δ 2 . traiectoriile sau se apropie asimptotic.4 Cicluri limită Există situaţii în care evoluţia pe termen lung a unui sistem converge către o curbă închisă. amortizată în timp cu timpul de relaxare τ = 1/δ . (11. 2. traiectoriile să se apropie de un punct fix . (11. Ecuaţia (11. Ciclurile limită sunt caracteristice fenomenelor periodice. din condiţiile iniţiale.9 din vol. Soluţia este o oscilaţie periodică descrisă de: x(t) = A cos(ω0 t + ϕ). respectiv se îndepărtează de ea.11. descrisă dică cu ω = ω0 de: x(t) = Ae−δt cos(ωt + ϕ). Să analizăm următoarele situaţii: 1. Să luăm. este ilustrată în Fig.6 din vol.4. Cicluri limită 263 11.48) unde f (x) este o funcţie care descrie expresia forţei de frecare.52) constantele de amplitudine A şi de fază iniţială ϕ fiind determinate din condiţiile iniţiale.48) devine: 2 x ¨ + 2δx ˙ + ω0 x = 0. dacă atunci când t → ∞. iar ω0 este pulsaţia proprie. nici o traiectoriile din interior nu poate traversa această curbă închisă. Această curbă închisă este un atractor. În situaţia în care ciclurile limită există şi se poate identifica un interior şi un exterior al acestora. Ecuaţia diferenţială a mişcării16 este: 2 x ¨ + ǫf (x)x ˙ + ω0 x = 0. din nou.

y 0 −1 −2 −3 −4 0 10 20 t 30 40 y 4 3 2 1 0 −1 −2 −3 −4 −4 −2 Spatíul fazelor 0 x 2 4 Figura 11.5: Soluţia în domeniul timp şi în spaţiul fazelor pentru oscilatorul amortizat .264 Capitolul 11.4: Soluţia în domeniul timp şi în spaţiul fazelor pentru oscilatorul liber Domeniul timp 4 3 2 1 x.y 0 −1 −2 −3 −4 0 −1 −2 −3 y 3 2 1 Spatíul fazelor 0 10 20 t 30 40 −2 0 x 2 4 Figura 11. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic Domeniul timp 4 3 2 1 x.

54) Ecuaţia (11. 2 x ¨ + ǫ(x2 − x2 ˙ + ω0 x = 0. 11. 5). după renunţarea la indicele prim. (11. y ) de tip ciclu limită. 1.5 Reprezentări (secţiuni) Poincaré Odată demonstrată posibilitatea ca un sistem să posede un ciclu limită apare întrebarea dacă acesta este stabil sau instabil.54) poate fi scrisă sub forma unui sistem de două ecuaţii diferenţiale liniare: x ˙ = y y ˙ = −ǫ(x − 1)y − x 2 (11. 0 )x (11.56) În Fig.8 sunt ilustrate rezultatul rezolvărilor numerice pentru diferite valori ale parametrului de control ǫ(0.6: Soluţia în domeniul timp şi în spaţiul fazelor pentru oscilatorul van der Pol. Ecuaţia (11. cu creşterea neliniarităţii. 11.48) devine: ′ Să facem schimbarea de variabilă x′ = x/x0 .11. Revenind la ecuaţie.1. Reprezentări (secţiuni) Poincaré 265 Domeniul timp 4 3 2 1 x. Se poate face o analiză de stabilitate pe baza liniarizării .y 0 −1 −2 −3 −4 ep=0.5. ω0 = 1. pentru o valoare ǫ =0.1 0 −1 −2 −3 y 3 2 1 Spatíul fazelor 0 50 t 100 150 −2 0 x 2 4 Figura 11.6.7 şi 11. se obţine forma standard a ecuaţiei studiate în 1926 de van der Pol.55) (11. Aici. ǫ = 2δ > 0 şi f (x) = (x2 − x2 0 ). îşi schimbă forma . 3.11.53) x ¨ + ǫ(x2 − 1)x ˙ + x = 0.5. să considerăm ǫx2 0 = ǫ şi.1 Soluţia în domeniul timp şi în spaţiul fazelor pentru oscilatorul amortizat este ilustrată în Fig.11. pentru simplitate. traiectoria sistemului în spaţiul fazelor (x.

7: Soluţia în domeniul timp şi în spaţiul fazelor pentru oscilatorul van der Pol. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic Domeniul timp 3 2 1 x.y 0 −1 −2 −3 y 3 2 1 0 −1 −2 −3 −4 ep=1 Spatíul fazelor 0 20 t 40 60 −2 0 x 2 4 Figura 11. pentru o valoare ǫ=5 .y 0 −2 −4 −6 −8 0 20 t ep=5 40 60 y 8 6 4 2 0 −2 −4 −6 −8 −4 −2 Spatíul fazelor 0 x 2 4 Figura 11.8: Soluţia în domeniul timp şi în spaţiul fazelor pentru oscilatorul van der Pol. pentru o valoare ǫ=1 Domeniul timp 8 6 4 2 x.266 Capitolul 11.

t = t0 + nT. se produce o secţionare periodică a traiectoriei din spaţiul fazelor cu un plan dat. A2 sistemului ca cea expusă în cazul punctelor staţionare.poate fi caracterizată după modul cum sunt dispuse acestea puncte. Metoda propusă de Henry Poincaré şi cunoscută sub denumirea de metoda secţiunilor Poincaré. atunci punctele se suprapun. În Fig. A1 . 2. . Reprezentări (secţiuni) Poincaré 267 x1 A2 U A1 A0 x2 x3 Figura 11.. A2 . Mulţimea punctelor de intersecţie a traiectoriilor cu acest plan constituie secţiunea Poincaré . Secţiunea Poincaré corespunzătoare este foarte simplă şi se reduce la un singur punct. A2 din Fig. în timp ce. Dacă există soluţii stabile.11. A1 . dar analiza este mult mai complicată.5.11. va exista o grupare netă de n puncte fixe ale secţiunii. 2. dinamica sistemului este caracterizată de două perioade. (11. punctele sunt împrăştiate. constă într-o simplificare a reprezentării soluţiilor unui sistem dinamic printr-o investigare "stroboscopică " a spaţiului fazelor.9: O traiectorie particulară ce intersectează un plan Poincaré în punctele A0 ..57) Cu alte cuvinte. n = 1. Fiecare frecvenţă de bază este ataşată la una din aceste . Punctele A0 . Secţiunile Poincaré apar astfel ca nişte mulţimi de puncte.. pentru stări neperiodice. Dinamica sistemului. Dacă sistemul este caracterizat prin n periodicităţi.9 este prezentată o traiectorie particulară ce intersectează un plan Poincaré în punctele A0 . tip ciclu limită. A1 . Prin acest procedeu se efectuează o discretizare a dependenţei de timp a traiectoriilor şi o transformare implicită a funcţiilor continue de timp în secvenţe discrete de tipul: xn (t) = x(tn ). 1. traiectoria în spaţiul fazelor tinde cãtre o orbită închisă. Atunci când soluţiile sunt cvasiperiodice.11. Atunci când soluţiile sunt periodice. Toată traiectoria se rulează pe un tor şi poate fi privită ca suprapunerea a două mişcări: o revoluţie de-a lungul celei mai mari dimensiuni şi o rotaţie în jurul axei "cilindrului" ce formează torul.9 coincid total sau parţial.

. imaginea secţiunii Poincaré este foarte complexă şi neregulată. uşor de integrat prin metode numerice. Discretizarea Poincaré conduce la determinarea iterativă a punctelor din secţiune după regula: x1 = P (x0 ). dar mai ales facilitează înţelegerea proceselor dinamice cu caracter complex (haotic). atunci traiectoria se închide şi mişcarea este periodică. Pentru perturbări de forma: ξ (t) = x(t) − xl . Secţiunea Poincaré corespunzătoare se reduce la o succesiune de puncte înşiruite de-a lungul unei curbe închise. a cărei formă poate fi simplă.268 Capitolul 11. în continuare. cazul în care: ω1 /ω2 = n1 /n2 . Floquet [ ] a dezvoltat o teorie de analiză a stabilităţii soluţiilor periodice.58) • Dacă raportul n1 /n2 este raţional. Atractorul sistemului este un tor pe a cărui suprafaţă se aşează traiectoriile. În acest caz vom spune că cele douã frecvenţe sunt "incomensurabile". de cele mai multe ori ea se găseşte folosind algoritmi numerici.59) P : xn → xn−1 .. discretizarea Poincaré este unică şi reversibilă deoarece traiectoriile din spaţiul fazelor nu se pot intersecta între ele. reducând numãrul de coordonate la n − 1: (11.. (11. fără puncte de intersecţie (cerc. sau mai complicată. permite trecerea de la spaţiul n-dimensional pe care sunt definite soluţiile unui sistem dinamic.). 2. deoarece: 1. discretizarea timpului duce la substituirea ecuaţiilor diferenţiale cu ecuaţii cu diferenţe finite. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic mişcări. (11. încât curba închisă este continuă. la o aplicaţie P a planului asupra lui însuşi. • Dacă raportul n1 /n2 este iraţional atunci traiectoria nu se închide niciodată. = P n (x0 ) 3. xn = P (xn−1 ) = P 2 (xn−2 ) = . Atunci când dinamica sistemului este haotică. Singura dificultate care apare aici este legată de faptul că nu există o metodă universală pentru găsirea analitică a aplicaţiei P . De aceea.60) . x2 = P (x1 ) = P 2 (x0 ) x3 = P (x2 ) = P 2 (x1 ) = P 3 (x0 ) . Secţiunea Poincaré corespunzătoare se reduce la o succesiune de puncte atât de apropiate. Importanţa metodei secţiunii Poincaré este evidentă în cazul unei mişcări periodice. Să analizăm.. elipsă etc. 3. Imaginea din secţiunea Poincaré depinde de raportul în care se află cele două frecvenţe.

11.61) iar comportamentul pe termen lung este descris de valorile proprii ale matricei C. Vom analiza acum cazul cel mai simplu. se numeşte fenomen de bifurcaţie . aceştia descriu caracteristici intrinseci ale sistemului şi.11. λ) = 0.6. Vom analiza. Totuşi. unidimensional. Bifurcaţii ecuaţia (11. modul în care dinamica sistemului este influenţată de parametrii de control λi . λ > λc sistemul îşi poate schimba starea staţionară din punct stabil de echilibru în două (sau mai multe) puncte stabile de echilibru. • ciclul limită este instabil dacă distanţa creşte exponenţial în timp. Dinamica sistemului (11. mici schimbări în portretul de fază. În acest caz cel puţin o valoare proprie a lui C are modulul mai mare decât 1. în continuare.62) Această relaţie poate fi interpretată ca o ecuaţie implicită pentru determinarea punctelor staţionare în funcţie de parametrul de control: x0 = x0 (λ). În aceste condiţii.1). Fenomenul prin care. Există şi cazuri în care schimbarea menţionată apare brusc şi starea sistemului devine total diferită de cea iniţială. cu alte cuvinte toate valorile proprii sunt conţinute în interiorul cercului de rază unitate din planul complex.63) .6 Bifurcaţii Dacă parametrii de control λi sunt fixaţi ca valori. portretul în spaţiul fazelor este bine definit. În acest caz valorile proprii ale lui C sunt subunitare în modul. Spunem atunci că în evoluţia sistemului a apărut o bifurcaţie. analiza este ceva mai complicată. Dacă valorile parametrilor λi se schimbă. |µi | < 1.13) devine ξn+1 = C ξn = C n ξ0 . dt (11. de asemenea. 269 (11. este descrisă de ecuaţia: dx = f (x0 . în cazul punctelor care închid în timp traiectoria sub forma unei curbe de tip ciclu limită. care apar în vecinătatea unei poziţii de echilibru (x0 ). în urma modificării parametrilor de control se produce trecerea bruscă spre noi stări posibile de echilibru. |µi | < 1. luând în considerare variaţia unui singur parametru de control (λ). De exemplu. atunci se modifică şi portretul de fază. Unei mici variaţii în valorile λi îi poate corespunde. atunci când se schimbă. După cum am discutat deja. pot modifica în mod semnificativ evoluţia acestuia. definită în vecinătatea ciclului limită. Valorile proprii ale lui matricei lui Floquet determină stabilitatea traiectoriei: • ciclul limită este stabil dacă distanţa scade exponenţial în timp. bifurcaţiilor locale. atunci când se depăşeşte o valoare critică a unui parametru de control. în acest caz. cu alte cuvinte sistemul trece dintr-o stare staţionară într-o stare oscilatorie. să analizăm câteva situaţii posibile de bifurcaţii: (11.

64) (11. conduc la o îndepărtare rapidă de stările staţionare ( dx dt = 0). (11. Tipul exact de stabilitate în vecinătatea acestor puncte fixe se găseşte prin analiza liniară prezentată anterior. x0 = √ √ (2) λ. x0 = − λ.10: Bifurcaţie şa-nod a. indiferent de condiţiile iniţiale. Pentru valorile λ > 0 stările staţionare de pe ramura stabilă atrag toate traiectoriile care vin din vecinătate (de deasupra sau de sub ea). Săgeţile marchează apropierea sau îndepărtarea traiectoriilor de punctele fixe. în funcţie de valorile parametrului de control şi marchează zonele de stabilitate. (11. pornind din condiţii iniţiale diferite. În Fig. nu există valori reale pentru punctele staţionare. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic Figura 11.68) .67) (11. (1) (11. bifurcaţia furcă : conduce la punctele fixe: x0 = (1) f = λx − x3 . √ √ (2) (3) λ.65) Aşadar. În partea stângă este ilustrată dependenţa f = f (λ). b. deci nu este posibilă nici o stare staţionară a sistemului. În partea dreaptă este ilustrat câmpul vectorilor viteză pe care sunt trasate efectiv câteva evoluţii în timp.270 Capitolul 11. adică prin analiza valorilor jacobianului asociat: M= (2) ∂f ∂x x0 = −2x0 .66) Se obţin noduri stabile pentru soluţiile x0 şi noduri instabile pentru soluţiile x0 . 11.10 este reprezentată o bifurcaţie de tip şa-nod. Se observă că evoluţiile în timp pentru valorile λ < 0. x0 = 0. bifurcaţia şa-nod : conduce la punctele fixe: (1) f = λ − x2 . indiferent de condiţiile iniţiale. sistemul are brusc două stări staţionare. dacă λ ≤ 0. x0 = − λ. Dacă λ > 0.

70) (11.11. . adică pentru λ < 0 stările sunt instabile de tip şa iar pentru λ > 0 stările sunt de tip noduri stabile.71) = −λ. parametrul de control fiind temperatura. Cazul în care: (11. 18 (11.72) f = λx − x3 . numită subcritică este dată alături de cea în Fig. Forma unei astfel de bifurcaţii de tip furcă numită supercritică 18 este indicată în Fig. (3) M (x0 ) (1) (2) ∂f ∂x x0 = λ − 3x2 0. unde are loc tranziţia de la o stare paramagnetică la una feromagnetică şi invers. bifurcaţia transcritică : f = λx − x2 .11. conduce la o inversare a condiţiilor de stabilitate. Dacă λ = 0 sistemul sare la trei stări staţionare. Bifurcaţii 271 Figura 11. c. astfel că va exista o singură ramură srabilă pentru λ < 0.6.11. Nu sunt posibile stări staţionare pentru λ < 0.11: Bifurcaţie furcă transcritică Pentru λ = 0 toate cele trei soluţii colapsează.12. în vecinătatea punctului Curie.11. Ilustrarea acestei bifurcaţii. iar sistemul are o singură stare staţionară.69) (11.73) Un exemplu al acestui tip de bifurcaţie este întâlnit în sistemele magnetice. Din analiza valorilor jacobianului asociat rezultă: M= Ca urmare: M (x0 ) = M (x0 ) = −2λ. (11.

272 Capitolul 11. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic Figura 11. Din analiza valorilor jacobianului asociat: M= Rezultă că: ∂f ∂x = λ − 2x0 .12: Bifurcaţie furcă supercritică conduce la punctele fixe: x0 = λ. d. M (x0 ) = λ. Să considerăm spre exemplu: x ˙ = −y + x(λ − (x2 + y 2 )).75) x0 Aşadar sistemul are o stare stabilă şi o stare instabilă care colapsează pentru λ = 0. x0 = 0.13 este dată această reprezentare: zonele de instabilitate sunt marcate prin puncte. (1) (2) (11.77) (11. În Fig. (1) (11.0) (11.74) Aşadar sunt posibile două stări staţionară pentru orice valoare a parametrului λ = 0 şi o singură stare staţionară dacă λ = 0.76) (11.80) . 11.78) Din analiza valorilor jacobianului în jurul stării staţionare (0.79) (0. 2 2 M (x0 ) = −λ.0) rezultă: M = = λ − 3x2 − y 2 −1 − 2xy 1 − 2xy λ − 3y 2 − x2 λ −1 1 λ (11. (2) (11. y ˙ = x + y (λ − (x + y )). bifurcaţia Hopf : În acest caz sistemul are cel puţin două dimensiuni.

14: Bifurcaţie Hopf .6.11.13: Bifurcaţie transcritică x1 x 2 1 0 0 -1 l -2 y -3 y -4 -2 -1 0 1 2 3 4 x Figura 11. Bifurcaţii 273 Figura 11.

ecuaţia precedentă se reduce la forma canonică: z ˙ = −z 3 + σz + ζ.274 Capitolul 11.o stare instabilă de tip focar care colapsează pentru λ = 0.14 au fost studiate de Hopf19 în 1942. care face trecerea de la un punct fix stabil la un ciclu limită. acest tip de bifurcaţie. iar pentru λ > 0 .81) (11. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic Ca urmare. La fel ca şi în cazul bifurcaţiei de tip furcă.82) de unde rezultă că soluţiile ecuaţiei seculare sunt: µ1. Aceştia sunt definiţi pentru a caracteriza modul de împrăştiere a traiectoriilor în spaţiul fazelor. O abordare alternativă a principalelor tipuri de bifurcaţii prezentate se poate face considerând că un anumit tip poate fi găsit ca rezultat al unei perturbări imperfecte a unei bifurcaţii transcritice sau de tip furcă. În notaţia adoptată de noi. (11. Analiza acestei ecuaţii a fost făcută în vol. 11. distanţa dintre două traiectorii vecine ar putea fi chiar deplasarea ξ (t) definită anterior: ξ (t) = x(t) − x0 (t). 11.84) x ˙ = ax3 + bx2 + cx + d în care toţi termenii polinomului coexistă. = λ.83) Aşadar. pentru λ < 0 sistemul are o stare stabilă de tip focar stabil (nod spiral). ilustrate în Fig.85) în care σ şi ζ sunt combinaţii de parametri originali.2 = λ ± i. Ecuaţia generală a unei perturbaţii imperfecte poate fi scrisă sub forma: (11.7 Exponenţi Lyapunov Pentru caracterizarea cantitativă a comportamentului haotic s-au propus mai multe mărimi. Exponenţii Lyapunov măsoară rata de divergenţă a două traiectorii alăturate în spaţiul n-dimensional al fazelor. Printre acestea se numără şi exponenţii Lyapunov.14) şi o formă subcritică. În urma modificării axei timpului ( τ = 1/at) şi după efectuarea schimbării de variabilă z = x − (b/3a).I secţiunea 3. matematician german. 11. (11. (11. De pe atractorul staţionar (0.9. are două forme: bifurcaţie Hopf supercritică (reprezentată în Fig. Astfel de bifurcaţii.0) sistemul converge (pentru λ > 0) spre o soluţie periodică descrisă de un ciclu limită. dt 19 (11. . (11.87) Eberhardt Hopf (1902-1942). în vecinătatea acestui punct avem: det M T rM = λ2 + 1. cu raza crescătoare în timp.86) care satisface ecuaţia de mişcare: dξ = M ξ (t).

. oricare ar fi scara de analiză. ln ¬ ¬ t→∞ t ξ (t0 ) ¬ ¬ ¬ (11. . • ( .11. distincţia între atractorul straniu. exponentul Lyapunov este zero. În Fig. i = 1. setul Cantor este construit prin eliminarea de fiecare dată a treimii din mijlocul segmentelor apărute pornind de la un segmant de lungime dată.. 0 . Dacă Λi > 0. 0 . coeficientul Lyapunov depinde de direcţia i. Dimensiune fractală şi dimensiune topologică Conform definiţiei dată de Mandelbrot [ ] în 1975.) → tor (comportament cvasiperiodic). 20 . caracterizat de o comportare geometrică repetivă la diferite scări de observaţie (comportare fractală) şi cel haotic pur. indiferent de scara la care este reprezentat. De exemplu. De obicei construcţiile geometrice ale fractalilor se bazează pe reguli de iteraţie care se aplică în mod repetitiv. c) conţine elemente distincte ale căror scări sunt foarte variate şi acoperă o gamă foarte largă de valori. Dimensiune fractală şi dimensiune topologică275 Soluţia sistemului liniarizat conduce la soluţii instabile de forma unor superpoziţii de funcţi de forma: (11. pentru un sistem caracterizat de 3 ecuaţii diferenţiale (în care poate apărea haos) există trei exponenţilor Lyapunov a căror combinaţie este caracteristică pentru un anumit atractor. • ( + . poate fi considerată fractal orice figură geometrică sau obiect natural care are simultan următoarele caracteristici: a) părţile sale au aceeaşi formă sau structură ca şi întregul (putând fi totuşi uşor deformate) la scări diferite..) → punct fix (comportament staţionar).15 sunt Se face. . deci sistemul poate fi considerat haotic. -) → atractor straniu20 (comportament haotic).89) După cum se constată. 11. Spectrul exponenţilor Lyapunov este cea mai folosită metodă de diagnoză a sistemelor haotice.) → ciclu limită (comportament oscilatoriu). fie extrem de neregulată. Prezenţa a cel puţin unui exponent Lyapunov pozitiv este un indiciu că traiectoriile sunt puternic divergente. În mod evident.88) ξi (t) = ξi0 eΛi t . . n după care se calculează divergenţa. numită şi invarianţă de scară constă în conservarea structurii unui obiect.8. Această proprietate. se defineşte exponentul Lyapunov ca: Λi = lim 1 ¬ ξ (t) ¬ ¬. Auto-asemănare. orbitele haotice au cel puţin un exponent Lyapunov pozitiv. pentru un sistem cu n dimensiuni vor exista n coeficienţi Lyapunov. Fractali. b) forma sa este şi rămâne. De exemplu. Ca urmare. iar în apropierea unei bifurcaţii. .8 Fractali. O proprietate fundamentală a structurilor fractalice este auto-asemănarea. . • ( 0 . 11. Auto-asemănare. fie extrem de întreruptă sau fragmentată. pentru orbitele periodice toţi exponenţii Lyapunov sunt negativi. de multe ori. Semnul acestor coeficienţi permite o clasificare a atractorilor. • ( 0 .

276 Capitolul 11.15: Setul Cantor după N iteraţii marcate capetele segmentelor obţinute prin extragerea unei treimi din segmentul obţinut în iteraţia precedentă. N=1 N=2 N=3 N=4 N=5 N=6 N=7 N=8 Figura 11.16) se construieşte începând cu o linie dreaptă la mijlocul căreia. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic N=1 N=2 N=3 N=4 Figura 11. în loc să se taie o treime.16: Curba Koch după N iteraţii Curba lui Koch (ilustrată în Fig. se adaugă două treimi sub forma unei linii frânte de forma .11.

9. ea nu este. traiectoriile în spaţiul fazelor conduc la un ciclu limită. traiectoriile în spaţiul fazelor tinde exponenţial spre un nod stabil. cunoscută sub numele de dimensiune de capacitate .1 Sistem cu dinamică haotică Oscilatorul van der Pol în regim forţat Oscilatorul van der Pol în regim forţat este descris de următoarea ecuaţie diferenţială liniară de ordin doi: ˙ + x = f cos ωt. De exemplu. df . deja s-a discutat anterior că. log ε (11.9 11. aflat într-o regiune mărginită a spaţiului Rn . să considerăm un set S de puncte. diferenţiabilă. se pune problema construirii unei fizici descrise de funcţii continue dar non-diferenţiabile. pentru x > 1. Un fractal este caracterizat de o dimensiune fracţionară. curba are dimensiunea 1 iar o suprafaţă are dimeniunea 2.94) În absenţa forţării. a treia ecuaţie transformându-l în sistem autonom: x ˙ = y.93) (11. 1982). totuşi. (11. numită şi dimensiune fractală (Mandelbrot. atunci putem defini dimensiunea de capacitate. cuantificând gradul de "rugozitate" al obiectului. 11. indiferent de condiţiile . şi nu poate fi astfel considerată o componentă de identificare a acestuia. procesul se repetă în iteraţii succesive pentru fiecare segment similar cu cel iniţial. care nu are corespondent în geometria euclidiană. 2 (11. Dimensiunea fractală ţine însă cont de aceste proprietăţi. Pentru caracterizarea structurilor de tip fractal.9. a fost introdusă de către Kolmogorov (1958) o nouă mărime. deoarece ignoră neregularităţile suprafeţei obiectului. y ˙ = ǫ(1 − x )y − x + f cos z . Forţa unei astfel de presupuneri s-a manifestat prin aceea că a permis formularea legilor fizicii în termenii unor ecuaţii diferenţiale.91) x ¨ − ǫ(1 − x2 )x Aceasta este este echivalentă cu un sistem de trei ecuaţii diferenţiale ordinare. termenul de amortizare este pozitiv şi. Un fractal are o dimensiune fracţionară situată între 1 şi 2. Pentru a defini această mărime.90) ε→0 Punctul are dimensiunea 0. O caracteristică importantă a curbei Koch este faptul că. care este deformat în funcţie de valoarea neliniarităţii ǫ. Notăm cu N (ε) numărul minim de "sfere" de rază ε (deci volum εn ) necesar pentru a acoperi toate punctele setului S.11. ca raportul: df = lim log N (ε) . Dacă x < 1. deşi este continuă în fiecare punct. Odată cu descoperirea calculului diferenţial şi integral de către Newton şi Leibnitz s-a impus în mod firesc o ipoteză de bază în fizica clasică – ipoteza diferenţiabilităţii. un corp de formă sferică poate fi caracterizat prin lungimea circumferinţei. z ˙ = ω. Un oscilator van der Pol cu x < 1 oscilează. Aceasta este însă o dimensiune grosieră. Sistem cu dinamică haotică 277 unui dinte. Dacă pentru limita ε → 0 găsim N (ε) = εdf . În abordarea modernă. ca urmare.92) (11.

astfel încât încât să producă antrenarea totală şi să controleze complet dinamica. y ) sunt ilustrate în Fig. iniţiale.11.11. pe aceeaşi frecvenţă.18. Evoluţia temporală x(t) şi spaţiul fazelor (x. În cazurile în care amplitudinea forţării nu este prea mare. • cvasiperiodicitate. ǫ = 0. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic Domeniul timp 4 3 2 1 0 −1 −2 −3 −4 0 20 40 t 60 80 x ep=0. se poate găsi un fenomen de cvasiperiodicitate care constă dintro competiţie între frecvenţa proprie a sistemului şi cea a forţei exterioare.2 a=3 6 4 2 0 −2 −4 −6 −4 y Spatíul fazelor 100 −2 0 x 2 4 Figura 11. . Între frecvenţele caracteristice există un raport de numere întregi. Există un domeniu de parametri pentru care comportarea oscilatorului van der Pol este haotică. Fenomenul de cvasiperiodicitate se observă cel mai clar în analiza spectrului de putere. Parametrii de control sunt specificaţi în partea de sus a figurii. Să analizăm. după încetarea regimului tranzitoriu. de exemplu f = 3. iar neliniaritatee este redusă. şi în funcţie de valoarea neliniarităţii sau considerând drept parametru de control amplitudinea sau frecvenţa. sistemul este complet antrenat de forţa exterioară şi oscilează sincronizat cu acesta.278 Capitolul 11. y ) pentru cazul de cvasiperiodicitate sunt ilustrate în Fig.2. Dacă amplitudinea forţării este suficient de mare.25 o=1. se pot observa umătoarele dinamici distincte: • antrenare totală sau parţială a mişcării de către forţa exterioară sau sincronizare cu aceasta.25 . Evoluţia temporală x(t) şi în spaţiul fazelor (x. ω = 1. Dinamica este deosebit de complexă.17: Evoluţia în timp şi în spaţiul fazelor a unui oscilator van der Pol.17. • haos. în continuare. traiectoriile în spaţiul fazelor pot umple toată zona avută la dispoziţie. În cazul unei neliniarităţi pronunţate şi al unui iraţional între frecvenţele implicate. În cele ce urmează se vor ilustra unele rezultate numerice obţinute prin rezolvarea sistemului de ecuaţii. cum se schimbă mişcarea oscilatorului dacă îl forţăm din exterior cu o forţă periodică de tipul f cos ωt.

4 3 2 1 0 −1 −2 y Spatíul fazelor −2 0 50 t 100 −3 −4 −2 0 x 2 4 Figura 11. .19: Evoluţia în timp şi în spaţiul fazelor a unui oscilator van der Pol. Domeniul timp 3 2 1 0 −1 −2 −3 x ep=3 o=1.25 o=1.9.11. Sistem cu dinamică haotică 279 Domeniul timp 3 2 1 x 0 −1 ep=0. Doi dintre parametrii de control au primit alte valori decăt cele din cele două figuri anterioare.18: Evoluţia în timp şi în spaţiul fazelor a unui oscilator van der Pol. Unul din parametrii de control are o valoare inferioară celei din figura anterioară.2 a=0.788 a=5 8 6 4 2 0 −2 −4 −6 y Spatíul fazelor 0 20 40 t 60 80 100 −8 −4 −2 0 x 2 4 Figura 11.

în principiu. Dacă lucrăm cu amplitudinea forţării ca parametru de control (ω = 1. se obţin diagramele trasate pentru cele două frecvenţe considerate de noi pentru două cazuri de neliniarităţi: mică. În această situaţie.20(b)). Deşi curgerea este guvernată şi în acest caz de ecuaţii deterministe. Două particule de fluid vecine la momentul iniţial se vor deplasa pe traiectorii complicate. Comportarea oscilatorului se poate analiza în mod global. rezolvabile pentru orice set de condiţii la limită cunoscute. 11.19 este ilustrată o secvenţă din domeniul timp a soluţiei x şi spaţiul fazelor (x.9.25) ce variază între 0 şi 5. În cazul curgerii laminare în regim staţionar. În timp ce rula un program format din . Aşa cum am menţionat. care lucra în în 1961 la un program de simulare a dinamicii atmosferice. 11. care sunt. Dacă se modifică puţin condiţiile iniţiale de curgere. De fapt. construind diagrama de bifurcaţie pentru parametrul de control .280 Capitolul 11. o modificare a poziţiei iniţiale a unei particule conduce la impredictibilitatea stării finale (Fig.2 Haos în cazul curgerii turbulente Dinamica fluidelor şi în special curgerea turbulentă oferă poate cel mai intuitiv mod de înţelegere a comportării haotice pentru sistemele deterministe. această proprietate constituie unul din ingredientele de bază ale teoriei haosului determinist. Diagramele de bifurcaţie oferă o imagine de ansamblu a dinamicii sistemului considerat. Acest lucru este ilustrat în Fig. în scopul predicţiilor meteorologice a constituit prima lucrare în care s-a făcut referire la aşa-numita problemă a sensibilităţii la condiţiile iniţiale. Dependenţa de condiţiile iniţiale este însă decisivă în regimul de curgere turbulentă. distanţa dintre traiectoriile a două particule de fluid vecine se menţine constantă în timpul mişcării sau variază într-un domeniu limitat. rezultatul final este previzibil.25 şi mare ǫ = 3. Acest comportament a fost observat de către Edward Lorenz. pentru un domeniu de variaţie a unor mărimi considerate drept parametri de control. ǫ = 0.20: Tipuri de traiectorii: (a) predictibile (b) impredictibile puţin modificat faţă de cel anterior. În acest fel se pot determina valorile parametrilor de control care conduc la un anumit tip de dinamică.20(a). analiza mişcărilor maselor de aer din atmosferă. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic În Fig. îndepărtându-se în mod exponenţial una faţă de alta. În mod evident.11. se găsesc valori pozitive pentru domeniul haotic. y ) asociat comportării haotice pentru un domeniu de timp limitat. fiind doar Figura 11. totuşi starea finală nu poate fi precizată. Diagramele Poincaré pentru situaţiile reprezentate în ultimele două cazuri ne confirmă observaţiile făcute.11. dacă se calculează coeficienţii Lyapunov.amplitudinea de forţare. şi valori nule sau negative pentru stările periodice sau de cvasiperiodicitate.

menţinute la temperaturi diferite.21: Ilustrarea sensibilităţii sistemului Lorenz pentru o modificare a condiţiei iniţiale cu 10−4 . Sistem cu dinamică haotică 281 20 15 10 5 x(t) 0 −5 −10 −15 −20 0 5 10 15 t 20 25 30 Figura 11. lista noilor date nu coincidea cu cea din rularea anterioară. În Fig. Spre marea lui surprindere.96) (11. Fenomenul legat de mişcarea ce apare datorită diferenţei (gradientului) de temperatură este numit convecţie. El poate fi modelat de o singură ecuaţie diferenţială cu derivate parţiale. Ca metodă de rezolvare a ecuaţiei se propune descompunerea în mişcări simple (moduri proprii) din care. Lorenz analizează sub acest aspect. după care. rezultatele noi diferă mult de cele aflate anterior. se consideră ca decisive doar trei. în 1963. ca valoare iniţială o valoare aflată în şirul de date obţinute. El studiază mişcarea unui fluid între două plăci plane. douăsprezece ecuaţii diferenţiale liniare. şi-a dat seama că erorile apărute provin din trunchierea numărului de zecimale considerate. (11.97) . Printr-o analiză atentă.95) (11. Urmărind noile rezultate.9.11.11. a vrut să reia unele calcule şi a introdus. Mai târziu. în primă aproximaţie. Căldura este transferată de la placa caldă (cea de jos) la placa rece (cea de sus) prin fenomenul de conducţie termică iar mişcarea fluidului este controlată de vâscozitate. Ecuaţiile pe care Lorenz le consideră importante în analiza acestui fenomen sunt: dx dt dy dt dz dt = σ (y − x) = rx − y − xz = xy − bz. a observat că acestea reiau şirul deja aflat doar pe un mică porţiune.21 este ilustrată sensibilitatea sistemului la condiţiile iniţiale. Rezolvarea numerică a fost făcută pentru o diferenţă a condiţiilor iniţiale ale lui x de 10−4 în sistemul de ecuaţii Loreny pe care le vom discuta mai departe. o nouă problemă legată de fluide şi anume curgerea convectivă.

r. care se variază de la valori mici spre valori mari. regim periodic şi regim haotic. una din soluţii (trasată cu linie punctată) se detaşează de cealaltă.3245. Lorenz a constatat că. nu are soluţii analitice.282 Capitolul 11. b = 2. z şi. Parametrii sistemului sunt (σ. pentru o altă condiţie iniţială. r.66666666 pentru condiţiile iniţiale: x0 = −0. În aceste figuri. Sistemul de ecuaţii ale lui Loreny. evoluţia sistemului fiind mult diferită.22. sistemul are o comportare din ce în ce mai complexă. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic cunoscute ca ecuaţiile Lorenz . sunt ilustrate diferite dinamici posibile ale sistemului pentru valori diferite ale parametrilor: regim cu două stări staţionare. adică a diferenţei de temperatură dintre cele două plăci. z0 = 19. z = z (t). adică nu se poate da o expresie matematică de tipul x = x(t). Aceste comportări sunt ilustrate mai departe.variaţia verticală a temperaturii.6895. în funcţie de valorile parametrilor (σ. y. y. atractorii din spaţiul 3-dimensional al fazelor. • y . b). Odată cu creşterea valorii lui r . evoluând spre starea haotică. care să descrie evoluţia la orice moment de timp. y = y (t). Analiza sistemului arată o comportare diferită. cu linie îngroşată este reprezentată traiectoria sistemului.11. sunt reprezentate dependenţa de timp a variabilelor x. Dacă se fixează valorile (σ.descrie tranziţia din regim laminar în regim turbulent. se obţin o serie de bifurcaţii care conduc sistemul dintr-o stare staţionară. b) şi se consideră drept parametru de control r. Parametrii utilizaţi de Lorenz au fost σ = 10. 21 Fluidele uşor "convectibile" sunt caracterizate de o valoare mică a numărului Prandtl.viteza fluidului în mişcarea circulară de convecţie. În Fig. în mod corespunzător. fluidul rămâne în stare staţionară. de importanţă deosebită în fizică îl constituie sistemele a căror dinamică în spaţiul fazelor este determinată de funcţia lui Hamilton. Soluţia poate fi găsită doar prin integrare numerică. • σ este proporţional cu numărul Prandl. în reprezentările datelor numerice obţinute pentru valorile specificate ale parametrilor.0.21 se observă cum. această funcţie este o constantă a mişcării şi coincide cu energia totală a sistemului.0560. b) şi definesc următoarele proprietăţi: • r este proporţional cu numărul lui Reynolds . r = 28. care descrie raportul dintre vâscozitate şi conductivitatea termică a fluidului21 . Variabilele ce caracterizează sistemul sunt (x. În Fig. Pentru fiecare situaţie. . convecţia începe la valori mici ale lui σ. În cazul sistemelor autonome. Dacă temperatura dintre cele două plăci nu este prea mare. • b descrie configuraţia (geometria) sistemului.10 Haos în sisteme hamiltoniene Un tip special de sisteme dinamice. • z .11. prin stări de intermitenţă spre stări haotice.0. începând de la un la un moment dat. y0 = −0. deşi la prima vedere pare simplu. 11.variaţia orizontală a temperaturii. pentru b = 8/3. z ) şi descriu: • x .

z pentru σ = 10. y. b = 2.10.23: Atractorul corespunzător reprezentării din Fig.22 . Haos în sisteme hamiltoniene 283 40 30 20 x!y!z 10 0 −10 −20 0 5 10 15 t 20 25 30 Figura 11.11.666.22: Dependenţa de timp a variabilelor x. r = 28. 40 35 30 25 z 20 15 10 20 −15 −10 −5 0 5 10 15 x −20 y −10 0 10 Figura 11.11.

284 Capitolul 11. r = 166. 200 190 180 170 z 160 150 140 130 50 −20 −10 0 0 10 20 x −50 y Figura 11. b = 1.25: Atractorul corespunzător reprezentării din Fig. z pentru σ = 3.11. y. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic 250 200 150 100 x!y!z 50 0 −50 −100 0 5 10 15 t 20 25 30 Figura 11.24 .24: Dependenţa de timp a variabilelor x.

Haos în sisteme hamiltoniene 285 35 30 25 20 15 x!y!z 10 5 0 −5 −10 −15 0 5 10 15 t 20 25 30 Figura 11.11. 35 30 z 25 20 15 10 −10 −5 0 5 10 x −15 −10 y 0 −5 5 15 10 Figura 11.26 .11. b = 1.10. z pentru σ = 3.27: Atractorul corespunzător reprezentării din Fig. y.26: Dependenţa de timp a variabilelor x. r = 26.

funcţia lui Hamilton joacă acelaşi rol ca şi funcţiile fi (xi ) din cazul sistemelor dinamice disipative. Principala deosebire între sistemele dinamice disipative şi cele hamiltoniene constă în faptul că. Cel mai analizat sistem aproape conservativ este sistemul solar. ∂pi ∂H = − . Ca urmare.99) Aşadar. se conservă. Dacă numărul de constante de mişcare coincide cu numărul de grade de libertate. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic Sistemele hamiltoniene sunt descrise de un set de variabile (qi . atunci sistemul este integrabil . pi (t)) = H (qi0 . sistemele hamiltoniene sunt conservative. numită suprafaţă simplectică.1 Sisteme integrabile Energia totală a sistemelor conservative coincide cu funcţia lui Hamilton.. deşi în mod practic sunt destul de rare.10. se află sistemele mecanice în absenţa oricăror forţe de frecare. pi (t)) determinate la orice moment de timp din ecuaţiile Hamilton. recunoscute după orice altă mărime care se păstrează constantă în timpul mişcării. Astefel. Traiectoriile pot fi. . Analogia merge şi la nivelul variabilelor x1 = q1 . se folosesc şi în acest caz secţiunile Poincare. în cel de-al doilea caz. pornind de la o stare iniţială oarecare. unde k este numărul constantelor de mişcare.. pi . etc. Această observaţie nu este valabilă şi reciproc. (qi + dqi . n. sistemul nu aşa cum am discutat în capitolul dedicat mecanicii analitice ′ Dacă se iau 3 traiectorii apropiate în spaţiul fazelor (qi .286 Capitolul 11. E = H = H (qi . Deoarece H (qi (t). În acest caz. Legătura specială dintre qi şi pi .. pi0 ) sistemul evoluează în spaţiul fazelor pe o traiectorie descrisă de valorile lui (qi (t). pi ) şi este o integrală mişcării. ∂qi (11. pentru că este greu de vizualizat. ele sunt limitate nu doar în regiunea din spaţiul fazelor corespunzătoare unei valori date a energiei.98) (11. i = 1. Când H nu depinde explicit de timp. ci şi a celei limitate de valoarea constantei de mişcare. în ce mod se manifestă şi poate fi caracterizat? Printre exemple de sisteme hamiltoniene. sistemele hamiltoniene nu posedă atractori în spaţiul fazelor. o valoare dată a energiei putând corespunde la mai multe traiectorii posibile. pi0 ) înseamnă că orice traiectorie posibilă este strict determinată de valoarea lui H. adică: dt (dpi dqi − dqi dp′ i ) = 0. În acest caz. fluxuri de particule emise de exploziile unor asteroizi. pi + dp′ i ) atunci ′ ′ ′ d suprafaţa dpi dqi − dqi dpi . Spaţiul fazelor unui sistem hamiltonian este 2n-dimensional şi. x2 = q2 . pi ). Cu alte cuvinte. de asemenea. dqi dt dpi dt = ∂H . Acestea reprezintă un set de 2n−ecuaţii diferenţiale ordinare cuplate22 care se pot scrie atunci când este cunoscută expresia funcţiei Hamilton H = H (qi . traiectoriile se regăsesc pe suprafaţa 2n − k dimensională. 11. pi ). Totuşi şi în acest sistem există surse de disipare a energiei legate de forţa mareelor. n fiind numărul de grade de libertate ale sistemului. dată de ecuaţiile Hamilton conferă spaţiului fazelor proprietăţi matematice speciale cunoscute sub numele de structură simplectică 23 . vânturi solare. t). traiectoriile în spaţiul fazelor pot fi etichetate în funcţie de valoarea energiei. (qi0 . volumul în spaţiul fazelor se conservă . 22 23 . a căror evoluţie în timp este determinată de ecuaţiile lui Hamilton. pi + dpi ). Se pune atunci întrebarea apare haos în astfel de sisteme şi dacă apare. (qi + dqi .

sistemul este integrabil: ˙i = − ∂H = 0 ⇒ Ji = const.101) (11.104) atunci sistemul este în mod sigur integrabil. şi anume variabilele acţiune şi perechea canonic conjugată . 24 Orice mărime fizică care are această dimensiune poate fi considerată variabilă acţiune. deci sunt constante în timp.dimensională (n = 2 va corespunde suprafeţei unui tor).10. Se înţelege acum de ce această variabilă se conservă în mişcarea periodică.impulsuri generalizate la variabile acţiune . pi ) ca funcţii liniare de qi . J ∂θi ˙i = ∂H = ωi (J ). Variabila acţiune este definită ca: Á 1 pdq.102) Deoarece variabila unghi nu are dimensiune. În general vorbind.100) J= 2π Dacă considerăm transformările canonice de la variabilele coordonate generalizate . • sisteme cu H (qi .11. pi . pi ) funcţii neliniare de qi .104) Mărimile ωi se numesc frecvenţe unghiulare ale mişcării. dacă găsim transformări canonice de tipul (qi . pi dar care pot fi decuplate în sisteme unidimensionale. ∂Ji ∂H = − . θ ) care să conducă la relaţiile (11. θ ). În acest caz. Analiza matematică a sistemelor integrabile conduce la concluzia că.103). (11. Condiţia de integrabilitate. p1 ) infinit diferenţiabilă în variabilele (q1 . ele depind doar de Ji . rezultă că variabila acţiune trebuie să aibă dimensiunea energie×timp sau după cum a fost definită anterior. pi ) → (J. atunci. (11. după cum am discutat anterior. este echivalentă cu o restricţionare a traiectoriilor din spaţiul fazelor pe o suprafaţă n . Uneori (în special pentru mişcările periodice) este mai avantajos să se lucreze cu variabile care se conservă. • sisteme cu H (qi . printre sistemele hamiltoniene se recunosc ca integrabile următoarele: • sisteme cu un singur grad de libertate cu H (q1 .103) (11. dacă acest număr este mai mic. p1 ). p) → (J. Haos în sisteme hamiltoniene 287 este integrabil (spunem că e nonintegrabil ).unghi: (q. ∂θi (11. ecuaţiile Hamilton conduc la relaţiile: ˙i = θ ˙i J ∂H . n. .unghi. i = 1. impuls×distanţă24 .105) În concluzie. θ . Prin integrarea ecuaţiei (11. (11. θ ∂Ji (11. cazul în care H nu depinde de variabila unghi θi adică H = H (Ji ) conduce la consecinţa că Ji este o integrală a mişcării.104) rezultă: θi = ωi t + θi (0).

2.28. oscilatorul liniar armonic este un sistem conservativ cu un singur grad de libertate: n = 1. din Fig. Atunci.28: Să considerăm spre exemplu cazul unui sistem conservativ cu un singur grad de libertate şi anume un oscilator liniar armonic. iar suprafaţa închisă de ele creşte odată cu creşterea energiei (E1 > E2 > E3 ). 2m 2 (11. În general. definite de variaţii periodice cu aceeaşi frecvenţă unghiulară ale lui p şi q . Se pot întâlni următoarele situaţii: 1. orbite închise. mişcarea este numită de vibraţie sau rotaţie25 . 11.288 Capitolul 11. orbite definite de relaţii de periodicitate între p şi q . q ) = E = iar ecuaţiile de mişcare sunt: p ∂H = . Fiecare elipsă este determinată de o valoare constantă a energiei. Atunci: H (p. ceea ce corespunde unei curbe. ∂q q ˙ = În reprezentarea din spaţiul fazelor.106) astronomii o numesc mişcare de libraţie . mişcarea este numită de revoluţie. 25 p2 mω 2 q 2 + . ∂p m ∂H p ˙ = − = −mω 2 q. regiunea în care se situează traiectoriile trebuie să aibă dimensiunea 2∗1−1 = 1. Acest lucru este verificat şi prin faptul că. periodicitatea mişcării este caracterizată de configurarea traiectoriilor din spaţiul fazelor. se observă traiectorii sub forma unor curbe închise. Curbele sunt închise deoarece mişcarea este periodică. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic 4 3 2 1 0 −1 −2 −3 −4 −4 −3 −2 −1 0 1 2 3 4 E1 E2 E3 q p Figura 11.

Traiectoriile în vecinătatea acestor puncte sunt curbe închise de formă eliptică care descriu mişcarea periodică a sistemului. Să considerăm.108) Se observă că Jθ = 0 ⇔ E = mgl(1 − cos θ ). de lungime l.29 Unele sisteme prezintă ambele tipuri de mişcări. θ −unghi. iar valoarea maximă a momentului unghiular se obţine pentru θ = π .107) (11. ml2 (11. . caz în care pendulul se află în punctul vertical cel mai de jos. θ ). energia totală se scrie ca: H = E = Ec. 2ml2 De aici rezultă valoarea lui Jθ ca funcţie de valoarea energiei totale E : Jθ = ± 2ml2 [E − mgl(1 − cos θ )] = Jθ (E. În reprezentarea (Jθ .10. θ ) traiectoria este determinată de ecuaţiile Hamilton: ˙θ = −mgl sin θ J 1 ˙ = θ Jθ . E = 0.109) (11.110) (11.111) pentru diferite valori ale condiţiilor iniţiale (energiei totale).rot + Ep 2 Jθ = + mgl(1 − cos θ ) = const. În variabile. unde este într-o stare de echilibru stabil. Jθ −moment unghiular. adică Jθ = ± 2ml2 (E − 2mgl).11. Orice mică deviere faţă de această poziţie conduce la revenirea spre poziţia de echilibru prin mici oscilaţii. spre exemplu. (11. sub punctul de suspensie. un pendul matematic de masă m suspendat de un punct fix prin intermediul unei bare rigide subţiri şi foarte uşoare. Haos în sisteme hamiltoniene 289 4 3 separatoare 2 1 Jθ 0 −1 −2 −3 −4 −10 −8 −6 −4 −2 θ 0 2 4 6 8 10 Figura 11. Avem următoarele situaţii: • Pentru Jθ = 0 şi θ = 0.

2 Sisteme nonintegrabile Pentru sistemele nonintegrabile nu există constrângeri (adică constante de mişcare). pe care le putem echivala cu un număr de n oscilatori armonici de tipul prezentat. 11. • Dacă frecvenţele sunt în raport incomensurabil. Sistemele hamiltoniene integrabile sunt caracterizate de traiectorii în spaţiul fazelor cu formă similară celei discutate. Dacă n = 2. Abaterea de la integrabilitate se exprimă ca o perturbare (ǫH1 ) a hamiltonianului sistemului (H ) faţă de valoarea sa integrabilă. dar niciodată haotice.114) . (11. aceste puncte se numesc se mai numesc de tip şa. traiectoriile vor umple toată suprafaţa din spaţiul fazelor deoarece pot ajunge în mod arbitrar în vecinătatea oricărui punct de pe tor. ∂J1 ∂H = ω2 . şi în cazul sistemelor nonintegrabile atunci când abaterea de la integrabilitate nu este prea mare. Deoarece traiectoriile din vecinătate sunt hiperbolice. care sunt portretele în spaţiul fazelor corespunzător unor astfel de sisteme? Teorema Kolmogorov-Arnold-Moser (cunoscută ca teorema KAM) afirmă că unii tori invarianţi ai sistemelor integrabile se păstrează. mişcarea este caracterizată de o dublă periodicitate (ex. se face de 1 − mgl curbele separatoare. Se pune întrebarea. pendulul se află în punctul vertical cel mai de sus. pe suprafaţa n dimensională a unui tor. În concluzie. limitată de valorile lui ±θ (unde cos θ = E ) la cea pentru care nu mai există nici o restricţie a valorilor lui θ.113) iar traiectoriile sunt confinate pe suprafaţa unui tor. ∂J1 (11. numit tor invariant. la orice moment de timp. • Dacă frecvenţele sunt în raport raţional ω1 /ω2 = n1 /n2 . sistemul este caracterizat de două frecvenţe: ˙1 = θ ˙2 = θ ∂H = ω1 . sistemele hamiltoniene integrabile pot avea comportări periodice sau cvasiperiodice. rotaţie şi revoluţie).10.grade de libertate. Traiectoria în spaţiul fazelor se va aşeza. • Trecerea de la un tip de mişcare periodică. Astfel de sisteme se numesc ergodice. după n2 rotaţii cu ω1 pe un cerc şi după alte n1 rotaţii cu ω2 pe alt cerc (evident de de rază diferită). deoarece se poate calcula media în timp a oricărei mărimi ca medie asupra ansamblului de traiectorii. H0 : H = H0 + ǫH1 . astfel că traiectoriile se împrăştie în spaţiul fazelor. Conceptul este uşor de înţeles dacă ne gândim că. E = 2mgl. traiectoriile vor ajunge în acelaşi punct de unde au plecat (n2 ω1 = n1 ω2 ). Aceste puncte sunt instabile deoarece orice mică deviere a traiectoriei conduce la o îndepărtare rapidă de acestea. ajungînd aici după o rotaţie în sens trigonometric sau anti-trigonometric. deasupra punctului de suspensie. Comportarea poate fi extinsă şi pentru punctele θ = ±nπ. n − impar. definite pentru valorile energiei E = 2mgl. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic • Pentru Jθ = 0 şi θ = ±π. deşi deformaţi.290 Capitolul 11.112) (11. Putem extinde analiza pentru sisteme integrabile cu n .

10. Atunci când raportul acestor frecvenţe este iraţional.3 Exemplu: Hamiltonianul Henon-Heiles Acest tip de hamiltonian a fost introdus pentru prima dată de Henon şi Heiles [ ] în analiza mişcării unei stele în galaxie. pentru care comportarea pe termen lung face ca sistemul să "uite" condiţiile iniţiale şi să conveargă spre un atractor (sau grupuri de atractori).11. p1 = px .11. 11.10. el are forma: H= 1 2 1 2 1 2 1 2 1 3 2 q2 − q2 . pentru o valoare critică a .30. odată cu creşterea valorii energiei totale. Haos în sisteme hamiltoniene 291 100 75 50 25 -5 5 x -2. care constituie de fapt partea nonintegrabilă a hamiltonianului.5 2. 2 2 3 (11.115) ce corespunde unui cuplaj de doi oscilatori armonici cuplaţi prin intermediul unui termen cubic. se produce o deformare a conturului energiei potenţiale şi. prezenţa unei părţi nonintegrabile a hamiltonianului determină un cuplaj al oscilaţiilor independente.5 2. dacă: • ǫ < 1 sistemul aproape integrabil păstrează torul mişcării cvasiperiodice (numit tor KAM).5 00 -25 -50 z -2. sistemele hamiltoniene depind în mod esenţial de condiţiile iniţiale. În reprezentarea preyentată în Fig. pot apărea o serie de rezonanţe ce produc creşteri rapide ale amplitudinilor de oscilaţie şi o îndepărtare a traiectoriilor de pe suprafaţa torilor caracteristici. În viziunea echivalenţei unui sistem integrabil cu un lanţ de oscilatori armonici. atunci funcţia Hamilton poate fi găsită cu ajutorul energiei potenţiale corespunzătoare mişcării bi-dimensionale a unei singure particule: 1 1 1 Ep (x. p1 + q 1 + p2 + q 2 + q 1 2 2 2 2 3 (11.30: Reprezentarea suprafeţei energiei potenţiale Ep (x.31 se observă cum. y ) = x2 + y 2 + x2 y − y 3 . p2 = py .11. y ) Astfel. Spre deosebire de sistemele disipative. torii se distrug. În coordonate generalizate.116) Această funcţie este reprezentată în Fig. Dacă notăm q1 = x. q2 = y.5 -5 5 y Figura 11. • ǫ > 1.

292

Capitolul 11. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic

0.8

415 0.37 9 117 0.3 44 49 0.2

0.6
8 0.1

0.4

8 70

0.1 72 24 9 35 62 0.0

0.2

0

−0.2

−0.4

−0.6

−0.8 −0.8

−0.6

−0.4

−0.2

0

0.2

0.4

0.6

0.8

Figura 11.31: Reprezentarea conturului suprafeţei energiei potenţiale Ep (x, y ) pentru diferite valori ale energiei.

energiei, traiectoria închisă (corespunzătoare gropii din vecinătatea originii) se deschide. În această situaţie, caracterul mărginit (periodic) al mişcării, determinate de captarea particulei în această groapă, devine nemărginit, particula cu energie mare reuşind să scape din această "capcană". Ecuaţiile Hamilton asociate sunt:

q ˙1 = p1 q ˙2 = p2 p ˙1 = −q1 − 2q1 q2 p ˙ 2 = −q 2 −
2 q1 2 + q2 .

(11.117) (11.118) (11.119) (11.120)

Dacă sistemul este conservativ, traiectoriile sunt reduse pe suprafaţa de dimensiune 2×2 − 1 = 3. Vom folosi metoda secţiunilor Poincare şi vom mai reduce o dimensiune astfel că, prin această secţionare se ilustrează împrăştierea punctelor pe suprafaţa unui plan (n=2). În Figurile 11.32, 11.33, 11.34, 11.35 este ilustrat modul în care torul invariant se dezintegrează, în funcţie de valoarea energiei totale, în formaţiuni de tip insule şi arhipelaguri. Distrugerea torilor invarianţi urmează reguli matematice stricte; ele nu fac însă obiectul acestui manual. Ceea ce este important de reţinut este că sistemul prezintă în mod simultan caracteristici de comportare integrabilă şi de haos.

11.10. Haos în sisteme hamiltoniene

293

0.15 E=0.013

0.1

0.05

P2

0

−0.05

−0.1

−0.15 −0.15 −0.1 −0.05 0 Q
2

0.05

0.1

0.15

0.2

Figura 11.32:

0.4

E=1/10

0.3

0.2

0.1

2

0

P

−0.1

−0.2

−0.3

−0.4 −0.4 −0.3 −0.2 −0.1 0 0.1 Q
2

0.2

0.3

0.4

0.5

0.6

Figura 11.33:

294

Capitolul 11. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic

0.25 0.2 0.15 0.1 0.05 P2 0 E=0.0333

−0.05 −0.1 −0.15 −0.2 −0.25 −0.3

−0.2

−0.1

0 Q
2

0.1

0.2

0.3

Figura 11.34:

0.5 0.4 0.3 0.2 0.1
2

E=0.16668

0

P

−0.1 −0.2 −0.3 −0.4 −0.5

−0.4

−0.2

0

0.2 Q
2

0.4

0.6

0.8

Figura 11.35:

11.11. Probleme

295

11.11

Probleme
x2 y ′′ + xy ′ + (x2 − n2 )y dy dx dx dt dy dt

1. Care dintre următoarele ecuaţii sunt liniare şi care sunt neliniare? = 0 = y2 + x = a(x − xy ) = −c(y − x)

2. Transformaţi următoarele ecuaţii în forma standard a unui sistem de ecuaţii ordinare cuplate: x′′ + ax′ + bsinx = ccosωt x′′′ = +bx2 , b = const.

3. Reprezentaţi grafic funcţia x′ = x − x3 şi identificaţi punctele de echilibru. 4. Folosind analiza liniară de stabilitate, studiaţi sistemul dinamic descris de ecuaţia x′ = ax − bx3 (a, b - constante) pentru ambele semne ale parametrului a. 5. Găsiţi punctele de echilibru, tipul acestuia şi ilustraţi spaţiul fazelor pentru următorul sistem de ecuaţii neliniare cuplate: dx dt dy dt = xy − yωt = xy − x, b = const.

Anexa

A

Vectori
Descrierea cantitativă a unor fenomene din natură presupune exprimarea legăturilor dintre diverse mărimi prin relaţii matematice adecvate. Fizica, prima dintre ştiinţele naturii, operează cu o serie de noţiuni, exprimate cantitativ prin mărimi fizice scalare, vectoriale sau tensoriale . Mărimile fizice scalare sunt complet determinate doar prin valoarea lor numerică. În această categorie intră timpul, temperatura, energia, lucrul mecanic, potenţialul electric sau gravitational, etc. Operaţiile matematice cu scalari sunt operaţii aritmetice obişnuite. Există mărimi fizice a căror descriere completă necesită specificarea suplimentară a direcţiei şi a sensului acestora. În acest caz, avem de a face cu aşa-numitele mărimi vectoriale, sau, pe scurt, vectori . Într-un spaţiu tridimensional, un vector este determinat în mod univoc prin proiecţiile sale pe cele trei axe ale sistemului de coordonate. Aşa cum vom vedea mai târziu, într-un spaţiu N - dimensional, un vector se poate reprezenta sub forma unei matrice linie, sau a unei matrice coloană cu N elemente. În fizică, un număr considerabil de mărimi sunt vectoriale. În mecanică, dintre exemplele cel mai frecvent întâlnite de mărimi vectoriale, putem aminti viteza, acceleraţia, forţa, impulsul, viteza unghiulară, momentul cinetic, momentul forţei etc1 . Pe lângă scalari şi vectori, există şi o a treia categorie - mai puţin numeroasă - de mărimi fizice, care constituie o generalizare a vectorilor. Acestea se numesc mărimi tensoriale, sau tensori . Ele se reprezintă prin matrici cu mai multe linii şi coloane2 . Amintim aici, ca exemple de mărimi tensoriale întâlnite în mecanică, viteza unghiulară şi momentul de inerţie.

A.1

Reprezentarea unui vector

Există trei modalităţi de reprezentare a unui vector: 1. printr-un segment orientat (aşa-numita reprezentare geometrică ), 2. prin proiecţiile sale pe axele unui sistem de coordonate (aşa-numita reprezentare analitică ), sau
Aşa cum vom vedea în continuare, viteza, acceleraţia, forţa şi impulsul sunt vectori polari ; viteza unghiulară, momentul cinetic şi momentul forţei sunt vectori axiali, sau pseudovectori. 2 Cu unele dintre ele am făcut cunoştinţă în cuprinsul acestei cărţi.
1

297

298

Capitolul A. Vectori

Figura A.1: Elementele specifice ale unui vector: O - originea; AA’ - dreapta suport orientată; ea determină direcţia şi sensul vectorului.

3. printr-o matrice. Fiecare din acestea prezintă avantaje şi dezavantaje, de aceea modul de reprezentare a unui vector se alege în funcţie de contextul problemei de rezolvat.

A.1.1

Reprezentarea geometrică

În acest caz, un vector este reprezentat ca un segment orientat, care porneşte dintr-un punct numit origine sau punct de aplicaţie sau pol (notat cu O în Fig.A.1). Segmentul este aşezat pe dreapta suport AA’ şi are sensul indicat de vârful săgeţii. Un vector definit în acest mod se numeşte vector polar. El este precizat prin: 1. modul (mărime); 2. origine (punct de aplicaţie); 3. orientare (direcţie şi sens). Lungimea segmentului ¬ ¬ orientat este proporţională cu mărimea vectorului. Modulul unui vec¬ ¬ tor, A, se notează ¬A¬ sau A. Să considerăm un vector de mărime egală cu unitatea, notat e ˆA , orientat pe direcţia şi în sensul vectorului A. Acesta se numeşte versor 3 . Putem, prin urmare, scrie că: A = Ae ˆA . (A.1)

A.1.2

Reprezentarea analitică

Într-o reprezentare analitică, un versor este determinat prin proiecţiile sale pe axele unui sistem de referinţă. Un exemplu în acest sens este prezentat în Fig.A.2, în care s-au folosit coordonatele carteziene. Să notăm cu Ax , Ay şi Az - proiecţiile lui A de-a lungul axelor Ox, Oy şi Oz . Atunci: A = Ax x ˆ + Ay y ˆ + Az z ˆ, unde x ˆ, y ˆ, z ˆ sunt versorii direcţiilor x, y, z .
3

(A.2)

În literatura de specialitate se folosesc şi alte notaţii pentru versori.

(A. În Fig. fiecare element al acesteia reprezentând componenta (proiecţia vectorului) pe o anumită direcţie. şi vz = 1 m/s.A.2: Proiecţiile unui vector.2. De exemplu. √ Mărimea vitezei va fi v = 25 + 9 + 1 m/s = 35 m/s = 5. vy = −3 m/s.6) Vectorul rezultant se poate reprezenta prin oricare din modalitaţile menţionate anterior. A. (A. dacă: v = 5ˆ x − 3ˆ y+z ˆ (m/s).3 sunt prezentate două metode geometrice de aflare a vectorului rezultant. Prin regula . pe axele unui reper cartezian Mărimea vectorului se află folosind teorema lui Pitagora: A= 2 2 A2 x + Ay + Az . (A. fie sub forma: A = (Ax Ay Az ) .3 Reprezentarea matriceală Orice vector poate fi exprimat ca o matrice cu o singură linie sau cu o singură coloană.1 Operaţii algebrice cu vectori Adunarea şi scăderea vectorilor Fie A şi B doi vectori oarecare. Operaţii algebrice cu vectori 299 Figura A.2.2 A. vectorul reprezentat analitic prin relaţia (A. (A.5) A.2) se va reprezenta matriceal. atunci √ vx = 5 m/s.1.A.92 m/s. de asemenea.4) sau: A= Ax Ay Az Ǒ . un vector: A + B = C.3) De exemplu. A. Suma A + B este.

(A. Conform regulei paralelogramului . Vectorul diferenţă are vârful în vectoruldescăzut şi originea în vectorul-scăzător.7) C = A2 + B 2 + 2AB cos α.3 (b) este ilustrată adunarea a doi vectori prin regula paralelogramului. unde α este unghiul dintre vectorii A şi B .9) Figura A. vectorul rezultant este diagonala mare a paralelogramului construit de cei doi vectori concurenţi A şi B . Din figură se observă că adunarea este comutativă.4: Determinarea vectorului diferenţă.A.în vârful ultimului vector al sumei.3 (a)) vectorul rezultant a doi (sau mai mulţi) vectori se află construind vectorul care închide conturul poligonal format din vectorii aşezaţi în succesiunea vârf-origine.3: Determinarea pe cale geometrică a rezultantei a doi vectori: (a) prin metoda poligonului. A + B = 0 ⇒ B = −A. Această construcţie geometrică permite calculul mărimii vectorului sumă cu ajutorul teoremei lui Pitagora generalizate: (A. Dacă suma a doi vectori este egală cu zero. −B : A − B = A + (−B ). cu vectorul opus. iar vârful . atunci vectorii sunt egali ca mărime şi au sensuri opuse. În Fig. −B . (b) unind vârfurile vectorilor descăzut şi scăzător. Vectori Figura A.A. A. (A.300 Capitolul A. . Originea vectorului rezultant se află în originea primului vector. (b) prin metoda paralelogramului poligonului (Fig. D = A − B : (a) folosind adunarea lui A cu vectorul opus.8) Această relaţie defineşte vectorul opus şi ea permite definirea operaţiei de scădere a doi vectori ca fiind adunarea unui vector.

iar mărimea şi sensul său depind de valoarea scalarului µ: • dacă µ > 0 sensul lui A′ este sensul lui A.15) Aix ..A.16) A.A. în funcţie de contextul problemei. Înmulţirea unui vector cu un scalar Din înmulţirea unui vector. C = (Ax + Bx ) x ˆ + (Ay + By ) y ˆ + (Az + Bz ) z ˆ. i = 1. − → A′ = µA = µA. cu un scalar. (A. plecând de la reprezentarea lor analitică. A. µ. Ay = i=1 Aiy .11) Componentele vectorului sumă se află prin adunarea algebrică a componentelor (proiecţiilor) corespunzătoare. adunarea vectorilor. Un exemplu de înmulţire a unui vector cu un scalar a fost deja prezentat în relaţia (A. (A. n n (A.1) şi ilustrat în Fig.2.. (A. procedura analitică poate fi utilizată pentru adunarea a n vectori Ai . Operaţii algebrice cu vectori 301 Să exemplificăm. . n. atunci.14) de modul: R= unde: Ax = i=1 n 2 2 A2 x + Ay + Az .13) Evident. vectorul sumă este: n R= i=1 Ai . 2. Aix . A′ .2 Înmulţirea vectorilor Se pot defini mai multe moduri de înmulţire a vectorilor. (A. pe direcţiile Ox. (A..2. Rezultatul înmulţirii poate fi o mărime vectorială sau una scalară. Az = i=1 Aiz .17) Direcţia vectorului A′ este aceeaşi cu a vectorului A. Oy şi Oz .10) (A. Dacă se cunosc proiecţiile acestor vectori pe axele sistemului de coordonate carteziene. Aiz . • dacă µ < 0 sensul lui A′ este contrar sensului lui A. Aiy . A = Ax x B = Bx x ˆ + By y ˆ + Bz z ˆ. în continuare. rezultă un alt vector. 3. de mărime µA.1. D = (Ax − Bx ) x ˆ + (Ay − By ) y ˆ + (Az − Bz ) z ˆ. În coordonate carteziene: ˆ + Ay y ˆ + Az z ˆ.12) (A.

produsul lor scalar este nul. În funcţie de versorii fiecărei axe. La fel: P rA B = B cos α.21) (A. (A.5). Aşa cum rezultă din figură. z ˆ) = A · z ˆ. Produsul scalar Produsul scalar a doi vectori se notează cu ” · ”. proiecţia vectorului A pe dreapta suport a lui B este: P rB A = A cos α. (A. Dacă vectorii A şi B sunt perpendiculari.19) Cu ajutorul Fig. (A. astfel încât: A · B = B · P rB A.5: Interpretarea geometrică a produsului scalar cu ajutorul proiecţiei unui vector pe dreapta suport a celuilalt. astfel încât: A · B = A · P rA B. x ˆ) = A · x ˆ.23) (A. Vectori a Figura A.A. y ˆ) = A · y ˆ.25) (A.26) . Din definiţia dată de relaţia (A. Az = A cos(A.20) Componenta unui vector pe o axă este proiecţia acestuia pe direcţia acelei axe.18) unde α reprezintă unghiul dintre vectorii A şi B (Fig.A.5 se poate da o interpretare geometrică a produsului scalar a doi vectori. Rezultatul operaţiei de înmulţire scalară a doi vectori este un scalar: A · B = AB cos α. (A.18) se observă că produsului scalar este comutativ : A · B = B · A.24) (A.22) (A.302 Capitolul A. se poate scrie: Ax = A cos(A. Ay = A cos(A. deoarece cos 900 = 1.

29) (A. y ˆ) = cos(A. 0).31) (A.27) (A. A Az = γ1 . Oy. Sensul lui C este stabilit de regula burghiului drept : Se aşează burghiul perpendicular pe planul format de vectorii . notat cu ” × ” are ca rezultat un vector axial. electric. 1.A. y ˆ(0.6). Ay .33) La un rezultat identic se ajunge folosind reprezentarea analitică. Operaţii algebrice cu vectori 303 Cosinusurile unghiurilor dintre vectorul A şi axele Ox.36) Exemple de mărimi definite printr-un produs scalar sunt: lucrul mecanic. 1) sunt reciproc perpendiculari. (A.38) . pe drumul cel mai scurt. Sensul de înaintare al burghiului este sensul vectorului rezultant. By . Într-adevăr: e ˆA · e ˆA = 1. Produsul vectorial Produsul vectorial a doi vectori A şi B . (A.37) Prin convenţie. 0. A Ay = β1 .2. (A.34) (A.A.35) x ˆ·x ˆ = y ˆ·y ˆ=z ˆ·z ˆ = 1. A (A.produs şi se roteşte în sensul suprapunerii primului vector peste cel de-al doilea. Az ) şi B (Bx . e ˆA = α1 x ˆ + β1 y ˆ + γ1 z ˆ este versorul direcţiei lui A.32) (A. fluxul câmpului (gravitaţional. Deoarece versorii x ˆ(1. produsul scalar al vectorilor A(Ax . magnetic) printr-o suprafaţă etc. C : A × B = C. 0) şi z ˆ(0. cos(A. deoarece: 2 2 α2 1 + β1 + γ1 = 1. 0. Oz se numesc cosinusurile directoare ale vectorului A. z ˆ) = Ca urmare: unde: A = A · (α1 x ˆ + β1 y ˆ + γ1 z ˆ) = Ae ˆA .30) (A. Ax = α1 .28) (A. adică: x ˆ·y ˆ = y ˆ·z ˆ=z ˆ· x ˆ = 0. x ˆ) = cos(A. produsul vectorial este un vector perpendicular pe planul format de A şi B (Fig. Bz ) se exprimă ca: A · B = Ax Bx + Ay By + Az Bz . (A. Această regulă de înmulţire ne "atenţionează" că produsul vectorial este anticomutativ: A × B = −B × A.

iar: x ˆ×y ˆ = z ˆ. Mărimea vectorului rezultant este dată de relaţia: C = AB sin α.6: Ilustrarea modului de determinare a direcţiei şi sensul produsului vectorial. (A.6 se poate da o interpretare geometrică produsului vectorial.304 Capitolul A.40) (A.41) z ˆ× x ˆ = y ˆ. Să calculăm produsul vectorial. A×B = x ˆ(Ay Bz − Az By ) + y ˆ(Az Bx − Ax Bz ) + z ˆ(Ax By − Ay Bx ) Ay Az = x ˆ By Bz = ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ Ax Az +y ˆ Bx Bz ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ Ax Ay +z ˆ Bx By ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ x ˆ y ˆ z ˆ Ax Ay Az Bx By Bz (A. (A. se obţine: y ˆ× z ˆ = x ˆ.45) . Vectori Figura A.43) (A.42) (A. Se constată că modulul lui C reprezintă aria paralelogramului construit de cei doi vectori.A. Deoarece produsul vectorial a doi vectori coliniari este zero.44) +Ay Bx (ˆ y×x ˆ) + Ay By (ˆ y×y ˆ) + Ay Bz (ˆ y×z ˆ) (A.39) Cu ajutorul Fig. folosind de data aceasta reprezentarea analitică: A × B = (Ax x ˆ + Ay y ˆ + Az z ˆ) × (Bx x ˆ + By y ˆ + Bz z ˆ) = Ax Bx (ˆ x×x ˆ) + Ax By (ˆ x×y ˆ) + Ax Bz (ˆ x×z ˆ) +Az Bx (ˆ z×x ˆ) + Az By (ˆ z×y ˆ) + Az Bz (ˆ z×z ˆ).

A şi B .2.49) (A. semnul după o astfel de inversare.46) este un pseudoscalar. . este un pseudoscalar.A.50) = = A × B C cos(A × B. Rezultatul produsului scalar dintre vectorul C şi produsul vectorial al altor doi vectori. precum şi a produsului scalar A · B . Din relaţia (A.46) Dacă vectorii sunt cunoscuţi pe componente. la rândul ei.A. De aceea. (A. Deoarece un pseudovector îşi schimbă sensul la inversarea sensului uneia din axele sistemului de coordonate. din Fig. exprimat printr-un produs de tipul celui din relaţia (A.48) (A.7 rezultă că mărimea lui D este egală cu volumul paralelipipedului construit cu cei trei vectori (necoplanari): V = aria bazei × înălţimea ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ (A. atunci produsul mixt se poate calcula sub forma unui determinant: ¬ ¬ ¬ Ay Az ¬ ¬ Ax ¬ ¬ ¬ D = ¬ Bx By Bz ¬ .7: Interpretarea geometrică a produsului mixt ca volumul paralelipipedului construit cu cei trei vectori. mărimea D îşi va schimba. Produsul mixt Produsul mixt include ambele tipuri de înmulţiri dintre vectori. D4 : A×B ·C = D (A.47) ¬ ¬ ¬ Cx ¬ Cy Cz Ţinând cont de semnificaţia geometrică a produsului vectorial A×B . se spune că D. Operaţii algebrice cu vectori 305 Figura A. C ) A × B · C. A × B ) este un pseudo-vector.51) 4 Produsul vectorial dintre doi vectori (în cazul nostru.47) se observă că produsul mixt nu-şi schimbă valoarea dacă cei trei vectori sunt comutaţi ciclic: A×B ·C = B×C ·A = C ×A ·B (A.

ds ds (A. A = Ax (s)ˆ (A. viteza instantanee a mobilului. A(s) se va scrie sub forma: x + Ay (s)ˆ y + Az (s)ˆ z. A(s).1 Elemente de analiză vectorială Derivarea vectorilor Să considerăm un vector. (A. în raport cu o mărime scalară generică. exprimat ca o funcţie de o mărime scalară. de asemenea. se preferă exprimarea rezultatului cu ajutorul unor produse scalare şi anume5 : A×B×C =B· A×C −C · A×B . ds ds dA dB ×B+A× . A. aşa cum s-a discutat în Capitolul întâi. Regulile de calcul a derivatei unei mărimi vectoriale. . În coordonate carteziene. adică: dA A(s + ∆s) − A(s) = lim .53) Derivata vectorului A în raport cu scalarul s poate fi scrisă în acelaşi mod ca şi derivata unei funcţii scalare. dt dt dt dt (A. s. (A. vor fi: d (A ± B ) = ds d [f (s)A(s)] = ds d (A · B ) = ds d (A × B ) = ds dA dB ± . 5 Această regulă este uşor de reţinut sub numele ”bac minus cab” . Vectori Rezultatul înmulţirii vectoriale a trei vectori este.3 A. derivata lui A în raport cu timpul reprezintă.58) (A. ds ds df dA A+f . Deoarece efectuarea repetată a produsului vectorial între vectori este un lucru mai dificil. s.3. derivata vectorului A va fi: dA dAx dAy dAz = x ˆ+ y ˆ+ z ˆ.52) A.55) Dacă mărimea A reprezintă vectorul de poziţie a unui mobil.54) ∆s → 0 ds ∆s În cazul în care funcţia scalară s este timpul.306 Triplul produs vectorial Capitolul A.59) Toate aceste reguli vor fi folosite în cadrul cinematicii şi dinamicii punctului material şi ale sistemelor de puncte materiale.57) (A. ds ds dA dB ·B+A· .56) (A. un vector.

pentru început. y. z )ˆ y + az (x.8). că în matematică se defineşte o funcţie scalară 6 de variabilă vectorială. (A. de asemenea. etc. Integrala funcţiei vectoriale a de-a lungul curbei Γ se numeşte circulaţia vectorului a de-a lungul curbei Γ şi se defineşte ca: a · dr = (ax dx + ay dy + az dz ). y. Expresia 6 7 Exemple de funcţii scalare: densitatea. în spaţiul în care este definită în orice punct funcţia vectorială a. z ).2 Integrarea vectorilor Să menţionăm. măsurată de-a lungul curbei Γ (Fig.8: Calculul integralei vectorului a de-a lungul conturului Γ A. relaţia (A. energia potenţială. Să considerăm o curbă. Dacă notăm cu θ unghiul dintre direcţia lui a şi tangenta la curba Γ în orice punct.62) în funcţie de distanţa curbilinie ds. Γ (A. intensitatea câmpului gravitaţional. sunt exprimate în sistemul de referinţă cartezian (x. în cele două relaţii scrise anterior. În coordonate carteziene: dr = dxx ˆ + dy y ˆ + dz z ˆ. Exemple de funcţii vectoriale: viteza. 8 De cele mai multe ori se omite scrierea lui ∇ cu vector deasupra. z ) (A. y. z ) = ax (x.62) Γ unde dr reprezintă o variaţie infinitezimală a vectorului de poziţie.61) Ambele funcţii sunt definite în orice punct descris de vectorul de poziţie r şi.60) şi o funcţie vectorială 7 de variabilă vectorială. y. electric. atunci: a · dr = a cos θds. (A. Γ. Ei pot fi exprimaţi cu ajutorul operatorului diferenţial notat ” ∇” şi numit nabla 8 .3.64) Γ A. temperatura. z )ˆ z.63) Putem exprima. y.A. Elemente de analiză vectorială 307 Figura A. Γ (A.3. . de forma: u(r ) = u(x. etc. de forma: a(r ) = a(x.3 Operatori vectoriali diferenţiali Operatorii vectoriali diferenţiali permit exprimarea locală (punctuală) a legilor fizicii. z )ˆ x + ay (x.A.3. y.

În coordonate carteziene. scalare sau vectoriale. z ).dacă ∇ se înmulţeşte scalar cu o funcţie vectorială.dacă ∇ se înmulţeşte vectorial cu o funcţie vectorială.69) Expresia operatorului ∇ depinde de sistemul de coordonate ales.9): ϕ = ϕ(x. expresia gradientului 10 mărimii scalare ϕ este: ∇ϕ = gradϕ = ∂ϕ ∂ϕ ∂ϕ x ˆ+ y ˆ+ z ˆ.68) Interpretarea fizică Să considerăm că valorile funcţiei scalare ϕ nu depind decât de coordonatele punctului în care aceasta se evaluează. 2. În mod curent. z ) = const. ϕ = ϕ(x. vom considera în cele ce urmează doar sistemul cartezian.67) se numeşte operatorul Laplace sau laplaceian. se definesc trei operatori vectoriali distincţi: 1. de aceea.65) ∂x ∂y ∂z Operatorul ∇ · ∇ = ∇2 = = x ˆ ∂ ∂ ∂ +y ˆ +z ˆ ∂x ∂y ∂z 2 2 ∂ ∂ ∂2 + + ∂x2 ∂y 2 ∂z 2 · x ˆ ∂ ∂ ∂ +y ˆ +z ˆ ∂x ∂y ∂z (A. 3. În funcţie de modul în care ∇ se aplică unei mărimi fizice. pentru simplificarea scrierii se omite acest semn. pentru sublinierea acestui lucru. Se defineşte noţiunea de suprafaţă de nivel constant (sau suprafaţă echi-potenţială (dacă funcţia ϕ reprezintă un potenţial).A. operatorul gradient . Operatorul gradient este un vector. 9 10 . Operatorul gradient Operatorul gradient se obţine prin aplicarea lui ∇ unei funcţii scalare. operatorul divergenţă . Pentru simplitate. (A. y. locul geometric al punctelor pentru care funcţia ϕ are aceeaşi valoare (Fig. se obţine o mărime vectorială. În coordonate carteziene. urmând ca expresiile operatorilor diferenţiali în alte sisteme de coordonate sa fie deduse şi utilizate mai târziu. fără a uita însă că mărimea fizică exprimată în funcţie de un gradient este o mărime vectorială. (A. y. am reprezentat săgeata de vector deasupra sa.dacă ∇ se aplică unei funcţii scalare. Expresiile operatorilor vectoriali depind de sistemul de coordonate în care se definesc.308 Capitolul A. Să considerăm o funcţie scalară generică. Vectori concretă a lui ∇ este funcţie de sistemul de coordonate utilizat.66) (A. ∂x ∂y ∂z (A. operatorul rotor . Ca rezultat. operatorul ∇ are expresia9 : ∂ ∂ ∂ ∇=x ˆ +y ˆ +z ˆ .

y. putem scrie: dϕ = ds lim ∆ϕ ∆x ∆ϕ ∆y ∆ϕ ∆z · + · + · ∆x ∆s ∆y ∆s ∆z ∆s (A.∆y. din Fig. z ).∆z →0 .72) ∆s → 0 ∆x.9: Suprafeţe echipotenţiale Figura A.71) Dacă raportăm segmentul ∆s la un sistem de axe carteziene şi ţinem cont de faptul că funcţia ϕ depinde de variabila s prin intermediul coordonatelor x. y. Variaţia funcţiei ϕ între două suprafeţe de nivel constant este: ∆ϕ = ϕ2 (x.A. Elemente de analiză vectorială 309 Figura A. Având în vedere că ∆ϕ este o mărime dată.3.70) ∆ϕ ∆s (A.10: Orientarea segmentului ∆s în raport cu un sistem de coordonate carteziene. z ) − ϕ1 (x. y. z .A. ∆s → 0 ∆s ds (A.9 se constată că raportul depinde doar de orientarea segmentului ∆s. Se defineşte derivata după o direcţie a funcţiei scalare ϕ conform relaţiei: dϕ ∆ϕ = lim .

73) ds ∂x ∂y ∂z unde: cos α = ∆x . (A. ∆s → 0 ∆s ∆z cos γ = lim .76) Expresia (A. se vor caracteriza prin aproximativ aceeaşi valoare a lui ϕ şi. ca urmare: ∆ϕ ≈ 0 ⇒ dϕ = 0. tangent în punctul P la suprafaţa de nivel constant ϕ = ϕ(x. ds (A. z ) = const (Fig. Toate punctele din planul (π ). Mărimea vectorului gradient este: |grad ϕ| = grad ϕ = cos α · x ˆ + cos β · y ˆ + cos γ · z ˆ. din imediata vecinătate a lui P.81) .310 Capitolul A. (A. o porţiune de dimensiuni infinitezimale a unui plan (π ). ds unde: grad ϕ = sau: iar e ˆs este versorul direcţiei ∆s. Vectori Figura A.78) × ∂ϕ ∂x 2 + ∂ϕ ∂y 2 + ∂ϕ ∂z 2 . (A. relaţia anterioară se poate scrie sub forma: dϕ ∂ϕ ∂ϕ ∂ϕ = cos α + cos β + cos γ.74) (A.11). y. ∆s → 0 ∆s lim dϕ = grad ϕ · e ˆs .11: Orientarea vectorului gradient Ţinând seama de relaţiile cosinusurilor directoare. dx ∂y ∂z (A.A.77) (A. în continuare. ∆s → 0 ∆s ∆y cos β = lim .79) ∂ϕ ∂ϕ ∂ϕ x ˆ+ y ˆ+ z ˆ.75) (A.80) Să considerăm.73) reprezintă rezultatul unui produs scalar: (A.

2.84) Expresia divergenţei este: div a = ∇ · a = (ˆ x = ∂ ∂ ∂ ∂ ∂ ∂ +y ˆ +z ˆ ) · (ˆ x +y ˆ +z ˆ ) ∂x ∂y ∂z ∂x ∂y ∂z ∂ax ∂ay ∂az + + ∂x ∂y ∂z (A. e ˆs2 . 3. caracterizată de versorii: e ˆs1 . z ). care în coordonate carteziene are expresia: a = a(x. Operatorul divergenţă Definiţie Operatorul divergenţă se obţine prin înmulţirea scalară a operatorului ∇ cu o funcţie vectorială.83) Relaţiile anterioare sunt satisfăcute în condiţiile în care grad ϕ este orientat perpendicular pe oricare două direcţii din planul (π ). Elemente de analiză vectorială Pentru orice direcţie din acest plan. Principalele proprietăţile ale gradientului sunt: 1.87) . I . drept cantitatea de fluid care trece printr-o suprafaţă dS în unitatea de timp dt: I= dm . s-a ales sensul vectorului ∇ϕ ca fiind acela în care ϕ creşte. a. este orientat perpendicular pe suprafeţele echipotenţiale ϕ = const. dt (A. având orientarea normalei în punctul respectiv. indică direcţia şi sensul celei mai rapide creşteri în spaţiu a funcţiei scalare. = grad ϕ · e ˆs2 = 0. este o funcţie vectorială definită într-un punct (funcţie de punct ). Prin convenţie. Se defineşte intensitatea curentului masic . (A.A. oricare ar fi mărimea fizică ϕ. vom avea: dϕ ds1 dϕ ds2 = grad ϕ · e ˆs1 = 0. vectorul gradient este îndreptat în direcţia celei mai rapide creşteri în spaţiu a lui ϕ.3. Să considerăm o funcţie vectorială de punct. În concluzie. are semnificaţia derivatei după acea direcţie pentru care funcţia scalară creşte cel mai rapid.82) (A. 4. Semnificaţia fizică a acestui operator a fost discutată amănunţit în legătură cu noţiunea de potenţial scalar – gravitaţional. căreia i se aplică.. etc.85) (A. Direcţia gradientului este.86) Interpretarea fizică Pentru a ilustra semnificaţia fizică a operatorului divergenţă ne vom folosi de un exemplu din mecanica fluidelor. 311 (A. aşadar. perpendiculară în orice punct pe suprafaţa ϕ = const. y.

Vectori dS a vdt dSn (a) (b) Figura A.12: Ilustrarea interpretării fizice a divergenţei.312 Capitolul A. .

93) (A.92) Observaţii: Am considerat mai sus că fluidul este incompresibil.A. atunci putem vorbi de o masă netă de fluid care "izvorăşte" sau "dispare" din volumul elementar dV . exprimată ca: dmy = dm(y + dy ) − dm(y ) = ρdxdz dt[vy (y + dy ) − vy (y )]. dSn dt (A.un scalar. în coordonate carteziene.88) Se defineşte.12(a).94) Să analizăm în continuare. iar ρ . într-un timp dt în volumul elementar dV este: dm(y ) = ρ dxdz vy (y )dt. Rezultă că: I= dm = ρdSvcosα. (A. j este o mărime vectorială: j = ρv.95) iar cea care iese: dm(y + dy ) = ρ dxdz vy (y + dy )dt.85) va fi acum j . (A. Cantitatea de fluid ce trece într-un timp dt prin suprafaţa dS (sau dSn ) este cuprinsă într-un cilindru de arie a bazei dSn şi de înălţime v · dt. dt dm = ρv. întrucât viteza este o mărime vectorială. prin relaţia: j= (A. (A. Să ne folosim de Fig. Ne vom folosi de Fig. j = jx x unde: jx = ρvx . densitatea curentului masic. Ca urmare: dm = ρ dSn vdt = ρ dS vdt cosα unde ρ este densitatea volumică a fluidului.89) (A.96) Dacă dm(y ) este diferit de dm(y + dy ). iar pe cea de ieşire jy (y + dy ). j . Dacă dm(y + dy ) > dm(y ) se spune că dV se comportă (după direcţia y ) ca un izvor. .91) Având în vedere că v se poate scrie. (A. Mărimea vectorială generică a din relaţia (A. Suprafaţa "văzută" efectiv de fluidul în curgere este dSn = dScosα.A. jy = ρvy . sub forma: v = vx x ˆ + vy y ˆ + vz z ˆ. în care s-a notat cu α unghiul dintre v şi normala la suprafaţă. dV se comportă ca un puţ sau dren. Densitatea de curent pe faţa de intrare în paralelipipedul de volum dV este jy (y ). Elemente de analiză vectorială 313 Masa dm poate fi scrisă în funcţie de valoarea vitezei unei "particule" de fluid în regiunea suprafeţei infinitezimale dS . Cantitatea de fluid ce intră. deci ρ(y ) = ρ(y + dy ) = ρ.A.97) (A. (A.12(b) şi vom începe discuţia noastră cu direcţia Oy din motive de vizibilitate mai bună. curgerea unui fluid în raport cu un referenţial cartezian Oxyz . rezultă că: ˆ + jy y ˆ + jz z ˆ. În caz contrar.90) Constatăm că.3. de asemenea. jz = ρvz .

atunci. ∂z z ˆ) (A. cu atât divj care îl caracterizează va fi mai mare.104) (A. Se spune că div j reprezintă productivitatea volumică specifică de fluid a unităţii de volum elementar. dV . Având în vedere că − → dm = j · dS . dintr-un volum elementar unitate. .105) se poate scrie ca un produs scalar între operatorul şi vectorul j (jx . ∂x ∂y ∂z dV dt ∂ ∂ ∂ ∇( ∂x x ˆ. în care dS este suprafaţa care înconjoară volumul elementar dV .. (A. rezultă că: div j = dm . termenul de divergenţă provine de la cuvântul latin divergere. Vectori Putem exprima pe vy (y + dy ) sub forma unei dezvoltări în serie Taylor: vy (y + dy ) = vy (y ) + 1 1! ∂vy ∂y dy + 1 2! ∂ 2 vy ∂y 2 (dy )2 + . cu cât izvorul va fi mai puternic. dV .105) Întrucât termenul I din relaţia (A. jy . jz ).98) Dacă viteza de variaţie a lui vy cu y nu este foarte mare.101) (A. într-o primă aproximaţie. în unitatea de timp. (A.107) care reprezintă teorema lui Green-Gauss-Ostrogradski . ∂y y ˆ.314 Capitolul A. putem considera că: ∂vy vy (y + dy ) = vy (y ) + dy. astfel încât: dm = dmx + dmy + dmz ∂vx ∂vy ∂vz + + = ρ dxdydz dt ∂x ∂y ∂z ∂ (ρvx ) ∂ (ρvy ) ∂ (ρvz ) = + + dV dt ∂x ∂y ∂z ∂jx ∂jy ∂jz = + + dV dt ∂x ∂y ∂z Aşadar: ∂jz dm ∂jx ∂jy + + = .100) Relaţii similare vor putea fi scrise cu uşurinţă şi pentru direcţiile Ox şi Oz . Evident. a unui izvor de fluid. ∂y (A. Această ultimă relaţie stabileşte o legătură între o integrală de suprafaţă a lui j şi una de volum a unei funcţii de j . care înseamnă a izvorî.99) ∂y astfel încât: dmy = ρ dxdz dt ∂vy dy.103) (A. De altfel. prin integrare pe întreg volumul unei surse macroscopice de fluid vom putea scrie: Á S − → j · dS = V div j · dV (A.. div j reprezintă masa de fluid izvorâtă.106) Cu alte cuvinte.102) (A. dV dt (A.

Să considerăm o direcţie oarecare. ∆y indicat în Fig.z ) ax (x.13.z ) + (x+∆x.y. a. sensul de parcurgere al conturului se stabileşte astfel încât sensul pozitiv al versorului n ˆ să coincidă cu cel determinat prin regula burghiului drept. Rezultatul este o mărime vectorială. v = ωr este orientată tangent la traiectorie. De obicei. iar viteza sa.109) rotn a = lim ∆S → 0 ∆S Să considerăm. y.z ) ay (x. z )dy (x. Conturul pe care se integrează este un dreptunghi cu laturile ∆x. Operatorul diferenţial rot este un vector a cărui proiecţie pe direcţia lui n ˆ este definită prin relaţia: À − → a · dl . descrisă de versorul n ˆ .y.y +∆y. ay şi az în coordonate carteziene. în coordonate carteziene este dat de expresia: ∇ × a = rot a = = ¬ ¬ ¬ ¬ ∂ ¬ ∂x ¬ ¬ x ˆ y ˆ ∂ ∂y z ˆ ax ay az ∂az ∂ay ∂az ∂az x ˆ+ − − ∂y ∂z ∂z ∂x ¬ ¬ ¬ ∂ ¬ ∂z ¬ ¬ ¬ (A. y. în cele ce urmează. y + ∆y. care mărgineşte o suprafaţă mică ∆S.111) .z ) (x+∆x.z ) ax (x. (A.110) Astfel. Se obţine: Á − → a · dl = (x+∆x. alegem un contur infinitezimal închis de lungime ∆l. Din punct de vedere al calculului matematic este mult mai convenabilă definirea operatorului rotor în termeni de coordonate. Traiectoria punctului considerat este un cerc de rază r .z ) (x+∆x. În planul perpendicular pe versorul n ˆ.y. z )dy.3.A. cu centrul pe axa de rotaţie. rotorul vitezei liniare a punctelor unui solid rigid aflat în mişcare de rotaţie are semnificaţia dublului vitezei unghiulare.109) se obţine: v dl ω 2πr rotn v = lim = lim = 2ω.108) y ˆ+ ∂ay ∂ax z ˆ.y +∆y. care. Elemente de analiză vectorială Operatorul rotor 315 Definiţie Operatorul rotor rezultă din înmulţirea vectorială a lui ∇ cu o mărime vectorială.y +∆y. r →0 πr 2 r →0 πr 2 À (A. (A.y.A. Conform definiţiei (A. z )dx + (x.z ) (x. − ∂x ∂y Interpretarea fizică Fie un vector a. caracterizat prin componentele ax . y.y +∆y.z ) ay (x + ∆x. Să găsim proiecţiile vectorului rot a într-un sistem de coordonate cartezian. z )dx + (x. că vectorul generic a este viteza v a unui punct (element de masă) dintr-un corp rigid care se roteşte cu viteza unghiulară ω în jurul unei axe de rotaţie coliniară cu versorul n ˆ . de exemplu de-a lungul axei Oz . Lungimea conturului À ce închide elementul de suprafaţă ∆S = πr 2 este dl = 2πr .

putem dezvolta termenii Ax .z ) Ax (x.113) Să revenim în relaţia (A. ∂y În mod similar se găseşte: I2 = − ∂Ay (x.116) În mod similar se obţin şi celelalte proiecţii (considerând dreptunghiuri cu laturile ∆y.z ) ∂Ax (x. y + ∆y. y.y. z ) + (A. y. respectiv dintre a doua şi a patra integrală. respectiv ∆z. y. conform definiţiei (A. Considerând că ∆x şi ∆y sunt mici. z ) ∆y + .. ∂x (A. Ay în serie Taylor şi reţine doar termenii semnificativi: ∂Ax (x. z ) = Ax (x. se obţine: (x+∆x.118) . y. y.109).z ) (x+∆x. Ay (x + ∆x.316 Capitolul A. y. y. z ) ∆x∆y. ∂z ∂x (A.13: Definirea operatorului rotor în termeni de coordonate. ∂y ∂Ay (x. ∆x): rotA rotA x = = y ∂Az ∂Ay − . După inversarea limitelor unei integrale şi apariţia semnului minus. z ) ∆y ∆x.111) în care. ∂y ∂z ∂Ax ∂Az − . ∂x ∂y (A. z ) + (x.114) = − ∂Ax (x. y.y.. Vectori Figura A.115) Ca urmare.112) (A. ∆z şi..y. z ) + ∂x Ax (x. z ) = Ay (x.. z )dx − Ax (x.117) (A. y. z ) ∆x + . y. proiecţia vectorului rot A pe axa Oz este: rotA z = ∂Ay ∂Ax − . pentru claritate. să calculăm suma dintre prima şi a treia.z ) I1 = (x. z ) ∆y dx ∂y (A.y.

14. rot a · dS = rot a · dS.119) Teorema integrală Stokes-Ampère Să calculăm fluxul vectorului rot a printr-o suprafaţă oarecare mărginită de un contur închis.A.A.4 Probleme 1. Poate fi rezultanta a doi vectori de mărimi diferite.109).121) Ca urmare: S rotA · dS ≈ (i) i A · dl.14: Ilustrarea teoremei lui Stokes-Ampère Din aceste relaţii rezultă expresia vectorului rotor în coordonate carteziene: rotA = ∂Az ∂Ay − ∂y ∂z x ˆ+ ∂Ax ∂Az − ∂z ∂x y ˆ+ ∂Ay ∂Ax − z ˆ. ∂x ∂y (A.122) Conform Fig.120) S (i) ∆Si Cum ∆Si este foarte mic. folosind relaţia de definiţie (A.4. egală cu zero? . Singurii termeni ce rămân necompensaţi sunt cei de pe conturul exterior ce mărgineşte suprafaţa considerată. următoarele expresii ce corespund fiecărui element de suprafaţă: Á ∆ Si rotA · dS = rotA ∆ Si dS ≈ rotA n Á ∆Si ≈ n i A · dl (A. divizând suprafaţa considerată în mici elemente de suprafaţă ∆Si . Probleme 317 Figura A. prin trecere la limită se obţine relaţia: Á S rotA · dS ≈ A · dl.123) Această relaţie este cunoscută ca teorema Stokes-Ampère. integralele de pe contururile ce mărginesc două suprafeţe vecine sunt opuse ca semn (deoarece sunt parcurse în ambele sensuri) şi ca urmare se anulează reciproc. A. (A. Considerând suprafeţele ∆Si din ce în ce mai mici. se obţin în primă aproximaţie. (A. (A.

(F1 + F2 ). F2 = −4ˆ x + 3ˆ y+z ˆ. Folosind definiţia produsului scalar a doi vectori să se demonstreze teorema cosinusului. C A B 4. b şi c. −1). A. 4. b = 3ˆ x + 4ˆ y − 5ˆ z. – unghiul dintre a + 2b − c şi c − 2a. B. Fie vectorii: a = x ˆ−y ˆ + 4ˆ z. C ) sin(A. c = 4 2 . Folosind definiţia produsului vectorial într-un triunghi construit cu vectorii. b × a × 2c. b = x ˆ + 2ˆ y + 2ˆ z. C ) sin(A. a · (b × c).318 Capitolul A. a = c(ˆ x+y ˆ−z ˆ). a = −2ˆ x + 2ˆ y − 2ˆ z. 3. 2. Forţele: F1 = 2ˆ x−y ˆ − 4ˆ z. 6. Pentru ce valoare a lui c următorii trei vectori sunt coplanari? a = 3ˆ x + 2ˆ y−z ˆ. Vectori 2. Care este valoarea distanţei dintre vârfurile vectorilor de poziţie r1 = x ˆ − 2ˆ y + 3ˆ z şi x − 4ˆ y + 5ˆ z? r2 = 2ˆ Răspuns : 5 7. (b) calculaţi a + 2b − c. B ) = = . Care este valoarea lui c pentru ca ei să formeze un triunghi? √ Răspuns : c = −7. Calculaţi lucrul mecanic L = F dr efectuat de forţa care rezultă din compunerea lui F1 cu F2 . – cosinusurile directoare dintre 3b şi c. 5. (a) reprezentaţi grafic vectorii a. 1) în punctul B (2. C (C = A + B ) deduceţi teorema sinusului: sin(B. (c) determinaţi: – proiecţia lui b pe c − 2a. acţionează asupra unui punct material care se deplasează în linie dreaptă din punctul Ê A(2.

12. Determinaţi divergenţa vectorului r = xy x ˆ − yz y ˆ − zxz ˆ. Demonstraţi egalitatea: rot(rot a) = grad(diva) − ∇2 a.A.o constantă. 9. Demonstraţi egalităţile: a × b · c × d + b × c · a × d + (c × a) · b × d = 0 a×b × c×d = a×b·d ·c− a×b·c ·d = = a × c · d · b − b × c · d · a. Calculaţi gradientul functiei 1/r 3 cunoscând că r = x2 + y 2 + z 2 . unde r = x2 + y 2 + z 2 . iar k .4. 319 11. Probleme 8. . Calculaţi rotorul funcţiei U = k/r şi componentele carteziene ale forţei definite prin relaţia F = −∇U. 10.

.

321 .1) se poate scrie sub forma echivalentă: y ( n) = ψ (x. xm ) apare împreună cu derivatele sale până la un ordin n. (B.. y.. y ′ . . În anumite condiţii. ecuaţia diferenţială se numeşte cu derivate parţiale.1) O ecuaţie de forma: f (x. x2 .. y ′′ ) = 0 este de ordinul II. ecuaţia: f (x. Prin soluţie a ecuaţiei diferenţiale pe intervalul 1 Această mulţime se numeşte soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale. Ordinul maxim al derivatei. Am ales. Concretizând cele arătate anterior. y.. vom face o foarte scurtă trecere în revistă a principalelor tipuri de ecuaţii diferenţiale ordinare şi vom prezenta modalitatea de aflare a soluţiilor acestora. o ecuaţie diferenţială ordinară se scrie sub forma generală : f (x. Dacă m > 1. Dacă funcţia y este de o singură variabilă (m = 1). y n−1 ). y (n) ) = 0.3) denumită formă normală. Rezolvarea (integrarea) unei ecuaţii diferenţiale urmăreşte găsirea mulţimii funcţiilor y (x) care verifică ecuaţia diferenţială respectivă1 . . ..4) (B. ecuaţia diferenţială (B. y ′ . atunci când acest lucru este posibil. y. x1 . deoarece aici apare doar derivata de ordin I a lui y . n.. ecuaţia diferenţială se numeşte ordinară. În acelaşi sens. în special tipurile de ecuaţii diferenţiale ordinare care apar în cartea de faţă.2) este de ordinul I.. reprezintă ordinul ecuaţiei diferenţiale. y ′ ) = 0 (B. y ′ . În cele ce urmează. (B.. y..Anexa B Noţiuni introductive despre ecuaţii diferenţiale ordinare O ecuaţie diferenţială este acea ecuaţie în care necunoscuta y (o funcţie de una sau mai multe variabile.

a2 . pentru care există derivatele y ′ .5) unde ai sunt constante arbitrare. în studiul mişcării punctului material sub acţiunea unor forţe dependente de viteză sau de timp. . pentru orice valoare a lui x. de forma: y = ϕ(x. sin x + C (B. de exemplu... a1 .4) pe (a. (B.10) (B.11) . y (n) şi verifică relaţia (B. y2 1 = sin x + C y (B. se găseşte o soluţie particulară a ecuaţiei diferenţiale.. Numărul n al constantelor este egal cu ordinul ecuaţiei diferenţiale.5) precizează soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale. Alegerea metodei se face în funcţie de forma ecuaţiei diferenţiale şi ea este aplicabilă într-un număr limitat de situaţii. Integrarea lor conduce la găsirea unei familii de soluţii y (x). (B.8) cos x dx ⇔ 1 . b) ⊂ R se înţelege o funcţie y (x).an ). B. ci metode valabile doar pentru anumite tipuri de ecuaţii diferenţiale.9) (B. Ea se poate scrie sub forma: − de unde: − sau: y= (2) Fie ecuaţia diferenţială: xy ′ = 1 − y2 .1 Ecuaţii diferenţiale de ordinul I cu variabile separabile Forma generală a acestor ecuaţii este: y ′ · g(y ) = h(x) ⇒ g(y )dy = h(x)dx. fiecare putând lua valori într-un interval finit sau infinit. Noţiuni introductive despre ecuaţii diferenţiale ordinare (a. Din păcate. Exemple (1) Fie ecuaţia diferenţială: y ′ + y 2 cos x = 0. . n).. y ′′ . Ecuaţiile diferenţiale descriu evoluţia unui sistem în timp şi/sau spaţiu. b) ...7) (B.6) unde C este o constantă reală oarecare.322 Capitolul B. (B.. Aceasta se integrează imediat: g(y )dy = h(x)dx + C. Pentru o anumită valoare a constantelor ai (cu i = 1.12) dy = y2 dy = cos xdx. nu exista o metodă generală de integrare a ecuaţiilor diferenţiale. Ecuaţiile diferenţiale cu variabile separabile apar. C∈R . Relaţia (B.

22) (B. y Dacă F (x) este o primitivă a lui −f (x) avem: ln |y | = F (x) + C ⇒ |y | = eC eF (x) .13) După integrare vom găsi: arc sin y = ln |x| + lnC = ln C |x|. ea se poate rescrie sub forma: dy = −f (x)dx. ecuaţiile (B. dx (B.B.17) Soluţia ecuaţiei omogene este uşor de găsit.18) ceea ce înseamnă că diferenţa (y − y0 ) este o soluţie a ecuaţiei diferenţiale (B.15) B. de unde: y = sin(ln C |x|).19) (B. (B. dx Ecuaţiile diferenţiale liniare de ordinul I au forma: (B.20) (B.2. şi deci: Să presupunem cunoscută o soluţie particulară.14) (B.23) . Unei astfel de ecuaţii i se asociază ecuaţia omogenă: dy + f (x)y = 0. dx dx (B. x (B.16) unde f (x) şi g(x) sunt funcţii oarecare de x.22) şi deci: y − y0 = aeF (x) .21) avem: dy dy0 − + f (x)(y − y0 ) = 0. Atunci: dy0 + f (x)y0 = g(x).21) y = ±eC eF (x) = aeF (x) cu a = ± eC (B. membru cu membru. dx Scăzând. y0 (x) a ecuaţiei (B. în particular nule sau constante. Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul I Ea se poate scrie si sub forma: 323 dy 1 − y2 = dx . deoarece ecuaţia (B.2 Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul I dy + f (x)y = g(x).16).16) si (B. C>0 (B.17) este cu variabile separabile.

16).28) (B. 2 2 2 2 (B. dx În acest caz. (B. care apare ca un coeficient al lui y în ecuaţia (B. Prin urmare: y = [a + 2 2 (B.16).27) (B. Ca urmare. (B.324 adică: Capitolul B. În continuare.25) Având în vedere că F ′ (x) = −f (x). . dx Ea se poate scrie sub forma echivalentă: dy 2 − 2xy = 2xex . de unde: a′ (x)eF (x) = g(x).29) unde F (x) este o primitivă a funcţiei f (x). care apare în expresia soluţiei ecuaţiei omogene ar fi o funcţie de x.30) (B. Noţiuni introductive despre ecuaţii diferenţiale ordinare y = y0 + aeF (x) .31) xex · e−x dx] ex = (a + x2 )ex . (B. Acest lucru poate fi realizat folosind aşa-numita metodă a variaţiei constantei şi anume: Să presupunem că constanta a. deci: a(x) = g(x)e−F (x) dx.26) Putem acum scrie soluţia generală a ecuaţiei neomogene sub forma: y = [a + g(x)e−F (x) dx] eF x . dx (B. adică a = a(x)2 . iar o primitivă a lui −f (x) este x2 . putem afirma că: Soluţia generală a unei ecuaţii diferenţiale liniare neomogene de ordinul I este sum dintre o soluţie particulară a acestei ecuaţii şi soluţia generală a ecuaţiei omogene corespunzătoare. Vom avea: dy = a′ (x)eF (x) + a(x)F ′ (x)eF (x) .24) Prin urmare. Fie ecuaţia diferenţială: dy 2 = 2x(ex + y ). rămâne problema găsirii unei soluţii particulare a ecuaţiei neomogene. Căutăm în ce condiţii funcţia y (x) = a(x)eF (x) este soluţie a ecuaţiei (B. după înlocuirea lui dy/dx în ecuaţia (B.32) De aici denumirea de variaţia constantei. f (x) = −2x. a(x) este o primitivă a lui g(x)e−F (x) .16) obţinem: a′ (x)eF (x) − a(x)f (x)eF (x) + f (x)a(x)eF (x) = g(x). Exemple (1).

41) Exemplu Fie ecuaţia diferenţială: dy = 2xy + x3 y 3 . dx O astfel de ecuaţie are forma: (B.38) găsim: dz = (1 − α)[f (x) · z + g(x)]. vom obţine: dy −α y = f (x)y 1−α + g(x).38) Am ajuns astfel la o ecuaţie diferenţială în z (x). După ce găsim soluţia z = z (x). dx (B. Dacă α = 0 sau α = 1.3. împărţind ecuaţia precedentă prin y α . Ecuaţia de tip Bernoulli (2). dx dx dx 1 − α dx Înlocuind acest rezultat în (B. avem: dy dz dy y ′′ dz = (1 − α)y −α ⇒ = .39) (B. Fie ecuaţia diferenţială: dy (1 + x2 ) + 2xy = cos x.B. iar y = 0. (B. 1 + x2 325 (B. dx Mai departe. în final: y = [a + cos x ln(1+x2 ) 2 a + sin x e dx] eln(1+x ) = . dx 1 + x2 1 + x2 În acest caz: −f (x) = − 2x . ecuaţia este liniară.40) (B.34) (B. Dacă α este diferit de 0 sau 1. Rezultă.36) B. dx Ea se mai poate scrie şi sub forma: dy cos x 2xy + = . 2 1+x 1 + x2 (B. făcând schimbarea de variabilă z = y 1−α .35) care are o primitivă dată de − ln(1 + x2 ).33) (B. expresia lui y se poate obţine din relaţia: 1 y = z 1−α .37) unde α este o constantă arbitrară.3 Ecuaţia de tip Bernoulli dy = f (x) · y + g(y ) · y α . dx (B.42) .

vom găsi: z = [a + După integrare: z = ae−2x − Aşadar. ţinând cont de (B. (B. 2 4 (B.52) Din ecuaţia (B. Atunci: ′′ ′ + f1 (x)y0 + f0 (x)y0 = g(x).326 Capitolul B.46) Forma generală a ecuaţiilor diferenţiale liniare de ordinul II este: Ecuaţiei diferenţiale (B.4 Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul II f2 (x)y ′′ + f1 (x)y ′ + f0 (x)y = g(x). (B.45) B.44) x2 1 − 1 + ) 2. y0 (x). 2 4 2 2 (B. (B. găsim: ′′ ′ z [f2 (x)y1 + f1 (x)y1 + f0 (x)y1 ] = 0. soluţia ecuaţiei omogene.48) găsim: ′′ ′ f2 (x)(y ′′ − y0 ) + f1 (x)(y ′ − y0 ) + f0 (x)(y − y0 ) = g(x).48) vom avea: ′′ ′ ′ ′ f2 (x)(y1 z + 2y1 z + y1 z ′′ ) + f1 (x)(y1 z + y1 z ′ ) + f0 (x)y1 z = 0.43) (B.48). într-o prima etapă.49) Deci diferenţa ( y − y0 ) este soluţie a ecuaţiei omogene.46) si (B. a ecuaţiei (B. (B. (B. x2 1 + . (B.46) i se asociază ecuaţia omogenă: f2 (x)y ′′ + f1 (x)y ′ + f0 (x)y = 0.51) mai rămâne: ′ ′ f2 (x)(2y1 z + y1 z ′′ ) + f1 (x)y1 z ′ = 0. În concluzie: Soluţia generală a unei ecuaţii liniare de ordinul II este suma unei soluţii particulare a acestei ecuaţii şi soluţia ecuaţiei omogene asociate. Calculând y ′ şi y ′′ şi înlocuind în (B.51) Deoarece y1 este o soluţie.48) Scăzând ecuaţiile (B.46).47) Să presupunem că se cunoaşte o soluţie particulară. expresia lui y este: y = (ae−2x − 2 2 −2x3 e2x ] e−2x . (B. Noţiuni introductive despre ecuaţii diferenţiale ordinare Folosind procedeul analizat în cazul ecuaţiilor liniare.53) .50) unde z este o noua funcţie necunoscută. f2 (x)y0 (B. Presupunem că y1 (x) este o soluţie a ecuaţiei omogene şi să considerăm că y este legat de y1 printr-o relaţie de forma: y = zy1 . Căutăm.

despre care am discutat mai înainte. aici se pot obţine două soluţii particulare ale ecuaţiei omogene (B.5 Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul II cu coeficienţi constanţi ay ′′ + by ′ + cy = f (x). de asemenea. y0 . Acestei a 2-a soluţii trebuie să îi corespundă o soluţie z1 (x).57) y1 şi y2 fiind două soluţii particulare. care nu este de forma ky1 . Prin integrare se găseşte z . y2 (x). În concluzie: Soluţia unei ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul II. omogene. ky1 (unde k este o constantă arbitrară) este. 327 (B.55) (B.59) căutând o soluţie de forma: y = erx . (B. De remarcat că dacă y1 (x) este o soluţie particulară a ecuaţiei omogene.48). Prin urmare. apoi soluţia ecuaţiei omogene. Să presupunem acum că se cunoaşte o a doua soluţie particulară a ecuaţiei (B. B.59) Cum acesta este un caz particular a situaţiei discutate anterior. (B. se poate obţine prin metoda variaţiei constantei.48).54) Făcând schimbarea de variabilă u = z ′ găsim o ecuaţie diferenţială liniară omogenă de ordinul I.56) (k1 şi k2 sunt două constante arbitrare).B. însă. sau: z = k2 y2 + k1 . de care ne-am ocupat în cazul ecuaţiilor liniare.60) .58) a.5. y1 (B. Astfel de ecuaţii sunt de forma: (B. o soluţie particulară a aceleeaşi ecuaţii diferenţiale. c fiind constante reale arbitrare. Nu exista. Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul II cu coeficienţi constanţi care este de forma: F2 (x)z ′′ + F1 (x)z ′ = 0. Cu alte cuvinte: Soluţia ecuaţiei diferenţiale (B. metode generale de aflare a lui y1 şi y2 .46) se poate obţine dacă se cunoaşte o soluţie particulară a sa şi două soluţii ne-proporţionale ale ecuaţiei (B. soluţia generală a acestei ecuaţii trebuie să fie: z = k2 z2 + k1 . aşa încât y2 (x) = z1 (x)y1 (x). Prima soluţie particulară. al căror raport nu este o constantă. este de forma : y = k1 y1 + k2 y2 . b. (B. Ecuaţia omogenă asociată este: ay ′′ + by ′ + cy = 0.

62) Ecuaţia (B.64) (B. (B.68) Pentru a obţine soluţia generală a ecuaţiei neomogene.2 reale sau complexe. cu a.65) (B. la o soluţie particulară a acestei ecuaţii trebuie adunată soluţia generală a ecuaţiei omogene. sau: y = Ceαx cos(βx + ϕ).constante arbitrare (c) r1 şi r2 sunt complex conjugate. b . Vom avea: ar 2 erx + brerx + cerx = 0 şi: ar 2 + br + c = 0. adică: Soluţia reală trebuie sa aibă coeficienţi reali.62) se numeşte ecuaţia caracteristică asociată ecuaţiei diferenţiale (B. k 1 si k 2 fiind două constante arbitrare.63) (B.67) . Ea are rădăcini r1. distincte sau confundate. Există trei situaţii distincte: (a) r1 şi r2 sunt reale şi distincte. Soluţia generală a ecuaţiei omogene este: y = (ax + b)er1 x . r1 = α + iβ .59).328 Capitolul B. Noţiuni introductive despre ecuaţii diferenţiale ordinare unde r este o constantă ce trebuie determinată. Soluţia generală este: y = k1 er1 x + r2 er2 x = eαx (k1 eiβx + k2 e−iβx ). Soluţia generală a ecuaţiei omogene este: y = k1 er1 x + k2 er2 x . (B. menţionată anterior.66) (B. iar r2 = α − iβ . y = eαx (a cos βx + b sin βx).61) (B. (B. (b) r1 şi r2 sunt reale şi confundate. astfel încât: y = eαx [k1 (cos βx + i sin βx) + k2 (cos βx − i sin βx)].

997 924 58 × 108 m/s γ = 6. 9 km/s ω = 7. 1 km ap = 1.806 65m/s2 p0 = 1. 013 25 × 105 P a Mărimi specifice Pământului Masa Raza la poli Raza la ecuator Semiaxa mare a orbitei Excentricitatea orbitei Perioada orbitală Viteza maximă pe orbită Viteza de evadare în spaţiu Viteza unghiulară medie orbitală MP = 5. 2921 × 10−5 s−1 329 . 495 98 × 108 km ε = 0. 1558 × 10−7 s vmax = 29. 785 km/s ve = 11.Anexa C c = 2. 673 × 10−11 N m2 /kg2 mH = 1. 602 18 × 10−19 C Constante fizice şi unităţi de măsură Constante fizice Viteza luminii în vid Constanta atractiei universale Masa atomului de hidrogen Masa electronului Sarcina electronului Valori definite ca standard Acceleraţia gravitaţională standard Presiunea atmosferică normală g0 = 9. 1094 × 10−31 kg e = 1. 974 × 10−24 kg γMp = 3. 8 km Re = 6378. 673 52 × 10−27 kg me = 9. 016722 T = 3. 9860 × 10−14 m3 /s2 Rp = 6356.

16 din temperatura termodinamică a punctului triplu al apei. 8440 × 105 km TM = 2. 3. 348 × 1022 kg = 0. cd : intensitatea luminoasă emisă. într-o direcţie dată. plasate în vid la o distanţă de 1m. mF = 0 ale stării fundamentale a izotopului 133 Cs. 32712 × 1020 m3 /s2 mL = 7. Kelvinul. infinit lungi şi paralele între ele. m : distanţa parcursă în vid de lumină în 1/299 792 458 s. Secunda. Candela. 3295 × 105 MP γMS = 1. Constante fizice şi unităţi de măsură Mărimi specifice Soarelui şi Lunii Masa Soarelui MS = 1. A: intensitatea curentului care. Kilogramul. de o sursă monocromatică cu frecvenţa de 540 × 1012 Hz şi a cărei intensitate energetică în această direcţie este de 1/683 W/sr. K : intervalul de temperatură egal cu 1/273. 5.330 Capitolul C. Amperul. determină o forţă de interacţiune între acestea de 2 × 10−7 N pentru fiecare metru de lungime a conductorului. din Franţa. mF = 0 şi F = 3. 2. kg : masa etalonului internaţional păstrat la Biroul Internaţional de Măsuri şi Greutăţi de la Sèvres. Unităţi derivate Newton Joule Watt Pascal Hertz 1N = 1kg m/s2 1J = 1N m 1W = 1J/s 1P a = 1N/m2 1Hz = 1s−1 .3606 × 106 s Masa Lunii Semiaxa mare a orbitei Lunii Perioada orbitală a Lunii Unităţile de măsură ale mărimilor fundamentale din SI 1. s : durata a 9 192 631 770 perioade de oscilaţie a tranziţiei hiperfine între nivelele F = 4. 4. trecând prin două conductoare de secţiunen neglijabilă. Metrul. 012300 MP aL = 3. 989 × 1030 kg = 3. 6.

331 Prefixe pentru multiplii şi submultiplii mărimilor metrice 103 106 109 1012 10−3 10−6 10−9 10−12 kiloMegaGigaTerramilimicronanopico(k) (M ) (G) (T ) (m) (µ) (n) (p) .

.

Goldstein. 1981. G. 1986. Ch. P. Ecuaţii diferenţiale şi ecuaţiile fizicii matematice. Didactică şi Pedagogică. 1983. Introduction to the Principles of Mechanics. H. 7. 3. R. 5. and J. Ruderman. Bucureşti. Van Nostrand. S. "The Voice of Bucovina Press". A. G. 13. F. Addison-Wesley Publishing Comp. Chaos and Nonlinear Dynamics. Aniculăesei. Iasi. 1975. 2-nd Edition. Irodov. I. 4. Didactică şi Pedagogică. Ed. Bucureşti. R. Burlacu. Hilborn. "Alexandru Ioan Cuza" Iaşi. 14. Hristev. Fizica vol 1. 1995. vol 3: Unde. Berkshire. 1965. 10. 2. M.. Knight. Ed. D. Arya. M. 1985. 1981. P. 1973. 8. T. Bucureşti. 3-rd Edition. 9. New York.. Olson.H. Ebison Introduction to Classical Mechanics. A. W. Longman. 6. Mecanică şi acustică. Problemes de Physique Generale. Clasical Mechanics. Hauser.Bibliografie 1. M. Mir. Resnick. Classical Mechanics. 1990. Crawford. UK. Didactică şi Pedagogică. McGraw-Hill. Classical Mecanics . Mercheş.A Modern Perspective. French. Safko. I. 2003. Barger. A. Bucureşti. Kittel. L. Moscov. Univ. Introduction to Classical Mechanics. W. Ed. Ed. Kibble. 4-th Edition. Addison Wesley. Inc. 12. Halliday. Applied Analytical Mechanics. 1983. 11. C. 333 . Didactică şi Pedagogică. C. Ed. V.W. Poole. Cursul de fizică Berkeley. F. vol 1: Mecanica. Cursul de fizică Berkeley. Ed. Oxford University Press 1994. Prentice Hall International Inc. 2000.

Bucureşti. Ed. 1981. Schuster Deterministic Chaos. Popescu. R. Elsevier Academic Press. Springer-Verlag 1984. H. I. Georgescu. Stanescu. Fizica vol 1. 21. curs litografiat. G. 18. 1982. 19. Probleme de mecanică fizică şi acustică. Sanduloviciu. Stan. M. M. C. J. G. Hristev. Bren. Plăviţu. CUP 1993. 16. Ott. Universităţii "Al. Weber. Moldovan. C. H. Chaos in Dynamical Systems. 2002. Mecanica. 20. Cuza" Iaşi. A. 17. 2004. Ed. Borşan. Constante fizice şi unităţi de măsură 15. Arfken. Fizica 1. L. Essential Mathematical Methods for Physicist. C. Ionescu. I.334 Capitolul C. Didactică şi Pedagogică. B. Bucureşti. E. Ed. Bucuresti. . 1983. Editura Didactică şi Pedagogică. L. D.

14 instantanee. 259 acţiune. 307 coeficient de rezistenţă. 265 circulaţia unui vector. 9. 255 Bernoulli ecuaţia de tip. 128 volumică. 255 haotici. 246 curbura traiectoriei. 11 centripetă. 61 bazin de atracţie. 272 centru de masă. 128 superficială. 67 sferice. 325 bifurcaţii. 12 reduse. 17 generalizate. 269 şa-nod. 49 atractor. 248 impuls-energie. 85 colatitudine. 17 amplitudine. 128 de forţă exterioară. 303 cuadrivector de pozitie. 247 interval. 271 supercritice. 14 Coriolis. 3. 208 cilindrice. 7. 9 ciclice. 244 forţă-putere. 7 medie. 263. 20 condiţii iniţiale. 7 normală. 43 de restituţie. 17 curgere laminară. 271 transcritice. 17 polare plane. 271 bifurcaţii[Hopf. 198 naturale. 261 atractori.Glosar şa instabilă. 233 coordonate. 270 subcritice. 73 ciclu limită. 206 acceleraţie. 32 contractia lungimilor. 2 carteziene. 255 stranii. 19 cosinusuri directoare. 17 tangenţială. 245 viteză. 176 densitatea 335 . 180 densitate liniară. 255 balanţa de torsiune. 270 furcă.

49 funcţia Hamilton. 282 efectul Magnus. 39 medie. 76 cinetică orbitală. 232 echilibru. 38. 48 stabil. 313 derivata substanţială. 176 fundamentală a hidrostaticii. 49. 29 integrală primă. 37. 178 Euler. 200 forţă conservativă. 189 elipsoidul de inerţie. 214 GLOSAR . 209 Lagrange. 78 internă. 166 de coeziune. 208 Lagrange. 307 vectorială. 48 ecuaţia de continuitate. 277 distribuţie liniară de masă. 48 instabil. 76 cinetică internă. 130 durata proprie. 32 forţe externe. 56 parametrică. 90 fractal. 259 dilatarea duratelor. 195 formula Q. 185 focar instabil. 28 inerţie. 165 newtonian. 277 fractală. 175 diagrama de stabilitate. 203. 130 superficială de masă. 80 interne. 123 impuls. 48 indiferent. 205 ecuaţia Binet. 259 forţa de adeziune. 274 faza. 195 Lagrange. 210 fluid. 240 de reacţie. 182 ecuaţii canonice (Hamilton). 143 energie cinetică. 275 frecvenţa unghiulară. 184 forţe generalizate. 141 eveniment. 206 funcţie scalară. 239 energie cinetică de rotaţie. 72 impulsive.336 curentului masic. 76 potenţială. 259 stabil. 307 giroscop liber. 204. 76 cinetica relativista. 3 ecuaţii Lorenz. 72 formalism Hamilton. 180 lui Toricelli. 240 exponenţi Lyapunov. 40. 169 lui Bernoulli. 165 portantă. 146 grade de libertate. 231 dimensiune de capacitate. 75 relativista.

297 vectoriale. 308 Laplace. 29 longitudinală. 34 de inerţie. 28 unghiular. 308. 187 conservării energiei mecanice. 311 gradient. 256 operator divergenţă. 311 interval spatial. 20 sudică. 37 latitudine nordică. 36 mărimi tensoriale. 234 inertă. 75 conservării energiei totale. 243 temporal. 297 masa de mişcare. 151 de precesie. 34 unghiular total. 196 scleronome. 20 lucru mecanic. 181 lui Stokes. 196. 63 menisc concav. 20 legãturi neolonome. 74 de conservare a energiei. 181 produs mixt. 259 stabil. 303 337 . 126 nod instabil. 198 legea lui Poiseuille. 196 olonome. 75 conservării impulsului. 196 reonome. 240 longitudine estică. 189 Pascal. 141 principale de inerţie. 305 scalar. 170 linie de univers. 33 portretul fazic. 315 parametri de control.reacţiune. 234. 47 lui Arhimede. 83 redusă. 259 nulcline. 16. 243 Joule. 308. 173 lui Bernoulli. 308 rotor. 77 momente centrifugale de inerţie. 2 modul. 297 mărimi tensoriale.GLOSAR integrale prime. 253 parametru de ciocnire. 167 convex. 181 statică. 148 mobil. 302 vectorial. 254 presiune dinamică. 94 pereche acţiune . 41 intensitatea curentului masic. 86. 167 mişcare de nutaţie. 20 vestică. 141 momentul forţei. 298 moment al forţei. 308 nabla. 236 de repaus. 237 redusă. 126 liniar.

317 variaţiei energiei cinetice. 125 rotaţie cu punct fix. 2 punct material. 223 de referinţă inerţial. 196 neautonom. 28 rotaţia cu punct fix. 9. 10. 287 izolat. 300 poligonului. 15 . 78 legat. 49 punct material. 308 GLOSAR teorema axelor paralele. 18 reper inerţial. 256 putere mecanică. 36 regula paralelogramului. 210. 121 spaţiul configuraţiilor. 255 sistem al centrului de masă. 267 separatoare. 5 medie. 256 fixe. 28 temporal inerţial. 20 variabile conjugate. 298 viteza absoluta. 5 relativa. 290 solid rigid. 254. 306 burghiului drept. 66. 16 polar. 139 in jurul axie fixe.338 pulsaţia. 28 spaţial inerţial. 230 unghi azimutal. 227 dinamic. 28 puncte critice. 74 autonom. 258 integrabil. 9. 286. 48 suprafaţă echipotenţială. 15. 146 secţiunea Poincaré. 131 Green-Gauss-Ostrogradski. 200 fazelor. 72 liber. 75. 2. 55 de transport. 34 timp de relaxare. 230 Lorentz inverse. 3 traiectorie generalizată. 256 singulare. 32 variaţiei momentului unghiular. 43 traiectoria. 16 versori. 300 bac minus cab. 208 vector axial. 225 unghiulară. 201 transformări Galilei. 74. 225 areolară. 74 al laboratorului. 253 disipativ. 254 stare liberă. 253 nonintegrabil. 64. 37 variaţiei impulsului. 254. 303. 315 burghiului stâng. 288 de referinţă. 225 generalizată. 314 Stokes-Ampère. 253 conservativ. 128 axelor perpendiculare. 76. 196 liber. 287. 16 mâinii drepte. 198 instantanee. 226 Lorentz directe. 66.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful