a

~ >*'

LfllJllfllM-

VLADIM1
DAR DACA PENTAGRAMA ESTE O OPERA TULBURĂTOARE ATIT PENTRU CA SCOATE LA IVEALA LATURA ASCUNSA A CELOR MAI NEÎNSEMNATE GESTURI SI CUVINTE ALE OMULUI, CIT SI FIINDCĂ REFUZA SA LE DEA O SEMNIFICAŢIE PREA CLARA SAU PREA TENDENŢIOASA -, EA ESTE IN EGALA MĂSURA O OPERA CARE PUNE SUB SEMNUL ÎNTREBĂRII. UNEORI CU VIOLENTA, ANUMITE REPERE ALE ISTORIEI SI UNELE MITURI FUNDAMENTALE ALE CONDIŢIEI UMANE. (JEAN-BAPTISTE BARONIAN) POATE DOAR MONŞTRI, DUPĂ CHIPUL SI ASEMĂNAREA LUI, ADĂUGASE, IAR MIE Ml SE PĂRUSE ATUNCI CA IEPURELE CU BARBA ALBA MUSTĂCEA IN TAINA, ŞOPTIND NIŞTE VRĂJI DIN CARE SE ÎNCHEGAU CIUDATE FĂPTURI SCHILOADE, DE FELUL CELOR DIN CUBURILE DE STICLA.

NEMIRA

'93

Coperta colecţiei şi ilustraţia v DAN ALEXANDRU IONESCu

PREFAŢĂ Necesitatea fantasticului

© EDITURA NEMIRA, 1993 Toate drepturile aparţin Editurii NEMIRA. Reproducerea integrală sau parţială a textului este interzisă şi va fi pedepsită conform legii

ISBN 973-9144-40-3

Prefaţînd opera fantastică a lui Vladimir Colin, nu te poţi împiedica să formulezi, o dată mai mult, cîteva întrebări referitoare la un gen literar care — în pofida importanţei sale şi a seducţiei pe care o exercită — rămîne la fel de controversat, „mobilurile" cele mai intime, sensul şi necesitatea sa fiind adesea obscure şi nesigure. Dacă majoritatea celor care au studiat îndeaproape literatura fantastică (şi trebuie să recunoaştem că în ultimii ani numărul eseurilor a crescut) sînt de acord să admită că ea se situează în limitele normelor comune ale creaţiei romaneşti, că ea apare din clipa în care se produce un dezechilibru sau o ruptură subită şi neaşteptată a legilor elementare care guvernează omenirea, în schimb puţini sînt cei ce merg pînă acolo încît să spună că literatura fantastică este nu atît o idealizare exagerată a unor fenomene de natură inexplicabilă sau a unor comportamente insolite (ba chiar complet iraţionale), cît o interogaţie minuţioasă, dureroasă şi atentă a existenţei umane şi a raţiunii sale de a fi. Dacă în majoritatea cazurilor fantasticul este expresia unei exagerări, unei necuviinţe sau unei hiperbole, chiar dacă uneori are puncte comune cu unele legende înfiorătoare în care imaginile cele mai naive ale închipuirii populare devin curînd semnele sau

punctele de reper ale unui al doilea adevăr ascuns în spatele celui din subtext, trebuie în aceeaşi măsură să recunoaştem că naşterea sa nu este în mod necesar legată de apariţia entităţilor spectrale — deoarece fantasticul poate fi construit la fel de bine în afara oricăror raportări la monstruos, se poate împlini fără să fie vorba de fantome sau vampiri, fără să se apeleze la factori atît de complecşi precum dubla personalitate, de exemplu, sau metamorfoza anumitor obiecte (dacă nu oricare altă stratagemă mecanică), şi chiar dispare cînd tocmai aceste teme sînt duse la paroxism1. Literatura fantastică se deosebeşte de alte forme ale activităţii creatoare mai degrabă prin ceea ce nu spune decît prin ceea ce spune ; mai mult, ea devine poemul unei nelinişti pentru că propune ambiguităţi, incertitudini, îndoieli, paradoxuri, erori, confuzii; mai mult, ea ne tulbură obişnuinţele şi avînturile sale ne obsedează şi nu încetează să ne frămînte pentru că provoacă, la nivelul inteligenţei şi conştiinţei, neînţelegeri, şocuri, ciocniri, conflicte, dezacorduri, pe scurt — o veşnică incomodare. Vladimir Colin ilustrează perfect o asemenea stare de spirit. Într-adevăr, Pentagrama, în ciuda laturii sale halucinante, în pofida abundenţei detaliilor stranii, este înainte de orice romanul incertitudinilor, cu alte cuvinte un roman pur fantastic în măsura în care insinuează, în spatele fiecărei imagini, o a doua viziune asupra lumii şi realităţii. De altfel această a doua viziune nu este mai explicită decît prima, căci în fiecare clipă lasă cîmp liber unui al treilea nivel de interpretare, dacă nu cumva mai multora, pînă creează o angoasă apropiată de demenţă, pînă dezorientează total „judecata raţională" a cititorului. Dar dacă Pentagrama este o operă tulburătoare — atît pentru că scoate la iveală latura ascunsă a celor mai neînsemnate gesturi şi cuvinte ale omului, cît şi fiindcă refuză să le dea o semnificaţie prea clară sau prea tendenţioasă —■ ea este în egală măsură o operă care pune sub semnul întrebării, uneori cu violenţă, anumite repere ale Istoriei şi unele mituri fundamentale ale condiţiei umane. Bazîndu-se pe episodul biblic al Genezei, zugrăvind, prin personaje şi timpuri interpuse, alungarea din Rai,

Vladimir Colin creează nu numai o ficţiune originală, dar inaugurează de asemenea o manieră la drept vorbind impertinentă de a privi destinul omenirii. însă atunci cînd ne aşteptăm la noi sugestii, de vreme ce premisele sînt potrivnice, sîntem absolut surprinşi descoperind rezultatele inversiunii : devenirea, abaterea, păcatul omului apar mai profunde, mai absurde. Şi aici excepţia confirmă regula, iar soluţiile enigmelor existenţei umane au un ecou mai puţin dramatic, nu pentru că adevărul istoric a fost luat în răspăr, nu pentru că datele problemei au fost modificate şi rolurile personajelor au fost inversate, ci pentru că, oricine ar fi cel care conduce balul, cadrilurile vieţii anunţă în mod necesar fiorul morţii ! Aşa înţelegem poate mai bine de ce în Pentagrama Vladimir Colin acordă o importanţă capitală visului şi diferitelor sale interpretări. Departe de a constitui o fugă, o eschivare, visul este calea salvării, din moment ce reprezintă, cum precizează de altfel Roger Caillois, „o şansă de libertate şi creaţie". în limitele sale însuşi conceptul de imposibilitate, noţiunea de eşec — ba chiar cea de fantastic — nu mai reprezintă nimic şi „realitatea" nu este mai reală decît un miracol sau o excentricitate. Oricare ar fi caracterul sau semnificaţia sa, fie că anunţă ceva ce urmează să vină sau este amintirea fulgurantă a unui eveniment trecut îngropat în noaptea timpului, visul are meritul rar de a ne face conştienţi de existenţă sub toate aspectele sale ; într-o oarecare măsură visul aduce în actualitate misterul realităţii. Dacă la o primă abordare incoerentă el cere un fapt, mai departe evocă ceea ce scapă privirii ; dacă suscită o separare de ordinea cotidiană, mai departe edifică un cortegiu de feerii sau spaime în care cel care visează descoperă ceea ce starea de veghe îl împiedica să înţeleagă. în aceste condiţii, a visa devine un act de cunoaştere, dat fiind că este o „metodă" privilegiată de a percepe latura stranie a universului şi de a simţi pînă la ce punct spaţiul locuibil în care individul se izolează este presărat cu capcane, ocolişuri şi paradoxuri. Iar visul devine de asemenea calea ideală de a demasca realitatea căci, la fel de bine, pune accentul pe incertitudinile pe

cît e de cenuşiu. — Cît timp poţi aştepta o lovitură ? întreb. şi nu ştiu dacă-i supărat sau indiferent. şi parcă întîmpină cu umărul stîng o lovitură ce întîrzie. M-a izbit. Vladimir Colin nu poate decît să-şi seducă cititorii. E mai degrabă înalt.care ea le ascunde şi îi contestă dreptul de a ţine în stăpînirea ei exclusivă friiele cunoaşterii. pîndă încordată şi viclenie. slab pînă la teşirea oricărei forme. dar pe care o aşteaptă. N-am purtat niciodată mustăţi. Le Pentagramme. dar fire de muşchi îmi acoperă acum partea de sus a buzei. — Ai citit prea multe cărţi. Am să-ţi fac capul unui delicvent. Bibliotheque Marabout. Mi-e teamă şi silă. în încăperea pe care nici n-am ţinut s-o cercetez. faţa cenuşie are culoarea hainelor lui fără vîrstă. Un ins cenuşiu. cînd ating îngusta suprafaţă verde. Nu mi se pare ciudat că mă aflu acolo. spune omul cenuşiu. poate pentru că sună atît de egal. care n-a citit nici o carte. Jean-Baptiste BARONIAN (Prefaţa ediţiei în limba franceză. oglinda. — Perfect. 1972) PENTAGRAMA Şi. spune cineva. deodată. căci opera sa năzuieşte nu atît să-i neliniştească. ridicîndu-se în jurul nărilor. în care numai albul violent se mişcă neliniştit. Mă priveşte cu ochi de zgură. iar. Necesitatea literaturii fantastice a fost rareori atît de bine exprimată. în primul rînd. adaugă. Sugerînd astfel o realitate mai vastă în care se înscriu laolaltă fantasmele imaginaţiei şi puterile visului. Frumoasă. Pînă şi vocea lui e cenuşie. o simt jilavă la rădăcină şi mi se pare că desluşesc sub ea culoarea întunecată a pămîntului. Am să-ţi fac capul unui delicvent. — îţi arde de glume. . cît să-i înveţe.

.

Teama. Poate visezi. sînt sigur. — Nu ştiam că sînt vise din care nu te poţi smulge. Aş trage aer în piept pentru că simt un echilibru precar. cînd tragi de ea. o dată cu valurile gata să mă acopere. devenit un singur cuvînt luminos printre celelalte cuvinte de smoală. nu ştiu pe ce stradă mă aflu şi nici măcar în ce oraş.. în inflexiunile voit monotone ale glasului. 11 . dar masca rămîne indiferentă... Jos măştile. De ce s-a liniştit omul cenuşiu ? între liniştea lui şi liniştea mea (o intuiţie obscură. îmi trece prin minte. neformulată) raportul e invers proporţional. adaug pentru mine şi-1 aud răspunzînd. faţa asta frumoasă. Nu vreau să-mi amintesc că am fost îndreptat către omul din faţa mea.. Deschid ochii. şi gîndul e inoportun ca bîzîitul unei muşte. după o clipă de gîndire : — Poate. — Dar poate visez.. patetică. şi mă conving că ăsta e adevărul. iată pornind torentul cuvintelor. Al omului. năvălesc în unde impure. Am încuviinţat doar cît ai spus. capul care-mi reuşeşte cel mai bine. totul e să accepţi de bună voie. Omul cenuşiu a tăcut. pentru că nu înţeleg de ce pledează cu atîta vicleană însufleţire. Am impresia că totul se clatină şi mă înţepenesc pe picioare. Teamă ? Sau numai necaz. şi nu ştiu de ce mi se pare că. mă plictiseşte. s-ar zice că-i un fel de haină de lucru. întotdeauna m-am trezit din somn. spune omul cenuşiu. cascada mieroasă şi perseverentă. pe care urmele unei elegante pierdute o înnobilează încă). Să stai cu mîi-nile în. Mi se pare că umărul sting i s-a înălţat cu cîţiva centimetri. şi zâmbeşte strîmb. delicventul e specialitatea mea. intenţia e descifrată de tine. Nu mai e nimic. deşi ochii lui negri. sau sînt întocmai cum ţi le închipui ivindu-se pe o stradă întunecoasă. Cum îşi mototoleşte reverele hainei (n-am izbutit să-i desluşesc croiala. de ce mi te-au adus ? De astă dată... mă pot deştepta. întreabă-i pe artişti. constată. Aşa zîmbeşte o mască de cauciuc. — îţi ieşi din fire. rostesc şovăitor. Nu-1 cunosc. _ _ _ încă nu eşti pregătit. buzunare şi să critici e uşor.. într-adevăr. convinsă de pro-pria-i absurditate şi necutezînd să şi-o mărturisească : — De ce să te împotriveşti ? înţelegi. pentru. Nu înţeleg cum se poate închega atîta linişte. 1-a.Nu simt nimic. de ce. A fost un zîmbet ? înţeleg mirat cît preţ pun pe zîmbetul omului cenuşiu. ceva gata să se dezlănţuie şi. Dacă strâmbătura pe care o face e un zîmbet. Nu e nimic. dar îl văd în faţa mea la fel de strîmb. singurul animal care zîmbeşte. deodată. — încetează ! strig. Solemn şi rece. ca retezat. Arţăgos. Nu-1 ascult. Dar nu văd nici muşte. de parcă trupul filiform s-ar pregăti să facă acum faţă aşteptatei lovituri. — Dacă visez. îi închid şi-i deschid din nou. vocea guturală tremură. Iar în vreme ce le urmăresc zbaterea flămîndă. întreb. febrile ca doi păienjeni. nu e frig. cînd am vrut. nu l-am văzut niciodată. vorbele precipitate mă asaltează. Nimeni nu face delicvenţi mai adevăraţi. la fel de nemişcat. ceva între halat şi mantie desuetă. De fapt. iar fluxul noroios se întrerupe. mîinile cenuşii joacă pe pieptul lui. N-am primit nici o singură reclamaţie... albul ochilor luceşte şi înaintează către mine. poţi întreba pe cine vrei ! Capetele mele par că răsar dintr-o claie bătută de soare. Toţi au fost mulţumiţi de capetele mele şi numai eu ştiu cît e de greu să-i mulţumeşti pe toţi. Totul se întîmplă în lumea faptului divers. 10 O mare nesiguranţă. ca ascultînd de porunca unei neaşteptate legi a compensaţiei. să ştii. Atunci.a-1 provoca : — Ce vrei să spui ? Totul mi s-a părut firesc la început (de ce ?) dar acum nu mai e firesc nimic. Trăsăturile se dilată toate într-o direcţie. o iritare neaşteptată îmi precipită bătăile inimii. părăsit. Şi eu încerc. nu mă laud dar ăsta-i adevărul. Atunci. Nu. _ _ _ Nu m-au adus. la marginea marilor oraşe. nu ştiu cum am ajuns în încăperea unde mi-a apărut. — încearcă. întreabă omul cenuşiu. litania învăţată de mult în care nimeni nu mai crede şi care trebuie să se reverse. noroioase. nici cald. răspund cu mai mult calm. E viclenie în privirile lui. dacă teamă era.

Sînt un ţînc dezarmat, cerşind fărîma unei certitudini. Dar omul cenuşiu socoate dezbaterea încheiată. — Am să-ţi fac un cap de delicvent, spune cu o strigător de falsă dezinvoltură. Un cap adevărat, în care aşteaptă lacrimile pe care nu le-ai plîns şi sîngele pe care n-ai apucat să-1 verşi. Ai să-ţi aminteşti vina şi-ai să vrei să ispăşeşti în fiorul spaimelor pe care nu le-ai încercat. Nu-i nevoie să-mi mulţumeşti. Lucrez de plăcere, pentru că delicventul e specialitatea mea, capul care-mi reuşeşte cel mai bine... Acum se apleacă şi aprinde lampa. E o lampă de masă, dar seamănă cu orice în afara obiectului cu care ar trebui să semene. Atît, că face lumină. E un os de mamut, o rădăcină pietrificată şi nici una, nici alta. Unde mă aflu ? în încăperea asta, sînt sigur, n-am pătruns niciodată. Nu-mi dau seama nici cît e de mare. Lampa scoate din întuneric o sferă gălbuie în care se înscriu o masă, două scaune cu spătare sculptate în materialul care nu e nici os de mamut, nici lemn pietrificat, nici nimic identificabil, precum şi o porţiune de covor. Fascinat, urmăresc cu privirea ornamentul negru şerpuind ca o sîrmă ghimpată pe fondul sîngeriu şi mi se pare că ar trebui să înţeleg. Tot aşa am simţit că ochii, faţa omului cenuşiu... E o im presie fugară, amintire sau intuiţie, o pîlpîire care dispare înainte de a dori s-o percep într-adevăr. închid totuşi ochii, încerc să mă agăţ de impalpabila fluturare dispărută şi, brusc, mă cuprinde spaima. Deschid repede ochii. A fost ceva, o fărîmă de conştiinţă, un imperceptibil semnal pe care prefer să nu-1 regăsesc. Dincolo de sfera de lumină se întinde o zonă de întuneric unde ghicesc mobile greoaie, ameninţătoare. Privirile n-ajung pînă la pereţii încăperii, aşa că nu ştiu în ce spaţiu mă aflu. Aerul e stătut, pătruns de un vag iz de descompunere. Şi deodată mă izbeşte caracterul sordid al elementelor care mă înconjoară, murdăria veche, tristă, praful amalgamat în funii şi ghemotoace pufoase, de felul rezidurilor acumulate prin buzunarele niciodată scuturate. Am nimerit într-un imens buzunar întunecos ? N-am auzit nici un sunet de cînd sînt aici, în afara glasului meu şi al celuilalt, egal şi cenuşiu. De cînd mă 12

aflu în încăperea în care nu ştiu cum am intrat nu mi-au ajuns la ureche ecourile străzii, n-a răsunat un singur zgomot din cele pe care le emană casele, trosnind ca oasele fragile ale bătrânilor, nici mobila n-a trosnit, nici nu s-a trîntit o uşă la etajele de deasupra sau de dedesubt. Zadarnic caut vreo fereastră. Dincolo de sfera de lumină în care mă găsesc e întuneric. E poate noapte afară, sau fereastra e ascunsă de perdele ? — Putem începe, spune omul de cenuşă, şi-mi dau seama că, întors cu spatele către mine, a tot pregătit nu ştiu ce. A adunat pe masa borcane şi fiole şi Instrumente. Nu recunosc nici unele. Şi nu înţeleg ce crede că mai poate face cu mormanul de fiare vechi, ruginite, coclite şi strîmbe, pe care 1-a scos la iveală. Recipientele de sticlă, ciobite şi crăpate, sînt atît de murdare încît nimeni n-ar ghici ce cuprind. Tăblia mesei e întunecată, patinată de jegul depus în straturi, ca tuşele succesive ale unei picturi în ulei. — Să nu îndrăzneşti! strig, şi mă dau cu un pas îndărăt. — Iar ? Glasul cenuşiu hîrîie. Trupul fără forme se îndreaptă sub braţele încrucişate pe piept şi mîinile de cenuşă strîng umerii în încercarea de a sugruma o veche poruncă. Abia acum, în lumina lămpii, îi disting într-adevăr lata. Dacă n-ar fi răvăşită de ticuri penibile, ar fi tot atît de frumoasă ca faţa... ca faţa lui... Am cunoscut faţa asta, impasibilă ca o mască, piatră însufleţită de un implacabil fanatism: Ticurile o sluţesc acum, o caricaturizează, ochii de guzgan şi-au pierdut vechea siguranţă şi iscodesc neliniştit, dar ştiu că dacă m-aş putea regăsi aş pune un nume peste trăsăturile diforme, împiedicate să-şi redobîndească frumuseţea pierdută. Să mă pot regăsi... închid ochii, şi din nou spaima atroce mă sileşte să-i deschid, spaima că voi afla ce caut. Masca de piatră a redevenit de cauciuc. încă speriat, rostesc cu scîrbă : — Eşti murdar, totul e murdar aici... — Prostule ! şuieră cabotinul... Ameninţarea comprimată s-a risipit. Acum stă drept, şi parcă nu gîtul, ci umărul stîng îi poartă capul. 13

— Murdar... curat... buzele de gumă formează cu o stranie încetineală cuvinte dornice să pălmuiască. Dar e în ele un dispreţ venit de atît de departe, încît nici nu-1 pot recepţiona. Vreţi ca totul să fie alb sau negru. Vreţi să trăiţi alb sau negru. Moartea, auzi ? Numai ea e albă sau neagră. Viaţa nu. Priveşte ! şi, cu un gest teatral,, apucă lampa şi luminează ceva aflat în porţiunea întunecată a încăperii. E un patrulater neverosimil de alb, neverosimil de pur, o imaculată zonă de ingenuitate contrastînd cu realitatea sordidă pe care am descoperit-o. Patru coloane înguste, neînchipuit de murdare, susţin impecabila suprafaţă. — Ce-i asta ? întreb. — Moartea, rînjeşte omul cenuşiu. Acolo se opresc îngerii... Şi deodată înţeleg că e nebun. O întîmplare pe care nu mi-o explic m-a adus în prezenţa unui nebun, face să mă aflu în puterea unui nebun. — Ah, îngerii! spun, ca şi cum m-aş mira de pro pria mea uitare. îngerii, bineînţeles... Şi nu-1 scap din ochi. Dar nebunul s-a liniştit. Calm, aşează lampa pe masă. — Eram sigur că ai să înţelegi. Nu sau. Şi Alb şi negru. Deschizi ochii, închizi ochii, dar te afli în acelaşi loc şi inima bate mai departe. — Adevărat, zic. Inima mea bate şi acum. Dar unde mă aflu ? — Nu ştiu... şi începe să rîdă. E un rîs pornit din măruntaie, o suită de convulsii care-i agită faţa de gumă, fără să se rezolve în hohote. Dacă n-aş şti că rîde, aş jura că suferă. Trupul i s-a frînt şi umerii îi zvîcnesc în spasmuri. Cum am ajuns aici, Dumnezeule ? E o noapte continuă, interminabilă, de coşmar. Şi deodată, cu indescriptibila mirare a beţivului căruia i se povestesc a doua zi cuvintele rostite de care nu-şi aminteşte, fapte.le nesăbuite pe care le-a uitat, cu strania, cu neliniştitoarea inconştienţă a unei revelaţii, mă întreb cine sînt. Eu, omul care se află în prezenţa nebunului. Eu, care-1 consider nebun prin raportare la mine. 14

în răstimpul unei clipe ameţitoare vîslesc într-un fel de magmă. Vreau să văd, să mă văd, şi bezna e la fel de îndărătnică, masă opacă prin care nu mă descopăr, nu mă pot identifica, de parcă n-aş fi. De parcă n-aş fi fost. Apoi totul se destramă într-o invincibilă fulguraţie şi ştiu : asta e panica. Pierderea totală, neantul. Nu-mi amintesc că am avut cîndva un nume, o biografie. Nu-mi amintesc că am fost. Zile şi nopţi însemnate de culori şi mirosuri, privelişti depozitare ale bucuriei, feţe iubite, dureri şi cîntece, cărţi, toate s-âu irosit, mi-au fost furate. Mă sprijin de masă şi palma mi se năclăieşte într-o substanţă infamă, sedimente fără identitate, reziduri meschine ale unor zile şi nopţi necunoscute. Dar nu-mi retrag mîna. Ştiu că dacă aş retrage-o m-aş prăbuşi pe covorul sîngeriu, stigmatizat de goana ornamentului negru, iar o oroare organică, mărturisită, mă opreşte. Nu mai sînt decît o bucată de materie fără nume. Am uitat unde mam născut şi cînd, am uitat cum mă cheamă. Un plic gol, jefuit... Atunci las pavăza pleoapelor între mine şi omul care rîde neauzit. Totul e indiferent şi nu mai am ce apăra. Ca o mare păpuşă amorfă mă las manipulat. Mi se împinge un scaun şi mă aşez, mi se spume Priveşte! şi privesc în apa ceţoasă a oglinzii. — Mai aproape, porunceşte omul cenuşiu, punîndu-mi o mînă pe ceafă. Mai aproape, mai... Ating cu nasul suprafaţa oglinzii, dar nu simt răceala ochiului de gheaţă. Nu simt nimic. Capul trece prin oglindă şi parcă mi s-ar fi pus un jug. Omul cenuşiu se agită, fiarele vechi zăngăne. — Aşa ! O zguduitură, dar fără durerea pe care cuţitul ghilotinei o presupune. Apoi, după clipe de calmă absenţă, o căldură plăcută. Mîna celuilalt mi s-a lăsat din nou pe ceafă şi mă trage îndărăt, îmi scoate capul din sticla oglinzii. — Ei bine ? întreabă, cu satisfacţia bărbierului care-şi contemplă opera. Capul de delicvent din oglindă e, fără îndoială, reuşit. Oricare actor mi-ar invidia pungile de sub ochii spălă15

citi, pielea tăbăcită şi barba crescută, gura strîmbă cu buze dispreţuitoare. Indiferent, constat : — Acum sînt aşa... înaintea mea omul de cenuşă se frînge în hohote mute, în vreme ce faţa de cauciuc se lungeşte, se comprimă în imprevizibile convulsii. Dar deodată s-a îndreptat, încetează să rîdă. Am impresia că trage cu urechea, silindu-se să prindă un sunet încă vag, aitît de depărtat că nu-1 pot auzi. Apoi devine grav. — Soseşte un înger, spune. Şi, din ticurile care-i agită pielea feţei, nu pot desluşi dacă se bucură. Cu o comică înfrigurare îmi frec palma de pînza pantalonilor, încercînd s-o curăţ de murdăria culeasă de pe masă. Nu-mi vine să cred, dar dacă totuşi ? Un înger... Ca atunci cînd aştepţi cu nedesminţită încredere ceea ce niciodată n-are să se întîmple. Sînt o avidă, o animalică aşteptare. Mecanic, număr în gînd: unu, doi, trei, patru... Ţiuind muzical, un sunet prelung creşte în intensitate, am impresia că o colosală bombă se năpusteşte prin spaţiu cu povara unei singure note în care s-a concentrat strigătul a miliarde de guri, miliarde de guri deschise exală un lamento la unison, timpanele îmi sînt stră punse de urletul unanim şi, fără să-mi dau seama, buzele mi se desfac lăsînd să scape universala clamoare. Simt că, lîngă mine, omul cenuşiu şi-a dat capul pe spate şi urlă ca o hienă. Vacarmul e înecait într-o explozie de lumină. Apoi, tremurînd şi clătmîndu-mă de parcă vlaga mi s-ar li scurs în covorul sîngeriu, pe care goana ornamentului cernit încremenise, am văzut alba platformă a îngerilor, într-o boare lăptoasă, obsedanta siluetă a purităţii. Şi am uitat că o inimaginabilă putere îmi topise resorturile, am uitat că tremuram ca un bolnav şi mă clătinam ca un alcoolic. Totală, copleşitoare, o imensă milă m-a aruncat către inefabila siluetă, graţie fragilă şi gingăşie în stare să declanşeze instinctul ocrotirii pînă şi în creierii păstoşi ai unei brute. Nu un arhanghel împlâtoşat, ameninţînd cu limba de foc a spadei, nu un heruv cu aripi pe potriva trupului taurin şi nici un seraf, monstruoasă împerechere de fiară, de pasăre şi om, nu un. 16

înger ocupa imaculata platformă, ci o aspiraţie — şi cît de umană : eterna năzuinţă către. Mă şi avîntasem spre silueta imobilă, atît de sigură de forţa ei de atracţie încît nu schiţa măcar un gest de chemare, cînd m-am simţit tras îndărăt. Uimit, am văzut că omul cenuşiu îşi încleştase o mină în umărul meu. Poate că lipsa mea de vlagă era de vină, dar nu m-am putut desprinde. Cu o mişcare scurtă m-a împins în lături şi glasul amorf a răsunat în liniştea încăperii: — De ce-ai mai venit ? Credeam că-i un, înger... Totul s-a isprăvit. Pleacă! Să nu plece, am vrut să strig, cum îndrăzneşti? dar un răspuns la vorbele lui şi pornise de pe alba platformă. Nu erau cuviinţe şi mi-am dat seama cît de grosolane ar fi părut cuvintele opintite, împinse cu ajutorul limbii din însîngeratul străfund al trupului, mestecate în brutalul angrenaj al dinţilor şi lansate de pe buzele mînjite de hrană şi săruturi, cît de incompatibile cu inefabila prezenţă ivită deasupra noastră. Nu erau cuvinte, ci sunete eliberate. Ga o apă calmă curgeau sidefiu, emisiune fără hiatusuri, panglică sonoră cu neaşteptate modulaţii. Ceea ee ©menirea crease, albele construcţii ale raţiunii înălţate peste' ghemotoacele palpitînde ale cărnii, tot ce însemna cucerire a speciei asupra inerentei ei treceri în anorganic defila sub forma unor incoruptibile echivalenţe sonore. Sutele de mii de ani cheltuiţi în crîncene încercări de supravieţuire, în dobîndirea vieţii prin răpunerea de vieţi, însemnau în sonorul bilanţ nota pură a uneltei de piatră, a decorului incizat în lutul unui vas. Glasul povestea magia, metalele şi scrisul, drumul spiralat uroînd pe coastele Turnului lui Babei, mereu dărîmat, mereu înălţat, drumul ideal mărginit de statui şi epopei şi instrumente şi legi descifrate. Caravana sunetelor celebra chintesenţa umanităţii şi nu mă puteam îndeajuns mira de extrema fragilitate a albei siluiete, dominînd platforma sprijinită pe cele patru înguste coloane nă clăite de-o străveche murdărie. — Minţi! minţi! izbucneşte glasul lipsit de modulaţii, întotdeauna ai minţit, întotdeauna. Şi sîngele lui Abel? 17 2 - c. 511

Ceruri rotitoare, carusel cu cai de scamă zvîrlind din copite şi aruncîndu-mă de pe o spi nare pe alta de pe o crupă pe alta, ca să cad în golul Vuitor, în vîrt'ejul care mă soarbe răsucindu-mi trupul şi prăb'uşindu-1 cu capul în jos, roată cu spiţe de braţe şi picioare rostosolin-du-se singură prin haos în vacarmul silabelor tînguitoare, răzbunătoare, pînă se izbeşte de fundul imoind şi sînt proiectat deasupra, în lumina care e linişte şi în care sînt. Atunci, cu sfîşietoarea acuitate a amintirii,' şi a sădit bunicul o grădină în Pardosi, spre Răsărit, cu tot felul de! pomi frumoşi la vedere şi buni la rnîncare; iar in mijlocul grădinii era pomul, pomul care... Totul fusese îndelung chibzuit. Mijlocul grădinii era pieptănat cu grijă, împărţit de calmul identic al aleelor desfăşurate pe sub coroanele pomilor, fără a se abate de la o strictă geometrie decît pentru a vizita grota, atît 'de iscusit săpată sub bolţi de piatră încît părea acolo de cînd lumea, sau fîntîna cu apă limpede, chemînd din centura bolovanilor nevăzuţi sub muşchiul dominat de evantaiele ferigilor şi pămătufurile de coada calului. Toate florile pămîntului rîdeau pe parcele bine delimitate, toate legumele. Dar jur împrejurul întinderii minuţios gospodărite nimic nu era supus legii, totul rreştea spontan, luxuriant, cascadă răsturnată a vitalităţii pleznind de sunete, de culori şi mirosuri. Acolo bunicul se aventura doar în răstimpuri. Erau două lumi, cea de jos, cu împărăţia ierburilor şi cea de sus, înăiţată pe trunchiuri, cu fructe şi păsări. Fructele cădeau în îm- ' părăţia de jos, cîntecul păsărilor mă căuta aproape de pămînt, acolo unde umbre într-aripate fîlfîiau neauzit şi, de la început, am ales. Gîdilat de spice, ma ascundeam în iarba niciodată tunsă — şi priveam. Totul era verde, pînă şi lumina. în lumea verde aşteptau lucruri ciudate, nu se ascundeau erau acolo şi nu trebuia decît să te apropii. Atunci' descopereai pietrele albe, lucioase ca nişte dinţi, pietrele portocalii, vîrstate cu negru ca nişte bondari, sau cel e în care lucea aurul şi argintul icoanelor. Toate erau umede şi fermecate acolo, în lumea verde, şi am învăţat repede că nu trebuie să le scot din lumea lor înşirîndu~i e pe pervazul ferestrei, purtîndu-le prin buzunare sau ascunzîndu-le 18

în noaptea cutiilor. Pentru că se vestejesc şi mor. Bineînţeles, le putem stropi aşa cum stropeam florile din glastre şi pietrele se bucurau, îşi regăseau pentru o clipă strălucirea, dar mureau îndată fiindcă erau mai plâpîinde decît florile şi nu le puteam stropi într-una. Cînd am înţeles că mor atît de repede, nu le-am mai scos din lumea verde. Atunci ne-am împrietenit într-adevăr şi am aflat ce gîndesc. Unele erau proaste şi nu ştiau nimic. Tăceau într-una şi se mulţumeau să simtă umezeala, sîsîind cînd le atingea vreo rază. Dar pietrele pe care le iubeam ştiau poveşti în care jucau flăcări şi curgeau fluvii de metal incandescent. In spărturile lor dormitau amintirea marilor clocote, miugetuil vaiMui fierbinte şi plîirîitul neliniişitit al celui dintîi strat, fragil ambalaj al zbuciumului învins. Culorile cu care mă fermecaseră, spuneau, nu erau nimic faţă de exuberanţa culorilor de care-şi aminteau într-o lume ce curgea, se revărsa haotic sub vălătucii aburilor, desţfăşurînd volute a căror gamă trecea de la trandafirul frăgezimilor la uira oălrbunelud. Şi minunea soarelui, spuneau, cînd străpungea pentru o clipă norii! Întins pe burtă, cu bărbia în palme şi coatele sprijinite pe pămîntul cu miros dulce şi pipărat, ascultam. Păsările ţeseau hamacuri sonore, ţestoasa nu auzea nimic deşi se prefăcea înduioşător de atentă, gîzele veneau şi plecau, riermii şi melcii treceau peste picioarele mele, fără să ne tulbure. Broaştele orăcăiau în surdină şi, de la o vreme, se ivea şopîrla. Ţîşnea din ierburi, se căţăra de braţul meu şi mi se oprea pe frunte. Mă feream să mă mişc şi rămânea acolo, ascultând. Sau poate nu asculta nici ea şi moţăia numai, lenevind la soare, nu ştiu, dar firul răcoros al trupului ei părea o diademă şi mă contopeam cu pămîntul pînă încetam să simt că mă pot desprinde, pînă deveneam pămînt şi numai braţele-mi purtau floarea capului pe marile frunze ale mîinilor. Atunci şopîrla zvîenea şi se făcea nevăzută, iar din iarbă se ivea capul lui. E ciudat cum nu m-am temut niciodată. Era frumos şi neted şi se mişca încet, ca şi cum s-ar fi bucurat de fiecare mlădiere a trupului, ca şi cum ar fi dorit s-o simtă pînă la capăt, pînâ la epuizarea ultimului nor 19

uittfndu-se galeş în ochii mei şi palpilînd. fiule. fiule.. — Eşti întotdeauna doi. Toţi se tem de bunicul. am citit atîtea tratate de zoologie şi am privit atîtea fotografii de ophidieni încît pot descrie amănunţit şerpii pămîntului. pătimaşe. un iepure care-şi încreţeşte nemulţumit nasul şi-şi zbîrleşte barba albă. Iar mila pe care mi-o trezeau victimele iui nu m-a făcut să-1 urăsc nici o clipă. am spus. — Iar am întîrziat. nu găseşti ? — Are haz să fii mereu altul ? — N-are. N-am avut vreme să-1 întreb ce se petrecuse. Dacă mai făcea un pas. Nimic n-are haz.. Ca o săgeată scăpărătoare a ţîşnit printre ierburile care s-au mişcat o clipă în urma lui şi îndată m-am pomenit cu bunicul. Zadarnic îmi alungam prietenii înaintea venirii sale. mai frumos decît în partea îngrijită. Dar trebuie să încerci.. aruncau focuri reci şi. Cînd ies de-acolo miros a iepure şi şoarec şi mi se pare că bunicul e un iepure mare. niciodată. miro sea a pămînt. Stau ceasuri întregi în laborator. ■care izbutise să-1 prăvale într-o prăpastie fără fund. îmi amintesc mirarea cu care l-am văzut pentru întîia dată înhăţîind o broscuţă care-mi cîntase cam o jumătate de oră. E adevărat că nu mă plictisea niciodată. îl vestea numai fuga şopîrlei. frumos fusese pînă cu o clipă înainte. — Te ascunzi ? a întrebat bunicul. Nu venea niciodată prea devreme.. Nici unul nu seamănă cu el. Şi-a rotit privirile şi a semănat cu Mihail. sau un şoricel pe care n-apucasem să-1 ză resc. iar limba bifurcată a început să-i danseze caraghios. care-mi aminteau de glasul mamei. drept ca un stîlp sclipitor. a susurat dureros. de la viperă şi pînă la uriaşul anaconda. într-un rînd. şi îndată-i descopeream triunghiul capului. am îngăimat.. 20 Şi s-a ridicat în coadă. Nu mirosea a iepure. Sînt legiune. înaintea naşterii lui Savel. ci un guzgan cu ochi răi şi iscoditori. printre cuştile cu iepuri şi şoareci. — Drept ca bunicul. — Iartă-mă.stîrnit de mîngîierea unui fir de iarbă. deşi îl laudă fără încetare. spune mama. Nu-1 înţelegeam şi mă atrăgea. Verde ca frunza pe unde ceilalţi sînt gălbui. Am văzut mai tîrziu aţîţia şerpi în marile muzee. Solzii lui de smalţ păreau lucraţi de mîna unui giuvaergiu. s-a întrerupt din vorbă. — E frumos aici. Atunci am zîmbit linguşitor. Dar minţeam. spunea tata. Se tîra leneş. a spus mînios bu nicul. ? am strigat. la înălţimea capului meu. Am sărit ca ars şi i-am sărutat mîna. Et pour cause. sînt atît de lacom. — Atotştiutor ca bunicul. — Nu mă învăţa tu ce-i frumos. spune Mihail. Cuvintele lui aveau inflexiuni dureroase. tocmai cînd îmi povestea nişte îmtîmplări nemaipomenite. întotdeauna izbutea să descopere o vietate întârziată. — Cum poţi.. nu mai era frumos. aşa cum suna la început. unduind voluptos ca şi cum abia s-ar. acoperindu-mi ochii. — E frumos pentru că tu ai sădit grădina. legănîndu-şi capul ca şi cum ar fi vrut să-mi arate cît se căeşte. 21 . — Altfel n-ar avea haz. văzîndu-1. părea smălţuit. am spus.. lupta pe viaţă şi pe moarte a unui viteaz tînăr şi frumos cu un rege bătrîn şi hain. primul sector pe care-1 vizitam erau întotdeauna terrariile. — Bun ca bunicul. Ajutorul bunicului.. albastru pe spinare. care avea obiceiul de a amesteca vorbe străine în cele mai inocente fraze pe care le rostea. fi deşteptat dintr-un somn neînchipuit de dulce. — Şi lenea ţi-e prefăcută. pentru a se prăbuşi încolăcindu^se într-un vîrtej de văpăi. dar nu un biet şoricel speriat. — Nu. Dar nu-şi isprăvea bine vorbele şi-1 vedeam înhăţîind o broască împietrită de spaimă. iar Mihail un şoarece. mă călca în picioare. spune tata. desminţindu-i rugămintea. Numai tu puteai sădi o grădină ca asta. Pe nesimţite venea. susura. mi se părea întotdeauna că o mînă invizibilă trage prin iarbă o frînghie bătută în nestemate.

Cum vezi unul. respirînd cu nevinovăţie şi primindu-i darurile de sunet şi culoare ? Şi. — Unde ai văzut una ca asta ? — Sub pleoapele mele. Cîte cuvinte. cu vine groase. îmi arăta larvele. că a fost o vreme cînd făceam parte din grădină ca. formele. Grădina nu mai era frumoasă. susurînd : — Atotştiutorul. Nimeni nu se pricepea mai bine să străpungă băşicile iluziilor. capul. Pregăteşte-ţi un pietroi. că şi eu am cunoscut grădina. Simţeam împlinirea toamnei şi aşteptam desăvîrşirea vălurilor ruginii. — Cîtă linişte.. — Şerpi ? am strigat cît mai îngrozit. e bunicul.. Sînt nemuritor. spu neam. gîndacii şi rîmele. bine.. să hîrşie poleiala faţadelor. culorile şi povestea. De o lună îl sileşte să joace pe jăratec. tunetul bubuia îndată. Punîndu-mă să răstorn bolovanul de după care se ivise atunci cînd l-am păcălit pe bunicul. Alergam să cercetez labele ursuleţului şi le găseam rănite. care juca după cum îi cînta. Apoi zilele au urmat. De ce m-ar chinui altminteri duioşia cu care îmi amintesc că am cutreierat grădina. zdrobeşte-i capul. — Ştiu. Numai şopîrla nu mi 6-a mai căţărat de atunci pe frunte. a spus... sînt şerpi pe-aici. fără îndoială. într-adevăr. iar pierderea răcoroasei diademe a trupului ei e cea dintîi părere de rău de care-mi amintesc. Singuratecul. De asta n-am uitat ziua cînd mi-a. răspundea şi. Vicleanul. copilul din lumea verde a monotonei purităţi şi n-aş fi bîntuit şi astăzi ■de nostalgia grădinii pierdute. Poate că dacă el n-ar fi fost. de flacără albastră. aşa cum îşi spunea Neadormitul. Nici nu pierise bine pe după pomi. — Bagă de seamă. şi rîdea. Din pricina lor nu vreau să zăboveşti în iarbă. nicicînd iarba nu era mai sălbatec culcată la pămînt şi nu cădeau atîtea păsări din cuiburi. şarpelui. am spus. mi s-a lăsat pe creştet. spunea. aş fi rămas. sSnt vicleni. şi grădina a redevenit frumoasă.Faţa bunicului s-a îmblînzit şi mina mare. melcii nu-şi făceau niciodată casele altfel decît le făcuseră. — N-am văzut un şarpe de cînd străbat grădina. dilatată la dimensiunea vieţii. în stare. mai ales. Prietenul. adunîndu-se acolo de unde ea se silea să-1 alunge. înohizînd ochii. ca ţestoasa 82 j refugiată în incoruptibila carapace a clipei. — încetează. Prietenul era dibaci să născocească jocuri. în care-şi oferă 23 . că un rîs subţirel mi-a ajuns la urechi şi Prietenul şi-a scos capul de după un bolovan. Mihail a adus un pui de urs. aşa cum îşi spunea Oropsitul.. şopteam. Şi a mai spus o dată. Sau : — Aseară am rîs cum n-am mai rîs de mult. Dar el se tăvălea prin iarbă. — Mulţumirea ucide. călcînd rar şi apăsat. iarba şi florile erau mulţumite de eterna lor înfăţişare. Aş fi fost în stare ? Oh. aşa cum îşi spunea Iscusitul. deschide ochii. Nu-mi recunoşteam vocea. — Bine. poate. m-ajr fi mulţumit cîntecul. — Aşa am să fac. aş fi fost. Nu l-am prins o singură dată minţind. darnice în făgăduieli şi minuni.. sălta şi pleznea din coadă. Era ultima zi de vară. — Nu poate fi linişte. a repetat.. Oricum. de ce n-o pot uita ? Dar in-a căutat în universul candorii şi mi 1-a deschis pe cel al îndoielii. Dacă rn-aş fi păstrat egal cu mine ieri şi mîine. rostind răspicat fiecare cuvînt : Zdrobeşte. destăinuit taina cea mare. îmi bătea inima şi-mi simţeam sîngele trăgîndu-se din obraji. — Bagă de seamă. am rîs. Broaştele şi păsările îşi repetau cîntecul. Descria cercuri de flacără verde. Mă învăţa că broaştele pot să zboare şi ierburile să fie albastre. Era atît de caraghios că nu m-am putut stăpîni şi am rîs cu el. pornii şi pietrele şi furnicile. — într-adevăr ? M-a privit lung şi i-am înfruntat privirea iscoditoare.. Nicicînd coroanele pomilor nu se zbuciumaseră mai desnădăjduit. a spus bunicul şi s-a depărtat cu mîinile la spajte. pietrele depanau mereu aceeaşi poveste. deşi îşi spunea Amăgitorul. — Da..

în pumnul lui Mihail. mîrîia Mihail. — Să aflu. s-a întors către mine. şi aş mai fi născocit şi altele. Iarbă. „Destul". Nici n-apucasem să bag de seamă cînd se lăsase prins. Am născocit fiecarefir de iarbă. dar cînd i-am văzut lângă ceea ce se putea face mai bine mi s-a întors inima pe dos şi am născocit urzica şi ţintarul şi.. „N-am văzut un şarpe de cînd tot umblu prin grădină". i-am poruncit. aşa e. — N-ar fi trebuit să-ţi îngăduie să pui piciorul în grădină. asta e vrabie şi asta e piatră !" Era om în toată puterea cuvântului şi se minuna ca un copil.. a spus. da. Nu înţelegeam. spre Răsărit. . — Fie şi numai pentru că a sădit grădina am să-k mulţumesc toată viaţa. — Numai tu poţi pune asemenea întrebare. Dar e prea bun. — Lasă-1.. mîingîind capul ager. vrabie şi piatră". 25 . descoperind iarba şi vrabia şi piatra. Apoi : — Eu am sădit grădina. — Taci. ce? Şi-a înălţat capul şi a împietrit pentru o clipă...darurile.. „Da.. dar mi se părea că o mare desnădejde îl face să se zbuciume. am spus. dobitoace. Mă uluia aberaţia proferată calm. tîrîtoare şi fiare. Aşa. — Cui? Am rîs. — Iscoadă ! gîfîia Oropsitul. gata să cadă. un somptuos arc lipsit de coardă.Ce-ţi doreşti ?" am întrebat... alungat de pretutindeni.. — Cred că bunicul are să-ţi spună două vorbe. ca hohotul de plîms al fericirii. strălucea de mulţumire. zvîonind cu atîta putere că Mihail s-a clătinat. 24 Mă pregăteam să-i pun unele întrebări cînd Mihail s-a ivit lîngă noi.. Am tăcut. Bătută în nestemate. — Unde ai ajuns ! Fugărit. m-aim rugat. Nu-i veninos. frunzele şi florile. E prea de tot! Oricine ştie că bunicul a sădit grădina. dovada nu se mai zbătea. O mare recunoştinţă urca în mine. că vrabia zboară şi piatra stă locului. a spus. sprijinit de trunchiul mărului.. şi tu ai spus : „Să stau veşnic la picioarele lui". Dar bunicul a găsit că sînt prea multe şi a început să se plimbe împreună cu Mihail prin grădină. mînios că iarba e verde. a spus. Frunzele secretau linişte şi umbră. Prietenul se zbătea acum în pumnul lui Mihail. unghiul aripii şi tăria stîncii. Dar acum ţin îin pumn dovada. — Dar liber! a strigat Iscusitul. — Iţi aminteşti ? a susurat atunci Oropsitul. A rîs şi s-a zvîrcolit în iarbă. Nici n-am prins de veste că-i aici. Nu mi-a făcut nici un rău. te duce de nas !" „Eşti mîna mea dreaptă. Pentru că văd mai departe decît vă închipuiţi. cu sclipiri de nestemată şi oţele. Trupul Iscusitului părea. bine înţeles. Eu ştiu să tac. mip cu>m e. — E timpul să afli. mască pe care de obicei doar ochii de guzgan păreau vii. Slugoiule ! Dar nu izbutea să se desprindă din pumnul. Ştiam că nu minte. Mihail. toate după soiul lor.." — Fiecare dintre noi şi-a împlinit dorinţa. Am făcut jivinele cu viaţă în ele...somn. Păşeam amîndoi în lumină... „Aşchia nu sare departe de trunchi. închizînd ochii. a spus bunicul. a spus. Şi 1-a chemat pe tatăl tău. i-am spus. Păsările ciripeau ca acum şi el ador mise în picioare.. am spus. repetînd după ei cuvintele. iar Mihail îi îngîna şi bolborosea. îl scoli din. păsări. Nu pot uita cum ţîriiau cosaşii. eu le făcusem şi eu încercasem culoarea potrivită. Amăgitorule ! — Nu. — Dă-mi drumul ! Aşa cum se zvîrcolise în iarbă. dar mîna nu ştie ce gîndeşte capul".. pe care vinele nici nu se umflaseră. Mă bucurasem de toate cel dintîi. îţi aminteşti ? — Am întrebat şi eu : „Dar tu ?" N-am să uit nici odată cum ai strigat : „Să pot gîndi !" „Mai încet. Cui ai să-i mulţumeşti toată viaţa T — Bunicului. hai ? Faţa lui frumoasă. şi aş mai fi făctit şi altele. Şi ţie. care a strigat : „Asta e iarbă. a răspuns. Şi a sădit bunicul o grădina in Pardosi.

înţelegi ce înseamnă ?. Mihaile ! Lacrimile îmi curgeau pe faţă şi nu le ştergeam.. — Destul. Dar nu mai era ea. Tîrît împotriva voinţei mele. Mihaile. Descleştează pumnul. n-ai fost şi nu vei fi liber niciodată ! Mi se rupea inima şi-mi doream o minune. a rîs ajutorul bunicului. că nimic nu mai poate fi frumos. Toate păsările ciripeau. — Prostule.Am bătut din palme crezînd că izbutise să scape. Nu spune nimic. dar ce pot face ? Fără vlagă atîm. ştiu că ţi-e silă să vorbeşti cu mine şi nu-ţi cer să spui nimic. 26 ... Şi m-a apucat de mînă. Mă lăsam greu şi Mihail mă tîra. Stătea rezemat de trunchiul mărului. Nu puteam crede că străbat fermecata mea lume verde. uite. Mihaile. La umbra pomului. să mă aflu eu în strînsoarea pumnului. Iartă şi des cleştează pumnul. iar Prietenul să poată luneca leneş printre ierburile bine mirositoare. trupul scăpărător se răsucea însă la fel de neputincios în pumnul lui (Mihail. aşa cum ai milui un cerşetor. cînd am ridicat privirile. Mihaile. Eu nu eram sigur. Un călcîi uriaş îmi apăsa grumazul. mereu la umbră. Oropsitul tăcea. mirat că pămîntul se mai întinde neted. a spus Mihail. în umbră. şi nu mai am cuvinte. Pricepeam că grădina nu va mai fi niciodată frumoasă. Fie-ţi milă şi descleştează pumnul. în inima părţii îngrijite a grădinii. l-am văzut pe bunicul. că drumul prin ierburile care^mi biciuiau picioarele coboară şi mă tot împiedicam. — Am spus întotdeauna că eşti prea bun. Atît te rog : tăcut. descleştează pumnul. Cum să lupt. Mihaile. cînd ăsta mi-e rostul ? Fie-ţi milă şi iartă. Am să uit grădina şi speranţele crescute la umbra pomului. tu ai în totdeauna dreptate. sigur de el şi de dreptatea pe care o personifica. Am să plec departe. a spus. şi cum să încetez a lupta. Niciodată nu mi se părutse atît de înalt... Nici o vorbă. mi se părea că trebuie să mă prăbuşesc. — Poate că ai dreptate.. Nu mai eram sigur de nimic. a rostit triumfător Mihail şi.

înţelegeam totul pe jumătate. a vestit Singuratecul. Era vocea lui din zilele cînd poves-iea cum sădise grădina şi m-a mirat mîndria ascunsă în cuvinte. Asta m-a făcut să-mi pierd capul. tu. de la început. mi-a lăsat mîna şi 1-a aşezat pe Oropsit pe iarba tunsă. Mihaile. De fapt. din iarbă.. — Ce-ai fi vrut ? a întrebat Prietenul. ca şi cum ar fi nădăjduit că bunicul va face totuşi o mişcare. cu siguranţă că altfel s-au petrecut.. Sub măr era umbră.— Ci şarpele era cel mai viclean dintre toate fiarele •cîmpului. a spus bunicul. Mai întîi. ai minţit. — Du-te. — Ce anume ? Simţeam că ştie la ce mă gîndesc şi se distrează. — Totul. atunci eram un copil. — Da.. dar straturile amintirilor se întrepătrund şi nu le pot izola. clipind. a spus calm bunicul. poate că lucrurile s-au petrecut altfel. Du-te. Nici eu. El a făcut ce se vede. eram un copil. . grădina. îngă--duindu-i să rămână. Nu i-a răspuns şi m-am simţit deodată puternic. Nu părea supărat. mai simplu. Neobişnuit de calm. am izbucnit. Nu ridica glasul. Mihail 1-a privit o clipă. el. Mihail îşi întinsese braţele şi ne înfăţişa pe amîndoi la judecată. fără o vorbă. Dacă ar fi fost supărat. — Eu? Nu se aşteptase. Iscusitul.. — Aşa dar. Mărunt. Bunicul s-a uitat la mine. dar Tazele se strecurau printre crengi şi pete de lumină jucau pe barba albă.' 27 . dar şi-a plecat fruntea si. — Am să plec.. apoi a pierit printre trunchiurile pomilor. Nici unul dintre noi nu s-a clintit. aceeaşi mîndrie. S-a retras d-ar-ndaratelea. — Totul e o minciună. Ca nişte ochi. O mulţime de ochi. îmi dădeam capul pe spate.Ce anume ?" întrebase bunicul. Nu ştiu bine ce-i amintire şi ce întregesc. Chiar dacă par arni aminti acum aşa cum numai un adult îşi poate aminti.

Dezbracă-te. M-au înţepat albinele şi păsările m-au mînjit cu alba lor murdărie. — E destul de mare să se spele singur. Mi-am muşcat buzele şi m-am răsucit pe călcîie. Dar atunci a venit tata. — Şi tu. băiete. m-am 'îndreptat spre casă. — Nimic.. Ceva s-a sfîrşit în mine. M-a strîns la piept şi am simţit cu desmădejde mireasma grădinii. Lacrimile mă înnecau. a spus mama. Treptele de lemn trozmeau.. Trupul mamei miroase întotdeauna aşa. grădina m-ar fi silit să mă supun.. Nemişcat. de care nările-mi erau încă pline. Mi s-a făcut frică. El. a spus. — E tot atît de frumos ? a şoptit. spune una ca asta ? a zîmbit bunicul. Nu mai vedeam aleea şi goneam. Să fiu eu şi să fie toţi ceilalţi atît de mincinoşi ? Zîmbea şi se juca ou mine ca un motan mare cu un. N-a mai spus nimic şi mi-am dat seama că nu va fi nevoie Bă-i povestesc ce se întîmplase. Crăcile mi-au sfîşiat cămaşa.. ori încotro mă aruncam orbeşte. izbindu-mă de trunchiuri. — A. la nesfîrşit. de cum ai fost în stare să înveţi : şi a sădit bunicul o grădină în Pardosi. îmi simţeam faţa însîngerată de odioasa lor realitate şi mi se părea că. — încă nu ţi-a venit rîndul. minune ageră şi suplă. — Nu te mai astîmperi. :— Mă duc să-1 spăl. nu. — Ce-ai păţit ? a întrebat. bunicul semăna cu un idol cioplit în vechime. grădina mă renegase. Un pom. ştia că acum iubesc grădina din pricina lui. OVIîinile-i atîrnau moi. Nu mai ai voie să intri în grădină. istovit. — Nu vezi în ce hal e ? Să nu-1 vadă bunicul. gata să plîng. am repetat. a spus tata.. — El a sădit grădina. ? Nu ţi-au repetat cu toţii.. du-te acasă.K. Prietenul. de la Scăpărătorul care-mi înşelase dragostea. Tata a intrat în birou şi noi am urcat scara. mare şi butucănos. Ca o multiplă fiinţă servilă. dar am să aflu.. Eram doar un copil. cu ochii în ochii bunicului. Nepăsarea lui m-a durut mai mult decît hotărîrea care mă izgonea din lumea verde. Am alergat multă vreme prin grădină. spre Răsărit. Numai cînd mama a închis uşa. a căzut din pom._ _ _ Cum poţi. ? a strigat mama. Lunecam şi mă loveam de pietre. el ! — Nu ştiu ce pui la cale. o grădină. Lîngă el. Urzicile-mi biciuiau picioarele. spini mi se înfigeau în palme. apoi am alergat printre pomi. dacă mi-ar fi trecut prin minte să-i înfrunt voinţa. 29 . repetat ca o pedeapsă. ? — Dar nu-i adevărat ! — Mă uimeşti. din teamă şi ură. dînd cu ochii de mine. lupta să mă expulzeze. — Crezi ? O. Singur. — Ce pom ? a întrebat tata. a rostit. îşi ridicase din iarba capul gingaş şi părea tot un odor fără preţ. Iam primit hotărîrea cu un nou potop de lacrimi. Mi-am amintit că unul dintre numele pe care singur şi le dădea era Amăgitorul. ori de cîte ori i-ai întrebat : şi a sădit bunicul. Vom mai vorbi diseară. Pierdusem tot Strigam şi mă lamentam în gura mare.. a spus mama. Apoi. Zîmbea. a spus mama. Mi-am privit îngrozit prietenul.. a spus mama. dar punea totul în mişcare pentru a executa sentinţa bunicului şi am înţeles că. du-te şi-1 spală. — N-ai învăţat. am spus : — Mai bine era mai puţin frumos! — Taci. totul era ostil. îmi izbesc fruntea de trupul Amăgitorului. şi abia atunci am înţeles cîtă siguranţă şi putere erau îm faptul că nu se arăta supărat. ştia că nu ne vom mai vedea şi nu făcea o mişcare. Nu-mi venea să cred că buzele roşii i se întind printre albele tufe ale mustăţii şi bărbii. nici nu mă lua în seamă. — Tu. Durerea dinăuntru era făcută din prăbuşire. biet şoricel. pînă la trunchiurile pomilor. te po meneşti că se supără. Cu amara voluptate a suferinţei 28 fizice. s-a întors către mine. la fel de liniştit.

cu atît mai puţin.Buzele de gumă se mişcă neauzit. fărîmSndu-se pe cimentul verde şi risipind preţioasele substanţe pentru obţinerea cărora bunicul şi Mihail sacrificau generaţii de iepuri şi şoareci. cînd urca în pod şi turna ulei peste încheieturile fiarei. Mesagerul ? N-a fost utri înger. El aşteaptă. O ceaţă mi se pune pe ochi şi-n perdeaua lăptoasă. mă identificam cu el. înguste ca nişte tejghele. frumuseţea mirosea pestilenţial. Sus. — Dezbracă-te. Sau trec prin tavan ? Altele le iau locul. cînd se izbesc de tavan. dezbracă-te. sub arcadele bolţii. cu gemete şi scrîşnete pe care Mihail le potolea o dată pe an. Zi şi noapte vîslea în gol. se mişcau într-una aripile uriaşe ale unui monstru înlănţuit. De o parte şi de alta a ferestrelor. bule cunoscute. Din pricina asta. — Cînd a plecat ? — Adineauri. a plecat. unele încet şi altele repede. împărţeau în cîteva culoare paralele spaţiul imens. Pe mesele lungi şi înguste se aflau. Parcă pătrundeam într-un muzeu. Viaţa care îmbrăcase pe dinafară zidurile îşi trimitea franjurii în dreptul ferestrelor şi lumina din marea sală era verzuie. cutii de sticlă şi globuri colorate aşezate într-un surprinzător echilibru. uitate. spun limpede. aşa că-mi ţineam palma în dreptul buzelor. Ca nişte baloane urcă. regăsite. — Şi dacă nu vreau. Respiraţia fierbinte îmi încălzea ritmic pielea şi. globuri în care fîlfîie. se sting. ca şi cum prin alăturarea lor s-ar fi urmărit călcarea sistematică a raporturilor fireşti. Mi se părea că pînă şi cu răsuflarea aş . Mesagerul cui ? Aş fi plecat şi eu cu el undeva.. ca într-un acvarium. urcă şi. deodată : — Dezbracă-te. unele peste altele. Eşti gata ? A stins lumina lămpii de masă. mojare încăpăţînate. Mă temeam de răzbunarea balaurului de sub boltă şi nu îindrăzneam să-mi ridic privirile. De cînd se mişcă ? Şi. luminile se aprind. — Ce mai aştepţi ? îmi vine să rid. Am rămas în întuneric şi numai acolo. condamnat să se zbuciume acolo în eternitate... Degeaba. Mihaile ? A tresărit. de multipla feerie răspîndită în recipientele straniu adunate. Nu ştiu ca vreunul dintre fragilele recipiente oe închideau uluitoare mostre de gingăşie să se fi clintit vreodată şi. totul e pregătit. departe. fără să vreau. să fi lunecat de la locul lui. dar eu sînt gol pe dinăuntru. ajungînd să-mi sincronizez răsuflarea cu gemetele monstrului care-şi agita peste capul meu paletele. Colorate. pe semne. alambicuri ră(sucindu-gi gîturile transparente. se sting. — Ah ! spune. aştep30 tau neliniştitoare suporturi metalice purtînd degetele eprubetelor. de irealul joc de lumini al grăunţelor vii închise în paralelipipedul albastru. înaltă cît peretele şi ferecată ca o poartă de cetate.. Ca nişte baloane de fiere şi sînge. putea dărîma neverosimila construcţie. Am închis uşa grea. în laboratorul bunicului. Mese lungi. pe mese cu tăblii de marmură albă. E frumos ca un joc cu bule colorate. miracol de arhitectură transparentă. . Alba platformă a rămas goală şi nu ştiu cînd a dispărut gingaşa siluetă. E adevărat. nu mă puteam într-adevăr bucura de gelatinoasele reţele aurii evoluând în catifeaua unui lichid negru. al căror nume ciudat figura pe etichete însemnate cu litere mari şi cifre mărunte. spume omul cenuşia. ca voalurile graţioase ale unor peşti exotici.. Şi mesagerul a plecat.. e atîta vreme de cînd sufletul mi-a fost dezbrăcat. dispar. re31 . Nu aştept nimic.. de efervescenţa mărgelelor multicolore susurînd în masa unei materii cristaline. Lumini se aprind. De cîte ori am intrat aici mi-am simţit nimicnicia. sticle pline cu prafuri şi lichide. în fundul încăperii. enigmatice substanţe înzestrate cu viaţă fragilă. ceea ce îmi dădea un straniu simţămînt de teamă şi culpabilitate.. legată de marele laborator. dar prezenţa lor se făcea simţită prin efluviile din jurul nenumăratelor cuburi şi bule de sticlă. Cuştile animalelor se aflau într-o altă încăpere.bule irizate. Aşa dar.

linişte şi explozii la carieră. Mihail începea să rnîrîie ca un dine de pază. tot atît de monstruoasă ca salamandra cu două capete şi broasca fără picioare gîfîind în spaţiile de sticlă ce le fuseseră atribuite. bunicul nu m-a izgonit niciodată. Lumea se întindea dincolo de dealuri şi tata. într-o perpetuă şi sinistră caricatură a gestului uman. Spunea da sau nu şi nu se aştepta să primească răspuns. De acolo venise şi mama. o lamentabilă scamatorie era pusă la cale în laboratorul bunicului. ca nişte străvechi metereze. cărora timpul le-a risipit amintirea. Cine mi-ar fi putut spune că familia noastră n-avea să se bucure şi ea de o la fel de binevoitoare ocrotire a hazardului ? Pardosi.glementînd proporţiile dimensiunilor şi ale formei. denunţa caracterul grotesc al încercării de a converti putrescibilul în inefabil. sterp în ciuda rîului tăind în două satul. eram înfiorat. nu se sinchisea. O imensă înşelăciune. ce exercitau asupra mea o invincibilă fascinaţie. şi nu scăpăm totuşi prilejul de a mă furişa printre substanţele fără nume. se vorbea despre ea. ceea ce mi se părea uluitor. o dată cu familiile dispărute. denumirea unui podiş. Cariere primitive extrăgeau piatra care lua drumuri necunoscute şi. Mă gîndeam uneori că. membrii gintei Iulia sau Ptolomeii trebuie să fi împlinit la vremea lor. vestită. au pierit legende mai semnificative decît isprăvile războinice ale măruntei căpetenii semibarbare din Mycene şi amănuntele nefericirilor domestice care-i stinseseră viaţa în umezeala unei băi întunecoase. atît de nehotărît. pentru a nu se mai înapoia niciodată. printre altele. înflorindu-le şi compensînd ceea ce viaţa lor riguros reglementată nu putea furniza pe planul extraordinarului. dar amintirea lui m-a urmărit şi pe mine atunci cînd m-am afilat departe şi nopţile mă aduceau ou regularitate în peisajul neted. dar mirosul dejecţiunilor trăda formula unei amăgitoare alchimii. îndată ce mă vedea. străjuit de zimţii inegali ai celor şase dealuri. Vegeta în mijlocul nostru. a mîinii roşii cu degete albe ce se crispau pentru a se relaxa. Ciudat. 32 Alături de atîtea familii. cetatea de peste mare pe care a pustiit-o şi mormîntul în care craniul îi albea. într-adevăr. ducînd cu ei nostalgia platoului natal. albă farfurie ridicată spre cer. La hotarul dintre viu şi inert fragilul lua înfăţişări seducă toare. Calea ferată nu se încumetase să sape munţii şi să zvîrle punţi peste nenumăratele prăpăstii ce ne înconjurau. mă întrebam. podişul cucerea un teren pietros. o alta a apărat epopeea de soarta miilor de suluri dispărute. De altfel nu se sinchisea de nimic. fusese o dată în lume. cu obsesia de a descoperi palatul în care trăise şi fusese ucis. dar printre ele era. absent şi docil doar la îndemnurile bunicului. dar mă temeam instinctiv şi descopeream confirmarea vagilor mele aprehensiuni în contemplarea lentilei negre care pulsa ca o inimă. în schimb. odaită ce aflase că bunicul mă îngăduie lîngă el. pe măsură ce dealurile erau atacate. aer. Oamenii îşi povestiseră tradiţiile noastre ciudate de atîtea ori. se crispau şi se relaxau mecanic. 33 . Tata. devenise numele satului întemeiat între dealurile care-1 limitau. deşi. sub masca de aur ? O întîmplare. însufleţind în asemenea măsură un diletant de geniu încît 1-a îndemnat să păşească pe urmele de mult acoperite şi uitate ale Atridului. Nu ştiu ce virtuţi avea podişul. înoît împrumutaseră ceva din nobila naivitate a legendei. Oare acum 3500 de ani mulţi oameni cunoşteau numele lui Agamemnon ? De ce a supravieţuit atunci. Era sărăcie la Pardosi. una dintre puţinele împrejurări cînd era de aceeaşi părere cu Mihail. Dar oamenii izbuteau să trăiască şi rari erau cei ce plecau. de pildă. între dealurile ce ne înconjurau. Generoşi. pe care alţii însemnaseră alte tradiţii. Atrizii. îmi răspundeam. Eram rupţi de lume. Vestita noastră familie ! Doar cele cîteva sute de suflete din Pardosi o cunoşteau. încît uitam uneori că face parte din familie. localnicii îi botezaseră munţi. inutil. pusese faptele la îndemîna unui aed. Nu speram să aflu vreodată ţelul pentru atingerea căruia sporea mereu numărul bizarelor mostre ale unor imposibile forme de viaţă. a florii indigo zbătîndu-se moale între pereţii de sticlă. Jneori mă surprindeam asemuindu-1 cu o capcană. climă. Nu înţelegeam. Nici mamei nu-i plăcea să afle că zbovesc între pereţii laboratorului. aceeaşi inevitabilă funcţie socială.

Bunicul nu-şi isprăvea fraza. — Asta nu înseamnă că. singurul drum e părul mamei întins pînănn zare ca o fragilă punte pe care nu pot. singur. mă duceam în odaia mea şi mă sileam să adorm. hohotind. vreau să mă agăţ de el dar a ajuns departe şi. Nu făcea o mişcare. trecea Muntele Orbului şi poposea în cel dintîi tîrg. părul viu al mamei şi zîmbetul bunicului se contopeau într-o halucinantă imagine. spunea tata. In dreapta şi în stînga nu se află nimic.. nu vreau.. îşi frămînta mîinile fără a cuteza să se apropie. In fund se profilează o fantasmă tentaculară. Părul arămiu prindea să-i scapere şi parcă o viaţă independentă îl făcea să tresară. mîngîindu-mi obrajii. mă clatin şi: — Băiatul meu. spune mama. Mă deşteptam în braţele ei. Cu ele striveşte mătasea ruginie. Fireşte. vestea bunicul. Nu mă chema niciodată cînd eram vesel. ar trebui să calc la rîndul meu peste pletele chinuite. Mă uitam la mama şi nu voiam să plîng. Eram strînşi în jurul mesei de seară. încheia bunicul. Ai fi zis că se moaie şi respiră într-un ritm al lui. rostea într-un tîrziu Mihail. Călătoria lui Minail. — întotdeauna cînd plîngi să vii la bunicul. privirea bunicului. ca să-1 pot opri. Donmi. Mihail e pe drum. depărtîndu-se. E călcat în picioare şi suferă. nimeni nu-i răspundea. Zîmbetul bunicului acoperă imaginea. — Ssst. întinzîindu-mi braţele pentru a-1 apuca. Niciodată nu mi se părea mai frumoasă decît în clipele cînd afla că Mihail urmează să lipsească de acasă. Era o călătorie pe care o comentam în mine îndelung. zbătîndu-se la pieptul lui. poate. spunea cu un zîmbet înduioşat. Cam aşa decurgeau şi întoarcerile lui Mihail din lume. altul decît cel ce legăna catifeaua smeadă a pieptului. — Prostule ! a şoptit mama. tocmai de aceea. — Drum bun. Nu primeam scrisori şi nici vizite.. un monstru inform spre care Mihail se îndreaptă. cerul de deasupra nu era decît faţa lui şi mă pierd în pădurea albă a bărbii. Mă înfăşuram în şuviţele calde mirosind a iepure şi plîngeam ca o vietate măruntă. o îngîna ameninţător Mihail. — In ultima vreme. O dată m-am apropiat şi l-am atins cu vîrful degetelor. Sau. cînd alergam de colo-colo. De mult băgasem de seamă că-i place cînd plîng. Mama e fericită. în ultima vreme. dacă nu pun la socoteală timidele apariţii ale unuia sau altuia din sat. — Mihail pleacă mîine în zori. Strig şi plîn^. un fluid electric îmi străbătuse braţul. Tatii nu i se prea răspundea. Mă lua pe genunchi şi-mi dădea voie să-i despic barba.. Ai fi zis că se trezeşte din somn. nişte hăuri. Părul mamei ondulează sub tălpile lui. dar mama se roşea şi spunea repede : — Cred că nimeni nu s-a plîns. Ca să nu izbucnesc în lacrimi. a plecat. nu mă chema cînd încercam să mă joc. deşi vorbele lui zgîrcite nu mă ajutau mai de loc. nu sînt în stare să calc. deşi e împins de tresăririle ondulate ale drumului. Am început să plîng. abia răsufla. Drumul are culoarea frunzelor de toamnă şi se mişcă. Apoi totul începe să se legene. a spus bunicul. şi ştiu că asta e lumea..Bunicul nu se mai deplasase de nu se ştia cînd şi numai Mihail o pornea la uriaşe răstimpuri. văzînd cît e de frumoasă şi ştiind că tocmai acum era inaccesibilă. Tata nu-şi ridica ochii din farfurie. doar ştiu că Mihail poartă ghete potcovite. Atunci surprindeam. spunea. în genere. dar am scos un ţipăt. — E frumoasă mama. şopteam. Mă uitam la mama şi-mi venea să plîng. — Vin la bunicul. Părul desfăcut se revărsa. respirînd mireasma grădinii. Iată.. — Mihail. Dar satul însuşi nu primea vizite. Şi-1 simţeam încordat. care 35 L . — Se întoarce pe seară.' 34 — Mă duc să pregătesc ce şe cuvine. Flăcăii plecaţi la armată se înapoiau cu cîte un obiect nemaivăzut. desnădăjduit. drumul se mişcă şi Mihail stă pe loc deşi înaintează.. nişte bucăţi de cer. aţintită asupră-mi.. atent să nu scape nici un suspin. încurcată. Ceva a pîrîit. — Da ? întreba tata. cu ghetele.

. Şi bun comun. Numai militarii aveau buna cuviinţă de a se saluta. 96. mereu împinsă într-un trecut a cărui labilitate nu mai supăra de mult. Şi a sădit bunicul o grădină. gînduri şi gesturi şi întrebări.. mereu proaspătă. adolescent sau bărbat în toată firea. Ceilalţi treceau unii pe lîngă alţii fără o vorbă şi. spre Răsărit. fazele succesive ale muncii bunicului deşteptau de fiecare dată o încîntare identică. riscai să fii luat drept necioplit.făcea ocolul tuturor caselor înainte de a se întoarce pentru totdeauna la cel ce-1 adusese. Bunicul... nu mai interesa pe nimeni şi-şi încheia cariera într-un şopron. ce ştii despre bunicul ? că o mare nesiguranţă îşi făcea loc în sufletele jinduind după certitudini. căci toţi hoinăriseră de-a lungul celor patru rîuleţe ce se strecurau printre dealurile în-conjurînd podişul şi însăşi pomenirea lor sancţiona întregul. sub coroana nucului din curte. Se descurcaseră greu în haosul lumii. — De ce ? întrebam. încolo. lucru bine cunoscut tuturor. Cunoscute. înţelegîndunse prin asta epoca mitică a sosirii bunicului... niciodată despre întîmplările prin care trecuse... Pe lîngă realitatea tangibilă a grădinii. Era aceeaşi bucurie. Dar era deajuns ca un cîrcotaş să spună stai. bunicul devenise veşnic.. 37 . De mirare era faptul că noi. Fiecare-i putea lua celuilalt vorba din gură întregind un episod şi dezacorduri nu se pomeniseră sub coroanele nucilor atunci cînd povestea evoca cele petrecute după. bunicul fusese nevoit să fugă din ţara lui.. — Mama mea a auzit o dată. aşa cum încă se desfăşura sub ochii tuturor. Egal cu sine. i-a fost dat bunicului să se întoarcă la vechea vatră. şi nu-i plăcea să vorbească decît despre faptele lui. cu siguranţă cel mai bătrîn om din Pardosi. De la soldaţii lăsaţi la vatră am aflat că în lume e totul altfel decît la noi. — Cine l-ar putea ameninţa. dar ei îmi dovedeau că în lume nu se auzise nici de isprăvile bunicului. dacă salutai o femeie. Unul zvîrlea vorba că. a cărei acţiune se plasa la începuL Pe platoul sterp prezenţa unei grădini se cerea explicată şi legenda dăruia amănunte din belşug. Soarta a fost fătră milă cu el şi vitregiile vremurilor l-au risipit. cuvintele acestea dădeau legendei amprenta faptului incontestabil. Se jurau că nu mint.. totul fusese lămurit de mult. Poate pentru că era atît de bătrîn. Toţi îl apucaseră acolo. se întorceau la Pardosi. ridicînd din umeri : — Aşa. Doar după vea curi de peregrinări prin ţinuturi atît de depărtate că nici numele nu le-a răzbit pînă la noi.. ce ştii despre bunicul ? Era singurul domeniu pe care incertitudini şi-1 mai disputau. era una dintre legende. De la copii la bătrîni. nimeni nu era frămîntat de îndoieli pentru că povestea se ştia în amănunt. chiar descendenţii bunicului. iar ei îmi răspundeau. dacă-i totul cu capul în jos. — Nu se poate... ? Părea de necrezut. se regăseau în încântarea cu care îşi repetau legendele doldora de un farmec absent din ininteligibilele zvonuri culese de prin* lume. nu ştiam mai mult. reintrau în rosturile lor şi se sileau să uite cît mai repede tot ce apucase a se lipi de ei. spre Răsărit. Numai că atunci era de obicei stricat. aşa cum se desfăşurase. — Stai. — Cum ? Vreţi să spuneţi că nu ştiu nimic. descoperind o comoară. ziceam. nimeni nu ştia cum se ivise în sat. La început. nici : Şi a sădit bunicul o grădină în Pardosi. mînîndu-i vlăstarele care încotro. se spunea. presupunea altul. Pe seară. tradiţionalele istorii dospiseră aşa cum nici o certitudine nu le-ar fi îngăduit. — Oare? îmi amintesc că tata zicea. epocă fabuloasă. coboară dintr-un neam de prin părţile noastre. împrejurare ce conferea legendelor o ciudată şi vagă vechime. cu care se amintea că o apă ieşea din Pardosi ca să ude grădina şi de acolo se despărţea în patru braţe. şi cum ? Nu. unde se cuvenea să te porţi cu băgare de seamă. Tocmai cînd se mai obişnuiau cu ciudăţeniile lumii.. de neînchipuit ca băiat.Şi a sădit bunicul o grădină în Pardosi. Urma îndată faimoasa poveste a pomului. Pe teren incert. unde zilele-i erau ameninţate. toţi îi spuneau bunicul şi rosteau vorba cu dragoste şi teamă şi respect.

imperiul coapselor şi oazele. Apoi se făcea tăcere. Glasurile povestitorilor deveneau mai grave pe măsură ce evocau strădaniile bunicului. şoptind nişte vrăji din care se închegau ciudate făpturi schiloade. ca nişte buze. îndată. pomişorul fremăta din mii de aripioare pestriţe. Nu înţelegeam pricina pentru care bunicul îl trimesese în lume. Povestitorii îşi luau vorba din gură. Din fericire.. Un imn tainic celebra alchimia miresmelor. ca şi cum lumea sau cineva de acolo l-ar fi curăţat de tot ce apăsa asupra lui. Nemaivăzută arătare. — Aţi uitat urechile. Toate furnicile. spunea un bărbat şi. bărbat şi femeie. tata se întorsese tocmai atunci. o clipă mai mult. bărbaţii evocau culorile. un scaun două scaune. dar lipsit de tulburătoarea lui măreţie. părea o făptură desprinsă din feeria somnului. spunea un bărbat. vineţiul cearcănelor şi sideful unghiilor. Aşa-1 făcuse poate şi pe tata. nevoit să neglijeze grădina de dragul unui singur pomişor. spunea o femeie.Clătinînd din cap. roşii sau negre. de parcă lumea. care se purta stingherit. mai sprinten şi mai sigur de el. Ca şi bunicul. Nici una dintre cele ce vorbeau nu putea fi văzută în întunericul masat sub coroana nucului şi cuvintele ţîşneau de pe buzele femeilor cu o libertate pe care lumina ar fi împiedicat-o. Mihail îl ajuta să păstreze în viaţă puietul. Respiraţiile se linişteau şi percepeam din nou foşnetul nucului. poate. iar cînd glasurile femeilor se istoveau întro şoaptă răguşită. aminteau cit îi dăduse puietul de furcă bunicului. aproape de tăcere. imateriale şuviţe înălţîndu-se din arderea totală a patimei. O crenguţă s-a uscat într-o noapte. — Tălpile ei. Tot ce făcuse părea sortit pieririi. Viu de viaţa străină palpitînd în mozaicul fragil al aripilor albe. îl altoise cu celălalt soi de măr şi se străduise luni de zile să potrivească soluţia în stare să-1 apere de dăunători. iar tot ce spuneau acum suna a cîntec. l-a făcut. dornici care mai de care să slăvească frumuseţea mamei. Cîntau gloria sinilor. că nu era în măsură să le dea nici greutatea celui mai simplu şi mai scurt cuvînt omenesc. iar bunicul se lupta cu păsările şi cu fluturii. albastre. căci legenda era eliptică şi nu-mi îngăduia să pătrund taina ciudatelor cuvinte după care bunicul îl făcuse după chipul său. pentru 39 . Poate doar monştri. — Amintiţi-vă degetele. gata să părăsească grădina pentru a se avînta în visul din care fusese exilată. de parcă toţi ar fi ştiut că vorbele lui nu puteau avea greutate. care avea nevoie de scutece. Soluţiile pe care le născocise n-aveau putere sau răneau coaja fragedă. stăruiau cu toţii ca şi cum ar fi dorit să reţină printre ei. Neîndurîndu-se să depăşească evocarea. iar mie mi se păruse atunci că iepurele cu barbă albă mustăcea în taină. Norul păsărilor îi răpea lumina soarelui. de parcă ar fi ştiut că nu-i de o seamă cu ceilalţi. făptura mamei. răsuflînd adînc : Cochilii străvezii. adăugase.. vorbea rar şi nu prea 38 era ascultat nici cînd se hotăra să deschidă gura. după chipul şi asemănarea lui. deşi Oropsitul din împărăţia verde şuierase cîndva că bunicul nu va izbuti niciodată să facă ce doreşte. tremurătoarea platoşă a fluturilor îi răpea aerul. Am băgat de seamă că femeile se întreceau în primul rînd să-i laude trupul. Pomeneau cu fervoare verdele ochilor şi rugina stinsă a pleoapelor. a căror vibraţie continuă articula un zumzet de motor. Dar se înapoiase schimbat. că seva-i e mai înviorătoare şi lemnul mai dulce. îngăduindu-i în sfîrşit să semene cu oricare dintre oamenii pămîntului. după chipul bunicului l-a făcut. Iar bunicul s-a bucurat şi l-a pus în grădina din Pardosi ca s-o lucreze şi s-o păzească. deşi tata nu se întorsese singur. pomenind cu o ciudată neruşinare amănunte care mă făceau să roşesc. ca un scaun două scaune sau un zmeu două zmee. Era un pomişor firav. — Subsuorile. tata era o ciudăţenie. de felul celor din cuburile de sticlă. pe cînd bărbaţii se lăsau furaţi de magia unei evocări pure şi cuvintele lor păreau volute. Văzduhul se întuneca din pricina stolurilor venite să se înfrupte din trupurile sutelor de fluturi aşezaţi unul lîngă altul pe trunchiul subţire şi pe ramuri. ca un sugaci. Aerul părea deodată încins. Nu înţelegeam cum putea fi cineva bărbat şi femeie. omizile şi goangele grădinii se năpusteau asupra puietului. spunea o femeie.

Omul cenuşiu a dispărut. strîngeau în ele soare. şi suferinţa creşte după cum vrea. Pielea cenuşie a feţii i s-ar destinde şi ticurile groteşti ar pieri. mai departe decît pot ajunge cu mîna. Găsită în cele din urmă. frumuseţea nu constituia decît un amănunt necesar. strîngînd din dinţi. jertfă a fervorii. ascultam. dar ştiu şi mă împotrivesc. De cîteva clipe mi se părea că văd şerpuind în întuneric o funie bătută în nestemate.. dar îl simţeam nedumerit. lumină. In întuneric. Dar nu vreau să strig. prevăzut din vreme. o dată cu pomii. Din suferinţa mea se hrăneşte.o vreme concentrată în esenţe. Şi numai ceva şerpuieşte acolo. ca de obicei. spune glasul fără modulaţii. De asta mă aflu în lagăr. spune Mihail. Şerpuind. închideam ochii şi-mi închipuiam cel dintîi an în care mărul făcuse două flori şi florile se scuturaseră şi merele. cu iarba şi pietrele. — Mai tare. totul e în mine. Sînt în. 40 Şerpuind. ceea ce trebuia evitat. ars de o veche nerăbdare. dar din mărul acesta să nu mănînci. Bunicul şi MihaiJ se puteau în sfîrşit întoarce în liniştea laboratorului. Nu-i a mea durerea. Mihail îmi zvîrlea câte o privire îngheţată. Nu mi-a spus şi n^are să-mi spună niciodată. unde îi aşteptau treburi neîngăduit de mult aminate. înviind. de la brîu în jos. soluţia miraculoasă împiedica năvala fluturilor şi a goangelor. Nu-mi era greu să mi-1 închipui rătăcind pe aleile albe.. textul se petrecuse pentru că. Şi rîd pentru că sînt mai tare. MAI TÎRZIU. difuzînd miasme. Dacă frumuseţea nu s-ar fi aflat la îndemînă lucrurile ar fi putut lua o altă întorsătură. îmi ating ochii şi nu mă pot ajuta. — Mai tare. Nu vrea să mori. Sau s-a înnecat în beznă. Capul schimbat e de vină. Dar inima e a mea şi inima se zbate. în plină lumină. Şi mă bucuram împreună cu ceilalţi de succesele bunicului. — înţelegi ?. De la locul lui. ACUM AM UITAT. Cineva luase toate măsurile în vederea respectării unui scenariu. Ca şi cum aş fi vîrît într-o formă neagră şi forma asta e lumea. rediî'ndu-i frumuseţea pierdută. îmi încleştam degetele peste buturuga pe care şedeam şi mă ghemuiam în mine. Nu-mi era greu să mă văd sub trăsăturile lui. Irezistibilă. ştiind ce avea să ur meze.. ar fi revenit în jurul nostru. CÎND AM SA FIU MAI PUTERNIC. — Pentru aceea va lăsa omul pe t'atăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi amîndoi vor fi un trup. ridicînd braţul pentru a primi popasul unei vrăbii sau odihnind în vraja lumii verzi. şi în fiecare dimineaţă îi poruncea tatei. pentru că durerea descreşte şi se face lumină. cu sufletul la gură. NU VREAU pentru că e neomenesc şi mă cutremur şi. pentru întîia dată mă împotrivesc frumuseţii.. iar o durere nebănuită mă face să gem.. zicînd : — Din toţi pomii grădinii vei mînca. Nu vreau să mă gîndesc. Povestea nu cunoştea scuzele. suferinţa îl ascultă ca o roabă. Am mîncat în tăcere. sub lampa din sufragerie. Se zbate ! — Prostule. Tata vedea de grădină. care pe faţa lui e impostură. din el gîlgîie ca o apă murdară durerea străină şi se răspîndeşte în vinele mele otrăvind. şuieră. dar NU VREAU. Pomişorul începuse să se înfiripe. amănunţirea frumuseţii devenea explicaţie. Sub coroana nucului.. Remuşcările nu-s ale mele. Abia acum îmi dau seama că. In întuneric. Şerpuind. aşa cum abia adineauri reeunoscuseră. s-ar fi răspîndit şi. Bunicul îşi ungea tacticos feliile de pîine şi muşca zdravăn făcînd să-i salte barba. se zbate în mine. altoiul prinsese. cînd mesteca. încă nu înţelegeam de ce. mai tare. NU VREAU. nu mă mişc. sunau cuvintele grele ca o cădere de cortină. 4 1 .. două. Bunicul le cerceta în fiecare dimineaţă. Gratuită la început. stricînd.. Nimeni nu vorbea. nu vreau să-mi amintesc de el şi mai ales de împrejurările în care. îmi apropii palma de faţă şi n-o văd. doar cunoscusem şi eu grădina şi făcusem parte din grădină.

iar ochii verzi îi străluceau prin două pînze transparente. — In fond. Avea glasul din toate zilele. a. în străfulndul fiinţei. A gustat ceva mai devreme.. trebuie să doarmă. din pricina mea tăceau cu toţii. — Copilul ăsta nu mănîncă mai nimic. plecîndu-şi capul înaintea bunicului. — Mîine dimineaţă soseşte un om cu căruţele de pie triş pentru alei. Strîngeam cu disperare din dinţi. Singur şi mărunt stăteam înaintea mîniei. a spus mama. monstru chinuit. Pentru mine. — Să doarmă. spus tata. Voiam să-i spun. Niciodată nu l-am auzit mulţumindu-i mamei. M-am simţit intrat pe un itărîm nesigur. A uitat. cu delicatele antene ale vîrstei care mă apropia de animale. — Noapte bună. — Cine a sădit grădina. n-avea nevoie să mă cruţe. Am privit pe sub sprîncene şi l-am văzut pe tata împăturind şervetul. mamă ? — Copilul dragostei ! a şoptit mama. ceva trebuia să se întîmple şi eram pregătit pentru tot. E bătrîn şi uttfâ.. Nu mă uitam la tata. M-am uitat spre bunicul şi i-am întîinit privirea batjocoritoare. mă prăbuşisem. Era batjocoritoare ? împins de mama m-am apropiat şi i-am sărutat mîna. 42 r — Am să-1 aştept.niciodată nu se scotea o vorbă la masă. a spus mama. Mama şi-a trecut palma peste creştetul meu. Dar uitase şi mă lăsa cu o aşteptare nedezlegată. ştiam că de la el nu pot aştepta ajutor.. recepţionam paradoxul din şoapta celei ce exala suferinţă în vorbe făcute pentru fericire. deşi le căutam. Aş fi vrut să-i întăresc minciuna. Bunicul plecase. Mai vorbim noi dijgeară. cu faţa către bufetul întunecat. M-aş fi vîtrît sub masă. te priveşte. Dar nu puteam crede. acolo unde nu mai puteam pătrunde. înfăţişarea de toate zilele. a spus mama. — Are sărţi fie greu. Mîna mamei. de parcă mă încordasem să împing un dulap şi l-a. a spus Mihail. unde totul era aparenţă. pregătit pentru pedeapsă. Mihail făcea gogoloaşe de pîine. Tata a dat să se ridice. mă iz43 . Se ridicaseră cu toţii şi nu mă puteam desprinde de scaunul pe care mă chircisem. peste hîrşîitul cuţitelor pe fundul farfuriilor. a spus bunicul. aşa cum auzisem c-o simt însetaţii. ca o băşică. băiete ? — I-e somn. cîntate sub coroanele nucilor. nu puteam trăi fără certitudini. — Mulţumim pentru masă. Dar nu puteam crede. mai adînc. Prea mic pentru a pătrunde obscurele aluzii ale legendei..ş fi găsit lipsit de greutate. Undeva. Numai el mă putea ridica. băiete. spusese bunicul înainte de a mă izgoni din grădină şi oglinda bombată a ceainicului îmi arăta adevărata faţă. a spus tata. faţa monstrului. Priviţi-i dovleacul nasului şi ochii bulbucaţi şi fruntea crescută neomeneşte. trăgînd spre ea cu coada ochiului. — Şi-a stricat foamea. Eram prea mic pentru a înţelege. Mîinile-i căzuseră şi stătea dreaptă înaintea mea. şi totuşi : — Bunicule. Amăgitorul rămăsese în grădină. Şi ţie. Se schimbau prea multe cuvinte pentru a nu înţelege că masa se apropie de sfîrşit. — Hai. dar nu pentru a intui şi. rostind cuvintele care doboară. mi-a strîns mîna. Şi auzeam într-una metronomul sec al pendulei peste ciocănitul linguriţelor în pereţii ceştilor. — O clipă. a spus tata. Repulsii vizibile străbăteau indiferenţa pe care tata mi-o arăta. Dar privirile mamei nu s-au dezlipit de pe sculpturile bufetului din fundul sălii. mama stătea dreaptă. aş fi trecut sub duşumea în pivniţă numai să nu fiu acolo în clipa cînd bunicul avea să rostească liniştit : — Băiatul ăsta e un monstru. mergem. dar de astă dată mi se părea că tăcerea mă priveşte. Cine sădise grădina ? Pradă nopţilor. Voiam să-i spun că ştiu. şi inima mi s-a oprit. —• Ce-i cu el ? a întrebat. Ce-i cu tine. dar îmi simţeam limba uscată şi grea. să încapă într-însa minciuna şi hula ! Am căutat pe sub masă mina mamei şi mina cu degete lungi. pe poliţa căruia sclipeau vasele de argint. Inima indiferentă a pendulei bătea în gol.

Trupul nu-i mai răspândea mireasma grădinii. Tras de omul de zăpadă într-un vis în care umblam prin grădina pustiită de viscol. a spus mama. resimţeam efectele condiţionării. Se plimba cu tata. am spus. am adormit pe nesimţite. Dilemă măruntă. mereu mă ridicam din pat pentru a mă repezi la fereastră. am simţit că mă aştepta. a spus mama. pentru întîia dată. Apoi a fost noaptea aceea de iarnă. în stare să izbească şi să smulgă sunete din sticlă. Păsări vitrificate cădeau în jurul nostru. Nesfârşite. ca pe o aberaţie. Intîmpinat de blîndeţea toamnei. a spus bunicul. aşteţitam să vorbesc cu bunicul. mersul i se schimbase. cînd m-am ridicat. Fără să ştiu. m-am întrebat cu ce le voi umple. atît de tare strîngeam în neştire sticla fragilă. apoi am răsturnat lichidul galben din eprubetă peste strania vietate. realitate pe care n-o contestam. dar nu vedeam în beznă decît palele albe zbătîndu-se ca nişte fantome şi nu înţelegeam cum pot avea fantomele degete uscate. Afară era soare. trupul lui greoi semăna cu trupul bunicului şi din mătura tocită pe care o purta soldăţeşte pe umăr ţâşneau rafale de grindină. — N-ai să mai fii singur. Aşteaptă. pregătit de o implacabilă voinţă în vederea urmăririi unui drum şi dacă asta nu puteam înţelege. şi a intrat neliniştitor în cercul zilelor. Omul de zăpadă avea un cap triunghiular şi-şi învîrtea fără rost limba bifurcată. Se ivise în spatele meu şi. Am aşteptat prilejul. în laboratorul bunicu lui domnea o activitate febrilă. m-am îndreptat către grădină. clipele se înşiruiau înaintea mea şi.beam de mistere şi treceam prin impalpabila lor textură. marcînd contururile uşiţei de tuci a sobei. acolo unde nu mă stînjenea cîtă vreme îndeplineam un ritual comod. am simţit pe gît înţepătura fierbinte a unei albine. Am apucat cu amândouă mîinile tubul de sticlă şi l-am dus gîfîind de emoţie pînă la vasul în care pulsa lentila neagră. dar împinsă la marginea existenţei. clădind din 45 . Prilejul de a lămuri dacă mă iertase nu a venit niciodată. — Toarnă asta în vasul al doilea din stînga. Dar vorbele ei nu-mi spuneau nimic şi mă înfior la gîndul că aişa am primit vestea naşterii lui Savel. nu fără a simţi un fior căruia nu-i dădeam nume. ascultînd şuierul vântului în horn. Dar dacă a uitat. dar Mihail a rîs fără pic de veselie. N-am stăruit. abia aşteptând să se facă dimineaţă. Dar eram sensibilizat. Cu ca pul în piept m-am răsucit încet şi am întors spatele grădinii pierdute. 44 Mă mir că n-am scăpat şi tubul. dar mai degrabă cred că ar fi trebuit să-mi rănesc palma în cioburile lui. întradevăr ? Aveam un mijloc sigur de verificare şi am dormit iepu-reşte. mă gîndeam la omul de zăpadă din curte şi mă zgribuleam sub plapomă. — Sigur c-o doare. Am văzut frunzele îngălbenite şi-am primit în faţă răsuflarea pomilor. Mi se părea că se zvârcoleşte şi suferă. Simţeam că mă evită. — Ce-am de făcut ? — Să aştepţi. Degete de gheaţă ciocăneau în geamuri. — învaţă să priveşti durerea. îşi ferea privirile de privirile mele. ale cărei pulsaţii s-au accelerat. resortul fusese pus la punct. de la primul pas pe iarbă. Mă culcasem devreme. şi n-am mai îndrăznit să scot o vorbă. Cu ochii la dîrele roşii. a spus Mihail. De atunci bunicul a încetat să fie o simplă prezenţă. Şi m-am dus la culcare. Dar dacă m-a iertat şi grădina nu ştie ? Trebuia să-1 întreb. numai că nu înţelegeam cum se va desfăşura mai departe povestea al cărei început era recitat sub coroanele nucilor. Lunile care au urmat m-au depărtat de mama. iar bunicul a întrebat liniştit: — Te-ai speriat ? — O doare. am lunecat şi. — Bunicule! ani strigat. Dinspre grădină adia o boare fierbinte şi umedă. Dar. şi o lepră argintie pătase suprafaţa neagră a lentilei. Personajele se aflau în scenă. începeam să aştept. Un sfîrîit. după multă vreme. Am pus încet eprubetă pe marmura mesei şi am ieşit. Pentru întîia dată mă asocia la munca lui. încredinţîndu-mi o eprubetă.

. — Ce preţ? — Al slăbiciunii. expresie animalică a suferinţei şi vestire a bucuriei apropiate. E preţul. Poarta de la intrare s-a izbit. Bunicul însuşi a venit dimineaţa şi m-a găsit dormind în faţa sobei stinse. susurînd : 46 — S înt aici. ştiam că ziua socotelilor trebuia să vină. Eram tot un ţurţure şi răsuflăm greu. dar nu era doar ecoul celui din vis. pe trepte. Trupul nu-i mai răspîndea mireasma grădinii.. Vai. A întors către mine o faţă încruntată. Sărind din pat. Intoarce-te în odaie. — Mi-e milă. — Prostule ! a izbucnit. — Mama ! — Am rămas singuri. — Mamă ! Tata cobora în fugă scara. Mi se rupe inima. — Strigătele "\stea. Acum îşi rupsese lanţurile şi năvălea. înceta pentru cîteva clipe şi din nou îşi ridica glasul într-o monstruoasă chemare. Aşa dar. dar am continuat să-1 aud. iarăşi! Auzi ?. în adăpostul nesigur al încăperii pe care abia o părăsisem. — Scoală. puţinele clipe de linişte dintre două urlete. dar încă nu înţelegeam.. pleoapele mi se lipiseră. — A spus că n-iam să mai fiu singur.. — Cînd te-ai născut tu n-a strigat.. Buza de jos mi-era rănită de greutatea unui ţurţure. N-am avut vreme să mă mir. Niimeni n-o mai poate ajuta. a rostit cu bunăvoinţă. — N-atsculta. nu m-ai părăsit. Nu ştiu să urăsc. M-am prăbuşit pe podea.. Focul ardea în sobă. buzele de gheaţă nu voiau să se mai desfacă şi nările mi se lipiseră. Şi n-am mai auzit nimic.. setos de sînge. nu s-a întîmplat nimic. In laboratorul bunicului domnea tot suferinţa. Şi a alergat în jos. amestecând în urletele lui gemete şi ţipete.trupurile lor troiene zornăitoare.. am îngăimat. Mi-am vîrît capul sub plapumă. a mai spus. ezitînd. fiule. fiule. cineva striga într-adevăr şi am ascultat. îmi simţeam lacrimile pe obraji. Dar nu-1 auzeam. Răcnea aşa cum nici un om n-ar fi fost în stare. Du-te şi te culcă. spărgea uşile şi dărîtma pereţii. dormi. pentru a deschide uşa. — încetează cu prostiile. am căutat bezmetic o ascunzătoare.. în şoaptă : — Pe mama n-am s-o pot urî niciodată. leneşule... Am strigat. — Nu pot să dorm. Cum strigă. Atunci am folosit un răgaz. chiot de triumf şi tînguire. Am scos un strigăt şi m-am deşteptat cu ecoul lui în urechi. Eram doar un copil. Auzeam glasuri şoptite... din încăpere în încăpere. urechile nu mai prindeau nici şuerul îndîrjit al vîntului... — Ajut-o ! — N-o pot ajuita.. — Să nu-ţi fie. Nu te teme.. apoi strigătul neomenesc a crescut sălbatic şi am năvălit înapoi. Focul se stinsese în sobă. — Ce-i cu tine ? De ce nu dormi ? — Balaurul. — Mama. Al trădării. dormi. Tremuram în pragul uşii. Din nou ! Auzi ? — Da. încăperea era luminată doar de lumina spectrală a zăpezii de afară şi strigătele se auzeau întruna.. tropot de paşi. Numai balaurul captiv de sub bolţile laboratorului putea scoate asemenea răcnete şi am început să tremur. că uşiţa de tuci a sărit în lături şi o şuviţă de flacără a început să se răsucească... Şi întru dureri vei naşte fii. Din totdeauna mă temusem de răzbunarea lui. — Dormi. — Tu? — Sst. Acum a trecut de partea lor. Pe el să-1 urăşti. Urăşte! Am tăcut.. Apoi. Voi înmulţi foarte suferinţele sarcinii tale.. a spus bunicul. — Nu vreau ! Nu vreau să mai aud! — Bine. în faţa sobei.. Sub pat era prea întuneric şi în dulap simţeam că mă înăbuş.

47 .

dar acum hai. Eşti fata mea. Nu era adevărat că nu înţelegeam nimic. Co pilul legii e frumos. m-ai iertat ? Degetele au început să-i răvăşească barba.. 511 ACL . Am treabă. vinovat faţă de zăpadă. Lîngă ea. Nu-mi răspunsese şi. dar n-am spus nimic. am ieşit din odaie. Ai un frăţior ! M-a luat de mînă. uitîndu-se la mine cu coada ochilor. se prefăcea indiferent şi m-a lăsat să plec fără o vorbă pentru a nu da de bănuit şi a ne apăra întîlnirile viitoare. în sinea mea. n-avea să mă mai privească niciodată. Mi-era frig. a spus. dar faţa i se sluţise şi părul răspfîndit pe pernă îşi pierduse strălucirea. 48 — Am să fiu o dată mare şi eu ? l-am întrebat pe bunicul. Tata dormea pe un scaun. — Bine. Cred că. Bucură-te oît încă nu eşti tu şi mai ai dreptul să te bucuri. Vorbea cu o ciudată blîndeţe. iertarea lui. Eram mai deştept deoît credea bunicul şi lumea lui. Lumea era a celor mari şi ei se bucurau într-o» dimensiune care-mi era închisă. 0are începeam să fiu eu ? Mă gîndeam la suferinţa mamei.. Mă sileam să-mi stăpmesc plînsul. — Du-te. la animalicele ei strigăte din vremea nopţii. în care fulgerau steluţe de aur.. Nici să fii mare şi nici să înţelegi. — Bunicule.. — E un' copil frumos. faţă de bufetul eu vase de argint. care-i aduseseră preţuirea bunicului. i-am spus bună dimineaţa.. N-aş fi vrut să bag de seamă. ferestrele mari vedeam trîmbele de zăpadă şi mă simţeam mic. a spus mama. — Nu te grăbi. — Uite-1 pe Sayel. Şi a rămas nemişcat. Lipăiam lîngă el şi în casă domnea o linişte sătulă. Prin. iar acesta nu-mi înşelase dragostea şi-şi schimbase înfăţişarea pentru a se putea apropia de mine. Mama n-a părut să observe că intrasem în odaie şi nu şi-a dezlipit privirile de pe fe ţişoara roşie. repede. Aşa cum. — Ţine minte vorbele mele. Nu mai puneam acelaşi preţ pe răspunsul lui. împins din spate de mîna mare a bunicului. am simţit încă de atunci. vinovat că naşterea feţişoarei boţite nu mă mişcă. — Ştiu. a spus mama. Mă temeam ca vreunul să nu fi rămas pitit într-un ungher. într-adevăr. Ce făcea bunicul cu toată suferinţa de care era flămînd ? La ce-i trebuiau chipul sluţit al 4 . am spus. se lăsase tras pe sfoară şi-mi repetam într-una. spusese bunicul. Bucură-te cit încă nu eşti tu.. Bunicul te iu beşte şi are nevoie de tine. Zîmbea şi-şi pieptăna barba. s-au plecat şi m-au fixat îndelung. Îşi lăsase capul peste braţele încrucişate şi răsuflarea lui făcea să tremure franjurii feţei de masă. doar că descopeream cu strîngere de inimă că asta nu mă prea bucură. de unde să sară asupra noastră şi trăgeam cu urechea. -— Era frig în pat. fără să ştiu ce spun.. care mistuia încă răcnetele din timpul nopţii. — Da. am început. uitîndu-se cum părăseam încăperea. a spus bunicul.. am îndrăznit. Apoi m-am deşteptat.. în sufragerie. Prietenul se dovedise. — Bunicule. Privirile căprui. de vreme ce acum mi se părea că grădina însemna prezenţa Prietenului care mă aştepta în ierburile niciodată atinse de coasă. în ciuda vorbelor lui în doi peri. nu aşteptam să-mi răspundă. dar bunicul mi-a tăiat vorba.. Iarna l-ar fi împiedicat să răsară de după bolovanul pierdut în zăpadă. Atunci. un sul de pînză din care ieşea o feţişoară roşie şi boţită. Ai să-1 iubeşti ? — Da. a răspuns. băiete.c. rîdeam de bunicul." Amăgitor. Mama îl privea aşa cum mă privise. în grădină. cu accentul batjocoritor al Iscusitului : „Atotştiutorul. fără să-şi întoarcă privirile. Mama era îh pat. dar nu faţă de mine. a spus bunicul. bine. Mi s-a făcut somn. de fapt. — Odihneşte-te. — înseamnă că ni^ai iertat şi grădina rau ştie ? — Acum du-te şi te joacă. toate răcnetele fuseseră înghiţite şi casa părea cea din totdeauna.. a spus bunicul.. haha.Ameţit. dar nu. Atotştiutorul.

care-mi păreau nelalocul lor întro lume a soarelui. — Bine^ zise Mihail-slutul şi. mîinile aspre ale libertăţii şi trilul neverosimil al privighetorii.. Uite-aşa ! — Minţi. — Nu strigaţi. îmi palpează cu degete nevăzute trupurile. Dacă mă rogi. de fapt. Capul schimbat îi înşeală pe cei zece. să se termine. le implor. — Nu. Nici nu-şi ridicase privirile să vadă cît de mari erau mîinile mortului. în vreme ce candoarea uitată a frumuseţii adolescentine le îmbracă feţele. faţa urîtă şi opărită a micului Savel ? înţelegeam pe semne încă prea puţin dacă nu pătrundeam rostul urîţeniei. — De ce le chinuieşti ? am întrebat. Feţele crispate devin hidoase. cu trăsăturile desfigurate de parcă aş naşte de zece ori interminabilul chin al biruinţei.. altele se întorceau şi se izbeau de rele venind din urmă... pe care se spărgeau lemnele pentru foc. pauza de linişte care nu e nimic. acum ai să vrei. cu fiecare trunchi. Multiplicat în zece exemplare mă văd legat pe zece mese. al suferinţei. care nu mă recunosc drept al lor.. în picioare lîngă cei zece. o bucurie slută ? Slutul se bucură. de pe care zece perechi de ochi mă privesc. Acum butucul se afla în sopran. înlătură un perete. — Sînt voi. Mama trădase (ce ?) şi fusese însemnată pentru totdeauna. sondîndu-le tăria lăuntrică. Pentru ce a trebuit să plătească ? E doar o unealtă prea mult folosită. un Mihail cu faţa răvăşită de ticuri. a spus Savel. întindeam braţul. uzată şi încă utilă.. nu strigaţi. Ştii ce mîini are ?. am spus. Se preface încă.. cu pleoapele strînse sub care mi se ghicesc ochii daţi peste cap. izbind înfundat cimentul. dar degetele nu atingeau nimic.. fumegînd. eu sânt cel sondat în zece ipostaze. Dacă închideam ochii vedeam împărăţia verde. Furnicile ce dădeau de apă se nelinişteau. Dar toate păreau a se înscrie firesc în lumea lor. stăvilea cu un beţişor alaiul furnicilor. O putere hidoasă. iar cele zece 'trupuri se răsucesc. în lumea mea. — Eu am răbdare. ţâşnea ca un tigru zburător (atît de mărunt încît. aspirat de vîrtejul tăcerii lor şi respins de ura închisă ce-i face inviolabili. îmi venea greu să nu-1 iau drept bondar). Atunci a venit bondarul. piatră şi fir de iarbă. silindu-le să cotească spre ochiul de apă rămas după ploaia de dimineaţă în adîncitura ce păstra urma butucului. chiar dacă nu-s legat. — Nu strigaţi. Clopotele sunau într-una şi vrăbiile se roteau peste acoperişuri şi neliniştea stolului sfîrîia cenuşiu. deşi l-am recunoscut şi ştiu că e Mihail. Sînt hidos aşa. mă clatin. atunci cînd te-am rugat. le spun. Se rotea în jurul meu. — E un mort puternic. am să-ţi îngădui. şi mu mai e decît absenţa. ai să rogi să fii lăsat să strigi. încep să sune clopote. Atent. E o provocare grosolană. printr-o mişcare' a mîinii. dumnezeiesc de hidos şi greu de misterul unei umanităţi sfîrtecate. înţelegeţi. Descoperise astfel bucuria ? Exista. Pietrele curţii erau ude şi luceau în soare. contrastînd violent cu scheletica duritate a genunchilor. asurzitor. cum nu sînt rău. şi lacrimile-mi scaldă faţa şi nu mai sînt decît aşteptarea sfîrşitului. eu mă zvîrcolesc pe zece mese de ciment ca pe zece butuci de abator. sper. alunecă nevăzut în dimensiunea întunericului. oricum dar să se termine pentru ră oasele şi pielea şi muşchii şi nervii au o limită de rezistenţă dincolo de care se rup. vicleană. — Cîine. Dinspre grădină adia mireasma copilăriei. atît! Dar mă privesc cu ură. toţi mă privesc cu aceeaşi implacabilă ură şi deodată încep să se zbată în legături. Stă înaintea mea cu umărul stîng mai ridicat şi zice : — N-ai vrut să strigi. 5 . De cum încetase ploaia mă repezisem pe uşa din dos. Cele zece trupuri se destind. unele erau atrase şi se zbăteau în lentila lichidă. Iar sub frunte. pentru că ştiu că de tăcerea lor atîrnă perpetuarea soarelui şi a iubirii.mamei. strigă cele zece guri ale mele şi o sudoare rece îmi lipeşte cămaşa de piele. cu trupul schilodit. deci. spuse omul cenuşiu.

cu ochii albaştri ai tatei. Dar nu se îndura să-şi părăsească furnicile. De atunci avem crizanteme şi fluturi. Totul e întotdeauna altfel... Poate să cadă. zboară. — Ssst. — Taci. Sunetele vin unele după altele. întovărăşindu-mă. Şi are de suit.. Mihail a mîrîit ca de obicei. De fapt. Ce. a spus Savel. nu glumă. Şi se apropia hoţeşte. afară de vrăbii.îw din nou se întorcea să-mi zumzăie pe la ureche şi iar se repezea în recunoaştere. spusese bumictul. — Vreau un fluture. — Nu vreau să cadă ! — Pe semne că mai bine de jumătate dintre ei cad. a şoptit Savel. Nici unul dintre voi n-a avut norop cu grădina.. ţipă şi nimeni afară de vrăbii nu-1 aude. S-a jucat cu mine.. —' De ce? a întrebat Savel. spunîndu-mi că n-are nici măcar amintiri. Racul uscat de Sete e împăratul racilor şi sub înjfăţişarea cerşetorului bătrîn se ascunde vrăjitorul. Sufletul mortului se ridică în cutia trupului. nu crezi că urcă în patru labe ? — Ca un dine ? — Trebuie să se ţină bine.. — Mulţi cad. emoţia lui mi se transmitea. palat şi Hopa-Mitică. pentru că e atît de uşor să te laşi înşelat.. — De ce bat clopotele ? Lăsînd furnicile. Privirile albastre scrutau imensitatea albastră.. E prost şi nu ştie să se joace. Vrăbiile-1 văd. Auzi cum cheamă clopotele ?. — Ce doreşti. La-cer.. Mi s-a părut ciudat că fiul legii era lipsit de o bucurie ce-mi fusese îngăduită şi-1 compătimeam uneori. Dacă ameţeşte ? — Să nu cadă. îşi face vînt. — Credeam că eşti un tigru. mi-am dat bine seama şi m-am bucurat. Nu se aude nici buf. Eu nu pot chinui nici o vietate. pe oare sufletul urcă. zboară. continuînd să improvizez. vultur. Ai văzut vreodată un suflet ? E tot mortul din sat. Poate-1 iau drept o sperietoare şi se tem de mîinile lui mari. Aşa am ajuns în sat.. Apoi a venit un fluture ou aripi de păcură şi sînge. bondar. astfel. Crezi că-i destul să fie uşori. ca nişte frunze ? Şi frun zele cad. Poate că mortul de azi a şi căzut. Se legăna într-un scrîndob nevăzut şi Savel 1-a urmărit cu privirea pînă 1-a văzut lăsfindu-se pe una dintre crizantemele mamei. se aşează în trepte. iese din ea şi începe să urce pe scara sunetelor. îi spunea de cînd părul nu-i mai era viu şi trupul încetase să-i răspindească mireasma grădinii. şarpele zboară! Am bătut din palme. care se sprijină pe trepte. Paza bună. Acum lua întotdeauna partea m mamei.. spusese mama. Contagioasă.. într-o clipă şi la dimensiuni liliputane. Pînă ajunge sus nu-i dă nimeni o mînă de ajutor. am şoptit. dar nimeni nu-1 vede. tigrule ? Glasul cunoscut a susurat vesel: — Zboară. Am înţeles mai tîrziu că. Nu pot să trăiesc fără flori. 53 . sînt tot ce vrei.. Le chinuia mai departe cu beţişorul şi m-am întrebat dacă le-ar fi chinuit şi dacă ar fi cunoscut lumea înfrăţită a grădinii. Amăgitorule. Se rostogoleşte prin văzduh.. — Nu se aude nimic. Dacă mor atâţia. îmi vine să rîd. E obosit. Vrăbiile se roteau într-una şi cerul era limpede. Ne aflam în curte. cerc de flacără. a spuis Savel. Dacă nu mai pot1 intra în grădină. — Şi de ce s^au speriat vrăbiile ? am mai întrebat. Acum îl întrebam pe Savel... — Nu te mişca. mă călăuzea. dar bunicul nu se împotrivise. Era alb la faţă şi buzele începeau să-i tremure. la-cer. bunicul nu-i hărăzise nici remuşcări... — Porcule ! a spus Savel. „Fata mea". nici Savel n-are voie să intre în grădină. am mai spus triumfător. pîndind. Apoi. mă privea de jos în sus. din nou. Dar era un tigru. la casa mortului. am să-mi fac şi eu o grădină.. Nu ţi-am spus că eu le-ami făcut pe toate ? A fost. A-a-a-a ! Savel a început să plîngă. Dar aibia a întins mîna că fluturele s-a zvîrlit în scrînciobul lui de aer.

impură feminitate deghizată. am răspuns docil. aşa cum fusese. a început să alerge spre rasă. după cum cea dintîi se dovedise. căutam să compensez pe planul afecţiunii lui ceea ce pierdusem în dragostea părinţilor şi. Fără să-mi dau seama. dar acum era deajuns să spună da sau nu pentru ca să înţelegem că auzisem o hotărîre definitivă. alungată de acasă. Un nume schimbat pecetlui ciudata sciziparitate şi. Apoi m-am dus la bunicul. Nu simţeam nevoia să fiu consolat. era autoritar ■şi toţi îl ascultau ca pe feciorul bunicului. peste capul lui Savel. Mă uitam la a doua ca la o mamă vitregă. N-a fost mai rău ca de obicei. — Ce i-ai mai făcut ? a strigat către mine. Imaginea mamei. a cărei implacabilă frumuseţe născuse păcatul. — întotdeauna îţi vîri nalsul unde nu-ţi fierbe oala. se închidea definitiv în cercul propriei ei magii. mai presus de toate. apoi : — Dă-i să frece amestecul. A ieşit în poartă şi 1-a luat în braţe. Nu i-am spus niciodată. 5 4 . I-am vorbit de mortul din sat.. iar dorul meu rătăcea pe urmele nălucii nocturne care-şi flutura pletele roşcate fără a se mai teme de privirile reci ale lui Minai!. dorul se avânta în zbor odată cu ea pe deasupra podişului într-o ameţitoare fericire egală. Balaurul se zvîrcolea sub bolta laboratorului. — L-ai speriat. cît de indiferent îmi devenise laboratorul de cînd Prietenul îimi şoptise că munca îndîrjită a bunicului era condamnată să nu rodească. a spus Mihail. Plîngînd cu sughiţuri. întotdeauna cînd plîngi să vii la bunicul.. copleşitoare şi incapabilă să se restrîngă în cuvinte. şi despre cea de a doua. — Pentru că monştrii nasc monştri. Ce i-ai mai făcut ? — L-am speriat. Acum se vorbea cu o înspăimîntată admiraţie despre întîia femeie a tatălui meu. Era încruntat şi scîrbit. a spus.. dar ritualul se instalase şi-mi dădeam seama că-i face plăcere. iar vorbele-i sunau ca o recompensă. bîiguind : — Nu vreau să cadă. ■a spus mulţumit bunicul.Dar Savel nu mai asculta. aşani ? a spus mama. relaţiile dintre mine şi ciudatul bătrîn ■erau mai bune ca niciodată. De la naşterea lui Savel se schimbase. I-a trecut lui Mihail mojarul şi şi-a desfăcut braţele. Era un divorţ lent dar implacabil. nici o apropiere nemaifiind posibilă. iubită. un proces desăvîrşit în minţile tuturor pînă la limita dincolo de care.. cupă feciorelnică ascunzînd veninul unei ucigătoare beţii. Aveam să aflu curând că legenda nu întârziase să înregistreze metamorfoza. de la o vreme. Ei laisă. prea te porţi rău cu Savel. dar mu mă imai temeam de el din noaptea Gînd aflasem că urletele care mă treziseră din somn erau ale mamei. — De ce ? întrebasem. — Vii o dată ? a spus tata. — Aşa! Era numai ochi şi urechi. bineînţeles. a poruncit. — Hai. calmă în îngreunarea legiuitei maternităţi. delimitîndu-se de cea a femeii care1 născuse pe Savel. Cu fa ţa schimonosită de o spaimă opacă. mamă prin excelenţă. se îngrăşase. Mama se uita undeva.. Nu vorbea anai mult decît înainte. — Fără să-1 scuz pe tata. şi m-am întrebat dacă cei adunaţi sub coroanele nucilor îi mai cîntau frumuseţea.. nu vreau morţi. Şi-a descins cureaua.. Bunicul m-a pus săi povestesc totul cu deaimănuntul. Freca în mojar a alifie verde şi ochii lui de guzgan mă priveau cu rea-voinţă. într-adevăr. cele două imagini se pomeniră despărţite. Poate că mama pîndea la fereastră.. se depărta în amintirile celor adunaţi pe seară. că vine tata. Savel se zvîrcolea. primindu-mă la pieptul lui de iepure mare şi cald. Ca o pasăre domestică. mama bîntui nopţile satului şi visele bărbaţilor ca o nefastă întruchipare a veşnicei ispite. a venit. făcîndu-mi semn cu capul. — Iarăşi ? a spus bunicul. schematizând explicaţia pînă la depistarea adevărului ultim.

i .

faţa miniaturală avea o expresie chinuită. De cîtăva vreme o nouă ciudăţenie fusese închisă într-un cub de sticlă pentru a se bucura de toată îngri jirea bunicului... Şi era o înfiorător de umilă fericire în atitudinea lui. sugerînd indecenţa luniui orificiu.. Reacţiile lui erau naive. Bunicul a încetat să rîdă. a răsuflat adînc şi pentru o clipă a fost... realitate a nopţii. nu înţelegi nimic. şi m-a izbit satisfacţia plină de răutate cu care vorbea.. într-adevăr. care-mi amintea chipul boţit. a sîngelui. silindu-mă deznădăjduit să înţeleg. — Şi. expresie a unei realităţi pe care mintea mea n-o putea imagina şi pe care o pereepeam hotărît ostilă. — Vino încoace. Sînt braţul. intenţiile bunicului îmi scăpau. a spus Mihail. nasul plat semăna cu botul unui calcan ale cărui buze se întredeschideau peste absenţa dinţilor.. Pe atunci. fără ajutorul cărora neviabilul rezultat al multor luni de muncă s-ar fi descompus în nevinovate elemente. simţeam că identificarea lui cu un iepure mare îmi fusese îngăduită tocmai de subumanitatea ce-1 definea. Iar. Am presupus că era lumea oamenilor mari. eram tot mai) des invitat să mă alătur încercărilor pe care le ştiam inutile. Efluvii misterioase treceau de la unul la altul. descopeream că bunicul nu era decît un copil cu o imensă barbă albă şi.. cu neputinţă de interpretat şi incapabilă să se lase interpretată. Nu-şi găsea locul şi se tot întorcea către Mihail. situată dincolo de tot ce era noapte şi sînge. răsărit din sulul de pînză înfăşurîtnd trupul nou născut al lui Savel. Faţa violacee ridicată către paletele balaurului spînzurat de bolită era susţinută de un picior mărunt. Cineva sau ceva rîdea în trupul lui mare. Mihail a articulat opintit: — Numai asta mă nelinişteşte. Alb la faţă. ascultam ho hotele bunicului. Mihail veghea lîngă cubul aşezat acum peste celelalte (ca o încoronare a timpului pierdut) şi avea sarcina de a introduce la ore fixe anume substanţe.Dar adăugase îndată că eram încă prea mic pentru a pricepe şi schimbase vorba. arătîndu-mi pentru întîia oară monstrul din cubul de sticlă.. pe măsură ce activitatea bunicului se deprecia în ochii mei. lăsîndu-mă cu întrebări nedeslegate. Rîdea şi repeta printre hohote : Nimic. — Nu înţelegi nimic. căutînd noi confirmări la martorul strădaniilor lui. Mihaile. Sub centimetrul frunţii pleoapele lipite nu îngăduiau vederea ochilor. m-a apropiat deodată de bătrânul în care am intuit un tovarăş de joacă. simţind 57 ... Ultimul vlăstar al laboratorului era o ciupercă violacee. evident disproporţionată faţă de obiectul care o suscitase. — Tu l-ai făcut ? am întrebat. Suprafaţa ei lucioasă evoca înfăţişarea unui mic animal jupuit. fireşte. a şoptit cu o calmă şi tainică bucurie. — Taci. Ei ? Mîndria din. la întărirea căreia contribuia culoarea tumesrenţei. o dezlănţuire de forţe cutremurătoare. — Ajungem la liman. nu ajunsese la complexitatea maturităţii. şi bunicul a izbucnit atunci în hohote. crescut dintr-o respingătoare grămăjoară de impurităţi. în ciuda vîrstei. care inu era şi n-avea să fie niciodată a mea. îmi spusese bunicul. Mihaile. fără să fiu în stare să exprim asta prin cuvinte. înrudite cu reacţiile primare ale lumii animale. Mă simţeam exclus din straniul univers pe care tăcerea lor îl crea. Atotputernicul. bagă bine de seamă. veneau dintr-o aceeaşi lume înspăimântătoare. Atunci faţa frumoasă a lui Mihail s-a luminat şi privirile i s-au plecat. Wi-am amintit brusc de răcnetele mamei şi am făcut ochii mari pentru că rîsul bunicului şi strigătele ei erau înrudite. Lipsită de imobilitate.. fără să se ascundă. căutînd să-mi ascund sila. spunea bunicul. cuvintele lui. Uluit. — Nu sînt făcut să înţeleg. extreme şi nenuan56 ţaţe. destul ! Arăta către mine. Mihaile. dispus să vadă o căruţă într-un scaun răsturnat. trăieşte ! a strigat bunicul. îşi freca mîinile şi zîmbea. iar pe partea superioară a pălăriei apărea o feţişoară diformă. încă puţin şi.

— Eu ? Nu mi-a mai răspuns şi Mihail mi-a trecut fără vorbă. faţă de care aversiunea se vedea dezarmată. — E gata alifia. am spus. mila mia nuanţat întrucîtva repulsia.că amîndoi comunică. că monstrul şi-a deschis botul. unde se prefăceau în elemente utile 58 . dîndu-i oîte bobite putea înghiţi. pentru care nu aveam nume. în nelinişti-toarea prezenţă a bunicului. Tot ce realizam era că mă înşelasem. în vreme ce le era dat să fie şi să rămînă gîndaci. din pricina aista. a spus şi bunicul. — Bine. Acum. retrăiesc şi se înţeleg într-o zonă a abiselor. învăţîndu-mă cum trebuia spălat. a rostit deodată. un recipient. Boabele verzi dispăreau pur şi simplu. Nu mesteca. alunecau mistuindu-se în piciorul disgraţios. Abia a simţit în dreptul buzelor fărîima verde. cercetînd conţinutul mojarului. un capriciu al naturii îmi hotărîse o poziţie privilegiată faţă de vietăţile condamnate şi. pro venită din remuşcarea cu care mă ştiam om. s-o rostogolesc între degetul mare şi cel arătător pentru a o-transforma într-o bobită verde. aşa cum sila faţă de gîndacii de bucătărie mi-era tulburată de o stranie compasiune. îmi dăduseră să frec în mojar alifia verde. deghizarea unui inofensiv tovarăş de joacă ? Şi cine-mi va Ispune < vreodată ce se-ascundea in trupul bătrînului iepure cu barbă albă ? — Ai să-1 ajuţi pe Mihail. îmi era cu neputinţă să le strivesc sub talpă cu egala indiferenţă a lui Mihail. îmi producea şi acum aceeaşi instinctivă aversiune. O simplă în-tîmplare. iar. Aveam impresia că oftează. Dacă nu mi 1-a făcut mai atrăgător. cînd toată alifia a devenit astfel o grămăjoară de bile minuscule. mi-a arătat o tijă metalică înzestrată la un capăt cu un fel de cupă flexibilă. Monstrul' violaceu din cubul de sticlă crescuse imperceptibil şi l-am surprins de două ori deschizîndu-şi botul de calcan. Cu acea neobişnuită lingurinţă trebuia să hrănesc avortonul violaceu. Cum putusem vedea. Apoi m-a pus să iau din el cîte o fărîmă. după ce le-am povestit de ce fusesem bătut. dar am descoperit în el o victimă.

Mi se părea că-1 hrănesc pe Savel. O vară secetoasă se abătuse asupra platoului. aşa cum o cunoscuseră generaţiile de copii care se jucaseră 59 . Nu ştiu ce se petrecea în grădina devenită inaccesibilă. După un timp. O legătură tainică se stabilea astfel între noi şi ea urma să se închege atunci cîind mă aflam lîngă Savel. într-o bună zi. ca nişte bani. şi totuşi o vagă repulsie. Creşteam şi Savel şi eu. Pe măsură ce se scurgeau zilele in care hrăneam ciuperca violacee. dar ierburile pe care le vedeam pe buza şanţurilor se uscau şi frunzele rarilor pomi din sat sunau. Ii dădusem vreo şapte bobite cînd şi-a strîns buzele. fără a elimina tulburele reziduri ale repulsiei. O cunoşteam de mult. i se întîmplase ceva. vădind că-i sătul. o milă apa rent nelalocul ei. în vreme ce sila mă domina în laborator. Uneori închideam ochii pentru a nu mai vedea feţişoara violacee. Nici o scamă de nor nu păta cerul albastru. Era o carieră abandonată. Nu ştiam ce primejdii pîndeau bizara excrescenţă. dar o bănuiam asaltată de duşmani nevăzuţi şi mila şi sila făceau din mine paznicul devotat al monstruoasei imagini a fratelui meu. întradevăr. în scurtul interval. Era un copil frumos. ataşamentul meu echivoc creştea. punea involuntar stăpînire pe mine cînd îl atingeam în timp ce ne jucam sau cînd îl vedeam alergînd prin curte şi îimpiediicîndu-se.creşterii şi în necurăţeniile din care piciorul răsărea. incapabilă să elimine cu totul. în componenţa căreia scîrba se unea cu o stranie duioşie. împletită cu duioşia faţă de o fiinţă mai mică şi mai fragilă. cu teama că. dar îndată ce ieşeam pe mal ne simeam ca bolnavi. în căutarea umbrei ne-am tot depărtat de sat şi. am spus. mai frumos decît mine. Era o senzaţie ambiguă. în zăpuşeala toropitoare ne căutam adăpost pe malul râului cu ape scăzute. botul de calcan s-a căscat. dar bunicul mi-a poruncit -să nu mă depărtez. am descoperit ungherul rîvnit. Alături de el duioşia mă încerca în primul rînd. cînd se atingeau. — Nu mai vrea. intram în şuviţa călduţă. dar o spaimă absurdă mă silea îndată să-i redeschid. şi am urmat să-1 îndop.

? a întrebat o fetiţă.. năvăleau peste mine.. tăioase ca nişte brice. Pe lîngă ejt curgea unul dintre rîuleţele pomenite în legendă... răscolită de ofurie neînţeleasă. o imensă piatră care mi se vîrîse sub piele. silind să mă-năbuşe. unul dintre copii m-a împins din greşeală. M-am pomenit sorbit de vîrtejul de apă. am şoptit. Blazat şi puţin' împins într-o depărtare ce nu mă smulgea din mijlocul copiilor. într-o ultimă încercare şi m-am ridicat în uralele celor de pe mal. pentru noi.. nemaiîntîlnind acum obstacolul de piatră.. frumuseţea neaşteptatei oaze de răcoare ni s-a părut din capul locului propice jocului pe două planuri. pe care cu cîteva zile în urmă mai păşeam. era opacă. ba. Mirosea a soare.în cotloanele ei de piatră. dar cu o noapte în urmă. gura larg deschisă a bunicului hohotind. — Un fleac. amîndoi probabil.. aproape de bulboană. — Oricînd. un perete de stîncă se prăbuşise. apoi totul a fost durere. Nu ştiu cum m-am zbătut sub apa destul de stră vezie pentru a le îngădui copiilor rămaşi pe mal să-mi urmărească îngroziţi mişcările. Şi deodată am văzut decorul de piatră. Stînd pe malul lacului îmi priveam imaginea răisfrîntă în albastra oglindă circulară cînd. O dată. al realităţii şi al fabulosului. zvîcnind din umeri şi cred că ajunsesem să mă autoconving de curajul pe care mi-1 presupuneau. sau din pricina unui cutremur natural. Am izbit piatra ou tălpile. nu ştiu dacă urlam eu sau bulboana urla. în care se priveau pereţii de piatră rămaşi în picioare. am căzut mai departe chiar decît aş fi bănuit. Fără să^md dau seama. mă (tîirîsem şi ieşeam din puţul bulboanei. Debitul modest al rîuleţului se dovedi suficient pentru a umple văzînd cu ochii văgăuna şi pentru a ne furniza astfel comoara nesperată a unui lac. începuse să se reverse în craterul carierei. spectaculoasă. înainte de a fi izbit de fund mă dădusem de cîteva ori peste cap şi pierdusem simţul orientării. m-am simţit deodată liber. pe fundul presărat cu brice de piatră. Ca de obicei. Tremuram. dar acolo.. cînd m-am prăbuşit pe o lespede încinsă de soare. privind-o. am spus. încă o dată. O putere hotărîtă mi-1 apăsa pe patul de piatră. — Şi acum ? Am zîmbit şi m-am ridicat încet. Apa. S-a făcut tăcere. am fost lipit de fundul pietros. Apăsarea care-mi plumbuise trupul se risipise. răsucit ca o păpuşă lipsită de voinţă şi. Părea un decor de teatru şi. Căldura topea ultimele bucăţi ale pietrei care luase. Dar copiii imă înconjurau cu o atît de zgomotoasă şi aţîţătoare admiraţie încît it-am întîrziat să zîmbesc. în larmă şi spaimă. şi nu-mi puteam îndrepta trupul. forma trupului meu. lacul limpede străpuns de mişcarea vîrtejului şi cerul. pretextul lui s-a ivit întîmplător. Abia atunci am simţit zbătîndu-se în mine panica şi i-am auzit proorocirea înnebunită: Aşa se moare. le primeam strigătele neîncrezătoare. poate datorită unei explozii mai puternice la una dintre carierele în activitate. Un vacarm asurzitor se declanşase. sub apă. datorită mişcărilor dezordonate pe care le făceam pentru a mă menţine pe muchea de piatră. strivind tot ce era cald şi viu. unul dintre cele patru braţe ale rîului care ieşea din Pardosi ca să ude grădina şi. trecînd în goană pe lîngă mine. O bulboană se învîrtejea în mijlocul ochiului de apă. condiţie esenţială a oricărui joc. 61 . Vioiam să ies la suprafaţă şi mîinile mi se opreau pe colţurile pietrei. Cu ochii măriţi. s-a apropiat de mine. măcar că nici unul dintre noi nu văzuse vreodată uin decor. din mine. înainte de a-mi da seama ce mi se întîmplă. înecîndu-se în propriile ei cuvinte. Cozile blonde i se ridicau pe după urechi ca două cîrlige şi m-am aruncat orbeşte în ascuţişul lor. îmbrăţişîndu-i formele. Cercuri colorate mi se învîrteau sub pleoape.. Forme întunecate străpunse de cercuri de foc mă înghesuiau. am răsuflat şi totul în mine a redevenit cald şi viu. formînd o cascadă anemică dar. Am încercat zadarnic să-mi păstrez echilibrul şi am căzut. Am văzut faţa radioasă a lui Mihail. — Vrei să spui c-ai putea. 60 din nou şi din nou. albastru şi limpede. limpede şi nevinovată cu o clipă înainte.

Apoi a urmat o adevărată năvală. din care doar un singur element fusese vizibil). — Păi.încredinţa. Era ■cel mai mic dintre noi şi se mulţumea să asiste la zbenguiala generală. Abia atunci mi-am dat seama că spaima e Savel. smiorcăind. Dar. Fetiţa care mă silise să mă arunc de bunăvoie în apă 1-a luat în braţe încercîmd să-1 înveţe un cîntec. Moale şi neajutorat. zgomote sfîrtecînd o pace de care nu ne fusese dat să ne bucurăm. a cerut să-1 luăm cu noi în bulboană. ca nişte automate. ridicîndijM de jos. se lipise de mine. am simţit spaima. ieşeam la mal şi din nou ne zvîrleam în vîrtejul care nu ne mai speria. A reuşit. Apoi a început eă rîdă. pentru că era linişte. cu gura plină de apă. mâinile şi picioarele îmi bîţîiau şi plîngeam sub apă. încerc şi eu. un prostălău care nu scotea de obicei o vorbă. nici pentru ruşine. Ceea ce păruse ieşit din comun devenea faptă curentă şi aureola mea s-a destrămat înainte de a-mi lăsa răgazul să înţeleg de ce fusesem trist şi de ce mă năpădise ruşinea. pentru că nu ne gîndeam la nimic. i-a făcut vînt în lac. aşezat cuminte pe un bolovan şi muindu-şi picioarele. — Bine. Savel se mai zbătea. Nici cînd m-am aruncat în apă nu-mi venea să cred că tot ce se întâmplase era adevărat şi-n urechi îmi stăruia liniştea străpunsă de rîset şi plîns. am spus. împreună cu trupul. 62 dar Savel plîngea fără lacrimi. Savel a început să plîngă. niciodată simţită. Mă aruncasem în apă fără să gîndesc. — Taci. şi groaza. a spus un băiat.. la fel m-aş fi scărpinat dacă ceva mi-ar fi umblat pe braţ. hohote atît de asemănătoare încît îşi pierdeau semnificaţia şi nu mai erau decît simple convulsii sonore. uitîndu-se la noi în căutarea unei aprobări. Şi o imensă ruşine m-a făcut să evit privirile fetiţei cu cozile ca două cîrlige de undiţă. de parcă în spaimă mă zvârlisem şi înotam prin valuri de spaimă. pentru că era cald. S-a muiat deodată ca şi cum ar fi socotit că nu trebuie să mai lupte.. Dar. mă băteau pe spate. m-am aruncat în apă. Incapabil să scoată un sunet. — Potoliţi-1. şi doar cînd le-am perceput răceala şi undele au început să clipocească sub braţele mele. Fetiţa cu cozi blonde se lipise de iumăirui meu şi iSaVel râdea. toţi încremenisem şi fetiţa cu cozi blonde a izbucnit în plîns. laudele şi înflăcărarea m-au bucurat mai puţin decît atunci cîind le primisem pe nedrept.In liniştea albastră mi-am auzit inima. ne aruncam în bulboană. totul •se vedea bine şi am fost sigur că are să reuşealscă. uite o piatră cu cioburi de oglindă. într-o bună zi. ca de o jucărie. iar pentru prima dată de cînd sărisem în apă o sălbatecă duioşie a pătruns spaima detaşată de obiect. Smiorcăiala lui ne plictisea pe toţi. mă vedeam tîrîndu-mă spre stînga şi izbind cu tălpile fun dul de piatră. Descoperirea tardivă a amplificat-o. Descoperisem cu toţii un joc nou şi. Şi cu o tristeţe sfîşietoare. Cîind m-am ridicat din nou pe lespedea fierbinte am rostit cu un calm mai obositor decît ceea ce făcusem : — Totul e să nunţi pierzi capul. Simţeam o oboseală care nu mai lăsa loc nici pentru tristeţe. şi răspunderea. mulţumindu-se să rîdă fără să înţeleagă nici el de ce) şi. a strigat un băiat mare (un fel de om de ilut ou o hăilăciugă de păr roşu. Mă descopeream bătrân şi mă vedeam ajuns la bulboană. am spus. acum tremuram. cu lacrimi cărora nu le puteiam simţi 63 . toţi voiau să se cufunde şi se cufundau întradevăr. Copiii răcneau. Dar rîsul i s-a sleit pe buze.. du-te dracului. că n-are nevoie să se obosească de vreme ce eram acolo şi-mi putea . deşi abia acum le meritasem. înotam împroşcînd şi mă întrebam pentru ce port în mine atîta tristeţe. supt şi lipit de fund. punîndu-i în lumină dimensiunile (de parcă nenumărate braţe ar fi aprins la un semn nişte torţe menite să scoată din beznă adîncimile unei imense săli.. învingînd bulboana. Apoi l-am văzut pierind în vîrtejul tăcut şi m-am cufundat. pe care-1 domesticisem şi de care dispuneam pe rînd. am întins braţele şi l-am cuprins. bătea din picioare şi nu putea fi liniştit în nici un fel. Numai Savel nu cunoştea bucuria bulboanei. S-a aruncat în apă şi i-am urmărit mişcările. spaima pură de care eram plin.

— Tu? — Mă cunoşti ? a întrebat bărbatul. Mîndră. alungind duioşia şi schimbînd fulgerător sensul spaimei. m-am ridicat tremurînd pe lespedea caldă şi. Şi pentru că Savel trăia. pentru că faţa cu pleoapele lipite. Numai eu n-am fugit şi l-am chemat. Vedeam ca prin ceaţă siluetele copiilor de pe mal şi o greaţă sfâşietoare îmi întorcea stomacul. Fetiţa m-a ajutat să mă scol şi o durere străină mi-a împuns tîmplele. i-am văzut faţa. Fetiţa mă privea mirată.. am vomitat îndelung. Am simţit atingerea lumii pe obraji. slab şi avea o faţă triunghiulară. cărora le aparţineam. sub apă. I-am zîmbit.. Nu ştiu cum am ieşit la suprafaţă. noua dimensiune neputîndu-se împotrivi în mod eficace dimensiunilor tradiţionale. — Toţi au fugit şi am rămas singură. Trupul bărbatului mă împiedicase să-1 văd. încercînd să măresc depărtarea dintre mine şi ceea ce se afla acolo. Ajutat de ei. Faţa lui Savel era albă şi privirile albastre rătăceau. — Trebuie să plec. am întîlnit privirile speriate ale fetiţei cu cozi blonde. — Hai. călcam apa. a cărui dimensiune suplimentară anula evenimentele timpului nostru aşa cum rapida rotire a unui disc bariolat anulează ţipătul distinct al culorilor. a spus fetiţa — Hai. Si din nou mi-a făcut cu ochiul. a spus bărbatul. a spus fetiţa. Părea un muncitor de la carieră. in patru labe. m-am mai tîrît o clipă... absent şi parcă mirat.arsura. am strigat. Bărbatul necunoscut îmi făcea cu ochiul.. Un glas de bărbat. Trupul mărunt era zguduit de sughiţuri. pînă am căzut amorf în prăpastia deplinei absenţe. cerul şi pereţii de piatră. duceţi-vă acasă. Credeam că n-are să mă audă.. Cînd l-am luat în braţe : — Vreau acasă. Deschizînd ochii. a spus străinul. — Ţine-te drept. pentru că era atît de mic şi sughiţa şi-i tremurau buzele am simţit un nod în gît şi m-am repezit spre el.. lumea mea se infiltra sau eu eram aspirat. readus la dimensiunile pe care le părăsisem. Uite-o. animal chinuit. sus. aşa că m-am mulţumit să spun : — întotdeauna vii la timp.. Am văzut lacul. Am strigat: . asta-i apa din burta lui. Atunci l-am văzut pe Savel. ca şi cum amintirea a ceea ce nu puteam uita m-ar fi ajuns din urmă. Nu mai ştiam nimic pentru că nimic din timpul pe care-1 părăsisem nu mai putea fi indentificat acum şi totul se traducea prin absenţă. Era un echilibru precar. a spus fetiţa. apoi au lunecat mai departe. Aruncîndu-mă într-o latură. Pătrunsesem într-un alt timp. — A deschis ochii! — Ridică-1. am înotat repede spre mal. arăta pietrele ude. faţa crispată pe care o întrezărisem era cea a monstrului violaceu din cubul de sticlă. Era întins pe mal şi apa şiroia din hainele lui. îl recunoscusem. Nu-şi dădea seama că fusese smuls şi el din timpul care nu era al noistru. Gîfîind. era departe pe drum. a spus Savel. şi din nou mi-a făcut cu ochiul. — Cum întotdeauna ? Nici nu-1 cunoşti. golindu-mă de spaimă şi silă. fiule. tot mai insistente. mi-am tras fratele pentru a ieşi cu el din coloana rotitoare şi-n clipa aceea. — I-a scos apa din burtă. mă pălmuia. — Nu te cunoaştem. lipită de pieptul meu şi ridicată spre mine. Dar absenţă nu mi-a fost îngăduită decît pentru o durată fragilă. Atunci o repulsie invincibilă mi-a desfăcut braţele. spunea fetiţa. 6 6 . Fericit să-i simt trupul. Apoi. Am perceput apeluri vagi.. plecată peste mine. Era înalt. dar eu am strigat.. îl strîngeam în braţe şi mi se părea că trupul lui Savel justifică cerul şi soarele. m-am apropiat. S-au oprit o clipă asupra mea. care. a spus străinul. Ca mînat de o teroare atroce.— Savel! — Ai cam încurcat-o.

E tare cald. nesigur. Era cald şi mă simţeam vlăguit. la pieptul lui de iepure mare şi cald. poate că descoperea amănuntele lumii pe care le înregistrase înainte şi se mira. Am să vorbesc şi cu ceilalţi. Dacă spun. — De ce plîngi ? a spus bunicul. poate că totul îi apărea altfel de cum fusese obişnuit. Pentru noi murise şi înviase. Nu-1 simţisem venind şi n-am avut vreme să mă mir că mi se adresează. fără a se sinchisi de Savel. îşi ţinea buzele întredeschise. Lacrimile curgeau fără să-mi aducă alinare. am spus. amintindu-şi îndată că le cunoştea. 67 . mă privea doar ca şi cum ar fi vrut să-şi întipărească în minte trăsăturile mele. Vedeţi ? Norul seamănă cu tata. îl însemnaseră. cînd am ajuns acasă. în vreme ce noi ne-am îndreptat spre sat. îl plîngeam pe Savel. cu buzele întredeschise. — Eu am ajuns. Am tresărit şi am privit fără voie îndărăt.— De ce faci cu ochiul ? a întrebat fetiţa. încă nu-şi pierduse aerul absent. apoi şi-a luat rămas bun şi a pornit la deal. Şi o libelulă. Acolo. pe treapta de piatră. Eu n-am să spun nimic. a spus fetiţa. M-am pomenit în braţele lui. iajr el a rostit nepăsător : — Ei. Eram chinuit de dragoste şi remuşcări. a murit. acum nu mai zîmbea dar nu era nici mirat. din nou treptele şi curtea şi florile veştede alcătuiau un decor instalat din vremi imemoriale pentru protagoniştii unei pilduitoare tragedii. lungă cît un creion. Nu mă mai gîndeatm la nimic şi Savel tăcea cuminte lîngă mine. Dimpotrivă. unde silueta bărbatului cu faţă triunghiulară nu se mai vedea. Mi-am pus palma peste mîna lui Savel şi el şi-a întors faţa către mine şi mi-a zîmbit.. Şi din nou ne aflam amîndoi pe scenă. O imensă mirare stăruia în el. — Nu. că erau aşa cum erau. E adevărat. Fetiţa sporovăia într-una : — Uite ce mac. formulîndu-şi dorinţa de parcă ar fi pus o întrebare. doar pentru o fracţiune de secundă. a spus. şi eu plîngeam liniştit. cît de liniştit se poate plînge cu sughiţuri înăbuşite. Nu mă mai ţineau picioarele. tot ceea ce abia îi refuzasem. ofilite deşi le stropea de cîteva ori pe zi. Savel mă privea cercetător. Atunci tot ce era tulbure s-a precipitat şi am început să plîng. Mergem acasă. dar clipele trăite în durata celuilalt timp. dar nu trebuie să arăt că ştiu. Fetiţa a mişcat-o cu piciorul. Şi mi se părea uluitor faptul că tocmai imperceptibila şuviţă de aer care se strecura printre buzele lui însemna viaţa. — Bine.. dar nu ştia asta şi purta în el imensa mirare a nou-născutului. oprindu-se în poarta unei oase. privirile albastre-i erau inexpresive şi faţa imobilă. ca şi cum i s-ar fi poruncit să nu le mai uite pentru că ii se va cere să le reproducă întocmai cîndva. copilul legii. fără să ştim. Nu-şi dădea seama. udă de lacrimile mele. a timpului incomensurabil şi străin de tot ce defineşte timpul. — Vreau acasă ? a spus Savel. Pe dedesubt era neagră de furnici. Bărbatul cu faţa triunghiulară ne-a însoţit doar pînă la drum. răsucindu-şi gîtul într-una şi privind gardurile şi casele cu atenţia unui vizitator străin. cine ştie ? Eu. am şoptit în barba albă. ca şi cum lacul şi cerul şi pereţii de piatră ar fi alcătuit un decor plantat acolo din eternitate. Fiecare cuvînt al nostru se auzea neobişnuit de limpede. o milă depăşind pricina care o declanşase. în praf zăcea o fîşie de piele negricioasă. 66 Ne-am urmat drumul singuri. — Hai la groapa cu furnici ? a întrebat Savel. anume pentru noi. fireşte. nu mă mai lasă nici pe mine. să tacă şi ei. ca şi cum ne-am fi aflat pe o scenă. Ne-am aşezat pe trepte şi am privit în tăcere florile mamei. nici neliniştit. Mă tulbura faptul că păşeşte încet. — Hai să ne aşezăm puţin. Uite ce şarpe strivit. obosit şi chinuit. dar nu mai aveam nevoie de el. Cămaşa şi pantalonii lui Savel se uscaseră. Ai aflat. am spus. pe măsură ce plîngeam suia în mine o amărăciune iremediabilă. — înţeleg.

. incapabil să port pe umerii mei povara pe care o simţeam coborînd. lacrimile mărturiseau că ieşisem din copilărie şi că începeam să devin eu. fără deschidere. închiisesem ochii şi mi se părea că mă aflu singur.. îl ucisesem în fundul lacului şi murise în cutia de sticlă. E frig şi întuneric şi linişte. — Plânge ? a întrebat Savel.sfîrşit totul ? Parcă am fost uitat în culise. E atît de măruntă scena pe care mi se îngăduie să mă mişc acum încît.. apropiindu-se cu inexorabila încăpăţînare a fatalităţii. iMurise. pentru că bunicul nu mai avea nevoie de el. într-un înspăimîntător peisaj cu pereţi şi hăuri de piatră peste care cuvintele bunicului bubuiau.. Am auzit de mult o poveste ca asta. odată cu recuzita. a spus bunicul. dacă întind braţele.. De ce nu încep o dată ? Saiu s-a . e curios că nu-mi pot aminti. Monstrul violaceu murise. a făcut bunicul. — De ce ? E bine să plîngă.— Ce. — Sst. — Cel pe care l-ai hrănit cu bobitele verzi.. Zgomotul sălii nu răzbate pînă la mine. a spus bunicul. O cortină circulară. Aşa-i că-ţi face bine să plîngi ? Făceam nu din cap şi plîngeam. nu ? — Nu înţeleg. nu ? Atunci de ce plîngi ? Am scos un strigăt.. — Da. simt cu vîrful degetelor răceala faldurilor. 68 . în beznă. re luate la infinit : P linge. a spus Savel.. — Să nu mai plîngă.. a spus Savel. la pieptul bunicului. Faust. Hamlet. îi auzeam vorbele răsunînd în cutia pieptului. ca amplificate de un straniu ecou... dar avea nevoie ca eu. Credeam că ştii.. incapabil să răspund. dar e cu bunicul. — Nu-mi place să plîng. Acolo. Şi a trecut atîta vreme de cînd s-a lăsat cortina încît mi se pare că spectacolul nu va 'reîncepe niciodată. Şi o cortină s-a lăsat peste noi. Tremuram şi mă temeam să întreb.

pline de unelte împrumutînd cîte ceva din farmecul celui mai umil membru al corpului didactic. N-am înţeles niciodată de ce se retrăgea acolo peretele. îşi făcuse compas dintr-o balerină de lemn. Mă vîrîsem în spatele dulapului. iar braţele cleştilor cu care lucra închipuiau doi balauri.. pe buzele căreia întîrzia un surîs ambiguu. Cele două adîncituri pentru borcanele cu vopsea figurau ochii.era iarna şi cineva povestea într-o sală plină de fum. sala mare a domnului Iosif era locul care-mi plăcea mai mult. Dacă m-aş putea barem întinde.. e o carceră. Acum dulapul astupa intrîndul şi eu mă vîrîsem acolo ca într-o carceră. scena mea s-a închircit. Din toată şcoala. dar spaţiul nu-mi îngăduie să mă întind pe podeau goală. Folosea drept riglă barba de metal a unui mag. Podeaua e de piatră şi sînt sigur că şi tavanul. în subsol. Pe pereţii sălii de la subsol spînzurau obiecte ciu date. dar fără ajuto rul domnului Iosif nimeni n-ar fi putut ghici la ce slu- 69 . Cortina e de piatră. avînd un ac la condurul stîng şi o cretă la cel drept. alţii ziceau că era locul sobei. maşiniştii nu s-au îndurat să uite nici măcar un scaun. în care domnul Iosif păstra materialele folosite în orele de lucru manual. începînd cu masa circulară. ca şi cum o statuie putea avea vreun rost aici. dar soba se afla dintotdeauna în colţul ei. lîngă uşă. pe care-1 apuca fără fasoane de mijlocul trupului. Dulapul pe după care mă vîrîsem fusese făcut după trupul viu al profesorului nostru. pe care o lucrase şi în care-i regăseam faţa rotundă. Mihail mi-a îngustat scena. Mă sprijin de cortină şi simt pătrunzîndu-mi în oase răceala umedă. Banala lui şurubelniţă avea drept mîner un cap de femeie. a cărui haină avea nenumărate buzunare. dacă l-aş putea atinge. unii spuneau că avuseseră de gînd să aşeze în nişă o statuie. printre pînzele de păianjen. cu lemnul satinat de întrebuinţare. am uitat. iar şanţul unde puneam pensulele indica locul gurii. căţărîndu-mă pe dulap şi dîndu-mi drumul dincolo. Totul purta aici semnul lui.

Modelele de traforaj pe care ni le împărţea n-aveau nici un înţeles. Manivela.jeau. Dar în mijlocul nostru al copiilor. nu se deosebea de omul de serviciu. Şi în vreme ce privirile nu i se deslipeau de pe obiectul ajuns în marea sală de la subsol. — Dumneavoastră semnaţi acte de naştere. S-ar fi mirat dacă cineva i-ar fi spus-o. freca în mers pereţii de parcă ar fi vrut să se dizolve în duritatea lor. înconjurat întotdeauna de subtila boare a alcooluîui ca de o undă trădătoare căreia zadarnic se silea să-i stăvilească emisiunea şi de perceperea căreia era conştient. în jurul căreia profesorii se adunau în timpul recreaţiilor. iar domnul Iosif s-a uitat lung la mine şi mi-a întins un ciot. — Ia vezi. ca sub atingerea unei baghete magice. — Să vedem. da. — Au să încerce să te prostească.. — Da. Dar atunci s-au auzit strigăte. dar candoarea lui era a primitivilor şi lumea rodea sub privirile sale. Materia căpăta nume. Domnul Iosif era poetul materiei prime. Înfăţişarea domnului Iosif nu trăda prin nimic însuşirile omului.. In ochii lor de altfel. cutii reducînd la dimensiuni şi funcţii utilitare risipa de volume a catedralelor. Apoi şi-a lăsat palma pe creştetul meu şi mi-a răvăşit părul. Se ştia vinovat şi se purta în consecinţă. jovial. supun. — Aş vrea să pot vedea şi eu. Toţi copiii s-au repezit şi şi-au muiat palmele în vopsea. în colţul rezervat atelierului de legătorie stăruia mirosul cleiului şi vagul iz de mucegai al cărţilor. In miîinile lui deveneau rindele.. am spus. cărora le indica intrările pentru celebrarea unui surprinzător ritual. cu ajutorul căreia placa superioară cobora de-a lungul unui ax filetat. unul dintre băieţi răsturnase o oală cu vopsea şi l-am văzut înălţîndu-şi mîinile. străduindu-se să ocupe cît mai puţin loc. Puţin transpirat. — Proştilor ! a strigat domnul Iosif. închipuind botul unui animal fantastic. Creaţia se săvîrşea cu fireasca obişnuinţă a exercitării unei funcţii biologice.îndu-1 unor neverosimile metamorfoze. a spus domnul Iosif. am spus. — Să vedem. avea forma unei mîini ce silea fiara să-şi închidă botul peste cărţile urmînd să fie legate. ciocane. — îţi plac şerpii ? — Nu ştiu. Le asamblam după indicaţiile lui şi pe masă se înălţau palate a căror frumuseţe ne tăia răsuflarea. xoşii ca însîngerate. totul se transforma şi lumea încremenită în tipare amorfe redevenea vie. mîinile-i extrăgeau din el posibilităţi adormite. oraşe văzute din perspective vertiginoase. metalul şi culorile devin instrumentele unei bizare orchestre. Am luat craca uscată şi răsucită. se simţea la largul lui. iar întotdeauna mi s-a părut că mirosul e al marei prese care comprima volumele între două plăci. Rubicond. în jurul nostru elevii forfoteau.. nu cunosc decît unul. Există poeţi ai tărîmurilor exotice. — Un şarpe. Degetele cu peri roşcovani stimulau naşteri. — Cine ? — Ceilalţi. menite utilizării într-o lume fără contingenţe cu lumea noastră. menghini. Se pare că n-a luat o singură dată cuvîntul în consiliul 70 profesoral şi evita cu încăpăţînare să se aşeze la masa din cancelarie. ai parfumurilor decantate în fragilele fiole ale cuvintelor. părea un exemplar de serie. Nu ştia niciodată ce putea deveni ciotul de lemn găsit în curte. 71 . am spus la prima lecţie. sau ghemotocul de sîrmă. spunea. informul devenea obiect. păreau prototipuri ale unor forme bizare. Atunci puterea nebănuită de către adulţii condiţionaţi să aprecieze un alt soi de putere se manifesta nestingherit şi mi se părea că lemnul. şi faptul mă durea ca o minciună. se jucau cu neverosimilele instrumente de pe pereţi. fără transe sau condiţii speciale... Din clipa în care rostea modestele cuvinte : — Să vedem. poeţi ai materialelor somptuoase.

. corectam explozii astrale. Mă apuca de mînă. Numai noaptea. şoptea uitîndu-se în jur de parcă am fi fost spionaţi şi cine ştie ce duşmani puteau afla.. — Am să-i spun bunicului. — Nu mai spune! — Tu învaţă. Alteori descifram ceruri populate de stele haotice şi. în somn. tundre acoperite de licheni. şi în gura lui cu vintele aduceau a ameninţare. Erau momentele cele mai neplăcute. o taină. bălţi în adîncurile cărora unduiau ierburi necunoscute. care se rostogo leşte singur de colo-colo. privea nemulţumit oamenii şi casele. revedeam cu încîntare grădina şi-i recunoşteam cotloanele. acolo unde nimeni nu bănuia existenţa bunicului. noaptea eram fericit ca pasărea care-şi regăseşte cerul şi mă deşteptam trist. A făcut un ou. Simţămîntul de vinovăţie pe care mi-1 insufla mă supăra şi sfîrşeam prin a mormăi : — Cam asta. de tata. n-aveam nimic de ascuns. în ultima vreme. Recunoşteam peisaje mlăştinoase înţepate de suliţele dispuse în snop ale stufului. Ca o statuie coborîtă de pe soclu. — Spune. Toţi erau sănătoşi. pironindu-mă cu ochi de guzgan. poate pentru că mulţi trecători întorceau capul. nici în orele următoare. începeam să lungesc pauzele dintre cuvinte. Se însufleţea doar cînd evoca experienţele bunicului. Cînd le desfăceam. îi povesteam măruntele întîmplări ale săptămînii. Nu mai mi-a vorbit nici în ora aceea. şi pornea cu mine la plimbare. Acum ne împărţea coli de hîrtie pe care le acopeream cu vopsea şi ne învăţa să le suprapunem feţele mînjite. alta cu roşu. din vorbele lui.. Internatul se afla într-un oraş de care auzisem din poveştile soldaţilor şi nimeni. lecţiile şi ce ni se dădea de mîncare. nu spunea nimic şi nu arăta că încurcătura mea i-ar fi făcut plăcere. întorcea repede capul şi. Puteam folosi ori ce culoare şi mă îmbătăm cu nuanţe. păşea drept. cu vîrful pensulei. şi m-am surprins identificînd amestecul de verde şi albastru de pe nevinovatele coli cu binecunoscutele lumi din cuburile de sticlă ale bunicului. dar tocmai nemişcarea lui îmi sugera gîndul că se îndoia de tot ce-i spuneam. dar îi surprindeam din când în cînd privirea. le pierdeam şirul. nu ştiu de ce. nu se sinchisea aici de bunicul. Nu pomenea de mama şi. isă nu zîmbesc. bunicul îmi amintea că trebuie să învăţ şi să ană feresc de răceală. într-adevăr. 7 . Stătea la fel de încordat. întindeau pseudopode şi se imobilizau într-o graţioasă extensie finală. să se cureţe de vopsea. Eu mă tot uitam la palmele mele. care-şi aşteptau exploratorii. lumea mă întîmpinase cu maşini. Gîndeşte-te la bunicul. murind sub ochii mei. îmi lăsam privirile să zboare peste acoperişurile oraşului. Dar o dată ajunşi la loc deschis. Din ziua aceea farmecul jocului s-a destrămat. — Merge bine. îngeresc de curate. strîns aşa cum mă apucase cînd m-a tîrît la judecată înaintea bunicului. Mi-am răşchirat degetele şi mi s-a părut că am două stele la ca pătul braţelor. la poalele dealului. îmi împărtăşea noutăţile de acasă. monioton ca o lecţie învăţată pe dinafară. a turnat gaz dintr-o sticlă şi le-a dat băieţilor şomoiogul. Nu mă ajuta. Asculta încordat. urmăream încîntaţi amestecul culorilor născînd lumi stranii. lumini colorate şi cinematografe. Apoi. mi se părea că mă urmăreşte îngrijorat. Am avut impresia că se epuizau în spasme leneşe. zicea. cu pas egal. Ciudată. rostea. Mă sileam. presupunând că-i ascund taine reprobabile. Domnul Iosif a luat un şomoiog de cîlţi. uimiţi de neobişnuita lui frumuseţe. Stingherit. se oprea şi ne aşezam pe cîte o buturugă. silindu-se să-i smulgă mărturisiri.Aveau mîinile pătate de sînge şi m-am uitat fără să vreau la palmele mele. Mă gîndisem rar la bunicul. Savel a crescut şi e cuminte. Mihail venea duminica. căutîndu-mi privirile.. O coală fusese dată cu galben. Cît ne aflam în oraş nu scotea o vorbă. foarte rar. parcă fără să clipească. între pereţi pe care nu juca umbra nici unui pom. Transparente vietăţi migrau pe colile abia desfăcute. rătăcind cu ochii îmtredeschişi printre serpentinele fluide. dar concentrarea cu care asculta mă neliniştea pentru că simţeam cum sondează freamătul dindărătui fiecărei vorbe.

Era o duminică aurie şi am adormit pe covorul galben ca frunzele de afară. Ariciul mă mirosea. şi a închis uşa. pat. Am înţeles că se mai deplasase o dată în cursul săptămînii pentru a vorbi cu viitoarea mea gazdă. şi am admirat arta care dispusese curbele în jurul patului.. Cea mai frumoasă însă era a domnului Iosif. semăna cu o broască ţestoasă adormită pe covorul galben. cu bolţi multicolore şi flori masate compact.. Am simţit în nări mirosul grădinii şi am închis ochii. Şi a sădit bunicul o grădină. ca nişte lespezi. Era. Atunci am intrat în lumea unui basm. putea fi o sobă. văzute de sus. cu ariciul cuibărit în îndoitura genunchiului. Toate casele aveau aici grădini. I-am spus lui Mihail că nu mă simt bine între zidurile triste ale internatului şi i-am vorbit de domnul Iosif. Aş fi vrut să-i vorbesc. mai înalt decît mine.şi mi se părea că Mihail vine dintr-un timp uitat. fără a confirma sau nega. fără vise şi fără nostalgii. cu ochii închişi. cu tufişuri tăiate în aşa fel încît. scund şi înălţat pe patru labe. aşa dar. Domnul Iosif m-a chemat să mănînc cu el pe masa de stejar cu labe de urs din cea mai mare 75 . o minge de faianţă galbenă... a tuşit repede. cadrul adecvat unei desfăşurări pe care n-o cunoştea. Nu-1 mai văzusem de mult. verde şi el. cu ţepi piramidali. — Ţi-am dat odaia ariciului. dar căreia dorea să-i înlesnească manifestarea. — îţi place odaia ? Mi-am întors privirile către micul univers în care aveam să locuiesc. Pe tocul masiv şerpuia tulpina unei viţe de vie. N-a spus nimic cît timp Mihail şi-a purtat masca feţii din încăpere în încăpere. ca şi cum domnul Iosif s-ar fi îngrijit să ofere necunoscutului un spaţiu. Dacă n^ar fi fost burlanul. Pereţii odăii nu erau netezi decît acolo unde se înscria dulapul. a răs puns. Am deschis ochii şi l-am privit mirat. Tavanul şi pereţii verzi ondulau ca şi cum masa sobei i-ar fi comprimat pe oînd fuseseră moi. M-am lungit lîngă el pe covor şi m-am simţit fericit ca atunci cînd aşteptam ca Prietenul să răsară din ierburile împărăţiei verzi. Uşile domnului Iosif erau fermecător cioplite şi se deschideau către încăperi ce nu păreau făcute pentru a îngădui îndeletniciri ca ingurgitarea hranei sau somnul. Am avut impresia că în perimetrul cuprins între pereţii pe care bîrne groase ieşeau la vedere. doar pe trei sferturi desprinsă de masa 74 vegetală. — Ai venit. păreau volume ale unui spaţiu neobişnuit. totul era cu putinţă. — Fiindcă am venit ? Şi-a clătinat capul. am adormit ca o vietate toropită de excesul blîndeţii autumnale. dar duminica următoare mi-a mutat calabalîcul. privindu-mă cu o indefknsabilă expresie. Auzeam dangăt de clopot. cercetase casa şi căpătase încuviinţarea bunicului. De lemn. am lunecat întreg în somn şi m-am deşteptat întreg. grădina exala o mireasmă umedă. iar trupul domnului Iosif părea şi el un ciorchine. cu frunze şi ciorchini imenşi. pornind împreună cu Mihail spre lume. A spus : — Ne vedem diseară. am şoptit : — De unde ştiţi ? — Vezi să nu calci ariciul. a spus. Fereastra deschisă primea ciripitul păsărilor de afară. din dimineaţa cînd părăsisem pentru întîia oară platoul. Aşa. Chiar sub fereastră se înălţa o vagă siluetă umană. N-am văzut niciodată una să-i semene. Odaia era mansardată şi fereastra treflată dădea către labirintul grădinii. n-aş fi bănuit că ariciul galben. N-a răspuns nimic. încolo păreau că se mişcă în jurul sobei. a spus domnul Iosif. dar de o nuanţă mai închisă. întinzînd braţe încărcate de obiecte. Grădina domnului Iosif era un labirint cu tufişuri sculptate. Am rămas singur. spânzurând de păr şi atingînd duşumeaua. Un arici adevărat a ieşit de sub. dar după plecarea lui a urcat în odăiţa mea şi s-a oprit în golul uşii. cînd intri în odaie. vîrît într-un fel de jghiab adîncit în perete. Stelele clipeau în spărtura ferestrei. în colţul opus dulapului. Parcă mă tem mai puţin. De ce se ferea ? Ca şi cum ar fi ghicit că vreau să-i vorbesc. Iar domnul Iosif avea o cameră liberă şi voia să găzduiască uin elev. Apoi a şuierat uşurel.

Ceasul viu din mine şi-a încetinit bătăile. devenea compactă şi mi s-a părut că dacă mai las să treacă fie şi o clipă n-am să mă pot desprinde niciodată. Cu voce tremurată am început să lansez 77 . a spus. de parcă nu m-ar fi auzit. probabil.. cînd nu dobîndise preţuirea bunicului. din simpla nevoie de a se asculta vorbind.. Domnul Iosif tăcea. arătînd că n-o privea nimic din cîte se petreceau. N-aş vrea să ajungi ca mine. De mărime naturală. dar ştiam că ceva trebuia să se petreacă. într-adevăr. a trecut în spatele Tinei şi s-a lăsat în genunchi. dar manechinul care era mama şi-a întors spre mine privirile verzi şi glasul . stai jos. Am tresărit văzînd că Tina avea plete arămii şi semăna cu mama. erau. M-am împrietenit cu ariciul. am văzut cu strîngere de inimă cum a luat-o în braţe pe mama şi a aşezat-o pe scaun. De ce presupunea însă că mă cunoaşte tocmai păpuşa care semăna 76 cu mama. De ce ai avea ? Vorbea liniştit. Atunci mi-am amintit de ariciul din odaia mea. sau mai rău.. — Acum. Am priceput că apucase să bea şi că Mihail îi lăsase. Vrei să ştii ceva ? Mi-e cam frică de tine. L-am privit deodată cu băgare de seamă. două odăi jos şi una sus. A şoptit ultimele cuvinte în paharul pe care-1 dusese la buze.. Mama urma să mă privească. Apoi.. Şi-a golit paharul.. In faţa ei a pus-o pe Lina.încăpere. Tot ce vezi aici e făcut cu mîinile mele.. Am să rămîn pentru totdeauna acolo. arvuna. De asta te-am primit aici. şi-a reluat locul. ca şi cum ar fi desluşit cuvintele în licoarea roşie şi s-ar fi străduit să le facă mai citeţe. S-a ridicat de la masă. Apoi a oftat : — Nici în mine n-ai încredere. Lina. Casa nu-i maire. uşor răguşit ca pe vremea cînd părul ei era viu şi faţa strălucitoare. îmi tremurau picioarele. rîdea fără grijă. dar mi s-a părut că pălăvrăgeşte fără să acorde greutate cuvintelor. — întreab-o pe Tina. Mă uitam pe trînd la bărbatul din capul mesei şi la cele două manechine de ceară.. a spus cu blîndeţe domnul Iosif. a turnat vin în pahar şi s-a uitat îngîndurat la lichidul roşu. cele mai frumoase femei din lume. — Casa asta va fi casa ta pentru multă vreme. m-am aşezat din nou. Lina rîdea fără glas. Acum nu-1 mai vedeam. la masa de stejar. — Totul e foarte frumos. Am zîmbit. potrivindu-i cu băgare de seamă mîinile pe tăblia de stejar. — Tina şi Lina. fără să-mi aştepte răspunsul. —• Le poftim la masă ? a întrebat domnul Iosif. mamei. a spus domnul Iosif. am spus. — E un arici înţelept. neobişnuit de frumoase. Gazda mea se ridicase în picioare. Răsuflarea mi se precipita de parcă aş fi fost fugărit. — Sînt vesel în seara asta. a spus. am spus : — Amîndouă m-au văzut abia azi. unde trona un cămin străjuit de două mane chine. îşi ţinea braţele încrucişate la spate şi salba de aur îi strălucea pe catifeaua purpurie a pieptarului. Tăcut. iar noi ne-am aşezat la capetele mesei. şi nu Lina ? Pentru a-1 pune la încercare. înfiorat. dar sînt sigur că le-am auzit. Liniştea se închega în jurul meu. Purta o rochie verde de croială ciudată şi-şi ducea arătătorul mîinii drepte la buze. Nu-şi deslipea privirile de pe vinul din pahar şi clătina uşor paharul. aşa cum fusese înaintea naşterii lui Savel. Lina nu ştie nimic. întrebînd într-o doară: — Cum aşa ? îl iubeam pînă şi pentru că vorbea sub puterea vinului. în ce te priveşte. îndemnîndu-mă să nu-i spun domnului Iosif că o recunoscusem. fără să mă privească. a rostit încetişor: — Să ai încredere în domnul Iosif ! Am sărit de pe scaun. dar n-ai să găseşti în ea un singur lucru fără suflet. de parcă aş fi ajuns la o răspîntie şi nu mai ştiam pe care drum să apuc pentru a scăpa de braţele spaimei. simţindu-mă tot mai singur într-o lume pe care o sperasem prietenoasă. Mă bucur că sînt primul chiriaş. mi le-a prezentat domnul Iosif. în schimb. înăbuşit de linişte. băiete.

. Un glas cunoscut îmi şoptea cuvinte rostite de mult... Am înţeles că Lina începuse să moară tocmai pentru că rîdea. împărţind bucurie. — Ispita ? — De a rîde ca Lina. în împărăţia verde a grădinii pierdute : Mulţumirea ucide.. mi-am rotit privirile încercînd să străpung umbra.. — Vi-e frică de mine. era departe de obscurele temeri şi îndoieli care nu îmi îngăduiau să rîd aşa cum rîdea şi tocmai din pricina asta oasele ei începuseră să câştige teren.. Ţi-e frică de stele ? şi s-a urnit cu tot trupul către mine. Cînd vedea pruncul se mulţumea să zîmbească.. Mirat. dacă trezesc în mintea lui cuvinte de răspuns sau se pierd â.. Nu ştiu să răspund la întrebarea asta pentru că nu sînt decît un om mărunt. sufli peste piatră şi piatra se face casă. Ispita e mare. Uneori mi s-a făcut frică. am spus. M-aş mulţumi cu ce se poate cumpăra la prăvălie şi mîinile mele n-ar mai moşi lemnul şi fierul. am spus. a spus domnul Iosif ca şi cum mi-ar fi urmărit şirul gîndurilor. am să caut mereu ce se ascunde dincolo de cuvîntul blajin.. nu ştiu de ce. cu băgare de seamă.. depărtîndu-se de mine pentru a ajunge la domnul Iosif care le primea fără să arate dacă pătrund într-însul sau nu. Mi se pare uneori că. apoi 1-a aşezat.. Credeam că totul se petrece ca într-o poveste. Atunci am început să beau. în întuneric. n-aş mai vedea nimic.. singura parte vizibilă a scheletului pe care-1 plimbăm prin viaţă şi care ne supravieţuieşte. A scos la lumină sute de vieţi şi n-a rîs niciodată.n guţra căminului. dacă aş rîde ca Lina. şi am înţeles că Lina e alternativa pe care bunicul o prefera. Dincolo de cele două manechine. Lima ar trebui să se teamă. Mi-e frică de dum neavoastră. Şi mi-e teamă de ce pot găsi acolo. Cu capul dat pe spate. Nu fac rău nimănui. Cine ? — Linişteşte-ite. Am repetat : — Stele. înţelept şi trist. a spus domnul Iosif. pentru întâia oară mi-am dat seama că dinţii nu sînt decît nişte oase.. generatoare de spaimă. nici pentru noi nu-i uşor. Eram mic în încăperea cea mare şi lumina lămpii cădea numai peste tăblia mesei. atingi un gîndac şi gîndacul devine armăsar.. Cine are nevoie de frica asta ? A oftat şi a răspuns în şoaptă : — Nu noi. arătîndu-şi dinţii.... Dar acum mi-e teamă. 1-a golit. A ridicat spre mine paharul. rîdea cu toată gura. luptă să răzbească la lumină din clipa cînd ne naştem şi nu izbuteşte decît după ce ne roade ani şi ani de zile pe dinăuntru... dincolo de domnul Iosif şi în spatele meu întunericul învăluia forme pe care nu apucasem să le identific şi mi s-a părut că printre ele se ascunde o prezenţă duşmănoasă. — Cine ? am strigat.. Fără să mă mişc. — Abia îţi spusei că mă tem de tine. ce nu bănuiesc... de a îngădui celorlalţi să le rostească. oare ar fi vrut să păşească drept.cuvinte. descoperind şi astupînd stelele. Dar nu sînt destul de tare. Dar trebuie să ne mulţumim cu zîmbetul nostru. pe masă. Credeam că totul se bucură şi cîntă în jurul mîinilor cu care aduceţi la viaţă lucruri moarte. le simţeam plutind prin încăpere. — Nu înţeleg. Nu era doar obosită. dar mă furişez pe lîngă 7 . Măcar din cînd în cînd. Avea conştiinţa împăcată. — Fireşte. m-am uitat la Lina.. — Stele. Linei ar trebui să-i fie frică de noi. N-am să vă mai pot privi niciodată cu un zîmbet încrezător... de vreme ce le puneţi sub ochii lor şi tot ce nu ştiu. Vă vedeam mînuind lemnul şi fierul pentru plăcerea de a trezi numele adormite în ele. s-a întins peste masă şi m-a privit în ochi. Acum te temi tu.. Sînt nemurivor. Perdeaua ferestrei desohise ce dădea spre grădină se clătina. Şi... Am cunoscut cîndva o moaşă. supte pe horn şi mistuindu-se zadarnic în noapte. de noi amândoi. a spus dominuJ Iosif. din care ceva trebuia să izbucnească.. e acum adevăr şi strigă sînt asta şi asta şi asta. La drept vorbind.. sclipind între buzele roşii.

Eu eram domnul Iosif. Mai tîrziu aveam să bănuiesc că sfîrşitul domnului Iosif fusese legat de prezenţa mea în casa lui. Din ce în ce înţelegeam mai multe. Lăptăreasa ne-a găsit în jurul mesei şi a strigat. sau n-am păstrat amintirea nici unui vis. cu Tina la dreapta şi Lina la stînga. eram sigur că înegrise tabloul cu bună ştiinţă şi. M-am ridicat de pe scaun şi simpla mişcare a trupului . — Da. aşa cum alesesem. Prima şi ultima noastră convorbire avea să mă urmărească. Păsările cîntau în grădină şi pete de soare se legănau pe perete. îndobitocit. iar bunicul hotăra că pot părăsi internatul. O să mai stăm de vorbă.. ai cărui obraji nu mai erau rumeni ca de obicei. plin de convingere. pe care mi le pusesem. trebuia să plătească.. nu trebuie să strigi. tata şi mama încuviinţau cu indiferenţă. dar parcă cineva îmi ridicase mîna.. Am recunoscut-o din nou pe mama. Nu eram în stare să gîndesc decît durere. ci pentru tine. Tot ce se petrecuse cu o seară înainte se depărtase într-o ceaţă tulbure şi nu găseam în mine dorinţa de a-mi aminti ceva. nemişcat ca cele două mari păpuşi şi mi-am zis că adormise acolo. aşa cum fusese de mult. dar faţa-mi rămînea în cremenită. ca în reclama unei paste de dinţi. am văzut cu mirare că nimic nu se schimbase în jurul mesei de stejar la care domnul Iosif urma să şadă.. N-am visat. — Noapte bună. Ariciul umbla de colocolo. Dar se şi năpustise afară şi o auzeam urlînd în stradă. deodată am simţit o palmă încleştândumi-se peste faţă şi o putere străină m-a aruncat pe scaunul meu de cu seară. Acum însă eram anesteziat de puterea loviturii şi nu puteam resimţi nici spaima. domnule Iosif. repetam s-a sfîrşit. dar niciodată sentimentul vinovăţiei faţă de omul care se temuse pentru mine. ca un sinistru avertisment. ochii refuzau să mi se închidă. Mi-1 închipuiam pe Mihail descriindu-i bunicului casa domnului Iosif şi pe ciudatul ei proprietar. îl zăream din spate. L-am lăsat în tovărăşia celor două făpturi de ceară şi am aruncat o ultimă privire Tinei. cînd bunicul îi spunea fata mea. printre cuburile şi sferele de sticlă.ziduri. părul ei îşi pierduse 80 strălucirea şi chipul de ceară devenise peste noapte replica mamei.. Oare tot ce nu înţelegeam era menit să mă înspăimînte ? — S-a făcut tîrziu. — Sst. străduindu-mă să-i păstrez imaginea şi am adormit fulgerător. în ciuda neliniştii pe care seara mi-o insu-flase. şi care ţinea gura şi ochii larg deschişi. mă dureau şi nu puteam coborî pleoapele. Altceva n-avea loc în mine. se îngrăşase. aşa cum arăta acum. iar ambele păpuşi priveau către domnul Iosif. M-am vîrît repede în pat. Lina îşi perpetua rfsul neauzit. pentru a gîndi din nou durere. Cînd am coborît. Dar am treisărit cînd am băgat de seamă că Tina îşi schimbase înfăţişarea. Cel ce greşea faţă de el. Noapte bună. Semăna cu a doua. Venea către mine şi mi se pare ciudat că n-am strigat. Nici eu nu m ă tem de. Zadarnic protesta Mihail (nu puteam crede că fusese de acord. N-am înţeles decît atunci cînd am văzut o muscă zburîndu-i din gură. Palma s-a depărtat. însemna răspunsul la una dintre întrebările pe care şi le pusese. îşi ţinea privirile plecate şi părul ei părea viu sub lumina lămpii. Nu înţelegeam nici eu. şi pentru mine. Am ridicat mîna s-o gonesc. dimpotrivă. împreună cu cele două manechine priveam spre manechinul ce fusese domnul Iosif şi mă durea inima şi mi se părea că plînsesem zile şi nopţi. Acum şedeam la masă. La rîndul lor. dragul meu. nu găsea cea mai mică fisură prin care să se infiltreze. Am întors capul spre ea şi mi-am dus degetul la buze. în zilele cînd Mihail lipsea de acasă. Durere. Stăteau în laborator. de vreme ce bunicul spusese da. Nu te teme de mine. Mă simţeam odihnit şi vesel. n-am plîns şi nu m-am năpustit în stradă. Lumina ma deşteptat în zori.. în locul meu murise. căci omul e liber să aleagă şi el alesese. Acum suie în odaia ta şi încearcă să dormi. ci pămîntii. s-a sfîrşit spuneam în mine şi peste o clipă repetam s-a sfîrşit. respirau mirosul de iepure şi şoarec. pledase împotriva mutării mele) dar bunicul îi poruncea să se supună. Nu înţeleg cum de te-au lăsat să locuieşti aici.

81 .

fără să simt ploaia. a cărui firmă luminoasă ardea toată noaptea. alteori formele vehiculau -culori nedeluşite. mă simţeam sfîrşit. lîngă uşă. Făceam parte din delegaţia de elevi şi căram cu mine. cînd funcţiile vitale s-au redus pînă la limita dintre pîlpîire şi absenţă.. de- venea tot mad mult o realitate îndoielnică. după cum m-a condus tot timpul şi pe mine pînă. domnul Iosif rîdea. Aşezate în vestiar. Şi în marele echivoc al ssunetel'or şi culorilor fiinţa mea se estompa fără să-mi dau seama. clătinată şi împinsă către marele nimic. trupuri incapabile să execute mişcări pînă de curînd familiare. Dar e tot Mihail şi ştiu acum că laboratorul bunicului s-a mutat în lagăr. venise nu se ştie de unde şi dovedise că e nepotul celui plecat. însufleţite de nevoile adulţilor străini în care ne preschimbasem. printre pîinzele de păianjen. sunete conturate precis şi dureros. Apoi am pornit încet după ultimii întîrziaţi. Ploua mărunt. slab şi încruntat.. pentru întâia dată. dar cred că nici nu-mi trecea prin minte să ies de acolo. Omul cenuşiu s-a ascuns pe după o mantie' de zăpadă. forme purtătoare de sunete indistincte şi uneori mi se părea că aud glasuri amestecate într-o rumoare confuză. Aţipeam şi mă deşteptam. . stingheriţi de trupurile noastre împlinite cu care nu ne obişnuisem. într-o cutie de carton. Nu mai puteam ieşi... Ceva atinge faţa delicventului şi mă înăbuş. Instrumentele zăngăne în cutia nichelată şi mi-e frig. bunicul nu se arată pentru că experienţele pot să nu izbutească. Aici. poate. Singura care plîngea era lăptăreasa. Şi am început să plîng. Ceilalţi o priveau cu reproş. — Respiraţia ? — 30. acolo unde totul amintea de domnul Iosif. porunceşte Mihail. Se pare că am rămas în carceră o zi şi o noapte. fără să simt că pun un picior după celălalt. nici un gînd nu re mai închega în golul din mine şi presupun că ultimele ceasuri petrecute între dulap şi perete au însemnat o amară şi epuizantă somnolare.cum se depărtau zgomotele în dimineaţa de vară cînd pentru întîia oară m-am plimbat cu Ina.mi-a îngăduit să ies din amorţeală. Păşeam alături. — Tensiunea ? — 8. conduce totul de departe. Eram sigur că nimeni nu mă va găsi şi am plîns în voie în carcera dintre dulap şi perete. m-am căţărat pe dulapul în care îşi păstra materialele şi mi-am dat drumul dincolo. A fost o înmormîntare simplă. urmăreşte totul de departe. lăsînd în urmă lătratul dinilor şi rarele strigăte şi scîrţîitul cumpenelor. nu se mai ridicau copilăreşte. Abia atunci mi-am dat seama că. Cozile blonde i se lungiseră. întorceau capul şi grăbeau pasul. Am aflat mai tîrziu că un domn înalt. dar n-am putut. Am căutat să rămân singur cînd totul s-a sfîrşit şi l-am aşezat pe movila de pămînt jilav. Ne-am dat întîlnire în capul satului. Trebuia să intrăm în clasă. Forme vagi îmi defilau sub pleoape. în lagăr. Apoi a fost lumină. — Pulsul? — 140.. se depărtează. Nu mai aveam lacrimi. ridicole atunci cînd îşi aminteau de ele şi stîngace în mimarea noilor atitudini pe potriva trupurilor adulte.. curînd înecate într-o masă opacă. Am ajuns acolo cel dintîi şi am avut vreme să retrăiesc emoţiile din 83 . diluată. M-am (strecurat în marea sală de la subsol. zgomotele se vătuiesc. toată marea şi sîngeroasa diversiune pe care a pus-o la cale poate să nu reuşească aşa cum nu izbuteau nici experienţele din laboratorul de acasă şi el nu vrea să se compromită. S-a mutat în casa domnului Iosif şi peste puţină vreme a deschis acolo un bar. ariciul. Se şoptea beţie şi criză cardiacă şi mare mirare c-a dus-o şi atît. fără discursuri şi cu lume puţină. Nu mă mai tem să ştiu. Nimic nu era cert. ca două cârlige de undiţă. Tina şi Lina întîmpinau clienţii. — Rezecţie.

Pe măsură ce numărul scrisorilor schimbate sporea. dar ne-am oprit faţă în faţă răsuflînd repede şi. cuvintele albastre aşternute pe hîrtie nepotrivindu-se cu vechea imagine a fetiţei din decorul de piatră al lacului. Apropierea din scrisori se #4 -destrămase. a spus Ina.. Nu m-am putut stăpîni şi i-am vestit într-o scrisoare că descoperisem dragostea. dispuse pe atîtea etaje şi pătrunsesem abia în cele dintîi. Sînt lucruri despre care nu se vorbeşte. Fiecare şoaptă se auzea desluşit în decorul de piatră. surîdea şi-şi flutura braţul. (Nu cunoşteam importanţa clipei. în care ucisesem monstrul violaceu. tăcuţi. m-am trezit încătuşat. la mare.. prin marea nesiguranţă cu care sondam universul celuilalt.. sau să se prefacă a nu înţelege. îi ardeau obrajii şi-mi auzeam bătăile inimii când. Aş fi cuprins-o în braţe. despre oraşul pe care nu-1 cunoştea. închisă în ea.. Mi-a răspuns că-mi doreşte prietenia. acum sînt sigur că şi ea ar fi vrut să mi se strîngă la piept. — De ce ? Numai vorbind. i-am scris că o consideram numai prietenă. pe două pagini. Apoi.. arunca tot mai mult în trecut prilejul ratat menit să nu se repete şi instaura climatul viitor al unor relaţii falsifi cate. fapt pentru care îi şi povestisem totul. s-a oprit. Nu scriam niciodată acasă.. stingheriţi. Avea ochii împăienjeniţi şi minciuna se dovedi catalizatorul potrivit. Am privit-o mirat. — E cald. îmi dăduse prin minte să-i scriu şi rîndurile pe care le primisem în schimb m-au tulburat. într-o bună zi. poţi înţelege. Am oftat şi Ina a spus : — înţeleg. iar faptul că atunci Ina fusese de faţă mi se părea că stabileşte între noi o legătură tainică şi înspăimântătoare. dar am lăsat anume deoparte amănuntele şi am folosit termeni destul de vagi pentru a-i îngădui să se recunoască în obiectul dragostei. — îţi aminteşti ? am întrebat. — Da. Am început să vorbesc despre internat. ca la un semn. dacă ar fi vrut. la întîmplare. Nu puteam vorbi. ea ? a şoptit. punea întrebări şi sfiala s-a risipit treptat. I-am aşteptat răspunsul. Rănit. — Să ne aşezăm. ne-am strîns mîinile. Am răspuns şi mi-a scris din nou.. Ori de cîte ori îl priveam îmi aminteam cu strângere de inimă că în adîncul lui ucisesem jalnica vietate respingătoare. dar care asistase la o întîmplare ce nu putea fi uitată. — Nu mai vorbi despre asta. — Şi. Iar n-o se ne vedem cine ştie cît. anticipîndu-1 cu bucurii şi sfâşieri pe care numai vîrsta începuturilor le cunoaşte. — Ah ! E plecată cu părinţii. — Tocmai. urmărind zborul unei păsări — Care ea ? Mirată. am luat note proaste şi am fost incapabil să mă consacru manualelor. am început să păşim alături. Pe toate maculatoarele scriam Ina. într-o adîncitură a pietrei sclipea puţină apă. Ne-am văzut de departe şi. incapabil să înţeleg că dialogul firesc estompa clipa decisivă a întîlnirii. Fericit că eram împreună. Realitatea trupurilor se traducea prin sfială.zilele cînd îi aşteptam scrisorile. nu trebuie să înţelegi. între zidurile cenuşii ale internatului. vizitele săptămânale ale lui Mihail făceau inutile scrisorile. Ina îşi frămînta degetele. se uita ţintă la un bolovan. un fragil lanţ de hîrtie a crescut între noi şi astfel. pălăvrăgeam.. venindu-mi în întîmpinare. Nu mai eram singur. Ce mai faci? Nu ne pricepeam iniei să întrebăm. şi eram singurul din dormitor lipsit de bucuria plicurilor schimbate între prieteni sau ascunse cu disperata inventivitate a unor deţinuţi. am alergat unul în întîmpinarea celuilalt. şi statuia prindea viaţă. 85 . am descris cu lux de amănunte o imaginară iubită. Cui să-i fi scris ? Răspunsul Inei a fost neaşteptat ca zîmbetul pe chipul unei statui. Mă adresam. Viaţa era un palat cu o infinitate de săli. Sub picioarele noastre lacul părea adormit. Mă întrerupea. unei statui cu trăsăturile pe jumătate şterse de vreme. ţi-e greu.

— Bieţii oameni ! a oftat Ina. Aşa cum stătea pe bolovanul de la marginea lacului. am spus. mi-a amintit de un înger de piatră din cimitirul în care fusese părăsit domnul Iosif. — Uită-te la mine! 87 .. dintr-o mare grijă ? Cei zece vor fi murit degeaba şi vom merge. ca mai înainte. mi-a amintit brusc-de feţele de ceară ale manechinelor domnului Iosif^ Nu înţelesesem singura seară petrecută în casa lui. a adăugat cu amă răciune : Vezi. cînd a întrebat: — E adevărat că acolo. dar nu eram convins. Trebuie să mergi pe potecă. Poate că dacă aş fi înţeles-o. Acum. — Nimic nu se întîmplă fără rost şi nimeni n-ascunde de dragul de a ascunde. că-1 recunosc îndată. — Ştiu un drum îngust. Soarele mă înfăşură într-un ţesut fierbinte. o duritate lipsită de expresie. m-am aşezat lîngă bolovanul pe care stătea. — Mă tem pentru tine. Tăcut. iar dimineaţa îl găsisem mort. fetiţa cu cozile ca nişte cîrlige de undiţă mă făcuse să mă simt puternic şi îndrăzneţ. îl simţeam pe faţă. — Taci. Nu voiam să cred.. Parqă Ine aflam Jîntr-o imensă încăpere. cu bărbia sprijinită în palmă şi cotul pe genunchi. la oraş. — Dar aici ? A aşteptat o clipă. — Nu cred într-un asemenea drum. ridicîndu-mă. cu ani în urmă. Ina nu s-a clintit.. Umbra norului se lăţea peste lac. — Şi dacă n-a văzut nimic ? Dacă nu era nimic de văzut şi îndemnul de a nu părăsi poteca pornea numai dintr-o mare dragoste. ca şi cum ne-am fi aflat sub pata întunecată a unui reflector de întuneric. iar. la masa străjuită de neliniştitoarele păpuşi. se va întoarce şi va povesti ce a văzut. calcă numai pe potecă ! Speriat. — Nu mai ştiu. m-am tras îndărăt.. Din nou m-ajn gîndit la domnul Iosif. Dacă te abaţi să cercetezi ce-i în stînga sau în dreapta. a şoptit. zece vor cădea. — A spus că mă iubeşte. pe braţe şi mi se părea că puterea-i strecoară în mine un fluid de aur. Acolo nu m-am prea gîndit la bunicul. a şoptit printre dinţi. Am tăcut o clipă.. din nou. lăsîndu-mă gol şi singur. acelaşi loc. De juir-â'mprejur albeau pereţii de piatră. în. L-am văzut de atătea ori. într-o biată încercare de a o smulge din lunecarea către tărîmul celor îngenunchiaţi. mi-am spus. a spus Ina. Mi s-a părut că eram îngropat sub bolovan şi că Ina mă plînge. Şerpuieşte-n noapte printre stînci. — Ţi-e frică de el. îndată. nimeni n-a auzit de bunicul ? Un nor a trecut peste soare şi ţesutul fierbinte s-a destrămat. dar vorbeam în şoaptă. rigidă. în priviri îi stăruia o tristeţe resemnată. De ce trăim ? Ca un ecou. mă ispitea să bravez. în vis. deşi certitudinea mi se impusese pe neaşteptate şi lumea-şi retrăgea haina mincinoasă. am spus. pe acelaşi drum. — Ţie nu? Eram singuri. Unul f doi. Semăna înspăimântător cu a doua şi o trăgeam spre mine. — De ce ? — Ca să aflăm. Pledam. Şi apoi. — Te-a chemat. Nu se auzea Mici ciripit. Am apucat-o de mînă. Ina a schiţat un zîmbet chinuit şi şi-a clătinat capul. am strigat. cum nu răspun deam. A stat de vorbă cu tine ! Faţa Inei a albit şi a căpătat. M-a primit ori de cîte ori plîngeam. din nou. cu glas tare : — Urăsc tot ce nu se lasă înţeles.. am spus.Faţa ei lipsită de expresie. 86 — Sînt dintre cei ce caută cu preţul vieţii. — Nimeni. — Ascultă-mă pe mine. dar se va afla unde au căzut şi al unsprezecelea va şti să ocolească prăpastia. încercînd să citesc în mine. nimereşti în prăpastie. am pus.

Ne-am mai plimbat o vreme. nu tuşea pentrui a-şi drege glasul.. Buzele-i tremurau. Ina vorbea. Privirile ei mă căutau. Mîna-i era rece. Străină.. cînd a încercat să zîmbească. Vise hrănite timp de luni de zile între pereţii cenuşii ai internatului se năruiau şi ascultam vacarmul eu care invizibilele construcţii se prăbuşeau. Scrisorile tale ! A strigat : — Nu! S-a răsucit către mine şi i-am întîlnit privirile.. ca şi cum întreruperea contactului ar fi consfinţit o iremediabilă ruptură. Am să te cred întotdeauna. Eşti prietena mea. mă vedeam păşind lîngă ea şi mă auzeam vorbind. a şoptit. Mi s-a făcut ruşine. n-avea niciodată palmele umede. pe cît de liniştitor am fost în stare. — îmi eşti mai aproape acum.Dar nu s-a clintit şi a repetat cu o tristă înverşunare : — Taci. Sîn-gele i se adunase în obraji.. încercînd să-şi astîmpere neliniştea şi. Vechea imagine familiară nu răspîndea vagul iz de sudoare pe care-1 simţeam acum. Insensibilă. Rîvni-sem atît întîlnirea de acum. pentru a ajunge să mi se pară ciudat că o iubeam. Sub ochii mei se prefăcuse. cu tulburea atracţie a trupului pe care nu-1 presupuneam atunci cînd mîzgălisem interminabile scrisori. iar pura imagine a Inei de atunci nu se suprapunea peste făptura încinsă de soare lîngă care păşeam. Mă simţeam jefuit şi deodată bătrîn. deşi o secondam din răsputeri ca s-o încredinţez că nimic nu se schimbase. — Te cred. bineînţeles. să mă crezi ! Am zîmbit. iar regizorul nevăzut a ales clipa asta pentru a alunga norul care astupase soarele. mîna pe care o păstram între palmele mele începuse să ardă. taci. — Scrisorile mele. în scrum.. — Dar vreau să crezi. O ţineam între palmele mele şi-mi era teamă să-i dau drumul. Ina s-a 88 . — Să nu mai vorbim despre asta. şovăind. ne-cutezînd să le primească pe ale mele. Şi totuşi nu mă obişnuiam cu prezenţa ei.. am spus. din flacără. se zbăteau şi fugeau în lături.

nimic nu mai era alb sau negru. n-am avut curajul s-o dezamăgesc. dar nu. ai vrea să întîrzii. Am avut imaginea unui nesfîrşit culoar în care eram împins şi unde. s-o sprijin. i-am răspuns.împiedicat atunci şi am întins braţul.. împuţinîndu-te pentru a te adapta unei înţelegeri sporite. pe măsură ce înaintam. valoarea unui ton nu se afirma în mod independent. fără să întorc capul. în ziua cînd bunicul mă izgonise din grădină şi socoteam că Prietenul mă trădase. în vîrful degetelor. — Eşti supărat. 89 . sfîrtecat de o ridicolă şi deanădăjduită revoltă. — Te-ai speriat ? a întrebat. trebuie să mergi înainte şi porţile se închid pe rînd în urma ta. Nici măcar. am plecat cu amestecul de durere şi silă pe care-1 simţeam pe limbă. Ţineam departe de trup braţul la capătul căruia suportam degetele mînjite de contactul impur. Acum şi cenuşiul putea trece drept alb. Am răspuns fără chef la neîncetatele ei încercări de a lega o convorbire pînă ce încrederea i s-a sleit şi. Părea bucuroasă. culoarul în care înaintezi momit de privelişti întrezărite prin mulţimea porţilor deschise peste nada unor geografii ispititoare. Ca şi atunci lăsam în urmă un tărîm al nevinovăţiei şi păşeam peste pragul unei lumi în care culorile se complimentau. Asta e viaţa. putînd îi imaginată în respingătoare posturi. Ne întorceam pe dramul inutil bătut de soaire şi privirile nu ni se ridicau de pe pietrele răsărind din praf. îngustarea asta. Izbindu-mă de trunchiurile pomilor. tot mai multe porţi se închideau în urma mea. dar eram consternat. Ina a tăcut şi ea. mi-a spus la despărţire cu un glas în care tremura conştiinţa unei vine pe care i-o repro şam acum mai puţin decît faptul că era o vietate. moliciunea fierbinte a sinului. Şi am plecat repede.. Pentru o clipă i-am simţit cu dezgust. — Nu. diminuîndu-te pentru a te îmbogăţi. mi-am spus. ci doar prin raportare la tonul vecin. Deocamdată percepeam doar inevitabila suferinţă a dialecticii şi -mă îinspăimîntau rezecţiile viitoare pentru că. văzînd că mă schimba sem la faţă. aş fi alergat în neştire aşa cum alergasem de mult. stingherită.

— Prostule. repetînd : — De la Ina vin. am spus. la nivelul palmelor lui. căzînd peste ghetele cu nasturi ca mărgelele. Am apucat să văd o scoică verde. m-a rugat. mi-am dat seama că semăna cu Mihail. ca şi cum ar fi ştiut că n-are a se teme de mine. dar s-a dat îndărăt. aşa cum intuieşti sfîrşitul unei cărţi fără să-i cunoşti elementele şi tot ce rămînea viu era descumpănirea fluturelui ieşind din crisalidă. Am vrut să-i înapoiez sfoara.. Voiam să mă şpropii şi dihania meşterită de Mihadil auria în văzduh. — Ia-i zmeul. de parcă anii nu sporeau în trupul lui. — Că te-ai plimbat cu Ina ! Zîmbetul mi s-a şters de pe buze şi degetele ce apăsau sfoara zbîrnîitoare. deveneam eu. atunci cînd. — Trage zdravăn. căci renunţările erau legate prin nebănuite conexiuni şi nu puteam refuza o consecinţă neprevăzută. posibilitatea identificării cu multiple faţete ale unei realităţi. în ciuda opintitelor eforturi ale balaurului spînzurat de boltă. Nimic nu se schimbase în marea încăpere unde. Bu nicul închisese fereastra. Stăpînit de greaţă. Savel n-avea probleme. pierdeam proteica şi infantila facultate a contopirii cu universul. înălţase un zmeu şi-1 făcea să joace. luminate de razele verzi trecînd prin hăţişul viţei. căruia îi aruncam de fiecare dată o privire prietenească. Simţeam că mă disociam tot mai mult de lume. Intuiam desfăşurarea. nu ştiam încă în virtutea căror ipotetice complexităţi mi se cerea să sacrific infinitul univers al candorii. încă nelimitată de oprelişti interioare. Ina cozi de in. Nu mă puteam supăra pe el. Savel a întins mîna şi i-am dat sfoara. Mi-am dat seama că-mi dăduse să ţin zmeul anume ca să-şi asigure retragerea. cu nervii pe piele. Paradoxul consta în faptul că.. — Credeam că ai trecut de vîrsta zmeelor. Mi se părea că cineva aşează cu regularitate în copacul vieţii. Ca întotdeauna. frustat. pe care străluceau funebru nişte motive argintii. ricoşau pe piele şi-i cădeau la picioare. rîzînd. Era tm zmeu uriaş. care se demoda şi revenea periodic la modă. ţintuindu-mă locului. fiul legii. — îi place şi lui să se joace. Aş fi jurat că i-1 făcuse Mihail. venind din afară. încetam să practic o anume premisă. văzîndu-i faţa dirrtr-o perspectivă neobişnuită.. Ceva se răzvrătea în mine şi lacrimile parcă-mi suiau în gît. am spus. Mi-e silă de iscoade. şi i-am invidiat nepăsarea cu care se mişca într-un spaţiu parcă anume croit pentru a constitui cadrul dezinvoltei lui traectorii. Totul era nedrept. pantalonii din aceeaşi catifea neagră. — Ţine-1 puţin. ci. un fel de piftie roşie străbătută de convulsii şi 90 . iar pentru întîia dată. Era frumos ca un zeu tînăr. Savel era în curte. dar am simţit din nou durere şi silă. Doar straniile forme din închisorile de sticlă se schimbaseră. printre cuburile şi sferele de sticlă.. am spus ca să-i fac plăcere lui Savel. Coada-i vîjîia ca un buhai. negru şi ameninţător. Nu s-a ferit. Atunci capul bunicului s-a ivit la fereastra laboratorului. intrind în joc. De ce? mă întrebam urcînd scara. poate-ţi spune cîte ceva ! — Ţie ce ţi-a spus ? am întrebat. Aşa. din care se înălţa un deget cu unghie fosforescentă. — Ia-ţi zmeul. înaintam de-a lungul nesfîrşitului culoar spre misterioasa şi desgustătoarea lume a celor mari. — Mai ţine-1. îşi lăsase capul pe spate urmărind salturile vietăţii de şipci şi hîrtie. vesta violetă în buzunarul căreia îşi ţinea ceasul cu capace bulbucate purtând semnele zodiacului. sori şi semilune. stăruia mirosul de iepure şi şoarec. în mod conştient. Creştea în acord cu anotimpurile. L-am găsit singur în laborator. am ajuns acasă. şi-au amintit. Nici bunicul nu se schimbase. dacă eram operat în fibra autentică a fiinţei mele.dacă ştiam ce pierd. fără conştiinţa unor renunţări şi culegînd bucuriile fiecărei vîrste. dar mereu mai mult de teamă şi curiozi tate. Dar Savel sărea în jurul meu şi rîdea. cămaşa albă cu guler răsfrînt. dîndu-mi sfoara zmeului.. Am nevoie de el aici. rddicînd din umeri. a spus Savel. feerice lampioane. purta haina de catifea neagră croită după un tipar imuabil.

Pentru că mă aşezasem. stînjenit pentru mine că-1 vedeam aşa. Mă simţeam stîn-jenit pentru el. aşa dar. La nivelul rîsului. deşi o intuiţie obscură îmi spunea că ruşinea e ridicolă în faţa unei asemenea dezlănţuiri. Paletele balaurului scrîşneau monoton în tăcerea laboratorului. — Cu ce te pot ajuta ? am întrebat. şi tocurile îi izbeau ritmic cimentul. dar omul nu poate asista fără strîngere de inimă la erupţiile necontrolate ale semenului său. Şi mi-a arătat scaunul lui Mihail. printre mesele de marmură. care se rostogoleau alandala între pereţii de sticlă. sentimentele şi gîndurile încetau. în vreme ce bunicul se plasa în afara parametrilor umani. Bunicul străbătea încăperea în lung. Şezi. situată dincolo de coordonatele cu care sîntem obişnuiţi. încît groaza pe care mi-o inspirau era temperată de o involuntară ruşine. semnul apartenenţei mele la condiţia umană. acolo unde antenele . De cîteva ori am auzit un clipocit. Bunicul a început să rîdă. aşa că m-am mulţumit să rostesc cu răceală : — Spuneai că ai nevoie de mine. — întotdeauna am nevoie de tine. în vreme ce el rămânea în picioare. cu mîinile vîrîte în buzunarele pantalonilor. Hibrizii din recipientele de sticlă trăiau. poate. Nu m-am aşteptat la efectul întrebării. Era ridicol să mă simt stînjeniit. nimeni nu se ruşinează că vulcanul în erupţie se dă în spectacol. Eram om. de parcă mi s-ar fi arătat în pielea goală. De aceea am resimţit deodată ruşinea drept o marcă de nobleţe. în picioare. Rîsul bunicului venea dintr-o lume pe care doar monştrii lui incerţi şi expuşi sub sticlă o înţelegeau. părea de două ori mai înalt. umplea încăperea cu hohote pe care le mai auzisem. pe care-1 auzeam. hohote sălbatice şi de o atît de făţişă cruzime. S-a oprit cînd am intrat şi m-a măsurat batjocoritor : — Te joci cu zmeul ? Am avut impresia că ştie cum ajunsesem să ţin sfoara zmeului. Mă privea cu aceeaşi ironie. dar faţă de el eram obişnuit să mă stă-pînesc.speciei detec92 cîteva sfere de diferite culori.

într-adevăr. A avea experienţă înseamnă răgazul sau posibili93 . n-au experienţa copacu lui. Ce ţi-ai spus cînd ai constatat că acolo nimeni nu se sinchiseşte de bunicul ? îi aşteptasem întrebarea. a şoptit bunicul. s-a întrerupt din vorbă fără a-şi duce gîndul pînă la capăt. cu atavică groază. în cazul în care am fi binevoit să le facem cunoscute. Vor bea rar. Mi-am umezit buzele şi am articulat : — Ascult. măsurînd parcă dimensiunile neaşteptate ale posibilită ţilor mele de înţelegere. Nimic nu se repetă întocmai. Dar n-ai spune că sînt aceleaşi ? Copacul le aşteaptă naşterea şi moartea. (glasul îi răsuna familiar.. îşi comprimase hohotele. — Ai crescut mai mult decît presupuneam..tează. Mihail. Acum mă privea gînditor. în cuşca pieptului. Frunzele. Ai cunoscut oameni şi locuri. închizîndu-le. ca şi cînd nu m-aş fi putut îndoi de unanima acceptare a legendelor noastre.. ca pe nişte fiare. ■— Ai crescut. a început să se plimbe din nou printre mesele de marmură. cel pe care obişnuia să-1 arate. pentru că are experienţa frunzelor. cu un fel de precauţie : — Pentru că ai crescut şi poţi înţelege. am spus.. doar noaptea vîscozităţilor in-'forme. deşi era limpede că Mihail îl mai dezamăgise cu alte prilejuri. Bine.. dar n-aveam să uit că de sub catifeaua hainelor pândea hohotul. Gînditor. Fiecare primăvară cunoaşte alte crunze. — Nu speram să înţelegi. dar cu totul lipsit de agresivitate) şi de mult n-am mai stat de vorbă. Ironia lui făcuse loc perplexităţii. deşi împrejurările revin. că ştia la ce se poate aştepta din partea lui şi nu voia să stăruie asu pra limitelor. gata să se dezlănţuie cu primitiva lipsă de control a unei stihii. — Ai văzut în asta o intenţie ? — Bineînţeles. Redevenea cel dintotdeauna. aşa că nu m-a găsit nepregătit : — Mi s-a părut firesc ca tradiţiile noastre să nu fi ajuns la urechile oricui. a spus bunicul. în schimb. — Sper să mă ajuţi.. află. încă uşor ironic. pe care i le cunoştea...

întrebîndu-mă dacă eram vinovat de izbucnirea pe care n-o înţelegeam. după cum experienţa îl învaţă pe medio să detecteze boala în ciuda simptomelor derutante.. care-1 făcuse să întrerupă o convorbire pe care singur o începuse. insignifianţi. Atunci. — îmi pare rău. loc de bătălie al unor forţe obscure ce-şi disputau o victorie pentru cucerirea căreia nici nu eram solicitat. cînd întocmeau planuri şi puneau la cale şiretlicuri. Du-te. esenţa lor însă rămîne cea necesară. Nici un strop de apă nu trece de două ori prin matca fluviului. am spus. Bunicul a tresărit. numai că. dar ce însemnătate are faptul că stropul de azi nu e cel de ieri. în perimetrul căreia urma să mă instalez. la urma urmei. de parcă schimbase o mască. probabil. Faţa i se alterase.. Necesitatea. M-am făcut mic pe scaun cînd şi-a ridicat braţul şi m-a ameninţat cu pumnul. să se bucure pentru un număr limitat de împrejurări şi să se destrame în pămînt. încremenise adunat în el. şi privirile în care jucau puncte de foc au întîrziat pe faţa mea. au învins în mine dezgustul. Mâ urmăreşti ? S-a oprit. M-am ridicat şi am ieşit. dacă nu un adolescent ca atîţia alţii şi cine să se fi înverşunat în stranii tentative de a-1 scoate din anoni95 . Simţeam că reprezentam un punct de întîlnire. Amănuntele pot să difere. de vreme ce menirea lui e identică şi. am îngăimat. Poate că vîrsta răsturnărilor prin care treceam era de vină cînd mi se părea că simt aţintite asupra mea atîtea priviri şi treceam prin zile şi nopţi cu stingheritul mers al amatorului nimerit pe scenă. mi se îngăduia să rezolv de bine de rău problemele individului care eram. care e tot un răgaz. de unde vorbise calm. ca o sumbră coloană. 94 Mare şi întunecat. distanţarea (care e tot un răgaz) îngăduie urmărirea marilor întoarceri.. Faţa i s-a liniştit. ca şi cum viaţa. strigînd : — Da? Află că m-am mai împotrivit eu necesităţii.. Am auzit un zăngănit şi n-am ştiut dacă vibraseră geamurile sau nenumăratele cuşti de sticlă. Iar la a n-a oară. şi-a pierdut brusc stăpînirea de sine şi a răbufnit cu o furie neaşteptată : — Ţine minte că urăsc cuvîntul ăsta ! Patima schimonosise cuvintele. Nu-i înţelegeam izbucnirea şi am îndrăznit să întreb : — De ce ? Necesitatea nu-i oare firească ? A scos un sunet gutural. toate se amestecau în mine. constituia doar un prilej pentru marile înfruntări cărora le eram destinat. ca domnul Iosif. Fazele ciclului sînt necesare şi fiecăreia îi corespund oamenii necesari. mi se îngăduia să-mi consum raţia de întâmplări personale. între geamăt şi scrîşnet. Necesitatea. Iar în răstimpurile cînd neştiuţii adversari îşi trăgeau răsuflările. ticăloşi sau eroi. Savel se mai juca. de a te afla cel puţin pentru a doua oară într-o situaţie dată. Niciodată nu-mi vorbise astfel. derutanta şi înspăimîntătoarea convorbire cu bunicul. îndeplineşte o funcţie similară ? Ciclurile sînt aparent modificate. cu zmeul.. aspiraţiile mele ar fi constituit factori prea modeşti pentru a fi luaţi în seamă. dar n-a dat semn că mă aude.. cerînd răspunsuri. cînd îşi reîmprospătau puterile în vederea campaniilor viitoare. Atunci pînă şi infima raţie de întîlniri ce mi-ar fi putut aparţine însemna o minciună. Totul e în funcţie de timp. Afară. iată.tatea. realitate tangibilă şi nesfîrşită realitate interioară. făcîndu-le să semene cu un şuierat. am rostit cuvîntul. — Da. Teaima şi curiozitatea cu care începeam să explorez lumea oamenilor mari. Mi se părea tot mai evident că şi ciudatului meu profesor i se atribuise un rol în nişte ininteligibile planuri strategice şi eram tot mai încredinţat de faptul că sfîrşitul lui avea o semnificaţie ce-mi era destinată. în curgerea apei. Şi-a coborît braţul şi a rostit morocănos : — Destul. Cele două descoperiri legate de făptura Inei. Tot ce însemnam.. Mă simţeam mîndru că-mi vorbeşte cu unui egal. Cine eram. menit să trăiască o singură dată. dacă lipsa mea de experienţă era de vină (cuvintele bunicului stăruiau în mine) sau dacă şi un adult ar fi fost la fel de surprins de inexplicabila răsturnare..

fără gînduri. Nu puteam uita senzaţia pricinuită de atingerea sinului ei. flamură şi pasăre. Pe Ina o evitam eu. . care mă asaltau acum. cînd se nimerea. anume croit de la treptele intrării unde am plîns lîngă Savel şi pînă în lagărul unde Mihail se străduie să facă din mine un avorton de felul celor din cuburile de sticlă ale bunicului. mă feream. dimpotrivă. iar Ina se apropie. Dar nu mai încerc de mult să uit ce ştiu. definitiv. într-o seară am văzut-o pe Sia. mă obişnuisem să glumesc cu ea şi. Nu. prin însăşi existenţa lor. făcînd eforturi pentru a o despersonaliza. iremediabil. Miera cu neputinţă s-o mai identific cu naiva fantomă ce bîntuise nopţile internatului şi mi se părea o impietate s-o cobor la nivelul tulburelor obsesii. în schimb Ina a rămas definitiv în aifarn sacrilegiilor nocturne. freca nişte albituri. detaşînd-o de Ina. bunicul m-a evitat în vara aceea. mîngîindu-i îndelung. Şi primul meu gînd e sacrilegiu. de o potrivire de cuvinte. Istovit. — De data asta am izbutit! spune Mihail. aportul la permanentizarea gîndirii. Vine repede. O mai văzusem de atîtea ori. Descopeream aluzii în cele mai inocente fraze şi. Atunci voi ajunge identic cu ceilalţi şi mă puteam pierde în unanimitate. îi ajutam să care nenumăratele găleţi cu apă de care avea întotdeauna nevoie. de priviri. vorba care să le confirme speranţele. deasupra cicatricei. sau s-a mulţumit să schimbe cu mine cuvinte banale. nu ! Dar e Ina şi e a doua. ŞTIU şi spaima nu mă mai opreşte nici la gîndul că totul n-a fost decît un drum monstruos. deschid ochii. Am pălit şi vîriurile degetelor şi-au amintit cu o sfîşietoare acuitate ce simţiseră în contact cu trupul Inei. — Te doare ceva ? a întrebat femeia. Dimineaţa eram cercănat şi istovit ca după o luptă pe viaţă şi pe moarte. Asemenea speranţe erau grabnic spulberate de neliniştitoarea in tervenţie a bunicului şi din nou mă pierdeam în presupuneri sterile. toţi. mă voiam întreg. tulburat. în curte. frumos decît un om ? — S-a trezit. Un văl roşu xni s 7a pus pe ochi şi m-am sprijinit de peretele casei. Eram unul dintre cei ce alcătuiau în timp puzderia de reprezentanţi ai speciei. o rechemam din amintire şi o prelungeam cu un torturant amestec de voluptate şi repulsie. Pe marele coridor încă o poartă era gata să se închidă îjn urma mea. în pat. unul dintre cei ce-şi aduceau. cu o secretă voluptate otrăvită de dezgust şi ruşine. Ca şi cum ar fi vrut să îngăduie timpului ştergerea unei amintiri nepotrivite. am evocat cu ochii închişi sînii plini ai Siei. Atunci doream ca anii să-şi precipite şuvoiul penti u a-mi îngădui să las o dată în urmă blestematul prag despărţind lumea inocenţei de cea a cunoaşterii. prin chiar cele mai neînsemnate gînduri. fără ca altceva decît veselia ei să mă reţină. o cica-trice-i urîţeşte fruntea şi ochii ei au fixitatea unor ochi morţi.mat ? Pentru o clipă mă îmbăta orgolioasa satisfacţie a furnicii anonime. contribuţia la perpetuarea omului şi. strig în mine. Cu ultimele puteri rechem din amintire zborul roşcat al celei dinţii. pînă atunci. o cruce roşie. chiot străpungînd cu tăiş de fulger bezna şi ştiu că mai sînt afară zboruri ce nu pot fi retezate şi ochi în care libertatea n-a fost ucisă. Rătăceam absent. femeia care ne spăla rufele. dar de astă dată privirile mi s-au oprit peste sînii ce i se zbăteau sub cămaşă. Toţi. Ina e albă ca o mireasă şi poartă pe frunte. aplecată peste albie. Fiindcă nu mă mai puteam îndoi de faptul că aveam să fac faţă unui şoc. Am fugit ca un hoţ şi mai apoi. situate la antipodul idealului nivelator. pregătit să înfrunt cu toate armele şocul adevărului. apoi buzele uscate mi se mişcă neauzit : — Ce-i mai. se înlocuiesc desgustător. Nu mă pot mişca.. a plătit şi a fost iertată. Ca şi a doua.. Pe faţa lui Mihail ticurile se alungă. rosteşte un glas cunoscut. Trebuia doar să nu mă singularizez. întro apatică somnolenţă din care mă scoteau doar asociaţiile stîrnite de un gest. împungînd aerul cu umărul sting şi amîndoi mă privesc aşteptînd semnul.

97 .

O să creadă c-a izbutit! — şi gem încercînd să galvanizez limba de fontă. vreau să certific. Eu spun tot ce spune. iar sudoarea îmi scaldă faţa. aşa e. O şuviţă sonoră se înalţă atunci dintr-un colţ al încăperii. iar vibraţia nearticulată rosteşte tot ce nu pot spune. spune Mihail. o simt pe buze şi arzîndu-mi privirile. poemul postum zidit în perimetrul sîrmelor ghimpate. — Hai odată. în vreme ce Ina a încremenit ca una dintre păpuşile domnului Iosif. trupul meu nu mai e decît elanul incapabil să se realizeze. salturile şi prăbuşirile pletelor în pîlniile de văzduh ucis care le răvăşesc. Şi mă aflu la capătul drumului. dar buzele nu mai pot frămînta nici impalpabila substanţă a cuvintelor. săgeata strigătului pe care bunicul o voia răsucită în noroi. — Taci! Pleacă! strigă acum Mihail. apocalipsul caselor şi zborul pletelor ruginii prin vălătucii de fum şi de praf. o imensa capcană. dar ştiu că plăpînda siluetă e aici. Mesagerul ! Nu pot întoarce capul. tensiunea ce zbîrnâie în spiralele arcului comprimat.. arse în lagărele morţii. spune Mihail. ca o rimă. E poemul pe care l-am purtat în mine şi m-am apucat să-1 scriu. . speranţa. speranţa desnădăjduită. crîncenă — şi toate se îmbucă. saltul menţinut la sta-ddui efortului prealabil. se aşează în versuri. Da. dar panglica sonoră se desfăşoară nestînjenit. fiecare sunet s-a împlinit în sîngele meu ca-ntr-un cuptor pentru încingerea căruia am jertfit flăcărilor zile şi nopţi. vacarmul exploziilor şi geamătul copacilor sfîr-tecaţi. mă încordez pentru a urni munţii cuvintelor. Glasul mesagerului spune cadavrele risipite pe fronturile de luptă. vorbeşte ! Iar ochii mei sînt gata să vorbească aşa cum vreau. moduîînd dureri şi bucurii cărora numai oamenii le-au dat nume. 98 . iar încăperea nu mai e decît o carte închizîndu-mi glasul.un unic drum pe care am fost silit s ă păşesc.. vorbeşte ! şi chinul e un fruct copt din care seminţele nu pot izbucni. părăsite pe buza rîpelor. le încurcă fără a izbuti să le zădărnicească nesfîrşita plutire. — Vorbeşte.

apoi s-a înclinat ceremonios : Doamnelor şi domnilor. — Văd că patul de lîngă tine e liber. contrastînd cu nişte ochi negri care au străpuns din prima clipă lamentabilele ipostaze byroniene în care mă complăceam. cu începere de azi. prin graţia lui Dumne zeu şi voinţa unchiului Marian. ridieîndu-mă într-un cot. Nu răzbătea în ele nimic din puerilele orgii ale nopţilor. Ca la tine acasă. — Lasciati ogni speranza. furnizîndu-mi totodată nemărturisite argumente pentru evitarea confrunătrii cu prezenţa reală a Inei. cînd s-a ivit în dormitor. — Ce hram poartă puşcăria asta ? a întrebat într-o bună dimineaţă. pe semne. Mi se părea ciudat că ignoră apropierile noastre din erele nopţii şi mă temeam că le-ar putea evoca. A făcut o piruetă. Atunci s-a sfîrşit vacanţa şi în sumbra clădire a internatului a apărut Andrei. elev la liceul internat. Mă consideram din nou îndrăgostit şi încercam faţă de Sia un amestec de ruşine. cu o agreabilă melancolie. M-a privit şi a zîmbit deodată. — Dacă aveam casă n-ajungeam printre voi. am spus. irevocabil damnat. ne-am simţit atraşi unul către celălalt. cu părul blond şi creţ. de duioşie şi recunoştinţă. eram tot mai ispitit să văd în ea o vrăji toare şi denunţam în versuri ipocrite întunecatele asal turi la care mă supunea pentru a mă depărta de proto tipul ineîntiinării. ritmurile legănau nostalgic absenţa Inei şi descopeream incîntat că scamatoria artei izbutea să consacre divorţul dintre ideal şi tentaţiile impure. Nu lipsea mult să mă consider. şi-a aruncat geamantanul pe pătură.în vara aceea am aşternut pe hîrtie primele versuri. îmi dai voie ? Şi.. sluga dumneavoastră. Ina. Versurile mă ajutau să regăsesc imaginea căreia îi adresasem scrisori fără a-dresă. Din pricina asta. am răspuns. — Nu te sfii. îndesat. reprezenta antipodul a tot ce însemnam. Inte-grînd-o prin furtul mîngîierilor într-un univers ascuns privirilor. Mai scund decît mine.. 99 . fără să-mi mai aştepte Snvoirea. care ne asocia în clandestina succesiune a riturilor sale.

Pe atunci. dîndu-i prilejul să triumfe şi să se lanseze în interminabile detalii edificatoare.A intrat în viaţa noastră firesc şi a fost adoptat pe dată. întins îmbrăcat pe pătura cenuşie ce învelea reglementar patul de fier. o descoperea cu o mirare plină de neîncredere. Am trăit zile de exaltare. N-o nimerea întotdeauna. Nu i-a trebuit mult pentru a afla cît de reduse erau experienţele mele erotice. dar o încăpăţînare organică îl silea să persiste şi de multe ori am admirat uluit încrederea nestrămutată cu care-şi apăra punctul de vedere. Era greu să-1 înşel şi în faţa întrebărilor lui precise m-am pierdut.. Nu ştiu cîtă autenticitate şi cîtă poză presupunea pe atunci siguranţa cu care lua poziţie faţă de tot. Andrei a izbit cu piciorul într-o minge de cîrpă şi ne-am pomenit în stradă. ades era nevoit să regrete pasul făcut. — Dacă ţii neapărat. Dar Andrei se şi îndrepta spre poartă şi am sărit de pe pat. nici nu se putea ceva mai potrivit. Am străbătut alături de el curtea în care băieţii din clasele inferioare se fugăreau. dur şi inflexibil ca pana cu care se despică nodurile unei buturugi. Raportarea la experienţe personale şi trăiri proprii devenea argument peremptoriu şi m-am îngrozit sondînd adîncurile în care o înfrîngere decisivă l-ar fi putut prăbuşi. anii aveau să reducă însă treptat coeficientul de poză. fără cap şi fără coadă. Aşa ne îndreptam tăcuţi spre apus. Prietenia noastră nu excludea condescendenţa reciprocă (cuvîntul dispreţ. — Gata ! A. — Numără-ţi gologanii. Trecătorii ne priveau cercetător. Singur. iar metalica melancolie părea a unui sfîrşit de lume. şi Sîmbătă te fac om. Cu timpul am descoperit că imensele certitudini pe care i Je invidiam nu proveneau din infatuare. deşi încercasem să amplific episodul Sia. Mă temeam că uitase. Andrei n-a revenit asupra promisiunii. prohodul tuturor toamnelor de pînă atunci. irosită în plimbarea prin grădina publică şi obişnuitele discuţii. citeam (mai bine zis. ci dintr-un egocentrism sălbatic. menite să-mi întunece viaţa. cînd am 101 . incapabil nu numai să accepte. universul propriu.. aşteptam cu o carte în mînă) oînd Andrei a intrat în dormitor. dar să şi presupună existenţa unui gînd sau sentiment pe care nu-1 trăise. dar preţuiam fiecare darurile complimentare ale celuilalt şi ne simţeam bine împreună.. ca marea de peşti. atît de tonic cu propriile mele şovăieli încît mă fascina. Lipsit de experienţă. mă temeam să-i reamintesc şi uneori mă surprindeaim nădăjduind că sîmbăta va trece ca toate celelalte. chiar în cele mai nuanţate accepţiuni. Echiparea ! Am închis cartea. Nu l-am văzut ezitînd o singură dată şi adopta în orice împrejurare o atitudine neobişnuit de categorică. însă. încă neînchistată. infirmîndu-i sistemul de referinţe. „Dincolo de bine şi de rău". sau pe care îl trăise într-altfel.. prezentîndu-1 tenebros şi transformînd clandestinele imagini nocturne în condamnabile orgii. cu cel mai plictisit aer pe care ipocrizia mi-1 sugera. 100 Folosea cu o gălăgioasă ostentaţie cuvinte crude. sporind cota parte a autenticităţii şi Andrei trebuia să devină opac la tot ce nu era el. oameni. Părea plin de certitudini. mi se pare excesiv). îi reproşam lipsa de imaginaţie şi-mi ironiza lipsa de acţiune. Siguranţa deriva din imposibilitatea de a se transpune. mi-ani dat prea tîrziu seama că hiperbola făcea neverosimilă întreaga poveste. imobilitatea — din negarea alternativei. din care-şi hrănea inalterabilele certitudini. forma un contrast. pe care personalitatea lui. am prins din zbor o frunză înroşită de arţar şi i-am dat-o unui puşti care plîngea. cu care nu fusesem obişnuit. chiar atunci cînd infirmarea lui ţinea de domeniul evidenţei. M-am împiedicat. Din grădina publică răsunau adormit acordurile unui vals. iar aplecarea rrea către „lamentabile hamletizări" (expresia îi aparţine) îl atrăgea ca o contrapondere. împrejurări şi probleme. ca şi cum ar fi ştiut unde ne ducem. de teamă şi remuşcări anticipate. în vreme ce asurzitoare cataracte făceau să-mi vibreze timpanele. deschizîndu-i perspective către o nebănuită lume a incertitudinii. a încheiat.

încercînd să iasă şi am privit. iar eu mam aplecat stîngaci şi mi-am desfăcut larg braţele. Un tînăr cu mustăcioară subţire se tot trăgea de mănuşile lui galbene. dar tot ce pînă adineauri fusese moliciune. O amărăciune lipsită de voinţă îmi îngreuna paşii. Străduţa cotea şi'. aşezată între un depozit de instrumente chirurgi102 cale şi un grilaj de fontă. Băieţii s-au sfătuit o clipă. neîntreruptă succesiune de curbe line. cu duşumea de scînduri şi pereţi gălbui. Ne-a făcut cu ochiul. încercînd să-mi ascund stîngăcia îndărătul şarjei. Cineva s-a ciocnit de noi. că n-aveam tăria să mă despart de Andrei. cînd a ieşit. Pe scaunele înşirate lîngă pereţi şedeau vreo zece fete. se întindea baldachinul matlasat. Se întunecase vizibil şi nici o lumină nu se aprindea. Purta o rochie de seară de catifea neagră şi cu capul pe spate. Fata aşezată lîngă uşă a pufnit. Femeia care s-a năpustit apoi pe trepte. cu cît înaintam. în tăcerea însoţind amurgul zeilor oamenii îşi ascultau inimile. Am intrat în coridorul vuind de scîrţîitul unui patefon. a spus simplu Andrei. încă. Dar s-a scuzat grăbit şi a dispărut. a spus. mi se părea că luminile se aprind pentru noi. cît vedeam cu ochii. Nici n-ara apucat să-i atrag şi . rîdea aşa cum rîdea păpuşa de ceară a domnului Iosif. pentru o clipă. dar asta a soos-o din sărite. Ne aflam pe vechiul pod de piatră şi amîndoi am tresărit cînd apa s-a prefăcut în sînge. pe care ultimele raze ale soarelui începeau s-o înroşească. A intrat într-o tutungerie şi. mi-a pus în palmă două ţigări. A strigat : — Ce ? Nu-i pe privite ! şi. dar Andrei a pornit către ea şi amîndoi s-au aşezat curând pe o banchetă. dar glasul i-a răsunat prietenos : — Hai. zugrăviţi cu trandafiri albaştri. pe altul 1-a sărutat şi a dat să-i împingă pe toţi înăuntru. şoptindu-i ceva vecinei care-şi ridicase laba piciorului pe scaun. dincolo de care clipocea un havuz. o poartă către lumea noastră. în tăciuni. purta un capot roşu. la capătul discului. Cind a sărit două trepte deodată. eram trist la gîndul că mă mai puteam întoarce. Oraşul încremenise. nu s-a mai auzit decît hîrşîitul acului. Melancolia valsului rămăsese pentru totdeauna în urmă. Prin uşa deschisă am văzut încăperea sărăcăcioasă. coborînd scara de lemn ce se oprea la capătul coridorului. miraţi că sîngele nu li se scurge pe caldarîm.văzut deodată că vălătucii norilor alcătuiau deasupra noastră o imensă saltea. patefonul hîrîia şi fetele păreau că poartă măşti de clovni. Oamenii vorbeau cu glas tare despre neobişnuitul apus şi treceam pe lîng'ă ei ca un străin.lui Andrei atenţia că norii au luat. Apoi au intrat grămadă nişte băieţi din ultimele clase ale liceului. Am simţit cum mi se usucă cerul gurii. Prin odaie se învîrteau cîţiva bărbaţi. — Bună seara. Aş fi dorit să-1 aud propunînd să renunţăm şi ştiam că aşa ceva nici nu-i trecea prin minte. transformînd-o într-un imens fluture obscen. dar zeii muriseră şi mimeticele lor miniaturi terestre nu mai erau constrînse de puterea simetrică a magiei. Un imens şi sinistru capac sculptat acoperea lumea. aripile halatului s-au des făcut peste zbaterea sinilor. . zeii se măcelăriseră. căpăta acum duritatea unei lespezi mîncată de vreme. Atunci a intrat Lina. focul viu trecînd. fumau şi priveau. cu porii îmbibaţi de sînge. Am privit cu neclară dezamăgire o casă ca toate celelalte. Peste capetele noastre. dar mi sa părut de la sine înţeles că acum trebuia să fumez. regretînd întunericul. Tînărul cu mănuşi galbene s-a apropiat de patefon. 1-a apucat pe unul de bărbie. în nemărginirea unde suprafaţa pe care o luam drept capac nu mai era decît un chepeng. copii. Mi-am întors privirile... hai. căutînd să descopăr pe faţa bărbatului un semn. — Stai puţin. Zeii muriseră şi oamenii trăiau. a spus Andrei. pre-făcînd cerul într-un gigantic abator. culoarea jarului. Purpura ce acoperea dalele cerului a luat treptat tonurile mohorîte ale sângelui închegat. scărpi-nîndu-se la degetul mic. — Aici. Scîrţîitul treptelor era acoperit de muzica răguşită. una dintre fete s-a îndreptat spre ei. Dincolo. din jar. într-o clipă. Nu mai fumasem.

103 .

Şi m-a invitat să-i ating o dungă albicioasă. o masă. Mi-aş fi scos inima pentru a o dărui pe palmele întinse nenumăratelor fiinţe con- . rîsul inconştient al Linei. Toate fetele se uitau la noi. —. — Ai slăbit. a spus Andrei. pentru că depăşea stinghereala Inei. Tiptil. Flecărea şi-şi dădea aere. M-am privit în oglinda unei vitrine. O mare milă se revărsa din mine. a deschis gura. Am dat să mă retrag. pe şold. m-am strecurat pe uşă. sub stelele mai numeroase ca nicicînd. mult mai palide decît buzele. Ajuns în stradă am tras cu nesaţ aer în piept. Am auzit apoi bătăi în uşă şi glasul lui Andrei. un paravan. Fata trecuse după paravan.. ca o ghiară. în care m-am străduit să anihilez tot ce eram. Imensa cantitate de. oamenii veniţi din beznă şi îndreptîn-du-se. •— Vii ? am întrebat-o pe fata care nu-mi plăcea. a spus Andrei. dar ştiam că şi eu ucisesem pe scoarţa sîngerie şi. cu picioarele atîrnînd peste duşumea.. zbaterea roşie după care mă regăsisem neschimbat. rîsul lui se irosea zadarnic. 104 gazinată între pereţii goi mi s-a relevat şi am ochii. în decorul de piatră. Atunci s-a răsucit şi m-a cuprins în braţe. cu pereţi de cărămidă. li vedeam măselele şi gingiile. Un coridor. Mă rezemasem cu coatele de balustrada de piatră şi priveam reflexul stelelor în apă.tristeţe inima-. iar tristeţea îmi încleşta gîtul. eram acelaşi. Am recunoscut amestecul de repulsie şi duioşie. apoi s-a ridicat şi a ieşit cu Lina.Hai o dată. iar Andrei a început să rîdă. Totul era iar inocent ca pe vremuri. Mă gîndeam la fata de care abia mă despărţisem. gesticulînd. Ne aflam din nou pe podul de piatră. I-am simţit pielea. deveneau caricatura unor gesturi fireşti. aşa cum trebuia. Uite. — Lasă-1 în pace. Gesturile obişnuite cu care mă dezbrăcăm seară de seară se artificializau acum. Am urcat scara. Apoi. a spus fata. sîngele pierise de pe cer. dar go liciunea ei era aproape cuminte.. sub scăpărătoarele priviri ale stelelor. aşa cum aş fi simţit-o pe mîna unui coleg. şi eu am slăbit. goană spre limanul unui neant incert. M-am simţit mai sigur pentru că rostisem vorba simplu. nimic nu trăda zbaterea de pe scoarţa roşie şi nimeni nu se mai uita la noi. împreună. — Abia aştept să mă spăl. — Nu aşa. Mi-a făcut un semn. Uite la mine. şi. Pe pat era întinsă o scoarţă roşie. slabă şi mă privea neliniştită. a rîs. ca despre o zdreanţă cu care şi-ar fi şters pantofii. Faţa mi s-a lipit de trupul ei.Nimic nu se schimbase şi totul era altfel. dar aveam în mine mirosul de sudoare şi parfum. Pieptul Linei se umfla în despicătura rochiei. spre beznă. la malul lacului şi imaginea Inei a pîlpîit o clipă. a spus.. inima mi s-a umplut de mirosul sudorii şi al parfumului. Apoi a început să-şi bată joc de cea cu care suise scara. scuipînd în rigola trotuarului. dar se răsturnase pe spate şi lacul copilăriei a dispărut într-o zbatere roşie. pe care monstrul violaceu al bunicului îl deşteptase în mine şi mi s-a părut că neînsemnata fiinţă care intrase în viaţa mea pentru a se depărta vertiginos era tot o creaţie a bunicului. —■ N-am să pot dispreţui niciodată. sfîşietoarea aplicaţie a fetei pe care nici nu ştiam cum o cheamă. am coborît scara. între gît şi umăr. Mi-am amintit tulburat că era Lina şi am ascultat cum vorbea cu scîrbă despre ea. ne-am aşezat alături. — Nu-mi dai o ţigară ? Fata era măruntă. incapabilă să trăiască în afara cuştii ei. I-am dat una dintre ţigări şi mi-am aprins-o pe a doua. mila pentru puţinul pe care-1 însemnau. apoi odăiţa cu un pat. apoi a ţîşnit printre buzele ţuguiate. L-am găsit pe Andrei şi. — Nu te dezbraci ? îşi şi trăsese peste cap rochia de stambă. tulbure şi fără obiect. ca un hoţ. sugînd din ţigară. şi mi-am amintit de culoarea cerului. am spus. pe scoarţa aspră. aspră. Fumul a dispărut dincolo de omuşor.

105 .

pentru a îmbrăţişa lumea. mişcîndu-le de sus în jos şi apăsînd cu palmele. ciocănind răbdător. pentru ca să te înalţi peste acoperişuri. — Da. — Numai să nu mor. am spus. nimic nu mai era străin şi. 106 . — Doctorul-şef al lagărului. — Povesteşte. numai să rezist pînă la capăt. ci degetul vorbeşte. Noaptea era albastră. Dacă lipesc urechea de perete. aş fi mers pînă la capătul lumii într-o albăstrime caldă. ameţit. Mihail. nu mai sînt singur. Nu gura. Acum mergeam alături de Andrei şi parcă pomii şi casele lunecau pe lîngă mine. povesteşte. — Ce-i asta ? l-am întrebat pe Andrei. şi miera milă de ele şi de mine. Sau aş fi acceptat să mor. Cred că aş putea zbura. ciocănind în pereţi. — Afară e soare. Aveam impresia că deodată crescusem. care mă apu case de braţ. Am vrut săi uit şi cine isînt ! Doar uneori. — Hai. . — Uitasem. — Mi-au schimbat capul. — Fac experienţe pe noi. — Lasă-mă. răspîndind miros de floare. Ai zburat vreodată ? împingi cu tălpile pămîntul şi-i destul să-ţi desfaci braţele. — Vino. nu trebuie să uiţi. spun. Pentru întâia oară o simţeam prietenoasă. tăcută. în întunericul de care mă temusem cîndva. Apoi te apleci. ca şi mine. —Eşti nebun ? Plîngi ? a şoptit Andrei. stelele. ştiind că n-aveau ce face cu inima mea. podul şi noaptea şi stelele. cîte un cuvînt. vesteşte domnul Iosif. Bănuiam că stelele erau tocmai cele pe care le-aş fi putut descoperi dincolo de cuvîntul blajin al domnului Iosif. Oameni apăreau şi se făceau nevăzuţi. ite 'lungeşti în văzduh şi finoţi. Dar pluteam într-o fericire pe care cuvintele n-o puteau traduce şi totul se învlîrtea cu mine. a spus neliniştit Andrei.damnate care priveau acum. s-a făcut tîrziu.

peste zi. iar docilitatea unanimă. la alţii. Nu mă pregăteam niciodată. iar eu încercam oboseala şi amara satisfacţie a şamanului după victorioasa luptă cu duhurile. zgîlţîiam zăbrelele. iar din depozitul de sunete şi culori. deştepta în mine secreta exaltare a şamanului. dar ades tocmai victimele ironiei rîdeau cele dinţii. abdicau de bună voie şi se supuneau fermecatului flux de cuvinte. luptau şi mureau. De parcă s-ar fi vorbit şi fără să-şi dea cu toţii seama. Ore întregi eram în stare să povestesc. iar povestea se desfăşura în ritmul niciodată deficitar al improvizaţiei. prea sigur de puterea lui pentru a nu fi ispitit s-o pună la încercare. dispreţ abia deghizat. alergau prin păduri şi se căţărau pe colţi de stîncă. îşi părăseau cuştile şi se înfrăţeau prin mine. pe care nenumărate alte seri o confirmaseră. auzeam rîsetele şi nu-mi venea să cred că cei ce-mi urmăreau cuvintele erau băieţii închişi peste zi în cuştile unor preocupări ce-mi rămîneau străine. se purtau acum dezinvolt şi din fiecare gest. Cei mai fanatici ascultători manifestau faţă de mine o condescendenţă ce devenea. cărora cuvintele le dădeau nume. în dormitor. Atunci sfidam limitele îngăduite şi. sau biruiau în apoteoze. în schimb. vedeam. De astă dată povestea se întorcea pe făgaşul neutru al începutului. M-a izbit mai ales siguranţa cu care nu se îndoiau că trebuia să am eu însumi conştiinţa ro107 . Fără a opune rezistenţă. raporturile se inversau. din fiecare privire desprindeam certitudinea că nu eram decît măscăriciul care le umplea orele de răgaz şi de care nu aveau vreme să se ocupe atunci cînd treburi într-adevăr importante îi solicitau. Auzeam prin întuneric răsuflările cărora le încetineam sau precipitam cadenţa. Acum. un magnet nevăzut aduna din mine pilitura elementelor închegate spontan. Marionete docile. Protestele celor vizaţi erau acoperite de ţis-tuitul celorlalţi. din formele amorfe se năşteau oameni şi întîmplări. întocmai ca domnul Iosif. iubeau.îndată ce se stingea lumina în dormitor cineva spunea povesteşte. impietam asupra rezervaţiilor personale. lepădîndu-se ca de un lest de tot ce iubeau. atacam sacrosanctele domenii ale preferinţelor diurne. printr-o bruscă întorsătură de frază.

ci la dubla mea violenţă. l-aş fi ţinut într-o prelungită şi profitabilă spaimă. urmărindu-ne cu privirea) n-a fost sensibil la reacţia ta „umană". Zîmbeam. dar de ani de zile nici mama. puştiul i-a zîmbit. în care s-a recunos cut. — Nu te mai doare ? l-am întrebat. deşi totul era de mult hotărît în sînge şi nervi. Ca un şarpe. 108 Am simţit cum mi se albesc buzele şi. Ai să te hotărăşti o dată să-ţi exerciţi darul. ca nechezatul unuj mînz. mă port în conse cinţă şi nimeni nu mă atinge. văzînd că-1 privesc. folosindu-mă de darul şarpelui.. fără a se uita la mine. Mi-am închipuit pentru o clipă că înaintez încet. cîţiva paşi. A dat cu piciorul într-o piatră. Sentimentul că era acolo şi mă privea a fost atît de puternic încît mi-am întors capul. E fratele mamei. — Ce vrei. ucise de răceală. Toţi au început să rîdă. dar m-am depărtat ulcerat. unchiul Marian a venit. ştiam. aşa cum ar vrea să fie. dar ţi-a fost hărăzit darul şarpelui. spre mirarea mea. Ca şi cum nu tm-ar fi auzit. mi-a spus într-un rînd feciorul unuia dintre marii antreprenori ai oraşului. eşti în stare să farmeci. ca o veche ameninţare. cu o batistă murdară. Şi. în faţa noastră vreo şase băieţi săreau capra. nu pentru ceilalţi. Mă aştepta soarta domnului Iosif. m-a strîns în braţe şi şi-a tamponat. zîmbind. Sînt lup. apoi a început să vorbească. rîsetele se sting. cu faţa lipsită de expresie. scoţând nişte hohote subţiri. am şoptit. cu ochii în ochii lui Andrei. dar : — Taci dracului! i-a strigat Andrei. Voiam să mă reped. l-am simţit pe bunicul. Poate că nu sînt în stare să dau cu coatele şi justificările nu ascund decît neputinţa organică. mi-am spus. Avea încă lacrimi pe obraz şi zîmbea. am rămas nemişcat. să spui ? — Asta. apoi. Tu n-ai puterea lupului. Profitînd de diferenţa de vîrstă şi de putere dintre mine şi micul derbedeu l-aş fi putut uşor face să-şi regrete obrăznicia sau. privirile se voalează. oricum. Atunci. Andrei s-a desprins peste o clipă din cercul băieţilor şi m-a ajuns din urmă. Nu era prea greu să te porţi ca un lup.lului pe care mi-1 atribuiseră şi pe care se aşteptau să-1 găsesc firesc. Am făcut alături. ridicîndu-se în spatele meu. A pus mîna pe casă. ochii uscaţi. fără să vreau. îi ţii pe toţi sub puterea ta. care a început să plîngă. trăgîndu-mă după el. mi-am urmat plimbarea. — Ce? — Că nici măcar puiul ăsta de lup (şi-a făcut un semn peste umăr către băiatul care nu se clintise. în urma lui. Am întîlnit ochii puştiului pe care Andrei îl lovise. neluîndu-mi în seamă tulburarea. Poate că sînt slab. — Cînd ai mei au murit în accidentul de cale ferată şi am rămas singur. pînă şi eu te alscult cu gura căscată. îşi freca pulpa acolo unde piatra îl izbise. în tăcere. a continuat. dar zîmbea mai departe. se uita la mine batjocoritor. ci împotriva lor şi pentru tine ? Unul dintre cei ce săreau capra s-a potionit şi a căzut. A devenit totuşi tutorele meu. în vreme ce băieţii îmi fac loc. Ca un stîlp de gheaţă înaintez şi. apucîndu-mă de braţ. dar n-aş fi schimbat-o pentru cea a colegilor lui de cancelarie. Poate că eram un infirm care declară că nu se face alergător şi mă complăceam într-o iluzorie posibilitate de a alege.. s-a ploşniţit în dormitor şi m-a expediat la internat.. Cu capul plecat. nici tata nu-1 primiseră în casă. Piatra a ţîşnit şi a atins un puşti. m-am oprit. Mă apropiasem într-o recreaţie de un grup în mijlocul căruia se afla şi care dezbătea şansele echipei locale în campionatul naţional. mi-a dat cu tifla şi a şters-o. Am dat din umeri. Spaima respec109 . de natură să mă descalifice.. — înţelege că mai avem şi treabă. îndreptîndu-se către băieţii care-şi urmau discuţia. — Te priveşte ! Şi s-a depărtat furios. — Nu cred. — înţelegi ? a spus posomorit Andrei. plecîndu-şi privirile.

nu voi sta alături de asasinii domnului Iosif. iar dacă cei ce-mi primeau cu bucurie darurile mă dispreţuiau apoi pentru că nu ţineam să le valorific pe planuri ce le erau familiare. fără să-i aud hohotele. spusese bunicul. la Savel şi la domnul Iosif (spun mă gîndeam. La terminarea orei de latină am intrat în sala de mese. a doua. Lina. dar o secretă satisfacţie stătea la baza autoironiei şi convingerea că niciodată. Uluit. nu mai pune la inimă. dispreţuiţi. repetînd recreaţia a luat* sfîrşit. Aşezat in bancă lîngă mine. o intensă încordare pentru a nu lăsa să-i scape prilejul de a se dovedi mai slugarnic decît cel de alături. încercînd să regăsesc pe faţa lui asemănarea. indiferent şi singur. Şi din cînd în cînd tresăream pentru că auzeam acum un glas. forfota şi strigătele din curte încetează şi trec încet prin marea tăcere. lipsită de obiect. deşi îi vedeam gura deschisă şi salturile ume110 xiior ca într-un film mut. nam auzit clopoţelul care ne chema în clasă şi nu mi-am dat seama că recreaţia luase sfîrşit decît văzînd băieţii 'îngrămădiţi în faţa scărilor de piatră ale clădirii. Savel. Mă întorc încet şi vinovatul păleşte. şi aşa neclare. încercînd să citesc ce ascunde dincolo de trăsăturile cunoscute şi gîndurile mi se învîrteau tulburate între cele cîteva personaje ale neliniştitorului meu univers. izbind cu indignata promptitudine a fanaticilor. Dacă le-aş îngădui. unde am luat loc absent. imagini care se înceţoşau şi se suprapuneau. iar cuvintele-mi spulberau gîndurile. le risipeau într-o spaimă difuză. şi nările li se zbat. îmi repetam versul Ich singe wie das Vogel singt şi mă simţeam liber pentru cîntecul ce se maturiza o dată cu mine şi care avea să izbucnească. apoi a început să rîdă. Le întîlneam mereu. Fără să vreau. disputîndu-şi cinstea de a-mi face pe plac. ca şi cum omenirea ar fi fost o nesfîrşită temă cu variaţiuni sau infinita perindare a unor prototipuri. Amănuntele pot să difere. Eram făcut să dau. glasul meu. Presupun că-şi făcea reproşuri pentru felul în care mă părăsise în curte.tuoasă se propagă din aproape în aproape. Atunci. mi s-au părut ecourile întîrziate. Ar fi de ajuns un gest pentru ca zece să se repeadă. ci imagini mă asaltau. ale celor ce mă izbiseră. în nici o împrejurare. de naiva succesiune a imaginilor derulate pentru uz propriu. insinuantă ca o febră. între pereţii laboratorului de acasă. Fiecare e o aşteptare şi o pîndă. Andrei evita să mă privească. Iar. ar izbucni în urale şi m-ar purta pe braţe. am repetat recreaţia a luat sfîrşit. 111 . declanşînd mai degrabă stări afective decît gînduri) pînă cînd glasul răsuna din nou vestind că recreaţia a luat sfîrşit şi totul nu mai era decît un vîrtej dominat de panica răspîndită. Ştiam că Andrei n-are dreptate. a spus. A fost o descoperire atît de neaşteptată încît l-am căutat pe Andrei cu privirea. în curtea internatului. a tăcut o clipă ascultînd cuvintele grăsunului care mă izgonise. Dar cei ce aşteptau s-au şi repezit. intrigat. vina nu-mi revenea. imagini înţepenite o dată pentru totdeauna în amintire. imagini disparate. urmărit de aceleaşi fantome. deşi nu gînduri. sub alte chipuri. Apoi mă gîndeam din nou la bunicul şi la Ima. care i-a urmat. apucînd sticla cu apă şi umplfindu-mi paharul. Fusese ultima recreaţie din dimineaţa aceea şi nu ştiu cum s-a desfăşurat ora de latină. Ceilalţi freamătă. am înţeles pentru întîia oară că trebuia să-mi caut semenii printre cei. esenţa rămîne aceeaşi. dar îmi urmez drumul şi ştiu că doar după ce voi fi ieşit din curte se Vor năpusti. în curtea vuind de strigăte am rîs de mine. sau că dreptatea lui e a celor cu care n-aveam nici în clin nici în mînecă. iar cuvintele au căpătat îndată semnificaţia unui avertisment. — Hai. în liniştea plină de tensiune. Dînd din mîini. de două ori. aud deodată şuşotindu-se în spatele meu. De astă dată Andrei mă privea. Dar eu îl furam cu coada ochiului. ca şi mine. vorbea pătimaş în cercul sportivilor. Eram departe şi. în vreme ce privesc impasibil cum îndrăzneţul care s-a singularizat e călcat în picioare. socotind că aerul meu ciudat era urmarea scurtei noastre discuţii. pentru că ţineau de o altă umanitate : tata. izbindu-se şi risipind excesul de entuziasm necheltuit. scăzute. Şi-ntr-o străfulgerare mi s-a relevat similitudinea dintre Andrei şi bunicul.

îl vedeam în faţa mea pe Andrei. a devenit imagine şi şi-a luat locul printre celelalte. deşi imaginile sintetizînd trecutul erau parcă şi mai prezente. în pendularea lor. 611 . Pentru prima oară m-a izbit mirosul de pivniţă aj atelierului şi mi s-a părut că încăperea se micşorase. într-un oftat care mi-a golit plămînii : — în sfîrşit! 113 8 — c. pe care mjîna domnului Iosif nu le înnobilase. de aceea_: — Cred că tu pui lucrurile la inimă. între pereţii atelierului s-ar fi aflat singurul loc-în care mă puteam reîntîlni cu mine. iar. urmînd să-mi vorbească. prin care voia să-mi dea să înţeleg că nimic nu se întîmplase. — O să mai stăm de vorbă. pe care urmam s-o numesc a domnului Iosif. Andrei a ridicat din umeri. — Andrei azi. dar ştiam că între noi se căscase o falie. semănînd cu faţa domnului Iosif şi pe botul metalic al presei. deschizînd cartea sub sulul cenuşiu al luminii. dar domnul Iosif refuza să vină. dar am văzut şi unelte de rînd. Dulapul pe după care mă ascunsesem să plîng în voie era acolo. pe pereţi mai atîmau unele dintre sculele fermecate ale celui plecat. De afară se auzeau.. Am dat ocol sălii. a spus. Andrei mîine. Atunci am tras un scaun şi m-am aşezat la masa rotundă. caraghios. Iam admirat răbdarea (de altfel neobişnuită) dar după terminarea mesei am izbutit să mă pierd printre cei ce se ridicau în larma scaunelor mişcate pe ciment. Melancolia timpului trecut se strecura în mine. imaginile pe care nu încetasem să le văd pîlpîiau în continuare pe dinaintea ochilor mei şi ştiam că va trebui să le opresc fluxul. Atunci am coborît scările şi am intrat în subsol. ca şi cum de vreme ce acolo materia căpătase cîndva înfăţişări şi nume noi. de faţă cu alţii. am răspuns într-unui din cele două prezenturi. Ştiam că nimeni nu mă va stingheri la ora aceea. Cineva şedea pe masă. glasurile de sopran ale băieţilor.. pe fundul căruia îl părăsisem pe Saval. încercînd să-mi închipui că domnul Iosif urma să intre pe uşă. în vreme ce într-al doilea tata apucase cu reaua şi mă poftea în birou. în clipa aceea am simţit că nu mai sînt singur. a spus Andrei. l-am văzut pe Andrei în curte. de la fereastră. care avea să se adîncească. m-a mişcat şi i-am zîmbit. înăbuşite. apoi mi-am plimbat privirile prin încăpere. Orele de lucru manual nu figurau în programa claselor superioare şi teama de a găsi totul schimbat mă împiedicase să pătrund într-un domeniu unde amintirile poleiseră fiecare amănunt. Recunoscusem faţa triunghiulară a celui ivit cîndva în decorul de piatră al lacului. N-ai să te ru şinezi cîndva de prietenia pentru un măscărici ? — Eşti un. Acum coborîsem totuşi treptele tocite. Diagonalele luminii cenuşii se opreau pe masa rotundă. m-am oprit lîngă presa metalică şi am închis ochii. dincolo de coloana luminii pătrunzînd prin fereastră. Am închis uşa în urma mea. De sus. încolo totul era învăluit în penumbră. Am dat să sar în picioare. dar vechi senzaţii echivalente vizual urmau să mă încerce şi Andrei continua să mănînce într-un prezent pe care îl percepeam. clipa cînd îşi plecase privirile era menită să reapară. dar şi-a plecat privirile şi am ştiut că aşa va face şi cînd ne vom întîlni mai tîrziu. cu o rădăcină pe care o va aşeza pe masă rostind să vedem. ca împinse pe un al doilea plan. Noua amărăciune şi-a vărsat otrăvurile în fluxul de imagini care mă asalta.Gestul stîngaci. şi nici n-am avut vreme să mă mir. aşa că am deschis încet uşa grea şi i-am ascultat tînguirea. Nu făceam parte din aceeaşi lume. m-am repezit în dormitor să-mi iau o carte şi m-am întrebat unde m-aş putea ascunde. — Nu ştiu zău. Mai palide. Şi-ţi scot eu gărgăunii din cap! Dar ei erau şi acum acolo şi nimeni nu-i putea izgoni. I-am răspuns. schimbam cîte o vorbă. aşezîndu-1 o dată pentru totdeauna într-un 112 timp încremenit. dar n-am avut putere şi am şoptit doar. Un val fierbinte ini s-a răspândit prin vine. Cele două ferăstruici din apropierea tavanului lăsau să pătrundă tocmai cîtă lumină era nevoie pentru a nu destrăma ţesătura rarefiată a amintirilor. Nu mă mai abătusem de mult prin marea sală.

care-1 aşteptau în vizuina familiară din pivniţă. încît se albise pe umeri. cînd îşi mişca braţele. Fiecare. cel mult izbutesc să mă plic tisesc. n-ai avut prostul gust de a mă închipui răsărind cu coarne şi copite din vălătuci de . Am auzit că un şoricel aventurat într-un turn le-a povestit la întoarcere părinţilor. Faptul că între noi se afla coloana de lumină îi dădea aerul unei imagini văzute într-o oglindă înceţoşată. făcînd cu' capul un semn către cartea deschisă pe masă. atît de decolorată. ce-i drept. Tocurile bocancilor i se sprijineau de marginea mesei. O clipă lungă neam privit şi amîndoi zîmbeam. fiule. — Te supără că-1 citesc. Aşezat pe masă. — Ar însemna că pot avea o părere bună despre mine.. Tu nu eşti decît o iluzie. Nu ştiu cum aş putea să te desfiinţez şi văd că n-am încotro : vrînd-nevrînd.. Eşti propria mea întruchipare.. a gîndurilor şi sentimentelor mele. o fantasmagorie. dar a dat din umeri : — Nu cunosc supărarea. îmi dau seama că eşti o halucinaţie. va trebui să te suport o bucată de vreme.. Mai curînd părea un elev recitind cu răbdare o lecţie monotonă. are parte de şarpele pe care-1 merită. Ca şi cum n-ar fi trecut atîta vreme de cînd nu ne văzusem.. am spus cu un penibil sen timent de vinovăţie. Manşetele roase nu erau prinse cu nasturi şi fîlfîiau. Purta nişte pantaloni ponosiţi şi o cămaşă roşie. O bască mică. dar a celor mai josnice şi mai meschine... Mi s-a părut că-1 regăsesc şi am zîmbit.. ripostă furios Ivan. Zburase peste el un liliac. — Niciodată. a spus. îmi făcea cu ochiul. „Nici un moment nu te-am luat drept o realitate. mai bine zis o întruchipare fragmentară a mea." Vorbea încetişor. fără să vădească amărăciune. învăţată de mult.. un fel de tichie neagră şi scorţoasă îi acoperea părul. îşi cuprinsese genunchii cu palmele. îi împrumuta un caracter desuet şi înduioşător. că văzuse un înger.Ca atunci.. o nălucire de om bolnav. — Toţi mă ponegresc. a început să vorbească de parcă urma o convorbire abia întreruptă.

dezvelindu-i încheieturile subţiri. a spus. la cea dintîi chemare sosesc la întâlnire şi-i las să pună laba pe mine ! Rîdea cu poftă. — Am. fost închis. fiecare cuvînt răsuna ca într-o cutie de rezonanţă şi m-am simţit deodată liber şi împăcat.. — Nu te pot crede. care au pătruns în coloana de lumină. — Poate că aveai pricini să nu te temi. — De ce m-ai părăsit ? am întrebat. ca şi -cum propria lui prostie ar fi fost o glumă. Teama e un prost sfătuitor. că mă las mereu înşelat?. fete perverse. de parcă nu el ar fi hohotit abia adineauri. fădîndu-mi cu ochiul. întrasta constă tinereţea mea fără bătrîneţe şi asta nu poate în ţelege el. Dacă mă las prins în laborioasele lor pentagrame înseamnă că n-am îmbătrînit şi mai. în coloana luminoasă mîna-i sălta ca o pasăre.. Cine vrei şi cine nu vrei a învăţat trucul. Şi-a ridicat palmele a neputinţă şi manşetele roşii s-au zbătut. am spus. altfel.. S-a aplecat şi a întins spre mine o mînă cu degete fantastic de lungi. a spus cu o neobişnuită solemnitate.. bătrân şi sterp din capul locului. — între noi fie vorba.pucioasa şi nici măcar înveşmîntat cu eleganţa mitoasa şi bătătoare la ochi. nici nu mai sînt în stare să număr dej cîte ori: s-a repetat povestea şi. Şedea atît de firesc pe masă. Vechea atmosferă a convorbirilor noastre înviase şi m-am simţit din nou copilul care-i urmărea cu încîn-tare giumbuşlucurile. ' — Tu? Păream atît de uluit. bătrîni înţelepţi şi babe nebu ne. Cum să-mi explic.... Amăgitorule. cu toate astea. că a început să rîdă... Ai fi zis că şarpele poate fi naiv ?. sînt neîngăduit de prost. — De cînd mă ştiu nu mi-a fost frică de tine.. S-au întîmplat atîtea. 116 114 . — Să mă crezi întotdeauna. pe care autorul tău mio atribuie. între timp.păstrez rezerve din naivitatea începutului.. Nu mai auzeam strigătele băieţilor care se fugăreau în curte. că lugări măcinaţi de pofte. cuprinzîndu-şi genunchii cu palmele. probabil.

i se citea oboseala pe faţă şi mi s-a strîns inima.. a spus cu o dure roasă oboseală. mînecile roşii au fluturat din nou. dulapul. pe masă. lansat în noapte ? E caraghios că tocmai Amăgitorul se lasă amăgit. — La tine aş fi venit şi fără să mă chemi. suflete ? — Prostule ! a şuierat.. Nu sînt atotştiutor. Mai mult pentru a umple tăcerea.. Nu mai eram copilul din lumea verde. sculele fermecate spînzurînd pe pereţi... nu puteam crede că firava siluetă era în stare să dea cuiva o mînă de ajutor. aş rămîne mereu lîngă tine. nu crezi ? în tot răstimpul ăsta el a izbutit să întunece nişte scli piri. Pe vremuri. am. Atunci totul s-a răsturnat în mine şi n-am mai fost decît strigăt : — Dar domnul Iosif ? Cuvintele ţîşniseră fără să le fi formulat în minte.. privindu-mă ţintă. Poate că şi eu am rămas acolo. Raportat la dimensiuni schimbate.. Şi am înţeles cît de departe. am întors capul..Mi-am încheiat cămaşa la gît. încerc să apăr. erai mai deştept. nici siguranţa bunicului. A oftat •şi şi-a trecut... rămăsese copilăria. — De mii şi mii de ani am făcut cîte ceva.. a spus. am zîmbit.. îmi venea greu să accept că totul era mai mult decît un joc. aşa cum răsuna de 116 . aşa cum m-aş fi întrebat pe mine.. — Ce poţi face de unul singur ? am întrebat. dar amintirea grădinii pierdute s-a ridicat în mine. în împărăţia verde.. prin labirintul căreia nu-mi fusese dat să rătăcesc decît atît de puţin. am mormăit. Ocupa atît de puţin loc acolo. a şoptit: — Folosindu-se de lipsa mea. leul se apropie cînd aude behăitul caprei şi mie un simplu strigăt mi-e de ajuns. Şi am văzut grădina domnului Iosif. — Crezi c-aş putea uita ? — Deschide ochii. oscilînd ca un balon captiv. Am ridicat din umeri. — M-ai auzit şi pe mine strigînd ? am întrebat.. în pămîntul negru al cimitirului.. fără să poată distruge mare lucru. Mi-am amintit cum simţisem în spatele meu prezenţa bunicului şi. Ca unui muncitor la capătul orelor de muncă. Am închis ochii. — Ştiu.O. şi n-am cum se ocolesc capcanele. — Plîngi. ca în recreaţia de dimineaţă. Totul era tăcere. în urmă. — Printre strigătele ce se înalţă de pe pămînt poate fi şi unul de desnădejde adevărată. se răfuieşte cu cei ce refuză orizontul cîrtiţei. Apoi. ştiu. Din păcate. iar glasul i-a căpătat inflexi unile fierbinţi ale glasului mamei.S. Ca nişte fanioane. masa tăcea. — Totul a rămas în urmă. L-am privit prin coloana cenuşie şi mi s-a părut deodată că nu e decît un biet om. cu gîndul aiurea : — Nu pricep cu ce te pot momi. Nu avea frumuseţea trufaşă a lui Mihail. Dacă mi-ar sta în puteri. Ca un muncitor încăpăţînat. palma peste faţă. Dar nu era nimeni. am şoptit. fiule. fiule. Ai să-mi spui că şobolanii şi leii cad victimele propriei lor lăcomii. domnul Iosif tăcea. Dacă ai fi căpitan de vas n-ai răspunde fiecărui S. Părea atît de slab. înduioşat. Am simţit un nod în gît şi cuvintele mi-au scăpat de pe buze. — „Fără să poată distruge mare lucru.. Totul e să nu uiţi. — Sîntem depărtări adunate. Dar am afirmat vreodată că nu aş fi lacom ? Cartea cu care venisem se mai afla deschisă. simţul datoriei. aprecierea e în funcţie de scară.. M-a privit cu o imensă uimire şi a rostit neaşteptat de blînd : — Cu momeala potrivită. Rostise doar cîteva cuvinte nu prea măgulitoare. O neţărmurită părere de rău mi-a împăienjenit privirile şi n-am mai fost decît nostalgie. şi a început din nou să rîdă. Şobolanii vin la slă nină. Te cheamă alţii şi nimereşti în pentagramele lor.. fiule.. Evident. răguşite : — De. aşa cum din adîncurile fiinţei ţîşnesc marile dureri. departe. pe masă. încît am uitat că e marele maestru al iluziilor şi că înfăţişarea sub care se arăta nu era decît aparenţă. Sînt cel ce luptă la hotare. totul devine nimic." am repetat. încet.

Cartea de pe masă are dreptate. — Linişteşte-te. tocmai tu.. Ca pe o ploaie după luni de secetă. e lacom de lacrimi. îşi făceau lecţiile sau se jucau încă în curte. A săltat de pe masă şi nu m-am putut împiedica să observ cît de elastic sărise. uni versul îşi pierdea sensul. nu mi-am dat seama cîtă nevoie aveam de el. —: Şi totuşi mi-ai cerut să vorbesc. Ca odinioară bunicul printre mesele de marmoră ale laboratorului. — îmi dai voie să aleg cuvîntul în locul tău ? în cearcă : părinteşte. orbecăind şi izbindu-se de porţi închise. sau nu numai despre asta e vorba. lacul. am protestat cu o disperată energie. ori de cîte ori pătrundea în sulul de lumină al celei de a doua ferestre. a spus. De obicei el. un rol. aşa ca sulul de lumină să alcătuiască în spatele lui un. am încercat să mă agăţ de singurele mele puncte de reper. în ciuda amărăciunii pe care nu mă îndoiam că i-o pricinuiesc. încet şi rar. Recunosc. de astă dată chiar în faţa mea.. mare şi neliniştită. mai ales acum. — Ascultă. de ce taci? Poate că. aştepta încă să-şi capete semnificaţia. amărăciune subtilă. îi vorbeam. aşa cum îi sileau pe nenumăraţi alţii. Cine eşti tu ?. La scara mea. nu era decît o nesfîrşită chemare. o simţeam deodată pulsînd. cînd putea rosti cuvintele pentru aflarea cărora mi-aş fi dăruit sîngele. fără să mă consulte. Am plîns fără să-ţi aştept îndemnul.. nici nu exişti. 119 . Dacă ar fi ştiut cum îl aşteptasem. umbla acum cu paşi mari între pereţii atelierului şi cămaşa roşie i se aprindea. Revolta de adineauri era expresia convingerii că. — Făţarnicule ! am strigat. în ciuda aerului obosit pe care-1 arbora. ca pe o dezlegare.. am rostit. doream să-mi confirme că există. cu asemenea grosolănie. —■ Taci. niciodată mai mult decît în clipa cînd îi contestam realitatea. în marea înfruntare dintre el şi bunicul... M-am temut de întîlnirea asta pentru că înţelegerea.. în locuinţa lui cu pereţii acoperiţi de iederă.. Vorbea liniştit. am spus. pentru că iubeşte neputinţa şi se hrăneşte cu ea. Aşa cum îl siliseră pe domnul Iosif să joace un rol. şi mi s-a părut că pămîntul îmi fuge de sub picioare. în vreme ce femeile spălau vasele şi domnul director îşi dormea somnul de după masă. tocmai acum.. care mureau fără ca moartea lor să însemne mare lucru. Vorbeşte. Fără să-mi dau seama că mă contrazic. ce nu răzbătea prin vălul exasperant al ironiei. singura explicaţie a tot ce se întîmpla cu mine. M-am ridicat de pe scaun.. — într-un fel. pe cînd Savel încă nu se născuse. Nu vorbi de înţelegere. în vreme ce băieţii citeau care pe unde apucase. lăsîndu-i trăsăturile în umbră. fără el totul devenea grotesc. — De ce-ţi baţi joc de mine ? am strigat. Nu mai sînt copilul de odinioară şi-ţi dai bine seama că e timpul să ştiu. îmi porunciseră. apelul la certitudinea pe care singur mi-o putea aduce. n-aş vrea să ne certăm acum. Tot ce în mine se străduia să fie... — Taci. Nu neam certat niciodată. ecran pe care silueta roşie se decupa. nu ? N-ai să minţi acum. cu o. privindu-1 drept în faţă : — Am impresia că ştiu tot ce mi-ai putea spune. mi-am spu's. ai dreptate. Acum înţelegeam.. dar acum eu te îndemn : Plîngi. E absurd. Tocmai pentru că-1 negasem. — M-am aşteptat să te regăsesc aşa. N-ai să negi tot ce s-a petrecut. 118 I M-a întrerupt. brusc.. nimicul e uneori tot! Qchid-mi erau uscaţi. în coşul pieptului inima -atîrna greu. De ce ? Doar bănuisem adevărul în legătură cu moartea domnului Iosif.. îmi simţeam buzele încordate. iar eu. şi un ghem viu mi se zbătea în gît.. tu. — Fiule. dar constituia singura certitudine.. pentru prima oară.. Nu m-ai minţit niciodată. Nu e vorba de asta.mult.. oprindu-se înaintea mea. Gîndul se născuse în mine de mult. a spus în cele din urmă. Şi atunci cînd în sfîrşit venise.... aşezîndu-se din nou pe masă. Atunci. faţă de mine te-ai purtat întotdeauna. am realizat ceea ce se întâmpla în atelierul internatului. ca pe un semn. — Dar grădina. naşterea lui Savel.

Ne regăsisem. — Şi tu eşti mişcarea? — Numai una dintre formele ei. prin complicata şi fragila aparatură cu care fiecare ne naştem şi pe care o luăm cu noi în mormînt. trimiţînd păsări roşii spre colţurile încăperii. Rostisem cuvântul. lupta mişcării împotriva inerţiei. apoi cu vintele s-au adunat şi nici unul nu se ivea pentru a pieri.. . — A blestemat de faţă cu tine necesitatea ? Să nu te miri. — Energia e oarbă şi neînţelegătoare. Veşnica mişcare. am şoptit. — O dată trebuia să înţelegi.. îndoielile se decantaseră. Pentru o singură asemenea formă nenumărate înjghebări ratate sînt părăsite pe drum. Viitorul se află într-însa ca simplă posibilitate. grupîndu-se împreună cu cele lalte... Lipsită de conştiinţă. de sute de ori. de intenţii. a spus fără să se clin tească. nevoite să se compenseze la nesfîrşit. N-am simţit nevoia să-1 îmbrăţişez. viaţa. Presupun că nici el. dar care va fi. a spus. energia se transformă. şi el şi-a fluturat manşetele. — Necesitatea. carte nescrisă. Şi nu numai viitorul care va fi. căci singura ei necesitate e mişcarea. alunecînd de zeci. — Vorbeşte. presupune o luptă» veşnică şi ea. alcătuia un straniu mozaic de sunete şi semnificaţii. Am atîta nevoie de tine. de vreme ce e inerţia. sub imperiul necesităţii. ne contopea pe planul nebănuit ai unei amplitudini pentru care nu aveam nume. tată! Mi s-a părut că silueta roşie devine incandescentă. fiecare rămînea acolo şi. apropierea dintre noi anula fictivele contacte obişnuite. Rostite pentru a doua oară cuvîntul şi mi-am amintit de ciudata convorbire avută cîndva cu bunicul. Hamlet în mintea sugaciului Shakespeare. l-am rugat. Dar nu-mi spune că nu exişti. determinînd orbeşte forme adecvate. ci şi infinitele posibilităţi avortate. iar glasu-i vibra în marea tăcere şi sunetele că pătaseră dimensiunea unor ecouri. tinzînd la o organizare pe planuri superioare. bîjbîie organizîndu-se în echilibre mereu pre care.— Nici eu.

. iar strunele-1 însoţeau. vedeam în faţa mea cămaşa roşie care-şi pierduse formele. Eu ? Ca împinsă de răsuflarea mea... inutil. mărul şi şarpele. Inerţia naşte numai monştri.. ca vizitat de amintirea unei lumi îndepărtate şi aflată sub semnul provizoratului. în întuneric. Mirat. pionul pe care forţe incomensurabile şi-1 disputau. toţi te dispreţuiau pentru trupul ars de soare şi nearătoş. la un alt început. Două forţe. — Erai drept şi nedreptatea creştea Ungă tine. că se ridică în vacarmul scaunelor frecate de ciment şi umplu dormitoarele. — Inerţia e lipsită de imaginaţie. a continuat. — Mai departe. Şi deodată am auzit acordurile.v nind cuvintele. apoi s-a amplificat. trebuie să ştiu. inerţia re curge la scheme folosite cîndva. Nemişcat. Aşa cum bănuisem. a unduit. Pentru a o trage îndărăt e nevoie de demonstraţii spectaculoase şi atunci. în ciuda condiţiilor schimbate. — Dar eu ? am strigat. incapabilă să imagineze. Cîte o dată mişcarea e mai puternică şi omenirea ţîşneşte înain te. nu eram decît un element al unei scheme. Prin cele două ferăstruici nu se mai strecurau şuvoaiele de lumină. am spus. Undeva. l-am rugat. cu aparent succes. Atunci erai plugar şi Savel păstor. în care firicele de praf jucaseră absurd. Pereţii atelierului se topiseră în beznă. înseamnă moarte. propulsată de revoluţii. aşa cum niciodată inu-i vorbisem... şi am regăsit în mine împotrivirea care mă silise să-i vorbesc. crescînd şi descrescînd în ritmul cuvintelor. spriji. — Totul a mai fost o dată. priveam flacăra. — Inerţia. nu mai era decît o flacără. pen tru că munca îţi pocise muşchii şi-ţi încovoiase spinarea. Glasul pornit din flacără se înălţa şi cobora pînă la şoaptă. Dar nu s-a oprit la amărăciunea din cuvintele mele. minam spus că băieţii se află acum în sala de mese. grădina şi bunicul. Cufundat în linişte şi întuneric. perechea izgonită şi cei doi feciori. Şi e incapabilă de imaginaţie. răsunau nişte strune..— Ce simplu. ţi-am spus. Spune. o lume de corpuscule zbătîndu-se pentru infirme obiective incerte.. 121 120 .

folosindu-se de mîinile. Ţine minte. ascultam cuvintele care-mi descopereau viitorul. ţi-ai ridicat mîna muncită şi. către către te-îndrumase de la naştere. ca răscolită de o pală de vînt. am strigat. strunele au gemut.. făiră să ştii. de creerul şi inima lor. ale pămîntului şi ale viselor tale. aşa ca toţi să te recunoască şi nimeni să nu te răpună. în vreme ce amintirile se adunau pentru a le întări sentinţa. apoi te-a trimis în lume ca pe o dovadă vie pentru ca* oamenii să înceteze a-şi închipui că pot crea.. vedeam în beznă feţişoara boţită a monstrului violaceu. întorcîndu-mi privirile de la jocul tulburător al flăcării. dar aş fi ales-o. pe care ţi-o atribuise. nu! Voiam să fug. — Nu. în care luni de muncă decantaseră puterile soarelui. pentru a lăuda peste măsură cei trei miei costelivi aduşi de Savel. împlinind. Iar. dorinţa ascunsă a ibuniiaului.. băiete. Savel a pierit fără folos.. ţi-a făcut un semnpe frunte cu sîngele lui Savel. lăsînd feciori.. zornăindu-şi brăţările de la încheieturi şi glezne. bunicul are nevoie de tine. Mă temusem de soarta domnului Iosif. ca nimic să nu ţi se întîmple şi să poţi îndeplini multă vreme funcţia de sperietoare. inerţia e incapabilă de imaginaţie. singurii rămaşi în viaţă din pricina nepăsării cu care-şi îngrijise turma. giuvaeruri scăpărătoare. pe care-1 ucisesem. cro nica însă nu e în stare să pomenească despre urmaşii acestuia decît că au trăit ani mulţi şi au murit. dar nu puteam fugi de mine şi flacăra s-a zbuciumat.în vreme ce Savel bucura privirile cînd îşi plimba tunicile. Erai tînăr şi în tine se adunase atîta obidă. Izbite cu sălbăticie. a spus pentru a treia oară glasul pornit din flacără. Adunaseşi în tine amărăciune multă atunci cînd bunicul te-a batjocorit şi şi-a întors privirile de la neasemuitele roade pe care i le înfăţişai. fără şovăire. acum. încremenit.. Pentru oameni. au trăit şi au murit fără alt merit decît perpe122 . Un al treilea fiu avea să stea la obîrşia unei omeniri pe placul bunicului. — Linişteşte-te. căci oricine te-ar fi ucis ar fi căzut sub înşeptita lui răzbunare. în vreme ce glasul se înălţa cu o nouă putere : — Bunicul s-a prefăcut supărat şi te-a blestemat.

. puterea inerţiei a scăzut în sufletele lor.. înşeală şi cred că triumfă. Acordurile au încetat şi s-a făcut tăcere. totuşi.. unui fir de pămînt şi primei raze de soare. — încetează ! am strigat. Darnic cu milenii. Dar m-am lăsat înşelat şi am desăvîrşit monstrul plămădit de bunicul. părinţii tuturor celor ce cîntă din ghitară şi flaut. pe care le visam. Sfîrşitul putea veni oricînd. a rămas întotdeauna 123 . Dar despre urmaşii tăi se ştie că au fost întemeietori de cetăţi. e optimistă şi plină de ingenuitate. incapabilă de calcule şi neprevă zătoare. după multă vreme. De atunci bunicul şi Miliail se muncesc să creeze un sîmbuire de viaţă care să li se supună orbeşte. Atunci cînd. Ca un artist. fiule. — Viaţa cea puternică e plăpîndă. deşi sînt puternici. Executan tul. Teama. crima... în locul scadenţei fireşti se ivea o înspăimântătoare nesigu ranţă.. un sîmbure de aberantă şi imposibilă viaţă. care nu crează. te temi de bunicul ! am şoptit. Dar bunicul le-a descoperit oamenilor. în care avea încredere. Nu eu.luarea speciei.. — Tata ! — Am sperat c-ar putea înţelege.. Se încredinţează unui strop de apă.. Negînd moartea particulară prin viaţa întregului. violenţi. — Şi. N-au izbutit şi nu vor izbuti. ca şi bunicul. totul era alterat şi pînă şi ea. Ei. care-i Mihail. ajutîndu-1 să devină om. au timp. înţelege ! — Nu cuţitul.. Ai observat că rataţii şi neputincioşii alimen tează intrigi şi întocmesc cabale pentru a se da drept ceea ce nu vor fi niciodată ? Gălăgioşi.. iar tu ai fost doar unealta.. îşi arunca umbra asupra tuturor. trimiţînd asupră-le potopul şi a lăsat în viaţă doar familia unui beţivan bătrîn. a izbutit să ducă pînă la capăt marea scamatorie a impos turii. omenirea păşea spre lumină şi drumul i-ar fi fost rigu ros ca drumul aştrilor şi pămîntul ar fi devenit leagănul făpturilor armonioase.. O dată cu cea dintîi crimă. Bunicul nu s-a compromis. ci mîna care-1 poartă e vinovată. zadarnic. oricum. Suspiciunea destrăma încrederea frăţească şi teama. şi atît de naivă. al făurarilor de unelte de aramă şi fier. pentru el sterpe. prin tine. aliata inerţiei.. bunicul s-a grăbit să-i nimicească.

repede. chiar dacă schema tradiţională cumoajte unele modificări. prin răsturnarea raporturilor. spune. singurul fel în care putea întoarce către ea o omenire menită s-o depăşească. A fost.. maiurile pisează din cer oraşul care latră inutil şi manifestele noastre răsar pe ziduri. dar nedăunătoare. condamnate la ineficientă. lăsînd urmaşi... dar avem planuri mai mari. Fireşte. fiecare încerca să păstreze şi nu să sporească. In marea linişte. mi-am spus. sau nu numai ea. La scara mea... El simte. afirmîndu-se prin catastrofe. Acum oamenii se gîndeau mai mult la moarte şi mai puţin la viaţă. Numai moartea e albă sau neagră. Nimeni nu ştie unde mă ascund şi numai bileţelul Inei. Apoi mi-am amintit că e viaţa.. Casa galbenă are o singură fereastră. dar n-a fost în stare să pună la cale decît actualizarea vechei diver siuni a fratelui ucis de către frate. Tentativele ei. Andrei. Dar Savel te poate ucide. absurd ! N-am să-1 ucid niciodată pe Savel ! — Ştiu. ai căror reprezentanţi au trăit ani mulţi pentru a muri. pentru că necesitatea o duce pe drumul creaţiei şi nu poate fi creaţie fără înfrîngerea inerţiei. — Mai devreme sau mai tîrziu. asta nu înţelesesem şi aflam la vreme. de a recuceri terenul pierdut sînt de aceea. De unde se afla relegat într-o zonă incertă. asta. lung. Ai venit. căci înspăimîntaţi de puterea morţii oamenii s-au străduit s-o înfrumuseţeze. Atunci am strigat. Te-am prevenit. şi inerţia va cunoaşte eurînd o înfrîngere hotărîtoare.. Atotştiutorul înşelat nu e decît unul dintre absurdele roluri pe care le joacă şi nu puţini s-au găsit sa-1 justifice. şi încă nu înţeleg de ce nu mi se aruncă în braţe. Minciuna încurajată a căpătat cu vremea venerabila patină a tradiţiei şi falsa speranţă a vechilor generaţii îngenuncheate s-a permanentizat. Cît de tîrziu ? Eu n-am timp să aştept. Şi vremea culorilor revine sub pleoapele arse. cînd am în faţă peretele alb. pe care-i prinsă diagrama neagră. în mod fatal identice. detaşîndu-se de impostor. nimi cul e uneori tot. ca flacăra nestinsă pe un mormînt. am strigat. simetric inversă celei prin care tata devenise om. i-au deghizat oroarea.. Rugăciuni şi jertfe au încercat s-o îmbune. ajunge pînă la mine strigînd zilnic între opt şi nouă. Inerţia covîrşise mişcarea. — Totul se mişcă. scurt. Privisem prea mult flacăra ? Ardeam. Dar eram zdrobit şi nu mai aveam puterea de a-1 înfrunta. nimerisem. dar repede. da. ţi-am mai spus. l-am întrerupt. 1 . focul încetase să mai mistuie.. ma(i devreme sau mai tîrziu. nici un copil nu se joacă pe stradă. Şi Savel rîde în încăperea hidoasă unde cei patru se reped şi cătuşele ţăcăne. Ina a ieşit..departe şi putea părea bun. lung. Puterea întunecată a fost nevoită să se demaşte. Mecanismul a funcţionat impecabil. şi-şi pleacă privirile cînd adăugă duceţi-l la infirmerie. Atunci s-a întemeiat marea impostură. în întuneric. a spus. trecut printr-atîtea mîini. Te-aş putea omorî. în capcana unde trebuia să ajung pentru a-i îngădui ultima şi marea experienţă. moartea pătrunsese cu violenţă în mijlocul obstei. a şoptit. Ei bine ? spune Savel. Sun de trei ori.. Hăituit. Sirenele se tînguie la adăpostul camuflajului. — E absurd. Ţelul bunicului era atins. contribuţia generaţiilor îngenuncheate. Intră. de ce ochii i-au devenit sticloşi ca şi cum un ger interior i-ar fi congelat brusc. aceasta. spune mai tîrziu şeful lagărului. Acum ardea departe. Orb am fost şi ochii mi s-au deschis abia acum. pielea-mi ardea şi m-am zbătut în flăcările necruţătoare. oameni liberi au mai apărut în cursul mileniilor şi uneori omenirea întreagă s-a eliberat. fără a obţine decît permanentizarea obsesiei. Nu fiinţa mea fizică trebuia schilodită. Rolul de pion. propice legendelor vagi. dar inerţia e lipsită de imaginaţie. dar nimeni nu s-a arătat pentru că cea din urmă linie a pentagramei fusese trasă şi mă aflam în puterea bunicului. mă strecor dintr-o casă într-alta. curgerea vieţii. artibuindu-i puterile vieţii.

. Mihail avea dreptate. nici bunicul. definitiv. iar zîmbetul mi se răceşte pe buze. Nu alb sau negru. dar alesesem şi zadarnic m-a ucis de milioane de ori. Şi-n vreme ce lunec pe nesimţite în golul pe care nimic nu-1 poate umple. pletele ruginii se avîntă în tulburătorul zbor al veşnicei lor tinereţi. Inerţia va fi înfrîntă. ci alb şi negru. nici Amăgitorul nu se arătau. îşi trimiteau mesagerii disputîndu-şi mai departe bietul teritoriu infinit fără de care nu erau decît nişte fantome şi aşteptau să le dăruiesc consistenţa sîngelui meu. rebele.Ca şi cum ar fi respectat o convenţie tacită.

A.Editor : VALENTIN NICOLAU Redactor : EMIL BARBULESCU Tehnoredactor : DAN RADULESCU Apărut 1993. „UNIVERSUL" S. . 511 S.C. Bucureşti Coli de tipar : 8. Format : 16/54 X 84 Tiparul executat sub c-da nr.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful