TITLUL I

Secţiunea I Repere privind sistemul dreptului românesc



Pentru înţelegerea locului şi importanţei dreptului în societate pe de o
parte iar pe de altă parte în sistemul ştiinţelor se impun clarificări şi delimitări a
categoriilor şi termenilor cu care se operează.
Termenul de societate are multiple sensuri şi semnificaţii dar pentru
studierea fenomenului juridic are importanţă categoria de societate umană, în
sensul de ansamblu unitar, complex şi sistematic de relaţii între oameni,
istoriceşte determinate, condiţie şi rezultat al activităţii acestora de creare a
bunurilor materiale şi valorilor spirituale necesare traiului lor individual şi
colectiv. Societatea umană nu este suma aritmetică a mai multor grupuri, clase,
oameni ci un complex de oameni, grupuri, clase, realităţi economice şi politice.
Ca atare, societatea umană este compusă din fenomene politice, economice,
juridice care operează cu categorii precum stat, morală, politică, drept şi ea poate
să se impună în structuri organizate iar structura care a rezistat de-a lungul
secolelor este considerată a fi statul.
Conceptul de stat are două înţelesuri şi anume: într-un prim înţeles, statul
reprezintă suma a trei elemente şi anume teritoriul, populaţia(naţiunea),
suveranitatea(în sensul puterii organizate statal) şi al doilea înţeles potrivit
căruia statul reprezintă forma organizată a puterii poporului, respectiv, aparatul
de stat.
Statul nu poate fi analizat doar conceptual, el reprezintă o realitate chiar
dacă nu poate fi pipăit, văzut, auzit. Statul este o construcţie pe care toţi sau cei
mai mulţi deseori o ignoră dar pe care toţi o invocă şi o solicită când viaţa,
libertatea sau averea lor sunt puse în pericol. Statul este ţinta răzmeriţelor,
războaielor, oamenii distrug sate, ca apoi să construiască altele. Hans Kelsen
arăta că statul poate fi caracterizat ca “fiind ordinea de conduită a oamenilor,
ordine juridică de constrângere, putere de comandă şi voinţă distinctă de voinţa
indivizilor ca sumă aritmetică, situându-se deasupra lor”.Strict juridic, statul este
un ansamblu sistematizat de organe de stat(autorităţi), el cuprinde parlamente,
autorităţi executive, judecătoreşti, poliţie, armată,închisori. În aceste autorităţi îşi
desfăşoară activitatea funcţionari publici fapt pentru care el este receptat şi
acceptat de bună voie sau silit.Statul se impune democratic prin funcţiile pe care
le îndeplineşte(legislativă, executivă, judecătorească, internă-externă,
economică, culturală, socială, represivă) şi care concură
la  Á  Љ    ¿                 
1
                          Љ  
                                                                                 
  l                                                                               
            8                          ﻼ  IJ             "                     
                                                                                $ 
.          º                                                                     
                                                                            ﺶ   
                                                                                 
                                                                          ت     
                                                                                 
                                                                                 
                         
2
                                      (                  ﻌ  0  ﻼ                 
                                    Ң f      J                                 
  Ù
TITLUL I




Secţiunea I Repere privind sistemul dreptului românesc



Pentru înţelegerea locului şi importanţei dreptului în societate pe de o
parte iar pe de altă parte în sistemul ştiinţelor se impun clarificări şi delimitări a
categoriilode lege. Dreptul subiectiv reprezintă puterea garantată de lege
voinţei unei persoane în temeiul căreia aceasta este în măsură, în vederea
valorificării unui interes personal direct, să desfăşoare o conduită determinată
sau să ceară unui terţ îndeplinirea unei acţiuni sau abţinerea de la o anumită
activitate a cărei aplicare este realizată de bună voie şi în ultima instanţă prin
forţa coercitivă a statului.
Morala este definită ca o formă a conştiinţei sociale care reflectă şi
fixează în principii şi reguli cerinţele de comportare privind raporturile dintre
indivizi şi dintre individ şi colectivitate. Morala este laică şi religioasă, burgheză
şi proletară.
Corelaţiile dintre societate, stat, drept, politică şi morală sunt dense în
conţinut. Morala se cristalizează în societatea umană şi exprimă exigenţele,
valorile acesteia reprezentând bază a statului, dreptului şi politicii. Pline de
semnificaţii sunt scrierile lui Alexis de Tocqneville” în lumea morală totul este
clasat, coordonat, prevăzut dinainte; în lumea politică totul este agitat, contestat,
incert. În prima, ascultarea este pasivă, deşi este de bună voie; în a doua,
independenţa, nesocotirea experienţei şi ostilitatea faţă de orice autoritate.
Departe de a-şi dăuna una alteia, aceste două tendinţe, în aparenţă atât de opuse,
se manifestă şi par a se sprijini reciproc”.
Regulile morale deşi de obicei nu se aduc la îndeplinire prin forţa de
constrângere a statului, trebuie sprijinite juridic în realizarea lor atunci când
apără viaţa, libertatea şi fericirea oamenilor.
Puterea politică. În sens sociologic, puterea desemnează ansamblul sau
sistemul relaţiilor de putere constituite într-o societate istoriceşte determinată,
exprimând autoritatea pe care un individ sau un grup de indivizi o are asupra
altora pentru realizarea unui scop comun, asumat de membrii colectivităţii sau
impus acestora de către cei care exercită puterea.
Puterea este specifică şi inerentă oricărei colectivităţi umane, aşadar, şi
formelor embrionare constituite natural şi spontan. Dar această formă a puterii
3
nu este politică dar devine politică atunci când colectivitatea umană devine
societate. Colectivitatea devine societate atunci când indivizii care o alcătuiesc
au conştiinţa apartenenţei la această colectivitate. Dacă statul reprezintă
ansamblul instituţiilor şi regulilor constituite într-un cadru instituţional, puterea
instituţionalizată este o putere etatică şi anume puterea de stat.
Instituţia politică are mai multe accepţiuni. În sens retrâns prin instituţie
se înţelege un grup de norme juridice unite pe criteriul unui obiect comun de
reglementare, obiect care îi asigură unitatea şi permanenţa:instituţia căsătoriei,
proprietăţii etc. În sens larg, prin instituţie vizăm cele referitoare la putere
respectiv organele însărcinate să realizeze puterea politică şi normele referitoare
la această realizare precum Preşedintele României, primul ministru, Parlamentul.
Instituţa politică are pe lângă conţinutul juridic şi un conţinut politic care
se apropie sensibil de semnificaţia de “regim politic” iar regimul politic este
într-un stat rezultanta locului forţelor politice, în principal al partidelor într-un
cadru instituţional şi juridic având o determinare istorică, ideologică, economică.
Societatea modernă se caracterizează prin lupta partidelor politice iar
existenţa lor este o realitate incontestabilă. Existenţa partidelor nu înseamnă că
ele se confundă cu statul întrucât doctrinele exprimă ideologiile şi interesele
grupurilor sociale care coexistă în cadrul naţiunii, statul exprimă colectivitate.
Ca atare, partidele politice pot fi definite ca fiind asociaţii libere ale cetăţenilor
prin care se urmăreşte, pe baza unei platforme, definirea şi exprimarea voinţei
politice a cetăţenilor, asociaţii care au şi îşi afirmă clar şi deschis vocaţia şi
aptitudinea guvernării. În ceea ce priveşte locul şi importanţa dreptului
în sistemul ştiinţelor se poate afirma pe bună dreptate că aceasta este o ştiinţă.
Ştiinţa reprezintă o acumulare de noţiuni reunite între ele pe baza unor
principii fundamentale formând un sistem unitar de concepte şi de judecăţi,
respectiv o teorie.
Criteriile principale de constituire a unei ştiinţe sunt obiectul şi metoda de
cercetare. În general, obiectul de cercetare al unei ştiinţe îl reprezintă un anumit
domeniu al realităţii, anume determinat. Demersul cercetării vizează principiile
ce guvernează fenomenele domeniului determinat al vieţii sociale, biologice,
politice etc. formularea de previziuni referitoare la evoluţia fenomenelor
descoperite în acel domeniu. Dreptul face parte din categoria ştiinţelor despre
societate întrucât studiază fenomenele sociale, cauzele apariţiei şi evoluţiei lor,
ex.ştiinţele politice,economice,istorice etc. Aceste ştiinţe ca subsisteme ale
sistemelor ştiinţelor sociale abordează în mod diferit, specific un anumit
domeniu al realităţii sociale. Ştiinţele juridice au ca obiect de cercetare statul şi
dreptul într-o abordare sistemică şi funcţională prin folosirea unei palete
diversificate de metode logice, sociologice, economice, experimentale etc.
Din epoca romană străbătând secole, dreptul a fost împărţit, grosso modo,
în drept public şi drept privat. Dreptul public cuprinde regulile care au ca obiect
reglementarea raporturilor dintre guvernanţi şi guvernaţi iar dreptul privat
cuprinde regulile care reglementează raporturile dintre participanţi. Această
4
împărţire a dreptului nu presupune o delimitare exactă a obiectului de cercetare
ci există interacţiuni, intercondiţionări între cele două categorii. Astfel, în
clasificarea ramurilor de drept în “public” şi “privat” s-au luat în considerare
următoarele criterii:
a) criteriul numit ”organic” care se referă la calitatea subiecţilor, a
persoanei în cauză. Dreptul public priveşte ”persoana publică”, se
aplică ”autorităţii publice” parte într-un raport juridic(chiar şi cu
particulari).Dreptul privat se referă la particulari. Persoana publică
crează dreptul, urmeşte aplicarea lui, controlează aplicarea acestuia şi
sancţionează conduita contrară conduitei prescrise de ea. În dreptul
privat, statul veghează la respectarea conduitei impusă de legiuitor
părţilor unui raport juridic care sunt particulari;
b) criteriul ”materia” sau interesul dreptului public cuprinde regulile care
urmăresc realizarea interesului general, social, economic, comunitar
etc. iar dreptul privat cuprinde regulile care realizează interesele
proprii ale particularilor;
c) după criteriul “formal” sau cel care se referă la forma raportului
juridic, dreptul public se caracterizează prin procedee de constrângere
iar manifestarea de voinţă reprezintă acte unilaterale din partea
autorităţii sau puterii publice.Dreptul privat se aplică raporturilor
juridice care iau naştere ca urmare a liberului acord de voinţă al
participanţilor la acestea. Ca atare, normele dreptului public sunt
superioare celor aparţinând dreptului privat, acestea dezvoltându-se la
adăpostul celor dintâi, în umbra lor, reclamând sprijinul şi protecţia
acestora.



Secţiunea a II-a Principiile dreptului



Cuvântul principiu provine din latinescul ”principium” ce desemnează
obârşia, începutul, fundamentul.Societatea nu poate exista în afara unor
principii, idei directoare, existenţa lor fiind necesară aşa cum “ideile directoare
sunt pentru gândire ceea ce instinctele sunt pentru animale”.
Dreptul unei societăţi este clădit pe anumite reguli, principii ce de-a
lungul timpului şi în funcţie de tipul de societate au cristalizat ceea ce este
fundamental, esenţial în societate oferindu-le acestora valoare. Sorgintea socială
a principiilor dreptului a determinat pe Mircea Djuvara să afirme că ”Suntem,
foarte uşor înclinaţi a comite eroarea de a crede că un principiu de drept sau de
justiţie este un produs al unei speculaţii şi că ar apare in mintea noastră înaintea
5
unei experienţe….De aceea nu pot exista principii de drept imuabile, care să
valoreze pentru orice timp şi orice loc”.
Schimbările ce se produc în societate pe plan economic şi social,
mobilitatea şi dinamica relaţiilor sociale vor determina modificări şi în
ansamblul principiilor care stau la baza dreptului făcându-l dinamic, eficient şi
să răspundă acestor reaşezări ale societăţii umane. Se impune a preciza faptul că
evoluţia societăţii nu înlătură principiile vechi ci dimpotrivă cele noi vor
cuprinde elemente de constanţă cristalizate de-a lungul timpului dar care vor fi
adaptate.
Studiul principiilor dreptului prezintă importanţă sub mai multe aspecte:
1)sunt reguli călăuzitoare a sistemului de drept;
2)pragmatic, ori de câte ori există lagune legislative se recurge la principii
pentru rezolvarea multitudinii şi diversităţii de situaţii apărute în societate şi
cărora organele de stat competente trebuie să le dea o rezolvare;
3)principiile proprii fiecărei ramuri din sistemul dreptului românesc sunt
elaborate pe baza acestor principii generale, ele fiind o aplicaţie specifică a
acestora.
Principiile dreptului pot fi clasificate după mai multe criterii:
A)după mărimea sferei de aplicare distingem principii fundamentale care se
aplică în toate ramurile dreptului românesc precum principiul legalităţii şi
principii fundamentale care se aplică doar în anumite ramuri de activitate
precum principiul separaţiei puterilor în stat(în dreptul constituţional, în dreptul
administrativ etc)
B)după modul de formare distingem principii formulate direct prin
norme(principiul egalităţii juridice a cetăţenilor în faţa legii şi principii
formulate indirect prin deducerea din interpretarea unor norme juridice precum
principiul revocabilităţii actelor administrative.
În dreptul românesc contemporan cele mai cunoscute principii
fundamentale sunt considerate:
a)principiul exercitării suverane de către popor a puterii de stat prin organele
sale reprezentative în interesul societăţii.Premisa exercitării acestui principiu
este cucerirea pe cale legală a puterii respectiv izvorul oricărei puteri politice
trebuie să fie voinţa suverană a poporului iar aceasta trebuie să găsească formule
juridice potrivite de exprimare pentru ca puterea poporului să poată acţiona în
mod real ca o democraţie;
b)principiul pluralismului politic în virtutea căruia în societatea noastră se pot
constitui şi funcţiona mai multe partide politice în condiţiile prevăzute de legea
organică;
c)principiul separaţiei puterilor în stat în temeiul căruia realizarea puterii revine
celor trei sisteme de autorităţi publice independente unele faţă de altele dar cu
posibilităţi reciproce de control;
d)principiul egalităţii juridice a tuturor cetăţenilor atât între ei cât şi în faţa legii
indiferent de naţionalitate , sex, vârstă, religie, grad de cultură sau avere.
6
În considerarea art.3 din Declaraţia universală a drepturilor omului
potrivit căruia ”fiecare individ are dreptul la viaţă, la libertate şi la siguranţă
personală”, libertatea şi egalitatea între oameni, fundamente ale vieţii sociale pot
fi protejate numai dacă îşi găseşte expresia juridică.
e)principiul apărării ordinii de drept şi a libertăţii în conformitate cu care toate
subiectele de drept, persoane fizice sau persoane juridice, cetăţeni şi străini
deopotrivă, autorităţi de stat şi organe nestatale au obligaţia respectării legii,
actelor normative întemeiate pe ea care se aplică raporturilor juridice şi
subiectelor acestora sub sancţiunea aplicării forţei de constrângere a statului.
O menţiune specială se impune pentru sublinierea existenţei şi importanţei
principiilor dreptului internaţional din cel puţin două puncte de vedere:
1)asigurarea concordanţei dintre principiile dreptului internaţional şi principiile
fundamentale ale sistemelor de drept din diferite state în ideea promovii şi
apărării în relaţiile internaţionale a aceloraşi valori sociale, de ex. principiul
drepturilor omului.
2)abordarea unor reguli, principii pe care trebuie să le respecte toate statele dar
şi persoanele fizice şi juridice din acele state în cadrul relaţiilor internaţionale
cum ar fi “pacta sunt servanta” principiul bunei vecinăţi etc



Secţiunea a III-a Norma juridică



Noţiune şi definiţie
În abordarea problematicii normei juridice trebuie să pornim de la
dictonul latin ”legis virtus haec est:imperare, vetare, permitere, junire”(forţa
legii constă în: a ordina, a interzice,a permite, a pedepsi) pentru a defini întru
început norma juridică prin cunoaşterea conceptului, noţiunii acesteia.
În cadrul societăţii, relaţiile care se stabilesc între oameni nu se pot
desfăşura haotic întrucât este de natura acţiunii umane ca ea să fie normată.
Cuprinderea într-o regulă de conduită îmbrăcată în haină juridică a ceea ce este
esenţial, fundamental în conduita posibilă a subiectelor participante la relaţiile
sociale reprezintă pentru societatea respectivă ”etalonul”, “modul de
comportament”,”conduita de urmat” în afara căreia conduita indivizilor este
sancţionată prin forţa de constrângere a statului. Cu toate acestea nu toate
relaţiile sociale sunt cuprinse într-o reglementare normativă deoarece sunt
conduite, norme de factură morală sau religioase care au propria sancţiune.
Norma juridică este aşadar o regulă ce trebuie să o urmeze toţi indivizii
unei societăţi în raporturile dintre ei prin care se stabileşte drepturi şi obligaţii
reglementate juridic. În doctrină s-a apreciat că norma juridică cuprinde în afara
regulilor de conduită şi alte prevederi de ex.: principii generale de drept,
7
definiţii(definiţia proprietăţii, contractului etc) explicarea unor termeni legali,
descrierea capacităţii juridice etc. Hans Kelsen,întemeietorul Şcolii normativiste,
făcea distincţie între normă şi enunţurile descriptive ale normelor.
Normele juridice se definesc ca reprezentând acea categorie a normelor
sociale instituite sau recunoscute de stat obligatorii de respectat în raporturile
dintre subiectele de drept sub garanţia intervenţiei la nevoie a forţei de
constrângere a statului, în situaţia încălcării lor.
Trăsăturile normei juridice.
Cum dreptul se rânduieşte nu pentru fiecare om în parte, ci pentru toţi, Jura non
singulas personas, sed generaliter constituentur, norma juridică fiind o
conduită de urmat trebuie să fie aplicată tuturor subiectelor participante la
raporturile juridice, eliminând ceea ce este particular, specific fiecărui subiect şi
consacrând ceea ce este specific acestor raporturi, subiectele fiind obligate să
urmeze această regulă stabilită de norma juridică.
Având în vedere specificul normei juridice aceasta prezintă următoarele
trăsături:
1)Regula de conduită cuprinsă în norma juridică este generală, abstractă,
impersonală, tipică, de aplicabilitate repetată la un număr nelimitate de cazuri.
a)norma juridică este o regulă de conduită generală(legea este o
dispoziţie generală).Caracterul general al normei juridice derivă din
împrejurarea că aceasta se aplică unitar tuturor situaţiilor ce cad sub incidenţa
reglementării ei. În doctrină s-a apreciat că gradul de generalitate al normei
diferă fiind maxim când vizează toate subiectele sau toate situaţiile(principiul
obligativităţii cunoaşterii şi respectării legilor) sau minim când vizează o situaţie
unică, specifică(funcţia prezindenţială).
Caracterul general al normei juridice nu este înfrânt de faptul că anumite norme
juridice se aplică în părţi determinate din teritoriu(zona de frontieră, domeniul
silvic etc). Un exemplu elocvent sunt normele juridice ce reglementează cele
două sisteme de publicitate imobiliară: sistemul cărţilor funciare şi sistemul de
inscripţiuni şi transcripţiuni.
b)norma juridică este abstractă respectiv ea conţine tot ceea ce este
esenţial, semnificativ în conduita concretă, particulară a indivizilor, se despinde
de aceasta. Cu toate acestea, după elaborarea ei într-un model abstarct ea se
aplică raporturilor concrete pe care le reglementează. Este unanimă opinia din
doctrină potrivit căreia fiecare subiect participant la raportul juridic trebuie să-şi
aleagă norma juridică care se aplică cel mai bine cazului de soluţionat;
c)Norma juridică prescrie o conduită tipică stabilind drepturile şi
obligaţiile subiectelor de drept participante la viaţa juridică. Prin modul de
raportare a acestora la conduita tipică cuprinsă în norma juridică se poate aprecia
caracterul licit sau ilict al conduitei acestora(plata sau neplata impozitului);
d)Norma juridică este o regulă impersonală întrucât nu se adresează unei
sau unor persoane anume, prestabilite şi identificate ca atare.Datorită
caracterului impersonal, norma juridică se aplică la un număr nederminat de
8
situaţii şi de persoane. Caracterul impersonal poate viza toţi cetăţenii, numai o
anumită categorie de persoane(funcţionari publici, pensionari, etc);
e)Norma juridică are aplicabilitate repetată în sensul că ea există chiar
dacă nu se aplică niciodată sau s-a aplicat tuturor situaţiilor şi persoanelor care
se găsesc sub incidenţa lor atâta vreme cât se află în vigoare;
f)Norma juridică se aplică într-un număr nelimitat de cazuri întrucât
legea nu prevede numărul cazurilor la care se aplică. Norma juridică se aplică la
un număr repetat de cazuri datorită faptului că se aplică tuturor subiectelor de
drept aflate în situaţii similare dar şi pentru faptul că ea se poate aplica de mai
multe ori aceluiaşi subiect ori de câte ori acesta se găseşte în acelaşi gen de
situaţii.
2)Norma juridică are caracter obligatoriu.
Întrucât norma juridică stabileşte o anumită conduită de urmat pentru
toate subiectele de drept ea este obligatorie indiferent de domeniul în care
intervine(public sau privat)de forţa juridică a actului în care este cuprinsă(lege,
decret, hotărâre de Guvern etc). În caz de nerespectare a normei se face apel la
forţa de constrângere a statului.
3)Norma juridică are caracter voliţional deoarece legiuitorul nu inventează
legi, ci le formulează în conformitate cu nevoia sau comanda socială.
4)Norma juridică determină anumite efecte juridice atunci când subiectele de
drept intră intr-o relaţie juridică întrucât prin voinţa acestora iau naştere, se
modifică şi se sting drepturi şi obligaţii.
5)Încălcarea normei juridice atrage răspunderea celui vinovat, răspundere care
îmbracă anumite forme în funcţie de natura normei încălcate (civilă,
administrativă etc). Prin antrenarea răspunderii se urmăreşte repararea
prejudiciului cauzat sau înlăturarea vătămării produse de o persoană prin
nerespectarea conduitei prescrise în norma juridică, sancţionarea persoanei care
a încălcat norma juridică. Constrângerea vizează uneori bunurile şi veniturile
celui vinovat de încălcarea normei juridice.
Structura normei juridice.
Prin norma juridică legiuitorul instituie o anumită conduită de urmat
pentru subiectele participante într-o relaţie juridică, conduită stabilită în funcţie
de împrejurări iar în cazul încălcării acestora se declanşează constrângerea
statului prin sancţionarea subiectului. Toate aceste elemente sunt cuprinse în
norma juridică şi alcătuiesc structura logico-juridică a normei.
Structura logico-juridică a normei juridice cuprinde ipoteza, dispoziţia şi
sancţiuna.
Ipoteza normei juridice prezintă împrejurările în care anumite fapte dobândesc
semnificaţie juridică. Astfel, în ipoteză sunt cuprinse:
-situaţiile în care se aplică norma, excluzând aplicabilitatea acesteia la alte
împrejurări(de ex.cetăţeanul are dreptul la un singur vot) ;
9
-o reglementre generală a împrejurărilor, persoanelor, se stabileşte în concret
conduita de urmat(de ex.prin testament se poate dispune de toată averea sau de o
fracţiune din ea, ori de unul sau de mai multe bunuri);
-modalităţi de aplicare a legii respectiv prin ipoteză se arată că infracţiunea de
omor constă în uciderea unei persoane(art.174 Cod penal) sau sunt indicate
împrejurări care prin cumulare determină aplicarea normei juridice(de
ex.arestarea unei persoane se poate dispune pintre altele atunci când s-a comis o
infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de doi ani,
iar lăsarea în libertate a autorului faptei prezintă un pericol pentru ordinea
publică).
Dispoziţia normei juridice indică conduita pe care trebuie să o urmeaze
subiectele de drept, drepturile şi obligaţiile acestora în cadrul raporturilor
juridice.
Dispoziţia normei juridice se poate clasifica după mai multe criterii, astfel.:
-după conduita pe care o prescrie distingem dispoziţii onerative care obligă la
săvârşirea unei acţiuni(obligarea la plata unui impozit), prohibitive care obligă
subiectele la o inacţiune, la o abţinere(obligaţia de a nu conduce autoturismul
fără permis de conducere), permisive care lasă subiectului posibilitatea de a
alege o anumită conduită fără a impune ori a interzice săvârşirea unei
acţiuni(posibilitatea părţilor din proces de a utiliza sau nu calea de atac a
apelului).
Sancţiunea, al treilea element structural al normei juridice, reprezintă
consecinţa nerespectării dispoziţiei normei juridice,respectiv măsurile luate
împotriva celui care încalcă legea şi care la nevoie pot fi îndeplinite prin forţa de
constrângere a statului.
Sancţiunile pot fi de mai multe feluri:
-după conţinutul lor distingem sancţiuni patrimoniale ce vizează bunurile şi
veniturile celui sancţionat(amendă, confiscarea averii,penalităţi de întârziere) şi
nepatrimoniale ce vizează persoana celui vinovat(avertisment, interdicţia de
exercitare a drepturilor electorale, decăderea din drepturile părinteşti);
-după scopul lor distingem sancţiuni reparatorii prin care se urmăreşte
repararea pagubei, coercitive sau represive prin care se exercită o constrângere
asupra persoanei celui vinovat, de anulare sau de desfiinţare a actului lovit de
nulitate;
-după numărul lor sancţiunile pot fi unice când pentru săvârşirea unei fapte se
prevede un singur gen de sancţiune(pedeapsa închisorii) şi multiple care la
rândul lor pot fi alternative (amenda sau închisoare când se prevăd mai multe
categorii de sancţiuni pentru aceeaşi faptă) şi cumulative când pentru aceeaşi
faptă se prevăd mai multe sancţiuni(închisoare, confiscarea parţială a averii).
Sancţiunile mai pot fi calsificate şi după alte criterii dar credem că cele
analizate mai sus prezintă relevanţă pentru studiul de faţă.
Norma juridică prezintă şi o structură tehnico-juridică prin care se
desemnează modul de exprimare prin intermediul textului legal a structurii
10
logico-juridică a normei juridice, structura internă, statică. Structura tehnico-
juridică sau tehnico-legislativă este externă, dinamică.
În sistemul nostru de drept norma juridică este cuprinsă în acte
normative iar unitatea de bază este articolul. În cadrul acestei exteriorizări a
structurii interne nu întâlnim într-o normă juridică toate elementele structurale.
Astfel, într-un act normativ, într-un articol întâlnim numai ipoteza, iar în alt
articol întâlnim dispoziţia.
Norma juridică poate interesa mai multe ramuri de drept, de ex.Decretul
nr.31/1954 art.8 stabileşte capacitatea de exerciţiu deplină a persoanelor fizice
la data când ele devin majore(18 ani) valabilă pentru dreptul civil, dreptul
familiei, dreptul procesual civil etc.
Normele constituţionale referitoare la drepturile, libertăţile şi
inviolabilităţile cetăţenilor sunt dezvoltate prin acte normative din diferite
ramuri de drept: Codul penal, Codul muncii etc.
Referitor la normele dreptului internaţional se impune a se face o
precizare cu privire la structura acestora in sensul că normele dreptului
internaţional public sunt obligatorii pentru statele care le-a acceptat, ratificarea
de către state a tratatelor obligă statele la aplicarea normelor dreptului
internaţional.Diferendele dintre state trebuie soluţionate pe cale paşnică, pe calea
tratativelor, recurgerea la constrângere este recunoscută numai cu titlu de
excepţie. Spre deosebire de sancţiunile cuprinse în normele juridice interne,
sancţiunile din dreptul internaţional public prezintă anumite caracteristici
determinate de calitatea subiectelor de drept în cadrul intern subiectele de drept
sunt persoane fizice şi juridice iar pe plan extern subiectele de drept sunt statel
Acţiunea normei juridice
Acţiunea normei juridice poate fi privită sub trei aspecte:
-temporal când legile se succed în timp;
-spaţial când legile coexistă în timp;
-personal când legile sunt destinate conduitei subiectelor de drept,
persoane fizice sau juridice.
Acţiunea normei juridice în timp defineşte durata acesteia.
În istoria dreptului sunt reţinute ca norme juridice cu aplicabilitate
îndelungată în timp Legea celor XII Table care a rezistat cu mici excepţii timp
de 10 secole. Dinamica societăţii impune schimbarea normei juridice întrucât
acestea prin conţinutul lor încetează să mai răspundă nevoilor sociale. O
societate în dezvoltare dă naştere unui sistem de raporturi juridice complexe dar
între care există nenumărate conexiuni, astfel încât norma juridică nu trebuie să
fie o piedică în stabilirea acestora ci trebuie să fie permanent aliniată comenzii
sociale pentru a asigura fundamentul unor astfel de raporturi sociale, premisă a
instituirii statului de drept.
În cadrul acţiunii normei juridice în timp distingem mai multe momente şi
anume:
11
1)Intrarea în vigoare a normei juridice. În drept operează principiul potrivit
căruia “nimeni nu se poate scuza invocând necunoaştera legii”(nemo censetur
ignorare legem).Însă pentru cunoaşterea normei juridice se impune asigurarea
publicităţii acesteia, fapt pentru care în principiu, norma juridică intră în vigoare
de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, partea I-a. Prin
publicare există prezumţia că ea devine cunoscută de către toate subiectele de
drept. De la acest principiu fac excepţie normele juridice care intră în vigoare la
o altă decât data publicării în Monitorul Oficial de ex.o normă juridică poate
intra în vigoare din momentul adoptării pentru cazuri deosebit de urgente
precum calamităţi, război etc. În materie de convenţii(civile sau comerciale)
atunci când o persoană încheie un contract necunoscând consecinţele pe care
norma juridică le face să decurgă din contract, ea poate cere anularea
contractului invocând faptul că s-a aflat în eroare de drept.
Principiul neretroactivităţii legii potrivit cărora actele normative produc
efecte pentru viitor deoarece subiectele trebuie să-şi conformeze conduita faţă de
o lege existentă şi cunoscută. Acest principiu este consacrat în art.15 din
Constituţie precum şi în art.1 din Codul civil care stipulează “Legea dispune
numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă”. ”A da legilor libertatea să
modifice situaţii definitiv stabilite şi acte definitiv terminate, ar însemna a
instaura arbitrariul şi a nesocoti principiile de echitate cele mai elemntare”.
Cu toate acestea există câteva excepţii pe care le vom prezenta mai jos:
a)retroactivitatea normei juridice atunci când legea nouă se aplică sau intră în
vigoare la o dată anterioară publicii sau adoptării.De ex.:actele de intrepretare
ale unor reglementări deja în vigoare şi prin care se lămuresc anumite
aspecte(definiţii, noţiuni) neclare în legea nouă pentru a asigura o aplicare
corectă, unitară; actele de dezincriminare respectiv, dacă norma juridică nouă
conţine o prevedere favorabilă celei vechi iar sancţiunea nu a fost aplicată sau
executată se va aplica sancţiunea prevăzută de legea nouă care este mai
favorabilă; actele de amnistie.
b)ultraactivitatea potrivit căreia actele normative supravieţuiesc producând
efecte şi după ieşirea lor din vigoare, de ex.:legile temporare sau cu termen care
se aplică împrejurărilor apărute sub imperiul lor dar efectele se produc şi după
ieşirea lor din vigoare(în timpul unei calamităţi naturale, cutremur, legea penală
este mult mai aspră pentru faptele săvârşie în această perioadă sub aspect
sancţionator şi întotdeauna se precizează perioada cât se aplică acest regim).
Dacă acţiunea este săvârşită în această perioadă şi ea este judecată după
termenul stabilit, sancţiunea este cea stabilită prin legea temporară, ca atare îşi
produce efectele după data ieşirii din vigoare.
2)Al doilea moment al acţiunii normei juridice este durata producerii efectelor
juridice ale acestuia.
Durata acţiunii normei juridice reprezintă perioada de timp în care actul
normativ se află în vigoare producând efecte juridice obligatorii şi este cuprinsă
între momentul intrării în vigoare şi cel al ieşirii din vigoare a actului
12
respectiv.Durata nu poate fi anticipată(excepţie face legea bugetului care
produce efecte juridice pe durata unui an calendaristic)
3)Al treilea moment al acţiunii normei juridice este încetarea producerii
efectelor juridice respectiv ieşirea din vigoare a normei juridice. Încetarea
acţiunii normei juridice are loc prin trei modalităţi:
-Ajungerea la termen când există legi temporare sau cutumiare acestea îşi
încetează acţiunea când ajung la termen sau încetează cauza care a determinat
adoptarea unui asemenea act normativ. De ex.:Decretul-Lege nr.60/1990 privind
pensionarea cu reducere de vârstă a unor salariaţi care în art.8 prevede
“Prezentul Decret-Lege intră în vigoare la data de 1 martie 1990 şi se aplică pe o
durată de 6 luni”.
-Desuetudinea reprezintă modalitatea mai rar întâlnită de încetare a acţiunii
normei juridice şi ea se referă la împrejurarea existenţei normei juridice în
vigoare dar, datorită condiţiilor social-economice care s-au schimbat faţă de
momentul adoptării acesteia, norma juridică nu se mai aplică.
-Abrogarea reprezintă ieşirea din vigoare a legii datorită intrării în vigoare a
legii noi. Suntem astfel, în prezenţa unei noi voinţe a legiuitorului.
Abrogarea este expresă şi tacită.
Abrogarea expresă poate fi directă sau indirectă. Abrogarea expresă directă
reprezintă operaţia prin care noul act normativ indică actul normativ anterior
care îşi încetează aplicabilitatea. Prin abrogarea expresă indirectă noul act
normativ menţionează că orice act normativ anterior sau prevederi ori dispoziţii
contrare se abrogă fără să indice articolele, legile.
Abrogarea tacită sau implicită se produce atunci când noua lege conţine norme
juridice contrare celor aflate în vigoare astfel încât datorită contradictorialităţii
dintre cele două reglementări se impune actul nou.
Acţiunea normei juridice în spaţiu.
Din punct de vedere spaţial norma juridică acţionează pe teritoriul unui
stat ceea ce determină aspectul intern sau naţional şi aspectul extern al aplicării
normei juridice.
Sub aspectul intern, acţiunea normei juridice este determinată de
principiul suveranităţii de stat şi a supremaţiei puterii în stat, respectiv norma
juridică este obligatorie pe teritoriul acelui stat.
Teritoriul este definit de norma juridică penală ca fiind solul, subsolul,
apele interioare, marea teritorială, fluviile ce stabilesc frontiera, coloana de aer
cuprinsă între aceste limite, suprafaţa navelor şi aeronavelor române(care deşi nu
fac parte din teritoriu pe ele se aplică norma naţională).
În cadrul statului român naţional unitar, norma juridică poate acţiona pe
întreg teritoriul atunci când ea este edictată de un organ central unic(legea,
hotărârea de Guvern etc) sau limitat la unitatea administrativ-teritorială de
ex.ordinul prefectului(la nivel de judeţ), dispoziţia primarului(municipiu, oraş,
comună). De asemenea, o acţiune limitată a normei juridice pe zone geografice-
istorice de ex.în sistemul de publicitate imobiliară până la punerea în aplicare a
13
Legii nr.7/1996, legea cadastrului şi a publicitţii imobiliare, în Transilvania,
nordul Moldovei se aplică sistemul cărţilor funciare iar în Muntenia, Oltenia,
Dobrogea şi în cea mai mare parte a Moldovei se aplică regimul de inscripţiuni
şi transcripţiuni.
În cazul statelor federale, actele federale produc efecte asupra tuturor
statelor membre ale federaţiei, iar actele normative ale statului component al
federaţiei acţionează doar asupra teritoriului acestui stat.
Sub aspect extern, acţiunea normei juridce trebuie privită tot prin prisma
principiului teritorialităţii. Astfel, sediul misiunilor diplomatice dispun de
inviolabilitate datorită recunoaşterii pe bază de reciprocitate de către statul
român de reşedinţă, a imunităţilor şi privilegiilor diplomatice unanim admise în
dreptul internaţional public, situaţie care permite desfăşurarea activităţii
diplomatice. Sediul misiunii şi reşedinţa particulară a diplomatului se bucură de
imunitate ceea ce înseamnă că agenţii statului de reşedinţă nu pot pătrunde în
aceste sedii decât cu consimţământul şefului misiunii sau diplomatului. Statul
acreditat trebuie să ia măsuri pentru a asigura protecţia acestor sedii.
Principiul teritorialităţii acţionează şi în materia încheierii actelor juridice
în sensul că actele juridice civile încheiate pe teritoriul României îmbracă forma
prevăzută de lega română(locus regit actum).
În anumite situaţii juridice când apare un subiect străin astfel încât poate
declanşa un conflict de legi, între legea română şi legea străină datorită
diferenţei de conţinut.În această împrejurare, conflictul se soluţionează în unele
cazuri prin aplicarea legii străine dar numai în măsura în care există o lege
internă întrucât autoritatea investită prin legea străină nu îşi exercită
competenţele pe teritoriul României. De asemenea, când normele juridice
româneşti sunt compatibile cu cele străine şi există reciprocitate între state într-o
anumită cauză, norma conflictuală precizează legea aplicabilă.
Acţiunea normei juridice asupra subiectelor de drept .
În cadrul acţiunii normei juridice asupra subiectelor de drept distingem
mai multe situaţii:
1)Dreptul fiecărui stat se aplică persoanelor care se află pe teritoriul statului
respectiv, excepţie face personalul misiunilor diplomatice ce dispune de
privilegii şi imunitate.
Pe teritoriul României, cetăţenii străini şi apatrizii au drepturile
fundamentale ale cetăţenilor români cu excepţia drepturilor politice. Cetăţenii
români aflaţi în străinate se bucură de protecţia statului român dar au obligaţia
de a respecta legea statului pe teritoriul căruia se află.
2)Imunitatea diplomatică constă în exceptarea personalului corpului diplomatic
şi a persoanelor asimilate de la jurisdicţia statului de reşedinţă şi se referă la
inviolabilitatea personală, a clădirilor reprezentanţelor diplomatice şi a bunurilor
acestora.

14
Dacă personalul diplomatic săvârşeşte fapte penale el poate fi tras la
răspundere de statul de reşedinţă dar poate fi declarat persona non grata ceea
ce atrage rechemarea sau expulzarea lui.
Acţiunea normei juridice interesează şi regimul juridic al consulilor.
Întrucât misiunile consulare nu îndeplinesc funcţii la nivel guvernamental ci
stabilesc legături directe numai cu autorităţile locale, personalul acestor misiuni
se bucură de anumite facilităţi, privilegii, imunităţi precum: scutire fiscală
vamală, imunitate de jurisdicţie penală(cu excepţia infracţiunilor deosebit de
grave).
3)Regimul juridic al străinilor este reglementat sub trei forme:
a)regimul naţional constă în recunoaşterea pentru străin a aceloraşi
drepturi de care se bucură proprii cetăţeni. În Romănia, străinilor nu le sunt
recunoscute drepturile politice(de a alege şi de a fi ales) şi nu pot ocupa funcţii
publice.
b)regimul special constă în acordarea străinilor pe bază de
reciprocitate(tratate, acorduri)pentru unele categorii şi pentru anumite domenii
de activitate, aceleaşi drepturi ca şi proprii cetăţeni.
c)clauza naţiunii celei mai favorizate este un regim consacrat prin
acorduri bilaterale în temeiul căruia un stat acordă străinilor un tratament la fel
de avantajos ca acela conferit cetăţenilor unui stat tot, considerat favorizat. Acest
regim se aplică în domenii precum:exporturi, importuri, tranzit, taxe vamale,
regimul persoanelor fizice şi juridice etc.
Clasificarea normelor juridice.
Pentru realizarea unei clasificări se impune stabilirea criteriilor pe care
înţelegem să le utilizăm dar ele trebuie să pună în evidenţă sensul, caracterul
normei juridice, conduita de urmat etc.
Normele juridice pot fi clasificate astfel:
1)după obiectul reglementării şi al metodelor de reglementare distingem norme
juridice de drept civil, drept penal, drept administrativ etc.;
2)după conduita prescrisă, normele juridice se clasifică în norme onerative care
prescriu obligaţia de a săvârşi o anumită acţiune sancţionând inacţiunea,
prohibitive care interzic săvârşirea unei acţiuni obligând la o inacţiune(se
utilizează termeni precum “nu poate”, “se interzice”), permisive sau dispozitive
ce se caracterizează prin facultatea recunoscută subiectului de drept de a opta
pentru o anumită conduită în cadrul regulii juridice(se utilizează termenii
precum”poate”,”este liber”etc.
3)după gradul de generalitate normele pot fi :
-generale care au sfera cea mai largă de aplicabilitate într-un domeniu sau
într-o ramură de drept, ele repezentând dreptul comun pentru o sferă largă de
relaţii sociale;
-speciale sunt aplicabile unei sfere restrânse de relaţii şi ele derogă de la
normele generale(dreptul comun) şi vizează aspecte nereglementate de cadrul
general sau reglementate în mod diferit;
15
-de excepţie care au un regim restrictiv, interpretarea lor este strictă şi
derogă de la normele generale şi normele speciale(ex.Codul familie
conţine o prevedere specială referitoare la vârsta pe care trebuie să o aibă
femeia comparativ cu bărbatul la încheierea căsătoriei, respectiv 16 ani
împliniţi dar pentru motive temeinice acelaşi act prevede printr-o
dispoziţie de excepţie încuviinţarea căsătoriei femeii care a împlinit vârsta
de 15 ani);
4)după criteriul forţei juridice a actului normativ întâlnim norme juridice
cuprinse în legi-acte normative elaborate de Parlament- şi care au forţă
juridică superioară faţă de decrete care sunt emise de preşedinte, hotărâri
de Guvern, ordonanţe ale Guvernului, ordinul ministrului, ordinul
prefectului, dispoziţia primarului, acte normative cu o sferă de
aplicabilitate mai restrânsă atât teritorial cât şi ca domeniu;
5)după modul lor de redactare distingem norme juridice complete care conţin
reguli al căror conţinut este exprimat integral în actul normativ dat şi
incomplete care nu cuprind toate elementele componente(ipoteză,
dispoziţie, sancţiune)în acelaşi act normativ;
6)după conţinutul lor normele juridice pot fi:
- materiale(de conţinut)de ex.procedura legală care stabileşte condiţiile
pentru încheierea actului juridic;
- procedurale(de formă) care indică demersul pe care trebuie să-l
înfăptuiască subiectul de drept(de ex. executarea silită imobiliară);
7)după durata acţiunii lor distingem:
-stabile sau permanente(durată nedeterminată, de ex.Constituţia);
-temporare(cu durată determinată, de ex. pe perioada calamităţilor
naturale).



Secţiunea a IV-a Izvoarele dreptului



Conceptul de izvor de drept.
Noţiunea de izvor de drept trebuie analizată sub două accepţiuni:izvor de
drept în sens material şi izvor de drept în sens formal.
Prin izvor de drept în sens material înţelegem totalitatea condiţiilor
vieţii materiale şi spirituale care determină apariţia unei reglementări sau
totalitatea condiţiilor materiale de viaţă ce determină conţinutul voinţei sociale
generale.
Prin izvor de drept în sens formal înţelegem multitudinea de aspecte, de
modalităţi prin care conţinutul perceptiv al normei de drept devine regulă de
conduită,se impune ca model de urmat în relaţiile dintre oameni.
16
Clasificarea izvoarelor de drept în sens material şi în sens formal s-a făcut
după criteriul dintre conţinut şi formă.
După caracterul sursei normative distingem izvoare directe-forme de
exprimare nemijlocită din care derivă norma cum sunt actele normative şi
izvoare indirecte necuprinse în acte normative dar la care acestea dun urmă fac
trimitere cum sunt obiceiul, regulile de convieţuire socială.
Teoria juridică clasică a izvoarelor face distincţie între izvoare
scrise(documente, inscripţii etc)şi izvoare nescrise (date arheologice, tradiţii
orale etc)
Modalităţile specifice de exprimare a conţinutului dreptului poartă
denumirea de izvoare ale dreptului.
Izvoarele formale ale drepturlui sunt următoarele:
1)obiceiul juridic(cutuma).
Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept şi el sintetizează exprienţa de viaţă a
unei comunităţi în lipsa unei organizări statale, oamenii şi-au creat reguli pe care
le-au urmat în viaţa de zi cu zi.Prin utilizarea repetată a acestor reguli s-a format
obiceiul ce s-a impus în comunitate reprezentând temelia pe care s-a aşezat
organizarea acesteia.
Pentru a fi izvor de drept norma morală poate deveni normă juridică dacă:
- statul prin organele sale legiuitoare recunoaşte un obicei şi-l
încorporează într-o normă oficială;
- obiceiul este invocat de părţi ca normă de conduită în faţa unei instanţe
de judecată şi aceasta îl validează ca regulă juridică.
Pe plan intern, în general, se apreciază că se poate apela la obicei numai în
limita legii., de ex, art.600 din Codul civil arată ”Fiecare poate în oraşe şi
suburbii a îndatora pe vecinul său a contribui la clădirea şi repararea îngrădiri ce
desparte casele, curţile şi grădinile lor;înălţimea îngrădirii se va hotări după
regulamentele particulare sau după obiceiul obştesc”.
În dreptul românesc nu se recunoaşte aşadar, în principiu calitatea de
izvor de drept obiceiului. În schimb, în dreptul internaţional public,
cutuma(obiceiul) este izvor principal de drept şi se manifestă sub forma
uzanţelor.
2)Contractul normativ este un act juridic individual în sensul că el stabileşte
drepturi şi obligaţii pentru subiecte determinate.
Art.942 C.civ. defineşte contractul ca fiind ”acordul între două sau mai
multe persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic”. Acest
tip de contract fiind individual nu este izvor de drept. Contractul care nu
reglementează în concret drepturile şi obligaţiile unor subiecte determinate ci
conţine reglementări cu caracter generic este normativ.
Contractul normativ îl întâlnim în dreptul constituţional în materia
organizării şi funcţionării structurii federative a statelor(Acordul de constituire a
URSS 1922), relaţiile dintre nobilime şi regalitate(Magna Charta Libertatum din
anul 1215 în Anglia).
17
În dreptul muncii contractul normativ se manifestă sub forma contractului
colectiv de muncă între cei doi parteneri sociali, patronatul şi sindicat sau/şi
reprezentanţii salariaţilor neconstituţi în sindicate prin care se stabilesc
drepturile şi obligaţiile acestora în cadrul raportului juridic de muncă.
In dreptul internaţional public, contractul normativ este întâlnit sub forma
tratatului care este expresia consimţământului liber al statelor semnatare.
3)Regulile de convieţuire socială.
Regulile de convieţuire sociale prezintă un izvor indirect al dreptului şi
numai în măsura în care legea face trimitere expresă la ele constatăm astfel că
organizaţiile cooperatiste şi cele nestatale se dizolvă atunci când scopul urmărit
sau mijloacele utilizate pentru realizarea lui au devenit contrare regulilor de
convieţuire(art.45, lic.c din Decretul nr.31/54)
4)Practica judiciară sau precedentul judiciar(jurisprudenţa) este alcătuită
din totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către instanţele de toate
gradele.
Practica judiciară devine izvor de drept numai în ipoteza în care în lipsa
unei reglementări legale pe deplin aplicabile pentru acea cauză, o hotărâre
judecătorească pronunţată într-o cauză este obligatorie pentru toate cauzele
similare şi ulterioare acesteia.
În dreptul românesc nu i se recunoaşte practicii judiciare calitatea de izvor de
drept deoarece judecătorul are obligaţ  Á  Љ    ¿                 
18
                          Љ  
                                                                                 
19
20
                              8                          ﻼ  IJ             "   
                                                                                 
                $  .          º                                                   
                                                                                 
            ﺶ                                                                   
                                                                                 
          ت                                                                    
                                               
21
22
  ﻌ  0  ﻼ                                                      Ң  f      J     
                              Ù 
TITLUL I




Secţiunea I Repere privind sistemul dreptului românesc



Pentru înţelegerea locului şi importanţei dreptului în societate pe de o
parte iar pe de altă parte în sistemul ştiinţelor se impun clarificări şi delimitări a
23
i şi delimitări a categoriilor şi termenilor cu care se operează.
Termenul de societate are multiple sensuri şi semnificaţii dar pentru
24
25
ietate umană, în sensul de ansamblu unitar, complex şi sistematic de relaţii între
oameni, istoriceşte determinate, condiţie şi rezultat al activităţii acestora de
26
27
ietatea umană nu este suma aritmetică a mai multor grupuri, clase, oameni ci un
complex de oameni, grupuri, clase, realităţi economice şi politice. Ca atare,
societatea umană este compusă din fenomene politice, economice, juridice care
operează cu categorii precum stat, morală, politică, drept şi ea poate să se
28
oate să se impună în structuri organizate iar structura care a rezistat de-a lungul
29
30
fi statul.
Conceptul de stat are două înţelesuri şi anume: într-un prim înţeles, statul
reprezintă suma a trei elemente şi anume teritoriul, populaţia(naţiunea),
suveranitatea(în sensul puterii organizate statal) şi al doilea înţeles potrivit
atea(în sensul puterii organizate statal) şi al doilea înţeles potrivit căruia statul
reprezintă forma organizată a puterii poporului, respectiv, aparatul de stat.
Statul nu poate fi analizat doar conceptual, el reprezintă o realitate chiar
dacă nu poate , promulgarea de către Preşedintele României, publicarea acesteia
în Monitorul Oficial, partea I-a.
d)Legea are forţă juridică superioară datorită faptului că ea este adoptată după o
procedură specială şi reprezintă voinţa parlamentului,organ reprezentativ
suprem.
Decretul prezidenţial are caracter normativ şi este emis de Preşedintele
României în diferite domenii precum declararea mobilizării, a instituirii stării de
urgenţă, declarării războiului. Este semnat de preşedinte şi contrasemnat de
primul-ministru.
Hotărârea de Guvern este emisă de Guvern ca organ suprem al puterii
executive. H.G. este emisă în diferite domenii de activitate în conformitate cu
Constituţia, legile ţării în vederea aplicării acestora.
Ordonanţa de Guvern este emisă în domenii rezervate legii, în mod
excepţional în baza unei împuterniciri exprese şi pe o durată limitată în timp(în
baza unei legi de abilitare) şi ulterior trebuie supusă spre ratificare
Parlamentului.
Regulamentele sunt adoptate în aplicarea legilor atunci când acestea prevăd
măsuri pentru a pune în executare legile respective.
Ordinele cu caracter normativ şi instrucţiunile miniştrilor şi ale
conducătorilor organelor centrale de specialitate ale administarţiei de stat(Banca
Naţională, Academia României etc) se emit în baza unei împuterniciri exprese
sau în lipsa acesteia atunci când actul de nivel superior reclamă prin însăşi
natura conţinutului său existenţa unui act subordonat care să-i asigure o bază
unitară de executare.
Actele normative ale organelor locale ale adminsitraţiei publice sunt:
Hotărârile normative ale Consiliului Local, dispoziţia primarului, ordinele
prefectului sunt acte cu caracter normativ şi sunt obligatorii pe cuprinsul
unităţii aministrativ-teritoriale în care acestea funcţionează.
Dispoziţiile normative ale conducătorilor organelor locale de
specialitate(direcţia financiară, sanitară, de muncă etc) sunt emise în aplicarea
legii.
Tratatele, acordurile, convenţiile internaţionale la care România este parte
semnatară constituie izvoare externe ale dreptului care produc efecte pe plan
intern numai în măsura în care sunt supuse ratificării sau adoptării unui act
normativ care să pună în aplicare aceste acte.
31
Credem că în finalul prezentării problematicii zivoarelor dreptului se
impune a face precizarea că “legea deasupra legilor” este Constituţia care
formulează valorile fundamentale într-o formă autentică .



Secţiunea a V-a Raporturile juridice



Noţiune şi definiţie
În cadrul societăţii între persoane fizice şi juridice i-au naştere relaţii
sociale de determinare, de intercondiţionare. Atunci când aceste relaţii sociale
sunt guvernate de norma juridică ele devin raporturi juridice în cadrul cărora
subiectele de drept trebuie să aibă o conduită conformă cu conduita prescrisă de
norma juridică.
Raporturile juridice reprezintă doar o categorie din cadrul raporturilor
sociale alături de cele politice, morale etc.
În doctrină s-a apreciat că raportul juridic este o relaţie socială
reglementată de norma juridică. Pe de altă parte, raportul juridic a fost definit
luându-se în considerare că acesta este apărat prin intervenţia statului astfel încât
el reprezintă o categorie de raporturi sociale reglementate prin norme juridice a
căror formare, modificare şi desfiinţare se produce de regulă prin intervenţia
unui fapt juridic şi în cadrul cărora părţile apar ca titulare de drepturi şi obligaţii
a căror realizare este asigurată la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
Raportul juridic a mai fost definit ca fiind legătura socială reglementată de
norma juridică conţinând un sistem de interacţiune reciprocă între participanţi
determinanţi, legătură ce este susceptibilă a fi apărată pe calea coerciţiunii
statele.
Din definiţiile date raportului juridic putem desprinde câteva din
trăsăturile caracteristice acestuia şi anume: este o categorie a raporturilor sociale,
este un raport ideologic(fiind reglementat prin voinţa de stat prin intermediul
normei juridice), are caracter dublu voliţional(decurge din voinţa legiuitorului
dar şi din voinţa participanţilor la această categorie de relaţii sociale).
Elementele raporului juridic
În structura raportului juridic distingem trei elemente fundamentale în
lipsa cărora acesta nu poate exista.
1)Părţile raportului juridic.
Subiectele raportului juridic sunt numai oameni priviţi fie în mod
individual ca persoane fizice, fie colectiv ca persoane juridice.
În doctrină se face distincţie între părţile şi subiectele raportului juridic.
Părţile raportului juridic sunt întotdeauna două iar subiectele pot fi mai mult de
două persoane. De ex. într-un contract de vânzare-cumpărare părţile raportului
32
juridic sunt vânzătorul şi cumpărătorul iar când vânzătorul este unicul titular al
dreptului de proprietate al bunului pe care îl înstrăinează iar cumpărătorul este
singurul care dobândeşte dreptul de proprietate, părţile coincid cu subiectele. În
schimb, dacă sunt mai mulţi vânzători întrucât bunul ce urmează a fi înstrăinat
este coproprietatea acestora(pe cote părţi) şi sunt mai mulţi cumpărători aceştia
dobândesc dreptul de proprietate asupra bunului în forma coproprietăţii dar
suntem în prezenţa a două părţi, vânzător şi cumpărător, părţi cu mai multe
subiecte de drept câţi vânzori şi cumpărători sunt.
Petru a putea participa la un raport juridic persoanele fizice şi juridice
trebuie să dispună de capacitate juridică care este definită ca fiind aptitudinea de
a avea drepturi şi obligaţii proprii exercitate în cadrul relaţiei la care
participă.Capacitatea juridică este generală şi specială.
Capacitatea juridică generală permite subiectelor de drept de a avea drepturi şi
obligaţii de orice fel nefiind îngrădite în exercitarea şi asumarea acestora.
Capacitatea juridică specială reprezintă prerogativa recunoscută subiectelor de
drept de a avea drepturi şi obligaţii stabilite prin lege(de ex. capacitatea
organizaţiilor internaţionale, capacitatea organelor de stat).
În dreptul civil se face distincţie între capacitatea de folosinţă
(aptitudinea generală de a dobândi drepturi şi obligaţii) şi capacitatea de
exerciţiu(aptitudinea de a-şi exercita personal drepturile şi de a-şi asuma
obligaţii).
Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei sau chiar înainte
de naştere din perioada concepţiei cu condiţia ca copilul să se nască viu şi nu
viabil şi încetează odată cu moartea acesteia.
Capacitatea de exerciţiu începe de la data când persoana a devenit majoră,
respectiv a împlinit 18 ani iar între 14-18 ani minorii au capacitate civilă
restrânsă fiind prezumată că nu au discernământ şi trebuie asistaţi la încheierea
actelor juridice la care participă.
Nu au capacitate de exerciţiu:
a)minorul care nu a îndeplinit vârsta de 14 ani;
b)persoana pusă sub interdicţie.
În dreptul muncii, nu se face distincţie între capacitatea de folosinţă şi
capacitatea de exerciţiu, persoanele fizice putând încheia în mod valid un
contract individual de muncă de la vârsta de 16 ani iar cu încuviinţarea
prealabilă, specială, expresă a părinţilor, tutorelui, autorităţii tutelare de la vârsta
de 15 ani când activitatea este desfăşurată în unităţi industriale.
În dreptul penal minorul care are vârsta între 14-16 ani răspunde penal
numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ iar de la vârsta de
16 ani răspunde penal.
Subiectele colective de drept dobândesc capacitate civilă la apariţia
acesteia prin modalităţile prevăzure de lege(înscrierea în Registrul comerţului,
act administrativ etc) şi se pierde tot în condiţiile legii(imposibilitatea realizării
scopului pentru care a fost înfiinţată, lichidarea etc). Credem că se impune a face
33
prcizarea că în opinia noastră cea mai importantă clasificare a subiectelor de
drept este cea referitore la numărul subiectelor participante în raporturile juridice
şi distingem subiecte unice(persoane fizice)şi subiecte
colective(pers Á Љ   ¿                 
34
                          Љ  
                                                                                 
  l                                                                               
35
            8                          ﻼ  IJ             "                     
36
37
                                                              $  .          º     
                                                                                 
                                                          ﺶ                     
                                                                               
                                                                        ت      
                                                                                 
                           
38
                                      (                  ﻌ  0  ﻼ                 
                                    Ң f      J                                 
  Ù
TITLUL I




Secţiunea I Repere privind sistemul dreptului românesc



Pentru înţelegerea locului şi importanţei dreptului în societate pe de o
parte iar pe de altă parte în sistemul ştiinţelor se impun clarificări şi delimitări a
39
categoriilor şi termenilor cu care se operează.
40
41
pentru studierea fenomenului juridic are importanţă categoria de societate
umană, în sensul de ansamblu unitar, complex şi sistematic de relaţii între
oameni, istoriceşte determinate, condiţie şi rezultat al activităţii acestora de
creare a bunurilor materiale şi valorilor spirituale necesare traiului lor individual
42
urilor materiale şi valorilor spirituale necesare traiului lor individual şi colectiv.
43
44
i un complex de oameni, grupuri, clase, realităţi economice şi politice. Ca atare,
societatea umană este compusă din fenomene politice, economice, juridice care
45
46
cum stat, morală, politică, drept şi ea poate să se impună în structuri organizate
47
48
tat de-a lungul secolelor este considerată a fi statul.
Conceptul de stat are două înţelesuri şi anume: într-un prim înţeles, statul
reprezintă suma a trei elemente şi anume teritoriul, populaţia(naţiunea),
suveranitatea(în sensul puterii organizate statal) şi al doilea înţeles potrivit
49
uterii organizate statal) şi al doilea înţeles potrivit căruia statul reprezintă forma
50
51
, aparatul de stat.
Statul nu poate fi analizat doar conceptual, el reprezintă o realitate chiar
dacă nu poate i juridic.
Dreptul subiectiv este facultatea recunoscută de lege titularului său întemeiat pe
existenţa unui interes ocrotit juridic, permiţând manifestarea unei conduite
determinate precum şi exercitarea unei puteri conferite acestuia în bază căreia se
poate pretinde titularului obligaţiei corelative o comportare conformă interesului
apărat şi care la nevoie poate fi impusă prin constrângerea de stat.
Dreptul subiectiv constă fie în facultatea de a face ceva, fie ca o prestaţie
ca altul să îndeplinească ceva în virtutea unei obligaţii.
Obligaţia reprezintă datoria subiectului ţinut să îndestuleze dreptul subiectiv în
caz contrar această conduită poate fi impusă la nevoie prin forţa de constângere
a statului.
În doctrină s-au efecuat clasificări ale drepturilor şi obligaţiilor ce compun
raportul juridic după diferite criterii şi credem că prezintă utilitate pentru cursul
de faţă următoarele clasificări:
1)după natura conţinutului lor drepturile şi obligaţiilor pot fi
patrimoniale(evaluabile în bani cum sunt drepturile de creanţă )şi drepturile
personal nepatrimoniale (neevaluabile în bani) sunt strâns legate de persoana
umană: de onoare, integritate fizică etc.
2)după natura lor drepturile şi obligaţiile se clasifică în funcţie de ramura de
drept care le consacră : civile, financiare, muncii etc.
3)după gradul de opozabilitate distingem drepturi absolute şi drepturi
relative. Drepturile absolute instituie obligaţia corelativă ce revine tuturor
subiectelor de drept de a respecta dreptul subiectiv fiind opozabil tuturor, sunt
limitate ca număr. Drepturile relative produc efecte numai între părţile unui
raport juridic determinat, sunt opozabile în mod limitat, sunt nelimitate ca
număr.
Într-un raport juridic născut dintr-un contract de vânzare-cumpărare
vânzătorul are dreptul să primească preţul şi obligaţia de a transmite lucrul ce
face obiectul vânzării iar cumpărătorul are dreptul de a primi lucrul respectiv,
acestuia îi corespunde obligaţia corelativă de a plăti preţul.
3)Obiectul raportului juridic
Obiectul raportului juridic îl formează conduita la care se referă conţinutul
Conduita poate consta dintr-o atitudine activă (de a da, de a face) sau dintr-o
atitudine pasivă(de a nu face). Conduita părţilor poate viza diverse valori
nemateriale de ex. raporturile dintre incuplat şi instanţa de judecată, şi materiale
existând uneori şi bunuri materiale dar relaţia se leagă între subiectele de drept
cu privire la bun.
Intotdeauna într-un stat democratic, obiectul raportului juridic trebuie să
fie în concordanţă cu interesele părţilor şi cu interesele generale ale societăţii,în
caz contrar va interveni forţa de constrângere a statului care va desfiinţa acele
raporturi contrare valorilor promovate de părţi şi de societate.
52
Formarea, modificarea şi încetarea raportului juridic
Faptul juridic
O premisă esenţială a apariţiei sau stingerii unui raport juridic este faptul
juridic.
Norma juridică nu dă naştere unui raport juridic şi pentru aplicarea
acesteia este necesară existenţa unei situaţii, împrejurări care să determine
intervenţia acesteia.
De ex.: sancţiunea cu amendă contravenţională nu poate interveni dacă nu este
săvârşită abaterea sau fapta ilicită prevăzută de lege;dreptul la moştenire nu ia
naştere decât prin faptul morţii titularului unui patrimoniu.
Faptele juridice pot fi diferite şi reprezintă împrejurările care potrivit normelor
juridice determină apariţia, modificarea şi desfiinţarea raportului juridic
respectiv a drepturilor şi obligaţiilor care le alcătuiesc conţinutul.
Sunt fapte juridice în sens larg evenimente(deces)şi acţiuni umane care
pot fi ilicite(săvârşite de om fără intenţia de a produce efecte juridice fiind
interzise de lege şi sancţionate ca atare precum abaterea disciplinară, infracţiuna)
şi licite (în acord cu legea) care la rândul lor pot fi acte juridice(manifestări de
voinţă săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice(legea, contractul,
hotărârea judecorească etc) şi fapte licite(activităţi umane săvârşite fără intenţia
de a produce efecte juridice dar nefiind în contradicţie cu legea şi produc efecte
recunoscute pe planul dreptului (gestiunea de afaceri- art.987 c.civ.)
Întrucât actele juridice reprezintă acţiuni umane licite şi sunt cele care se
întâlnesc mai frecvent în societate credem că se impun câteva precizări.
Actele juridice prezintă anumite elemente în lipsa cărora acestea nu pot
fiinţa:
-subiectul de la care provine actul(autorul acestuia);
-voinţa cuprinsă în actul juridic şi care trebuie să aibă un caracter
intenţionat;
-obiectul actului juridic;
-motivul sau cauza determinantă şi scopul urmărit prin act.
Actele juridice pot fi clasificate după mai multe criterii:
a)după natura raportului juridic generat şi ramura de drept căreia îi aparţine
avem acte de drept constituţional, civil, muncii, administrativ etc;
b)după întinderea efectelor juridice distingem acte normative şi acte
individuale. Actele normative se caracterizează prin aplicabilitate repetată, se
aplică tuturor indivizilor iar conţinutul nu este epuizat iar actele individuale îşi
încetează existenţa prin aplicarea sau executarea lui.
c)după caracterul voinţei pe care o exprimă actele juridice se clasifică în
unilaterale, bilaterale, multilaterale.
Actele unilaterale provin de la o singură parte a raportului juridic fără ca a
necesita acordul celeilalte părţi(testamentul, actul administrativ etc) iar actele
bilaterale şi multilaterale rezultă din acordul de voinţă a tuturor părţilor, tratatele
internaţionale etc.
53
d)după situaţia juridică generată actele pot fi;
-constitutive de drepturi şi obligaţii reprezentând izvorul unei situaţii
juridice noi(actul administrativ);
-declarative care recunosc drepturi şi obligaţii preexistente actului
juridic(act de partajare a bunului între coproprietari cu ocazia ieşirii din
indiviziune);
-traslative care transmit drepturi şi obligaţii (contractul de vânzare-
cumpărare).
e)după modul de realizare distingem acte:
-pure şi simple care produc efecte juridice prin simpla intenţie a autorului
lor(acceptarea pură şi simplă a moştenirii);
-acte complexe pentru a produce efecte juridice trebuie să întrunească
anumite condiţii de formă deosebite(o hotărâre judecorească, o autorizaţie
administrativă etc)
-acte afectate de modalităţi a căror existenţă este determinată de condiţie
şi termen(donaţia cu clauză de întreţinere, vânzarea cu plata în rate etc).



Secţiunea a VI-a Răspunderea juridică



Noţiunea şi condiţiile răspunderii juridice.
Răspunderea este o componentă a oricei forme de organizare socială. În
cadrul societăţii, viaţa se desfăşoară pe baza unor norme sau reguli sociale care
uneori sunt cuprinse în norme juridice. Încălcarea conduitei stabilită prin norma
juridică declanşează răspunderea juridică şi astfel se restabileşte ordinea de
drept. De ex. cel care nesocoteşte dispoziţia legală şi săvârşeşte o faptă
ilicită(abatere, infracţiune etc)va suporta sancţiunea prevăzută de norma juridică
încălcată deoarece prin această faptă sunt vătămate interesele persoanelor sau
generale ale societăţii.
Răspunderea juridică poate fi definită ca fiind acea formă a răspunderii
sociale stabilită de stat în urma încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit şi
care determină suportarea consecinţelor corespunzătoare de către cel vinovat,
inclusiv prin utilizarea forţei de constrângere a statului în scopul
re  Á  Љ    ¿                 
54
                          Љ  
55
56
                                                                  l               
                                                                            8     
57
58
                                                              $  .          º     
                                                                                 
                                                          ﺶ                     
                                                                               
                                                        ت                      
                                                                                 
           
59
                                      (                  ﻌ  0  ﻼ                 
                                    Ң f      J                                 
  Ù
TITLUL I



60

61
62
Repere privind sistemul dreptului românesc



Pentru înţelegerea locului şi importanţei dreptului în societate pe de o
ui în societate pe de o parte iar pe de altă parte în sistemul ştiinţelor se impun
clarificări şi delimitări a categoriilor şi termenilor cu care se operează.
63
Termenul de societate are multiple sensuri şi semnificaţii dar pentru
64
65
fenomenului juridic are importanţă categoria de societate umană, în sensul de
66
67
tar, complex şi sistematic de relaţii între oameni, istoriceşte determinate,
condiţie şi rezultat al activităţii acestora de creare a bunurilor materiale şi
valorilor spirituale necesare traiului lor individual şi colectiv. Societatea umană
nu este suma aritmetică a mai multor grupuri, clase, oameni ci un complex de
oameni, grupuri, clase, realităţi economice şi politice. Ca atare, societatea umană
este compusă din fenomene politice, economice, juridice care operează cu
categorii precum stat, morală, politică, drept şi ea poate să se impună în structuri
organizate iar structura care a rezistat de-a lungul secolelor este considerată a fi
statul.
Conceptul de stat are două înţelesuri şi anume: într-un prim înţeles,
două înţelesuri şi anume: într-un prim înţeles, statul reprezintă suma a trei
elemente şi anume teritoriul, populaţia(naţiunea), suveranitatea(în sensul puterii
organizate statal) şi al doilea înţeles potrivit căruia statul reprezintă forma
organizată a puterii poporului, respectiv, aparatul de stat.
Statul nu poate fi analizat doar conceptual, el reprezintă o realitate chiar
dacă nu poate le pe care le produce aceasta.
Persoana juridică răspunde pentru faptele ilicite săvârşite de persoanele
fizice ce au calitatea de angajaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în
legătură cu serviciu.
Nu toate formele de răspundere pot fi antrenate atunci când este o
persoană juridică de ex. răspunderea penală sau disciplinară revin numai
persoanelor fizice şi nu celor juridice.
5)Vinovăţia este atitudinea psihică a celui ce comite o faptă ilicită faţă de fapta
sa şi faţă de consecinţele acesteia; s-a apreciat că vinovăţia presupune
recunoaşterea capacităţii oamenilor de a acţiona cu discernămant, de a-şi alege
modalitatea comportării în raport cu un scop urmărit în mod constant.Vinovăţia
se prezintă în dreptul penal sub forma intenţiei şi culpei.
Intenţia este directă atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale
urmărind producerea lui prin săvârşirea ei.
Intenţia este indirectă atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale
şi deşi nu-l urmăreşte acceptă posibilitatea producerii lui.
Culpa poate fi cu şi fără previziune.
Cupla cu previziune(imprudenţa) există în situaţia în care autorul
prevede rezultatul faptei sale dar nu-l acceptă socotind fără tenei că el nu se va
produce.
Culpa fără previziune (neglijenţa) când autorul nu prevede rezultatul
faptei sale deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
În dreptul civil vinovăţia este denumită culpă iar formele acesteia sunt
dolul(intenţia), imprudenţa şi neglijenţa.
Aşadar, numai prin întrunirea cumulativă a acestor condiţii se poate
antrena răspunderea juridică.
Există însă împrejurări, situaţii pe care legea le consideră cauze ce exclud
caracterul ilicit al faptei şi anume:
68



Starea de necesitate reprezintă situaţia în care fapta este săvârşită pentru a salva
de la un pericol iminent, care nu poate fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea
corporală sau sănătatea autorului aflat în această situaţie, ale altuia sau a unui
bun important al său ori al altuia sau un interes public.
Legitima apărare reprezintă situaţia în care fapta este săvârşită pentru a înlătura
un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva celui aflat în această
stare, a altuia sau împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav
persoana sau drepturile celui atacat, ale altora ori interesul public.
Constrângerea fizică este împrejurarea în care fapta a fost săvârşită din cauza
unei violenţe căreia făptuitorul nu i-a putut rezista.
Cazul fortuit este situaţia a cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care
nu putea fi prevăzută.
Iresponsabilitatea reprezintă situaţia în care autorul în momentul săvâşirii
faptei nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale,ori nu putea fi
stăpân pe ele, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze.
Beţia(involuntară) reprezintă acea stare în care fapta este săvârşită de autor
care în acel moment se găsea în stare de beţie completă produsă de alcool sau de
alte substanţe, datorită unei împrejurări independente de voinţa lui.
Minoritatea făptuitorului este situaţia în care fapta este comisă de un minor
care la data săvârşirii ei nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal.
Eroarea de fapt reprezintă situaţia în care autorul faptei în momentul săvârşirii
ei nu cunoaştea existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde
caracterul ilicit al faptei. Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii nu
înlătură caracterul ilict al faptei.
Exercitarea unui drept potrivit destinaţiei sale economico-sociale recunoscute
de lege dacă prin aceasta se aduce atingere dreptului subiectiv al altuia.
Există cauze care înlătură fie răspunderea juridică respectiv acele consecinţe
care ar trebui suportate de autorul faptei ilicite, fie înlătură executarea măsurilor
derivând din răspunderea juridică deja determinată.
Amnistia este actul de clemenţă care înlătură răspunderea penală pentru fapta
săvârşită. Iar dacă intervine după condamnare înlătură şi executarea pedepsei
pronunţate.
Prescripţia înlătură răspunderea juridică iar în materie penală poate înlătura fie
executarea pedepsei iar în materie civilă poate conduce la pierderea caracterului
executoriu al hotărârii judecoreşti ce stabileşte răspunderea.
Graţierea este actul de clemenţă care înlătură, în total sau în parte, numai
executarea pedepsei ori comutarea acesteia în alta mai uşoară.



69

Bibliografie selectivă: Gheorghe Boboş, Teoria generală a dreptului, Ed.Dacia,
Cluj, 1996, p.224; Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a
dreptului, Ed.ALL, 1993,p.35-69; Mircea Djuvara, Drept şi societate, I.S.D
Bucureşti,1936,p.11; Tudor Drăganu, Efectele administrative şi faptele asimilate
lor supuse controlului juridic potrivit Legii nr.1/1967, Ed.Dacia, Cluj,
1970,p.184; C.Hamangiu,I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu, Tratat de drept
civil român, Ed.All,vol.I, p.66; Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului,
Ed.ACTAMI, Bucureşti,1998, p.119-294; Ioan Santai, Introducere în studiul
dreptului,Ed.ECO Copy-Print S.R.L.Sibiu,1998,p.33-134.






































70

71