FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing.

Mircea Ionuţ Petrescu
1
1. Vectori și tensori


1.1. Aspecte generale
Proprietățile fizice ale cristalelor şi mineralelor sunt la fel de relevante ca
și compoziţia lor chimică. Proprietățile fizice, din cauza complexității lor, spre
deosebire de compoziția chimică, nu pot fi descrise prin simple numere.
Proprietățile fizice sunt strâns legate de structura și simetria cristalelor. Multe
proprietăți sunt anizotrope, adică ele sunt diferite când cristalul este rotit (în
Greacă anisos înseamnă nu același, iar trepein înseamnă a roti) și ca
urmare aceste proprietăți sunt direcționale.
Fizica cristalelor reprezintă azi un domeniu de interes crescând atât
teoretic cât şi aplicativ. Probleme ca dilatarea termică și proprietățile elastice
sunt esențiale în înțelegerea ecuațiilor de stare și a stabilității cristalelor şi
mineralelor la temperaturi și presiuni ridicate. Proprietăți anizotrope cum sunt
caracteristicile elastice și magnetice sunt de mare importanță în seismologie
pentru investigarea interiorului pământului și pentru reconstituirea
paleomagnetică a mișcării continentelor. Dar ele nu sunt numai de interes
academic: prospectarea pentru resurse minerale solide precum şi pentru
petrol și gaze se bazează din ce în ce mai mult pe metode fizice decât pe
metode chimice.
Elasticitatea și magnetismul sunt proprietăţiile care necesita un grad de
teoretizare foarte ridicat. Relațiile matematice devin mai transparente dacă se
aplică unele noțiuni de algebră liniară și din acest motiv vom introduce câteva
concepte privitoare la tensori.
O proprietate fizică a unui material poate fi determinată prin măsurători
potrivite care dau o relație între două cantități fizice. De exemplu densitatea
leagă un element de volum de masa corespunzătoare. O proprietate mai
complicată este conductivitatea termică, care leagă un gradient de tempeaură
impus de un flux de căldură rezultant. Gradientul de temperatură poate fi
privit caun stimul care acționează asupra materialului în timp ce fluxul de
căldură trebue privit ca răspunsul rezultând din interacțiunea dintre material și
stimul. Pentru unii stimuli S este posibil ca răspunsul R să fie unic și atunci
se poate scrie o relație liniară cum ar fi:
R=PS (1)
unde proprietatea P joacă un rol funcțional. In cazul densității ρ putem
scrie o relație corespunzătoare între două cantități:
FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
2
m= ρV (2)
unde m este masa și V volumul. Trebue precizat că rolul de stimul,
respectiv de răspuns poate fi inversat, ca de exemplu cazul tensiune și
deformație.
Multe proprietăți fizice ale cristalelor şi mineralelor cum sunt densitatea,
conductivitatea termică, conductivitatea electrică, dilatarea termică și
elasiticitatea pot fi descrise prin astfel de relații matematice directe. Alte
proprietăți însă nu leagă între ele în mod univoc cantități fizice. Spre exemplu
proprietățile plastice ale cristalelor nu pot fi definite la fel de simplu ca
proprietățile elastice în termenii unei relații univoce între tensiune și
deformație, ci depind de istoria unui anumit cristal. In prima parte a cursului
vom investiga unele proprietăți fizice ale cristalelor cu o relație univocă stimul-
răspuns.
Aceste proprietăți fizice pot fi împărțite în două clase. In prima clasă
propritățile cum ar fi densitatea sau căldura specifică nu sunt legate în nici un
mod de direcție. Asemenea cantități sunt numite scalare sau izotrope și
sunt complet specificate printr-un singur număr (vezi ec.2) fără sa depindă
de direcţia în care acţionează stimulul asupra cristalului. Majoritatea
proprietăților aparțin însă celei de a doua clase (proprietăţi vectoriale sau
anizotrope) și ele pot fi definite numai cu referință la direcții. De exemplu
gradientul de temperatură care acționează într-un punct într-un cristal trebue
specificat atât ca mărime cât și ca direcție. O asemenea descriere este
specificată ca un vector cu semnul  va de exemplu T pentru vectorul
gradient de temperatură (în sens strict matematic gradienții nu sunt vectori
pentru că au o comportare diferită la transformare). Totuşi pentru univocitate
vom folosi o descriere vectorială a proprietăţilor anizotrope ale cristalelor.
Conductivitatea termică este un bun exemplu pentru a introduce
anizotropia proprietăților fizice. Să tăiem o bară dintr-un cristal de cuarț, cu
simetrie trigonală, paralel cu axa Z și să acoperim suprafața cu un strat
subțire de ceară. Apoi să aplicăm căldură într-un punct folosind un vârf
metalic fierbinte. Căldura se va propaga topind ceara și va crea o creastă
elipsoidală descriind o izotermă (Fig.1a). Raportul axelor elipsei este circa
1:2, ceea ce arată că valoarea conductivităţii termice pe direcţie paralelă cu
axa Z este de două ori mai mare decât valoarea în direcție perpendiculară.
Conductivitatea termică k
ij
leagă gradientul termic aplicat (un vector) de
fluxul de căldură (de asemenea un vector). Dacă efectuăm același experiment
pe o bară tăiată perpendicular pe axa c observăm o izotermă circulară
(Fig.1b) pentru că în această secțiune conductivitatea termică este aceeași în
FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
3
toate direcțiile. Așa cum vom vedea mai târziu, într-un cristal din sistemul
cubic conductivitatea termică este aceași în toate direcțiile.

Fig.1 Experiment pentru a pune în evidență anizotropia conductivității termice
într-un cristal și relația sa cu simetria cristalului: Suprafața lustruită a unei bare
de cuarț este acoperită cu un strat subțire de ceară și o sursă de căldură
punctiformă este aplicată pentru a topi ceara.
(a) într-o secțiune paralelă cu axa c observăm o elipsă reprezentând o
izotermă;
(b) într-o secțiune paralelă cu axa c observăm un cerc.

Ca alternativă la modul de a specifica un vector ν prin mărimea și
direcția sa (adică printr-o săgeată) un vector poate fi de asemenea descris
specificând componentele sale într-un sistem ortogonal de coordonate adică
x
1
, x
2
, x
3
(Fig.2).

Fig.2 Un vector ν (săgeta) poate fi reprezentat prin componentele

T
1
, T
2
, T
3
care sunt proiecțiile vectorului pe cele trei axe de coordonate ale unui sistem
Cartesian.

FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
4
Componentele sunt pur și simplu proiecțiile vectorului pe cele trei axe.
Dacă componentele lui T sunt T
1
, T
2
, T
3
, putem scrie:
T = [T
1
, T
2
, T
3
] (3)
unde T
i
=dT/dx
i
iar cele trei componente specifică complet vectorul.
Dacă mediul este izotrop și toate direcțiile sunt echivalente, ca de exemplu
într-un lichid sau într-o sticlă (substanțe amorfe) vecorii stimul și răspuns sunt
paraleli și mărimea vectorului flux termic q este proporțională cu gradientul
de temperatură T (Fig.3a)
q=-kT (4)
ceea ce ia în considerare natura direcțională a fluxului termic. Semnul
minus este utilizat pentru a indica că energia termică curge în sens opus
gradientului de temperatură. Constanta k este o proprietate de material
numită conductivitate termică. Folosind nomenclatura componentelor
obținem:
q
1
=-kT
1
q
2
=-kT
2
q
3
=-kT
3
(5)
unde fiecare component al lui q este proporțional cu componentul
corespunzător al lui T.

Fig.3 (a) într-un mediu izotrop vectorul stimul (în acest caz gradientul de
temperatură T) și vectorul răspuns (în acest caz fluxul termic q) sunt
paraleli;
(b) într-un mediu anizotrop sunt în general ne-paraleli (cei doi vectori
au semn opus deoarece căldura curge împotriva unui gradient de
temperatură pozitiv).

Pentru cristale care prezintă o structură a rețelei si direcționalitate
situația nu este simplă și vectorii q și T pot să nu fie paraleli din cauza
interacțiunii fluxului de căldură cu structura rețelei cristalului (Fig.3b). In
acest caz relația (5) trebue să fie înlocuită prin:
FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
5
q
1
=-k
11
T
1
-k
12
T
2
-k
13
T
3

q
2
=-k
21
T
1
-k
22
T
2
-k
23
T
3
q
3
=-k
31
T
1
-k
32
T
2
-k
33
T
3
(6)
unde k
11
, k
12
etc (sau k
ij
) sunt din nou niște constante. Fiecare
componentă a lui k este acum legată liniar cu cu toate trei componentele lui
T. In acest mod pentru a specifica conductivitatea termică a unui cristal
anizotrop trebue să specificăm 9 constante k
ij
(numite și coeficienți) care pot
fi aranjate într-o rețea matricială între paranteze patrate ca în expresia (7)
| |
(
(
(
¸
(

¸

=
33 32 31
23 22 21
13 12 11
ij
k k k
k k k
k k k
k
(7)

Această expresie este numită un tensor de rangul 2 întrucât leagă
două cantități vectoriale (Fig.3b). Așa cum vom vedea mai târziu există și
tensori de rang superior dar toți sunt funcții liniare de coordonate. Pentru un
tensor de rangul 2 k
ij
, primul sufix i indică șirul iar al doilea sufix j indică
coloana coeficientului. Suma din ecuația (6) este adesea prescurtată și
ecuațiile sunt scrise în forma:
q
i
=-k
ij
T
j
(i,j=1,2,3) (8)

Tensorul conductivității termice k
ij
este o mărime fizică care pentru un
set arbitrar de axe este reprezentat prin 9 numere. In general dacă o
proprietate p leagă doi vectori și anume răspunsul r=(r
1
, r
2
, r
3
) și stimulul
s=(s
1
, s
2
, s
3
) putem scrie:
r
i
=p
ij
s
j
(i,j=1,2,3) (9)
unde r
i
și s
j
sunt componentele vectorilor pe cele trei axe
.










FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
6
1.2. Transformarea sistemului de coordonate
Alegerea axelor adică a sistemului de coordonate determină valoarea
componentelor, în timp ce vectorii r (răspunsul) și s (stimulul) sunt
independenți de sistemul de coordinate ales arbitrar. Acst fapt este arătat în
Fig.4 pentru un vector r cu componentele r
1
,r
2
,r
3
în vechiul sistem de
coordinate și r’
1
,r’
2
,r’
3
în noul sistem. Unele sisteme de coordonate sunt mai
naturale decât altele, în special pentru cristalele care se caracterizează prin
simetrie și de aceea este de multe ori de dorit să exprimăm o mărime
tensorială într-un astfel de sistem de coordonate deoarece poate simplifica
considerabil coeficienții. Operație reclamă transformarea de la un sistem cu
axele x
1
,x
2
,x
3
într-un system cu axele x’
1
,x’
2
,x’
3
. Pentru aceast trebue întâi
să definim cum cele două seturi de axe sunt legate între ele.



Fig.4 Reprezentarea vectorului r în două sisteme de coordonate x
1
,x
2
,x
3
și x’
1
,x’
2
,x’
3
, relative la cosinușii directori arătați pentru axa x’
3
. (Componentele
vectorului r de-a lungul vechilor axe sunt r
1
,r
2
,r
3
iar de-a lungu noilor axe sunt
r’
1
,r’
2
,r’
3
)
Acest lucru poate fi făcut indicând cosinușii directori a
ij
ceea ce permite
să specificăm fiecare axă nouă x’
i
în termenii vechii axe x
j
aşa cum este
FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
7
ilustrat în Fig.4 pentru noua axă x’
3
. Din nou avem nevoe de 9 numere și
putem scrie tabelul 10a.
Noul (i)
Vechiul (j)
x
1
x
2
x
3
x

1
a
11
a
12
a
13
x

2
a
21
a
22
a
23
x

3
a
31
a
32
a
33

care de obicei este scris în forma 10b
|
|
|
|
.
|

\
|
·
|
|
|
.
|

\
|
=
|
|
|
|
.
|

\
|
3
2
1
33 32 31
23 22 21
13 12 11
,
3
,
2
,
1
x
x
x
a a a
a a a
a a a
x
x
x
(10b)
sau prescurtat sub forma 10c
x’
i
= a
ij
x
j
(i,j=1,2,3) (10c)
(pentru că ambele sisteme de axe sunt ortogonale suma patratelor cosinușilor
directori este 1, adică a
2
11
+a
2
21
+a
2
31
=1, etc). Dacă r
1
,r
2
,r
3
sunt
componentele vectorului r de-a lungul vechilor axe, componentele r’
1
,r’
2
,r’
3
în noul sistem de axe sunt:
r’
1
= a
11
r
1
+ a
12
r
2
+ a
13
r
3
r’
2
= a
21
r
1
+ a
22
r
2
+ a
23
r
3

r’
3
= a
31
r
1
+ a
32
r
2
+ a
33
r
3

sau
r’
i
= a
ij
r
j
(sistem de coordonate nou în termenii celui vechi) (11a)
pentru operația inversă avem
r
i
= a
ij
r’
j
(sistem de coordonate vechi în termenii celui nou) (11b)

Extinzând operația pentru celălalt vector s, avem:
s’
i
= a
ij
s
j
(sistem de coordonate nou în termenii celui vechi) (11c)
pentru operația inversă avem:
s
i
= a
ij
s’
j
(sistem de coordonate vechi în termenii celui nou) (11d)

In mod similar putem transforma componentele tensorului de rangul 2
p
ij
care leagă cei doi vectori r și s (introducând r
k
conform ecuației 9 și s
l
conform ecuației 11d):
r’
i
= a
ik
r
k
=a
ik
p
kl
s
l
= a
ik
p
kl
a
ij
s’
j
(12a)
(ec.11a) (ec.9) (ec.11d) (relativ la vechiul tensor)
FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
8
sau
r’
i
= p’
ij
s’
j
(12b)
(relativ la noul tensor)
Combinând expresiile 12 obținem pentru transformarea componentelor
tensorului:
p’
ij
= a
ik
a
jl
p
kl
(13a)
Toate sufixele i,j,k,l merg de la 1 la 3. Dacă scriem ecuația 13a complet,
obținem:
p’
ij
= a
i1
a
j1
p
11
+ a
i1
a
j2
p
12
+ a
i1
a
j3
p
13
+
a
i2
a
j1
p
21
+ a
i2
a
j2
p
22
+ a
i2
a
j3
p
23
+
a
i3
a
j1
p
31
+ a
i3
a
j2
p
32
+ a
i3
a
j3
p
33
(13b)

Discuția de până acum a fost foarte generală. Ne vom întoarce acum la
tensorii unei proprietăți cum este conductivitatea termică (ec.7). Dacă
inversăm semnul gradientului termic T atunci automat semnul vectorului
flux termic q se inversează. Asemenea tensori sunt centro-simetrici și sunt toți
tensori de ordinul 2. Din motive termodinamice mulți tensori (incluzându-i pe
toți discutați până în prezent) au proprietatea că k
ij
=k
ji
, adică ei sunt
simetrici de-a lungul diagonalei și deci putem scrie:
(
(
(
¸
(

¸

33 23 13
23 22 12
13 12 11
k k k
k k k
k k k
(14)
și atunci doar șase coeficienți sunt necesari ( pentru că k
21
=k
12

k
31
=k
13
k
32
=k
23
) Asemenea tensori sunt numiți simetrici.
Putem simplifica și mai mult reprezentarea tensorilor simetrici de rangul
2 transformând-o în axele principale:
(
(
(
¸
(

¸

3
2
1
k 0 0
0 k 0
0 0 k
(15)
unde k
1 ,
k
2 ,
k
3
sunt componentele principale. Astfel numai trei numere
sunt necesare pentru a descrie mărimile unui tensor simetric de rangul 2. Cele
trei numere adiționale (adică în ec.14) leagă tensorul de un sistem arbitrar
de corrdonate.

FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
9
1.3. Reprezentarea grafică a proprietăților tensorilor
In secțiunea precedentă am descris proprietățile fizice ale cristalelor
printr-o rețea de numere. Aceste numere definesc în mod univoc răspunsul
materialului la un vector stimul. Ar fi util în scop de vizualizare să avem o
reprezentare geometrică a tensorului unei proprietăți.
Să considerăm ecuația:
S
ij
x
i
x
j
= I (16.a)
unde S
ij
sunt coeficienți.

Efectuând însumarea în raport cu i și j în ecuația 16a obținem:
S
11
x
1
2
+ S
12
x
1
x
2
+S
13
x
1
x
3
+S
21
x
2
x
1
+S
22
x
2
2
+
S
23
x
2
x
3
+S
31
x
3
x
1
+S
32
x
3
x
2
+S
33
x
3
2
= I (16b)
și dacă S
ij
= S
ji
aceast se simplifică la forma:
S
11
x
1
2
+S
22
x
2
2
+S
33
x
3
2
+2S
12
x
1
x
2
+2S
13
x
1
x
3
+S
23
x
2
x
3
=I (16c)

Ecuația 16c este ecuația generală a unei suprafețe de gradul 2
(patratică) cum ar fi un elipsoid cu trei axe sau un hiperboloid. Coeficienții în
ec.16a corespund coeficienților unui tensor de rangul 2 și deci putem trage
concluzia că suprafața patratică poate fi utilizată pentru a vizualiza și descrie
variația cu direcția a unei proprietăți a cristalului, cum ar fi conuctivitatea
termică. O caracteristică importantă a unui elipsoid este că are trei axe
principale ortogonale x
i
și dacă referim elipsoidul la aceste axe ecuaţia 16c ia
forma mult mai simplă:
S
1
x
1
2
+S
2
x
2
2
+S
3
x
3
2
=I (16d)
unde
1
S
1
OA =
,
2
S
1
OB =
,
3
S
1
OC =
sunt lungimile semiaxelor
elipsoidului. Pentru majoritatea proprietăților fizice S
ij
este pozitiv și ca urmare
și valorile axelor sunt positive. Reprezentarea patratică este deci mai de grabă
un elipsoid decât un hyperboloid. Lungimea r a vectorului radial a
reprezentării patratice este egală cu reciproca rădăcinii patrate a mărimii S
pentru proprietatea considerată în direcția respectivă (Fig.5).
¸ + | + o
= =
2
3
2
2
2
1
cos S cos S cos S
1
S
1
r
(17)

FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
10


Fig.5 Un elipsoid este reprezentarea pătratică a unui tensor de rangul 2.
OA, OB, OC sunt axele principale ale elipsoidului

Forma elipsoidului este determinată de de lugimile celor trei axe
principale, iar orientarea elipsoidului în raport cu sistemul arbitrar de
coordonate este dată de cele trei unghiuri, deci șase numere sunt necesare
pentru această descriere generală.
Un elipsoid cu trei axe are o simetrie rombică intrinsecă cu trei plane de
simetrie reciproc perpendiculare și axe de simetrie de ordinul 2 perpendiculare
pe fiecare plan de simetrie (grup spațial mm
m
2
). In cazuri speciale elipsoidul
poate avea o simetrie mai înaltă. Dacă OA=OB un elipsoid devine rotațional
(grup spațial necristalografic
m
·
) iar în cazul extreme când OA=OB=OC
elipsoidul degenerează într-o sferă (grup spațial necristalografic
m m m
· · ·
).


FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
11
1.4. Considerații de simetrie
In capitolele precedente am discutat transformările axelor arbitrare
(13a). In cazul cristalelor axele sunt orientate în funcţie de simetria cristalului
ceea ce sugerează că operaţiile de simetrie se aplică la proprietățile fizice.
F.E.Neuman (1985) a dovedit că simetria tensorilor proprietăților fizice
depinde de simetria cristalului. In particular grupul spațial al tensorului
proprietății fizice trebue să includă toate operațiile de simetrie ale grupului
spațial al cristalului, ceea ce înseamnă că orice operație de simetrie care lasă
cristalul invariant trebue să lase și tensorul proprității invariant.
Operațiile de simetrie pot fi tratate și în mod analitic, la fel ca
transformările sistemelor de coordonate. O operație de simetrie a unui grup
spațial schimbă coordonatele unui punct x
1
,x
2
,x
3
în x’
1
,x’
2
,x’
3
, ceea ce
poate fi reprezentat printr-un sistem de trei ecuații liniare de transformare
analog cu ec.10 și 11 (trebue precizat că acum este vorba de rotirea unui
tensor care este exprimat în același sistem de coordonate, în timp ce în
discuția precedentă același tensor al proprietății era exprimat în două sisteme
de coordinate diferite):
x’
1
= s
11
x
1
+ s
12
x
2
+ s
13
x
3
x’
2
= s
21
x
1
+ s
22
x
2
+ s
23
x
3

x’
3
= s
31
x
1
+ s
32
x
2
+ s
33
x
3
(18)

Operația de simetrie poate fi reprezentată prin matricea:
j→

|
|
|
.
|

\
|
+
33 32 31
23 22 21
13 12 11
s s s
s s s
s s s
i
(19)
Pentru unele operații de simetrie specifice această matrice devine:
identitate inversiune reflexie

|
|
|
.
|

\
|
1 0 0
0 1 0
0 0 1

|
|
|
.
|

\
|
÷
÷
÷
1 0 0
0 1 0
0 0 1

|
|
|
.
|

\
|
÷
1 0 0
0 1 0
0 0 1

(20a) (20b) (20c)




FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
12
rotație de ordinul 2 cu 180° rotație de ordinul 4 cu 90
o


|
|
|
.
|

\
|
÷
÷
1 0 0
0 1 0
0 0 1

|
|
|
.
|

\
|
÷
1 0 0
0 0 1
0 1 0

(20d) (20e)

Apare imediat evident că ecuația (20a) -matrice de identitate- aplicată
lui x
1
produce o valoare identică pentru x’
1
(ec.18). Dacă aplicăm de patru
ori o rotație de ordinul 4 vectorului definit prin componentele x
1
,x
2
,x
3
vom
obține, prin multiplicarea expresiei 20e prin cele patru seturi echivalente
următoarele expresii:

prima rotație a doua rotație

|
|
|
|
.
|

\
|
÷
÷
|
|
|
.
|

\
|
÷
|
|
|
|
.
|

\
|
÷
|
|
|
.
|

\
|
÷
|
|
|
|
.
|

\
|
3
2
1
3
1
2
3
2
1
x
x
x
1 0 0
0 0 1
0 1 0
x
x
x
1 0 0
0 0 1
0 1 0
x
x
x

(21a) (21b)

a treia rotație a patra rotație

|
|
|
|
.
|

\
|
|
|
|
.
|

\
|
÷
|
|
|
|
.
|

\
|
÷
|
|
|
.
|

\
|
÷
3
2
1
3
1
2
x
x
x
1 0 0
0 0 1
0 1 0
x
x
x
1 0 0
0 0 1
0 1 0

(21c) (21d)

După a patra rotație suntem în situația de la început. Vectorul
[x
1
,x
2
,x
3
] poate reprezenta o direcție în rețea aplicându-se deci indicilor de
zonă [uvw], sau se poate aplia indicilor Miller (hkl). Când se aplică indicilor
Miller vom găsi seturi echivalente pentru o rotație de ordinul 4 și anume |
.
|

\
|
l k h
, |
.
|

\
|
÷
l h k , |
.
|

\
|
÷ ÷
l k h , |
.
|

\
|
÷
hl k , adică același rezultat care se obține grafic (Fig.6).



FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
13


Fig.6 Proiecție stereografică ilustrând coordonatele echivalente x
1
,x
2
,x
3
și indicii
Miller (hkl) produși de o rotație de ordinul 4. Sunt indicate axele x
1
și x
2


Putem aplica aceeași metodă unui tensor de ordinul 2 al unei
proprietății fizice multiplicând operatorul de simetrie cu tensorul proprietății
pentru a obține tensorul transformat prin simetrie. In loc de transformări ale
sistemelor de coordonste arbitrare (a
ik
în ec.13a) vom aplica o transformare
de simetrie s
ik
și s
jl
și astfel vom transforma tensorul proprietății p
kl
într-un
nou tensor p’
ij
p’
ij
= s
ik
s
jl
p
kl
(22)

Pentru o rotație de ordinul 2 în jurul axei z=x
3
aplicând ecuația 13b
vom obține:

|
|
|
.
|

\
|
÷ ÷
÷
÷
=
|
|
|
.
|

\
|
|
|
|
.
|

\
|
÷
÷
|
|
|
.
|

\
|
÷
÷
=
33 23 13
23 22 12
13 12 11
33 23 13
23 22 12
13 12 11
,
ij
p p p
p p p
p p p
p p p
p p p
p p p
1 0 0
0 1 0
0 0 1
) j (
1 0 0
0 1 0
0 0 1
) i ( p
(23)

Dacă simetria lasă cristalul invariant ea trebue să lase și tensorul
proprietății invariant. Ca urmare p
kl
și p’
ij
sunt zero și matricea ia forma:

|
|
|
.
|

\
|
33
22 12
12 11
p 0 0
0 p p
0 p p
pentru o axă de ordinul 2 paralelă cu z.

FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
14
Să examinăm acum un al doilea exemplu pentru un cristal tetragonal și
o axă de rotație de ordinul 4 pe direcţia axei z (ec.20e). Utilizând din nou
ec.13b obținem:

|
|
|
.
|

\
|
÷
÷ ÷
÷
=
|
|
|
.
|

\
|
|
|
|
.
|

\
|
÷
|
|
|
.
|

\
|
÷ =
33 31 32
13 11 12
23 21 22
33 23 13
23 22 12
13 12 11
,
ij
p p p
p p p
p p p
p p p
p p p
p p p
1 0 0
0 0 1
0 1 0
1 0 0
0 0 1
0 1 0
p
(24)


Tabelul 1 Simetria cristalului exprimată în tensori simetrici de rangul 2 și
reprezentările lor grafice corespunzătoare
Sistem
cristalografic
Reprezentare grafică
Număr de
coeficienţi
independenţi
Tensor
(în sistem xyz)
Cubic Sferă 1
|
|
|
.
|

\
|
S 0 0
0 S 0
0 0 S

Tetragonal
Hexagonal
Trigonal
Elipsoid de rotaţie 2
|
|
|
.
|

\
|
3
1
1
S 0 0
0 S 0
0 0 S

Rombic
Elipsoid cu 3 axe
(axe paralele cu axele cristalului)
3
|
|
|
.
|

\
|
3
2
1
S 0 0
0 S 0
0 0 S

Monoclinic
Elipsoid cu 3 axe
(o axă paralelă cu axa de ordinul 2 –
axa y [010])
4
|
|
|
.
|

\
|
33 13
22
13 11
S 0 S
0 S 0
S 0 S

Triclinic
Elipsoid cu 3 axe
(axe neorientate în raport cu simetria
cristalului)
6
|
|
|
.
|

\
|
33 23 13
23 22 12
13 12 11
S S S
S S S
S S S


In privința componentelor pe diagonală această condiție este satisfăcută
numai dacă p
11
și p
22
sunt egali. Mai mult încă pentru componentele în afara
diagonalei corespondența între componente legate prin simetrie se menține
numai dacă ele sunt zero. Astfel tensorul pentru acest cristal tetragonal
devine foarte simplu, conținând numai două componente independente:
FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
15

|
|
|
.
|

\
|
33
11
11
p 0 0
0 p 0
0 0 p
pentru o axă de ordinul 4 paralelă cu z.
Grupul spațial pentru tensorul unei proprietăți fizice trebue să includă
toate operațiile de simetrie ale grupului spaţial al cristalului, ceea ce înseamnă
că orice operație de simetrie a cristalului trebue să lase tensorul proprietății
invariant. Acest fapt a fost ilustrat atât pentru rotația de ordinul 2 cât și
pentru cea de ordinul 4. Tabelul 1 rezumă restricțiile impuse de simetria
cristalului asupra tensorului de ordinul 2 al proprietății fizice.

Fig.7 Simetria cristalului impune restricții pentru axele și orientările elipsoidului
proprietăților fizice: (a) triclinic; (b) monoclinic; (c) ortorombic; (d) tetragonal
și (e) cubic.
Sunt indicate axele x,y,z și simetriile lor. De asemenea sunt arătate principalele
secțiuni ale elipsoidului cu axele x’
1
,x’
2
,x’
3
FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
16
Intr-un cristal cubic un singur coeficient descrie proprietatea, pe când
într-un cristal triclinic sunt necesari șase coeficienți pentru a descrie
proprietatea. Acest fapt veste arătat grafic în Fig.7 în care x,y,z reprezintă
axele cristalografice ale cristalului iar x’,y’,z’ sunt axele elipsoidului
proprietății fizice. In cristalele triclinice, reprezentarea grafică a tensorului de
rangul 2 al proprietății fizice este un elipsoid orientat arbitrar față de axele
cristalului (Fig.7a). Intr-un cristal monoclinic cel puțin una din axele
elipsoidului trebue să fie paralelă cu axa de simetrie de ordinul 2 (axa y a
cristalului (Fig.7b). In cristalele ortorombice toate axele elipsoidului trebue să
fie paralele cu axele cristalografice (Fig.7c). In cristalele tetragonale,
hexagonale și trigonale singurul elipsoid care este compatibil cu cu axele de
rotație de ordinul 3, 4 și 6 este un elipsoid de rotație cu unica sa axă orientată
paralel cu axa cristalografică z - (Fig.7d). In fine pentru cristalele cubice
elisoidul degenerează într-o sferă (Fig.7e). Intr-o sferă o proprietate are
aceeași valoare în toate direcțiile și de aceea cristalele cubice sunt izotrope
pentru proprietățile cu tensor de rangul 2. Pentru a rezuma această
discuție despre simetria proprietăților fizice afirmăm că indiferent
de rangul tensorului proprietății toate elementele de simetrie ale
grupului spațial care sunt prezente în cristal (rotații, reflexii,
inversiuni) trebue să fie prezente și în tensorul proprietății.













FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
17
1.5. Tensori de diferite ranguri
In această introducere asupra tensorilor, a influenței simetriei și a
reprezentării cvadratice, noi am luat în considerare numai tensorii de rangul 2,
ca de exemplu conductivitatea termică care leagă un vector stimul de un
vector răspuns. Atunci când nu sunt restricționați de simetria cristalului,
tensorii de rangul 2 sunt specificaţi prin 9 numere (=3
2
). Dar am văzut mai
înainte că că pentru tensori simetrici de rangul 2 acest număr se reduce la
șase.
Vectorii pot de asemenea să fie văzuți ca tensori dar de rangul 1, și în
acest caz sunt descriși de 3 numere (=3
1
), așa cum s-a arătat în ec.3. Scalarii
(spre exemplu densitatea) sunt uneori considerați tensori dar de rangul zero
și sunt specificați printr-un singur număr (=3
0
). Există și tensori de rang mai
înalt. De exemplu acomodarea elastică S
ijkl
este un tensor de rangul 4 care
leagă tensiunea mecanică (stimulul) de deformație (răspunsul). Pentru
descrierea sa sunt necesare 81 (=3
4
) componente. Așa cum vom vedea nu
toate aceste componente sunt independente.
Rangul unui tensor al unei proprietăți fizice depinde de cantitatea de
stimuli și de răspunsuri pe care aceștia le determină. Relația între doi scalari
(de ex. masa și volumul) reprezintă o proprietate scalară (și anume
densitatea). Relația între doi vectori (de ex. gradientul termic și fluxul de
căldură) reprezintă un tensor de ordinul 2 (conductivitatea termică). Doi
tensori de rangul 2 (de ex. tensiunea și deformația) sunt legați printr-un
tensor de rangul 4 (acomodarea elastică).
In timp ce reprezentarea cvadratică a unui tensor simetric de rangul 2
este un elipsoid, reprezentările pentru tensori de rang mai înalt sunt suprafețe
mai complicate, dintre care unele vor fi reprezentate în secțiunile ce urmează.
Tabelul 2 dă exemple de proprietăți despre care vom discuta în continuare.










FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
18
Tabelul 2. Tensorul proprietăților care leagă un stimul și un răspuns
Proprietate (rang) Stimul (rang) Răspuns (rang)
Densitate (0) Masă (0) Volum (0)
Capacitate calorică (0) Temperatură (0) Masă (0)
Piroelectricitate (1) Temperatură (0) Câmp electric (1)
Conductivitate electrică (2) Câmp electric (1) Densitate de curent electric (1)
Permeabilitate magnetică (2) Câmp magnetic (1) Inducție magnetică (1)
Tensor dielectric (2) Câmp electric (1) Deplasare electrică (1)
Susceptibilitate magnetică (2) Câmp magnetic (1) Intensitate de magnetizare (1)
Conductivitatea termică (2) Gradient termic (1) Flux de căldură (1)
Dilatare termică (2) Temperatură (0) Deformație (2)
Piezoelectricitate (3) Câmp electric (1) Deformație (2)
Acomodare elastică (4) Tensiune mecanică (2) Deformație (2)
Rigiditate elastică (4) Deformație (2) Tensiune mecanică (2)
















FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
19
2. Clasificarea proprietăţilor fizice ale cristalelor


Marea diversitate a proprietăţilor fizice ale corpului solid cristalizat a
impus necesitatea unei sistematizări a acestora care sa permită, pe de o
parte, cuantificarea progreselor si limitelor cunoaşterii relaţiilor cauzale iar, pe
de altă parte, să constituie in instrument de lucru eficace pentru utilizarea lor
în studiul materiei cristaline.

Un prim criteriu de clasificare a proprietăţilor fizice are în vedere
independenţa sau dependenţa lor faţă de direcţie, criteriu funcţie de care
se separă proprietăţi fizice cu caracter scalar sau vectorial.
Proprietăţile fizice scalare , de exemplu densitatea şi căldura specifică,
sunt independente de direcţie, fiind caracterizate doar printr-o valoare
numerică iar grafic fiind reprezentate prin puncte. Aceste proprietăţi nu sunt
relevante pentru a deosebi starea amorfă de starea cristalină, deoarece se
manifestă în mod similar în cele două stări ale materiei.
Proprietăţile fizice vectoriale sunt proprietăţi dependente de direcţie,
grafic reprezentându-se printr-un vector care exprimă valoarea, direcţia şi
sensul lor. Valoarea proprietăţii este proporţională cu lungimea vectorului.
Exemple de proprietăţi vectoriale sunt viteza de propagare a luminii,
conductibilitatea, dilatarea termică etc. In corpurile omogene, proprietăţile
vectoriale au aceeaşi valoare în toate direcţiile paralele, aceasta fiind chiar
condiţia de omogenitate a acestora. Proprietăţile vectoriale se împart în mai
multe categorii, dupa tipul vectorilor şi simetria suprafeţei vectoriale.

După tipul vectorilor se disting:
- proprietăţi univectoriale, caracterizate de elemente dirijate de ordinul 1,
deci prin vectori polari cu valori diferite în cele două sensuri ale unei
direcţii, de exemplu duritatea, piroelectricitatea, piezoelectricitatea;
- proprietăţi bivectoriale, care au în vedere caracterul de tensor al
cristalelor (o asemenea proprietate este dilatarea termică prin care
cristalele îşi măresc volumul în mod egal în cele două sensuri ale unei
direcţii).



FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
20
După simetria suprafeţei vectoriale se disting:
- proprietăţi cu simetrie superioară sau proprietăţi vectoriale
continue, care variază continuu cu direcţia (în această categorie sunt
grupate proprietăţile optice, proprietăţile termice, proprietăţile electrice,
proprietăţile magnetice);
- proprietăţi cu simetrie inferioară sau proprietăţi vectoriale
discontinue, care variază discontinuu cu direcţia manifestând variaţii
bruşte şi de amploare a valorii lor chiar pe direcţii foarte apropiate (de
exemplu viteza de creştere a cristalelor, clivajul, spărtura, coroziunea,
elasticitatea).

O a doua modalitate de clasificare (criteriul fenomenologic) porneşte
de la faptul că proprietăţile fizice exprimă, din punct de vedere
fenomenologic, o serie de elemente esenţiale pentru evoluţia corpurilor
cristalizate cum sunt mecanismul creşterii şi grupării simetrice a particulelor
atomice în cristale, coeziunea edificiilor cristaline, acţiunea mediilor cristalizate
asupra diverselor forme de energie radiantă de natură electromagnetică,
influenţa factorilor de mediu (temperatură, presiune, pH). Din acest punct de
vedere proprietăţile fizice ale cristalelor se grupează în mai multe diviziuni.
Proprietăţi morfologice. Multitudinea formelor minerale întâlnite în
natură a determinat încadrarea lor în diferite categorii, separându-se aspecte
caracteristice pentru indivizii cristalini izolaţi (habitus, tracht, striaţiuni) şi
aspecte caracteristice pentru concreşterile orientate de minerale. Acestea din
urmă se divid în concreşteri aparţinând aceleiaşi specii minerale, care pot fi
regulate (paralele, scheletice, sferulitice, axiolitice), simetrice (macle),
neregulate (stalactitice, mamelonare, reniforme) şi în concreşteri aparţinând
unor specii diferite de minerale (epitaxiale).
Proprietăţi legate de coeziune (mecanice). Principalele proprietăţi
incluse în această grupă, care reflectă în ansamblu comportarea cristalelor şi
mineralelor sub efectul unei acţiuni mecanice exterioare, sunt duritatea,
clivajul, spărtura, casanţa, elasticitatea, plasticitatea, maleabilitatrea,
ductibilitatea. In funcţie de anumite caracteristici specifice modului de acţiune
asupra cristalului şi mineralului sau modului în care acestea reacţionează la
efort, s-au separat deformaţii reversibile (elastice) şi permanente (plastice,
rupturale); tipuri de duritate (penetraţie, sfredelire, zgâriere, şlefuire); tipuri
de clivaj după numărul şi orientarea direcţiilor de minimă coeziune şi după
calitatea feţelor de clivaj (perfect, foarte bun, bun, distinct, slab); tipuri de
elasticitate; tipuri de plasticitate (macle mecanice, translaţii mecanice).
FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
21
Proprietăţi optice. Ele reprezintă rezultatul modificărilor pe care le
suferă radiaţiile luminoase la impactul cu cristalele, al fenomenelor optice ce
se desfăşoară în mediile fizice cristalizate şi amorfe (reflexie, refracţie,
absorbţie). Proprietăţile optice se pot clasifica, după modul în care se
efectuează observarea lor, în macroscopice şi microscopice. Proprietăţile
optice macroscopice (numite şi aparente sau de suprafaţă) pot fi observate cu
ochiul liber şi sunt folosite la caracterizarea descriptivă a mineralelor. Cele mai
importante sunt culoarea, urma, luciul, transparenţa, luminiscenţa, asterismul.
In cadrul lor s-au separat, în funcţie de factorii care le generează, mai multe
tipuri de culori (idiocromatice, allocromatice, pseudocromatice), de luciu
(metalic, adamantin, sticlos, gras, sidefos, mătăsos) sau de luminiscenţă
(fotoluminiscenţă, termoluminiscenţă, triboluminiscenţă, catodoluminiscenţă).
Proprietăţile optice microscopice se divid, după modul lor de examinare, în
proprietăţi observabile în lumină transmisă şi în lumină reflectată. Primele se
subdivid în proprietăţi determinabile în lumină naturală, în lumină polarizată
paralelă, în lumină dublu polarizată şi în lumină polarizată convergentă. Pe
baza proprietăţilor optice, cristalele se pot împărţi în izotrope şi anizotrope iar
cele anizotrope în uniaxe şi biaxe, în pozitive şi negative – categorii deosebit
de sugestive în determinarea lor.
Proprietăţi termice. Cristalele se comportă din punct de vedere termic
asemănător cu comportarea lor optică, deoarece radiaţiile infraroşii suferă în
mediile cristalizate aceleaşi modificări ca şi radiaţiile din spectrul vizibil,
prezentând fenomene de reflexie, refracţie, dublă refracţie şi absorbţie.
Mineralele pot fi astfel clasificate transparente pentru radiaţia calorică
(diatermane) şi opace (adiatermane). Pe de altă parte, mineralele amorfe şi
cele cristalizate în sistem cubic sunt termic izotrope iar mineralele cristalizate
în celelalte sisteme cristalografice sunt termic anizotrope, ele putând fi mai
departe împărţite în uniaxe şi biaxe (razele calorice suferind în masa lor o
dublă refracţie şi fiind apoi polarizate). De asemenea mineralele pot fi
considerate din punct de vedere termic incolore sau colorate (termocroice)
după cum absorb selectiv sau neselectiv radiaţiile termice de diferite lungimi
de undă. In ceea ce priveşte cele două proprietăţi termice esenţiale –
conductibilitatea termică şi dilatarea termică – prima este dependentă de
direcţie şi are fenomenologic un dublu conţinut fizic, reprezentând în cazul
mineralelor bune conducătoare un flux de căldură produs în urma unei căderi
de temperatură iar la cele rău conducătoare, un proces de radiaţie termică
interioară; dilataţia termică reprezintă un fenomen de deformaţie omogenă,
adică de schimbare, prin ridicarea temperaturii, a formei cristalelor în întreaga
FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
22
lor masă, fără anularea omogenităţii fizice reale. Dilatarea termică poate fi
izotropă şi anizotropă, uniaxă şi biaxă.
Proprietăţi electrice. Acestea prezină, la rândul lor, asemănări cu
proprietăţile termice, fluxul electrostatic având drept corespondent termic
fluxul staţionar de căldură iar căderea de potenţial electric ca omolog căderea
de temperatură. Principalele proprietăţi electrice considerate sunt
termoelectricitatea, piroelectricitatea, piezoelectricitatea şi polarizarea
dielectrică. Din punct de vedere al conductibilităţii electrice, cristalele se
împart în bune conducătoare, semiconductoare şi izolatoare electrice.
Proprietăţi magnetice. Mineralele sunt grupate, după modul lor de
comportare într-un câmp magnetic omogen, în paramagnetice (atrase de
magnet) şi diamagnetice (respinse de magnet), o a treia categorie –
feromagnetice – reprezentând un caz particular de intensitate mai mare al
paramagnetismului determinat de momentele magnetice ale electronilor
produse de spinul acestora. Din punct de vedere al simetriei, după variaţia
intensităţii inducţiei magnetice cu direcţia, mineralele se pot împărţi în
izotrope, uniaxe (pozitive şi negative) şi biaxe (pozitive şi negative).

Privind în ansamblu proprietăţile optice, termice, electrice şi
magnetice se poate reţine analogia dintre simetria fenomenelor
fizice bivectoriale elipsoidale cu caracter de tensori desfăşurate în
masa lor, în legătură cu diferite forme de energie de natură
electromagnetică.

Densitatea şi radioactivitatea sunt proprietăţi importante ale
cristalelor şi mineralelor, legate de particularităţi ale chimismului şi structurii
atomice interne.

Examinarea în continuare a proprietăţilor fizice va avea în vedere
îmbinarea criteriului fenomenologic cu cel vectorial, selecţia proprietăţilor şi
ordinea expunerii fiind în concordanţă cu importanţa şi semnificaţia lor
practică.




FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
23
3. Densitatea şi radioactivitatea

3.1. Densitatea
Densitatea ρ este o proprietate scalară a unui material care leagă masa
m de volumul rezultat V.
m= ρ V (25)
și este măsurată de obicei în g/cm
3
. Ea variază în limite largi în minerale
(Tabelul 3) și de aceea este un instrument de diagnoză important. Ea poate
fi estimată prin simplă cântărire în mână. Pentru determinări cantitative
trebue determinate masa și volumul. In timp ce masa este ușor de determinat
cu o balanță, volumul unui obiect de formă neregulată este mult mai greu de
determinat. El se determină măsurând volumul de apă dislocuit.

Tabelul 3. Densitatea (g/cm
3
) unor minerale
încondiţii de presiune şi temperatură ambientale
Gheaţă H
2
O 0,92 Grosular Ca
3
Al
2
(SiO
4
)
3
3,20
Silvină KCl 1,99 Olivină (Mg,Fe)
2
SiO
4
3,22
Grafit C 2,15 Diopsid (Mg,Fe)CaSi
2
O
6
3,30
Halit NaCl 2,16 Diamant C 3,50
Gips CaSO
4
2H
2
O 2,33 Corindon Al
2
O
3
4,00
Ortoză KSi
3
AlO
8
2,56 Rutil TiO
2
4,20
Serpentină (Mg, Fe)
3
Si
2
O
5
(OH)
4
2,60 Barirină BaSO
4
4,50
Albit NaSi
3
AlO
8
2,61 Zircon ZrSiO
4
4,68
Cuarţ SiO
2
2,65 Pirită FeS
2
5,02
Talc Mg
3
Si
4
O
10
(OH)
2
2,70 Magnetit Fe
3
O
4
5,18
Calcit CaCO
3
2,71 Hematit Fe
2
O
3
5,25
Anortit CaSi
2
Al
2
O
8
2,77 Fier nativ Fe 7,30
Muscovit KAl
2
(Si
3
AlO
10
)(F,OH)
2
2,80 Galenă PbS 7,58
Dolomit CaMg(CO
3
)
2
2,90 Cinabru HgS 8,18
Enstatit MgSiO
3
3,10 Cupru nativ Cu 8,95
Fluorină CaF
2
3,18 Aur nativ Au 19,30

O proprietatea conexă este greutatea specifică G definită ca densitatea
materialului împărțită la densitatea apei la 4
o
C (temperatură la care apa
posedă densitatea sa maximă de 0,999 973 g/cm
3
). In acest mod greutatea
specifică apare ca foarte apropiată numeric de densitate. Greutatea specifică
poate fi măsurată cu o balanță Jolly (Fig.8) comparând greutatea unui
mineral în aer W
a
cu cea a aceluiași mineral suspendat în apă W
w
.
G= W
a
/( W
a
- W
w
) (26)

FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
24
Dacă cunoaștem volumul celulei elementare (determinat din date de
difracție de raze X) și modul de ocupare cu atomi al celulei elementare putem
calcula densitatea direct. Să luăm de exemplu halitul (NaCl) cu celula
elementară cubică, un parametru de rețea a= 5.,639 A (1cm= 10
8
A) și patru
ioni de Na
+
și Cl
-
în fiecare celulă elementară. Masa atomică (adică masa unui
mol) sau 6,023x10
23
atomi de Na
+
este 23g. și cea a Cl
-
este 35,5g. In felul
acesta masa unui atom Na
+
este 3,82x10
-23
g și cea a unui atom Cl
-
este
5,89x10
-23
g. Putem deci calcula densitatea:
ρ=m/V=4x(3,82+5,89)x10
-23
g/(5,639x10
-8
cm)
3
=2,17g/cm
3
(27)



Fig.8 Reprezentare scematică a balanței Jolly, utilizată pentru determinarea
greutății specifice:
(a) greutatea relativă W
a
a unei probe în aer;
(b) greutatea relativă W
w


a aceleiași probe imersate în apă

Principalii factorii care influenţează densitatea cristalelor şi mineralelor
sunt compoziţia chimică, structura atomică internă, gradul de cristalizare,
condiţiile termodinalice de temperatură şi presiune.
FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
25
- Compoziţia chimică stoichiometrică influenţează în măsura cea mai
mare densitatea. Metalele grele (Au, Ag, Pt, Hg, Cu, Fe, Pb, Zn) prezente în
compoziţia chimică determină o densitate mare a mineralelor respective;
- Structura atomică internă influenţează densitatea în sensul că o
densitate reticulară mare conduce la creşterea densităţii în condiţii
termodinamice şi de chimism identice;
- Gradul de cristalizare. Acelaşi mineral aflat în stare cristalină are de
regulă o densitate mai mare decât în cazul în care este în stare amorfă.
Acest fapt este explicabil prin faptul că procesul de cristalizare implică o
contracţie a volumului mineralului.
- Condiţiile termodinalice de temperatură şi presiune. Pentru că
volumul majorităţii materialelor crește ușor cu temperature în timp ce masa
rămâne constantă, densitatea scade ușor la ridicarea temperaturii. In mod
asemănător pentru că volumul scade cu presiunea, densitatea creşte la
ridicarea presiunii.

În general, mineralele cu densităţi mari sunt metalele native (Au, Pt, Hg,
Ag, Cu). densitatea principalelor minerale utile este cuprinsă între 4 – 7,5
g/cm
3
iar a mineralelor de gangă între 2-3,5g/cm
3
.

Densitatea are diverse aplicaţii teoretice şi practice în studiul mineralelor
şi prepararea minereurilor:
- Prepararea minereurilor. În procesele de preparare a minereurilor,
diferenţa de densitate serveşte la separarea mineralelor metalice grele de
cele uşoare de gangă;
- Prospecţiunea geofizică. Aplicarea metodei gravimetrice de prospecţiune
se bazează pe repartiţia neuniformă, din punct de vedere al densităţii, a
mineralelor şi rocilor din scoarţa terestră. Acest lucru conduce la conturarea
anomaliilor negative pentru sare gemă sau a anomaliilor pozitive
caracteristice zăcămintelor de minereuri.








FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
26
3.2. Radioactivitatea
Dezintegrarea radioactivă este un fenomen spontan care nu depinde de
temperatură, presiune sau de combinaţia chimică în care apare atomul al
cărui nucleu suferă dezintegrarea. Pe de altă parte, dezintegrarea este un
fenomen aleator: nu se poate determina când se va dezintegra un anumit
nucleu atomic, deşi pentru o populaţie mare de nuclee de un anumit tip se
poate estima câte nuclee vor suferi dezintegrarea într-un anumit interval de
timp.
Cantitatea de substanţă rămasă în urma dezintegrării radioactive variază
după o lege exponenţială:
t
t
0 t
2 n n
A
÷
· =
(28)
unde:
- n
0
este cantitatea iniţială de substanţă (dată ca masă sau ca număr de
atomi),
- n
t
este cantitatea rămasă (dată sub aceeaşi formă),
- t este timpul scurs de la începutul experimentului,
- ∆t este o mărime numită perioadă sau timp de înjumătăţire, specifică
speciei de atomi, şi reprezintă timpul după care dintr-o cantitate dată de
substanţă radioactivă rămâne jumătate din cantitatea iniţială.
Timpul de înjumătăţire variază în limite foarte largi, de la fracţiuni de
secundă până la miliarde de ani. Printre cele mai lungi perioade de
înjumătăţire au Uraniu-238, Uraniu-235, Thoriu-232.
Există două tipuri de „radiaţii” emise cu ocazia dezintegrării radioactive:
Particule subatomice:
- nuclee de heliu (He
2+
) de mare viteză, numite şi raze o
- electroni, numiţi şi raze |,
- pozitroni, numiţi şi raze |
+

- neutroni
Unde electromagnetice de mare energie (frecvenţă mare sau,
echivalent, lungime de undă mică), numite radiaţii (raze) gamma.
Toate aceste radiaţii au proprietatea de-a ioniza gazele prin care trec,
făcându-le astfel conductoare electrice. Din acest motiv, aceste radiaţii se
numesc radiaţii ionizante.
Radiaţiile o, | şi ¸ se deosebesc prin puterea de penetrare (distanţa pe
care o pot parcurge într-un anumit mediu, până sunt absorbite complet).
Razele o sunt cele mai rapide, dar sunt complet oprite în grosimea unei foi de
hârtie obişnuită sau în cel mult o zecime de milimetru de aluminiu. În aer,
FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
27
distanţa maximă pe care o poate străbate nu depăşeşte 11cm. Razele | sunt
mai puţin rapide, dar considerabil mai penetrante decât cele o, putând să
străbată 2-3mm de aluminiu. În aer distanţa nu depăşeşte mai mult de 10-
15m. În schimb razele ¸ sunt cele mai penetrante datorită puterii lor de
ionizare foarte scăzută (procesele de interacţiune cu atomii substanţei prin
care trec sunt foarte rare), neavând nici sarcină electrică şi nici masă. Razele
¸ pot străbate cu uşurinţă grosimi considerabile din ţesuturi animale şi
vegetale, substanţe uşoare şi chiar câţiva centimetri din substanţe grele cum
ar fi de exemplu plumbul.
Detectarea radiaţiilor se poate face pe mai multe căi:
- datorită efectului de ionizare, pot fi detectate cu electrometre sensibile; pe
acest principiu funcţionează de exemplu detectorul Geiger-Müller;
- prin înnegrirea unei plăci fotografice
- cu ajutorul camerei cu ceaţă
La cele mai multe tipuri de descompunere radioactivă, are loc o
transformare a nucleului în nucleul altui atom:
- Dezintegrarea o produce un nucleu cu număr atomic cu 2 mai mic şi
număr de masă cu 4 mai mic
- Dezintegrarea | produce un nucleu cu număr atomic cu 1 mai mare şi cu
acelaşi număr de masă. La dezintegrarea | are loc transformarea unui
neutron într-un proton şi un electron, electronul fiind expulzat ca rază |.
Exemplu: tritiul (
1
3
H) – izotopul cu doi neutroni al hidrogenului - se
transformă în izotopul heliu (
2
3
He), perioada de înjumătăţire fiind de 12,46
ani.
Există izotopi radioactivi – este drept puţin la număr – la care unele
nuclee se dezintegrează prin raze |, celelalte prin raze o. Un exemplu izotopul
bismut
83
212
Bi, se dezintegrează prin raze |, restul de 33,7%, prin raze o. Este
ceea ce se numeşte o „dezintegrare bifurcată”.
Radioactivitatea se măsoară prin numărul de dezintegrări produse într-o
secundă. Unitatea de măsură este becquerel (bq) prin care se exprimă
cantitatea de radiaţii pe secundă.
Uraniul 238 (
92
238
U, cel mai greu dintre izotopii naturali), se
dezintegrează foarte încet (timp de înjumătăţire 4,5 milioane ani) prin emisie
de raze o. Pierzând astfel 4 unităţi din numărul său de masă (doi protoni şi
doi neutroni - nucleu de heliu) respectiv două unităţi din numărul său atomic
(cei doi protoni), uraniul se transformă în thoriu 234 (
90
234
Th). Acesta din
urmă este şi el radioactiv, nucleul său emite o particulă | şi se transmută în
protactiniu
91
234
Pa. La rândul lui protactiniul, tot prin emisie de raze |, se
FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
28
transmută în mai departe în
92
234
U, luând naştere un alt izotop al uraniului,
diferit de cel de la începutul seriei căruia i se dă numele de Uraniu II, fiind
radioactiv prin emisie de raze o. Acesta se transmută mai departe în
90
230
Th,
adică un nou izotop toriu căruia i se dă numele special de Ioniu. Ioniul se
dezintegrează tot prin emisie de raze o şi dă naştere izotopului radiului
88
226
Ra. Mai departe, radiul dezintegrându-se prin emisie de raze o, dă
naştere izotopului radioactiv al radonului
86
222
Rn. Cascada aceasta de
dezintegrări succesive se continuă mai departe până ce se ajunge la izotopul
poloniului
84
210
Po. Poloniul se transmută mai departe în izotopul plumbului
82
206
Pb. Spre deosebire de izotopii precedenţi acesta este stabil astfel
succesiunea de dezintegrări oprindu-se practic. Această serie de transformări
prin dezintegrări radioactive formează familia radiu-uraniu. În natură mai
există încă două familii radioactive: una dintre ele, începe cu
92
235
U (numit şi
actino-uraniu) şi se termină cu un alt izotop de plumb (
82
207
Pb). Cea de-a treia
familie este cea a thoriului, care începe cu
90
232
Th şi se termină iarăşi cu un
izotop de plumb (
82
208
Pb).
Există două tipuri de izotopi instabili:
- izotopi naturali care se găsesc în natură şi produc radioactivitate naturală;
- izotopi artificiali obţinuţi de regulă prin bombardarea nuclizilor cu radiaţii
corpusculare (o, |), care produc radioactivitate artificială.
Izotopii instabili s-au format în cantităţi diferite în sistemul solar pe
parcursul celor 5·10
9
ani de existenţă a acestuia. Izotopii cu timp de
înjumătăţire mult mai mic de 5·10
9
ani s-au dezintegrat de mult
transformându-se în izotopi stabili. In natură au rămas izotopii instabili cu
timp de înjumătăţire comparabil sau mai mare decât vârsta sistemului solar.
Dintre aceştia 14 se găsesc în cantitaţi semnificative (Tabelul 4).
Tabelul 4. Radioizotopi naturali
Izotopul
instabil
Timp de
înjumătăţire
(ani)
Izotopul
instabil
Timp de
înjumătăţire
(ani)
K
40
19

1,2·10
9
Sn
147
62

1,2·10
11
V
50
23

4·10
14
Lu
176
71

5·10
10
Rb
87
37

6·10
10

Re
187
75

4·10
12

In
115
49

6·10
14
Pt
192
78

10
15
La
138
57

10
11
Th
232
90

1,4·10
10
Ce
142
58

5·10
15

U
235
92

7,1·10
9

Nb
144
60

3·10
15

U
238
92

4,5·10
9

FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
29
4. Proprietăţi termice


4.1. Conductivitatea termică
Depinde de mobilitatea electronilor în stratul de valenţă sau este
consecinţa unei autodofuziuni din interiorul cristalelor. In cele discutate
anterior am introdus conductivitatea termică în (ecuația 4) q=-kT. Ea este
relativ ridicată pentru metale și mineralele cu o contribuție importantă a
legăurii metalice cum ar fi grafitul, în care transportul căldurii se face
majoritar prin electronii liberi. Pentru cristalele ionice și covalente
conductivitatea termică este mul mai scăzuă și adesea anizotropă. In aceste
cristale transportul căldurii se face prin vibrațiile termice.
Exemple de valori ale conductivității termice sunt date în Tabelul 5.
Aceste valori depind de temperatură și presiune.

Tabelul 5.
Proprietățile termice ale unor cristale, așezate în ordinea simetriei
crescătoare
Specie
mineralogică
Sistem
cristalografic
Temp.
(K)
Conductivitate
termică
k (J/msK)
Dilatare termică
o (10
-6
K
-1
)
Capacitate
termică molară
(J/molK)
a b c a b c
Gips Monoclinic 310 3,16 3,63 1,6 42 29 186
Forsterit Rombic 300 5,84 3,38 5,06 6,6 9,9 9,8 117,9
Enstatit Rombic 300 3,27 2,72 4,31 16,4 14,5 16,8 82,1
Calcit Trigonal 300 3,52 =a 4,18 -3,2 =a 13,3 83,5
Cuarţ Trigonal 300 6,50 =a 11,3 14 =a 9 44,6
Grafit Hexagonal 300 355 =a 89 -1,22 =a 26,7 8,54
Aluminiu Cubic 300 208 =a =a 23 =a =a 24,35
Cupru Cubic 273 410 =a =a 16,7 =a =a 24,43
Diamant Cubic 273 138 =a =a 0,89 =a =a 6,11
Halit Cubic 300 5,80 =a =a 40 =a =a 50,5
Pirop Cubic 300 3,18 =a =a 19,9 =a =a 325,5

In general conductivitatea termică este maximă în direcțiile de maximă
densitate atomică. Grafitul, cu o structură stratificată, are o conductivitate
termică ce este de patru ori mai mare în interiorul straturilor cu legătură
metalică parțială decât perpendicular pe straturi. In mice (muscovit, biotit)
care au legăuri covalente în interiorul straturilor și o legăură ionică slabă între
straturi, conductivitatea termică este mul mai mică decât în grafit. In schimb
FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
30
anizoropia este considerabil mai pronunțată, cu conductivitatea paralelă cu
stratul [001] de șase ori mai mare decât perpendicular pe el. De asemenea în
cazul structurilor fibroase (ex. tremolit) conductivitatea este maximă pe
direcţia de dezvoltare a fibrelor, care coincid şirurilor reticulare cu densitate
atomică maximă. Bune conducătoare de căldură sunt metalele native şi
mineralele metalifere cu luciu metalic; izolatoare termic sunt mineralele cu
aspect nemetalic. Mineralele cu compoziţie complexă din punct de vedere
chimic au conductivitatea termică mult redusă. Agregatele policristaline cu
textură neorientată sau masele poliminerale au conductivitate termică
independentă de direcţie dar puternic influenţată de porozitate şi umiditate.

4.2. Dilatarea termică
Dilatarea termică o
ij
este un tensor de rangul 2, întrucât leagă
incremental de temperatură ΔT (un scalar) de deformația ε
ij
(un tensor de
rangul 2):
ε
ij
=o
ij
ΔT (29)

Fig.9 Datorită anizotropiei dilatării termice un cristal sferic devine un elipsoid la
încălzire. (a) în cuarț elipsoidul de temperatură înaltă se dilată în toate
direcțiile; (b) în cristalul de calcit elipsoidul se dilată după axa Z dar se
contractă în direcție perpendiculară pe ea. Axa Z este vericală. Efectul este
prezentat exagerat pentru a-l pune în evidență (coespunzător temperaturii de
10000K)

Dacă o sferă ar fi trasată în cristal ea va deveni la modificarea
temperaturii un elipsoid cu axele proporționale cu (1+o
1
ΔT), (1+o
2
ΔT),
(1+o
3
ΔT). In mod normal cristalele se dilată în toate direcțiile la încălzire,
cum este cazul cuarțului (Fig.9a). Calcitul se comportă însă diferit, întrucât se
dilată după axa Z, dar se contractă perpendicular pe ea. Comportarea
FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
31
anormală precum și marea anizotropie a dilatării termice a calcitului reprezintă
cauza pentru care în rocile calcaroase și în marmoră apar tensiuni locale mari
la aplicarea unor cicluri termice, având ca efect fracturarea și deteriorarea lor,
ceea ce le reduce valoarea ca material de construcție.
În general prin dilatare cristalele nu îşi schimbă simetria cristalină şi nici
relaţiile zonale între feţe. Constantele optice ale cristalelor se modifică şi
anume indicii de refracţie devin mai mici, birefringenţa variază şi ea devenind
mai mică. In cazul cristalelor biaxe, variază şi unghiul axelor optice precum şi
poziţia planului axelor optice. Dilatarea termică a monocristalelor se măsoară
determinând prin difracție de raze X modificarea parametrului rețelei cu
temperatura.
Aplicaţii practice ale dilatării termice:
- Diferenţele dintre dilataţia diferitelor minerale din componenţa unei roci,
diferenţele mari între dilataţia apei şi a gheţei etc., reprezină cauza
dezagregării mecanice a rocilor supuse variaţiilor bruşte de temperatură;
- Dilatarea termică este importantă din punct de vedere tehnic în industria
metalurgică, ceramică, a sticlăriei şi în general în acele domenii unde este
nevoie de obţinere de materiale care rezistă la schimbări bruşte de
temperatură de peste 1400°C în câteva secunde. Pentru asemenea produse
se folosesc minerale ca: zircon, corindon, cordierit, mase ceramice din
minerale cu litiu, al căror coeficient de dilatare este foarte mic.

4.3. Capacitatea calorică
Capacitatea calorică (căldura specifică) C
p
reprezintă cantitatea de
caldură necesară unitatii de masa (kg) dintr-un corp pentru a-şi modifica
temperatura cu un grad şi se exprimă în J/kgK. Ecuația de definiție a acestei
proprietăți scalare este:
ΔS=(C/T)ΔT (30)
unde ΔS este modificarea de entropie, ΔT este variaţia temperaturii, iar
T temperature absolută.








FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
32
5. Proprietăți mecanice


5.1. Elasticitatea
In capitolele precedente am discutat unii scalari și unii tensori de rangul
2. Acum vom examina o proprietate mai complexă, elasicitatea, care exprimă
o relație unică între doi tensori de rangul 2 și anume tensiunea mecanică (σ)
și deformația elastică (ε), relație care se exprimă printr-un tensor de rangul 4.
Tensiunea σ
ij
este definită ca o forță dF
i
aplicată într-o anumită direcție
care acționează pe un element de suprafață dA
j
.
σ
ij
= dF
i
/ dA
j
(31)
O stare mai completă a tensiunii într-un punct trebue să ia în
considerație nu numai o singură direcție ci toate direcțiile, adică un număr
infinit de vecori în jurul punctului P (Fig.10).

Fig.10. O stare generală a tensiunii în punctul P poate fi reprezentată printr-un
elipsoid al tensiunilor. (a) Vectorii radiind din punctul P într-un plan descriu o
elipsă care definește mărimea tensiunii în diverse direcții. (b) Elipsoidul
tridimensional al tensiunii cu axele principale σ
1

2

3


In trei dimensiuni suprafața tuturor vecorilor din punctual P reprezintă
un elipsoid, numit elipsoidul tensiunii a cărui mărime este descrisă prin
tensorul tensiunii sub forma:
FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
33

1
x x x
2
3
2
3
2
2
2
2
2
1
2
1
=
o
+
o
+
o
(32)
Cele trei direcții ortogonale principale σ
1

2

3
sunt numite axe
principale cu mărimea σ
1

2

3
. Tensorul tensiunii relativ la axele principale
este:

(
(
(
¸
(

¸

o
o
o
33
22
11
0 0
0 0
0 0
(32a)
sau relativ la un sistem arbitrar de axe:

(
(
(
¸
(

¸

o o o
o o o
o o o
33 23 13
23 22 12
13 12 11
(32b)

Fig.11 (a) Dacă un cristal sferic este supus unei tensiuni generale cristalul se
deformează adoptând o formă elipsoidală. Această formă este cunoscută ca
elipsoidul deformației și are axele λ
1

2

3
. (b) Cazul bidimensional, ilustrează
modul cum cercul se transformă în elipse de arie egală. Direcțiile de întindere și
de comprimare sunt indicate prin săgeți.

Dacă se aplică unui cristal sferic o tensiune generală rețeaua se va
deforma devenind un elipsoid. Elipsoidul rezultat se numește deformație sau
elipsoidul deformației cu axele λ
1

2

3
(Fig.11a). Această deformație poate
FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
34
să fie sau să nu fie însoțită de o modificare a volumului. Să menționăm că
unele diametre sunt alungite (suprafața elipsoidului iese în afara sferei) în
timp ce alte diametre sunt comprimate. Figura 11b ilustrează schimbarea de
formă la volum constant pentru starea de tensiuni plană (bi-dimensională).
O afirmație generală referioare la comporatea elastică este cea
exprimată prin legea Hooke care spune că deformația elastică este
proporțională cu tensiunea aplicată. Aceată dependență poate fi extinsă într-o
relație liniară între cele șase componente independente ale tensiunii σ
ij
și cele
ale deformaței ε
kl
ambele mărimi fiind tensori simetrici (legea lui Cauchy).
Intr-un crystal nu pot fi făcute presupuneri privind izotropia răspunsului
elastic și deci va trebui să scriem fiecare componentă a tensiunii ca o funcție
liniară de toate componentele deformaţiei și viceversa, ceea ce generează
două seturi de șase ecuații. Aceste ecuații pot fi scrise în formă matricială
astfel:
σ
ij
=c
ijkl
ε
kl
(33a)
sau în forma alternativă:
ε
ij
=s
ijkl
σ
kl
(33b)
Tensorul de rangul 4 c
ijkl
este numit constantă de rigiditate elastică sau
constanăa elastică iar tensorul s
ijkl
este numit modul de elasticitate sau modul
de acomodare elasică. Un tensor de rangul 4 are în general 81 (=3
4
)
componente, dar numărul acestora se reduce la 36 datorită simetriei
tensorului tensiunii σ
ij
și a tensorului deformației ε
kl
. Mai mult încă din rațiuni
termodinamice tensorul elastic este simetric și aceasta reduce numărul
componentelor independente la 21. Reduceri suplimentare pot să apară
datorită simetriei cristalului. In general solidul anizotrop cu simetrie triclinică
are 21 componente independente, dar acestea se reduc la 3 pentru cristralele
cu simetrie cubică și la 2 pentru un mediu izotrop necristalizat (de exemplu o
sticlă amorfă) – vezi tabelul 6.
Tensorul elastic de rangul 4 este cvadridimensional, dar este adesea
descris într-o notație matricială bi-dimensională sugerată de Voigt (1928) și
majoritatea handbook-urilor listează constantele elastice ale mineralelor în
această notație (Simmons și Wang, 1971). Voigt reprezintă tensorii tensiunii și
cel elastic printr-o rețea monodimensională de de 6 componente
independente:
σ={σ
1

11
; σ
2

22
; σ
3

33
; σ
4

23
; σ
5

31
; σ
6

12
;

} (34a)
ε={ε
1

11
; ε
2

22
; ε
3

33
; ε
4
=2ε
23
; ε
5
=2ε
31
; ε
6
=2ε
12
;

} (34b)
Constantele elastice sunt apoi reprezentate printr-o matrice C
ij
de 6x6
constante.
FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
35

Tabelul 6. Numărul componentelor independente ale
tensorului elastic pentru diferite simetrii cristaline
Triclinic (toate grupurile punctuale) 21
Monoclinic (toate grupurile punctuale) 13
Rombic (toate grupurile punctuale) 9
Tetragonal
|
|
.
|

\
|
÷
m / 4 , 4 , 4

7
Tetragonal
|
|
.
|

\
|
÷
m / 2 m / 2 m / 4 , 422 , m 42 , mm 4

6
Trigonal
|
|
.
|

\
|
÷
3 , 3
7
Trigonal
|
|
.
|

\
|
÷
m / 2 3 , 32 , m 3

6
Hexagonal (toate grupurile punctuale) 5
Cubic (toate grupurile punctuale) 3
Izotropic (necristalografic)
|
|
.
|

\
|
· · · m / m / m /

2


Fig.12 Suprafța rigidității elastice pentru aur (a), aluminiu (b) și zinc (c)

La fel ca pentru un tensor de rangul 2 proprietățile direcționale ale
tensorului elastic de rangul 4 pot fi vizualizate ca o suprafață. Pentru rigiditate
această suprafaţă este mai complexă decât un elipsoid și chiar pentru cristale
cubice ea este în general anizotropă. Pentru un cristal dat forma suprafeței
trebue să se conformeze simetriei cristalului. Anizotropia (raportul între
valoarea maximă și cea minimă) poate fi mare ca în cazul aurului (Fig.12a)
sau mai redusă ca în cazul aluminiului (Fig.12b).Wolframul este aproape
izotrop. Pentru cristalele hexagonale proprietățile elastice au simetrie axială
așa cum este ilustrat în Fig.12c pentru zinc.
FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
36

Fig.13 Propagarea undelor elastice într-un cristal. Mișcarea particulelor în
raport cu direcția de propagare DP este indicată prin săgeți. Este indicată de
asemenea lungimea de undă pentru (a) undele longitudinale P și (b) pentru
undele transversale S. După Shearer,1999

Constantele elastice joacă un rol central în propagarea undelor elastice
și sunt de mare importanță pentru seismologi. Două tipuri de unde elasice pot
fi transmise printr-un solid izotrop. Primul este numit o undă longitudinală P și
implică mișcarea particulelor paralel cu direcția de propagare(Fig.13a). Al
doilea tip consă dintr-o undă transversală S în care mișcarea particulelor este
perpendiculară pe direcția de propagare (ca în cazul undelor electromagnetice
ce constitue lumina) -Fig.13b -. Seismologii utilizează timpii de parsurs a
acestor unde prin mediile din interiorul globului terestru pentru a descifra
proprietățile elastice ale straturilor interioare ale planetei.
Din constantele elastice putem calcula vitezele. Fig.14a arată că pentru
olivină există o diferență de peste 25% între viteza celei mai rapide unde
(paralelă cu direcția [100]) și viteza celei mai lente unde (paralelă cu direcția
[010]). Suprafața tridimensională a a vitezelor este ilustrată în Fig.14b. Dacă
cristalele de olivină sunt aliniate, cum se întâmplă adesea în rocile deformate,
propagarea undelor elastice într-un agregat este de asemenea anizotropă
(Kocks și alții, 2000). Seismologii au stabilit că orientarea preferată a olivinei
în peridotitele din mantaua superioară a pământului, care s-a produs probabil
în timpul convecției, provoacă anizotropia observată în undele seismice
(Silver, 1996).
FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
37

Fig.14 Propagarea undelor P într-un cristal de olivină. (a) Schița cristalului cu
vitezele undei P în cele trei direcții principale; valorile vitezelor sunt
multiplicate la pătrat pentru a face diferența mai evidentă. (b) Harta suprafeței
vitezelor undei P în aceeași orientare

De exemplu în mantaua oceanică de sub insulele Hawaii, există o
variație azimutală de peste 10% în vitezele undelor P (Fig.15).

Fig.15 Variația azimutală a vitezelor undelor seismice longitudinale pentru
undele de suprafață în vecinătatea insulelor Hawaii

Această proprietate este folosită în geofizică la stabilirea limitelor de
separaţie dintre două medii naturale diferite. Metoda se bazează pe
evidenţierea diferitelor viteze de propagare a undelor elastice în diferite
minerale şi roci. De exemplu în rocile sedimentare v<2000 m/s iar în rocile
metamorfice şi magmatice v~5000 m/s.
FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
38
5.2. Plasticitatea
Dacă intensitatea forţei exterioare care acţionează asupra unui cristal
este la limita de elasticitate, dar fără ca prin acţiunea ei cristalul să-şi piardă
coeziunea, atunci deformaţia pe care o suferă cristalul este permanentă,
acesta devenind plastic.
Deformaţiile plastice sunt explicate astfel: acţiunile mecanice orientate,
exercitate asupra cristalelor acţionează asupra particulelor constitutive,
acestea suferind deplasări pe un anumit plan sau pe o anumită direcţie, fără
ca aceste deplasări să producă fragmentarea cristalelor. Deplasările se pot
produce în mod regulat sau aleatoriu. In cazul unor deplasări regulate sub
acţiunea unei forţe mecanice orientate, se produc alunecări simple care
conduc la formarea maclelor mecanice. In cazul deplasărilor întâmplătoare
a unor porţiuni din volumul cristalului are loc o alunecare în trepte sub
acţiunea unei forţe mecanice şi se produc translaţii mecanice.
a. Alunecări simple sau macle mecanice. Unele specii minerale au
o plasticitate relativă determinată de deplasarea unei porţiuni din masa lor,
sub forma unor translaţii de plane reticulare, când sunt supuse unor presiuni
reduse. Aceste zone translatate stau într-o poziţie simetrică faţă de partea
rămasă nedeformată.


Fig.16 Explicarea structurală a maclei mecanice a calcitului după faţa ) 2 011 (
÷
prin
alunecare simplă.

In cristalul supus acţiunii de deformare plastică există două sisteme de
plane atomice ale căror drepte nu suferă nici o schimbare de lungime. De
asemenea în toate direcţiile cuprinse în aceste două sectoare de plane,
distanţele între puncte rămân aceleaşi şi după deformare. In toate celelalte
direcţii punctele din poziţia iniţială de pe o dreaptă stau tot pe aceeaşi
dreaptă în poziţie deplasată dar la distanţe între ele mai mari sau mai mici.
Direcţiile din cele două plane care nu suferă schimbări în lungime sunt
FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
39
planene paralele cu planul ce separă partea deplasată de partea fixă a
cristalului. Dacă exercităm o presiune unilaterală asupra unei sfere de calcit,
prin deformare sfera devine elipsoid de rotaţie aplatizat, deci alunecarea
simplă este o proprietate vectorială cu cuprafaţă elipsoidală. Alunecarea se
face numai într-un singur sens al direcţiei fiind descrisă de un vector de tip
polar. Componenta (distanţa) de alunecare este egală cu o fracţiune de
parametru al celulei elementare a cristalului. În structura maclei mecanice
partea deformată stă în poziţie simetrică prin reflexie faţă de partea
nedeformată (Fig. 16) în raport cu planul de alunecare, care devine plan de
maclă.
b. Translaţii mecanice. Numeroase specii de minerale cristalizate,
solicitate unilateral fără a depăşi limitele lor de coeziune, suferă deplasări
treptate, deci alunecări în trepte ale planelor atomice, fără formare de macle,
ceea ce presupune lipsa unei simetrii de reflexie între aceste plane.
Translaţiile mecanice depind de intensitatea şi de durata acţiunii forţei
solicitatoare.

Fig.17 Explicaţia structurală a translaţiilor: T-plan de tranlaţie, t-direcţie de
translaţie.

In general translaţia treptată a unei porţiuni din volumul cristalului se
produce după un anumit plan şi într-o anumită direcţie. Deci prin translaţie se
înţelege alunecarea unor pachete reticulare paralele de grosimi diferite într-un
cristal, de-a-lungul unor plane atomice care sunt de obicei plane de densitate
atomică mare. Direcţia în care se face translaţia este un şir reticular cu
parametri mici (Fig.17). Planul de translaţie se notează cu T iar direcţia de
translaţiea se notează cu t. Planul de translaţie corespunde unor feţe
FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
40
cristalografice cu indici raţionali mici, care nu trebuie să se confunde cu feţele
de clivaj, iar deplasarea în acest plan este arbitrară. In ceea ce priveste
orientarea cristalografică a planelor de translaţie, acestea sunt orientate de
cele mai multe ori perpendicular pe diracţia de maximă coeziune. Grosimea
păturilor alunecate paralel cu planul de translaţie este foarte redusă.
Planul de translaţie este frecvent un plan de simetrie al cristalului,
deformat plastic prin alunecare. Alunecarea se face în ambele sensuri ale
direcţiei, fiind bipolară. Componenta (distanţa) de translaţie este cel puţin
egală cu un parametru întreg al şirului atomic. Prin alunecare, din punct de
vedere structural, vor fi mereu faţă în faţă particule constitutive (ioni) încărcaţi
cu sarcini electrice contrare, păstrându-se astfel coeziunea cristalului.

Translaţiile mecanice explică maleabilitatea şi ductilitatea metalelor,
fenomene ce decurg din existenţa unor plane de translaţie în reţeaua cristalină.
De exemplu în sistemul cubic planele atomice cu densitate maximă sunt cele
de octaedru (111) care admit fiecare trei direcţii de translaţie [110], [101],
[011]. Cu această structură cristalizează cuprul, aurul, argintul, aluminiul, fierul,
plumbul, platina, metale cu maleabilitate şi ductilitate foarte bune.

c. Figuri de percusiune şi presiune. Atunci când sunt supuse la
solicitări mecanice prin percusiune (lovire) sau presiune, unele cristale conduc
la figuri caracteristice a căror simetrie este în concordanţă cu simetria feţelor în
planul cărora au fost provocate.
Prin uşoara lovire aplicata cu un corp ascuţit plasat în poziţie
perpendiculară pe planul unei feţe de cub a unui cristal de halit (sare gemă –
NaCl) se obţine o figură de percusiune caracteristică cristalului de sare, figură
constituită din două braţe principale paralele cu feţele de dodecaedru
romboidal (110) şi care apar în câmpul feţei de cub (001) în formă de două
crăpături diagonale, reprezentând direcţii de translaţie. Ambele crăpături
străbat un sistem de fisuri fine, paralele cu feţele de cub (Fig.18.a)
reprezentând de astă dată direcţii de clivaj. In schimb pe o faţă de octaedru
(111) a unui cristal de halit se obţine, în condiţii identice, o figură de
percusiune (Fig.18.b) în formă de stea cu trei braţe orientate de asemenea
paralel cu feţele de dodecaedru romboidal corespunzând unor direcţii de
translaţie.



FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
41

Fig.18 Figuri de percusiune la un cristal de halit: (a) pe faţa de cub (001); (b) pe
faţa de octaedru (111).

Simetria acestor figuri devine evidentă în cazul cristalelor trigonale de
calcit. Pe faţa de romboedru se obţine o figură monosimetrică, iar pe planul
bazal (0001), secţionat în acest scop, se obţine o figură trisimetrică (Fig.19).


Fig.19 Figuri de percusiune la un cristal romboedric de calcit: (a) monosimetrică
pe faţa de romboedru (10-11); (b) trisimetrică pe planul bazal (0001).


5.3. Clivajul
Clivajul este o proprietate fizică specifică exclusiv materiei cristalizate
care constă în divizarea cristalelor, după suprafeţe mai mult sau mai puţin
plane, atunci când sunt supuse unei solicitări mecanice orientate pe direcţia de
minimă coeziune. Caracteristic pentru clivaj este faptul că se produce pe
aceiaşi direcţie pentru o anumită specie mineralogică şi se manifestă constant
indiferent de forma şi dimensiunea cristalelor. Factorii care influenţează clivajul
sunt densitatea reticulară, echidistanţa dintre planele atomice şi tipurile de
legături care acţionează între particulele atomice. Tipurile de clivaj pot fi
clasificate în funcţie de orientarea în spaţiu a suprafeţelor de clivaj sau după
calitatea planelor de clivaj.
Orientarea suprafeţelor de clivaj depinde de direcţiile de minimă
coeziune care se manifestă în reţeaua cristalină a mineralelor în strânsă
legătura cu simetria internă şi externă a cristalelor. În fiecare sistem
FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
42
cristalografic apar orientări specifice ale suprafeţelor de clivaj, paralele cu feţe
de cristal ale formelor cristalografice caracteristice sistemului respectic.
Calitatea suprafeţelor de clivaj se apreciază după uşurinţa cu care
se produce clivajul şi după aspectul suprefeţelor respective. Din acest punct
de vedere se deosebesc următoarele tipuri de clivaj:
- Clivajul perfect (mice, clorite) se produce cu uşurinţă, nu se mai obţine altă
suprafaţă de desfacere decât suprafaţa netedă a planului de clivaj. Cristalul
se desface în lamele subţiri care au luciu perlat;
- Clivaj foarte bun (calcit, baritină, feldspaţi) desfacerea se realizează relativ
uşor, suprafaţa de clivaj este netedă şi are luciu sticlos;
- Clivaj bun (fluorină, amfiboli, piroxeni) desfacerea planului de clivaj este mai
dificilă, se obţine totdeauna prin lovire cu o forţă exterioară, apar fragmente
care reflectă forma cristalografică;
- Clivaj distinct (alunit, bismutit, criolit) desfacerea este dificilă, suprafeţele de
clivaj sunt relativ plane cu luciu sticlos-uleios;
- Clivaj slab (olivină, granaţi) desfacerea se realizează după feţe mai puţin
plane cu suprafeţe întrerupte sau în formă concoidală, cu luciu gras.


5.4. Duritatea
Duritatea reprezintă rezistenţa opusă de un mineral unor acţiuni
mecanice exterioare. Metodele utilizate pentru măsurarea durităţii se referă la
fenomene fizice de natură diferită în funcţie de modul în care este aplicată
forţa mecanică necesară evidenţierii durităţii. Principalele tipuri de durităţi, în
funcţie de specificul acţiunii asupra mineralului, sunt duritatea la penetraţie,
sfredelire, şlefuire şi zgâriere.
Duritatea la penetraţie constă în rezistenţa la pătrundere opusă de
mineral unui penetrator ascuţit de diferite forme asupra căruia acţionează o
forţă determinată. În funcţie de geometria penetratorului există mai multe
sisteme de determinare a durităţii la penetraţie (Vickers, Brinell, Rockwell).
Duritatea Vickers este cea mai utilizată deoarece se pot realiza determinări
chiar la dimensiuni microscopice ale granulelor minerale.
Duritatea la sfredelire (Pfaff, Jäggar) se determină utilizând un sfredel
care acţionează asupra mineralului cu o turaţie constantă realizând orificii de
un anumit diametru şi adâncime. Mineralul etalon pentru acest tip de duritate
este corindonul cu duritare 1000.
Duritatea la şlefuire (duritatea Rosiwal) se determină prin şlefuirea cu
un abraziv până la tocirea acestuia. Duritatea se exprimă prin inversul
FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
43
pierderii de greutate a mineralului datorată şlefuirii, ţinând seama de factorii
care influenţează acest tip de determiări: presiunea aplicată, durata şlefuirii,
viteza de frecare etc.
Duritatea la zgâriere poate fi determinată comparativ cu cea a unor
minerale etalon cuprinse în scara lui Mohs, selecţionate după criteriul
frecvenţei lor în natură sau a criteriului deosebit de accentuat al durităţii lor.
Acestor minerale le-au fost atribuite durităţi cuprinse între 1 şi 10 în ordinea
creşterii durităţii: 1-talc, 2-gips, 3-calcit, 4-fluorină, 5-apatit, 6-ortoză, 7-cuarţ,
8-topaz, 9-corindon, 10-diamant. Gradele de duritate sunt arbitrare,
diferenţele de duritate dintre două trepte fiind inegală astfel încât creşterea
durităţii nu poate fi asimilată unei funcţii liniare.
În valoare absolută duritatea la zgâriere poate fi determinată prin
metoda Seebeck utilizând sclerometrul (constituit din două braţe de pârghie,
unul cu un şurub reglabil, celălalt asociat unui disc pentru greutăţi de care
este fixat un vârf ascuţit de oţel sau diamant. Cu sclerometrul se poate stabilii
mărimea durităţii cu ajutorul diferenţelor de duritate utilizate. Prin variaţia
greutăţilor la diferite direcţii ale unei feţe de cristal se pot măsura valorile
durităţilor în toate direcţiile cristalografice ale planului respectiv.
Reprezentând grafic măsurătorile se obţin curbe de durităţi care exprimă
variaţia durităţii în funcţie de direcţie. Aceste curbe reproduc simetria feţei de
cristal investigate deoarece duritatea variază identic în direcţii echivalente din
planul unei feţe. Duritatea depinde de tipul de reţea (ionică, atomică,
metalică, moleculară) şi de caracterul reţelei (homeodesmic - heterodesmic pe
de o parte sau izodesmic – anizodesmic pe de altă parte).














FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
44
6. Proprietăți electrice


6.1. Piezoelectricitatea
Intr-un cristal în care lipsește un centru de simetrie există o
direcționalitate absolută, cel puțin pentru unele axe. Lipsa simetriei este o
condiție pentru apariția unor proprietăți ca piezoelectricitatea (de la cuvântul
grecesc piezein care înseamnă a presa), piroelectricitatea şi activitatea optică.
Cristalele cu un centru de simetrie nu manifestă aceste proprietăți.
Efectul piezoelectric poate fi descries astfel. Dacă se aplică un câmp
electri E unor cristale non-centrice forma cristalului se modifică ușor, adică se
produce o deformație ε.
ε
jk
=d
ijk
E
i
(35)
unde E
i
este o componentă a vectorului E iar ε
jk
este un tensor de
rangul 2; piezoelectricitatea d
ijk
este deci un tensor de rangul 3. Acest efect
este reversibil: aplicând o tensiune unui cristal vom induce un camp electric.
Efectul piezoelectric nu este observat în toate diredțiile cristalului.


Fig.16 Piezoelectricitatea în cuarț. (a) Intr-un cristal de cuarț nedeformat
cationii (Si
4+
) și anionii (O
2-
) se echilibrează. (b) Comprimarea paralelă sau
perpendiculară pe o axă cristalografică produce o deplasare a sarcinilor și
induce un câmp electric.

FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
45
Explicaţia piezoelectricității se află în structura cristalină, așa cum vom
demonstra pe un model simplificat, în care Jacques și Pierre Curie au
observat pentru prima dată în 1880 efectul piezoelectric. Structura cuarțului
conține lanțuri în spirală de tetraedrii de SiO
4
4-
paraleli cu axa Z a cristalului.
In proecție această structură apare sub formă de inele de tetraedri cu 6 sau 3
membri. Inelele cu 3 membri sunt mai relevante pentru discuția de față și un
asemenea inel este arătat schematic în Fig.16a, în care sunt indicate și axele
cristalografice. In structura cristalului nedeformat sarcinile electrice ale ionilor
O
2-
și Si
4+
sunt echilibrate. Dacă se taie din cristalul de cuarț o bară parallel cu
axa Z și bara este întinsă, sarcinile electrice se deplasează și pe o parte se
induce un camp electric cu un surplus de sarcină negativă și pe cealaltă parte
un camp electric cu un surplus de sarcină pozitivă (Fig.16b). Viceversa
putem aplica un camp electric oscilant unui cristal de cuarț și vom produce
vibrații mecanice.

Fig.17 Reprezentare pătratică a tensorului piezoelectric în cuarț constă din trei
lobi extinși paraleli cu sensurile pozitive ale axelor cristalografice.

Reprezentarea pătratică a tensorului piezoelectric de rangul 3 are o
formă ciudată cu trei lobi de-a lungul sensurilor pozitive ale axelor
cristalografice și cu o valoare zero în majoritatea celorlalte direcții așa cum
este ilustrat în Fig.17a.

Există o mare varietate de aplicații ale piezoelecricității. In traductori și
senzori de presiune, presiunea aplicată cristalului produce un camp electric
care este apoi amplificat și măsurat. Vibrațiile mecanice ca cele din acele
vechilor fonografe erau înregistrate cu un cristal de cuarț și transformate
FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
46
astfel într-un semnal electric. Efectul invers are aplicații pentru reglarea
precisă a ceasurilor cu cuarț și acordarea undelor radio. Dacă se aplică un
voltaj alternativ unei felii de cuarț tăiată convenabil cristalul se va contracta și
dilata alternativ. Frecvența vibrațiilor depinde de geometria și dimensiunea
cristalului și se situiază în gama 10
5
s
-1
. Ceasurile cu cuarț măsoară timpul
numărând oscilațiile unui curent alternativ a cărui frecvență este fixată de
cristalul de cuarț aflat în vibrație. In tehnologia radio numai semnalele care se
acordă cu oscilațiile cuarțului sunt amplificate ceea ce permite o reglare fină
după frecvență a semnalului radio.

6.2. Piroelectricitatea
Piroelectricitatea (de la cuvântul grecesc pur care înseamnă foc) a fost
observată foarte timpuriu de Theophrastus. Fenomenul piroelectric constă în
încărcarea cu electricitate de sens contrar, în diferite părţi ale lor, a cristalelor
dielectrice la variaţia temperaturii. Acest fenomen este caracteristic
mineralelor hemimorfe cu axă principală de simetrie de tip polar (ex.
turmalina). Capătul axei încărcat pozitiv la încălzirea cristalului este numit pol
analog, iar cel încărcat negativ pol antilog. Fenomenul se manifestă prin
exercitarea unui moment electric în masa cristalului şi se rezumă la separarea
sarcinilor electrice pozitive şi negative, cu menţiunea că se produce atât în
cazul unui cristal întreg cât şi într-un fragment de cristal. Când cristalele
prismatice de turmalină (cristalizate în grupul punctual trigonal 3m) sunt
încălzite, capetele opuse dezvoltă sarcini electrice diferite. A.Kundt (1883) a
depus pe cristalele de turmalină încălzite un praf dintr-un amestec de sulf și
dioxid plumb. Datorită fricțiunii particulele se încărcau electric (negative
pentru sulful galben și pozitiv pentru oxidul roşu de plumb). Sulful încărcat
negativ se aglomera la un capăt al cristalului și oxidul de plumb încăcat pozitiv
se aglomera la celălat capăt al cristalului, permițând astfel observarea
fenomenului. (Fig.18).
Piroelectricitatea, proprietate fizică vectorială, se manifestă numai în
cristale cu axă de simetrie de tip polar (Tabelul 7).
Tabelul 7. Tipurile de simetrie compatibile
cu piroelectricitatea ctistalelor
Grupul punctual Direcţia axei de simetrie polare
1 orice direcţie
2 [010]
m toate direcţiile din planul (010)
2mm, 3, 3m, 4, 4mm, 6, 6mm [001]
FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
47

Fig.18 Piroelectricitatea în turmalina trigonală. Particulele de sulf încărcate
negativ se aglomerează la un capăt al cristalului încălzit iar particulele încărcate
pozitiv de oxid de plumb se aglomearează la capătul opus.

Cristalele piroelectrice se utilizează la termometrele electrice, care
permit măsurarea temperaturii cu o exactitate de până la 10
-6
grade, precum
şi la construirea unor receptori sensibili la fluxuri termice cu variaţie rapidă, în
particular a radiaţiei infraroşii.

6.3. Termoelectricitatea
Este o proprietate fizică specifică metalelor şi mineralelor cristalizate
bune conducătoare de electricitate care constă în producerea unui curent
electric prin încălzirea sau răcirea contactului dintre acest tip de substanţe. In
esenţă efectul termoelectric este expresia relaţiei existente între proprietăţile
termice şi electrice în cristalele anizotrope. Curentul electric trece de la polul
negativ la cel pozitiv, metalele formând din acest punct de vedere următoarea
serie termoelectrică: Bi → Ni → Pt → Pd → Co → Mn → Ag → Sn → Pb →
Cu → Au → Zn → Fe → As → Sb (termenii extremi fiind Bi - negativ şi Sb –
pozitiv). În cazul mineralelor, un exemplu de serie termoelectrică este:
calcopirită → piroluzit → pirotină → pirită, unde calcopirita este negativă iar
pirita pozitivă. Curentul termoelectric se propagă în sensul indicat de săgeţi şi
este cu atât mai intens cu cât substanţele aflate în contact sunt mai
îndepărtate între ele în seria termoelectrică.

FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
48
6.4. Conductibilitatea electrică
Din punct de vedere al conductibilităţii electrice mineralele se împart în
conducătoare de electricitate (cele cu aspect metalic), izolatoare electric
(minerale dielectrice cu aspect nemetalic) şi minerale de tranziţie –
semiconductoare (sulfuri şi sulfosăruri). Conductibilitatea electrică a
mineralelor depinde de metalele prezente în compoziţia lor chimică.
Transmiterea curentului electric prin mobilitatea electronilor se produce mai
uşor atunci când banda de valenţă este incomplet ocupată de electroni.
Metalele în care stratul de valenţă s este complet ocupat de electroni conduc
mai puţin curentul electric decât acelea cu stratul s ocupat parţial de
electroni. Conductibilitatea electrică a mineralelor cristalizate depinde de
compoziţia chimică, sructura reticulară şi de simetria cristalelor. În cazul
mineralelor izotrope şi amorfe conductibilitatea electrică este aceiaşi în orice
direcţie a cristalului, spre deosebire de mineralele cristalizate anizotrope în
cazul cărora conductibilitatea variază funcţie de direcţie. Conductibilitatea
electrică este diminuată de prezenţa defectelor de reţea şi a impurităţilor
prezente în reţaua cristalină.
Conductibilitatea electrică se utilizează practic în separarea electrostatică
a mineralelor cu condictibilităţi diferite. Prin această metodă se pot separa
minerale metalice bune conducătoare (magnetit, hematit, ilmenit, pirită,
pirotină, cromit) de minerale de gangă cu conductibilitate moderată (amfiboli,
piroxeni, turmalină, biotit) sau scăzută (sulfaţi, carbonaţi, spineli, cuarţ).

6.5. Polarizarea dielectrică
Cristalele dielectrice se comportă într-un câmp electric omogen în mod
similar comportării într-un câmp magnetic. Un cristal dielectric suspendat intre
doi conductori încărcaţi cu electricitate de semn contrar se electrizează şi se
orientează în câmpul electric inductor ca şi în câmpul magnetic în
conformitate cu simetria cristalului, cu axa mare de electrizare în direcţia
liniilor de forţă ale câmpului.
Polarizarea dielectrică este corespondenta magnetizării, se exprimă prin
mărimea vectorială P, ce variază cu direcţia şi este dependentă de coeficienţi
de susceptibilitate electrică (q), de constantele dielectrice (c), de natura şi
simetria cristalelor. Suprafeţele vectoriale care descriu variaţia polarizării
dielectrice au formă fie elipsoidală fie sferică. In funcţie de forma şi poziţia în
cristal a elipsoidului de electrizare, se disting clase de simetrie uniaxe sau
biaxe similare celor de la proprietăţile optice, termice sau magnetice.

FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
49
Constantele dielectrice sunt exprimate în unităţi (c.g.s.) faţă de vid care
are constanta dielectrică egală cu 1 (Tabelul 8).

Tabelul 8. Constantele dielectrice ale unor minerale
Mineralul
Sistemul
cristalografic
Constante dielectrice c (c.g.s.)
c
a
c
b
c
c

Baritină Rombic 7,65 12,60 7,70
Calcit Trigonal 8,02 8,58
Cuarţ Trigonal 4,60 4,34
Diamant Cubic 5,87
Galenă Cubic 18,00
Halit Cubic 5,77

Susceptibilitatea electrică depinde de structura internă a cristalelor, deci
de structura atomilor, respectiv a ionilor constitutivi în care se produc
deplasări ale sarcinilor pozitive şi negative sub influenţa câmpului electric.
Constanta dielectrică variază în raport cu compactitatea structurii atomice
reticulare; direcţiile cu densitatea reticulară maximă sunt şi direcţiile cu
constantele dielectrice cele mai mari.














FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
50
7. Proprietăți magnetice

Dacă un câmp magnetic de intensitate H este aplicat unui cristal el va
produce un moment magnetic M:
M=_H (36)
unde _ este susceptibilitatea magnetică și este un tensor de rangul 2.
Mișcările electronilor şi nucleonilor dau naștere la câmpuri magnetice în
cristal și dintre aceste mișcări cea mai importantă este mișcarea de spin a
electronilor (câmpuri magnetice mai pot fi produse de mişcările orbitale ale
electronilor şi de vibraţiile protonilor şi neutronilor în nucleul atomic). După
cum se știe fiecare orbital poate conține doi electroni de spin opus și mișcarea
de spin a fiecărui electron produce un camp magnetic. Dar câmpurile
magnetice ale celor doi electroni de spin opus din același orbital se anulează
reciproc. De aceea în cristalele cu cu toți atomii sau ionii având spinii
împerecheați, cum ar fi Si
4+
și O
2-
, nu există un camp magnetic intern.
Asemenea cristale sunt numite diamagnetice. In cristalele diamagnetice
numai un camp magnetic extern poate produce un camp magnetic intern slab
care se opune celui extern. De aceea susceptibilitatea cristalelor diamagnetice
este _<0. Cuarțul, halitul și calcitul sunt exemple din acest grup.
Atomii sau ionii cu electroni neîmperechiați includ metalele de tranziție
ai căror orbitali 3d sunt numai parțial umpluți cu electroni. Fe
3+
și Mn
2+
au
cele mai mari momente magnetice , având cinci electroni 3d neîmperecheați.
Fe
2+
are patru electroni neîmperecheați așa cum se observă în schița de mai
jos:
1s 2s 2p 3s 3p 3d
Fe
2+
|+ |+ |+ |+ |+ |+ |+ |+ |+ |+||||
Fe
3+
|+ |+ |+ |+ |+ |+ |+ |+ |+ | ||||
Mn
2+
|+ |+ |+ |+ |+ |+ |+ |+ |+ | ||||

Comportarea magnetică a unor asemenea cristale depinde de cum sunt
orientate și organizate momentele magnetice în interiorul cristalelor. Un bun
exemplu pentru a ilustra această comportare îl oferă oxidul de mangan MnO.
El are aceeași structură cubică ca și halitul, cu o alternanță de atomi Mn și O.
Totuși dacă examinăm momentele magnetice asociate cu Mn, ele sunt toate
aliniate paralel cu direcția ] 0 1 1 [
÷
, dar dipolii adiacenți sunt de semn opus
(numai cationii sunt arătați în Fig.19a). Astfel structura magnetică prezentată
de dipoli nu mai are simetrie cubică și celula elementară este dublată de-a
FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
51
lungul tuturor axelor datorită alternanței dipolilor magnetici. Această
suprastructură magnetică nu poate fi evidențiată cu raze X, pentru că
radiațiile X nu pot detecta dipolii magnetici. Totuși ea poate fi pusă în
evidență prin difracție de neutroni, pentru că neutronii având un moment
magnetic interacționează cu dipolii magnetici din probă și produc o dispersie
magnetică.

Fig.19. (a) Structura magnetică a oxidului de mangan MnO cu dipoli alternanți
aliniați în direcția [110] care reduce simetria și mărește celula elemetară
efectivă de la structura NaCl; (b) Structura magnetică a magnetitului Fe
3
O
4
cu 8
atomi A în poziții tetraedrice (cercuri pline) și 16 atomi B în poziții octaedrice
(cercuri goale). Dipolii atomilor A și ai celor B sunt aliniați în sensuri opuse pe
direcția [111]. Atomii de oxigen nu sunt indicaţi.

Există două tipuri de comportare magnetică a cristalelor cu atomi cu
spini neîmperechiați.
(a) In cristalele paramagnetice _ este o constantă a materialului care
nu depinde de câmpul magnetic. Contrar însă cristalelor diamagnetice cele
paramagnetice au _>0 adică există o ușoară atracție față de un camp
magnetic extern. De exemplu în faialit (olivina cu fier, Fe
2
SiO
4
) ionii de fier au
momente magnetice dar acestea sunt orientate întâmplător. Când un cristal
de faialit este plasat într-un camp magnetic extern momentele Fe
2+
se aliniază
paralel cu câmpul aplicat dar la îndepărtarea acestuia momentele își reiau
orientarea întâmplătoare din cauza agitației termice.
Susceptibilitatea magnetică variază cu structura cristalină și cu
compoziția dar pe ansamblu crește cu creșterea numărului de electroni
neîmperechiați. Această proprietate magnetică este utilizată pentru a separa
grăunții diverselor minerale atât în laborator cât și în operațiile miniere.
FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
52
(b) In cristalele feromagnetice și ferimagnetice dipolii magnetici
sunt aliniați așa cum s-a arătat pentru MnO. In fierul feromagnetic cu reţea
cubică cu volum centrat (CVC) dipolii sunt aliniați însă paralel, în contrast cu
MnO unde alternează în sens opus. Ideal vorbind în materialele ferimagnetice
momentele magnetice se anulează reciproc. Totuși dacă există o anumită
dezordine și o parte dintr ioni nu au un partener antiparalel, cristalele
ferimagnetice preintă proprietăţi feromagnetice deși în măsură mai redusă. Un
mineral care este intermediar între aceste două tipuri este magnetitul (Fe
2+
Fe
2
3+
O
4
), care are structura unui spinel. Jumătate din ionii ferici Fe
3+
ocupă
interstițiile tetraedrice (8 atomi A) iar restul de ioni Fe
3+
și toți ionii Fe
2+
ocupă
interstiţiile octaedrice (16 atomi B) în rețeaua oxigenului care este cubică
compactă. Toți ionii de fier au momente magnetice și dipolii magnetici sunt
aliniați paralel cu direcția [111] (Fig.19b). Dipolii tetraedici (A) au un sens,
iar cei octaedrici (B) au sens opus. Pentru că există mai mulți dipoli B decât
dipoli A există o comportarea feromagnetică a cristalului luat ca întreg. Când
se aplică un câmp magnetic extern cristalelor feromagnetice și ferimagnetice
dipolii se aliniază și această aliniere se păstreză și după îndepărtarea câmpului
aplicat.

Fig.20 (a) Imagine înregistrată cu microscopul de forță atomică (AFM) arătând
o incluziune de magnetit într-un clinopiroxen din Messum (Namibia). (b)
aceeași imagine înregistrată cu microscopul de forță magnetică ilustrând mai
multe domenii magnetice de dimensiunea 100 nm. Domeniile albe și negre au
polaritate opusă.
FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
53
Intr-un cristal magnetic natural în general toți dipolii sunt aliniați la
scară macroscopică în cristal dar alinierea este restricționată la domenii
magnetice separate prin interfețe; un domeniu poate avea o orientarea a
dipolilor diferită de cea din domeniile vecine. Aceste domenii magnetice pot fi
vizualizte cu microscopul de forță magnetică, o variantă a microscopului de
forță atomică. Figura 20b prezintă domeniile magnetice din magnetitul
policristalin aflat ca mici incluziuni în piroxen (Fig.20a). In cazul magnetitului
(Fig.20b) limitele între domenii sunt determinate de microstructură. In alte
materiale magnetice limitele între domenii depind numai de alinierea
domeniilor (pereții Bloch) și ele sunt mobile. Când se aplică un câmp magnetic
limitele între domenii se deplasează pentru a adopta o morfologie de energie
minimă. Acest fapt este ilustrat în Figura 21 pentru un oxid sintetic și
feomenul este vizualizat cu un microscop în lumină polarizată. In fierul
feromagnetic CVC momentele magnetice în domenii pot avea fie orientarea
[100], fie [110], fie [111].


Fig.21 Structura de domenii observată într-o placă subțire de ferită de bariu
hexagonală (BaFe
12
O
19
) pentru diferite valori ale câmpului aplicat normal la
planul plăcii. (a) 0 Oe; (b) 2250 Oe, (c) 3080 Oe (1 Oe=10
3
/tA/M).

Nici una din aceste direcţii nu este preferată și deci pe ansamblu
structura este dezordonată din punct de vedere magnetic și ca rezultat
momentul magnetic este zero. Dar când materialul este plasat într-un câmp
magnetic puternic domeniile magnetice cu dipolii orientați paralel cu câmpul
vor crește și cristalul va deveni magnetic. Suscepribilitatea magnetică a
cristalelor feromagnetice este extrem de mare. Ea nu este o proprietate de
material ci depinde puternic de câmpul magnetic aplicat.
FIZICA CRISTALELOR - Conf.dr.ing. Mircea Ionuţ Petrescu
54
Dacă un cristal feromagnetic sau ferimagnetic este încălzit intensitatea
magnetizării scade treptat. La o temperatură numită temperatura Curie toate
cuplările între dipolii magneici se pierd datorită vibrațiilor termice puternice și
cristalul devine paramagnetic. In cazul fierului metalic această temperatură
este 770
o
C; pentru magnetit este 578
o
C.

Magnetitul și oxizii înrudiți cu aceeași structură spinelică sunt numiţi
ferite. Compoziția generală este AFe
2
O
4
cu ionii A reprezentați prin Mn, Co,
Ni, Cu și Fe
2+
. Feritele sunt caracterizate printr-o conducivitate electrică mare
(10
2
-10
6
Ocm) cuplată cu comportarea feromagnetică, ceea ce le face
potrivite pentru miezul bobinelor de înaltă frecvență, cu multe aplicații în
industria radio. In roci aceste minerale au o altă funcție importantă. Structura
magnetică a rocii dobândită când roca plutonică se răcește sub temperatura
Curie este numită magnetizare remanentă fi poate fi prezervată timp de
milioane de ani. Magnetismul remanent a înregistrat orientarea rocii în raport
cu câpul magnetic al pământului care exista în momentul răcirii rocii și deci dă
informații despre istoria geologică de exemplu mișcarea plăcilor. De asemenea
ea dă informații despre inversarea polilor magnetici ai globului terestru; de
fapt tocmai istoria acestor inversări a dus la teoria plăcilor tectonice.

Tabelul 9 dă unele exemple de minerale magnetice și proprietățile lor.


Tabelul 9. Minerale magnetice și proprietățile lor
Mineralul
Sistemul
cristalografic
Susceptibilitate magnetică
(unităţi SI de volum x10
-5
)
Temperatura
Curie (°C)
(( a (( b (( c
Paramagnetic
Aragonit Rombic -1,44 -1,42 -1,63
Cuarţ Trigonal -1,51 -1,52
Calcit Trigonal -1,24 -1,38
Halit Cubic -1,36
Diamagnetic
Rutil Tetragonal 10,5 11,2
Feromagnetic
Magnetit Cubic 3005 578
Hematit Trigonal 131 675

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful