IsabelaVS-AureDecei/5 iunie 2018 / 60395 car./8517 cuv.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin
Berlinul de est
Sursa : https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/

Motto : „Perioada închisorilor comuniste a fost o rușine pentru cei care ne-au impus-o – ocupant străin, ideologie marxistă,
partid comunist, executanți (...). Ea a făcut vizibil monstrosul paradox al utopiilor proclamând un principiu și realizând contrariul lui.
Iar marxismul, în acest sens, a bătut toate recordurile” (Vintilă Horia, Jurnalul unui țăran de la Dunăre, 2016, p.76). „Scriitorii noștri
de proză…au început de a publica …din grija de a nu fi astăzi inactual și periculos ceea ce ieri era actual și legal. Ca și cum literatura
ar fi o instituție parlamentară sau ca și cum calitatea de romancier ar fi identică aceleia de șef de birou sau de prefect de poliție, funcții
care implică un anumit grad de adeziune politică” (Vintilă Horia, Invitație la romanul italian, Viena, nov. 1941).

REZUMAT DE IDEI: Urmărirea lui Noica și trâmbițarea himericei Școli de la Păltiniș negată de filozof.
Proiecte de ispitire securistă a trei mari exilați. Două proiecte eșuate și unul finalizat: răpirea istoricului Aurel
Decei. Personalități din țară silite să facă jocul Securității: acad. Dr. Iuliu Hațieganu (proiectul „Aurel Decei”), ex-
acad. Nichifor Crainic (proiectul „Vintilă Horia”) și filozoful trăirist C-tin Noica (proiectul de aducere în țară a lui
Mircea Eliade). Prețuirea lui Vintilă Horia în Spania si marginalizarea fostului deținut politic Noica, folosit doar ca
fundal pentru înălțarea unor statui de mucava. Perpetuând ecoul spaimei dogmaticilor „în fața libertății
conștiinței” (M. Nițescu) „rozătorul” Sorin Lavric scrie despre Memoriile unui fost săgetător „trăgând iepurește cu
ochiul la puternicii zilei”. Pe traiectoria unei idei noiciene, Lavric uită a-l cita pe Noica. Universitarul Lavric
reiterează aversiunea culturnicilor comuniști față de „miracolul inteligenței, al talentului și al personalității”
primului laureat ne-francez al celui mai prestigios premiu literar din Franța.

„Dacă ar fi apucat să-și citească dosarul, Noica l-ar fi repudiat”, scria Sorin Lavric
în postfața unuia din volumele din seria Noica în arhiva Securității (Ed. M.N.L.R., 2009,
p. 338), fără a-și da seama că însuși Jurnalul de la Păltiniș (1983) a fost, ca să zicem așa,
o primă „selecție” din urmărirea pe ascuns a filozofului care fusese bătut cu bestialitate și
făcuse șase ani detenție politică pentru manuscrisul unei cărți despre Hegel dat spre
publicare lui Zigu Orenstein/Ornea angajat al Editurii de Stat pentru Literatură și Artă,
unica editură pe care a avut-o de ales în 1957 (vezi I. Spânu, Cine l-a turnat pe Noica la
Securitate?, în «Ziua» din 7 aprilie 2007; precum și Luciana Pop, Constantin Noica şi criticii săi din
Securitate, în “Ziua” din 31 martie 2007; ambele apărute după selecția Noica în vizorul Securității, din
„Observatorul Cultural”, nr. 20 (277), 14 iulie 2005; „Zigu Ornea îl denunță Securității pe Noica și-l aruncă
în pușcărie”, scria în 2016 și I. Țicalo în art.: Dimensiunea creștină a operei lui Noica, vezi „Bucovina
literară”, nr. 5-6 (303-304), mai, iunie 2016, p. 59).
În toamna lui 1983 Jurnalul de la Păltiniș a fost citit și repudiat de Noica, precum
bine s-a văzut în documentele de arhivă securistă publicate după un sfert de secol. „Lui
Noica i-am admirat curajul de a fi rămas pe poziție aici, deși scria parcă liber. Ne
întâlneam la Schitul Păltiniș și la Sibiu…și am avut câteva momente de respiro
duhovnicesc” (Mitropolitul Antonie Plămădeală, în rev. „Jurnalul literar”, București, 9
iunie 2005). Cu toate acestea, după sita materialist-comunistă prin care a fost trecut Noica
întâi de Liiceanu (și A. Pleșu) prin Jurnalul de la Păltiniș (Ed. Cartea românească,1983)
„scos la lumină” de stalinistul Ion Ianoși (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Camera 13 a Vilei
Noica de la Păltiniș, http://www.romanianstudies.org/content/2010/09/isabela-vasiliu-
scraba-camera-13-a-vilei-noica-de-la-paltinis/ ), - apoi chiar de plagiatorul Ion Ianoși
(dovedit în 1995 plagiator după Rodica Croitoru prin „România liberă” scoasă de Petre
Mihai Băcanu) îndeaproape urmat de doctoranzii săi de după 1990 -, filozoful Noica a
sfârșit prin „a fi învins de sistem”, cum i-a prezis un fost deținut politic, scriitorul Nicolae
Balotă.
In postfața selecției din dosarul de urmărire a filozofului marginalizat publicată de
Muzeul Literaturii, „rozătorul” Lavric (care pe sine se vede „șobolan” sau „iepure fricos”,
cf. „Formula As”, nr. 952/ 2011) și-l imaginează pe Constantin Noica în rolul de „agent
de influență al Securității” trimis la Paris să-l cheme „acasă” pe Mircea Eliade (Noica în
arhiva Securității, 2009, p.340 ; despre marginalizarea lui Noica vezi Isabela Vasiliu-
Scraba, Noica în cifru “humanist”, vezi „Acolada”, Satu Mare, anul V, nr 4 /42, aprilie
2011, p.16 ; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavasiliuscrabanoicahumanitas5/ ).
Fiind și doctor în filozofie, despre gândirea noiciană (la înțelegerea căreia n-a ajuns
nicicând) iepurele fricos scrie că „tiparele ideologice succesive” s-ar fi „impregnat vizibil
în cărțile sale” (S. Lavric, Postață, p. 337).
În interviul pe care i-l luase Petru Cârdu, Noica a descris oarecum „matricea
stilistică” a întregii sale opere atunci când a precizat cu filozofică limpezime că „tot ce e
bun, tot ce e cultură, iese din timp”, iar timpul, istoria și politica sunt trei lucruri care, fără
nici o pierdere, „ne pot lăsa indiferenți” (C.N.). Prin invocarea „impregnărilor” de care l-a
tot acuzat Ion Ianoși/Steinberger pe Noica, rozătorul Lavric a pășit hotărât nu numai pe
urmele acestui politruc cu liceul pe puncte (vezi Estetică și moralitate, București, 1998,
pp.523-524) care i-a publicat lui Sorin Lavric în 1997 fișele despre Noica în Dicționarul
operelor filozofice românești (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu într-un
dicționar de Humanitas, https://arhiva-romanilor.blogspot.ro/2016/04/sabela-vasiliu-
scraba-mircea-vulcanescu.html ), dar și pe calea deschisă de Pavel Apostol/ Erdoes,
autor al referatului la cartea despre Hegel pentru care Noica a fost arestat pe 11
decembrie 1958 (cf. „Noica în vizorul Securității”, în „Obs. Cult”, nr. 20 (277) din 14
iulie 2005). Grila politică a stalinistului Ion Ianoși (repusă pe piață după 1990) încerca să
nege atemporalitatea gândirii lui Noica, filozof care își atenționa vizitatorii de la Păltiniș
să nu scrie pentru „acum”, fiindcă astfel scriu în zadar. Menționând așa-zisele impregnări
ideologice, Sorin Lavric a intenționat probabil să facă pe plac celor care au „păstrat
puterea după ce s-a renunțat la sistemul partidului unic” (Ion Varlam, Pseudo-Romania,
2004, p.80), însuși Ion Ianoși, fost șef al cenzurii comuniste „în momentul de maximă
incisivitate a acesteia” fiind ridicat după anul 2000 la rangul de membru de onoare al
Academiei Române.
Despre proiectul (din iulie 1972) de a-l „momi” pe Mircea Eliade să revină în țară,
„rozătorul” Sorin Lavric notează la fel de neinspirat că „nu securiștii trebuiau să-i inspire
lui Noica proiectul” (p.342) Dacă ar fi vrut să scrie în duhul adevărului (si nu „trăgând cu
ochiul” la ce spun puternicii cripto-comunismului contemporan) salariatul fostei Edituri
„Politice” (1) ar fi putut sesiza o remarcabilă unitate stilistică din mai multe invitații de
întoarcere în țară. S. Lavric se referă doar la invitația (ratată în cazul lui Eliade) pe care
Securitatea l-a pus pe Noica (dându-i și permisiunea de a călători dincolo de Cortina de
Fier) să o transmită „celui mai mare istoric al religiilor din secolul XX” să revină „în
Patrie”. Acea „Patrie” în care numele lui Mircea Eliade era scos de cenzură din trimiterile
bibliografice și unde, chiar după moartea lui Eliade (1907-1986), satrapii păzitori ai
culturii comuniste suprimaseră numărul suplimentului literar coordonat de Eugen Simion
- „Caiete Critice”, nr. 1-2/ 1988 -, care fusese dedicat faimosului istoric al religiilor (2).
Dan Botta observase încă din vremea dictaturii regale a lui Carol al II că „înțelepciunea
Patriei, geniul ei sunt ursite să se consume obscure. Nu se pot ivi în marea lumină a zilei.
Patria trece misterios în umbră”. Patria „de fericiri oficiale”, în care triumfă „coaliții ale
prostiei, este altceva. Este Non-Patria” (Dan Botta, O Românie a dreptății).
Nota de Securitate prin care aflăm azi de manevrele din umbră pentru „discreditarea
si compromiterea” laureatului Academiei Goncourt (Cartea albă a Saecurității,
București, 1996, p.446), invocă vina scriitorului care, în Dumnezeu s-a nascut în exil, ar
fi „defăimat Republica Populară Română” (20 dec. 1961, nota publicată în 2002 de
Marilena Rotaru în volumul Întoarcerea lui Vintilă Horia, București, 2002).
O invitație de întoarcere în „Non-Patrie” fusese ratată în încercarea securistă de
aducere în țară a laureatului Academiei Goncourt printr-o scrisoare trimisă lui Vintilă
Horia de către fostul director al prestigioasei reviste „Gândirea” (vezi Isabela Vasiliu-
Scraba, Radu Gyr despre falsificarea istoriei literare la „acrobatul” George Călinescu ;
https://blogideologic.wordpress.com/2015/05/21/isabela-vasiliu-scraba-radu-gyr-despre-
falsificarea-istoriei-literare-la-g-calinescu/ ) întemnițat politic 15 ani, supraviețuitor al
regimului de exterminare din temnițele comuniste, pus să scrie încă din temniță la
„Glasul Patriei”, care față de „Gândirea” era precum închisoarea „Jilava” față de
Academia Română (apud. Vintilă Horia), desigur cea dinainte de 1948 (vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, Acad. M. Eliade și neoiobăgia ideologică post-decembristă, pe hârtie în
„Acolada”, Satu Mare, Anul X, martie 2016, nr.3/100, p.16 ; http://tribuna-
magazine.com/acad-m-eliade-si-neo-iobagia-ideologica-post-decembrista/ ; sau, în
variantă completă, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-
acadmieliade/).
Teroarea securistă a regimului polițienesc comunist transpare din „Bulentinul
informativ” privitor la înmormântarea lui Nichifor Crainic din august 1972 (Cartea albă
a Securității, 1996, pp.40-41) în care se fotografiază pentru identificare ulterioară, se
contabilizează supraviețuitorii temnițelor politice și se înregistrează opinii precum cea a
fostului deținut politic, jurnalistul Nicolae Carandino („Ce se va alege oare de geniala lui
operă literară ? Ea nu poate fi îngropată cu ușurința cu care este îngropat un om. A nu-l
edita ar însemna cea mai mare greșală, deoarece face parte din patrimoniul național”,
p.41). Din Drumul crucii (Freiburg, 1983) de Aurel State (n.1922 și decedat suspect,
adică probabil „ajutat” de Securitate care interzisese povestirea atrocităților din temnițele
comuniste -, în 1983, anul când apăreau în RFG memoriile sale) s-a putut afla că în 1958
înmormântarea poetului Geoge Fonea a prilejuit o nouă întemnițare a participanților, foști
prizonieri 12 ani în U.R.S.S. si foști deținuți politici după „repatriere”.
În extraordinarele sale Memorii ale unui fost săgetător, Vintilă Horia scria că a
„considerat întotdeauna Gândirea drept revista cea mai frumoasă apărută vreodată în
România și în Europa. Era foarte arătoasă, elegantă, tipărită pe o hârtie gălbuie, ilustrată
cu desene de Tonitza și se publica sub direcția lui Crainic și a unei grupări din care făceau
parte scriitorii cei mai de seamă dintre cele două războaie. Afară de Arghezi și Bacovia,
de Minulescu, Ion Barbu și Ionel Teodoreanu, figurau în grupare toți poeții și prozatorii
din care îmi trăgeam sevele cele mai entuziaste. Matei Caragiale, Gib Mihăescu, Lucian
Blaga, V. Voiculescu, Ion Pillat, Victor Ion Popa, Victor Papilian, Adrian Maniu, Camil
Petrescu, Cezar Petrescu, D. Ciurezu, , apoi eseiștii, Vasile Băncilă, Basil Munteanu,
O.W. Cizek, Al Busuioceanu, Ovidiu Papadima, cât și teologii atașați de ideologia
revistei care tindea către o explicație a fenomenului românesc prin ortodoxie” (Memoriile
unui fost săgetător, Ed. Vremea, București, 2015, p. 112).
Imediat apoi, în pagini țesute pe firul unor idei ale scriitorului cu mult mai pregătit
în domeniul filozofiei decât a putut să-și dea seama modestul (3) său recenzent, Vintilă
Horia evocă Italia Sfântului Francisc din Assisi care i-a prilejuit „despărțirea parțială” de
„soluția ortodoxă”.
Dresajul mental (sau lectura anilor treizeci tricotați de Z. Ornea) îl face pe Lavric să
scrie că Vintilă Horia ar fi rămas cantonat până la moarte în ortodoxia „Gândirii”.
Tributar uniformizării gândirii, salariatul fostei Edituri „Politice” notează „iremediabila
aversiune” manifestată de Vintilă Horia „față de orice formă de egalitarism” (Sorin
Lavric, Taurul magic, în „România literară”, nr.1/2015).
„Marii creatori în ordinea spirituală nu au fost niciodată democraţi” observa
profesorul Nae Ionescu încă din 1926. „Cultura este, în esenţa ei şi prin urmările ei,
hotărât aristocratică” (Nae Ionescu în rev. „Cuvântul” din 11sept 1926). Si în opinia
fostului său student (devenit peste ani primul scriitor ne-francez laureat cu cea mai înaltă
distincție a literelor franceze), creatorul autentic se detașează de massa manevrabilă de
oameni gândind la unison prin dresajul unei industrii media politizate :
„Creatorul este în mod necesar un rebel care trebuie să-și conserve cu orice preț
autonomia și liberatatea” consemnase autorul călătoriilor spre „centre”, scriitor care a
văzut limpede și dominația celor care „manevrează idei care nu le aparțin”, trăind de pe
urma creatorilor într-o lume în care ar trebui să domine creatorii. Pentru Vintilă Horia,
„centrele spirituale ale pământului sunt mințile cele mai lucide și mai pregătite ale
secolului”.
Desigur, un creier supus din pruncie dresajului ideologic marxist îsi poate cu greu
închipui că „egalitarismul” poate echivala (în felurite perspective, nu doar în ordinea
spirituală a marilor creatori) cu o degradare, o condamnare la nediferențiere și o
regresiune în inform. Amintindu-și de zicerea lui Heraclit că „apa este moarte pentru
suflet”, Mircea Eliade vede apa ca având în ea pasiunile ce fac omul să fie materie, mai
precis „mâl”, care în Infern e pedepsit la „sicitate”, la eliminarea prin mari suferințe a
„apelor” (Jurnalul lusitan, p.331).
Din perspectiva filozofiei istoriei, „egalizarea” poate fi percepută ca un proiect
ucigaș, un genocid sufletesc „destinat a converti neamurile în sclavii uniformizate,
dezînsuflețite” (V. Horia, Memoriile unui fost săgetător, 2015, p.203). Este pasajul la care
s-a oprit salariatul Editurii Humanitas. De aici Lavric a separat „neîncrederea în oameni”
de momentul (Yalta, 1945, înjumătățirea Europei, „regimul comunist al Anei Pauker”,
cum scria V. Ierunca despre regimul impus cu forța armatei sovietice de ocupație, regim
care a întemnițat în închisori politice milioanelor de români ) si de toate aceste întâmplări
istorice provocatoare ale „neîncrederii”. La sfârșitul recenziei, „rozătorul” Sorin Lavric
scrie că Memoriile unui fost săgetător ar fi o „mostră de diatribă sadea, o măciucă
polemică de plesnit adversarii” (S. Lavric).
Din studenția bucureșteană memorialistul povestește cum tatăl său îl dusese să-l
audieze pe filozoful Ion Petrovici (4) și cum el însuși s-a dus la profesorul de mistică
Nichifor Crainic (5) să-i recomande o bibliografie care să-l ajute să combată într-o lucrare
de seminar ateismul unuia din profesorii de la Filozofie. Punând în paranteză întreaga
„producție bibliografică” (6) a scriitorului venerat în Spania de cititorii și studenții săi,
Lavric ține să evidențieze la tânărul Vintilă Horia o așa-zisă lipsă de „chemare
filozofică”, agățându-se de cânteva cuvinte.
Despre conferințele Asociației „Criterion”(7), fostul student la Filozofie, la Litere și
la Drept își amintește că „nu înțelegea cum cineva (8) putea să ia loc în fața a trei sau
patru sute de persoane și să vorbească timp de o oră despre Kant… fără să consulte o
notă, fără să ezite o singură clipă, citând… date, nume proprii, alcătuind încetul cu încetul
un portret filozofic scos ca de sub tipar… în aerul încremenit de emoție și curiozitate”
(Memoriile unui fost săgetător, p. 99).
Recenzentul trece si peste notația lui Vintilă Horia de la p. 81 după care Nae
Ionescu, Lucian Blaga si Crainic ar reprezenta „trei centre de putere spirituală” (9). Cu
mai puține prejudecăți și mai multă bunăvoință față de Vintilă Horia - care în 1971
publicase remarcabilul volum Viaje a los centros de la tierra - și în 1972 răspundea în
scris invitației de a se intoarce în „Non-Patrie”, Sorin Lavric putea extrage oarece
învățături din răspunsul extrem de inteligent și de interesant dat invitației „maestrului”
Nichifor Crainic care îi scrisese în 1972 din țară (la comandă securistă, de nerefuzat!)
despre „împăcarea cu Patria noastră care ea însăși vă întinde brațele și știe că are ce
să vă dea [vouă exilaților] ca s-o admirați și ca s-o iubiți ca pe mama voastră” (vezi
Vintilă Horia, Reîntâlnirea cu Nichifor Crainic, în vol. Vintilă Horia, Suflete cu umbră pe
pământ, București, 2004, p.32; https://isabelavs2.files.wordpress.com/2016/12/crainic.pdf
).
Beneficiind de burse de studiu la Madrid în 1991 și 1992, Cristian Bădiliță și-a
amintit „figura lui Vintilă Horia” care era si a rămas în Spania „foarte cunoscută…Când a
murit, toate posturile de televiziune și-au început telejurnalele cu această știre. Prietenii
spanioli îi citiseră cărțile încă din adolescență. Un grup de studenți îl frecventa ca pe un
fel de guru care întrecea cu mult competențele unui banal profesor universitar…știu cât
de mult îl prețuiau spaniolii, adică la justa lui valoare”(rev. „Rost”, nr. 16, iunie 2004).
In contrast cu atare dovezi de prețuire în Spania a scriitorului universal Vintilă
Horia, în „patria noastră” dominată de cei care „manevrează idei care nu le aparțin” (10)
s-a lăsat o tăcere absolută la moartea lui Noica, lipsit întreaga viață de catedra
universitară care i se cuvenea. Doar posturile de radio de dincolo de Cortina de fier au
anunțat pe 4 decembrie 1987 decesul filozofului „de modă veche”, cum se auto-intitula
Noica.
Ideologii comuniști cu putere de decizie au vegheat ca ultima carte scrisă de Noica
- De dignitate Europa - să apară post-mortem, întâi în germană în 1988. Manuscrisul
românesc intitulat Modelul cultural european a fost cu greu tipărit de fosta Editură
„Politică” în 1993, prioritate având reeditarea Jurnalului de la Păltiniș (Ed. Humanitas,
1991).
„Reprezentanții ideologiei dominante” (care au metamorfozat după 1990
„dușmanul de clasă” în „dușman de rasă”, apud. I. Varlam, Necesitatea definirii în drept a
totalitarismului, on-line în rev. „Asymetria”, Paris) au amânat mereu publicarea lui
Noica, ajungându-se și la întârzieri de… două decenii: Predat la începutul anului 1974
(p.136-143), eseul Modelul Cantemir în cultura noastră sau Memoriu către Cel de Sus
asupra situației spiritualității românești a fost tipărit în „Viața Românească” abia în
1993, probabil fiindcă în acest text Noica (1909-1987) a îndrăznit să semnaleze declinul
culturii prin contra-selecția care promovează non-valori, non-specialiști în locul
specialiștilor marginalizati (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici șI
mari la 25 de ani de la moarte; on-line
http://www.romanianstudies.org/content/2012/07/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-
oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre/ ).
Tradus în suedeză, Jurnalul de la Păltiniș (București, 1983) a înlocuit în 2009
(chiar în anul centenarului) orice scriere filozofică a lui Noica la Institutul Cultural
Român din Suedia (directorul, un fost coleg de liceu cu Andrei Pleșu). De altfel, Jurnalul
apărut în 1983 a tot reprezentat în România piesa cheie folosită la propagarea minciunii
despre pepiniera elitelor pe care ar fi constituit-o inexistenta „Școala de la Păltiniș”
(http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Himera%20scolii%20de
%20la%20Paltinis%20ironizata%20de%20Noica.htm ), negată de C-tin Noica (11).
Lansarea cărții în Suedia nu a reprezentat decât o continuare a politicii culturale din
timpul vieții lui Noica, politică prin care se interzicea apariția de recenzii la volumele lui
Noica publicate cu multă greutate si distribuite mai mult pe sub mână sau în formă
xeroxată decât la vedere, prin librării. Filozoful trăind într-o cameră microfonizată de cca
8mp la Păltiniș a fost înregistrat de organele represive ale statului polițienesc comunist
spunând că acceptă să nu i se publice recenzii la cărțile sale, dar îl revoltă lipsa
recenziilor la Eminescu traducător din Kant. Cum bine s-a văzut de un sfert de veac, și
politica de „ostracizare” a lui Eminescu a continuat nestingherită de căderea regimului
comunist cu rămânerea la putere a foștilor ideologi beneficiari ai totalitarismului
comunist.
In comentarea invitației pe care o primise de la octogenarul Nichifor Crainic,
laureatul Academiei Goncourt subliniază un lucru neglijat dinadins de oficialii culturii
comuniste din țară: „cultura românească actuală e o reușită, o contribuție la cultura
universală, numai prin românii din exil: Brâncuși, Enescu, Eugen Ionescu, Mircea Eliade
si Vintilă Horia, toate aceste nume fiind citate dintr-un articol în care autorul respectivului
text publicat dincolo de Cortina de fier „aduce un curios omagiu” (Vintilă Horia, op. cit.)
României comuniste.

Dacă cele două proiecte vizând invitarea securistă a lui Mircea Eliade prin Noica și
a lui Vintilă Horia prin Nichifor Crainic n-au putut fi duse la bun sfârșit, în schimb, a
existat înaintea acestora un proiect similar (la începuturile sale) încununat de succes. Este
vorba de proiectul prin care un mare specialist (în istoria și cultura popoarelor orientale),
pentru că n-a dat curs insistentelor invitații să revină în Patrie, a fost răpit de Securitate pe
20 decembrie 1957. Din Berlinul de Vest a fost trecut în Berlinul de Est (12) unde a fost
sechestrat, adus cu forța în țară și anchetat prin schingiuire, apoi întemnițat în regim de
exterminare până în august 1964, pentru a ajunge să fie angajat ca arhivar avându-l drept
șef pe unul dintre foștii săi anchetatori (/torționari).
Mircea Eliade scria pe 14 mai 1958 că istoricul Aurel Decei ar fi căzut pe mâinile
agenților comuniști și că „a dispărut fără urme de cinci luni…Este o adevărată tragedie
pentru emigrația românească. Pierdem deopotrivă un excelent orientalist și unul dintre cei
mai activi combatanți”. Destinatarul acestei scrisori era suedezul Stig Wiklander care pe 5
august 1958 mai era informat de Eliade că „Decei a dispărut undeva în Germania” (vezi
Întotdeauna Orientul. Corespondența M.Eliade – S. Wikander, 1948-1977, București,
Polirom, 2005, p. 177 și p.179). Este însă posibil ca despre răpirea orientalistului Aurel
Decei să-i fi scris și lui Vintilă Horia. Ceea ce s-ar putea verifica doar în condițiile
publicării necenzurate a corespondenței dintre Eliade și Vintilă Horia, adusă în mod
oficial la Craiova în 2017 de către directorul Bibliotecii Județene (vezi nota 5 din eseul
Isabelei Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și unul dintre turnătorii lui anonimizați; pe hârtie
în rev. „Origini/ Romanian Roots”, vol. XIX, 2015, pp. 30-43; on-line:
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ ).
În tentativa de a-l „invita” în România pe istoricul dr. Aurel Decei (1905-1976),
profesor universitar în Turcia și colaborator de seamă la cea mai prestigioasă
Enciclopedie turcă, Securitatea anti-românească s-a folosit de medicul emerit Iuliu
Hațieganu (1885-1959). Reputatul diagnostician a fost pus să scrie pe tema împăcării
orientalistului Aurel Decei cu Țara (ocupată de armata sovietică), țară care, vezi Doamne,
i-ar întinde brațele plină de iubire.
Răspunsul verbal dat trimisului Securității care-i adusese scrisoarea doctorului
Hațieganu a fost următorul: „România de care pomenești dta este o formațiune hibridă,
sovieto-comunistă pe care eu și poporul meu vreau s-o vadă pierind…când vălul care e
țesut peste țara mea se va ridica, atunci mă voi întoarce. Acum lucrez aici, în lumea
liberă, ca să fac să nu se uite că există o Românie care nu vrea nici comunism, nici ruși la
ea acasă” (citat publicat în vol.: I. Opriș, Aurel Decei, sau destinul disperării, Editura
Enciclopedică, București, 2004, p. 133). Vintilă Horia scria după 1985 că revenirea în țară
nu mai este posibilă „în sensul că locul însuși al întoarcerii dispăruse de pe hartă, fusese
scufundat într-un infern schimbător de față și de suflet” (13).
După ce statul polițienesc comunist dăduse o oarecare decizie de grațiere a
exilaților, orientalistului Aurel Decei (care fusese atașat de presă la Legația Română din
Turcia începând cu anul 1940 și până în 1947) i-au parvenit la Istambul niște scrisori de-
ale mamei si fraților săi însistând să revină acasă. Mama sa de 80 de ani îl ruga să se
întoarcă pentru că pensia îi fusese sistată. (Fără pensie fuseseră lăsați și părinții lui
Cioran, ai lui Mircea Eliade si ai multor alți exilați care făceau faima culturii române în
străinătate). Mesagerului aducător de scrisori, universitarul Decei i-a spus că recunoaște
scrisul mamei sale pe care n-a văzut-o de zece ani, însă „vede că stilul nu este al ei” (8
aprilie 1956, în op. cit., p.129). La rândul lui, academicianul Iuliu Hațieganu consemna în
scrisoarea către Aurel Decei că este informat că „mama din Gurarâului a făcut demersuri
pentru înapoierea în patrie”. Medicul emerit îl mai asigura pe eminentul specialist că va
deveni „titularul catedrei de istorie orientală și turcologie”, post universitar neocupat care
îl asteaptă pe el la Cluj, numai să vină, căci întreaga comunitate academică îi va întinde
un covor roșu pe care să pășească, onorat în țara comunistă pentru vastele sale cunoștințe
de istoric stăpânind 14 limbi între care turca, persana, araba, ebraica, greaca veche, latina,
pe lângă o mulțime de limbi moderne.
Scrisoarea de invitație în țară prin cunoscutul medic internist neavând succesul
scontat, s-a recurs la metoda folosită cu puțin timp înainte pentru aducerea acasă a
exilatului Beldeanu implicat în atacarea Legației de la Berna în februarie 1955 (cu
procesul ce-a urmat în care Oliviu Beldeanu a fost apărat de Mihai Fărcășanu): Printr-un
comerciant turc născut în România, Beldeanu fusese răpit în 1956 de Securitate, adus în
Berlinul de Est, anchetat în țară si omorât. Un an mai târziu, în 1957, profesorul Aurel
Decei a fost momit să vină pe 19 decembrie 1957 la Berlin prin același comerciant ca si
în cazul răpirii prin Berlinul de Est a lui Oliviu Beldeanu.
Pe 20 decembrie savantul (care în lumea liberă reprezentase adevărata Românie la
Congrese de istorie și orientalistică) intrase deja în ghearele Securității, fiind silit să
trăiască și să moară în România „dupărăzboiului” (apud. Vintilă Horia) de soarta căreia se
tot interesase de la românii fugiți prin Turcia.
Pentru exilul românesc (îngrijorat de dispariția istoricului) Securitatea aranjase un
scenariu, conform căruia istoricul Aurel Decei ar fi fost amnistiat și ar fi cerut
„repatrierea în baza Decretului în vigoare”, fiind ajuns deja în țară. (Ion Rațiu povestea că
Securitatea spusese în octombrie1962 unui occidental, reprezentând organizația
„Amnesty International”, că filozoful Noica, eliberat abia în vara anului 1964, n-ar mai fi
fost în 1962 în temnița politică, vezi Convorbiri cu Ion Rațiu, Ed. Scripta, București,
1994, p.158). În cazul istoricului Aurel Decei, scenariul mincinos n-a ținut cont de
perioada de valabilitate restrânsă până la 23 august 1955 a Legii amnistiei crimelor
politice publicată de guvern la 25 iunie 1955. Mai important în scenariul Securității era
însă un text de mulțumire că ar fi fost amnistiat.
Cu un an înainte de răpirea istoricului, doctorul Hațieganu fusese pus de Securitate
să scrie negru pe alb: „de altcum pe Tine aceste categorii [ale amnistiaților] nu te
exprimă, că nu aveai ce să-ți reproșezi. Dar este un imbold și pentru Tine –ca pentru
atâția alții- ce s-au reîntors la rosturile lor si lucrează nestingherit” (dr. Iuliu Hațieganu,
Cluj, 29 ianuarie 1956).
Spre regretul celor care și azi suferă din pricina neîntoarcerii în țară a exilaților M.
Eliade și Vintilă Horia invitati de Securitate „acasă” unde l-au adus forțat pe istoricul
Aurel Decei, niciunul din cei doi scriitori universali n-au dat curs ispitirilor meșteșugite și
extrem de insistente, ambii zor-nevoie poftiți (măcar) să adere la Asociația „România”.
După ce înșirase verzi uscate despre „nevoia românească de martiri” la un
Simpozion oficial găzduit de Hotelul Hilton din București (comunicarea sa cvasi-
lacrimogenă fiind larg mediatizată, nu numai în revista „Permanențe” a Fundației
„George Manu” sau în rev. „Luceafărul”, nr. 41/2010, ori pe blogul lui Răzvan Codrescu),
universitarul Sorin Lavric îi spunea lui Claudiu Târziu că pe sine se vede în același timp
ca un „șobolan mistuit de pofte lumești” și ca un „iepure versatil trăgând speriat cu
ochiul la ce spun puternicii zilei” (vezi interviul din „Formula As”, 2011).
Rozător în ambele situații, Sorin Lavric l-a „ronțăit” în „România literară” pe
Vintilă Horia sub pretextul că i-ar recenza jurnalul scris din 1985 și până la moarte,
intitulat Memoriile unui fost săgetător (Ed. Vremea, București, 2015).
Premiat după premierea lui Ciomos (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată
sub șocul „sperieturii cu termeni grecești”: Virgil Ciomoș, Timp și eternitate, 2000 , în
rev. „Clipa”, SUA, dec. 2014 ; http://www.clipa.com/print_a12738-O-carte-premiata-sub-
socul-sperieturii-cu-termeni-grecesti%E2%80%9D.aspx ; sau
https://www.scribd.com/doc/248790169/IsabelaVasiliuScrabaCiomosPremiat ) de lectura
cărților lui Sorin Lavric m-a scutit chiar autorul lor, cu care s-a întâmplat să schimb două
vorbe pe tema gândirii lui Noica. Atunci am constatat că din bibliografia obligatorie a
doctoratului său pe tema filozofiei noiciene, universitarul Lavric nu părea să fi rămas cu
prea mult. Poate doar cu înclinația de a ridica în slăvi himerica „Școală de la Păltiniș”
negată de Noica (cf. Isabela Vasiliu-Scraba, Himera Școlii de la Păltiniș ironizată de
Noica ; http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Himera%20scolii
%20de%20la%20Paltinis%20ironizata%20de%20Noica.htm.; vezi si Isabela Vasiliu-
Scraba, Himera discipolatului de la Păltiniș; on-line
https://blogideologic.wordpress.com/2013/04/08/isabela-vasiliu-scraba-himera-
discipolatului-de-la-paltinis/ ). Si, mai ales, cu tendința de a folosi idei noicene în folos
propriu, sau punându-le pe seama directorului său (Gabriel Liiceanu) cum s-a întâmplat
în recenzia cărții despre seducție din 2007 (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Parabola orbilor,
sau PhiloZofia în comunism și post-comunism ;
https://www.scribd.com/doc/191854153/IsabelaVScrabaNoicaLavricLiiceanu ).
Relativ recent, în folos propriu a uzat cronicarul Sorin Lavric de scrisul lui Noica în
nefericita sa cronică din „România literară”, unde îl tot face ba „satir”, ba „taur magic” pe
laureatul Academiei Goncourt. Scriitor de-o șchioapă, Lavric l-a caricaturizat pe Vintilă
Horia ca având un „instinct animist”, pentru ca apoi să-i poată reproșa pueril că ar fi fost
„mai iubitor de natură decât de oameni” (Sorin Lavric, Taurul magic, vezi „România
literară”, ian. 2016). Cronica a conceput-o pe echivocul ideii preluate de la Noica (fără a-l
cita pe filozoful marginalizat!) că la unii autori „nervul creației depășește puterea
expresiei”.
Pe vremea când cenzura comunistă avea grijă să nu se găsească prin librării nici un
volum al filozofului Mircea Vulcănescu, într-o „amintire despre Mircea Vulcănescu”
(filozof scos cu de-a sila din cultura românească, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Imaginea
oficială asupra filozofiei românești, în vol. : Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la
eternitate, Slobozia, 2004, pp.112-129 ; sau online :
https://philpapers.org/archive/VASPLE-3.pdf ), Constantin Noica remarcase la prietenul
său o disproporție între creativitate și creație, prima atât de puternică încât ar fi împiedicat
creația propriu-zisă (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Scăparea prin tangentă”, sau C-tin
Noica și Mircea Vulcănescu, în „Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, dec. 2001, Nr.
12/ 72, p.6 ;
https://www.scribd.com/doc/200150236/IsabelaVasiliuScrabaScapareaTangenta ). La
Noica intenția nu fusese răutăcioasă. Era mai mult o figură de stil prin care cititorul
„Almanahului literar 1984” trebuia să se gândească în exclusivitate la bogăția operei
filozofului ajuns la vârsta de 70 de ani. Tot nu-i fuseseră cărțile prea recenzate și, oricum,
despre opera rămasă de la gânditorul trăirist Mircea Vulcănescu nu se știa mai nimic. Cu
disproporția dintre creativitate (/nervul creației) și creație (/puterea expresiei) Sorin
Lavric s-a aflat (întâmplător ?) pe aceeași traiectorie de gând cu filozoful de la Păltiniș, în
contextul unei reticențe oficiale față de Vintilă Horia în 2015 destul de similară cu cea din
1979 față de Mircea Vulcănescu.
Amintirea pusă pe hârtie de Noica la cererea soției filozofului ucis în temnița
Aiudului (cf. Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si
a Părintelui Arsenie Boca, în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013, pp.9-10 ;
https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/noaptea-de-sanziene/ ) a fost
publicată în „Almanahul 1984” apărut în decembrie 1983. Textul lui Noica (pp.36-37) a
fost pus sub însemnul „Constantin Noica -70 de ani” întrucât într-adevăr fusese scris în
1979. Doar tipărirea articolului a mai necesitat în comunism trecerea a patru ani de zile
spre a se ajunge în… anul „Mircea Vulcănescu” în care s-a întâmplat minunea publicării
integrale a capodoperei de gând : Dimensiunea românească a existenței (1943,
republicată în 1983, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Anul 1983 a fost „anul M. Vulcănescu”,
în „Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, aprilie 2001, Nr. 4, p.38 ;
http://isabelavs.go.ro/Articole/VULCAN2-1983.htm ). Trăgând iepurește cu ochiul la cei
care l-au tot cenzurat pe Vintilă Horia, „rozătorul” Lavric și-a înseilat recenzia în „anul
Vintilă Horia” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Receptarea românească a primului scriitor
străin laureat cu Premiul Goncourt ;
https://www.scribd.com/doc/225473494/IsabelaVSVintilaHoriaCentenar ; extrase :
http://www.romanianstudies.org/content/2016/01/isabela-vasiliu-scraba-receptarea-
romaneasca-a-primului-scriitor-strain-laureat-al-premiului-goncourt/#more-7030 ; sau :
http://www.caietesilvane.ro/online/418/Receptarea-romaneasca-a-primului-scriitor-strain-
laureat-al-Premiului-Goncourt.html ), când s-au împlinit o sută de ani de la nașterea
acestui scriitor de talie universală, disputat de cultura franceză și cultura spaniolă.
La o Sesiune sțiințifică a Universității „1 decembrie 1918” de la Alba Iulia, evocând
întâlnirile dintre Vintilă Horia si Principesa Ileana, tratasem si problema dispariției unor
idei care cândva au fost la modă. Persecutat în „non-Patrie” de culturnicii comuniști cu
poziții dominante înainte și după 1990, Vintilă Horia sesizase că motivul neîncetatei
persecuții constă în mereu reînoita resuscitare a unor idei de mult decedate în timp:
„Există idei care nu vor să moară și oameni care le apără pentru că de ele depind averea și
puterea lor” (V.Horia).

Note si considerații marginale :
1. Într-un interviu luat de Gabriel Stănescu, istoricul religiilor Ch. Long spunea că „cei care
l-au audiat pe Mircea Eliade erau conștienți că Eliade era cel mai bun istoric al religiilor” (rev.
„Argeș”, Pitești, sept. 2007). Din „România literară” aflăm că Sorin Lavric (n.1967) este de la
treizeci de ani redactor la Editura Humanitas, oferită de A. Pleșu lui G. Liiceanu în 1990. Fosta
Editură „Politică” a Partidului Comunist Român este și editura care l-a tipărit pe Lavric până în
prezent. După lectura „cu noduri în gât” (S. Lavric) a Memoriilor unui fost săgetător (volum
apărut în România în premieră mondială), Sorin Lavric a scris incredibile prostii precum :
„venerarea naturii și respingerea semenilor” la…„dezrădăcinatul” (V. Horia) care „aruncă ancora
în elementul divin”. In recenzia sa relativ scurtă, Lavric reușeste performanța de a-l numi de cinci
ori „taur magic” și de nouă ori „satir” pe întâiul scriitor nefrancez laureat în 1960 cu cel mai
prestigios premiu literar din Franța. Din „România literară” aflăm că „un satir seamănă foarte
bine cu scriitorul nostru”, și că „satirului îi putem spune taur magic” (prof. univ.dr. Sorin Lavric).
Cripto-comunismul oficialilor culturii post-decembriste a promovat mereu asemenea texte de
auto-descalificare scrise de universitari despre interbelici sau despre exilați. Pentru autoarea de
poeme nerușinate (universitară la Cluj), Nae Ionescu („unul din cei mai inteligenți oameni din
Europa”, apud. Al. Paleologu) ar fi fost „un Mitică de București”, în timp ce pentru „șobolanul”
Lavric (cf. rev. „Formula As”, nr. 952 din 2011) care uită să citeze sursele noiciene ale articolelor
sale, profesorul Nae Ionescu (inițiatorul Școlii trăiriste, singura școală de filozofie din România,
vezi Isabela Vasiliu-Scraba, In labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre
Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, M. Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000, ISBN 973-8134-
05-6 ) ar fi fost „un delincvent ideologic” (despre gândirea nae-ionesciană a se vedea vol.: Isabela
Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și dubla ei înfățișare, Slobozia, 2000, ISBN
973-8134-06-4).
2. vezi Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, Ed. Fundația „Luceafărul”,
București, 2001, vol. II, p. 138). Marian Popa observa că Mircea Anghelescu (n.1941) ar fi scris
„mult și rareori esențial”. Remarca autorului celei mai documentate istorii a literelor românești
din epoca „după-războiului” (Vintilă Horia) pare confirmată atât de recenzia lui Mircea
Anghelescu la Vintilă Horia, Memoriile unui fost săgetător (Ed. Vremea, București, 2015) din
„România literară” (ian. 2016), intitulată Mărturia unei formări, cât și de prefața la volumul
Georgetei Orian, Vintilă Horia –un scriitor contra timpului său (Cluj, 2008, pp.5-8). În prefață,
ghidat de șablonul comunist al „antifascismului intransingent față de recrudescențele
naționalismului” (M. Popa, Istoria literaturii…, vol.II, p.196) – cadru propagandistic simplist prin
care s-a dus și se duce o adevărată campanie împotriva unor scrieri elevate coborâte cu de-a sila
la asemenea nivel inferior -, Mircea Anghelescu imaginează „obsesia identitară” a unor personaje
din romanele lui Vintilă Horia care a scris cărți cu subiect doar aparent istoric, în fapt cu
personaje foarte actuale. Acest lucru esențial reiese și din câteva observații ale laureatului
Premiului Goncourt despre un filozof antic: „Una de las grandes cualidades de Platon fue tener
conciencia en un tiempo que carecia de ella”. Crizele identitare macină azi doar pe cei marcați de
„învățământul tendențios, tributar gândirii marxiste, până în 1990 si apoi politically corect, si
astăzi în vigoare” (cf. Ion Varlam, Scrisoare către Radu Preda, președintele IICMER, cu prilejul
Simpozionului „Paul Goma-80”, sept. 2015) . Despre Vintilă Horia, jurnalistul și romancierul
Theodor Cazaban spunea că era “un om armonios lăuntric. Tocmai această armonie lăuntrică îl
ferea de micile sau marile meschinării din jur, îl făcea rezistent la durere” (cf. Isabela Vasiliu-
Scraba, Vintila Horia exilat; on-line
https://www.scribd.com/doc/164505556/IsabelaVasiliuScrabaVintilaHoriaExilat ).
3. Sorin Lavric este un recenzent „modest” când este vorba de scriitorii din exil sau cei din
interbelic (ades supraviețuitori ai regimului de exterminare din temnițele politice comuniste),
scriitori a căror valoare nu poate fi pusă la îndoială decât de „idioți și inculți” ca să-l citez pe
Alexandru Paleologu. S. Lavric poate fi si obiectiv (uneori cu oarece sclipiri de inteligentă) când
scrie (de pildă) vag elogios despre o salariată a editorului G. Liiceanu devenită după 1990 doctor
în filozofie după ce în comunism fusese profesoară de matematică. Pe de-o parte recenzentul
notează ambivalent (cu referire simultană la „abstracțiunile” matematicii abandonate si ale
gândirii conceptuale filozofice la care n-a ajuns) că Anca Manolescu „trăiește nemulțumirea de a
nu-și găsi locul printre abstracțiuni”. Pe de altă parte mai consemneză limpede că ea „nu se
împacă cu șiragul noțiunilor speculative” (S. Lavric, Pietatea studioasă, în „România literară”,
33/2015; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, „Modelul Păltiniș” și „Modelul Antim” (sau Inutile liste
bibliografice oferite de Noica și lecturi de poezie religioasă în casa boierească a Olgăi
Greceanu), în revista „Clipa”, SUA, Ediția 1178 din 20iunie 2015 ;
http://www.clipa.com/a13398-Modelul-Antim.aspx sau la
https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicaolga/ ). In alt loc Sorin Lavric
folosește expresia depreciativă la adresa gândirii filozofice numind-o „gimnastică de noțiuni”.
Cum bine se știe, „gimnastica de noțiuni” nu a fost agreată de cei doi prieteni vizitatori ai
filozofului Noica, vizitatori care n-au îmbogățit prin nimic domeniul filozofiei românești, ei înșiși
fiind o dovadă vie că Noica „n-a făcut școală” (cf. Petre Țuțea) si că mult trâmbițata „Scoală de la
Păltinis” este o „himeră” cum scria chiar filozoful de la Păltiniș. Filozofia de mult „mă
plictisește”, nota în jurnalul său vizitatorul lui Noica intrat în posesia Editurii Politice, după ce
prietenul său ministru post-comunist îi oferise editura cu pricina.
4. Sub titlul O prezentare românească a lui Kant, Vintilă Horia a scris în „Sfarmă-piatră”
(an III, nr.76/1937) despre cursurile universitare pe tema lui Kant ținute de Ion Petrovici și
publicate apoi în volum.
5. Student în paralel la mai multe Facultăți bucureștene (la Filozofie, Litere, Drept, din 1933
până în 1940 când a trecut licența la Drept), Vintilă Horia își amintește de conferințele Asociației
Criterion ținute „la Fundație sau la Academia Comercială, mai târziu la Dalles, unde se organizau
cicluri întregi dedicate temelor filozofice sau literare si unde vorbeau intelectualii cei mai faimoși
de atunci: Iorga, Crainic, Nae Ionescu, Ion Petrovici, T. Vianu, N. I. Herescu, Ion Marin
Sadoveanu, D. Caracostea, Oprescu și alții”. Dacă volumul Memoriile unui fost săgetător (Ed.
Vremea, 2015) ar fi fost ceva mai profesional îngrijit, la note C. Bădiliță ar fi trebuit să precizeze
durata detențiilor politice ale lui Crainic, Petrovici, Ion Marin Sadoveanu, etc (vezi lista
incompletă a scriitorilor „care au zăcut în închisori” la p. 165 în volumul Sub zodia
proletcultismului, predat de Marin Nițescu spre editare în 1979 si apărut după 16 ani). Lipsite de
asemenea adnotări în subsolul paginilor, Memoriile unui fost săgetător îngrijite de directoarea
Editurii Vremea si de C. Bădiliță seamănă cu volumele editate în vremea comunistă, când era
interzisă publicarea informațiilor legate de detențiile politice. Deținuții (sau „preveniții”, adică cei
închiși „administrativ” , fără condamnări) supraviețuitori ai bestialității anchetatorilor comuniști,
ai foamei și frigului din închisorile politice erau șantajați la eliberare să-și ia angajamentul (cf.
unui formular tipizat) că nu vor spune nimănui secretele regimului comunist constând în cele
văzute și pătimite după gratii, întrucât vor fi pedepsiți conform legilor de divulgare a secretelor
de stat (7 aprilie 1956, în volumul II, Părintele Arsenie Boca în Arhivele Securității, Sibiu, 2014,
p. 690). In 2004 universitarul ieșean Al. Husar a publicat antologia revistei „Mesterul Manole”
(Editura Fundundației Culturale „Memoria”, București), revista scoasă de Vintila Horia la vremea
cand se imprieteniseră mulți dintre tinerii poeti si când Vintilă Horia l-a cunoscut pe Axinte Sever
Popovici, „omul cel mai inteligent” pe care l-a cunoscut „în prelungile peregrinari prin timp si
locuri” (Memoriile unui fost săgetător). Arestat în vara lui 1949 când vroia să treacă granita
închisă a RePeRe-ului, Axinte Seve Popovici (fost asistent al lui Nae Ionescu) întai a fost
condamnat corectional la 3 ani, întemnitat la Timisoara apoi mutat în diferite închisori si lagare
de exterminare. La Gherla a fost bătut cu sălbăticie de torționarul-deținut Țurcanu (cf. Aristide
Ionescu, Dacă vine ora H pe cine putem conta?, Pitesti, 2010) căruia direcțiunea închisorii îi
promisese eliberarea în schimbul sceleratei re-educări ideologice prin torturări săptămâni de-a
rândul fără pauze. Cu trecutul sau apolitic (notat pe foaia de arestare), profesorul Axinte Sever
Popovici a fost plasat de Securitatea anti-românească în categoria criminalilor de razboi (cf.
decret 207/1948). El a fost închis la Canalul Dunărea-Marea Neagră (/ Canalul „morții”),
reanchetat la Timisoara după prelungirea cu un an a pedepsei pentru tecerea granitei, apoi ar fi
fost recondamnat 5 ani (fără vreo justificare juridică) la data de 22 nov. 1954, fiindcă, încercând
să treacă fraudulos granița României ocupată de armata sovietică, „s-a pus în slujba fasciștilor”.
După informațiile publicate de M. Stănescu în revista „Rost”, Axinte Sever Popovici ar fi fost
eliberat pe 18 dec 1955 cu Decretul 421/1955 (cf. rev. „Rost”, on-line accesată pe 14 mai 2016).
6. Cu acești termeni („producția bibliografică”) desemnase muzeograful Andrei Pleșu opera
filozofică a lui Constantin Noica pe care-l mai vizitase la Păltiniș spre a fi trecut apoi triumfalnic
în componența inexistentei Școli de la Păltiniș (http://www.omniscop.ro/himera-discipolatului-
de-la-paltinis-pretext-de-fina-ironie-din-partea-lui-noica/ ), negată de Noica (http://www.agero-
stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Himera%20scolii%20de%20la%20Paltinis
%20ironizata%20de%20Noica.htm) pentru că auto-desemnații săi discipoli n-au îmbogățit cu
nimic filozofia românească (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Pleșu despre Eliade, sau Un fals filozof
al religiilor despre unul autentic ;
https://www.scribd.com/doc/191358853/IsabelaVScrabaEliadePlesu ; precum și Isabela Vasiliu-
Scraba, Noica și discipolii săi ;
https://www.scribd.com/doc/172499960/IsabelaVasiliuScrabaNoicaDiscipoli ).
7. Mircea Eliade consemna în jurnalul lusitan bucuria primirii unei telegrame de la Nichifor
Crainic, ministrul propagandei (pentru patru luni de zile), confirmând numirea sa în postul de
secretar de presă la Legația României din Lisabona (Jurnalul portughez, 2010, p.332). După ce
Curtea Supremă de Justiție a constatat la 8 mai 1994 nevinovăția celor 14 ziariști condamnați pe
nedrept (acuzator public: A. Sidorovici, soția lui Silviu Brucan) de Tribunalul Poporului în 1945,
Nichifor Crainic a fost reprimit post-mortem pe 22 noiembrie 1994 în Academia Română la
propunerea acad. Eugen Simion. „Tribunalul internațional din Nuerenberg a judecat un
singur caz: al ziaristului Hans Fritsche, pe care l-a achitat, găsind că propaganda nu intră
în culpele de război” (vezi Răspunsul lui N. Crainic la actul său de acuzare, în vol.II de
Memorii: Pribeag în țara mea. Mărturii din închisoare. Memoriu-Răspuns la actul meu de
acuzare, Ed. Muzeul Literaturii Române, 1996, p.257). Din memoriile lui Vintilă Horia aflăm că
lui Crainic la Ministerul Propagandei i-a urmat italienistul Alexandru Marcu. După ocuparea
sovietică a României, profesorul Al. Marcu a fost întemnițat și legat cu lanțuri nituite la glezne
împreună cu Mircea Vulcănescu, ambii uciși după gratii prin bătăi, foame și frig. Despre catedra
de mistică a profesorului Nichifor Crainic am amintit în eseul: Ceva despre mistica luminii în
pictura Părintelui Arsenie Boca (on-line http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-ceva-despre-
mistica-luminii-in-pictura-parintelui-arsenie-boca/ ;
https://www.scribd.com/doc/187826934/IsabelaVasiliuScrabaMisticaLuminiiBoca ). În memoriile
sale, Vintilă Horia consemnează idei consonând cu spusele Sfântului Arsenie Boca după care
„doar Liturghia mai ține lumea”: „Sunt convins, poate că din acele timpuri de la Assisi, că din
rugăciuni, și nu din forțele gravitației, sunt țesute firele invizibile care susțin în cosmos firava
așezare a pământului pe orbita lui spirituală” (V.H., p.241). Din exceptionala carte Memoriile
unui fost săgetător (2015, p.203) reiese optimismul lui Vintilă Horia despre care fostul comunist
Dan C. Mihăilescu spunea în mod greșit pe 18 februarie 2015 la TVR că ar fi fost un „autor cu
viziune tragică”. Intr-un articol din ian. 1989 Vintilă Horia nota că înclinația către tragic provine
din suprimarea vieții spirituale a omului contemporan (O nouă călătorie spre centre, în „Cuvântul
Românesc”, ian. 1989, cuprins în vol.: V.H., Suflete cu umbră pe pământ, București, 2004, p.
198). În memoriile sale, laureatul Premiului Goncourt se arată a fi un gânditor religios convins că
planul divin va spulbera „planul demoniac în cadrul căruia Romania pare că stă să moară...Nu va
rămâne nimic din șubreda, infama mașinație care sfărâmă psihisme individuale si colective”
(Vintilă Horia, Memoriile unui fost săgetător , 2015, p.203). Demne de reținut sunt si
considerațiile sale cu privire la o meta-politică de esență supra-umană (nestrăină de „principele
acestei lumi”/Satan) când (ascuns) asistă în zori de zi la depunerea cadavrelor pe trotoarul din fața
Facultății de medicină, tineri omorâți la comanda regelui Carol II într-un „Apocalips minor, când
acei mii de morți inocenți nu au provocat nicio reacțiune...ca si cum acele ucideri de puțini
vinovați si de mulți inocenți n-ar fi avut nimic de-a face cu istoria fiecărui român in parte. Scene
asemănătoare s-au petrecut imediat după război în toată Europa, când sute de mii au fost uciși de
mâna răzbunărilor personale, de mâna invidiei sau a lăcomiei” (op. cit., p.142). Mai încolo,
despre „timpul prielnic profețiilor sinistre și răsplătitoare” (p.240), bazat și pe sălbăticia uciderii
lui Mussolini va scrie că „istoria e plină de astfel de blestemății, însă evenimente asemănătoare au
marcat cu atâta forță și insistență secolul al XX-lea încât îi definesc substanța mai bine decât
progresul științei și drepturile omului. Nici Franța, nici Rusia, țări duse de apa revoluției către
cele mai teribile țărmuri locuite de monștrii cei mai înspăimântători, reprezentanți ai sălbăticiei și
ai crimelor politice cele mai nejustificate, n-au produs o scenă atât de neverosimilă și de primitivă
ca spânzurătoarea și blestemăția rituală din Piața Loreto de la Milano” unde a fost omorât
Mussolini (V.H., Memoriile unui fost săgetător, 2015, p.223).
8. La vremea când și-a făcut Vintilă Horia studenția, mulți profesori erau extrem de buni
cunoscători ai lui Kant, nu doar primii săi traducători în românește, precum universitarul
cernăuțean Traian Brăileanu (ucis în temnița comunistă, în 1947) sau M. Antoniade. Unul dintre
kantienii bucureșteni era desigur Nae Ionescu (1890-1940), filozof prestigios despre care prin anii
treizeci voia să afle noutăți de la N.Bagdasar președintele Societății Kant. Menționând citarea din
memorie a lungi pasaje din filosoful de la Koenigsberg, Vintilă Horia se referă probabil la
universitarul P.P. Negulescu. Scăpat de regimul de exterminare din temnițele comuniste unde a
fost închis 13 ani pentru presupuse delicte de opinie, doar genialul Petre Țuțea putea cita din
memorie pasaje întregi din Kant (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Petre Țuțea;
https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/ ). In Estonia, în vara lui 2015, s-a
comemorat ziua victimelor fascismului și comunistului. România (care a reinstituit încadrarea la fapte penale a
delictului de opinie prin Legea 217/2015, lege care recunoaște valabilitatea sentințelor comuniste) nu a fost
reprezentată la această întâlnire comemorativă de la Talin (Estonia). Intr-o declarație comună a țărilor participante la
întrunirea din 23 aug. 2015 s-a evidențiat vinovăția totalitarismului comunist alături de vinovăția totalitarismului
nazist, regimuri totalitare care au comis „crime împotriva umanității motivate ideologic”. In memoriul de răspuns la
actul său de acuzare, N. Crainic precizase că „Tribunalul internațional din Nuerenberg a judecat un singur caz: al
ziaristului Hans Fritsche, pe care l-a achitat, găsind că propaganda nu intră în culpele de război” (vezi N. Crainic,
Memorii, vol.II: Pribeag în țara mea. Mărturii din închisoare. Memoriu-Răspuns la actul meu de acuzare, Ed. Muzeul
Literaturii Române, 1996, p.257).
9. Există o convorbire dintre Vintila Horia și Virgil Ierunca, publicată de profesorul
Alexandru Husar în 1995 (Rev. „Dacia literară”, Iași, nr. 3/1995) si republicată de Gabriel
Stanescu în „Origini/ Romanian Roots” (Norcross, SUA, nr. 4-5/2010;
https://isabelavs2.files.wordpress.com/2016/05/interviu-vh.pdf ). Ea reprezintă o secvență
admirabilă de istorie literară, care ar merita să intre în manualele de literatură romană. Iată si o
impresie de lectură a acestui interviu: „Minunat! Atâta efervescență, emulație, înțelepciune!
Parfum dintr-o epocă pe care poate eu o idealizez, dar care era pur și simplu mai profundă.”
(Gabriela Căluțiu Sonnenberg, e-mail din 29 mai 2018).
10. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre G. Liiceanu şi plagierea de tip “inadequate
paraphrase” la Patapievici; http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-
AGERO/CULTURA/Despre%20Liiceanu%20si%20plagierea%20la%20Patapievici%20de
%20IVS.htm .
11. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himericul discipolat de la Păltiniș, pretext de fină ironie din
partea lui Noica si Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniș”, ironizată de Noica. A
se citi și Isabela Vasiliu-Scraba, Modelul Antim și Modelul Păltiniș ;
https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicaolga/ ; precum și Isabela
Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse; online
https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/.
12. Aceeași tactică de trecere în zona de ocupație sovietică s-a folosit la începutul anilor
cincizeci și la răpirea de la Viena a fiului ierarhului martir Grigore Leu. După o slujbă ținută la
parohia românească, preotul Vasile Leu a fost trecut (după ce întâi a fost drogat) în zona de
ocupație sovietică a Vienei pentru a ajunge într-un final în Republica Populară Română, direct în
temnițele Securității comuniste dirijate de Kremlin (vezi pr. Liviu Brânzaș, Jurnal de închisoare:
Raza din catacombă, București, 2001).
13. Vintilă Horia, Memoriile unui fost săgetător (Ed. Vremea, București, 2015) este o carte
apărută în premieră mondială. Din nefericire, acest fascinant volum este editat cu destule
stângăcii, eu având chiar neșansa de a cumpăra un volum cu 16 pagini lipsă (pp.33-48). Stângăcii
de editare apar, de pildă, la p. 202 unde înțelesul din context trimite către „schimbător DE față și
DE suflet”, si nu „la față și la suflet”, iar la p.74 „filozofii depurjate de uman” si nu „filozofii
detergente de uman”.
Cuvinte cheie: „România”, „spiritualitate”, „istorie” , „comunism”, „Mircea Eliade”, „Vintilă Horia”, „Isabela
Vasiliu-Scraba”, „C-tin Noica”, „Aurel Decei”.

REPERE BIBLIOGRAFICE
Vintilă Horia, Suflete cu umbră pe pământ, Ed. Jurnalul literar, București, 2004.
Vintilă Horia, Memoriile unui fost săgetător, Ed. Vremea, București, 2015.
Vintilă Horia, Mai bine mort decât comunist,
Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia ostracizat, sau, Meandrele receptării primului scriitor străin laureat cu Premiul
Goncourt ; https://isabelavs2.wordpress.com/vintila-horia/isabelavs-vintilahoriacentenar/ ; on-line în revista canadiană
„Alternativa”, februarie 2017; www.alternativaonline.ca/IVS1702.html .
Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia ca istoric al filozofiei românești ;
https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-vintilahoriaistorie2/ .
Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia exilat, https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-
vintilahoriaexilat2/ .
Vintilă Horia în dialog cu Virgil Ierunca, în rev. „Origini/ Romanian Roots”, USA, nr. 4-5/ 2010 ;
https://isabelavs2.files.wordpress.com/2016/05/interviu-vh.pdf .
Vintilă Horia, Întâlnirea cu Nichifor Crainic ;
https://isabelavs2.files.wordpress.com/2016/12/crainic.pdf .
Isabela Vasiliu-Scraba, Radu Gyr despre falsificarea istoriei literare la „acrobatul” George
Călinescu ; online https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-crainicgandirea/ ; sau
https://blogideologic.wordpress.com/tag/radu-gyr/ .
Isabela Vasiliu-Scraba, Rinocerizarea criteriului biografic la un istoric dilematic ; pe hârtie în
revista lunară de literatură si artă „Acolada”, Satu Mare, nr. 10 (95) oct. 2015 (anul IX), p. 11 si p. 18 ; pe
internet : http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-rinocerizarea-criteriului-biografic-la-un-istoric-
dilematic/, cca. 1400 afisări.
; sau http://www.romanianstudies.org/content/2016/02/isabela-vasiliu-scraba-rinocerizarea-
criteriului-biografic-la-un-istoric-dilematic-2/
Isabela Vasiliu-Scraba, Himericul discipolat de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui
Noica, în rev. Acolada, nr.4 (67), aprilie 2013, p.16 - 17 ; sau online http://www.omniscop.ro/himera-
discipolatului-de-la-paltinis-pretext-de-fina-ironie-din-partea-lui-noica/.
Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniș”, ironizată de Noica, în rev. Acolada, nr.2 (65),
febr. 2013, p.16 si p.22 ; sau online http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Himera
scolii de la Paltinis ironizata de Noica.htm.
Isabela Vasiliu-Scraba, Noica în cifru “humanist”, vezi „Acolada”, Satu Mare, anul V, nr 4 /42,
aprilie 2011, p.16 ; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavasiliuscrabanoicahumanitas5/.
Isabela Vasiliu-Scraba, „Modelul Păltiniș” și „Modelul Antim”, sau, Inutile liste bibliografice
oferite de Noica și lecturi de poezie religioasă în casa boierească a Olgăi Greceanu, în revista „Clipa”,
SUA, Ediția 1178 din 20iunie 2015 ; http://www.clipa.com/a13398-Modelul-Antim.aspx sau la
https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicaolga/.
Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Noica, un marginalizat al culturii comuniste și post-comuniste ;
http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Noica%20marginalizat%20de%20IVS.htm .
Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie
Boca, în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013, pp.9-10 ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-
arsenie-boca/ivssemnmiorita12bis/ .
Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenței (1943, 1983).
Isabela Vasiliu-Scraba, Anul 1983 a fost „anul M. Vulcănescu”, în „Convorbiri literare”, Iași, Anul
CXXXV, aprilie 2001, Nr. 4, p.38 ; http://isabelavs.go.ro/Articole/VULCAN2-1983.htm .
Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofia lui Noica, între fantasmă și lucititate, Slobozia, 1992.
Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari la 25 de ani de la moarte; on-line
http://www.romanianstudies.org/content/2012/07/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-
mari-ai-culturii-noastre/ ; sau http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-
mari-ai-culturii-noastre-la-25-de-ani-de-la-moarte/ .
Isabela Vasiliu-Scraba, „Scăparea prin tangentă”, sau C-tin Noica și Mircea Vulcănescu, în
„Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, dec. 2001, Nr. 12/ 72, p.6 ;
https://www.scribd.com/doc/200150236/IsabelaVasiliuScrabaScapareaTangenta .
Isabela Vasiliu-Scraba, In labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi : Petre Țuțea,
Cioran, Noica, M. Eliade, M. Vulcănescu și Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, ISBN 973-8134-
05-6, sau online : https://philarchive.org/rec/VASILR?all_versions=1 .
Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topografie a prezentului, Ed. Star Tipp,
Slobozia, 2002, ISBN 973-8134-24-2.
Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului,
Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, ISBN 973-8134-16-1.

Autoare: ISABELA VASILIU-SCRABA, vezi fișa scriitoarei înainte de vandalizarea ei de către
birocratul Mycomp care îndepărtează din titlurile cărților Isabelei Vasiliu-Scraba, precum și informații
referitoare la studiile ei post-universitare de filozofie în occident șI la studiile ei de limbi străine din
perioada 1985-1990 (germană, engleză, spaniolă, italiană, greacă veche șI latină),
https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf ).

Impresii de lectură:
Excepțional articol! Să se știe, „să nu uite Darie…”! Si când ne gândim că acele bestii umane
poate încă trăiesc, cu pensii mari, răsplata pentru răul pe care l-au făcut României! (Alexandru
Cetățeanu - director al revistei de cultură „Destine literare”, Montreal; president of the Canadian Romanian
Writers Association).