Professional Documents
Culture Documents
2
2. Progresul cunoaşterii continentului
Construcţia geologică
Asia este masivă cu toate că este dantelată de cele trei mari peninsule care
prelungesc spre sud cel mai interesant ansamblu insular al lumii - Insulinda.
Continentul prezintă un relief contrastant, robust şi energic, în care se
întâlnesc atât punctul culminant al lumii - Everestul (8848,3m), cât şi depresiunea
cea mai joasă - nivelul M.Moarte (-392 m). (Profunzimile lacului Baikal sunt în
medie la -1150 m, adâncimea sa maximă este de 1620 m, iar suprafaţa la 454 m).
La est de Kamceatka, Japonia şi Filipine, se desfăşoară aliniamentul unora dintre
cele mai adânci fose oceanice: Groapa Kurile, Groapa Japoniei (prelungită cu
Groapa Marianelor) şi Groapa Filipinelor, cu diferenţe altimetrice foarte mari faţă
de relieful emers.
Una din trăsăturile dominante ale reliefului asiatic este opoziţia între
imensele suprafeţe plane sau puţin accidentate şi sistemele montane înalte şi
ramificate.
În urma ultimilor etape orogenetice s-au conturat treptele majore ale
reliefului: podişurile deţin 45,0%, dar datorită prezenţei ramei montane
înconjurătoare capătă adeseori aspect depresionar (Kashgaria, Djungaria). Munţii
reprezintă cca. o treime din teritoriul asiatic şi în cea mai mare parte au o
dispunere suprapusă peste paralele, creind zonalităţi latitudinale şi areale de
Aumbră pluviometrică@. Doar la extremităţile estice şi vestice, lanţurile
montane sunt dispuse de-a lungul meridianelor, creind baraje orografice locale.
Câmpiile, cu o participare procentuală de cca.25% din teritoriu, ocupă părţile
periferice ale Asiei, fiind localizate în arii de inflexiune care au suportat
aluvionări succesive ale marilor fluvii.
Altitudinea medie a continentului este de 950 m (locul II după Antarctica).
Altitudinea absolută creşte de la periferie spre interior, accentuând zonalitatea
verticală şi evidenţiind o serie de puternice noduri orografice (ex. Masivul
Armean şi Pamirul) sau depresiunile endoreice şi grabenele aflate sub nivelul
mării (Dep. Turfan - 134 m, M. Moartă - 392 m).
Câteva particularităţi ale morfostructurii şi a evoluţiei sale pun în evidenţă
specificul reliefului asiatic: continuarea activităţii geosinclinalului pacific,
existenţa mişcărilor epirogenetice pe suprafeţe importante, intensa activitate
vulcanică şi seismică, în special în aria geosinclinală pacifică, intensificarea
denudaţiei în regiunile înalte şi a acumulărilor în ariile depresionare (datorită
continuării înălţărilor din sistemul himalayan), accentuarea ariilor endoreice etc.
Analizând geneza marilor unităţi de relief din Asia se constată dependenţa
lor strânsă faţă de caracterele structural- tectonice ale continentului. Pe teritoriul
său se disting două mari grupe de unităţi structurale: a) platforme cristaline
vechi şi b) regiuni cutate sau regenerate de vârste diferite.
Majoritatea domeniilor de câmpie şi de podişuri corespund vechilor
platforme cristaline precambriene sau paleozoice, cu un ridicat grad de rigiditate.
Domeniile montane şi podişurile înalte corespund diverselor sisteme orografice
care s-au succedat în timp, determinând adesea regenerarea unor structuri mai
vechi, în cadrul unor orogeneze mai noi. Uneori în aceiaşi arie de ridicare sau
coborâre au fost antrenate structogenuri diferite ca vârstă şi stil tectonic,
complicând mult situaţia morfostructurală. Reprezentativă în acest sens este
înălţarea recentă a Asiei Centrale care a antrenat structogenuri paleozoice,
mezozoice şi terţiare. Diversitatea morfostructurală a continentului asiatic este
dată de prezenţa următoarelor unităţi: a) câmpii şi podişuri dezvoltate pe
platforme precambriene; b) câmpii şi podişuri dezvoltate pe platforma
epihercinică; c) podişurile Asiei Centrale dezvoltate pe structuri eterogene; d)
munţii regeneraţi în cadrul unor structogenuri diferite; e) munţii tineri.
a) Câmpiile şi podişurile dezvoltate pe platformele precambriene
În această categorie intră Podişul Siberiei Centrale, Platforma Arabia şi
Subcontinentul indian.
Relieful lor reflectă evoluţia îndelungată a unor platforme cristaline rigide,
care aflorează pe alocuri sau sunt acoperite de depozite sedimentare sau curgeri
de lave bazice (trappuri). Formele de relief dominante sunt cele denudaţionale
(platouri structurale şi câmpii de soclu). Sineclizele sau zonele de coborâre
periferică sunt acoperite de acumulări recente. Unele mişcări de basculare sau
bombare (tip antecliză) au dat naştere chiar unor înălţimi montane.
a1) Podişul Siberiei Centrale
Fundamentul cristalin al acestui bazin aflorează în Masivul Anabar, Pod.
Aldan şi Munţii Eniseinlui, sub forma unor vechi peneplene reîntinerite. Structura
monoclinală de la periferia Mas.Anabar şi a Pod.Aldan a generat apariţia unor
largi fronturi de cuestă, desfăşurate pe zeci de Km.
Un alt element caracteristic Pod. Siberiei Centrale îl constituie platourile
vulcanice formate în urma erupţiilor paleozoice şi mezozoice, răspândite mai ales
în Munţii Putorana, Pod. Tunguskai inferioare şi în bazinele superioare ale
râurilor Viliui şi Angara.
Există şi compartimente mai coborâte, depresionare, dar apar doar pe
suprafeţe restrânse, sub forma unor câmpii structurale în bazinul superior al
râului Kotui şi baz. mijlociu al râului Viliui, sau sub forma unor câmpii
acumulative.
a2) Platforma Arabiei
Considerată în ansamblu, Pen. Arabă este un imens soclu cristalin, uşor
înclinat spre NE. Marginea vestică şi sudică a suferit o tectonică accentuată prin
apariţia enormului graben al Mării.Roşii si Golfului.Aden (continuat spre nord cu
grabenul Iordanului), şi a unor munţi bloc, de tip horst. În SV, M.Yemen şi
Hadramaut, prezintă o structură mai complexă, fiind constituiţi din şisturi
cristaline, calcare şi gresii, varietate petrografică reflectată în trepte morfologice
complexe, descendente spre litoral. Parte componentă a Gonwanei şi apoi a
Africii, peninsula arabă s-a alipit la Asia în terţiar
Spre nord de Munţii Yemenului, sectorul vestic al Pen.Arabia este o vastă
peneplenă (poate pediplenă, mai corect), punctată de numeroase inselberguri.
Faţada mediteraneană este dominată de Munţii Liban şi Antiliban, de peste 3000
m altitudine, ce contrastează puternic cu grabenul iordanian.
În regiunile interioare şi de NE ale Peninsulei, pe gresii mezozoice şi
terţiare cu structură tabulară şi monoclinală, s-au format hamadele Deşertului
Siriei şi complexe de cueste (ca în Pod. Djebel Tuwaik). Marginea de NE,
antrenată în coborârea fosei premontane a Munţilor Zagros, a fost acoperită de
sedimente mezozoice, constituind astăzi Mesopotamia şi Câmpia litorală a
Golfului Persic. O singură notă discordantă în peisajul morfostructural al
peninsulei: Munţii Oman, ce aparţin structurilor alpine cutate din "iranidele" de
peste Golful Persic.
a3) Morfostructura Peninsulei India este mai simplă După dezmembrarea
Gondwanei în mezozoic, blocul indian a migrat si s-a alipit prin procese de
subducţie la continentul asiatic. Aceasta explică înalţarea accentuată a
ansamblului muntos al Himalayei. Şisturile cristaline ale scutului sunt doar parţial
acoperite de cuverturi sedimentare şi trappuri. În terţiar şi la începutul
cuaternarului, peninsula a suferit o ridicare generală şi o uşoară înclinare spre est.
(În prezent bascularea este inversă). Fondul general al înălţării a fost complicat
prin mişcări verticale locale. Importante coborâri s-au produs în nord, la
contactul cu structogenul himalayan, unde s-a format Câmpia Indo - gangetică.
Pe cele două aripi ale peninsulei s-au înălţat Gaţii de Vest şi Gaţii de Est.
Primii apar ca o culme unitară cu latura externă abruptă, ridicându-se cu peste
2000 m peste Coasta Malabar. Gaţii de Est sunt mai puţin unitari, fiind
fragmentaţi de râurile care se varsă în Golful Bengal.
Partea internă a Pen.India este ocupată de Pod.Deccan cu un relief de
suprafeţe relativ netede sculptate în cristalin sau în trappurile bazaltice.
Altitudinea sa este variabilă: suprafeţele superioare se menţin la cca 1000 m, în
timp ce unele sectoare formează adevărate câmpii depresionare joase (Ex:
câmpiile din bazinele mijlocii ale râurilor Krishna şi Godavari).
În nordul Pod.Deccan s-au înălţat sub formă de blocuri Munţii
Satpura,Vindhya şi Aravaly.
de completat!!!
Clima
Solurile
0-4 5 - 14 15 - 24 25 - 59 > 60
12% 21% 21% 37% 9%
Aşezările rurale
Habitatul asiatic se caracterizează printr-o mare varietate de forme şi
printr-o continuă evoluţie. Este influenţat de nivelul de dezvoltare social -
economică al diferitelor grupuri de populaţie, de modul specific de valorificare a
valenţelor cadrului natural, de particularităţile tradiţionale de organizare a
diverselor societăţi.
Densitatea aşezărilor rurale este în conformitate cu repartiţia populaţiei,
evidenţiind presiunea asupra spaţiului vital din zonele Asiei musonice şi gradul
ridicat de dispersie a aşezărilor din zonele montane, platourile înalte, zonele aride
sau cele reci.
Majoritatea aşezărilor sunt stabile (în unele ţări în totalitate), dar există şi
un procent redus de nomazi în Afganistan, Arabia Saudită (procentul a scăzut de
la 27% în 1975, la 5% în prezent), Iran, Irak, China occidentală.
Morfologia reliefului, particularităţile climatice, tipurile de activităţi,
materialele de construcţie existente, impun diferenţieri majore în tipologia
aşezărilor rurale. Din punct de vedere morfologic, se disting două tipuri
principale de aşezări rurale: aglomerate şi dispersate, fiecare cu diverse variante.
Satele aglomerate sunt specifice Asiei musonice, litoralului mediteranean
sau văilor fertile. În China, domină aşezările de tip zhuan, formate din gospodării
adunate în jurul unei pieţe centrale. Densitatea locuinţelor este mare, iar
materialul de construcţie îl constituie în genere cărămida nearsă.
Foarte interesante sunt locuinţele troglodite din Podişul de loess,
avantajoase prin consumul redus de materiale de construcţie şi prin ambianţa
termică creată. Pe litoralul mediteranean al Asiei Mici şi în Pod. Anatoliei sunt
specifice satele de tip `ciflik@, cu locuinţe din piatră, cu densitate mare, străzi
înguste şi întortochiate. Sate aglomerate, dar de dimensiuni mici există şi în
zonele înalte ale Kurdistanului (casele au acoperiş conic) şi Kaşmirului, unde
locuinţele sunt împrejmuite cu ziduri de piatră, de pământ şi mai rar cu garduri.
Aglomerate sunt şi statele japoneze, dar aici predomină locuinţele uşoare
din lemn, cu structură internă modulată (lemnul rezistă mai bine la seisme).
În Liban şi Israel există sate aglomerate care amintesc de aşezările
europene (Libanul era Elveţia Levantului înainte de războiul civil). În Israel satele
sunt mai puţine, dar sunt bine dotate şi organizate. Multe sunt construite
standardizat, în preajma `kibutzurilor@.
Aşezările dispersate sunt mai rare, dar constituie elemente de habitat
specific pentru anumite regiuni. În Asia Mică sunt sate de păstori şi pomicultori
pe versanţii Munţilor Pontici şi Taurus. În Yemen, regiunea înaltă este acoperită
de numeroase gospodării izolate, cu case de piatră cu etaj, dispozitive de apărare,
fântână proprie (etajul este rezidenţial iar parterul adăposteşte animalele
domestice).
Aşezări risipite, tradiţionale, se întâlnesc şi în zonele înalte ale Podişului
Dekan, în MunţiiVindhia şi Satpura, dar locuinţele sunt în general sărăcăcioase.
În zona înaltă a Nepalului, locuită de populaţia `sherpa@ sau în Sikim,
fiecare gospodărie are în apropiere propriul teren de cultură, înconjurat de garduri
de piatră, iar pe versant livada şi păşunea pentru animale, realizând un fel de
`bocaj@ în valorificarea specializată a terenurilor. La altitudini mai mari dispar
culturile, locuitorii ocupându-se exclusiv cu zootehnia.
Tibetul prezintă pe platouri sate risipite, iar în regiunea muntoasă joasă a
Chinei de SE gospodăriile izolate apar între aşezările aglomerate de pe văi,
ocupând zone mai înalte, defrişate şi amenajate în timpuri mai recente în urma
creşterii densităţilor de populaţie. Fenomene de risipire pe versanţi apar şi în
Japonia (ţară predominant muntoasă), iar în Hokkaido, în micile câmpii ale
insulei, sunt ferme izolate, împrejmuite cu garduri vii.
Gospodării risipite sunt instalate şi printre parcelele cultivate cu orez din
Jawa şi Sumatera.
Între satele aglomerate şi cele dispersate există numeroase variante
intermediare. Spre exemplu, în Turcia sunt sate cu un vechi nucleu aglomerat,
înconjurat de locuinţe risipite apărute recent. Centrul civic se păstrează în nucleul
central care, de regulă, are o tramă stradală întortochiată. Asemenea sate sunt
prezente şi în Iran (unde se numesc kere) şi sunt destul de frecvente şi în Irak.
Destul de răspândite sunt satele răsfirate polinucleare, ca în Câmpia
Gangelui, unde există un nucleu în jurul pieţei centrale, locuit de agricultori,
înconjurat de cătune dependente, populate mai ales de meşteşugari specializaţi.
Asemenea tipuri morfologice sunt comune şi în provincia Sîciuan, în zonele de
contact între câmpiile chineze şi zona înaltă vestică, în lungul văilor din estul
Tibetului şi chiar în Insulinda.
În zonele de confluenţă sunt caracteristice satele tentaculare, dar este
vorba de confluenţe ale râurilor mai mici. Sunt specifice în Indochina şi în zona
montană joasă a Chinei de SE.
Satele liniare reprezintă un tip morfologic adaptat văilor înguste din
zonele montane ale Indochinei, Coreii, Japoniei, Filipinelor. De multe ori sunt
situate numai de o parte a văii (văi cu profil asimetric). Sate liniare apar însă şi în
câmpie, de-a lungul drumurilor, căilor ferate, în lungul grindurilor fluviale. Sunt
prezente în Marea Câmpie Chineză, în Utar Pradesh, Irak, coasta Coromandel
din India. În Siberia, satele sunt mici, cu locuinţe construite în principal din grinzi
îmbinate.
Foarte diversificate sunt şi materialele de construcţie utilizate în
gospodăriile rurale.
În Munţii Yemenului casele sunt construite din piatră, în Himalaya şi Tibet
sunt realizate din piatră şi lut. Case din cărămidă sunt specifice Coastei
Coromandel. În zona joasă a Yemenului, casele au un schelet de lemn, care este
completat cu frunze de palmier. În Insulinda cele mai multe case sunt făcute din
lemn şi lut, iar în zonele litorale şi în lungul râurilor frecvente sunt casele
construite pe piloţi - locuinţe palafite. Toate aceste aspecte se referă la sistemul
tradiţional de construcţie al locuinţelor, dar în foarte multe zone au apărut
locuinţe noi, construite după standardele moderne: ţările arabe exportatoare de
petrol, Turcia, Liban şi chiar China, ca să nu mai vorbim de Japonia.
Din punct de vedere al funcţiilor îndeplinite, majoritatea satelor sunt
aşezări agricole (viticultură, pomicultură, zootehnie), dar agricultura se împleteşte
cu meşteşugurile şi mica industrie casnică, ce valorifică de cele mai multe ori tot
produse agricole.
Există însă şi sate neagricole specializate: sate meşteşugăreşti (China) care
evoluează spre urbanizare, sate specializate în transporturi transmontane
(pop.Sherpa), sate specializate în transporturi, sate pescăreşti, sate cu funcţie
industrială, sate cu funcţie balneară sau turistică.
Aşezările urbane
Fenomenul urban s-a născut în Asia. Se apreciază că primele oraşe ale
lumii antice, înfiinţate acum 5 milenii, au fost Ur, Uruk, Kish, Nagpur, cărora le-
au urmat Harrapa, Mohenjo Daro, iar ceva mai târziu Ninive, Babilon, Buo, Wei
He, Fen He ş.a.
Multitudinea vestigiilor antice şi feudale relevă existenţa unei civilizaţii
urbane strălucitoare (monumente, palate, moschei, temple, incinte fortificate). Nu
mai puţin frapant este însă contrastul dintre aceste dovezi ale perenităţii urbane şi
realizările contemporane ale urbanismului din Japonia, Singapore şi mai recent
din statele arabe.
În Asia, o caracteristică la fel de frapantă este însă şi repartiţia geografică
foarte inegală a populaţiei urbane. În general, cu excepţia Japoniei, Chinei şi
Indiei, majoritatea populaţiei trăieşte în aşezări urbane mici. Totuşi, multe oraşe
din această parte a Terrei sunt printre cele mai mari din lume: Tokyo, Shanghai,
Calcutta, Beijing, Djakarta, Seul, Bangkok, Manila.
Urbanizarea este un fenomen în plină ascensiune în toate ţările Asiei,
indiferent de nivelul de dezvoltare şi structura economică. Oraşele exercită o
puternică atracţie pentru populaţia rurală prin posibilităţile de utilizare a forţei de
muncă şi prin condiţiile de viaţă superioare celor de la ţară. Afluxul de populaţie
rurală conduce frecvent la o hipertrofiere a cartierelor periferice, care capătă de
multe ori aspect semirural, accentuându-se contrastul dintre acestea şi cartierele
centrale, cu dotări edilitare superioare.
Creşterea urbană asiatică s-a realizat cu precădere prin hipertrofierea
metropolelor, ceea ce a creat probleme practic insolubile în ceea ce priveşte
capacitatea de asigurare a serviciilor şi a facilităţilor cu caracter strict urban (între
care mai ales lipsa de locuinţe şi apă curentă se resimte cel mai acut).
Dezvoltarea oraşelor s-a făcut de cele mai multe ori haotic, fără a avea asigurată
o infrastructură urbană adecvată: tramă stradală concepută pentru fluidizarea
traficului, canalizare, apă, gaz, electricitate, infrastructură sanitară, educaţională,
comercială.
În ultimele decenii creşterea urbană s-a realizat cu precădere în urma
sporului migratoriu (dar şi a sporului natural, în China şi India), rezultat al unei
industrializări recente.
Mediul construit devine astfel o `magmă urbană@ fără o structură
coerentă, determinând presiuni asupra terenurilor, prin implantarea habitatului în
mediul rural adiacent şi uneori generând o aglomerare de locuinţe şi pe versanţi.
Reţeaua de circulaţie existentă nu mai este sufucientă şi devine suprasolicitată.
Trasarea de noi axe de circulaţie devine dificilă, deoarece nu solicită numai
spaţiul pe care sunt construite, ci afectează un spaţiu mult mai larg, prin: diverse
construcţii, magazine, staţii de alimentare, spaţii de cazare, depozite şi ... poluare.
La Tokyo se practică o tezaurizare speculativă a terenurilor, astfel că în
acest oraş preţul unui m2 de teren este cel mai ridicat din lume. Uneori valoarea
terenului unei întreprinderi mici este mai mare decât valoarea întreprinderii.
Preţurile exacerbate ale spaţiilor de locuit au determinat o reconversie a acestora
în spaţii destinate serviciilor. Problema aceasta este foarte frecventă în Hong
Kong, Dacca, Manila, Tokyo.
În multe oraşe de litoral, distrugerea suprafeţelor împădurite şi a
mangrovelor pentru amenajări urbane a condus la accentuarea eroziunii solurilor
şi la creşterea pericolului de producere a inundaţiilor (sau a deschis cale liberă
acţiunii ciclonilor tropicali).
Dinamismul procesului de urbanizare al continentului asiatic poate fi
ilustrat şi prin câteva date statistice: astfel, între 1920 şi 1990, numărul absolut al
locuitorilor din oraşe a crescut de 9 ori. În China, există în prezent 350 de oraşe
de peste 100.000 de locuitori, din care 90 au depăşit 1 milion, iar 13 oraşe au
peste 4 mil. de locuitori. India are 220 oraşe cu peste 100.000 de locuitori, din
care 12 au depăşit 1 milion, Japonia are 216 oraşe cu peste 100.000 de locuitori
şi 11 peste 1 milion, Indonezia are 5 oraşe peste 1 milion. Tendinţa spre
gigantism apare clară.
Marile oraşe s-au transformat treptat în centre ale unor vaste aglomerări
urbane, care au depăşit 10 mil.loc: Tokyo 27 mil., Bombay 15, Shanghai - 13
milioane, Calcutta, peste 12 milioane, Beijing - 10 milioane.
Se conturează şi mari concentrări urbane de tip megalopolis: Tokyo,
Osaka-Kobe-Kyoto ( care va deveni un geopolis), Shenyang - Fushun - Anshan,
Shanghai - Nanjing.
2) Igienă şi sănătate
A trăi vârsta a treia nu înseamnă automat a trăi bine, dar prelungirea
duratei medii a vieţii relevă existenţa unui nivel ridicat de civilizaţie, bunăstare şi
asistenţă socială şi sanitară.
În Japonia, speranţa de viaţă a ajuns la cifre aproape uluitoare: 78 de ani la
bărbaţi şi 84 de ani la femei, în Israel 76 la bărbaţi şi 80 la femei, Singapore, 76
bărbaţi, 80 femei. La polul opus se situează: Afganistanul, 46 la bărbaţi, 45 la
femei, Laos, 53 la bărbaţi, 50 la femei, Cambodgea, 58 la bărbaţi, 54 la femei,
Nepal, 58 la bărbaţi, 57 la femei.
Un alt indicator sintetic este proporţia de populaţie care dispune de apă
potabilă. Unele state au rezolvat această problemă: Japonia, Israel, Malaysia.
Alte ţări îşi asigură doar 2/3 din necesar: ∨ările arabe din Orientul Mijlociu
şi Apropiat, Turcia, dar sunt state care beneficiază de cantităţi foarte mici de apă
potabilă, sub 1/3 din necesar, Birmania, Laos, Afganistan (doar 17%),
Cambodgea, Nepal. Chiar centrul Calcuttei suferă din cauza lipsei apei. Statelor
sărace practic nu apa le lipseşte, ci staţiile de pompare, de filtrare, de epurare, de
igienizare şi instalaţiile de distribuţie.
Legat de igienă şi sănătate, se pare că Asia este deocamdată cel mai puţin
afectată de SIDA. Virusul HIV este probabil cel mai atroce din cele care au
afectat specia umană. El poate rămâne în sânge mai mulţi ani, uneori chiar
decenii, până apare boala, dar victimele sale devin din ce în ce mai vulnerabile la
orice infecţie provocată de un alt virus, de o bacterie, ciupercă sau parazit.
Semnalată în 1981, boala s-a răspândit rapid atingând peste 157 de state.
Majoritatea ţărilor Asiei i-au semnalat prezenţa, dar au fost înregistraţi un număr
foarte mic de purtători ai HIV (în general sub 1 caz la 100.000 de locuitori). Doar
în Singapore, Hong Kong, Israel şi Liban au fost semnalate cel puţin 1 caz la
100.000 locuitori.
Şi tot în legătură cu problemele legate de sănătate, se cuvine să amintim şi
uzajul stupefiantelor. Numeroase şi pertinente voci pledează în prezent pentru
legalizarea consumului de droguri, argumentând că astfel se va rupe legătura între
drog şi criminalitate, adepţii vor fi mai reţinuţi, nu se va trece de la un drog la
altul, comerţul va putea fi controlat, taxat şi supus opiniei adversarilor. Dar
legalizarea nu este o soluţie în sine, aşa cum ne arată şi creşterea consumului
drogului cel mai răspândit: nicotina. Cel mai mare consum de tutun este în ţările
dezvoltate ale Asiei: Japonia, Singapore, Coreea de Sud, Israel şi Malaysia, iar
cel mai mic în ţările islamice.
În ceea ce priveşte producţia de droguri puternice, heroină şi cocaină, în
Asia există două din cele trei mari zone de producţie: "Triunghiul de aur":
Birmania, Thailanda, Laos şi "Semiluna de aur" (Iran, Pakistan, Afganistan).
Printre centrele de albire (spălare) a banilor murdari se numără: Singapore, Hong
Kong şi Abu Dhabi (E.A.U.). Însă consumul de droguri este încă restrâns la
câteva din ţările dezvoltate. Statele sărace nu sunt confruntate cu acest flagel
decât în mică măsură.
Un alt aspect asupra căruia ne oprim este calitate vieţii.
Este dificil de stabilit care sunt elementele constitutive ale fericirii sau
mizeriei umane. Au fost luaţi în considerare doi indicatori:
1) `Indicele dezvoltării umane@ - elaborat de Programul Naţiunilor Unite
pentru Dezvoltare, pleacă de la speranţa de viaţă la naştere, educaţie şi puterea
de cumpărare reală.
S-a stabilit un nivel minimal - 42 ani, 12% din populaţie alfabetizată şi
220$ şi un nivel de dorit (78 ani, 100%, 4861$), aproape de optim. Cu excepţia
statelor dezvpltate, s-a constatat că doar în puţine ţări asiatice acest indice al
dezvoltării umane a cunoscut o amelioarare reală. Este vorba de China, Malaysia,
Coreea de Sud şi ţările arabe exportatoare de petrol.
Legat de acest indice s-a constituit o scară a suferinţei umane. Există ţări în
care peste 3/4 din populaţie acuză o suferinţă (malnutriţie, boli, frică) -
Bangladesh, Yemen, Cambodgea, Nepal, iar recordul este deţinut de Afganistan
cu 88% din populaţie. Credem că în această ierarhie trebuie înscris şi Irakul, nu
numai din cauza războiului propriu-zis ci şi a urmărilor sale (Embargoul U.N.). În
India, Pakistanm Iran, Laos, Birmania, proporţii cuprinse între 50 şi 75% din
populaţie sunt înscrise pe scara suferinţei umane.
Educaţia. Şi în acest domeniu sunt relevate discrepanţe majore. Există
câteva state (Japonia, Thailanda, Israel), unde peste 90% din populaţia mai mare
de 15 ani ştie să scrie şi să citească. Dar ţările sărace au procente situate sub
30%. În Japonia se consumă mai mult de 60 kg de hârtie pentru o persoană (cărţi,
caiete), iar în Afganistan sub 6 g. Foarte mulţi copii abandonează şcoala înainte
de terminarea studiilor (91% în Afganistan, 86% în Bangladesh, peste 50% în
India). Cert este faptul că din 200 mil. de copii care sunt nevoiţi să lucreze în
lume, 100 mil. sunt în India (şi din aceştia cca 30 mil. nu au locuinţă). Şi aceasta
în condiţiile în care Declaraţia Naţiunilor Unite asupra drepturilor copiilor sună în
felul următor:
`Umanitatea trebuie să-i dea copilului ce are mai bun. Copilul va avea o
protecţie specială şi va trebui să beneficieze de toate oportunităţile şi facilităţile
care să-i permită să se dezvolte fizic şi intelectual în libertate şi demnitate.
Copilul va fi protejat contra tuturor formelor de neglijenţă, cruzime şi exploatare.
Punctele fierbinţi ale Asiei
Războiul rece a murit....trăiască războiul.
Prima misiune umanitară ajunsă în Irak după terminarea războiului din
Golf, în februarie 1991, a constatat că numărul copiilor bolnavi de disenterie s-a
înzecit, iar epidemia de holeră s-a declanşat fulgerător. Se poate trage concluzia
că nu este nevoie de arme bacteriologice pentru a duce un război bacteriologic,
iar războiul nu înseamnă numai linia frontului.
Asia este o zonă fierbinte. Nu facem un recensământ al războaielor.
Acestea sunt mai numeroase decât statele angajate în război. (India - Kaşmir,
Pungeab, Assam etc.). În Indonezia, Birmania, Filipine sunt mai multe puncte de
conflict. În Liban şi teritoriile ocupate de Israel tensiunea este perpetuă. Conflicte
există încă în Afganistan, Bangladesh, Birmania, Cambodgea şi Irak. Turcia are
probleme cu minoritatea kurdă. Statele Asiei Centrale aparţinând CSI au şi ele
probleme, ca să nu mai amintim pe cele caucaziene. Faliile religioase şi
intoleranţa islamului au condus la exacerbarea acţiunilor teroriste. Numeroase
acte criminale de tip terorist au condus la scăderea numărului de turişti şi a
investitorilor straini (Israel, Ins. Bali, India).
Poluarea. Ultimul deceniu marchează o uşoară încălzire a climatului
terestru, el înregistrând 6 din cei 10 ani consideraţi cei mai calzi decân sunt
înregistrări climatice. În 2030, temperatura va fi cu 2Ε mai mare decât în anii
preindustriali (gazele reţinute în atmosferă crează efectul de seră), iar în anul
2090 va fi cu 4Ε mai mare. Maldivele nu vor mai fi, iar întinse zone din
Bangladesh, India, China, Indonezia, vor fi inundate permanent. 16% din metanul
ajuns în atmosferă provine din orezăriile Asiei şi este responsabil alături de cloro-
fluorocarbon, de găurile apărute în pătura de ozon. Incendiile zăcămintelor de
petrol şi deversările care au infestat apele Golfului Persic în timpul războiului
Irak-restul lumii (de fapt 29 de naţiuni), sunt dovezi dintr-un lung şir de atrocităţi
umane comise împotriva naturii (atrocităţi voluntare).
Teheran, Manila, Seul, Tokyo, sunt cunoscute pentru atmosfera lor
irespirabilă (la Tokyo sunt cabine unde se plăteşte şi se poate respira aer curat
(pentru cetăţenii care ajung să facă o `criză de smog@).
Totuşi, în ansamblul său, Asia este un continent mai puţin poluat. Pe harta
ecologică a Asiei apar câteva `pete@ de culoare închisă: zonele industriale
japoneze, terenurile petrolifere ale Orientului Mijlociu şi rafinăriile gigantice,
oţelăriile chineze din arealul nordic ş.a.
Ameninţarea asupra florei şi faunei. Se cunoaşte faptul că pădurile
tropicale au un rol crucial în regularizarea climatului mondial. De altfel, ele
adăpostesc şi jumătate din speciile vii ale plantei. Exploatări intensive se practică
acum în Malaysia şi Indoezia, zonele defrişate extinzându-se rapid. Chiar dacă
sunt replantate ele nu se refac decât într-un secol, iar stadiul de climax îl ating
abia după 5 secole (climax - optim biologic). Exemplul pădurii Angkor din
Cambodgea care a fost tăiată acum 500 de ani, a fost lăsată să se refacă şi încă
nu a ajuns la stadiul unei păduri primare.
În China şi în India, întinse suprafeţe mlăştinoase au fost drenate, deşi
poate rolul lor în echilibrul ecologic general n-a fost încă bine stabilit.
Din învelişul forestier iniţial, original n-a mai rămas decât 4% în
Bangladesh, 14% în Pakistan şi doar 30% în India şi ţările Indochinei. După
estimările O.N.U., cca 800 de specii de mamifere, 11.000 specii de păsări, 530
specii de reptile şi 70 specii de amfibieni sunt ameninţate cu dispariţia. Se
apreciază că au mai rămas cca 2000 de urşi Panda şi cca 8000 de tigri, câteva
exemplare de rinocer de Jawa şi exemplele ar putea continua.
TURCIA
Are o poziţie geografică privilegiată, fiind situată pe două continente şi
deţinând două strâmtori de importanţă strategică deosebită: Bosfor şi Dardanele.
Ocupă în întregime Pen. Asia Mică şi este înconjurată de patru mări: Marea
Mediterană, Marea Neagră, Marea Egee şi Marea Marmara.
Suprafaţa sa este de 780.576 km2, din care 24.000km2 (3%) aparţin
Europei (Tracia), iar restul sunt localizaţi în Asia Mică. Această peninsulă a
cunoscut în antichitate şi în prima perioadă a Bizanţului o deosebită prosperitate
rurală. Grecii au înfiinţat colonii litorale contribuind la dezvoltarea unor civilizaţii
locale prospere, aşa cum au fost cele din Milet sau Efes. Regiuni ca Frigia, Lidia,
Licia, Pamfilia, Cilicia, Capadochia erau cunoscute de lumea antică şi au atras
interesul romanilor.
Invaziile arabe de după sec.VII-VIII nu au adus modificări teritoriale
importante. Mult mai importantă a fost însă penetraţia turcilor şi a mongolilor.
Expansiunea turcă va culmina prin cucerirea Constantinopolului (1453) şi apoi
Imperiul Otoman se va extinde şi va atinge apogeul sub Soliman Magnificul. În
acele timpuri imperiul cuprindea un teritoriu imens, incluzând Armenia,
Mesopotamia, Siria, Egiptul, Irakul, Iordania., Libanul, Palestina, Peninsula
Arabă, Libia, Tunisia, Algeria, Peninsula Balcanică şi o parte din Ungaria, (sec.
XVI). Urmează declinul, marcat de numeroase războaie şi de influenţa tot mai
puternică a Franţei şi Angliei. După primul război mondial capătă configuraţia
teritorială actuală, iar în 1923, Kemal Atatürk, devenit preşedinte, iniţiază o serie
de reforme vizând modernizarea vieţii sociale, politice şi economice a Turciei,
punând totodată bazele statului modern (abolirea sultanatului şi califatului,
separarea religiei de stat, adoptarea calendarului european etc).
Cadrul natural. Suprafaţa relativ mare a ţării cuprinde regiuni geografice
diferite, predominante fiind însă formele de relief înalte, de podişuri şi munţi. Se
disting trei unităţi majore: Munţii Pontici, Munţii Taurus şi Podişul Anatoliei,
marcate de falii puternice. Asia Mică este flancată de două falii costiere recente,
de unde şi valorile batimetrice mari şi lipsa câmpiilor litorale.
Munţii Pontici sunt formaţi din şisturi cristaline înconjurate de calcare
recifale, mase geologice injectate de nuclee intrusive post-paleozoice şi acoperite
în mare parte de un fliş şisto-grezos consistent. Metamorfozaţi în paleozoic
(şisturile cristaline aparţin hercinidelor) şi cutaţi în sistemul alpin terţiar,
M.Pontici comportă două sectoare diferite. Sunt joşi şi aeraţi, prin prezenţa unor
depresiuni longitudinale în vest, unde rar depăşesc 1500-2000m altitudine, în
timp ce, la est de Valea Isil Irmak, devin o unitate înaltă, cu o osatură de batolite
granitice, puternic disecate, cu aspect alpin, ce se constituie într-o barieră
orografică continuă, ce depăşeşte 4000m.
Sudul Anatoliei este mărginit de lanţul Munţilor Taurus. Zona lor
occidentală desenează un arc convex spre nord între Masivele Menderes şi
Kirshehir, sub influenţa probabilă a unei mase rigide meridionale înfundată în
Golful Antalya. În zona centrală, urmează o largă convexitate spre sud, apoi
lanţul se orientează spre nord-est, sub efectul ridicării blocului rigid arabo-sirian.
Munţii Taurus sunt formaţi din enorme mase de calcare jurasice şi
cretacice (de peste 1500m grosime), la care se asociază intruziuni bazice şi fliş
eocen care acoperă în mare parte aceste structuri, cutate în sistemul alpin.
Şi Munţii Taurus constituie o barieră continuă, formată din blocuri joase în
vest şi zone alpine înalte în est unde depăşesc 4000m (4168m - Vf.Cilo). Masele
calcaroase sunt străpunse de formaţiuni endocarstice, iar la suprafaţă au apărut
numeroase polii şi doline.
Cele două lanţuri plisate strâng între ele Podişul Anatoliei, o veritabilă
mesetă înaltă, aparţinând sistemului cutat alpin, dar aproape în întregime
peneplenizată şi ridicată în bloc prin mişcări epirogenetice recente.
În vest se remarcă Masivul Menderes, un soclu granitic cu o cuvertură
sedimentară prins în cutări recente şi Masivul Kirshehir, un imens element şariat
provenit din lanţul septentrional al Munţilor Taurus.
Bombări şi scufundări ale podişului au creat numeroase bazine interioare
separate de dorsale transversale şi longitudinale. Mai ales în vest s-a pus în
evidenţă o tectonică cu direcţii ortogonale, un veritabil cadrilaj tectonic, evident
în regiunea egeeană, unde se remarcă forme tipice scufundate, blocuri montane,
insule şi canale prinse între blocuri faliate.
În Anatolia orientală suprafaţa fundamentală a reliefului se ridică la 2000 -
2500m, fiind penetrată de conuri vulcanice: Suphan (4434m) şi Ararat (5165m),
care domină peisajul prin altitudine şi masivitate.
Clima. Prezenţa lanţurilor montane şi a mesetei anatoliene perturbează
schema normală a climatului mediteranean. Iarna platoul se răceşte considerabil
(mai ales în est unde pătrunde o apofiză a anticiclonului asiatic). Vara este
încorporat în masele de aer uscat, care acoperă Mediterana. Se disting astfel mai
multe tipuri de climă:
a) mediteranean, localizat pe faţada egeeană şi mediteraneană, cu veri
toride şi ierni călduţe, cu precipitaţii mai abundente de toamnă-iarnă.Temperatura
medie anuală este de 18,7ΕC la Adana şi17,5ΕC la Izmir. Pe litoralul
mediteranean este ceva mai cald (9ΕC în ianuarie şi 25ΕC în iulie la Adana),
decât pe cel egeean (7,8ΕC în ianuarie şi 24,5o C în iulie la Izmir).
Precipitaţiile medii anuale sunt destul de modeste, caracteristice pentru
climatul levantin: 620mm la Adana şi 682mm la Izmir.
b) climatul mediteranean de tranziţie ocupă o fâşie interioară, interpusă
în vest şi sud între climatul mediteranean şi cel continental-anatolian. Maximului
pluviometric de iarnă i se adaugă şi unul secundar de primăvară generat în
principal de fenomene de convecţie.
c) climatul temperat - anatolian se defineşte prin preponderenţa
maximului de primăvară al precipitaţiilor. Termic, nuanţa continentală se
accentuează treptat spre est:
Ankara, -1,3ΕC ianuarie; 24ΕC iulie; Kayseri (în centru), -7,4ΕC ianuarie,
23ΕC iulie; Kars (în NE), -13ΕC ianuarie şi 17,2ΕC iulie.
Se observă scăderea accentuată a temperaturii de iarnă spre est, însoţită de
creşterea amplitudinilor termice (25ΕC - Ankara, 30ΕC - Kars). Precipitaţiile sunt
mai bine repartizate anual, dar sunt reduse cantitativ (430mm la Ankara, 400mm
la Kayseri, 525mm la Kars).
d) climatul pontic beneficiază de aportul blând al foehnului în timpul
iernii, determinat de instalarea maximului anatolian şi a unei depresiuni barice în
Marea Neagră. Acest tip de climă este prezent pe versantul nordic, mai abrupt, al
Munţilor Pontici.
Pluviozitatea este mai ridicată pe ţărmul Mării Negre şi creşte cantitativ
spre est (3000mm), odată cu altitudinea M. Pontici. Cantitatea mai mare de
precipitaţii este legată de ciclogeneza activă de iarnă, când se înregistrează şi
maximul pluviometric. Termic este un climat blând: Trabzon (NE), 7ΕC în
ianuarie, 23ΕC în iulie şi 850mm precipitaţii.
Anatolia este o regiune mai uscată, local chiar semiaridă, înconjurată de un
brâu continuu de pluviozitate mai mare, fapt reflectat şi în dispunerea vegetaţiei.
Hidrografia. Ariditatea platoului se reflectă şi în mediocritatea alimentării
cursurilor de apă. Acestea au un regim complex, care traduce în fapt
complexitatea climatică.
Cursurile descendente din Munţii Taurus (Ceyhan, Seyhan, Ak) au un
maxim de iarnă-primăvară provenit din precipitaţii, la care se adaugă şi aportul
nival. Cursurile ce vin din Anatolia (Menderes, Işil Irmak, Kizil Irmak) au un
maxim al debitelor în primăvară.
Turcia posedă şi cursurile superioare ale fluviilor mesopotamiene, Tigrul şi
Eufratul, care îi furnizează un potenţial hidroenergetic esenţial, parţial valorificat.
Hidrologia Anatoliei este dominată de trăsăturile endoreice, dar şi de
prezenţa a două categorii de lacuri: tectonice şi carstice.
Lacurile tectonice au fost mai extinse în perioadele reci ale cuaternarului,
limitele vechi de ţărm putându-se urmări şi astăzi. Lacurile actuale nu sunt decât
nişte resturi. Se remarcă L.Sărat, L.Amar, L.Tuz, L.Van (închis într-o depresiune
tectonică prin baraj vulcanic). Au ape bogate în săruri: Van-2,2%., L.Amar-
10,1% ., L.Sărat-32,9%.
Lacurile carstice s-au format pe fundul poliilor inundate, având şi sorburi
subterane (Beysehir, Sugala). Sunt puţin adânci şi au ape dulci, fapt ce a condus
la crearea în jurul acestora a unor densităţi umane importante.
Vegetaţia. Două tipuri mari de formaţiuni vegetale se opun în această ţară
uscată cu faţade umede: stepa în interior şi pădurea pe bordurile montane şi cele
litorale. Dar pluviometria nu este singurul factor implicat în distribuţia spaţială a
faciesurilor vegetale. Continentalismul înaltului platou anatolian vine să
perturbeze repartiţia altitudinală ridicând limita etajelor de vegetaţie.
Astfel, în vest limita inferioară a pădurilor este la 1000 - 1100m, iar în est,
la poalele Araratului, este la 1700m (limite de ariditate). Limita superioară este în
vest la 2000-2100m, iar în est urcă la 2800m în Ararat.
În spaţiul astfel delimitat se disting două tipuri de pădure.
- pădurea umedă, pontică, constituită din pin silvestru, brad, molid, fag,
cu un etaj subarbustiv luxuriant (rododendron, viţă sălbatică, buxus, mirt, laur).
- pădurea mediteraneană - mai uscată şi mai rară, formată din pin de
Alep, pin negru, cedru, chiparos, castan, măslin, stejar, etc.
Stepele domină peisajul Anatoliei, dar sunt în mare parte stepe secundare
provenite din silvostepele defrişate în neolitic de vechile comunităţi agricole ale
zonei. Defrişările au continuat şi în perioada elenă şi romană, dar ritmul lor s-a
moderat sub apariţia populaţiilor nomade şi războinice.
Populaţia
Turcia are azi 65,5 mil. locuitori. Evoluţia populaţiei a fost extrem de
rapidă după reforme. Astfel, numărul locuitorilor s-a multiplicat exploziv în
ultimii 70 de ani (1930 - 11mil., 1970 - 35mil., 2000 - 65 mil).
Mişcarea naturală este extrem de dinamică: natalitate 3,5%, mortalitate
1,2%, spor natural consistent - 2,3%, Indicele de fertilitate este caracteristic lumii
musulmane: 3,7. Structura pe medii a devenit echilibrată prin creşterea ponderii
populaţiei urbane, care a ajuns la 51% din total.
Structura profesională este în curs de ameliorare, dar se menţine un
procentaj ridicat al populaţiei ocupate în sectorul primar: în agricultură lucrează
44% din total, în minerit 2%, în industrie 20%, iar în servicii 34%.
Religia islamică este astăzi generalizată cu 98% din totalul populaţiei
adepţi ai cultului musulman.
Alături de turci, care formează majoritatea populaţiei se mai întâlnesc
grupuri masive de kurzi în estul extrem, greci, armeni, arabi. Limba turcă aparţine
familiei de limbi uralo-altaice şi foloseşte în prezent alfabetul latin.
Mişcarea mecanică a populaţiei a fost marcată în secolul XX de imigrări,
emigrări şi transferuri de populaţie masive. Astfel în1922, în urma unui război cu
Grecia au fost repatriate 465.000 persoane. Anul1951 a cunoscut un exod masiv
al populaţiei de origine turcă din Bulgaria (cca. 115.000 oameni). Din Creta, din
Crimeea, din Caucaz, din Turkestanul chinez (un extraordinar exod rural de iarnă
peste Tibet în1951) au venit mii de persoane de origine turcă.
După colapsul socialismului, alte mii de turci din Bulgaria au plecat în
Turcia.
În anii de boom economic occidental peste 3 milioane de turci au emigrat
în Europa de vest, din care peste 1 mil. numai în Germania, unde foarte mulţi s-au
stabilit în Ruhr.
Densitatea medie a populaţiei este de 84,3 loc/km2. Peste 90% din
populaţie trăieşte în Asia Mică, dar densităţi mari sunt în Tracia (170 loc./km2 ) şi
pe litoralul vestic şi nordic al peninsulei. În interiorul podişului densităţile sunt
sub 20 loc/km2.
Capitala ţării este oraşul Ankara, care numără aproape 3 mil.loc., o
dovadă frapantă a urbanizării contemporane. Pe locul unui modest sat frigian,
situat la o încrucişare de drumuri, în timpul romanilor a luat fiinţă un oraş care s-a
extins de pe colinele intravilanului iniţial şi în câmpia înconjurătoare. Epoca
bizantină şi ulterior cea otomană a dus la restrângerea ariei urbane la colinele
iniţiale. Funcţia de nod comercial s-a diminuat sensibil în favoarea valorificării
`lânii de Angora@. La începutul sec.XX avea cca 30.000 loc., iar funcţia de
capitală a apărut în urma ocupării Istanbulului de către aliaţi în Primul Război
Mondial (1923). Cadenţa creşterii populaţiei a fost rapidă: 1mil.loc. -1967, 2mil.
-1980, 2,6mil.- 1993. Dar această dezvoltare nu răspunde unei baze economice
reale, industria este neglijabilă, funcţia principală fiind cea administrativă, la care
se adaugă funcţia financiară, culturală şi comercială. Cca 1/3 din populaţia activă
nu are o profesie bine definită.
Istanbul - 7,2mil.loc., aglomeraţie urbană născută din calitatea maritimă a
poziţiei sale în extremitatea nord-estică a platoului Traciei, unde un rias profund
(Cornul de Aur) se înfundă pe 7 km în interior, izolând o peninsulă stâncoasă care
îi conferă o poziţie de acropolă strategică dominantă asupra Bosforului. Este un
sité tipic pentru o colonie grecească, fondată în anul 658 î.H.sub numele de
Bizanţ. Romanii sesizează importanţa strategică şi avantajele poziţiei şi sub
Septimiu Sever (sec.II) oraşul se extinde. La contactul dintre regiuni economice
complementare (mediteraneene, păduri pontice, stepele Anatoliei şi Traciei),
oraşul asigura securitatea pasajului dintre Europa şi Asia. Împăratul Constantin îl
transformă în capitala imperiului roman în 324 şi oraşul prosperă atingând
600.000 loc. spre sfârşitul primului mileniu şi devine Constantinopol.
Perioada turcă, după 1453, a însemnat o profundă regresie urbană. Oraşul
a reculat, şi a preluat fizionomia anorganică a tramelor stradale islamice, habitatul
devine anarhic, conferindu-i un aspect hazardat. Încercări de sistematizare apar în
sec.XIX în urma incendiilor repetate, care distrugeau cartiere întregi.
Oraşul începe să se aerisească după al doilea Război Mondial, când, la
nord de Cornul de Aur apare un cartier de tip european.
Un amestec de populaţie caracteriza oraşul la înc.sec.XX, când atinsese
1mil.loc., din care jumătate musulmani şi jumătate creştini (greci, armeni) sau
israeliţi. Astăzi 95% sunt musulmani, deoarece mulţi creştini şi evrei au emigrat.
În ciuda pierderii rolului politic, Istanbulul rămâne capitale economică a
Turciei. Primul port, prin care se vehiculează peste 1/4 din traficul total, primul
centru industrial şi cultural al ţării şi centrul de redistribuire a producţiei
importate. De asemenea şi cel mai important punct turistic al ţării.
Alte oraşe importante sunt: Izmir (Smirna - 1mil.loc), Adana - 800.000
loc., Bursa - 615.000 loc., Gaziantep - 500.000 loc., Eskişehir, Konya, Kayseri,
Trabzon, Samsun. Turcia se caracterizează în prezent printr-un urbanism dinamic.
Economia
Turcia a cunoscut la începutul anilor 90 o creştere economică masivă, 5,3
% ritm anual, şi aceasta pe fondul unei inflaţii accelerate (70% în 1993).Crizele
politice s-au reflectat într-o recesiune economică brutală în 1994, când ritmul de
creştere economică a scăzut la 1,5%. Treptat economia şi-a recăpătat sănătatea,
atingând o creştere de 3% în 1995. Deschiderea actuală spre fostele componente
ale URSS şi spre ţările est-europene îi oferă un câmp larg de posibilităţi. Dar în
perioada 1998 - 2002, economia a cunoscut din nou perioade de recesiune,
marcate de oscilaţii ale inflaţiei şi de scăderea investiţiilor străine. Cutremurul din
17 august 1999 a avut urmări tragice şi a distrus numeroase obiective economice.
La acestea se adaugă criza kurdă, scăderea numărului de turişti şi o revigorare a
islamismului.
Dispune de resurse energetice şi de materii prime minerale importante,
care participă valoros la dezvoltarea economiei.
Industria se dezvoltă într-un ritm alert, în medie de 6% anual, dar este
încă puternic etatizată.
Industria extractivă a cunoscut o ascensiune rapidă. Astfel se remarcă
extracţia de lignit cu 54 mil t./1995, din bazine dispersate în vestul Anatoliei
(zona Tavşanei, Balya) şi est (Erzincan, Erzurum). Producţia de huilă este mai
modestă, 3,6mil.tone, în majoritate extrasă din bazinele Zonguldak şi Eregli.
Petrolul se găseşte în cantităţi mici. Se extrag 4,3mil.t din zona Ramandag
în bazinul Tigrului şi din zăcămintele de la Garzon. Un zăcământ mai modest se
găseşte pe litoralul Golfului Iskenderun (Alexandria). O conductă importantă
leagă zăcămintele de la Ramandag de portul Iskenderun.
Fier se exploatează în principal la Divrigi (la est de Ankara), pe ţărmul
egeean şi în alte puncte izolate din Podişul Anatoliei. Rezervele sunt mici, dar
minereurile sunt de bună calitate şi se extrag cca. 3,8 mil. tone. Dintre metalele
neferoase se remarcă cromul cu rezerve importante la Guleman (în est), Bursa şi
Fethiye (în sud-vest). Zăcăminte de cupru, mangan, aur, sulf, wolfram, zinc,
plumb se întâlnesc în puncte dispersate, legate mai ales de mineralizaţiile din
Munţii Taurus, dar şi din Munţii Pontici şi Podişul Anatoliei.
Industria energiei electrice realizează o producţie importantă, 110 mrd.
Kw/h, din care 39mrd. Kw/h pe filiera hidrocentralelor.
S-au construit noi hidrocentrale pe Eufrat (Atatürk şi Karakaya) alături de
cele mai vechi (Eufrat, Girlevik) sau Hirfanlar (Kizil Irmak), Durukasu (Işil
Irmak), Seyhan, Murgul ş.a.
Termocentralele sunt amplasate în oraşele mari şi în concentrările
industriale: Zonguldak, Batuman, Ramandag, Adana.
Siderurgia produce aproape 15 mil.t. oţel şi 5 mil.t. fontă la Kirikale şi
Irmak (ambele lângă Ankara) şi în cadrul unui areal mai vechi (Karabük-
Zonguldak). Metalurgia cuprului şi aluminiului este dispersată în combinatele din
Anatolia orientală şi de pe ţărmul egeean şi al Mării Marmara (Maden, Kirikale,
Murgul Bocka).
Construcţiile de maşini reprezintă o ramură în curs de organizare şi
dezvoltare.
La Istanbul şi Bursa se realizează montajul a cca. 350.000 autovehicule pe
an. Tractoare se produc la Ankara şi Izmir; iar locomotive la Sivas, Izmit,
Eskişehir. Montajul avioanelor se realizează la Kayseri, iar al navelor maritime la
Istambul şi Izmir. O ramură tânără este cea a produselor electronice şi
electrotehnice (calculatoare, televizoare, motoare electrice, generatoare)
localizată în marile oraşe. Pentru necesităţile interne Turcia produce şi maşini
agricole şi diverse utilaje industriale.
Industria chimică se remarcă în primul rând prin rafinarea petrolului, în
complexele petrochimice de la Kirikale, Mersin, Izmir, Batman, Izmit. Pentru
producerea îngrăşămintelor funcţionează uzinele de la Samsun, Elazig, Mersin,
Istambul, Iskenderun. Cantităţi importante de acizi se produc la Karabuk,
Murgul, Izmir, iar coloranţi la Izmir.
În cadrul industriei materialelor de construcţie s-a impus fabricarea
cimentului, stimulată mai ales de cererea masivă a investiţiilor din ultimile
decenii. Producţia anuală, de 36 mil t. acoperă consumul intern şi este realizată în
întreprinderi răspândite în toată ţara: Arslan, Kartal, Karabuk, Gaziantep, Adana,
Ankara, Elazig, ş.a.
Industria textilă este o ramură tradiţională în care capitalul intern
depăşeşte 50% din total. Principala subramură este prelucrarea bumbacului cu
numeroase întreprinderi: Istambul, Izmit, Adana, Mersin, Kayseri, Izmir, Eregli,
Tarso ş.a. Lâna, din producţia internă, este prelucrată mai mult în stil artizanal,
dar şi în întreprinderi la Ankara, Istanbul, Izmit, Kutahya, Bursa, Hereke ş.a..
Mult apreciate sunt produsele din lână de Angora, mohairul, covoarele şi
ţesăturile din mătase naturală realizate la Bursa.
Industria alimentară este diversificată şi disperastă în numeroase centre.
Turcia este o mare producătoare de zahăr (Amasya, Burdur, Konya, Erzinkan,
Kayseri, Eskişehir), ulei de măsline, băuturi, stafide şi tutun (prelucrat la
Istambul, Izmir, Adana, Samsun).
Agricultura - antrenează 44% din populaţia activă, dar este încă slab
productivă deşi autorităţile şi-au propus să creeze în Anatolia o a doua
`Californie@. Structuri moderne încep să impulsioneze agricultura acestei ţări, în
care se mai practică încă un stil tradiţional de prelucrare a pământului.
Randamentele au început să crească, suprafeţele irigate s-au extins, iar stilul
intensiv capătă o importanţă din ce în ce mai mare.
Modul de utilizare a terenului reflectă eforturile de amenajare a teritoriului
din ultimile decenii: arabil - 35% (procent bun dacă avem în vedere relieful),
păşuni şi fâneţe - 33%, fond forestier - 25%, alte terenuri - 7%.
Cerealele deţin cca. jumătate din suprafaţa cultivată, dar nu au randamente
bune decât în culturile intensive, irigate. Culturile realizate în sistemul dry
farming au o productivitate mediocră.
Grâul este cultivat mai ales în zona egeeană, în Anatolia centrală şi vestică
şi pe ţărmul mediteranean. Cu o producţie de aproape 20mil.t., Turcia a devenit al
VII-lea producător mondial, asigurându-şi cerinţele interne şi având şi un
disponibil pentru export. Se cultivă mai cu seamă soiuri americane, de mare
productivitate.
Alte cereale cu pondere importantă în culturile arabile sunt orzul,
porumbul, orezul şi secara. Pentru necesităţile interne se cultivă întinse suprafeţe
cu cartof, fasole, năut, linte, soia.
În cultura plantelor tehnice se remarcă floarea soarelui, sfecla de zahăr şi
bumbacul, cultivat pe suprafeţe mari în Câmpia Adana. Turcia a devenit unul din
producătorii mondiali importanţi de zahăr, melasă şi bumbac (locul VI).
Pe versanţii sudici, mai cu seamă pe ţărmul mediteranean, se întind livezi
de măslin (locul V pe glob la ulei de măsline), citrice, migdal, smochin, rodii,
curmal, cu producţii destinate în bună parte exportului. Remarcabile sunt culturile
de nuc şi alun, la care se află în fruntea producătorilor mondiali. Alunul creşte
mai ales pe litoralul pontic (260.000t. - 1/2 din producţia mondială).
Suprafeţe însemnate sunt ocupate de alte culturi specializate: pepeni, cais,
piersic, măr.
Pe solurile calcaroase din vest şi sud se cultivă viţa de vie, mai ales soiuri
de struguri de masă, utilizaţi în special pentru producerea stafidelor (este cel mai
mare producător mondial de stafide).
Şi sectorul legumelor este bine reprezentat, avănd producţii mari, care
situaeză ţara printe primele în lume: tomate, ardei (locul II), vinete (locul III),
castraveţi, ceapă. Alte culturi importante, mai ales pentru export sunt cele de
ceai, tutun (locul V), mac pentru opiu şi trandafir.
Condiţiile climatice oferă posibilitatea extinderii suprafeţelor agricole şi
diversificării structurii speciilor cultivate.
Zootehnia - are un pronunţat caracter extensiv. Păşunile ocupă suprafeţe
mari - 33% din terenurile agricole, dar sub raport calitativ necesită ameliorări.
Pentru Anatolia, regiunea de bază a zootehniei, se resimte uneori seceta şi lipsa
furajelor în timpul iernii.
Cea mai mare parte o şeptelului o formează cornutele mici. La ovine, cu un
şeptel de aproape 40mil., Turcia ocupă locul VII pe glob, fiind o mare
producătoare de lână fina (şi de covoare). Zonele cu cea mai mare pondere în
creşterea cornutelor mici sunt Anatolia centrală şi regiunile montane. Şi sectorul
caprinelor este bine reprezentat şi bine adaptat condiţiilor de stepă semiaridă. Din
efectivele de cca 18mil., renumite sunt caprele de Angora (5mil.), care dau o lână
fină, din care se produce mohairul destinat în bună parte pentru export.
Se cresc şi bovine (12mil.), dar laptele este transformat tradiţional mai ales
în iaurt şi brânzeturi, deoarece nu există încă o tradiţie de valorificare superioară.
Pentru transport local se folosesc încă asini (1,2mil.), cai (1mil.) şi cămile. În est
se mai perpetuează încă tradiţia nomadismului şi seminomadismului.
Transporturile sunt insuficient dezvoltate pentru teritoriul ţării. Cele mai
dense reţele de comunicaţii acoperă partea occidentală. În est, densităţile mai
slabe ale populaţiei şi relieful mai accidentat nu au favorizat dezvoltarea reţelei
de transport.
Căile ferate însumează cca 10 500km şi asigură legături cu toate regiunile
ţării. Unele magistrale feroviare se prelungesc şi în statele vecine. Cele mai
importante căi ferate sunt:
- Istanbul - Adana, cu prelungire până la Bagdad.
- Istambul - Ankara, continuată spre Tabriz şi Teheran (se trece peste
L.Van cu ferry-boat-ul).
- Ankara - Samsun, leagă capitala de Marea Neagră.
- Ankara - Erzurum, cu prelungire spre Tbilisi şi Erevan.
Şoselele sunt mai dense şi mai bine întreţinute în jumătatea vestică a ţării.
Din cei cca 60.000km de drumuri, cca 42.000km sunt asfaltaţi, iar autostrăzile
însumează 1300 de Km. Remarcabil este podul peste Str.Bosfor cu o lungime de
1km, suspendat la 70m deasupra apei, care face legătura între Europa şi Asia.
Cele mai importante aeroporturi sunt la Istambul, Ankara, Izmir şi Adana,
iar cele mai mari porturi sunt Mersin, Istambul, Izmir, Samsum, Iskendum şi
Trabzon.
Turismul a devenit o activitate deosebit de importantă şi rentabilă pentru
Turcia. Anual ţara este vizitată de peste 3mil. de turişti, în special din Europa.
Numeroase obiective turistice de excepţie au fost puse inteligent în valoare şi au
devenit atracţii universale. Astfel la Istambul se vizitează catedrala Sfânta Sofia,
Palatul Paleologilor, Palatul Topkapi, Moscheia Albă, apeductul lui Valens,
Cornul de Aur, bazarul etc. Deosebit de atractive sunt ruinele cetăţii Troia,
oraşele istorice Izmir, Pergam, Efes, Milet, Adana, Iskenderun (Alexandria),
Antochia (Antiochia) sau staţiunile de pe litoral. Şi natura este deosebit de
generoasă, oferind obiective de o mare spectaculozitate: complexul carstic de la
Pamukale, lacurile Van şi Tuz, Munţii Ararat ş.a. Turcia are posibilităţi pentru a
deveni una din principalele regiuni turistice din Orientul Apropiat.
INDONEZIA
India
Pentru un european, India evocă dintr-o dată mai multe noţiuni: yoga,
misticismul hindus, şefii spirituali (guru) şi o ţară suprapopulată şi săracă. O ţară
a mizeriei, în care vaca sacră opreşte circulaţia pe o stradă din Calcutta şi în care
organizaţia neoficială a castelor este simbolul neputinţei de a lua soarta în
propriile mâini. Mitologia şi logica deconcertantă a conceptelor filizofice ne pun
în faţa unui sistem ermetic, în care unitatea ansamblului se estompează în faţa
detaliului amplificat în `n@ faţete.
Subcontinentul indian ocupă o poziţie particulară în domeniul tropical. În
raport cu teritoriile analoge din Africa sau America, arealul tropical are o poziţie
mai septentrională din cauza climatului musonic, care împinge aerul de origine
ecuatorială la latitudini mai mari decât în alte zone ale globului. Este o unitate
geografică de mari dimensiuni (3,287.000 Km2), iar caracterele geografice
naturale particulare au impus detaşarea sa ca un subcontinent (de fapt este un
fragment din Gondwana, detaşat în Mezozoic şi sudat de Asia).
Din punct de vedere geostructural India este situată pe un vechi soclu
cristalin precambrian, izolat de aria himalayană prin câmpiile aluviale ale
Indusului şi Gangelui. Istoria precambriană a scutului este puţin cunoscută. Se
cunoaşte faptul că sistemul Satpura aparţine din punct de vedere geologic
Precambrianului superior, iar sistemul Vindhia Precambrianului terminal.
După carbonifer s-au depus serii continentale care formează Sistemul
Gondwana, serii care s-au sedimenatat până în cretacic. (De aici vine denumirea
supercontinentului sudic).
Relieful este constituit din trei mari unităţi: soclul peninsular, câmpiile
aluviale şi sistemul montan nordic.
Soclul peninsular. Forma dominantă este cea de platou erodat într-o
îndelungată perioadă de timp, cu o morfologie aplatizată. Totuşi în cursul
perioadelor geologice recente, uşoare mişcări au ridicat sau au scufundat anumite
zone, rezultând contraste altitudinale, contraste puse în valoare şi printr-o
viguroasă disecţie datorată eroziunii. Natura materialului geologic pune în
opoziţie platourile granitice sau gnaisele din centru, cu cele din nord - vest
formate din bazalte (trapp-uri) rezultate în urma efuziunilor vulcanice.
Pe platourile centrale, se detaşează masive izolate - inselberguri - formate
din roci dure şi apărute în urma efectelor climatelor contrastante, alternante.
Mişcările recente au basculat scutul spre NE, fapt dovedit de orientarea reţelei
hidrografice care izvorăşte de la câţiva km de ţărmul vestic şi se îndreaptă spre
Golful Bengal. Alte mişcări au avut efecte mai strict localizate. Basculările au
fost însoţite şi de falieri care au dat naştere unor abrupturi (`escarpements@)
impresionante: bordura vestică a Gaţilor de Vest, şi cele care mărginesc Munţii
Vindhia, Satpura şi Arawali. Câteva blocuri s-au înălţat mai viguros în sud (2000
- 3000m), conferindu-le un climat răcoros şi umed (Munţii Nilgiris şi Munţii
Cardamous). Bordura estică este străjuită de Gaţii Orientali, mult mai
fragmentaţi.
Pe coastele Malabar şi Coromandel, cămpiile litorale au fost sculptate prin
abraziune marină şi sedimentate parţial cu depozite continentale.
Câmpiile aluviale - se grupează în două ansambluri. În nord, în zona
subhimalayană, traversată de Indus şi Gange, un compartiment mai coborât a fost
umplut cu aluviuni scurse din Himalaya. Părţile mai înalte, neinundabile sunt
acoperite cu soluri slab productive, deoarece au fost levigate printr-o lungă
evoluţie în climat umed. Acestea sunt prezente mai ales în Piemontul Punjab din
nord - vestul ţării. Suprafeţele joase inundabile au cele mai bune soluri, deoarece
sunt periodic reîmprospătate cu noi aluviuni. Acestea sunt întâlnite mai ales în
Cămpia Gangelui.
Pe coastele vestică lipsesc deltele. Acestea sunt prezente însă pe litoralul
bengalez la vărsarea marilor fluvii: Gange şi Brahmaputra, Godavari, Krishna,
Mahamadi. Suprafeţele joase ale deltelor au un caracter amfibiu, foarte marcat de
afluxurile de apă marină. Deltele formează a doua grupare aluvială, după cea a
câmpiilor subhimalayene.
Zona montană nordică
Mai ales în nord - vest, teritoriul indian se înfundă adânc în aria montană.
Mai întâi se înalţă lanţurile strânse, dar joase ale M. Siwalik, apoi aliniamentul
Himalayei. Mai spre nord, Kashmirul înglobează valea îngustă a Indusului, uscată
şi izolată între culmile de peste 8000 m ale Karakorunului şi Himalayei.
Valea Indusului şi a afluenţilor săi oferă un model singular al evoluţiei
rapide a reliefului, modelat prin sisteme morfogenetice care s-au înlocuit reciproc
în timpul oscilaţiilor climatice cuaternare. Astfel, la altitudini subglaciare se
întâlnesc elemente ale eroziunii fazelor glaciare cuaternare, reprezentate prin văi
tipice, cu profil trapezoidal, versanţi abrupţi, cu striuri adânci şi depozite
morenaice consistente. Răuri actuale scurte, formate prin topirea gheţarilor şi
zăpezilor, formează la debuşeu conuri de dejecţie mixte, de natură fluvio-
glaciară. Morenelor din fruntea gheţarului care se topeşte, li se asociază
fragmente smulse prin eroziune fluvială, rezultând un material heterogen, format
din fragmente angulare şi subangulare, puţin rulate, înglobate într-o matrice fină
de "făină glaciară". Eroziunea fluvială, forţată şi exacerbată de înălţările actuale
ale ansamblului himalayan, este completată de intensele procese de dezagregare
fizică şi de procesele active de versant, rezultând conuri de dejecţie şi depozite
aluvionare de albie deosebit de consistente. Aluvionarul din valea superioară a
Indusului şi a afluenţilor săi şi din masivele conuri de dejecţie, atinge grosimi de
zeci şi uneori sute de metri. Sunt singurele terenuri din zonă potenţial amenajabile
pentru o culturi în agroterase.
Peisajul arid al văilor (precipitaţiile sunt sub 250 mm/an) este format dintr-
o succesiune de tronsoane încastrate, inutilizabile, cu versanţi abrupţi şi
nesolificaţi sau cu agroterase de con de dejecţie şi zone de albie largă, amenajată
în terenuri productive. Materialul grosier a fost îndepărtat, iar culturile se practică
în aluviunile crude, cu procese de solificare incipiente. Sisteme de irigaţii
ingenioase, cu pantă constantă, au fost tăiate în versanţii duri şi asigură un aport
suplimentar de apă pentru culturile de subzistenţă din oazele montane..
În NE Indiei, munţii prebirmanezi, din fundul sacului denumit Assam, se
detaşează printr-un climat umed şi o cuvertură forestieră densă. Pe versanţii
sudici ai Munţii Khassi, expuşi favorabil ploilor musonice, precipitaţiile ajung la
valori foarte mari, de peste 11 500 mm/an la Cherrapundji..
Clima. Aşezarea geografică şi circulaţia atmosferică determină un climat
tropical umed de tip musonic, influenţat şi nuanţat local de poziţia lanţurilor
orografice. Mai ales barajul himalayan se impune ca un obstacol climatic
deosebit de important. Himalaya împiedică şi pătrunderea maselor de aer rece
continental dinspre Asia centrală, fapt ce se reflectă în temperatura medie a
Indiei, mai ridicată cu 4 - 5Ε decât a altor regiuni aflate la latitudini similare.
Sistemele montane influenţează considerabil şi distribuţia precipitaţiilor.
Anotimpurile în India sunt diferenţiate pe criterii pluviometrice: unul
secetos şi unul ploios. Iarna, din decembrie până în martie se instalează pe
teritoriul subcontinentului un maxim barometric datorită căruia se formează
vânturi ce bat dinspre continent spre ocean. Din martie până în mai, când se
schimbă direcţia musonului, se produc perturbări în situaţia barică, fapt ce
determină apariţia furtunilor de praf ce fac aerul greu respirabil. Peninsula se
supraâncălzeşte şi funcţionează ca o arie de minimă presiune ce atrage masele
umede dinspre Oceanul Indian. De la începutul lunii iunie, mase de aer ce provin
din zona ecuatorială a Oceanului Indian abordează India pe direcţia SV - NE şi S
- N în două ramuri ale musonului. Ele udă mai întâi coastele sud - vestice ale
Pod.Deccan. Aerul saturat în umiditate deversează ploi importante pe coasta
Malabar şi pe versantul vestic al Gaţilor de Vest. Apoi fenomenul se dezvoltă şi
frontul musonului avansează spre nord şi invadează întreaga peninsulă.
Temperatura nu coboară sub 27Ε, iar cantităţile de precipitaţii depăşesc
6000 mm la Mahabaleshvar, pe versanţii vestic ai Gaţilor de Vest şi ajung la
11.500 mm la Cherapundji pe pantele Munţilor Khasi din Assam. Înregistrarea
unor valori record ale precipitaţiilor se explică prin dirijarea maselor musonice în
punga Asamului, flancată de cordilierele himalayene şi cele indochineze.
Întreaga activitate a Indiei depinde de regularitatea sistemului de producere
a mecanismului musonilor. Perturbaţiile ivite şi mai ales întârzierea musonului de
vară aduce mari prejudicii agriculturii şi în general economiei. În acelaşi timp,
căderea torenţială a ploilor provoacă, de asemenea, pierderi mari prin spălarea
versanţilor, distrugerea sistemelor de irigaţii sau inundarea terenurilor agricole. În
septembrie, după câteva ploi pe care le mai lasă pe Coasta Coromandel, musonul
se repliază făcând loc unei creşteri treptate a presiunii. Musonul este un fenomen
grandios care întrerupe desfăşurarea deşerturilor tropicale (Sahara - Arabia, Iran,
Thar). El nu atinge vestul extrem al Indiei, unde s-a instalat Deşertul Thar.
Temperaturile cresc dinspre litoral spre interiorul continental, iar valorile
de precipitaţii scad. Astfel la Mumbay, cad 2078 mm de precipitaţii (94% - vara)
şi se înregistrează 24ΕC în ianuarie, 30ΕC în mai şi 27ΕC în septembrie, când
aerul este răcorit de muson. La Alahabad, în Câmpia Gangelui, cad 1032 mm
(88% - vara) şi se înregistrează 16ΕC în ianuarie, 35o C în mai şi 30o C în
septembrie.
Vegetaţia. Flora Indiei cuprinde un număr important de specii, cca 21.000,
din care unele sunt caracteristice subcontinentului: cedrul de Himalaya (Cedrus
deodora), teckul (Tectona grandis), santalul alb (Santalus album).
În mare parte vegetaţia naturală a fost modificată sub presiunea umană,
apărând formaţiuni vegetale secundare, aşa cum sunt neosavanele.
Pădurea tropicală umedă (jungla propriu-zisă), ocupă areale din
Arhipelagurile Andaman şi Nicobar, versantul vestic al Gaţilor Occidentali,
platourile din Assam, zona montană Siwalik şi pantele joase ale Himalayei. Un
păienjeniş de liane se împleteşte printre arborii de sal (Shoreea robusta),
bambuşi, castani, mango, bananieri, palmieri etc.
Sundarban-urile - grinduri joase abia ieşite din apă - sunt acoperite de
mangrove cu Soneratia, Avicenia, Rizophora, Brugniera, Ceriops ş.a.
Munţii Satura şi Vindhia sunt acoperiţi cu păduri tropicale cu frunze
căzătoare, pe fondul unui climat cu un sezon secetos mai pronunţat. Esenţele
sunt heterogene, dar se remarcă arbori cu valoare economică: sal, santal, teck,
roşcovul, bambusul, ficusul şi palmierul.
Întinse suprafeţe din India sunt acoperite de savane, multe dintre ele fiind
neosavane, deci formaţiuni secundarizate. Componenţa floristică este relativ
diversificată în ceea ce priveşte structura ierburilor, însă arborii sunt puţin
numeroşi: Acacia, Dalbergia, Ziziphus, Calotropis, Prosopis. Trecerea spre
formaţiunile aride din deşertul Thar se realizează prin asociaţii de stepă cu
mărăcinişuri de tip scrub, în care apar diverse specii de Acacia.
Vegetaţia naturală a Deşertului Thar este relativ bogată cu specii de
arbuşti psamofili (Calligonum, Leptadenia, Hamada salicornia), ierburi rare,
adaptate la condiţiile de uscăciune (Elionurus, Panicum, Eleusine, Euforbia) ş.a.
Vegetaţia se stratifică şi în altitudine. Astfel în Himalaya, până la 2000 m,
domină pădurea tropicală umedă, densă, heterogenă. Între 2000 şi 3700 m apar
pădurile de climă temperată ce cuprind elemente comune şi altor zone (foioase),
dar şi elemente proprii: cedrul de Himalaya, Pinul argintiu, rhododendron şi
mesteacăn.
Versantul indian, cu expoziţie sudică are o vegetaţie mai bogată decît cel
chinezesc, situat într-o zonă de umbră pluviometrică şi deci cu precipitaţii mai
reduse.
Fauna Indiei este una dintre cele mai diversificate şi cuprinde peste 500 de
specii de mamifere, 550 specii de reptile, 2060 specii de păsări, 1400 specii de
coleoptere etc. Dintre mamifere se remarcă leul indian (în vest, în Gujarat), tigrul
bengalez (considerat animal naţional, efectivele sale au scăzut de la 40.000 în
1920, la 2000 în 1972 şi s-au refăcut uşor în prezent, ajungând la cca. 4000 de
exemplare), leopardul, leopardul de zăpadă, pantera, pisica sălbatică, hiena,
şacalul, lupul, vulpea, ursul brun, ursul negru himalayan, elefantul indian, 3 specii
de rinocer, porcul sălbatic, antilope, căprioare, gazele, gaurul (cel mai mare bou
sălbatic), bivolul sălbatic, maimuţe etc. Şi lumea păsărilor şi a reptilelor este bine
reprezentată: păunul, papagali, fazanul, cocori, raţe, gâşte, găini sălbatice,
crocodili, şopârle, cobra, pitonul, broasca ţestoasă etc.
Populaţia. India este a doua ţară de pe glob, după China, ca număr de
locuitori. Evoluţia numerică a populaţiei s-a accelerat în sec. XX, datorită
ameliorării producţiei agricole şi scăderii mortalităţii (1900 - 236mil., 1940 -
310mil., 1960 - 430mil., 1980 - 670mil., 1993 - 900mil.). În anul 2000 numărul
locuitorilor a ajuns la 1 miliard. Este o masă umană imensă, care creşte anual cu
cca. 15 mil. de oameni, iar presiunea demografică asupra anumitor teritorii
suprapopulate a devenit acută.
Densitatea medie este de 305 loc./km2. Zona cea mai populată a ţării este
Câmpia Indo-gangetică, cu mari concentrări în statele Uttar Prades, Bihar,
Bengal şi Assam, teritorii care deţin 45% din populaţia ţării. Densităţi mari au şi
cele două coaste maritime Malabar şi Coromandel, precum şi extremitatea sudică
a peninsulei. Aceste densităţi sunt de dată mai recentă.
Zonele cele mai slab populate sunt cele vestice, în teritoriile care aparţin
Deşertului Thar şi cele montane înalte (1 - 2 loc/km2). Densităţi mai reduse sunt
şi în partea înaltă a Pod.Decan în lanţurile montane, cu valori sub 40loc/km2.
Natalitatea se menţine la valori ridicate - 28o/oo, în schimb mortalitatea a
scăzut foarte mult mai ales datorită ameliorării condiţiilor sanitare şi de nutriţie,
ajungând în prezent la 9o/oo. Sporul natural rămâne la cote foarte ridicate, de
19o/oo, ceea ce asigură un adaos anual de cca. 15 mil. de oameni. Acest indice a
cunoscut totuşi o scădere continuă în ultimile decenii: 1950 - 30o/oo., 1980 -
22o/oo., 1998 - 19o/oo. Se menţine însă ridicată mortalitatea infantilă (72o/oo), mai
ales în mediul rural.
Indicele de fecunditate este printre cele mai mari din Asia: 3,4 (China 2,0).
Speranţa de viaţă la naştere este de 61 ani la femei şi 60 ani la bărbaţi. PNB -
extrem de redus, 370$ pe cap de locuitor, 357 miliarde $ în total.
Structura profesională relevă situaţia economică dificilă a ţării, având un
procent ridicat al populaţiei active ocupate în agricultură: 62%. În domeniul
mineritului lucrează 4%, în industrie 11%, iar în servicii 23% din populaţia
activă. Predomină, într-o proporţie ridicată (75%) populaţia rurală.
Piramida vârstelor este tipică pentru o ţară aflată încă în faza exploziei
demografice. O treime din numărul total al populaţiei îl reprezintă tinerii sub 14
ani, iar segmentul populaţiei vârstnice este foarte redus (7% peste 60 de ani).
Doar 60% din locuitori sunt alfabetizaţi.
Populaţia actuală este rezultatul a numeroase migraţii şi invazii.
Primii locuitori, adivas, erau diseminaţi pe întreg teritoriul. Prima mare
invazie a fost cea a dravidienilor, cu 2000 ani î.C., care au fost împinşi spre sud
de aryenii (1700 - 1500 î.C.) veniţi din nord-vest, din Podişul Iranului. Apoi,
între sec. VII - XIII, musulmanii veniţi din Orientul Apropiat au invadat India în
mai multe reprize şi au islamizat segmente importante ale populaţiei. În timpul
migraţiilor post coloniale, au fost strămutaţi 12mil. de indieni ca urmare a
disensiunilor religioase între musulmani şi hinduşi.
Probleme neobişnuite pune în India structura naţională. Este un stat
multinaţional, care înglobează comunităţi etnice foarte diferite ca limbă, tradiţii şi
cultură. Coexistă trei grupe lingvistice: indo-europeană, dravidiană şi sud - est
asiatică şi sunt recunoscute 14 limbi oficiale, dintre care una este impusă tuturor,
limba hindi, vorbită de 40% din populaţie. Paralel, se mai vorbeşte engleza, care
este recunoscută şi ca limbă oficială. În total se vorbesc aproximativ 800 de
dialecte locale. Cele mai reprezentative grupuri sunt: hinduşii, (de-a lungul
Gangelui şi în Podişul Deccan), bengalezii (pe cursurile inferioare al fluviilor
Gange şi Brahmaputra), gujaraţii şi rajahstanii (în vestul peninsulei), kaşmirii (în
nord-vest), asamii (în nord-est), malaialii (pe Coasta Malabar), tamilii (în sud-
estul Podişului Deccan), orisii (în estul peninsulei) etc.
Două aspecte majore caracterizează societatea indiană: religia şi castele.
Majoritatea populaţiei (cca. 83%) sunt adepţii religiei hinduse, care a câştigat
numeroşi adepţi în detrimentul budismului. Musulmanii (peste 80 mil.) sunt
localizaţi mai ales în nord-vestul ţării, unde au intrat adeseori în conflicte
religioase cu hinduşii. Budismul şi creştinismul au un număr redus de adepţi. În
structura pe caste, brahmanii sunt cei ce se consideră superiori în ierarhia
hinduşilor. Fiecare etnie are propriul său sistem de caste, cu o structură extrem de
rigidă şi reguli intangibile. În cazul hinduşilor, casta denumită "intangibilii", de la
nivelul inferior al ierarhiei, numără peste150 milioane şi sunt localizaţi mai ales în
mediul rural. Cu toate că a fost abolit în 1950, sistemul de caste blochează încă
evoluţia societăţii, care este inaptă de mutaţii sociale şi profesionale majore. Dar,
încetul cu încetul, India contemporană face eforturi pentru dezrădăcinarea acestui
sistem. Reuşita constă în urbanism şi educaţie.
Cea mai mare aglomerare urbană este Calcutta cu 14 mil. locuitori. Alte
metropole importante sunt Mumbay (13 mil.), Delhi (8,5 mil.), Madras,
Hyderabad, Kanpur, Bengalore, Allende Nagar, Agra, Alahabad. Exodul rural
masiv din ultimile decenii a condus la deteriorarea echilibrului pe structuri şi
sexe. În marile oraşe, procentul de masculinitate este foarte accentuat,
înregistrându-se un dezechilibru major între sexe:15 femei la 40 de bărbaţi.
Economia
Începând cu luna iulie a anului1991, India a demarat The New Economic
Project. După o serie de dificultăţi legate de măsurile de liberalizare economică şi
o creştere de 1,2% în 1992, măsurile luate şi-au dovedit eficienţa, având un ritm
de creştere economică de 3,5 % în 1993. Această ameliorare se datorează în
primul rând agriculturii. Musonul din 1993 a venit cu o uşoară întârziere, dar au
realizat recorduri în producţia agricolă. Aceasta a permis suprimarea importurilor
şi constituirea stocurilor de securitate alimentară şi chiar a creat mici
disponibilităţi pentru export (ex. zahăr).
Rezultatele au fost însă mai puţin strălucitoare pentru industrie. Între1991
şi 1993 s-a înregistrat un recul de 0,3%, dar s-a revenit cu o creştere de 3 % în
1993. S-a ameliorat producţia de energie, oţel, aluminiu, textile, produse chimice,
dar s-a diminuat cea auto şi cea electronică. Începând cu luna martie 1992, rupia
a intrat în circuitul convertibil, ceea ce a favorizat schimburile comerciale.
S-au făcut paşi importanţi pe linia privatizării 65% în domeniul
agriculturii., 28% în industrie, dar numai 10% în transport, care rămâne în
continuare un sector puternic etatizat..
Dar, ţara se confruntă cu probleme sociale crunte: distrugerea moscheilor
(6 dec. 1992) şi în replică a templelor budiste în Kashmir, a dus la apariţia unui
adevărat război civil. Ostilităţile au fost reluate la 4 ianuarie 1993 la Mumbay şi
au continuat cu manifestări sporadice până în prezent. Astăzi, tensiunile din
Kashmir riscă să degenereze în conflict armat cu Pakistanul.
Dacă la japonezi tradiţionalismul se împleteşte armonios cu modernismul,
la indieni tradiţionalismul se împleteşte cu ...tradiţionalismul. Sistemul religios şi
cel al castelor sunt mult mai rigide şi mai greu de dizlocat, dar încetul cu încetul,
India îşi pierde sufletul tradiţional datorită urbanismului.
India este un stat în curs de dezvoltare cu o economie bazată pe
agricultură, care antrenează încă 2/3 din populaţie.
Agricultura ţării se confruntă cu o serie de dificultăţi majore: lipsă de
capital, lipsa unei baze materiale, lipsa cadrelor calificate, diminuarea
aptitudinilor productive ale solurilor suprautilizate. Şi totuşi India avansează uşor
în domeniul agricol, mai ales datorită ameliorării progresive a randamentelor.
Producţia agricolă obţinută este mare, dar se împarte la un număr imens de
oameni.
Structura utilizării terenurilor indică o predominare clară a terenurile
arabile (170 mil. ha, mai mult de 2 din suprafaţa ţării), unele de folosinţă
milenară. Păşunile, localizate mai mult în zonele înalte, reprezintă cca 13mil. ha.
Chiar dacă beneficiază de suportul benefic al musonului, cca. 60% din terenurile
cultivate sunt irigate. Însă aportul milenar de săruri încorporate în sol prin irigaţii
a condus la salinizarea secundară a unor suprafeţe importante din nord-vestul
ţării.
O reuşită fundamentală pentru India este înregistrarea în ultimii ani a unei
balanţe agricole excedentare, fapt ce a rezolvat aproape în întregime problemele
alimentare ale populaţiei.
Se obţine o mare varietate de produse agricole.
Orezul se cultivă în Câmpia Indo - gangetică şi în câmpiile deltaice de pe
litoral, ocupând 25% din suprafaţa cultivată. Cu o producţie de cca.120 mil.t/an
de orez, India ocupă locul II pe glob, după China. În aceste teritorii se mai cultivă
şi iută, trestie de zahăr, bumbac (locul II pe glob). Jumătatea vestică a Cîmpiei
Indo - gangetice este ocupată mai ales de culturi de grâu, unde se realizează
producţii importante, de peste 60 mil.t/an. Ceai (locul I pe glob), cafea şi
mirodenii se cultivă mai mult în Assam şi pe versanţii Gaţilor Occidentali. Arborii
de cauciuc şi palmierii formează plantaţii întinse şi productive pe câmpiile litorale
ale coastelor Malabar şi Coromandel. Sunt plantaţii exploatate în sistemul
monoculturilor destinate exportului.
Dintre cereale se mai cultivă orz, mei, sorg şi porumb, dar cu randamente
slabe, sub media mondială. Se mai cultivă manioc, arahide, trestie de zahăr,
tutun, ananas, citrice etc.
În prezent, producţia agricolă se ameliorează, însă randamentele rămân
slabe (2500 kg/orez/an/ha, faţă de media mondială de 3651 kg).
Zootehnia este un sector foarte important prin efectivele de animale care
se cresc, dar cu o productivitate foarte redusă (980 l de lapte/vacă/an, în
comparaţie cu Franţa care are 5300l lapte/vacă/an).
India deţine cel mai mare septel de bovine de pe glob (209 mil.), dar fiind
considerate animale sacre, sacrificările sunt interzise. Aceste efective
impresionante ar fi rezolvat problemele alimentare ale ţării, dacă ar fi fost mai
bine exploatate şi valorificate. Se mai cresc bubaline (92 mil.), caprine (120 mil.),
ovine (56 mil.), porcine (16 mil.), asini (11 mil.).
O activitate tradiţională este sericicultura, unde se obţin producţii
importante (13.000 t mătase), care plasează ţara pe locul III pe glob. Şi la pescuit
India are producţii importante obţinând 5,3 mil.t, atât din apele oceanice cât şi
din apele interne.
India dispune de resurse subsolice importante
La extracţia de cărbune ocupă locul VI pe glob cu 350 mil.t. Principalele
exploatări sunt următoarele state: Bengal (Raniganj), Bihar (Jharia), Assam
(Nazira), Orissa (Damodar), Madhya Pradesh (Umaria) ş.a. Petrolul se găseşte în
cantităţi mult mai modeste, dar producţia a crescut simţitor în ultimile decenii de
la 10mil.t în1981 la 36mil. t în 1998 (consumă însă anual 42mil.t). Exploatările
sunt localizate în areale dispersate: în Assam, la N de Bombay, în Gujarat,
Nagaland şi pe litoralul statului Maharastra, din mare. Cantităţile de faze naturale
extrase s-au ridicat la 20 mld. m3 în1998.
Minereul de Fe se găseşte în cantităţi mari şi cu 44 mil.t minereu
exploatate mai ales din statele Nagpur şi Orissa, India ocupă locul IV pe glob. Se
mai extrage monazit, thoriu, uraniu, cu rezultate importante şi bauxită în Madhija
Pradesh.
Energia electrică a cunoscut salturi importante de producţie ajungând în
prezent la un total de 441 mld.KW/h, din care 83 mld.KW/h pe filiera hidro şi 11
mld.KW/h din atomocentrale. Potenţialul hidroenergetic este remarcabil (cca
41mil. KW), iar cele mai mari sisteme de producţie sunt instalate în Gaţii de Vest,
pe valea Indusului şi afluenţilor săi (râul Sutlej), pe valea Damodar ş.a. Centrale
atomoelectrice sunt instalate la Tarapur în Maharastra, şi Kalpakan în Tamil
Nadu.
Siderurgia a fost susţinută de zăcămintele bogate de cărbune şi minereu
de fier. Cele mai mari concentrări ale producţiei sunt în nord-estul ţării: în Orisasa
pe valea Damodar (Ruhrul indian), Jamşedpur, Rurkela, în Bihar la Bokaro,
Madhya Pradeşh la Bhilai, în Bengal la Durgapur. Producţia actuală a ajuns la
23mil.t de oţel, şi 20mil.t de fontă.
Meturgia neferoasă are uzine diseminate în mai multe state realizându-se
cantităţi mari de Cu, Pb, Zn şi Al.
Industria constructoare de maşini este o ramură nouă, dinamică, în
plină ascensiune.
Mecanica grea produce material rulant necesar refacerii infrastructurii
feroviare la Chittarajan, Varanasi Bihar, Madras ş.a., utilaj industrial la Mumbay,
Calcutta, Madras, Delhi, nave la Calcutta şi Mumbay, diverse maşini - unelte la
Delhi şi Mumbay. Au apărut şi ramuri noi, cu produse de înaltă tehnologie:
elecrotehnică şi electronică la Bengalore, Delhi, aeronautică la Bengalore,
construcţii de automobile la Mumbay, Bengalore, Calcutta (350.000 unităţi/an).
Industria chimică are largi perspective de dezvoltare având o multitudine
de materii prime: petrol, carbuni, gaze, sare, lemn, uleiuri etc. In cadrul
petrochimiei se remarcă o serie de rafinării şi combinate complexe în care se
produc fire şi fibre sintetice, mase plastice, cauciuc sintetic: Baroda (Gujarat),
Mumbay, Vishakapatma (N de Madras). Îngrăşămintele chimice sunt din ce în
ce mai solicitate în agricultura ţării şi se produc în numeroase centre: Sindri
(Bihar),
Rurkela (Orissa), Calcutta, Mumbay, Trombay. Produse farmaceutice se
realizează la Calcutta, unde se obţin şi cantităţi mari de hârtie.
Dinamica economică recentă impune cerinţe crescânde de materiale de
construcţii, şi în special de ciment unde s-a ajuns la o şproducţie de aproape 100
mil.t, cu mari centre la Madras şi Sindri, în Bihar. Si industria lemnului are
producţii mari (275 mil m3) realizate în foarte multe centre. S-a trecut la punerea
în aplicare a unor planuri de împăduriri masive şi în ultimile două decenii
suprafaţa forestieră a Indiei a crescut cu peste 4 mil. ha. Industria alimentară are
un grad ridicat de dispersie şi este dezvoltată în foarte multe centre de
valorificare a resurselor locale.
Infrastructura de transporturi este insufucient dezvoltată. Căile ferate,
deficitar întreţinute, aglomerate şi suprasolicitate au o lungime totală de 61.000
Km, din care 5000 Km sunt linii electrificate. Cele mai importante magistrale
sunt în nord-estul ţării şi pe litoral, dar reţeaua acoperă relativ uniform suprafaţa
ţării. Căile rutiere însumează peste 1,3 mil Km de drumuri, din care 50.000 km
sunt modernizaţi.Peste 10.000 km de căi navale interne asigură un comerţ activ
pe fluvii şi canale, iar flota Indiei depăşeşte 6 mil.t. Cele mai mari porturi sunt
Mambay, Madras, Calcutta, şi Vishakapatma. Aeroporturi internaţionale
funcţionează la Calcutta (Dum Dum), Mumbay, Delhi, Madras.
Turism este susţinut de numeroase obiective ale civilizaţiei hinduse şi
musulmane (palate, temple, moschei, cetăţi), dar şi de ineditul peisajelor de o
extraordinară diversitate. Se detaşează ca obiective: Taj Mahal, M. Himalaya,
Parcurile Naţionale, oraşele Calcutta, Mumbay, Delhi şi numeroasele staţiuni
litorale (Maldive).
Filipine
S = 300.439 Km2
Chiar dacă este situată în centrul Asiei de SE şi a primit amprenta Indiei
sau a Chinei (ca majoritatea statelor din regiune) personalitatea sa poartă o
marcă spaniolă. Arh. a fost descoperit de Magellan în 1521.
Insulele Filipine au fost spaniole timp de trei secole şi jumătate (de la 1521
până în 1898). Înainte de venirea spaniolilor nu au avut nici un stat şi nici o
civilizaţie puternică. Spaniolilor li se datorează religia catolică aproape
omniprezentă (doar grupurile etnice Moros şi Sulu din Mindanao sunt
musulmane). (Biserica catolică are o poziţie foarte puternică în stat: peste 100 de
unităţi de învăţământ şi 15 spitale sunt patronate de biserică). Tot spaniolilor li se
datorează şi apariţia unor oraşe în această ţară (legătura cu Spania se realiza prin
Mexic, înainte de independenţă).
Între 1898 şi 1946 a fost epoca americană care a avut o mare influenţă mai
ales în viaţa urbană cotidiană.
Insulele Filipine aparţin pe de o parte Asiei de SE iar pe de altă parte lumii
pacifice. Un arhipelag mărunţit în 7081 insule, diseminate pe 2000 Km lungime şi
1300 Km lăţime. Doar aproximativ 900 de insule sunt locuite.
Situate în Cercul de Foc al pacificului, subiect permanent al seismelor
Pacificului de Vest, arhipelagul este baleiat anual de taifunuri. Pământ
binecuvântat şi în acelaşi timp `scuturat@ de natură, Filipinele constituie o
entitate inedită şi puţin cunoscută în ciuda potenţialului natural, uman şi în cuând,
economic.
Filipinele nu vor rămâne în afara boom-ului economic al Asiei de E - SE.
Cele mai mari insule ale arhipelagului sunt Luzon - 105.000 Km2 şi
Mindanao - 99.000Km2. Între acestea se află Ins. Visayas (insulele cele mai
importante din arhipelagul Visayas sunt: Mindoro, Panay, Negros, Samar), care
cuprind opt piese mai mari şi într-o mare dezordine câteva mii mai mici,
împrăştiate într-o mare puţin adâncă. Spre sud-vest se desfăşoară ins. Palawan şi
Sulu care formează două punţi spre Borneo.
Insulele sunt decupate în forme complicate, coastele lor reunind nu mai
puţin de 23.000 Km (aproape cât SUA). Nici un punct intern nu este la o
depărtare mai mare de 120 Km faţă de ţărm.
Arhipelagul este muntos. Câmpiile sunt rare şi mici, având cel mai adesea
sub 20 Km lăţime. Cea mai importantă este Câmpia Manilei sau Câmpia
Centrală. Alte câmpii importante sunt: C.Cagayan, C.Bicol în ??? şi Agresan şi
Valea Mindanao în ins. Mindanao.
Osatura arhipelagului este muntoasă şi a fost pusă în loc prin cutările
terţiare şi cuaternare care au avut focarul de plecare în insula Luzon şi sau
desfăşurat apoi pe direcţii circulare spre insulele Indoneziei. Astfel o ramură s-a
îndreptat spre Ins. Palawan iar o ramură spre Ins. Minadanao. Structura geologică
este complexă, fapt ce se reflectă în relieful deosebit de complicat.
Raporturile altimetric - batimetrice sunt exrtreme. Munţi de peste 2000m
sunt în apropierea uneia dintre cele mai adânci fose marine din lume: Groapa
Filipinelor, care atinge adâncimea de 10.497m. Principalii vulcani, acoperiţi cu
lave acide (care nu dau nişte soluri prea favorabile) sunt situaţi la sud de Câmpia
Manilei. Se remarcă în mod deosebit:
Apo - 2954m - înălţimea maximă din Filipine - situat în sudul I.Mindanao;
Mayon - 2421m - cu un con vulcanic perfect, care a erupt de 25 ori între
1800 şi 1900;
Taal - de dimensiuni mai modeste, dar care a avut o erupţie dezastruoasă
în 1965.
Pinatubo
Aceşti vulcani sunt instalaţi pe `pseudosoclul Sondelor@ - format din
calcare permiene şi carbonifere (care dau kagelkastrul - carst cu pitoane -
cuneiform) sau granite mezozoice. Cutările şi falierile - tectonică încă activă - au
generat denivelări masive. Formaţiuni coraligene pliocene au fost înălţate la peste
1900m în Luzon. Cea mai importantă este Falia Filipinelor cu o poziţie mediană
(pe meridian) în Luzon, care a generat apariţia unor structuri de tipul horsturilor
şi grabenelor. Mişcările tectonice actuale sunt reflectate şi în frecvenţa ridicată a
cutremurelor de pământ:
- 16 iulie 1990 - cutremur puternic - 1650 morţi
- iunie 1991 - vulcanul Pinatubo a făcut alte mii de victime - pe 30 Km în
jurul conului s-a depus un strat de cenuşă de 20 - 30 cm grosime. Vulcani
submarini activi sunt doar la N de Luzon.
Principalele lanţuri muntoase ale I.Luzon sunt orientate N - S:
- Sierra de Zambales şi Sierra Madre unde zonele montane sunt
munuţios amenajate în mii de agroterase care formează sisteme în cascadă;
- Cordillera Centrale care prezintă şi maximul de altitudine din Luzon
(Vf.Pulog -2930m).
În celelalte insule munţii capătă orientări diferite. Astfel, în Mindanao
câmpiile centrale sunt înconjurate de munţii dezvoltaţi pe direcţia meridianelor în
est şi centru şi pe direcţia SV - NE în nord. Un arhipelag cu o morfologie extrem
de complexă, în care mişcările plicative s-au asociat cu mişcările disjunctive şi cu
vulcanismul exacerbat. Peisaje complexe se succed cu rapiditate, fiind întrerupte
fie de apariţia unui ţărm înalt cu faleză abruptă sau munţi care plonjează în mare,
fie de apariţia unui con vulcanic sau a unor platouri de lavă disecate adânc de
eroziunea fluvială. Decupajul complicat al miilor de insule lasă impresia unui
imens labirint încadrat pe de o parte de groapa Filipinelor, iar de cealaltă parte de
adâncimile mari ale Mării Sulu (5576 m adâncime).
Arhipelagul este susţinut de două piese insulare importante, situate în N şi
S - Luzon şi Mindanao.
Contrafortul nordic - I.Luzon, cea mai populată, posedă şi relieful cel
mai îndrăzneţ. Cordilierele sunt dispuse pe direcţia nord - sud. În vest se
desfăşoară Sierra de Zambales, mărginită de Dep.PAMPANGA la est,
depresiune închisă la sud de Pen.Bataan şi Ins.Coregidor.
Spre nord - est de Dep.Pampanga sau C.Manilei, Cordiliera Centrală
reprezintă principalul nod orografic al ţării şi se înalţă la 2930 m în Vf.Pulog. În
NE, C.Cagayan este mărginită de Sierra Madre, lanţ montan, asimetric cu
versantul oriental abrupt şi relativ rectiliniu (deci mai puţin ospitalier), iar
versantul occidental, fracţionat în trepte de scară, cade în pante line spre câmpie.
Zona Cagayan străbătută de râul omonim este o câmpie aluvionară, deschisă spre
litoralul nordic.
În partea meridională a insulei vulcanismul este important. În sudul
I.Manilei, în mijlocul unui lac (probabil un vechi crater) se înalţă vulcanul Taal
cel care a avut mai multe erupţii în cursul sec.XX, cele mai importante fiind cele
din (1911 şi 1965).
Puţin mai spre nord se întinde Lagune de Bay, cel mai mare lac al
Filipinelor, tot de origine vulcanică (de baraj vulcanic). Spre sud - est, osatura
pen. Camarines este compusă din mai mulţi vulcani, între care se distinge
MAYON, considerat cel mai frumos, cel mai reprezentativ con vulcanic din lume
şi în acelaşi timp unul dintre cele mai active aparate vulcanice ale Cercului de
Foc al Pacificului (25 de erupţii în sec.XX).
Între Luzon şi Mindanao, Ins.Visayas se aliniază unele spre SV, altele spre
SE, după liniile orografice directoare. Doar Ins.Panay şi Megnos sunt în mare
parte formate din câmpii. Mindora Samar şi Bohol au un relief dominat de
platouri vulcanice şi munţi.
În Ins.Bohol - se înalţă enigmaticele şi faimoasele coline de ciocolată, a
căror origine nu a fost încă pe deplin elucidată de geologi şi geomorfologi. Sunt
forme de relief carstic realizate în climat subecuatorial umed - (dar nu este în
măsură să explice într-o manieră incontestabilă aceste forme curioase de relief).
Ins.Palawan formează un pod natural de 450 Km lungime (arteră
incompletă) între Mindoro şi Borneo. Fauna şi flora prezintă numeroase
similitudini cu cea din Borneo (Kalimantan). În plus, adâncimile submarine mici
permit presupunerea că în trecutul recent, Ins.Palawan şi Borneo au fost unite.
Insula nu a fost afectată de vulcanism, dar prezintă o creastă muntoasă
longitudinală care culminează în Vf.MANTALIGAYAN, la 2054m. De o parte şi
de alta a scheletului montan se desfăşoară câmpii costiere, bine împădurite şi bine
udate.
Contrafortul sudic, Ins.Mindanao, prezintă trăsături morfologice la fel
de variate. Orografia este discontinuă. Fragmente de cordilieră şi vulcani par să
corespundă unor insule distincte care au existat altădată.
Munţii Diwata formează un lanţ paralel cu coasta orientală şi au mai
multe vârfuri peste 2500m. În centru, o altă cordilieră orientată N - S, poartă şi
maximul de altitudine al Ins.Mindanao.
Vulcanul Apo - 2954m. În sud - vest, în jurul L.lazon, se înalţă masive
vulcanice trunchiate (mai vechi), dispuse în arc de cerc. Două câmpii centrale,
Agusan şi Mindanao sunt drenate de râurile omonime şi prezintă numeroase
lacuri şi mlaştini. Un program de desecare a zonelor cu exces de umiditate a adus
agriculturii insulei peste 100.000ha de teren arabil.
Arhipelagul se desfăşoară între 5Ε şi 19Ε lat.N, în plină zonă tropicală
avînd, în esenţă, un climat cald şi umed cu ploi de vară şi în perioada de iarnă o
relativă secetă. Poziţia insulară introduce câteva modoficări importante, mai ales
în perioada de iarnă.
Amplitudinile termice sunt mai slabe ca pe continent (la aceeaşi altitudine
în climat musonic - Indochina). Temperaturile medii oscilează în jurul valorii de
27ΕC în câmpii.
Manila: - 27ΕC ian.; 28ΕC iul.
Cebu: - 27,2 C ian.; 27,7ΕC iul.
Zamboanga: - 26,9ΕC ian.; 26,2ΕC iul.
La nivelul mării nu coboară niciodată sub 16ΕC.
Precipitaţiile sunt în general abundente, dar relieful crează diferenţieri
importante: loc.BAGUIO - în sudul Cordilierei Centrale primeşte 4600mm. (S-au
înregistrat şi valori excepţionale ale torenţialităţii - 1160mm/24 ore ??? pare
incredibil -Jean Delvert - Geographie regionale - Enciclopedie de la Pleiade.
În schimb în Valea Cagayan (fluviu Luzon), în zone adăpostite - cad doar
1600mm iar la Dadingas - sudul I.Mindanao - doar 1100mm/an.
În Luzon - media - 2700mm, în Visayas şi Mindanao - 2400mm
Sezoanele sunt din ce în ce mai puţin diferenţiate spre sud, unde climatul
seamănă cu cel indonezian, precipitaţiile fiind repartizate mai uniform.
Taifunuri - Arhipelagul este lovit adesea de ciclonii şi furtunile tropicale,
mai ales pe coasta estică. Din cele 19 cicloane foarte puternice care au afectat
arhipelagul între 1976 - 1981, 17 s-au resimţit pe terenurile estice. Direcţia lor
predominantă de deplasare este ESE - VNV, dar lovesc preferenţial insula Luzon
(16 în Luzon, 3 în celelalte insule).
Alte zone - S-ul Japoniei - 12 est - 6 vest
Aceeşi perioadă - Madagascar - 10 est, 3 vest - taifunuri cu forţă > 12
- Australia - 7 est, 4 NV
- America Centrală - 19 est, 9 vest
În general - circulaţie vestică cu precipitaţii, cu mai mare stabilitate barică
- circulaţie instabilă, de est, cu cicloni şi furtuni tropicale puternice
- Există o scară Beaufort pentru forţa vântului
0 - calm - oglindă
2 - briză uşoară - 0,2 - 0,3 - val
6 - briză puternică - 3 - 4m - valuri
10 - furtuni - 9m valuri
12 - taifun, hurrican - 14 şi peste 14m valuri
Zona Filipinelor este afectată în medie de 3 cicloni tropicali anual, numiţi
baguios şi în jur de 14 furtuni tropicale (forţa 9 - 10 - scara Beaufort).
De multe ori aceste perturbaţii barice puternice afectează arhipelagul
filipinez apoi se îndreaptă spre Ins.Taiwan sau coastele sud - estice ale Chinei.
Ele se produc mai ales în anotimpul de vară - iul. - nov. şi în perioadele de
răsturnare a direcţiei de circulaţie a musonului (sept. - oct).
Frecvenţa şi violenţa lor au împiedicat oamenii să se instaleze pe versantul
oriental al M.Sierra Madre, care este practic nelocuit.
Relativa uniformitate a climatului cald şi umed al arhipelagului şi slabele
diferenţieri termice nord - sud, explică şi uniformitatea relativă a peisajului
vegetal care nu se diferenţiază decât în altitudine.
Pădurile ocupă suprafeţe însemnate (60% din teritoriu) dar numai jumătate
din aceste spaţii au păduri primare. Acestea ocupă o mare parte din Luzon, partea
centrală a Ins.Mindoro şi Negros, aproape în totalitate Ins.Palawan şi zonele
înalte din Mindanao.
Vegetaţia, exuberantă, este etajată.
La nivelul mării - paleturieri, apoi Lycopodiaceae şi arbuşti cu frunze mari
împart spaţiul cu Pandanus, cocotieri şi palmieri nipa şi ipil - utilizaţi în
construcţii. De la 200m apare Hybiscus, Dypteroacarsus, Abaca (cânepa de
Manila) şi Mahonul filipinez. De la 750m palmierii aproape dispar şi fac loc
leguminoaselor şi epifitelor (orhidee). De la 1000m la 2000m cele mai numeroase
sunt coniferele, după care, mai sus, s-a instalat un etaj alpin cu arbuşti cu
trunchiuri contorsionate şi noduroase. Vârfurile vulcanice sunt aproape lipsite de
vegetaţie.
- mamifere puţine: căprioara, bivolul timaru, pisica sălbatică, maimuţe,
lilieci, mnguste;
- 760 specii de păsări;
- reptile, amfibieni, insecte, peşti, corali etc.
Populaţia, de rasă mongoloidă, cuprinde neoindonezieni (malaesieni) şi
paleoindonezieni (punan). În zonele marginale au supraveţuit grupuri de negritos
şi alte triburi primitive.
Originea populaţiei indoneziene a făcut obiectul a numeroase speculaţii.
Recentele descoperiri din grotele Tabon au permis stabilirea datei primelor urme
de locuire cu cca 30.000 ani în urmă. Nu se cunoaşte cu exactitate ordinea
migrărilor, dar se ştie că populaţiile actuale sunt urmaşe ale unor grupuri de
chinezi, indochinezi şi indonezieni.
Fragmentarea teritoriului într-o mulţime de insule şi obstacole naturale, au
menţinut numeroase grupuri etnice în stadii de dezvoltare diferite şi într-o
cvasiizolare.
Populaţiile Negritos - sunt nişte pigmei - înălţimea lor rar depăşeşte
1,50cm, ten închis, păr creţ.
Locuiesc în Luzon, Panay şi Negros.
În centrul insulei Luzon se întâlnesc mai multe grupuri etnice reunite sub
numele de IGOROT. În cadrul lor se remarcă grupul IFUAGOS prin nivelul înalt
al tehnologiei, tradiţiile orale şi locuinţele palustre.
În Mindoro - populaţia TAGBANUAS - cunoşteau scrisul
În Mindanao - grupurile SUBABUNS, BAGOBOS, MANOBOS şI
MARANAOS. Ultimii au fost islamizaţi.
Numeroase alte grupuri umane mai mici au fost înregistrate în ins. Sulu,
Palawan şi în sudul Ins. Mindanao. Acestea practică încă o activă contrabandă
între Kalimantan şi Filipine.
Există şi o comunitate chineză, deosebit de activă în plan comercial care
numără peste. 500.000 oameni.
Populaţia actuală a arhipelagului este rezultatul unui extraordinar metisaj.
În ciuda diversităţii de origine, populaţia Filipinelor este relativ omogenă,
exceptând cele câteva comunităţi arhaice şi nu există clivaje rasiale.
Problemele care apar sunt de natură lingvistică. Se vorbesc 55 de limbi şi
142 dialecte. A fost impusă ca oficială limba TAGALOG - vorbită în zona
Manilei. Se utilizează mai ales engleza (vorbită de mai bine de jumătate din
populaţie) şi mult mai puţin spaniola (care şi-a păstrat titulatura de limbă
oficială).
Evoluţia populaţiei
- 2,1 mil. - 1940
- 7 mil. - 1903
- 13 mil. - 1930
- 37 mil. - 1970
- 65 mil. - 1993
- 75 mil. - 2000
N = 49%. - 1950 -> 29%. - 1998 - se menţine la valori ridicate încă.
M - a scăzut considerabil după război, după eradicarea malariei
19%. în 1930 , 7%. după război şi se menţine şi în prezent la această
valoare
Sn - 22%. - ridicat - creştere masivă a populaţiei. Apare o dublare în
ultimile 3 decenii.
I. fertilitate - 4
Vârsta: 0 - 14 - 40% Agr. - 41%
15 - 59 - 55% Mine. - 2%
+ 60 - 5% Ind. - 16%
Serv. - 41%
Speranţa de viaţă - 66 B - 70 F
Urban - 40%
Grad de alfabetizare - 90%
Densitate - 250 loc/Km2
Regiuni cu densităţi ridicate: Luzon 250loc/Km2, central şi sud -
>500loc/Km2, Mindanao - 200loc./km2, Cebu, Negros, Bohol > 250loc./Km2.
CS
N 32 15%.
%. în în 1990
1950
M 30 6%.
%.
M 1 21%.
i 15%.
Sp 46 68 -
eranţa - 49 ani 74 ani
T
aiwan
N 45 17%.
%.
M 10 5%.
%.
M 34 6%.
i %.
Sp 39 69 -
eranţa - 42 ani 73 ani
Ho
ng Kong
N 38 12%.
%.
M 9% 6%.
.
M 79 6%.
i %.
Sp 57 75 -
eranţa - 65 ani 80 ani
Piramida
CS 61% 47% <
< 25 ani 25 ani
H 53% 37%
ong Kong
13% > 60 ani
O evoluţie demografică de tip occidental.
Dacă alte ţări sud - est asiatice au o demografie progresivă, aceste state,
care au făcut salturi importante pe linia civilizaţiei, tind spre un echilibru
demografic. Deci tranziţia a fost încheiată.
Hong Kong
Teritoriu minuscul - 1045Km2 - 7 mil.loc, compus din două părţi: Ins. Hong
Kong şi partea continentală Kowloon - legate prin două tunele submarine.
Densităţi mari: 6500 loc./Km2
- 72,3% servicii
- 26% ind.
- 0,7% agr.
În aceste condiţii şi-au permis amenajarea unui parc naţional.
Ocupat de britanici la 30 iunie 1898, teritoriul a cunoscut un început
economic prosper, graţie poziţiei geostrategice excepţionale, rolului de avanpost
chinez în relaţiile cu restul lumii şi nu în ultimul rând spiritului riguros al
britanicilor.
- 25 dec. 1941/30 august 1945 - ocupaţia japoneză - colaps economic
După război şi-a reluat rolul de bază militară strategică britanică şi de port
liber deosebit de important. La 1 iulie 1997 a fost retrocedat Chinei.
Investiţii de capital american, englez, japonez (favorizate de o politică
financiară şi fiscală extrem de avantajoasă - poate mai bine zis de lipsa unei
politici fiscale) ] au condus la apariţia unuia dintre focarele expansiunii
economice asiatice.
Dezvoltare rapidă a următoarelor ramuri:
- textilă - locul IV pe glob
- ciment
- reparaţii nave
- produse chimice
- montaj auto
- bunuri de larg consum
- electronică şi electrotehnică
Acestea au fost implantate cu precădere în arealul continental TSUEN
WAN.
Industrie extrem de activă, necontrolată, nemăsurată. Nu e o dezvoltare
haotică, ci una de conjunctură comercială - Se produce ceea ce se cere. Este o
adaptare extraordinară la mecanismele ec0nomiei de piaţă. Forţa financiară
permite rapid asimilarea de produse noi. Industria este concentrată în proporţie
de 2/3 în întreprinderi mici. 67% din întreprinderi au sub 10 muncitori - după
L.Monde.
După un uşor relanti între 1989 - 1991, economia acestui stat - atelier a
reintrat într-o perioadă nouă de creştere, 5 - 6%/an, datorată între altele şi
strânselor legături cu zona liberă SHENZEN (China sudică).
În zonele libere chineze salariul mediu este de 75$, faţă de 400$ în Hong
Kong şi 1600$ în Franţa (fără greve şi revendicări).
Simbioza economică cu aceste zone libere este profundă: 60% din
investiţiile Hong Kong-ului în afară sunt în China. Reciproca este de acelaşi rang.
China este primul investitor în prezent în Hong Kong = 12 mld.$ în 1992.
Locul 10 în comerţul mondial cu 3,3% din exporturile mondiale.
Producţii industriale însemnate.
- Bumbac fire - 250.000 t
- Energie electrică - 35 mld.Kw/H
- Automobile - 0,5 mil. buc.
- Ciment - 2,5 mil. t
- Ceasuri - 400 mil. - Quartz, electro
- Aparate radio - 50 mil. buc. (locul I)
- Singapore II
- China III
- Japonia IV
- Televizoare - 3 mil. bucăţi - cât Franţa
- Confecţii - textile - cel mai mare producător de confecţii
Total într.: 9677 într. confecţii - 1996
5365 într. textile
2160 într. electronice
A treia piaţă mondială a aurului
Hong Kong - deţine o enormă putere financiară. După unele statistici ar fi
a treia mare piaţă financiară.
- 400 de aşezăminte financiare
- 140 bănci
- 4 burse - cea mai importantă bursă ocupă locul III pe glob ca volum al
tranzacţiilor
- 6 mil. turişti/an
- primul loc la traficul containerizat
- al doilea aeroport al Asiei (după cel de la Kansai - Tokyo)
- în Kowlong - pe o insulă artificială - CHEK LAP KOK - 35 mil./1998
- cel de pe insulă nu mai face faţă
Raporturi extrem de strânse cu China (de fapt 98% din pop. chinezi)
Anual - 12 mil. Hong Kong ] China
- 1 mil. China ] Hong Kong
Relaţiile cu China au la bază complementaritatea:
Hong Kong oferă capital, management, reţele de marketing
China oferă: teren pentru construcţii, forţă de muncă şi facilităţi de
producţie
Integrarea economică este utilă de ambele părţi.
Rămâne de văzut cum va fi întegrarea politică a celor două state după 1
iulie 1997.
China - forţează nota - manevre militare în apropierea Taiwanului
- demonstraţie de forţă
Coreea de Sud
Relief
Elburs
Arcul muntos septentrional flanchează Caspica având o largă convexitate.
Spre sud este dominat de Vf.Demavend, 5678 m (un imens con vulcanic izolat) şi
masivul granitic ALAM KOUH (4840 m). Elbursul este prelungit spre est de
arcul M. KHORASAN de altitudine mai redusă, cu o convexitate inversă, arc ce
adăposteşte mai multe bazine longitudinale.
Elbursul este un lanţ cu o dublă deversare spre cele două margini, fiind
situat la bordura nordică a `Mesetei iraniene@. Formele structurale sunt
dominante şi sunt marcate de tectonismul brutal din pliocen şi cuaternar care a
produs înălţări substanţiale, atât pe rama nordică a Mesetei cât şi în sud
(M.Zagros). Conul Damavendului a fost calificat după sfârşitul pliocenului, fiind
constituit din strate succesive, suprapuse, de lavă.
M.Khorasan (KOPEN - DAG) reprezintă un pliu marginal al platformei
ruse, fiind constituiţi în principal din roci cristaline.
Meseta iraniană corespunde, din punct de vedere structural, unei mase
rigide vechi, inserată între cele două ramuri ale centurii plisate de tip alpin (Elbus
- Zagros). Este constituită din granite şi sisteme cristaline, acoperită cu depozite
mezozoice şi chiar o manta aluvială recentă, din care aflorează forme de relief
rezidual. A fost recunoscută chiar o linie de cutări hercinice (linia uraliană
prelungită spre sud), care separă Deşerturile Kavir şi Lut.
Deşerturile
Landşafturile aride ale Pod.Iran sunt reprezentate prin două deşerturi: Lut
- în cea mai mare parte nisipos şi Kevir - un deşert de solonceacuri. Ele sunt
înconjurate de trepte structurale, nişte şesuri vaste cu aluviuni orizontale
rezistente la deflaţie. Relieful de tip acumulativ este situat în depresiunile centrale
interioare, endoreice, în care sunt concentrate depozite de râu, cuaternare sau
depozite lacustre şi proluviale.
Deşertul Kavir - ocupă un vast teritoriu la sud de M.Elburs şi Khorasan.
Este o zonă înaltă, cu altitudini de peste 800 m, având un aspect de şes
monoclinal, cu pantă uşoară dinspre munţi spre centrul depresionar. Pe alocuri,
apar munţii insulari, lipsiţi de vegetaţie.
Deşertul Lut - este alcătuit din nisip şi piatră şi se desfăşoară pe cca 1100
Km. Albiile secate ale râurilor sunt prezente peste tot, dovedind existenţa unor
climate mai umede în trecut. Se întâlnesc şi suprafeţe vaste pietroase, greu de
străbătut. Procesele de dezagregare sunt foarte puternice, în zonele ocupate de
munţi reziduali, dând naştere la forme de eroziune ciudate.
Arcul meridional cuprinde M.Zagros, de 1800 Km lungime, se desfăşoară
de la frontiera turcă până în dreptul Str. Ornuz. Este un lanţ cu zone structurale
longitudinale care racordează sistemele sud - anatoliene cu Himalaya (prin
Belucistan şi M.Suleiman (Pakistan). În cadrul M.Zagos se disting cutele - solzi
ale Iranidelor, cu serii intrusive groase, cu cicatrice eruptive care separă aceste
structuri de sudul central iranian. Iranidele au fost puse în evidenţă în eocen, dar
cutări importante s-au desfăşurat şi în pliocen. Relieful lor este dominat de
formele structurale, de crestele prelungi, paralele cu direcţia generală de plisare.
Spre est M. Zagros se continuă cu munţii MAKRAN, puternic fragmentaţi
şi erodaţi.
Deşertul Lut este flancat de M.Iranului de Est, un lanţ exaltat la capete,
care separă deşertul de Dep. SISTAN (în parte şi în Afghanistan). Câmpiile ocupă
zone puternice înguste. Câmpia litorală caspică este umedă şi fertilă, iar Câmpia
Khuzistanului (parte din Mesopotamia) este extrem de aridă. Este o câmpie
aluvionară, productivă în regim irigat, deoarece precipitaţiile sunt neînsemnate
cantitativ (150mm/an la Abadan). Un trotuar litoral îngust se află şi pe ţărmul G.
Persic, în condiţii climatice la fel de aride. Zonă labilă seismic; 21 iunie 1990 -
55.000 victive; 7,3 - zona Gilan - M. Caspică -epicentrul.
Clima
Înaltul platou iranian este marcat printr-o ariditate pronunţată,
caracteristică ce se explică prin condiţiile generale ale circulaţiei atmosferice.
Iarna, masa platoului este încorporată presiunilor ridicate asiatice, iar arcurile
montane reprezintă un obstacol serios în calea deplasării depresiunilor de origine
mediteraneană. Acestea sunt dirijate spre sud, spre G. Persic sau spre nord, spre
Caspica. Aceste deperesiuni sunt totuşi active pe versantul vestic al M. Zagos şi
în nord. Vara, mişcarea generală este supusă unui flux generat de Anticiclonul
Azorelor, dirijat spre zonele de joasă presiune central asiatice. Acest flux vestic
determină ploi de primăvară, din ce în ce mai neînsemnate spre interiorul
podişului.
Distribuţia ploilor este dirijată de obstacolele orografice. Cu excepţia
câtorva zone din Zagos şi a litoralului caspic, (versantul nordic al M.Elbus)
celelalte regiuni primesc sub 500 mm/an.
Ploile cele mai abundente sunt înregistrate în extremitatea vestică a
versantului nordic al M. Elburs (1517 mm/an la Pahlavi). Ele diminuează pe
acelaşi versant până la 620 mm/an la ASTERBAD.
Spre interior precipitaţiile diminuează foarte mult: TABRIZ - 282 mm,
TEHERAN - 244 mm, ISPAHAN - 150 mm şi sub 100 mm în cuvetele centrale
ocupate de deşerturile Kavir şi Lut.
Există un puternic contrast termic de iarnă între platoul intern cu trăsături
de continentalism şi zonele litorale. (Diferenţieri termice există şi între cele 2
litorale).
Astfel, iarna, pe litoralul G.Persic - în ian. = 11,9Ε la DJASR şi 3Ε la
TEHERAN. Pe litoralul nordic, la PAHLAVI = 7,5Ε.
Vara, temperaturile sunt distribuite ceva mai uniform: Tabiz - 24Ε, Pahlavi
- 25Ε, dar 35,8Ε la Abadan, pe litoralul G.Persic şi 33Ε la Yazd (la 1200 m
altitudine). Amplitudinile termice sunt mai accentuate tot în platoul interior (26Ε,
t. medie la Teheran).
Se deosebesc mai multe tipuri de climă:
- tropical - uscată - pe litoralul G.Persic
- subtropical uscată - în platoul interior
- semideşertică montană - pe versanţii interni
- subtropical umedă - litoralul nordic şi versanţii V. ai M.Zagros
- semideşertică în cuvetele centrale
Opoziţia între regiunile umede şi cele uscate determină o diviziune între
zonele denumite `sardsir@ - pământuri reci şi uscate şi `garmsir@ - pământuri
calde şi umede care reglează organizarea nomadismului între platourile înalte şi
franjele litorale. Această separare are şi o semnificaţie biogeografică, deosebind
formaţiunile arborescente de stepă şi semideşerturi sau deşerturi.
Pădurile oromediteraneene (vers. M.Elburs), se caracterizează printr-o
structură compozită, cu multe specii tropicale care au rezistat glaciaţiunilor
cuaternare. Un facies de bază, format din: Parotia persica, Glaeditia caspica,
Quercus castanaepholia, Carpinus, Ulmuss, Tilia, viţă sălbatică.
De la 300 - 400 m până la 1800 m - fag + carpen, peste 1800 m, apar
stejari mai rezistenţi (toleranţi) la frig (Q.macranthera). Remarcabilă este absenţa
aproape totală a coniferelor.
Pe versantul sudic al M.Zagros se remarcă un etaj inferior cu accacia şi
palmieri pitici şi un etaj superior cu ziziphus şi mirt, iar pe versanţii interiori
stejărete.
În deşerturi: saxalul (Haloxylon), Suaeda, Khagi, Zilla, Tamarix.
Stepele bune pentru păşunat ocupă suprafeţe relativ mici, doar 6% din
suprafaţa ţării (11 mil. ha). Dominantă este vegetaţia semideşertică. Acest tablou
vegetal rămâne însă oarecum în donmeniul teoreticului. Dacă pădurea caspică
mai acoperă încă jumătate din teritoriile de altădată, stejărişurile din Zagros au
fost în cea mai mare parte defrişate. Se pare că defrişarea s-a realizat în două
etape: în antichitate în epoca parţilor şi sarsamizilor, perioadă de mare
prosperitate, cu presiuni urbane şi rurale asupra pădurii. Acestei epoci i-a
succedat o perioadă de încetinire a acestei acţiuni în evul mediu pentru că o
populaţie nomadă a înlocuit sedentarii distructivi ai covorului vegetal.
Cea de-a doua etapă este cea contemporană care desăvârşeşte dispariţia şi
a resturilor de pădure care au mai rămas, şi care acoperă doar 11% din suprafaţa
ţării.
- yermosoluri, xerosoluri, castanosoluri, fluvisoluri, soloneţuri şi
solonceacuri, andosoluri, calcosoluri (terra rosa) şi soluri etajate în altitudine.
Populaţia
Popoare vorbind limbi indo - iraniene, s-au naturalizat în P.Iranului
începând cu mileniul II î.H., practicând o agricultură savantă şi minuţioasă ale
cărei tehnici s-au păstrat până astăzi în oazele şi văile fertile. Ei au dat numele
ţării, Iran, după numele lor: Aryeni - `poporul oamenilor superiori, virtuoşi@ - a
căror persistenţă de-a lungul a 4000 ani exprimă o continuitate umană
extraordinară. Ei au inventat agricultura irigată cu `qanatul@, combinată cu o
îngrăşare intensivă a solului.
Această civilizaţie a fost bulversată de invaziile nomazilor, care au distrus
lucrările funciare şi viaţa sedentară aproape că a dispărut. Remanierile etnice au
fost considerabile. Au apărut turcii, turkmenii, azerii, uzbecii, kirghistanii, arabii,
care au beduinizat în mare parte viaţa socială a acestor teritorii. Populaţia
sedentară (în faţa ruinelor satelor şi a instalaţiilor de irigare) s-a convertit la
nomadismul războinic. Au supraveţuit totuşi câteva celule de sedentarism cum
sunt cele de pe litoralul caspic şi din oazele mai mari (Ispahan, Yazd etc). Abia în
sec. XX s-au făcut încercări de sedentarizare (1930, 1947, sub dinastia Pahlavi),
dar au dus la diminuarea şeptelului. Totuşi nomadismul a reculat foarte mult,
astfel încât în prezent este un fenomen socio - economic minor.
Numărul locuitorilor a crescut enorm în ultimile decenii, de la 33,5 mil. în
1976, la 66 - milioane în 1999, graţie unui spor natural extrem de ridicat: 32%. în
1976, diminuat uşor la 18%. în 1999, ceea ce corespunde unei natalităţi actuale
de 24%. şi unei mortalităţi foarte scăzute, 6%.
Speranţa de viaţă este de 68 ani la bărbaţi şi 71 ani la femei.
Tineretul sub 25 de ani deţine o pondere considerabilă din totalul
populaţiei, 65%, fapt ce implică o serie de probleme socio - economice
deosebite. Sunt necesare investiţii crescânde pentru o morfostructură
corespunzătoare: şcoli, locuinţe, spitale, căi de comunicaţie, alimentare cu apă şi
energie etc. Mortalitatea infantilă a scăzut foarte mult: 140%. în 1970; 26%. în
1999.
Repartiţia geografică a populaţiei este însă extrem de diferenţiată, existând
contraste puternice între regiunile interioare şi estice şi cele nordice şi vestice.
Densitatea medie este de 40 loc./Km2. Însă cele mai concentrate grupări se
întâlnesc în Câmpia Caspică (peste 100 loc./Km2), în jurul ariei metropolitane a
Teheranului, şi de-a lungul văilor din M.Zagros. Aceste zone grupează cca 2/3
din populaţia Iranului, în contrast cu regiunile centrale şi estice care au sub 10
loc/Km2.
Sub raport etnic, potrivit criteriului lingvistic, se pot deosebi 3 mari grupări
de popoare:
1 - indo - iranienii - 2/3 din total, din care mai fac parte kurzii, belucii, lurii
şi ghilarii. Kurzii ocupă un areal compact în nord vestul ţării şi revendică în
permanenţă autonomia teritoriului lor.
2 - popoarele turce: turci, afgani, caşcaiţi.
3 - popoarele semitice - arabi, evrei
Urban - 60% din pop.
Str. profesională - agr. - 30%, ind. - 26%, servicii - 44%.
Industria extractivă
Iranul este marele câştigător al Războiului din Golf. Diminuarea drastică a
producţiei petroliere a Irakului (embargo pe vânzări şi limitarea lor doar pentru
procurarea de medicamente şi produse de primă necesitate) şi anularea producţiei
Kuweitului în timpul războiului, a determinat o producţie suplimentară a Iranului
care a înregistrat 187 mil.t în 1998, clasând ţara pe locul IV pe glob.
Producţia iraniană a înregistrat vârfuri în anii 70, când a depăşit 300 mil.t,
apoi a limitat extracţiile pentru prelungirea timpului de exploatare a rezervelor
(evaluate la peste 12 mld.t).
Principalele perimetre de exploatare sunt: AGHA JARI, LALI, GACH,
SARAN, MASJED SOLEMAN, din bordura externă a M.Zagros, apoi din
Ins.Kharg şi din perimetrul NAFT-I-SHAN (în vest, la frontiera cu Irakul), şi în
sud - est.
Dispune de asemenea de însemnate rezerve de gaze naturale. Rezervele
sunt mari, apreciate la peste 20.000mld.m3. Pentru transportul gazelor s-a
construit o reţea importantă de conducte, între care Transiranianul care leagă
zăcămintele de la Agha - pe litoralul caspic. O altă conductă importantă leagă
zăcământul de la Gach Saran cu oraşul Shiraz şi cu portul Abadan. Prod. de 50
mld.m3/1992. Peste 2000 Km de pipe-line-uri leagă perimetrele petroliere de
capitală şi de porturile pentru export: Abadan şi Kharg Therminal sau de rafinării.
Spre Ins. Kharg converg 6 conducte petroliere şi de gaze. Pot acosta petroliere
gigantice.
Dispune de asemenea de minereuri de Fe (Yazd, Shamasabad), minereuri
complexe (Cu, Pb, Zn) - Kurdistan, zona nord - estică (Mashad) şi în Deş.Lut, de
unde se mai exploatează şi Mn şi Cr. Aproximativ din aceleaşi perimetre, Iranul
extrage şi huilă, peste 1 milion de tone.
Noutăţi de ultimă oră: un imens zăcământ - zona Lamard - 80/12 Km -
petrol
Industria prelucrătoare
Petrochimia - Iranul şi-a dezvoltat o bază proprie de rafinare a petrolului,
construind rafinării moderne în care prelucrează peste 75 mil.t de petrol. Cele mai
importante uzine sunt la Abadan (are 25 mil.t capacitate, cea mai mare din
lume..., azi este depăşită), Kharg, Teheran, Masjed, Shiraz, Tabiz, Isfahan, unde
se realizează şi produse rafinate şi produse finite petrochimice.
Industria chimică mai produce îngrăşăminte, acizi, produse clorosodice la
Teheran şi Mashad. Producţia de îngrăşăminte a depăşit 500.000t (N.P.K)
Siderurgia reprezentată prin oţelăriile de la Isfahan şi Azna, iar metalurgia
neferoasă prin uzinele de la Arak (aluminiu), Isfahan (neferoase concentrate, Pb,
Cu, Zn).
Succese importante s-au obţinut şi în cadrul construcţiilor de maşini, unde
se produc tractoare, autoturisme, autocare, maşini agricole, maşini unelte precum
şi aparate de radio, TV (300.000), frigidere, produse electronice, în centrele de la
Teheran, Tabriz şi Isfahan.
Celelalte ramuri industriale au începuturi bune: ciment: 15mil.t, cherestea,
mobilă, încălţăminte, fiind concentrate în marile oraşe: Teheran, Shiraz, Isfahan,
Tabiz, Mashad.
Iranul este un producător important de lână şi produse din lână, stofe,
ţesături, covoare persane: Tabriz, Shiraz, Isfahan, ....etc.
Agricultura ocupă prin terenurile arabile doar 8,6% din suprafaţa ţării.
- grâu - 12 mil.t
- mei, orez, sorg, orz
- trestie de zahăr, bumbac, iută, floarea soarelui
- citrice - locul 8
- curmali - locul 2
- ceai, soia, migdali, pepeni (locul 6), tutun
Zootehnie - bovine - 8 mil., ovine - 53 mil.
Agricultura iraniană îşi ameliorează treptat rezultatele, 1980 - 10 mil. t
cereale; 1990 - 15 mil.t şi situaţia se îmbunătăţeşte permanent prin creşterea
suprafeţei arabile. (Terenuri utilizate: 8,6% ar., păşuni - 27,4%, păduri - 11%, alte
- 53%).
Transporturi - 6000 Km căi ferate
- 55.000 Km şosele (1500 modernizaţi)
- pipe-line-uri
Turism - Persepolis, Isfahan, Tebriz, Mashad, Yezd, Elburs, litoralul
caspic, Teheran, Zagros.
Israel
Enclavă ce constituie un element profund original în inima Orientului
Apropiat, format printr-o imigrare masivă, Israelul constituie o expresie a unui
înalt grad de organizare şi activitate susţinut printr-o politică de investiţii
puternice.
Statul Israel ia fiinţă la 14 mai 1948, pe baza hotărârii Adunării Generale a
O.N.U., care prevedea împărţirea Palestinei (aflată sub mandat britanic) în două
state: arab şi israelian. Are loc primul război islamo - arab.
1956 - al doilea război
1967 - al treilea război (războiul transmisiunilor, sau războiul celor 6 zile).
1973 - al patrulea război
1975 - pace separată cu Egiptul Anwar El Sadat şi Menahem Begin)
1982 - al cincilea conflict, cu intrarea trupelor israeliene în Liban
1988 - Debutul războiului pietrelor - Intifada
1988 - Yaser Arafat - recunoaşte statul Israel
1991 - războiul Golfului
1992 - expulzarea a 417 palestinieni în Liban
1993 - debutul negocierilor directe dintre O.E.P. şi Israel la sfârşitul anului.
1994 - 28 februarie - întreruperea negocierilor în urma unui atac terorist
Israelul a instalat în teritoriile ocupate - Gaza - în SV, Cisiordania şi
Înălţimile Golan în N - la graniţa cu Libanul, o administraţie militară cu puteri
nelimitate şi a promovat o politică de implantare de colonişti.
Israelul este de o sută de ori mai mic decât Arabia Saudită. Are doar
20.700 Km2, cu faţadă mediteraneană şi un colţ sprijinit pe Golful Akaba.
Relieful este diferenţiat în patru sectoare.
1) Câmpia litorală - constituie un trotuar mediteranean de 30 - 50 Km în
sud şi lăţimi mult mai mici în nord. Are un ţărm drept, un relief neted şi comunică
prin văile transversale cu munţii din est.
2) Zona piemontană Shefela şi Colinele Iudeii, are un relief deluros, cu
altitudini cuprinse între 500 şi 1200 m şi se constituie ca o treaptă dominantă
peste şesul litoral.
3) Grabenul Akaba - El Ghar este un şanţ tectonic îngust şi adânc ce se
desfăşoară până la poalele Munţilor Taurus. În jurul Mării Moarte are caracter
endoreic. Iordanul vine din nord, se varsă în Lacul Tiberiada situat la -208m,
după care se îndreaptă spre Marea Moartă -392m (fundul mării este la -793m).
Dinspre sud se varsă în M.Moartă uedul El.Akaba. În zonele joase grabenul este
mai neted, cu aspect de câmpii. M.Moartă a pierdut 20% din suprafaţă în 10 ani,
între 1972 şi 1981.
4) Deşrtul Neguev din sud, este ca relief un platou cu altitudini ce cresc
spre sud - vest, format din coline - Ramon - (1036 m) şi depresiuni - Beersheba.
Este din ce în ce mai uscat spre sud.
1948 - 770.000
1950 - 1,2 mil.
1960 - 2,1 mil.
1970 - 2,8 mil. - dublare în 20 de ani.
Economia
Sectorul industrial este foarte activ. Lipsa resurselor şi existenţa unei FDM
foarte cultivată, a incitat guvernul să privatizeze sectoarele cu mare valoare şi
tehnologie avansată: armament, aeronautică, electronică şi informatică.
Industria israeliană este puternic etatizată.
Politica economică este de fapt o combinaţie între două curente: `The new
deale@, israelian, care urmăreşte dezvoltarea agriculturii şi a infrastructurilor
pentru noi locuri de muncă, şi în acelaşi timp o politică liberală care lasă o marjă
largă iniţiativei particulare.
Această politică liberală se agaţă de spiritul comunitar, colectivist pe care
este fondată societatea israeliană şi alături de F.M.I. critică o economie supusă
prea mult controlului statului.
Această politică liberală, promovată de opoziţie, doreşte suprimarea
noţiunii de salariu minim vital şi doreşte privatizarea băncilor.
Se estimează că un israelian din 3 lucrează în administraţie sau în una din
cele 170 de întreprinderi publice. Imixtiunea statului este probată mai ales de
faptul că terenul agricol nu aparţine particularilor. Se pare că în acest deceniu
această stare de lucruri se va schimba. 30% din producţia industrială aparţine
statului. Şi în acest domeniu se prevăd schimbări. PNB/loc. = 16.100 $/1991 -
ţară bogată.
Puternic marcată de incertitudinile politice şi de apariţia noilor valuri de
emigrări (etiopieni - tradiţii uşor diferite) şi mai ales ruşi, economia Israelului
rămâne una dintre cele mai dezvoltate din Asia.
Este o economie modernă, bine echipată tehnologic, bazată pe resurse
proprii dar şi pe importuri.
Exploatarea resurselor interne are în vedere zăcămintele de petrol de la:
KOKAV şi HELEZ (nordul Deşertului Neguev).Petrolul este transportat prin
conducte la centrul de prelucrare de la ASHKALON . Industria israeliană este
susţinută şi prin importul anual de cca 5 mil.t petrol, în mare parte transportat
prin conducta Eilat - Haifa.
Producţia de gaze naturale (zăcămintele de la Rash Zohar) este în scădere
(33 milioane m3). Alte resurse importante pentru economie sunt: Cu, la TIMMA
(Eilat); săruri de potasiu (SEDOM) în sudul M.Moarte (1 mil.t.), fosfaţi naturali
în Neghev (ORON şi MITSPE RAMON) - 2,5 mil.t.; sare gemă, brom,
magneziu.
Produce o cantitate însemnată de energie electrică, 35 mld.Kw/h/an,
exclusiv pe filiera termocentralelor, cantitate suficientă pentru necesităţile interne.
Israelul s-a orientat spre ramuri industriale de vârf: tehnică de calcul,
produse electrice şi electrotehnice: Tel Aviv, Haifa, constr. de maşini (motoare
electrice - Ramla), motoare de avioane (Bet Shemesh), echipament industrial,
nave, automobile (Tel Aviv -Haifa). siderurgie - Akko şi Ashkelon.
Ciment - numeroase centre: Haifa, Ramla, Bet Shemesh - 3 mil.t.
Industria chimică - produce îngrăşăminte, fibre sintetice, acid sulfuric,
medicamente, hârtie etc: Tel Aviv, Jaffam Haifa.
Industria uşoară este reprezentată prin filaturi, confecţii, produse
alimentare, concentrate mai ales în ??? ind. Tel Aviv - Jaffa şi Jerusalim.
O ramură extrem de importantă, cu pondere mare la export este şlefuirea
diamantelor, meşteşug adus de emigranţi din Olanda şi localizat în oraşul
Natanya (peste 10.000 de specialişti), dând 30% din valoarea exportului (locul II
pe glob după Olanda).
- Ind. dinţilor artificiali.
Agricultura constituie un exemplu excepţional de activitate intensivă, de
un înalt nivel al eficienţei şi organizării, care se apropie de esenţialul agriculturii
vest-europene.
O extraordinară grijă pentru pământ, (spaţiu restrâns şi cu favorabilitate
redusă) dublată de agrotehnici superioare, au făcut posibilă extinderea culturilor
specializate.
Organizarea agriculturii comportă două direcţii: considerarea agriculturii
`un mod de viaţă@ şi cea de-a doua - înflorirea deşertului.
Sisteme complicate de irigaţii, conduc apa din râul Iordan şi din râul
YARKON spre deşertul Neguev. Sunt valorificate cele mai mici surse de apă
(Napoleon - Nil). Sunt irigate 1/2 din cele 500.000 ha agricole. Recent,
urmărindu-se imagini satelitare, au fost repuse în funcţiune sisteme de irigaţii
antice, sisteme cu qanat, care funcţionează şi în prezent foarte eficient. M.U.T. -
arabil - 21%; păşuni - 40%; păduri - 6%; alte terenuri -33% Este o agricultură
puternic socializată, organizată în sistem `moshav@ sau `kibutz@.
Moshavul este o cooperativă de ferme identice exploatate familial.
Comparativ, oferă credite, îngrăsăminte, maşini şi debuşeu pentru desfacere.
Kibutzul este o întreprindere colectivă bazată pe principiul punerii în
comun a resurselor, sarcinilor şi veniturilor, fără salarii însă.
Cele două sisteme sunt organizate pe mici colectivităţi rurale, grupând 4 -
6 sate în care au fost implantaţi evrei de aceeaşi origine (ruşi, polonezi, români,
germani). Ele se bucură încă de popularitate, dar rentabilitatea lor este încă
subvenţionată de stat.
Culturi specializate
- citrice - în special portocale şi grepfruit - 95% pentru export; 2,5% din
producţia mondială - 1,2 mil.t
- cereale - grâu, porumb, orz
- bumbac, arahide, cereale, banane
- sfeclă de zahăr, viţă de vie, măslin
- zootehnie sedentară, piscicultura în rezervoarele pentru irigaţii, creşterea
industrială a păsărilor, cu un înalt grad de productivitate pe spaţii restrânse.
Creşterea bovinelor reprezintă sectorul principal - stil olendez, cu productivitate
mare (unt, lapte).
Dispune de un sistem de transporturi bine pus la punct, caracterizat prin
fluiditate şi flexibilitate.
- feroviar - cca. 1000 Km
- rutier - 12.000 Km - aproape în întregime modernizat
- porturi: Tel Aviv, Jaffa, Haifa, Eilat, Ashdod - peste 15 mil. t total anual
mărfuri.
- turism - peste 1 mil./an - Ierusalim, M.Moartă, Tel Aviv; staţiuni:
Natanya, Ramala.
Arabia Saudită
Cu o suprafaţă de 2.248.000 Km2, este cel mai mare stat al Asiei de SV şi
ocupă aproape întreaga peninsulă a Arabiei.
Este esenţialmente construită dintr-un soclu cristalin, metamorfozat în
precambrian, înălţat spre Marea Roşie pe care o domină printr-un abrupt faliat în
trepte şi înclinat uşor spre nord, nord - est şi est unde este acoperit de o serie
sedimentară mezozoică şi terţiară.
Parte componentă a Gondwanei, apoi a Africii, peninsula s-a rupt de Africa
în terţiar, în urma apariţiei acestei imense cicatrici a Riftului Mării Roşii şi
Golfului Aden. Riftul se continuă cu grabenul Mării Moarte, despicătură adâncă
situată sub nivelul mării la -392 m. În Depresiunea Afar riftul are caracterul unei
dorsale oceanice emerse,unde se poate urmări pe viu mecanismul expansiunii
fundului oceanic.
Prin urmare, limita Africii cu Asia ar putea fi împinsă până la bordura
Podişului Iran. De fapt, nici elementele de peisaj deşertic nu diferă prea mult între
Sahara şi deşerturile Arabiei.
Soclul s-a consolidat în precambrian şi a avut o evoluţie comună cu a
Gondwanei, până în mezozoic, când supercontinentul sudic s-a dezmembrat prin
deschiderea rifturilor oceanice şi deriva continentelor. (Africa a migrat puţin mai
la nord, Antarctica şi Australia au migrat în direcţii diferite, Madagascarul s-a
separat prin Canalul Mozambic de Africa, India s-a lipit de Asia, iar Africa s-a
sudat şi ea de Asia.
În paleozoic, soclul a evoluat mai mult în regim aerian, în schimb în
mezozoic au existat mai multe serii sedimentare. Riftul Mării Roşii a început se
se schiţeze încă de la sfârşitul cretacicului, dar separarea propriu-zisă a avut loc
în terţiar, astfel că în miocen era deja stabilită comunicarea cu Oceanul Indian.
În vest, soclul mărginit de o câmpie litorală, Câmpia Tehama, de15 - 20
Km lărgime, care separă peste tot marea de frontul abruptului. Acest front montan
vestic este exaltat spre extremităţile de nord (Munţii Hedjaz) şi sud (Munţii Asir).
Munţii Omanului fac notă discordantă cu structurile platformice fiind un
pliu al cutărilor alpine, metamorfozat odată cu iranidele de peste Golful Persic.
Sunt alcătuiţi predominant din calcare, fapt pentru care fenomenele carstice
capătă o largă extensiune şi sunt favorizate şi de precipitaţiile orografice, ceva
mai bogate (400 - 450 mm/an).
Partea centrală a soclului este deşertică. Morfosculptura aridă este tipică în
Marele Nefud şi Rub-al-Khali.
Între Munţii Asir şi Munţii Oman se desfăşoară Munţii Hadramaut, ca o
ramă sudică înălţată a platformei arabe. Este în fond un podiş înălţat, fragmentat
adânc în centru de uedul omonim, un podiş stratificat, format din depozite
jurasice, cretatice şi terţiare.
Regiunea centrală, zona cea mai întinsă a peninsulei, se individualizează
prin lipsa unei hidrografii permanente şi prin predominarea deşerturilor tropicale.
În partea centrală bombările au dat naştere unor munţi detaşaţi ca masive
reziduale. Shamar (constituit din serii cristaline, Daryis - masiv eruptiv şi
Tuwaig (format din gresii cretacice cu structură monoclinală care dau un relief
specific de cueste). Uedurile adânci (Ruma, Sirra) au fragmentat puternic această
zonă mai înaltă. Partea internă a soclului este în fond un vast podiş străbătut de
ueduri şi împărţit în trei sectoare: P. Ruala (în nord), P. Najd (în centru) şi P.
Dahna (în sud). Aceste podişuri s-au deşertificat prin aridizarea climei,
formându-se deşertul pietros sirian în nord, Marele şi Micul Nefud în centru şi
Rub-al-Khali în sud (care nu se suprapune perfect peste podişurile amintite).
Deşertul sirian este din punct de vedere geostructural un podiş de vârstă
cretacică şi terţiară, cu altitudini medii între 500 - 800 m. Pe alocuri, depozitele
de calcare de suprafaţă sunt acoperite de cuverturi de bazalte (Harra) şi numai în
partea apuseană (siriană) este acoperit de nisipuri. Sunt larg răspândite
depresiunile de origine carstică. Predomină hamadele, El Hamad, un amestec de
piatră nesolificată, pietriş cu galeţi colţuroşi şi de-a lungul uedurilor depozite de
albie, numite reguri.
Deşertul Nefud este prin excelenţă un deşert de nisip, cu o largă
răspândire a aglomerărilor de barcane. Munţii reziduali sunt înconjuraţi de mase
de grohotişuri nesolificate, lipsite de vegetaţie, străbătute de ueduri. Nisipurile
din această zonă au culoare roşiatică, provenind din gresii roşii cretacice şi sub
acţiunea vânturilor se adună în depresiuni care au forma unor amprente de copită
denumite `Falak@. Lanţurile de dune paralele se numesc `Uruk@ în Peninsula
Arabia.
Rub-al-Khali este însă deşertul cu cea mai mare suprafaţă. Are 1000 Km
de la E-V şi de la N-S. Ocupă o imensă depresiune tectonică între lanţurile
reziduale centrale şi marginea muntoasă sudică. Este unit cu Deşertul Nefud prin
câteva ueduei mari umplute cu nisip. Rocile de bază sunt calcarele cretacice şi
eocene acoperite cu depozite groase de nisipuri de provenienţă aluvială, care
alternează cu şesuri de pietriş - reguri. Formele de relief ale nisipurilor mobile
sunt foarte variate, de la barcanele răzleţe până la aglomerările longitudinale
(irik), sau la masivele nisipoase izolate (kaidauri), de formă piramidală.
Majoritatea uedurilor care străbat deşertul au caracter asemănător văilor,
cu profil în `V@ în cursul superior, în `U@ în cursul mijlociu şi cu un profil
transversal slab exprimat în cursul inferior, unde albiile sunt divagante şi îşi
schimbă direcţia după fiecare ploaie.
Clima Peninsulei Arabe este subtropicală şi tropicală, cu ierni calde şi
precipitaţii puţine, superaridă în est şi aridă în rest. În interior, continentalismul se
accentuează, fiind exprimat mai ales prin amplitudinile termice. Ariditatea este
accentuată şi de barierele montane. La Aden cad doar 41 mm, la Al-Riadh 75
mm; în general se înregistrează sub 100 mm (cu excepţia munţilor).
Între nord şi sud diferenţele termice sunt exprimate mai ales iarna, pentru
că vara se uniformizează temperaturile. În jumătatea sudică a peninsulei, iarna,
diferenţele sunt puţin schiţate: Aden = 31ΕC-iulie, 24ΕC-ianuarie, la Djedah
(coasta M.Roşii) - 31,5ΕC şi 24,8ΕC.
În sud, pe relieful muntos al Arabiei meridionale apare un sezon ploios
estival, legat de fluxul de aer maritim provenit din zonele de presiune ridicată
tropical sudică. Este un fel de muson redus la scară, determinând 400 - 500 mm
în Oman şi Hadramaut, zonă numită Arabia Felix.
Dacă reţeaua de suprafaţă este practic inexistentă, redusă la ueduri, în
schimb apele freatice sunt ceva mai consistente, constituind elementul
hidrografic important al vieţii cotidiene. Fântânile, izvoarele şi gropile de apă
sunt puncte nodale ale deşertului, bine cunoscute, căutate şi apreciate,
determinând direcţionarea caravenelor sau a nomazilor. Multe din gropile de apă
sunt rezultate în urma prăbuşirilor carstice şi dacă au avut dimensiuni mai mari au
dat naştere oazelor.
Vegetaţia este condiţionată de caracterul depozitelor de suprafaţă. Un
număr redus de plante perene, dar un număr considerabil de plante anuale şi
efemere. Pentru jumătatea nordică, proprii nisipurilor sunt: Caligonum comosum,
Artemisia monosperma, Monsonia nikea, Scrophularia deserti, Panicum
turgidum, Haloxilon persicum, Astragalus spinosus, Atriplex.
Dintre efemeride apar: Plantago, Gagea, Heurada, Aristida,
Heliantemum, Stipa. Pe nisipurile aluviale şi proluviale apar: Hamada
salicornia, Zilla spinoza, Lycium persicum, Artemisia herba-alba.
În partea sudică, pe lângă o parte din speciile amintite sunt răspândiţi şi
arbori singuratici de Acacia albida, Acacia tortilis, Populus euphratica, Tamarix
aphyla.
Populaţia - Triburi arabe întemeiază mici regate efemere încă din mil.I
î.H., regate care vor fi unificate de Mahomed, întemeietorul islamismului, la 635
d.H., devenind pentru scurt timp centrul Imperiului Arab. State feudale mici intră
sub suzeranitatea Imperiului Otoman în sec.XVI, apoi în 1932, Ibn Saud uneşte
cea mai mare parte a triburilor peninsulei şi ia titlul de rege, întemeind dinastia
Saud. În 1933 încep primele exploatări de ţiţei, în 1945 ia fiinţă ARAMCO, iar în
1973 se stipulează participarea statului la toate societăţile petroliere care
acţionează pe teritoriul saudit. În 1980 ARAMCO este naţionalizată complet.
Arabia Saudită a fost gazda aliaţilor în războiul din Golf, unde a jucat un
rol esenţial, dar şi costisitor.
Numărul populaţiei (21 milioane locuitori) este redus în comparaţie cu
imensitatea teritoriului, având o densitate de numai10 loc./km2.
Natalitatea este foarte ridicată, de 26o/oo, tipic islamică, cu un indice de
fecunditate de 4 şi o mortaliate foarte scăzută, de numai 5 o/oo (o mare parte din
populaţaia activă este constituită din imigranţi).
Populaţia este concentrată pe litoral (mai populat cel al M.Roşii) şi în
oazele interioare. Islamismul este omniprezent cuprinzând 98% din populaţie.
În agricultură sunt antrenaţi 48% din activi, în industrie 14%, iar în servicii
37%. (Doar 20% din populaţia activă sunt saudiţi. Restul sunt imigranţi proveniţi
în cea mai mare parte din ţările arabe mai sărace).
Cu toate transformările economice şi modernizările sociale, în platourile
centrale încă se mai practică nomadismul care antrenează 15% din populaţie.
Însăşi termenul de `arab@ desemnează păstori beduini în veşnică mişcare cu
turmele de cămile şi cornute mici.
Dar, treptat, atributele vieţii moderne încep să pătrundă, coexistând
aspecte tradiţionale cu elemente ale civilizaţiei avansate. Oraşele în schimb, şi-au
schimbat totalmente înfăţişarea, afişând un modernism opulent.
Er-Riadh - 2,6 milioane de locuitori - a devenit capitala financiară a lumii
arabe, concentrând capitaluri imense. Băncile saudite şi bursa din Riadh au
început să stăpânească şi să controleze activitatea OPEC şi preţurile petrolului.
De la o cetate cu 20.000 loc., în 1930, înconjurată de ziduri în mijlocul
unei oaze de curmali, atmosfera urbană s-a transformat total. Este un oraş
înfloritor, ca de altfel toate oraşele saudite.
Djedah are 1 mil. loc., Mecca 600.000 loc., Medina 300.000 loc., Taif
300.000 loc.
Mecca prezintă o fizionomie urbană originală, o structură oarecum diferită
de a altor oraşe islamice. Are lungi bulevarde, adaptate circulaţiei mulţimii de
pelerini şi numeroase imobile colective pentru cazare. Rămâne însă
tradiţionalismul de fond care n-a fost transformat radical ca în cazul capitalei.
Economia
Cel mai mare exportator de petrol (având şi cele mai mari rezerve
cunoscute), Arabia Saudită cunoaşte un adevărat `boom@ al investiţiilor şi
construcţiilor. Are o economie sănătoasă, care a obţinut 45 miliarde de $ din
vânzările de petrol în 1992. Şi-a permis să cheltuiască 50 sau 60 miliarde de $ în
timpul războiului din Golf şi s-a văzut nevoită să apeleze pentru un an la
împrumuturi. Dar industria este în plină creştere.
Extrage 443 mil.t petrol (1998), locul I pe glob (după ce fosta URSS a fost
decupată în republici). Rezervele exploatabile sunt apreciate la 35 mld.t ,
adâncimea medie a zăcămintelor este de 2500-3200 m, considerată bună.
Produce de asemenea şi 46 mld.m3 gaze naturale din rezerve estimate la 4100
mld.m3.
Cele mai importante areale petroliere sunt: Ghawar - 2 mld.t - cel mai mare
de pe glob, Haradh, Abkaia, Safaniah, Abu Hadryah, Ain Dar, Nanifa, Rub-al-
Khali. Din câmpurile petroliere pleacă numeroase conducte spre Saida (Liban),
Yanbu (M.Roşie), Ras Tanurah şi
Dharhran (G. Persic). Extracţia ţiţeiului este extrem de avantajoasă:
1$/baril, faţă de 15$/baril în Marea Nordului (2 foraje din 3 relevă structuri
productive).
Petrochimia este localizată la Ras Tanurah, Dharhran (una dintrele cele mai
mari din lume), Yanbu, Jubail, Al-Riadh, Djedah. Se mai produce metanol,
etilenă, uree, amoniac, îngrăşăminte.
A doua industrie saudită este cea a desalinizării apei de mare în cadrul
căreia se produc peste 100 mil.m3/an, utilizată pentru industria costieră şi
aprovizionarea populaţiei din zona industrială estică.
Pentru agricultură şi aprovizionarea zonelor interioare se folosesc însă cca.
95.000 milioane m3/an din pânzele freatice relativ bogate.
Producţia de electricitate este de 93 mld.Kw/h realizată exclusiv pe filiera
termocentralelor, suficientă pentru necesităţile ţării. Mai produce ciment (Djedah,
Al Hufuf),
oţel (Djedah) şi diverse produse alimentare.
Utilizarea terenurilor este limitată de condiţiile de ariditate extremă: arabil
0,5%, păşuni: 39,5%, păduri: 0,8%, alte terenuri: 59,2%.
Agricultura păstrează încă un caracter dualist. Pe de o parte cea a
nomazilor, cu productivitate şi capitalizare slabă şi pe de altă parte instalaţiile
moderne realizate prin investiţii masive. Agricultura utilizează 95% din apa
consumată în ţară şi este aproape în întregime irigată (430.000 ha irigate).
Sistemul dry farming este utilizat doar pe coastele Munţilor Asir şi Hedjez în
Arabia Felix, unde cad 400 mm/an.
Politica agricolă a statului este de a plăti foarte scump cerealele naţionale,
de 3 ori mai mult decât preţul mondial (deşi preţul de producţie este de 5 ori mai
mare).
S-a dezvoltat un sector agricol înalt specializat şi mecanizat, dar exploatat
în principal de muncitori imigranţi. În ciuda condiţiilor naturale extrem de
defavorabile, bogăţia petrolieră a permis dezvoltare agriculturii, aşa fel încât în
prezent Arabia Saudită exportă grâu. Importă alte produse alimentare în schimb.
Pentru a spori securitatea alimentară s-a investit într-o agricultură intensivă
de tip industrial: în parcele se cresc vite pentru lapte (în sistem american) şi s-au
realizat sisteme industriale de creştere a păsărilor, ferme de carne intensive, sere
irigate, culturi hidroponice.
Obţine 4,5 mil.t cereale cu un randament foarte bun (4206 Kg/ha - faţă de
2.830 - media mondială).Se mai cultivă curmal, citrice, bumbac, cafea, legume.
Se cresc 230.000 bovine, 422.000 cămile, care susţin încă nomadismul
intern, 8 mil. ovine şi 4 mil. caprine
Dar succesele agricole au suscitat şi critici. Se consideră că rezervele
subterane de apă sunt de fapt fosile şi s-ar putea epuiza rapid. Ar fi mult mai
rentabil să importe cereale decât să cheltuie de 5 ori mai mult pentru producţie.
Dar regele vrea o Arabie Saudită modernă şi sedentară.
Transporturile modernizate sunt cele rutiere şi aeriene; căile ferate sunt
puţine (Riad - Ras Tanurah şi Tubuk - Medina - Mecca). Au fost construite recent
numeroase şosele şi autostrăzi în zona petrolieră şi pe litoral.
Cele mai importante aeroporturi sunt la Al-Riad, Djedah, Dharhran şi
Medina.
Turismul. Este o ţară închisă turismului internaţional. Este acceptat doar
pelerinajul la Mecca, unde se află Moscheea Ka'ba, cu piatra sfântă a
musulmanilor şi Medina, locul de refugiu al lui Mahomed. Pe vremuri pelerinajul
antrena şi sclavajul.
China
Cu cca 9.597.000 km2, China deţine al treilea teritoriu ca mărime din lume.
În nord-est până la 53ΕN (latitudinea Hamburgului), iar în sud, insula Hainan este
alungită până la a 18° N (latitudinea oraşului Nouakchot - Mauritania). De la
vest (Xinjiang - aproape de frontiera cu Turkmenistanul) la est pe litoral, distanţa
este de 4600 Km.
Geografia fizică a Chinei, opune net vestul şi interiorul, cu relief de
altitudine, marcat de ariditate, Chinei Orientale, litorale şi sublitorale, cu relief
de câmpii, văi şi coline, în general umede.
Relieful. Se disting în spaţiul geografic chinez mai multe unităţi de
relief: lanţurile montane înalte şi podişurile aferente (unitatea pamiro - tibetană),
zona platourilor nordice, zona blocurilor înălţate, zona câmpiilor estice şi zona
colinelor sudice.
4. Zona câmpiilor estice. Una din cele mai vaste regiuni subsidente ale
globului, situată între Golful Liaoning şi Golful Sanghai, este drenată de Huang
He şi Chang Jiang. Altitudinea câmpiei este cuprinsă între 0 şi 200 m prezentând
numeroase albii părăsite, lacuri, şi mlaştini. Nivelul freatic este aproape de
suprafaţă, doar în zonele cele mai joase. Este un areal aluvionar cu structuri
loessoide remaniate.
Importante lucrări hidrotehnice încearcă stăvilirea celei mai mari calamităţi
care se abate asupra câmpiei: inundaţiile. Exponentul acestor amenajări antropice
este Marele Canal, lung de 1700 km, a cărui construcţie a început în secolul VII.
Câmpia drenată de Hunag He este mai joasă şi mai netedă, constituind un
cadru propice divagării fluviului. Câmpia udată de Chang Jiang se detaşează ca o
subregiune aparte care face tranziţia spre zona colinară şi muntoasă din sud, fiind
constituită din două subunităţi: câmpia intramontană sub forma unor bazine
largi,cu desfăşurare tentaculară şi câmpia tabulară din cursul inferior, din care
fluviul se despleteşte, iar la vărsare formează delta unde este situat oraşul
Shanghai.
În câmpiile chineze se remarcă un peisaj rural extrem de judicios organizat
şi valorificat. Au apărut sisteme agricole integrate cu sericicultură, culturi de duzi,
orezării, iazuri, ferme de animale domestice sau pentru blană, crescătorii de
păsări cu valorificare şi a subproduselor şi deşeurilor, constituind o integrare în
sistem cascadă.
Economia Chinei
După
Industria
Metalurgia fierului
China dispune de zăcăminte importante de minereu de Fe, la Anshan, în
mongolia interioară (Boatan), în bazinul roşu, de-a lungul fluviului Changjiang, în
Yunan. Pe baza acestui minereu 250 mil.t./1993, 20% din prod. mond.), locul II,
s-a dezvoltat o siderurgie puternică: Anshan, Shenyang, Baoton, Beijing, Wuhan,
Luda, Chongquing (Bazinul roşu), Baoshan (lângă Shanghai - cel mai modern) P
(82 mil.T. - fontă, 85 mil.t. - oţel (locul IV). Neferatele sunt cantonate în sud, în
centura polimetalică de unde se exploatează bauxită (reg. Guangxi), Cu (Yunan,
Guangxi), Sn (Yunan, Guangdong, Hunan), W (primul producător mondial) -
Jiangxi, Hunan, Pb, Zn (Hunan, Gnangdong). În această zonă au fost plasate
două mari combinate (Gejiu şi Shuikushang). Alte uzine sunt la Shanghai şi
Sheniyang. Pentru producerea aluminiului funcţionează un mare combinat la
Xiang (la aluminiu 1 mil.t./1993, locul 8) apoi Langzou.
ICM utilaj industrial - feroviar - Beijing, Chongquing, Anshan, datong,
Wuhan
- chimic, petrolier, minier - Shanghai, Fushun; turbine (Xian, Beijing,
harbin).
- auto (1,2 mil., locul II) - Changcun (în NE), Shanghai, Shenyang,
Luayang (pe Hang He), Beijing.
- electronică (30 mil., locul TV) - Xian, Shanghai, Beijing, Chengdu,
Chongquing, Tianjin, Shenyang
- nave - Shanghai, Luda, Quingdao (Shandong), Tianjin, Wuhan
Industria lemnului - Pădurile Chinei cuprind 2800 specii din care peste
1000 sunt esenţe de largă utilitate. Pădurile sunt răspândite mai ales în jumătatea
vestică a ţării. Centrele principale ale imd. lemnului sunt: Liuzhou (în sud), Benxi
(nord), Vanţin (nord), Jiliu (nord).
pentru hârtie, se folosesc în afară de lemn, trestia, paie de orez şi grâu,
bumbac, iarba de mare. Se fabrică câteva sute de tipuri de hârtie şi carton la:
Jiliu, Tienjin, Shanghai, Quingdao, Wuhan, Guangzhou. Producţia de hârtie a
atins deja 18 mil.t./1993 - locul III.
Agricultura
Zootehnia
Producţia animală este dominată de un şeptel considerabil de porcine -
390mil./1991 - 41% din totalul mondial - Rang 1.
În schimb, numărul de bovine nu clasează China decât pe locul V cu
84mil.t/1993, la care trebuie adăugate şi cele 19 milioane de bivoli.
Şi numărul ovinelor este considerabil: 113 mil./1991 - locul III pe Glob. La
acestea se mai adaugă 11 mil. caprine, 12 mil. de asini.
În China orientală culturile agricole lasă foarte puţin loc pentru zootehnie.
Bovinele sunt puţin numeroase în această zonă şi sunt utilizate pentru tracţiune şi
munca terenului. (Dar nici obiceiurile alimentare nu cuprind decât foarte puţină
carne şi practic laptele nu este consumat). Porcul, în schimb, este omniprezent,
furnizând şi îngrăşăminte naturale (mici uzine cu patru picioare). Se cresc de
asemenea un număr impresionant de gâşte, raţe şi găini, fie în gospodăriile
individuale, fie în întreprinderi de talie mare.
Pescuitul în lacuri, râuri, apele litorale şi oceanice, furnizează aproape
13mil.t de peşte, plasând China pe locul I (Image ec. du monde). Peştele este un
adaos foarte important în raţia de proteine a chinezilor.
Aproximativ 1/3 din peşte provine din acvacultură. Această producţie este
de multe ori legată de alte activităţi. În anumite regiuni din sud se populează cu
puiet de peşte orezăriile, după răsădire. (Peştele consumă insectele dăunătoare).
Piscicultura se mai asociază cu sericicultura şi avicultura, reciclând deşeurile. O
fermă integrată completă cuprinde: orezării, plantaţii de dud, sericicultură,
avicultură, creşterea oilor, porcine, piscicultură.
Canal->sat->saivan->plantaţie->iaz->orezării. Toate elementele sunt
interdependente.
În China Occidentală, numită şi `exterioară@, care nu oferă decât nişte
păşuni de slabă productivitate se mai practică încă nomadismul, dar la o scară
mult redusă, deoarece văile şi zonele depresionare au fost populate cu chinezi
Han, sedentari, care au deschis pieţe de desfacere a produselor nomazilor,
silindu-i pe mulţi să încerce o viaţă sedentară. În ultimul deceniu această regiune
a Chinei tinde să-şi regăsească rolul tradiţional de zonă specializată în producţia
de carne (rol pe care şi l-a pierdut după revoluţia din 1949).
Transporturile
Turismul
Transparenţa actuală a Chinei a însemnat propulsarea turismului ca o
activitate extrem de importantă, având în vedere potenţialul turistic extrem de
bogat şi diversificat al acestei ţări.
Numărul turiştilor a crescut în ultimul deceniu de 3 ori, depăşind în prezent
3 milioane şi aceasta datorită deschiderii unui număr tot mai mare de oreşe şi
regiuni pentru turismul internaţional şi accesului din diaspora (America, Hong
Kong, Taiwan) -aduc $.
China este purtătoarea unei strălucite civilizaţii umane, începută încă din
mileniul 3 î.C., continuată prin tradiţii şi o filisofie proprie. O civilizaţie care se
va impune la începutul acestui mileniu şi îşi va lua locul între superputerile
mondiale. Există toate premisele pentru acest fapt: potenţial uman, intelectual,
resurse minerale diverse şi în mari cantităţi, infrastructură tehnologică şi
ştiinţifică
JAPONIA
Japonia este un arhipelag muntos format din 3 992 insule arcuite în vestul
Oceanului Pacific pe o lungime de peste 3000 km, de la NE spre SV, între 450 46'
lat. N (ins. Hokkaido) şi 200 20' lat. N (Ins. Hateruma Shima). Arhipelagul este
articulat în jurul a patru insule principale: Honshu (230 400 km2), Hokkaido (78
500 km 2), Kyushu (42 000 km2), Shikoku (18 800 km2).
In Sv se adaugă şiragul insulelor Ryukyu, prelungite pînă aproape de
Taiwan. Intre marile insule sudice se află Marea Interioară, în fapt o strâmtoare
puţin adâncă, presărată cu o mulţime de insule de mici dimensiuni.
Insulele japoneze însumează o suprafaţă de 372 824 km2, relativ restrînsă
în comparaţie cu numărul locuitorilor.