Sticletele de Mihail Sadoveanu

A fost odată, de mult, o iarnă grozavă pe la noi. Păsările, înfricoșate, s-au strâns sub streaăina bisericii. Veniseră acolo toate locuitoarele vailor si munților, neamurile de la câmpii și de la baltă, cântăreții cei mărunți din dumbrăvi. Trebuie sa furăm oleacă de foc din cer, altfel pierim, spuse pajura, împărăteasa cea bătână de la munte. Înțelept cuvânt, Măria Ta! țipă neamul pasăresc. Să vedem cine va aduce o rază! Eu nu pot lăsa lumea fără stapânire, zise pajura. Eu sunt bătân! croncăni corbul. Să se ducă una dintre păsările mărunte și sprintene! hotărî împărăteasa. Noi nu avem putere! Știm numai să cântăm, zise cinteza. Auzi necuviintă! Auzi lașitate! strigara păsările mari. Nu vă supărați, mă duc eu, zise sticletele, cel mai mic și cel mai sfios. Sticletele a plecat fluturând din aripioare spre cerul senin. A mersața multă vreme până când a intrat in vârtejul soarelui. Cu cea din urmă sforțare, se avântă și prinse o rază. Aproape orbit, cu penele pârlite, se rostogolește îndărăt spre pământ cu soarele în cioc. Când sticletele ajunse pe pământ, cele dintâi fluor ridicau cupele din frunzele moarte și-l salutau. Coțofana văzu goliciunea sticletelui și râse. Fraților si surioarelor! zise botgrosul. Să-l ajutam, săracul! Să-l îmbracăm, ciripiră toate. Fiecare îi dadu o pană. De atunci are sticletele fes purpuriu și hăinuța din bucăți.

*** Altă legendă spune că el ar fi încercat să scoată coroana de spini de pe capul l ui Isus Hristos și ghimpii i-ar fi rănit capul, care, de atunci are culoarea sângelui.