Jean Piaget - rolul jocului în dezvoltarea intelectuală și morală

TEORIA DEZVOLTĂRII COGNITIVE PRIN JOC Cercetarile de inceput ale lui J. Piaget, legate de elaborarea problemelor generale ale dezvoltarii psihice a copilului, natura jocului la copil, aflate net sub influenta teoriei lui Freud, abordeaza problema jocului in legatura cu problema egocentrismului. Piaget considera jocul ca fiind una dintre manifestarile cele mai evidente ale acestei particularitati a gandirii infantile, situata intre gandirea autista din perioada cea mai timpurie si gandirea logica, dezvoltata pe baza confruntarii cu realitatea si cu gandirea matura a adultilor din jur. Unul dintre meritele psihanalizei - scrie Piaget - este acela de a fi aratat ca autismul nu cunoaste adaptarea la realitate, deoarece pentru ''eu'' satisfacerea este unicul principiu. Unica functie a gandirii autiste este tendinta de a da trebuintei si interesului o satisfacere imediata (necontrolata), si deformarea realitatii pentru a o acomoda ''eu-lui''. (.). gandirea autista este subconstienta, adica scopurile pe care le urmareste sau sarcinile pe care si le propune nu sunt reprezentate in mod constient. Ea nu se adapteaza la realitatea externa, ci isi creeaza propria sa realitate imaginara sau o realitate de vis. Ea nu tinde spre stabilirea adevarului, ci spre satisfacerea dorintelor, ramanand pur individuala. Ea nu poate fi exprimata ca atare, prin limbaj, manifestandu-se in primul rand prin imagini.''conform lui Elkonin. In acest context, jocul tine de lumea iluziilor autiste, de lumea dorintelor nesatisfacute in realitate, de lumea posibilitatilor inepuizabile. Aceasta lume extrem de importanta reprezinta pentru copil realitatea adevarata, conform lui J. Piaget. Studiind dezvoltarea reprezentarilor asupra realitatii, Piaget arata ca pana la varsta de 2-3 ani real este pur si simplu ceea ce este de dorit. Jocul este realitate autonoma, in sensul in care realitatea obiectiva, careia i se opune, este mai putin adevarata pentru copil decat pentru adult. Initial, pentru copil exista o lume unica - lumea subiectiva a autismului si dorintelor. Mai tarziu, sub influenta presiunilor exercitate de lumea adultilor, a realitatii, apar doua lumi -lumea jocului si lumea realitatii, cea dintai fiind pentru copil cea mai importanta. Aceasta lume a jocului contine un fel de ''urme'' ale lumii pur autiste, arata Elkonin, dar sub presiunea lumii reale acestea dispar in timp.

Daca pentru psihanalisti, jocul reprezinta manifestarea dorintelor reprimate si a tendintelor spre repetare, pentru J. Piaget, jocul este manifestarea dorintelor ce nu au fost deocamdata reprimate dar care, ca si la psihanalisti, nu pot fi satisfacute. Daca pentru psihanalisti, copilul fuge de sub povara realitatii in lumea jocului, pentru Piaget lumea jocului este urma lumii initiale a dorintelor neinlaturate inca de realitate, adica de lumea adultilor, o lume obiectiva, o lume a obiectelor, a limbajului, a ideilor si conceptiilor logice, straina si ostila copilului. Critici la conceptia initiala a lui Piaget despre joc : Vagotski (1934) este cel care critica vehement aceasta conceptie asupra existentei unei dihotomii intre lumea copiilor, lumea jocului si lumea adultilor, lumea obiectiva : Esenta jocului la copil este insasi crearea situatiei imaginare, respectiv a unui camp de semnificatii care modifica intregul comportament al copilului si care il obliga sa se orienteze in actiunile sale numai spre situatia imaginara gandita. (.). In ceea ce priveste continutul acestor situatii imaginare, ele demonstreza intotdeauna ca apar din lumea adultilor. Elkonin (1980) : Reprezentantii conceptiei celor doua lumi incearca sa defineasca lumea subiectiva a copilului in raportarea lui la lumea obiectiva a adultilor, fara sa dezvaluie legaturile si relatiile in care intra copilul cu lumea obiectiva. Singurul raport obiectiv pe care il vad acestia este raportul de reprimare a lumii subiective a copilului de catre lumea obiectiva a adultilor. O asemenea interpretare este cel putin limitata. Ulterior, Piaget trateaza in cu totul alt plan problemele psihologiei jocului infantil. Ele fac parte organica din teoria sa asupra dezvoltarii intelectului. Lucrarea « Jocul, visele si imitatia «|(1945), consacrata in mod special formarii simbolului, precizeaza ca jocul este in primul rand o simpla asimilare, functionala sau reproductiva, este mijlocul prin care copilul integreaza intr-un tot unitar experienta de viata, cunostintele si reprezentarile sale despre lumea obiectiva. Copilul controleaza toate acestea in joc, care implica mai mult ceea ce este deja cunoscut (asimilarea), decat ceea ce nu este cunoscut (acomodarea), printr-un proces denumit echilibrare.Balanta (acest proces de echilibrare) este in continua schimbare, acesta fiind si motivul pentru care jocul copilului este si el intr-o continua schimbare. Dupa cum precizeaza si in lucrarea « Psihologia inteligentei » (1965),jocul este o stare in devenire si nu o stare de fapt. Jocul este adaptare, adica asimilare si acomodare.

Există trei categorii principale de joc şi încă o a patra care face tranziţia între jocul simbolic şi activităţile neludice sau adaptările „serioase“. Forma primitivă a jocului, singura prezentă la nivelul senzorio-motor, dar care se păstrează parţial în continuare, este „joculexerciţiu“, care nu comportă nici un fel de simbolism şi nici vreo tehnică specific ludică, ci constă în repetarea pentru plăcere, a activităţilor însuşite pe alte căi în scopul adaptării. De pildă, după ce copilul a descoperit din întâmplare posibilitatea de a legăna un obiect atârnat reproduce la început rezultatul pentru a i se adapta şi pentru a-l înţelege, ceea ce nu constituie un joc, apoi foloseşte această conduită din simplă „plăcere“ funcţională (K. Bühler), sau din plăcerea de a fi o cauză şi de a afirma o cunoştinţă nou dobândită (ceea ce face de altfelşi adultul cu un automabil nou sau cu un televizor nou). Vine apoi jocul simbolic, ale cărui caracteristici ajung la apogeu între 2-3 ani şi 5-6 ani. In al treilea rând apar jocurile cu reguli (bile, şotron etc.) care se transmit în cadrul social de la copil la copil şi a căror importanţă creşte o dată cu dezvoltarea vieţii sociale a copilului. In sfârşit, pe baza jocului simbolic se dezvoltă jocurile de construcţie, încă impregnate la început de simbolism ludic, dar care tind mai târziu să constituie adevărate adaptări ( (construcţii mecanice etc.) sau rezolvări de probleme şi creaţii inteligente.

J. Piaget imparte jocurile in trei categorii : 1. Jocuri exercitii 2. Jocuri simbolice 3. Jocuri cu reguli cu precizarea ca, in etapele initiale gruparea este evidenta dar ,ulterior se pot inregistra si combinatii, in sensul ca un joc la o varsta mai inaintata a copilariei poate avea caracteristici corespunzatoare nu doar uneia dintre categorii. Fiecare dintre categorii cuprinde subcategorii proprii : 1.Jocuri exercitii : - Jocuri senzorio-motorii sau de manuire (manipulare) : jocuri-exercitiu simple - forme rudimentare de joc, anterioare jocului simbolic (jocul propriu-zis) ; constau in simpla repetare a unor actiuni : se trage, se impinge, se taraste, se divide, se manevreaza obiecte, butoane etc. ; obiectele de joc nu prezinta in sine nici un interes, ci sunt asimilate in calitate de simple elemente functionale ; predomina in stadiul senzorio-motor.

jocuri de combinatii fara scop - recurg la dezmembrarea si reconstituirea de obiecte, adesea fortuita (''jocuri de distrugere''). jocuri de combinatii de obiecte si actiuni cu scopuri-acest gen de jocuri permite formarea de miscari utile in adaptarea la viata cotidiana, desprinzandu-se, mai tarziu, de conduita ludica. - Jocuri de exersare a gandirii : intrebari de tipul ''Ce este ?'', ''De ce ?'' ce apar in conduita verbala a copilului anteprescolar si prescolar fac parte din astfel de manifestari ludice destinate exersarii in plan intelectual, daca ele sunt insotite de tendinta de amuzament. fabulatiile. 2. Jocuri simbolice : Jocul simbolic este pentru inteligenta ceea ce este jocul de miscare pentru planul senzoriomotor, arata J. Piaget. In jocul simbolic, copilul foloseste imagini care sunt, de fapt, imitatii interiorizate. Piaget distinge caracteristicile imaginilor (reprezentarilor) ce se construiesc in conditii de viata curenta de acelea care se formeaza in joc. In timp ce imaginile din prima categorie se cer a fi cat mai exacte, respectandu-se cerinta fundamentala a cunoasterii umane, imaginile utilizate in joc nu se subordoneaza in mod obligatoriu acestei cerinte. Prima categorie de imagini se integreaza in situatii problematice concrete ce tin de adaptare, a doua categorie se subordoneaza eventual cerintei de a fi satisfacuta trebuinta de joc. De asemenea, in vreme ce reprezentarile (imaginile) formate in afara jocului (simbolic) sunt reflectarea pe plan mental a unor obiecte sau fenomene particulare ce reprezinta o clasa mai mare de obiecte, in jocul simbolic, obiectul simbol este, mai degraba, un substitut al unui obiect real. Astfel, batul poate fi cal, spada, lopata in functie de necesitatile de joc ale copilului ; calul, spada, lopata sunt substitute ale tuturor obiectelor incluse in categoria respectiva. In consecinta, obiectele sunt folosite in jocul simbolic spre a evoca si substitui alte obiecte si actiunile determinate de acestea ; acest joc are caracter situativ. J. Piaget acrediteaza, astfel, ideea ca jocul propriu-zis se naste odata cu fictiunea, pe care o intretine ca atare. Jocul de fictiune/jocul simbolic are o geneza complexa.Debuteaza la inceputul celui de-al doilea an de viata si decurge din gandirea infantila a copilului (gandirea autista), servind asimilarii realului in sisteme simbolice si avand un rol esential la dezvoltarea echilibrului dintre asimilare si acomodare.

Functia de asimilare la Eu a jocului simbolic, despre care discuta Piaget, se traduce prin construirea unor simboluri dupa dorinte, pentru a exprima tot ceea ce in experienta traita nu poate fi formulat si asimilat numai prin mijloacele limbajului- este un simbolism centrat pe Eu. Piaget clasifica jocurile simbolice in doua categorii : - jocuri cu o simbolistica constienta - sunt legate de aspecte ale vietii ce se asimileaza ; - jocuri cu o simbolistica inconstienta - au o anumita valoare compensatorie :de ex., copilul neglijat de mama care-l ingrijeste pe fratiorul mai mic se joaca cu doua papusi inegale ; cea mai mica, arata Piaget, este trimisa in calatorie, iar cea mare ramane cu mama. Piaget distinge mai multe categorii de scheme de tip simbolic, in baza carora copilul actioneaza in joc si anume : 1. scheme de operare cu simboluri de tip A1 - cea mai simpla, care nu implica neaparat o generalizare a unor situatii de viata, ci o simpla proiectare simbolica : papusa mananca, papusa doarme, plange etc. ; 2. scheme de operare cu simboluri de tip B1 - proiectarea de scheme de imitatie pe jucarii si obiecte : copilul imita cearta parintilor sau a apropiatilor, punand papusile sa se certe, imita modul de a vorbi la telefon al cuiva cunoscut transferandu-l asupra ursuletului etc. Schemele de tip A1 si B1 sunt scheme de proiectare. 3. scheme de tip A2 constau in asimilarea caracteristicilor unui obiect oarecare in conduita curenta. De ex., copilul plimba degetele pe masa si spune ''degetele se plimba'', apoi converteste totul intr-un simbol spunand ''pisica alearga''. 4. scheme de tip B2 constau in incorporarea evenimentelor trecute si in crearea de simboluri de completare .De ex. : copilul se joaca de-a v-ati ascunselea cu un vecin plecat de mai mult timp ; 5. scheme de tip A3, o prelungire a tipului A2 si B2 - constau in construirea unor scene simbolice;De ex. : fetita isi sfatuieste papusa, in timp ce o hraneste, in acelasi mod in care primeste sfaturi de la mama , o pune sa se uite la televizor si-i povesteste ce vede . 6. scheme de tip B3 cuprind combinatii compensatorii. Copilul caruia ii este interzis sa se joace cu apa si nisip face ca ursuletul lui sa se ''joace cu acestea'' sau copilul caruia ii este interzis sa mearga in camera in care se zugraveste ''povesteste unui prieten imaginar'' cum un alt baietel a intrat acolo si a patit ceva. 3. Jocuri cu reguli - apar odata cu prescolaritatea si se dezvolta foarte mult in perioada scolara mica. Reprezinta unul din punctele de pornire in procesul de socializare. Pentru a utiliza

jocul cu reguli, copilul are nevoie de o anumita intelegere a actiunii ca atare. Cauza pentru care jocurile cu reguli se constituie mai greu la copii, este ceea ce Piaget numeste ''efectul egocentrismului initial'', observabil in primul rand in comportamentul copiilor mici. Piaget clasifica jocurile cu reguli in : - jocuri cu reguli spontane ; -cu reguli transmise de la o generatie la alta. TEORIA DEZVOLTARII MORALE PRIN JOC Un aspect important al teoriei dezvoltării cognitive a lui Piaget este acela care leagă nivelul capacităţii de raţionare a copilului cu moralitatea sa. Moralitatea are în vedere modul în care copilul apreciază ce este corect şi ce este greşit, constituind o parte importantă a socializării sale. Fiecare societate are propriile sale idei despre tipurile acceptabile de comportament, iar copiii sunt educaţi să observe normele societăţii lor. După cum menţiona şi Ianoşi în lucrarea “Vârstele omului”, „copilul ajuns om nu e însă nici animal şi nici robot, cum nu e nici păpuşa pe care o alintă. El devine capabil să-şi însuşească, oricât de timid, opţiuni morale”. Contribuţia majoră a lui Piaget la teoria dezvoltării sociale a copiilor apare în „Judecata morală la copil” (1932), în care a analizat atitudinile copiilor faţă de reguli, aprecierile lor asupra anumitor infracţiuni şi opiniile lor despre justiţie. Într-o încercare de a explora înţelegerea regulilor, Piaget a ales nişte jocuri cu bile, în care au fost implicaţi copii cu vârste diferite. El a ales aceste jocuri deoarece adesea regulile sunt inventate chiar de către copii şi rar sunt învăţate de la adulţi. Piaget le-a cerut copiilor să-i arate cum se joacă un joc şi să-l înveţe regulile. Din observaţiile sale, Piaget a descoperit că viziunea copilului asupra regulilor şi asupra a ceea ce este corect sau greşit se dezvoltă frecvent în relaţie cu intelectul lor. De exemplu, copiii de trei ani şi cei sub trei ani par să urmeze o oarecare ordine în jocul lor, dar nu consider necesar să păstreze această ordine; de fapt, ei îşi modifică frecvent regulile.Între vârstele de 3 şi 6 ani, majoritatea copiilor copiază, pur şi simplu, unele dintre regulile pe care le-au văzut la copiii mai mari, dar nu sunt încă în stare să joace un joc corect cu alţi copii. Ei par să-şi joace propria versiune, chiar şi atunci când se joacă cu alţii. Piaget a asociat această constatare cu descoperirea sa iniţială asupra egocentrismului copiilor din perioada preoperaţională. Cu alte cuvinte, aceşti copii au tendinţa de a vedea lucrurile tot timpul din propriul lor punct de vedere,lipsindu-le structura cognitivă pentru a ţine cont de opiniile altora.

De asemenea, există diferenţe în flexibilitatea regulilor, aşa cum o percep copiii. Deşi ei nu sunt capabili să urmeze regulile, aşa cum o fac copiii mari, copiii aflaţi în perioada preoperaţională par să creadă că regulile sunt inventate de o autoritate superioară lor, fiind fixe şi imuabile. Totuşi, când ajung la perioada operaţiilor concrete, majoritatea copiilor îşi dau seama că-şi pot concepe propriile reguli şi că acestea nu sunt inventate de nici o autoritate atotputernică. O modificare similară de raţionament se poate constata în viziunea copiilor asupra justiţiei. Piaget a chestionat mulţi copii de vârste diferite în legătură cu opiniile lor asupra unor infracţiuni,relatându-le întâmplări despre persoane care au minţit, escrocat sau furat. El a tras concluzia că, în perioada preoperaţională, copiii pot fi caracterizaţi de realism moral. Prin aceasta, el sugera că aprecierea lor cu privire la gravitatea unei fapte sau a unei minciuni depinde foarte mult de consecinţele faptei sau ale minciunii respective. De exemplu, un copil care răstoarnă accidental un set întreg de farfurii este considerat mai obraznic decât un copil care sparge deliberat una. Aceşti copii nu ţin seama de intenţia cu care este comisă infracţiunea. Când au în jur de opt ani, copiii îşi pierd acest realism moral şi încep să ţină seama de intenţia persoanei. Acum, o persoană care răstoarnă intenţionat o farfurie este considerată mai rea decât unacare sparge neintenţionat mai multe. Deci, în perioada preoperaţională, copiii au o viziune mai mult dogmatică. În general, Piaget consideră copiii ca fiind capabili să lege natura pedepsei de delict. Ei cred, pur şi simplu, că este cu atât mai bine, cu cât pedeapsa este mai severă, oricare ar fi delictul. Interesant, ei au şi o idee de„justiţie iminentă”, care presupune că orice accident care se întâmplă după o infracţiune, are locdatorită infracţiunii. De exemplu, o persoană care se împiedică atunci când fuge de la locul uneicrime este pedepsită pentru crima sa. Acelaşi simţ al justiţiei iminente poate fi observat şi la adulţi, înnoţiunea de „justiţie poetică”. Piaget descrie acest nivel de dezvoltare morală ca unul de „constrângere a adultului”, deoarece copiii cred că orice spune un adult este adevărat şi că adulţii aplică întotdeauna pedepse corecte şi adecvate. Totuşi, copiii mai mari sunt din ce în ce mai capabili să aprecieze pedepsele care „se potrivesc infracţiunii”, lucru cunoscut sub denumirea de „justiţie reciprocă”. Deci, după Piaget, există o progresie treptată în simţul moral al copilului. Copilul mic parcurge o etapă heteronomă în care disciplina este impusă de către autorităţi şi copilul accceptă regulile lor.

Copilul mai mare parcurge o etapă autonomă, în care poate gândi pentru el însuşi şi moralitatea sa este mai curând un produs al propriului său raţionament, decât al constrângerilor altor persoane. Pe scurt, Piaget considera că există o legătură între nivelul raţionamentului cognitiv al unui copilşi simţul său asupra a ceea ce este corect sau greşit. În parte, procesul de a învaţa corect din greşeli implică înţelegerea regulilor, momentul şi motivul pentru care acestea sunt impuse. După Piaget, în perioada preoperaţională, copiii înţeleg rar că regulile sunt create de către un grup pentru binele grupului, ca întreg. Copiilor li se pare că regulile le sunt impuse de către o autoritate. Atunci când copilul are în jur de opt ani, începe să ţină seama de intenţia cu care a fost realizată greşeala,infracţiunea şi găseşte o pedeapsă adecvată pentru gravitatea acesteia

UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TARGOVISTE FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXA SI STIINTELE EDUCATIEI SPECIALIZAREA:PEDAGOGIA INVATAMANTULUI PRIMAR SI PRESCOLAR ANUL II GRUPA I

PSIHOPEDAGOGIA JOCULUI Jean Piaget - rolul jocului în dezvoltarea intelectuală și morală

ASISTENT DOCTOR: CLAUDIA VOICU

STUDENT: MANEA(BOBEICA)LOREDANA

TARGOVISTE 2013

BIBLIOGRAFIE
ELKONIN D.(1980) “PSIHOLOGIA JOCULUI”,EDITURA DIDACTICA SI PEDAGOGICA,BUCURESTI PIAGET J.(1966) “PSIHOLOGIA COPILULUI”,EDITURA DIDACTICA SI PEDAGOGICA,BUCURESTI SCHIOPU U.(1975) “PROBLEME PSIHOLOGICE ALE JOCURILOR SI DISTRACTIILOR”,EDITURA DIDACTICA SI PEDAGOGICA,BUCURESTI