P. 1
Marea trecere din murire în nemurire.docx

Marea trecere din murire în nemurire.docx

|Views: 12|Likes:
Published by LucianDan
Marea trecere din murire în nemurire
Marea trecere din murire în nemurire

More info:

Published by: LucianDan on Nov 14, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOCX, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

06/23/2014

pdf

text

original

http://armoniacosmica.wordpress.

com/2012/08/05/marea-trecere-dinmurire-in-nemurire/#more-107

Marea trecere din murire în nemurire

2 Votes Pentru fiecare om, atunci când viaţa se încheie, urmează ceea ce mulţi au

denumit ca fiind „Marea Trecere” sau, aş a cum i se spune în mod obişnuit, „moartea”. Dar ştim noi oare cu adevărat ce este moartea ? Atitudinea generală a majorităţii oamenilor faţă de ideea morţii este, aşa cum destul de uşor se poate observa, plină de teamă, oroare sau chiar groază pentru că cei mai mulţi consideră că moartea îi va anihila complet ca fiinţe şi îi va separa de tot ceea ce au realizat sau de ceea ce le este drag, de toate aspectele de care s-au ataşat şi care îi reprezintă. Tocmai de aceea, în general subiectul morţii este sistematic evitat, pentru a nu întuneca „bucuria vieţii”, atâta cât ea încă mai este. Meditaţia asupra morţii a constituit însă o temă majoră pentru toţi filosofii şi oamenii spirituali ai tuturor timpurilor şi aceasta nu din motive pesimiste sau morbide, ci aşa cum spunea de exemplu Seneca : „Nimic nu-ţi va ajuta atât de mult să fii moderat în toate lucrurile ca frecventa meditaţie asupra scurtimii vieţii şi asupra nesiguranţei acesteia; în tot ce faci, gândeşte-te la moarte.” Iată în acest sens şi alte câteva citate mai cunoscute : „Memento mori” spuneau grecii antici, adică aminteşte-ţi că eşti muritor (efemer). „Să-ţi închipui că fiecare zi ce-ţi răsare este ultima”. (Horatius) „Urmărindu-ne în fugă, nu demult copii, nu demult tineri, pe negândite ne-a ajuns din urmă bătrâneţea”. (Cicero) „Ce trebuie făcut mâine, fă azi; şi ceea ce trebuie făcut după-amiază fă-o dimineaţa; căci moartea nu se uită dacă ai terminat treaba sau

nu”. (Mahabharata) „Împresurat de-activităţi/ Ce nu pot aştepta/ uitasem că ar trebui/ Să mai şi mor.” (Tadeusz Rózewicz) „Saloanele mint, mormintele sunt sincere. Dar vai! morţii, aceşti reci povestitori ai istoriei, vorbesc în zadar mulţimii furioase care nu înţelege decât limbajul patimii dezlănţuite.”(Heinrich Heine) „Gândul morţii să slujească-n orice clipă pentru a-nţelege preţul vieţii”. (Nicolae Iorga) Problematica morţii poate fi înţeleasă într-un cadru mult mai complex decât aşa cum este ea percepută în mod obişnuit. În acest sens, este semnificativ să observăm că în toate epocile şi în toate culturile s-a manifestat o aspiraţie constantă a omului către nemurire. Mihai Eminescu spunea „Nu credeam sănvăţ a muri vreodată”. Există o intuiţie profundă că ceva din noi ar putea învinge moartea. „Pururi tânăr înfăşurat în mantia-mi,/Ochii mei înălţam visători la steaua Singurătăţii”. (M. Eminescu – „Odă în metru antic”). Fără nicio excepţie, toate popoarele şi tradiţiile omenirii au crezut în faptul că moartea nu este un final absolut, ci doar o trecere, o continuare într-o altă realitate. Un exemplu în acest sens îl constituie civilizaţia egipteană care a acordat multă atenţie acestui aspect. Pentru vechii egipteni viaţa era o continuă pregătire pentru moarte, sau mai bine zis pentru nemurire, viaţa fiind văzută mai mult ca o ispăşire a unui păcat originar, iar moartea ca o întoarcere beatifică în Paradisul pierdut. De fapt, aşa cum observa şi Sigmund Freud, „Nimeni nu crede cu adevărat în propria sa moarte”, există o intuiţie general-umană a nemuririi. „Toţi suntem nemuritori. Dar trebuie să murim mai întâi.” (Mircea Eliade) Întregul leit-motiv al gândirii indiene este nemurirea : „Adevărata fericire nu se poate afla în finitudine”, iar aceasta nu este doar o figură de stil sau un simplu concept filosofic, ci un deziderat absolut tangibil, în Spirit. Gândirea indiană şi cea orientală în general, dar şi multe alte tradiţii ale omenirii consideră că fiinţa noastră adevărată este imuabilă, fiind o scânteie din Spiritul nemuritor al lui DUMNEZEU Tatăl. Şi în gândirea filosofică a Greciei antice întâlnim concepţia conform căreia „Sufletul omului este nemuritor şi etern.” (Platon) De fapt, dacă admitem că există DUMNEZEU, atunci ar trebui să acceptăm că el nu putea să conceapă o creaţie fără sens, în care de exemplu să pună în sufletul omului un potenţial imens, aspiraţia către infinit, şi totuşi să-l ,,omoare” după o viaţă aşa de scurtă, în care nu a avut şansa să valorizeze decât o infimă parte din acest potenţial, din această aspiraţie către Perfecţiune şi Totalitate. Trebuie ca moartea să aibă un sens, să nu fie doar un final dramatic.

Pentru cei înţelepţi, viaţa şi moartea sunt ca cele două feţe ale aceleiaşi monede sau ca ciclurile şi ritmurile din natură. „Moartea este un fenomen simplu în natură. Doar oamenii îl fac înspăimântător”, spunea Marin Preda. Vom urmări prin acest articol să aducem o rază de lumină, de speranţă şi mai ales de obiectivitate asupra fenomenului morţii, observând că, de fapt, ceea ce îl face să pară atât de înfricoşător este o anumită formă de ignoranţă, de lipsă a cunoaşterii şi înţelegerii sale. Acest demers înseamnă în definitiv a urmări să înţelegem mai bine cine şi ce suntem noi de fapt, cu adevărat. Suntem noi oare doar acest corp din „carne şi oase”, sau suntem ceva mai mult? În efortul nostru de a urmări să răspundem cât mai obiectiv la această problematică fundamentală, vom apela pe de o parte la tradiţiile spirituale şi religioase ale omenirii, iar pe de altă parte la modalitățile specifice ştiinţei. Timp de mii de ani tradiţiile spirituale şi religioase ale omenirii au afirmat fără echivoc faptul că moartea este doar o trecere spre altceva, că sufletul, conştiinţa, merge în aşa-zisa „lume de dincolo”. În zilele noastre însă, aceste lucruri nu mai pot fi acceptate pur si simplu pe baza sintagmei „Crede şi nu cerceta !”, tendinţa generală fiind aceea de a considera că în realitate aceste lucruri sunt destul de rudimentare şi că ele au fost folosite de-a lungul timpului mai mult pentru a-i consola pe cei îndureraţi şi cam naivi sau uneori chiar o manipulare în scopul obţinerii anumitor avantaje). Pentru foarte mulţi oameni religia, sau spiritualitatea în general, a devenit o dogmă din ce în ce mai puţin credibilă tocmai pentru că ea apare ca fiind lipsită de argumente raţionale. Departe de a fi însă doar simple credinţe lipsite de fundament, vechile culturi şi tradiţii spirituale ale omenirii oferă însă pentru cei lucizi o serie întreagă de realizări foarte semnificative, pe care civilizaţia zilelor noastre e încă departe de a le egala. Am putea menţiona în acest sens misterioasele construcţiile megalitice care există pe tot globul pământesc

sau cunoştinţele ezoterice detaliate despre natura energetică a fiinţei umane, aspecte pe care ştiinţa actuală abia dacă începe să le întrezărească. A urmări să descifrăm enigma morţii numai prin mijloacele ştiinţei de acum nu este din păcate o modalitate eficientă de „de lucru” pentru că cel mai adesea aimplică acceptare realităţii numai în momentul când o poate măsura, cântări şi înregistra, ceea ce este destul de greu de aplicat în domeniul studierii fenomenului morţii şi aceasta deoarece pur şi simplu ştiinţa actuală (cel puţin oficial) nu are instrumentarul necesar pentru a face aceasta. De aceea, păstrându-ne strict în cadrul aplicaţiilor ştiinţifice curente, a dori să elucidăm complet problema morţii e, analogic vorbind, ca şi cum am fi orbi din naştere, dar am vrea să ni se explice exact cum este, să zicem, culoarea verde. Am spus „oficial” pentru că de fapt există tot felul de fotografii şi filme ce au înregistrat prezenţe din alte dimensiuni, invizibile fizic, există fotografii făcute chiar şi de către amatori, dar, din acelaşi punct de vedere oficial, aceste realităţi sunt contestate. Ştiinţa actuală ne oferă însă un foarte preţios ajutor în subiectul pe care îl abordăm aici, prin studiile de caz şi mărturiile care au fost adunate în ultimii 50-60 de ani referitoare la persoanele care s-au confruntat cu fenomenul cunoscut ca „moarte clinică” sau NDE (Near Death Experience). Aceste studii au o certă valoare statistică şi medicală şi prin dimensiunea impresionantă a bazei de date la care s-a ajuns (milioane de cazuri înregistrate). Putem spune astef, că fenomenul nu mai poate fi neglijat. Se estimează, conform unor sondaje Gallup, că aproximativ 30% din cei care şi-au revenit din moartea clinică au avut o experienţe de NDE. Aceste date nu mai pot fi trecute cu vederea sau minimalizate ori considerate ca fiind toate nişte iluzii. Având în vedere că datele înregistrate sunt înscrise cam în aceleaşi repere, indiferent de zona geografică sau culturală, indiferent de perioada istorică sau de orice alt criteriu, se ajunge statistic la concluzia că putem vorbi din ce în ce mai mult despre un fenomen obiectiv.

Există şi persoane care consideră că NDE sunt pure halucinaţii, efecte ale

medicamentelor sau efectiv minciuni scornite de oameni care doresc ca în felul acesta să ajungă o vreme în centrul atenţiei unor naivi. Desigur că există şi astfel de situaţii, dar cu toate acestea rămâne o largă serie de fenomene ce nu pot fi explicate atât de simplist. În afară dejaloanele comune descrise de cei ce au trecut prin astfel de experienţe (despre ale căror caracteristici în multe situaţii respectivii nu aveau niciun fel de cunoştinţe anterioare), un alt argument foarte serios îl constituie transformările profund moraledespre care vom detalia ulterior, precum şi acela al aşa-numitelor experienţe coroborative, în care subiecţii descriu cu exactitate situaţii la care în mod normal ei nu aveau cum să ia parte văzând sau auzind pentru că pur şi simplu în acea perioadă ei nici nu erau fizic în acel loc şi pe deasupra mai erau şi declaraţi morţi din punct de vedere clinic. Aceste experienţe sunt destul de cunoscute în tradiţiile spirituale şi oculte sub numele de „dedublare”, fiind consemnate nenumărate cazuri de oameni care chiar fără să se confrunte cu experienţa morţii sau cu o problemă de sănătate, ci doar în urma antrenamentului lor sau a unor înzestrări native, reuşeau să iasă la voinţă cu conştiinţa din trupul fizic şi să experimenteze nestingheriţi şi liberi în acest mod atât lumea fizică, cât şi cea subtilă. Menţionăm în acest sens exemplul românului Ilie Cioară sau al americanului Robert Monroe (Yram). Mai mult decât atât, în tradiţia tibetană este cunoscută o tehnică ce permite transferul conştiinţei, numită PHOWA. În urma studiilor fenomenelor NDE se constată astfel într-un mod implicit că semnificaţiile care apar sunt deosebit de importante şi pentru motivul că ele constituie o veritabilă punte între Ştiinţă şi Spiritualitate. Unii clerici sunt însă foarte deranjaţi de abordarea altfel decât teologică a acestui subiect pe care ei îl consideră „tabu” pentru lumea „profană”. Sunt unii

astfel de clerici care afirmă chiar că aceste experienţe NDE ar fi de fapt intermediate de către demoni. Criteriul fundamental, însă, în această interpretare ar putea să fie acela că întotdeauna semnificative pentru provenienţa unor fenomene sunt roadele lor. Iar dacă roadele acestor fenomene sunt Iubirea, întoacerea la DUMNEZEU şi o serie întreagă de transformări morale profund benefice, care nu numai că rămân stabile, dar devin axul central al vieţii celui care le-a trăit, atunci mai putem spune că acestea vin de la demoni ? Descrierea şi semnificaţiile proceselor ce survin odată cu moartea au fost abordate de o întreagă pleiadă de oameni de ştiinţă, doctori şi ezoteristi celebri. Pentru a numi doar câţiva dintre aceştia, îi vom menţiona pe Raymond Moody, Melvin Morse, Kenneth Ring, Elisabeth Kubler-Ross, George Ritchie, Ian Wilson, Emanuel Swedenborg, Scarlat Demetrescu, Florin Gheorghiţă. Iată una dintre concluziile doctoriţei Elisabeth Kubbler-Ross: „Când stai de vorbă cu 20.000 de muribunzi, adulţi şi copii, îţi dai seama că dragostea e singurul lucru care contează cu adevărat în viaţă. Dragostea necondiţionată e singurul lucru care te ajută să nu te mai temi nici de viaţă şi nici de moarte.” Pentru a înţelege mai obiectiv procesul morţii, etapele şi semnificaţiile sale, vom realiza o succintă analiză a unuia dintre vechile tratate ezoterice ce abordează într-un mod foarte complex această tematică a morţii şi anume „Bardo Thodol”. Totodată, pentru o imagine cât mai completă, vom corela aceste observaţii şi cu anumite aspecte ştiinţifice şi chiar cu nuanţarea unor oameni care au trăit efectiv experienţa trecerii prin moartea clinică. „Bardo Thodol” este un tratat fundamental al tradiţiei tibetane şi el are un caracter mai ales practic, de a ghida sufletul celui ce părăseşte această lume în parcurgerea experienţelor care survin ulterior. Aşa cum evidenţia şi Mircea Eliade, experienţele descrise au un evident caracter trăit şi nu unul abstract, teoretic.

Traducerea titlului drept „Cartea tibetană a morţilor”, nu este foarte exactă, sensul acestuia fiind de fapt, într-un mod mai precis, acela de „Cartea tibetană a Eliberării prin ascultare”. Termenul „Bardo” înseamnă intermediar, suspendat între două lumi. Ideea de bază a tratatului este că moartea nu e o negare a vieţii, ci un proces necesar evoluţiei şi că de fapt momentul morţii oferă o şansă privilegiată de a accede la cea mai înaltă înţelegere (la iluminarea spirituală deplină). Viaţa şi moartea sunt văzute în deplină continuitate, alternând între ele şi fiind de fapt stări ale minţii sau altfel spus, mai ales în cazul omului obişnuit, condiţionări ale minţii care se ataşează de iluzia realităţii exterioare. Iar Eliberarea vizează exact această stare de a ieşi din lanţul identificării cu mecanismele psihice care se înlănţuie reciproc şi atrag prin rezonanţă consecinţe – interioare sau exterioare, numite generic „KARMA” – şi care ne împiedică astfel să rămânem în trăirea şi conştientizarea Adevărului manifestat ca Pură Lumină a Conştiinţei Divine. Procesele descrise sunt esenţiale nu doar pentru cei care au murit, ci şi pentru cei care trăiesc în continuare, pentru a-i aduce astfel la o înţelegere şi la o atitudine mult mai înţeleaptă asupra vieţii. Vom urmări acum să schiţăm într-un mod concret traseul, etapele şi concluziile esenţiale ale acestor experienţe fundamentale. . Etapele trecerii în „lumea de dincolo” prin aşa-zisa „moarte” 1. Retragerea (resorbţia) energiilor subtile (Notă: În tradiţia ezoterică se consideră că există cinci energii fundamentale, care se manifestă „octavic”, pe fiecare plan al realităţii.)

a) Resorbţia energiei Pământului: se pierde vitalitatea, muribundul începe să îşi simtă corpul foarte greu, ca şi cum l-ar apăsa un munte sau s-ar afunda în pământ, ori ca o cădere în gol. Nu mai poate să se ridice sau să ţină ceva în mâini. Nu îşi mai poate ţine nici capul, chiar şi a clipi devine un efort. Faţa îi devine foarte palidă şi este cuprins de o irezistibilă somnolenţă. b) Resorbţia energiei Apei: se pierde controlul asupra fluidelor corporale (urina, saliva, etc), ochii, buzele, gura devin foarte uscate şi apare o senzaţie de a fi măturat de ape sau de ca şi cum te-ai îneca. c) Resorbţia energiei Focului: căldura se retrage începând cu extremităţile, mâinile şi picioarele devin foarte reci, apare o senzaţie de frig. Dispare şi focul digestiv, respectivul nu mai poate mânca sau digera nimic. Văzul devine foarte confuz, scade substanţial capacitatea de a gândi şi de a înţelege (nu mai sunt recunoscute rudele). Senzaţie de a fi mistuit de flăcări. d) Resorbţia energiei Aerului: respiraţia devine foarte dificilă, ca o gâfâire, inspirul devine tot mai scurt, iar expirul tot mai lung. Durata între două respiraţii devine din ce în ce mai mare. Muribundul nu se mai poate mişca şi deja nu mai este conştient de lumea fizică. e) Resorbţia energiei eterului : energiile se adună în inimă, apare contactul cu o altă dimensiune a realităţii şi are loc ultima expiraţie. Deşi în acest moment din punct de vedere clinic corpul este considerat mort, din punct de vedere ezoteric procesul disoluţiei continuă cu o anumită fază interioară, în care gradat toate stările psiho-mentale încetează. În foarte multe tradiţii se afirmă că starea mentală din momentul morţii este deosebit de importantă. Astfel, una este să fi avut timp să te obişnuieşti cu ideea morţii şi să te pregăteşti şi altceva este să ai parte de o moarte violentă, în care să fii dominat de tulburare şi agitaţie a minţii. Dalai Lama spunea în acest sens: „Fie că aveţi o conştiinţă religioasă sau nu, e foarte important ca în momentul morţii mintea să vă fie liniştită.” Este deci mult mai înţelept să fim pregătiţi cât mai din timp, pentru că nu ştim când vine momentul. Se spune că „Dacă vrei să-l faci pe DUMNEZEU să râdă, vorbeşte-i despre planurile tale”. Sau „Cu toţii suntem pe moarte, e doar o chestiune de timp”. Tradiţia tibetană ne recomandă să înţelegem că suntem doar nişte trecători prin această lume, să facem tot ceea ce se poate mai bun, dar să nu ne agăţăm de această viaţă. Cel mai important este să învăţăm să ne orientăm asupra Adevărului Divin, care mai e asociat în această tradiţie cu ceea ce ei denumesc ca „Lumina Clară”. Dacă învăţăm să recunoaştem această lumină, în momentul Marii Treceri vom alerga către ea „ca un copil în braţele mamei sale”. Tradiţia orientală ne revelează de asemenea faptul că înainte de a veni în această lume, fiecare suflet şi-a asumat o anumită menire pentru această existenţă. Dacă pe patul de moarte constatăm că nu ne-am îndeplinit acea menire, pe care, mai mult sau mai puţin, sufletul a intuit-o permanent în

timpul vieţii, suntem cuprinşi de o mare tristeţe. De aceea se spune că „Nu ar trebui să ne temem de moarte, ci de o viaţă irosită”. Este de asemenea foarte important să ne împăcăm, să îi iertăm pe cei care pleacă (sau rămân, dacă noi suntem cei care plecăm). . 2. Întunecarea şi ieșirea din corp

. Se ajunge la o stare de întunecare, ca o beznă, resimţită ca o întâlnire a cerului cu pământul, o stare în care de fapt se retrag toate dualităţile minţii. Urmează apoi ieşirea conştiinţei din corp prin una din cele şapte porţi subtile (de la nivelul inimii, gurii, creştetului etc.), aceste porţi fiind în corespondenţă cu sferele planetare. Contează foarte mult momentul astral în care se iese, aceasta generând o anumită rezonanţă pentru ceea ce va urma, aşa cum a fost şi cu conjunctura astrală din momentul naşterii. În funcţie de nivelul de conştiinţă, poate apare teama sau, dimpotrivă, o stare foarte spirituală, pentru că aici dispărând toate fluctuaţiile mentale, luăm contact cu substratul profund al conştiinţei. „Bardo Thodol” precizează, la fel ca multe alte lucrări tradiţionale şi, de asemenea, similar nenumăratelor observaţii consemnate de persoane care au avut experienţa decorporalizării prin moarte clinică faptul că după ieşirea din corpul material, subiectul îşi vede propriul trup fizic (care acum este inert şi insensibil) din afara lui, îi vede pe cei rămaşi şi chiar urmăreşte să comunice cu ei, dar nimeni nu pare să îl vadă sau să-l audă. Astfel, pentru cei ataşaţi de această lume desprinderea nu e deloc uşoară, ei nu pot şi nu vor să accepte că „au murit” şi abia după un timp, când constată că nu mai au umbră, că nu mai lasă urme pe sol, că nu mai au contact cu corpurile materiale, abia atunci au şocul conştientizării, care poate chiar să-i ducă pentru un timp într-o stare ca

de leşin. Pentru cei ce sunt mai puri, cu o conştiinţă mai elevată, acceptarea morţii se face mult mai rapid, ei au cultivat oricum o atitudine mai detaşată, mai desprinsă de contingent, pentru ei moartea este chiar un fel de eliberare dintr-o carcasă strâmtă şi întunecată. Iar pentru cei care au o conştiinţă foarte elevată, trecerea se face conştient, fără durere, aşa cum ai intra dintr-o cameră în alta. Chiar dacă pentru aceştia din urmă corpul lor se confruntă cu anumite suferinţe pe care de fapt, cel mai adesea, ei înşişi şi le-au asumat într-un mod liber, ei nu se identifică deloc cu acele suferinţe, conştiinţa lor fiind fixată întro stare de fericire divină fără fluctuaţii. Trecerea este pentru ei intrarea în Marele Extaz (MAHASAMADHI). Astfel, pentru cel care şi-a revelat deja natura profundă a conştiinţei datorită transcenderii încă din timpul vieţii a tendinţelor inferioare ale personalităţii egotice şi a iluziilor acesteia, tradiţia orientală afirmă foarte plastic că „Cel ce moare înainte să moară nu mai moare după ce moare.” După ieşirea din corp survine ieşirea (resorbţia) completă a conştiinţei din dimensiunea fizică, percepută ca trecerea printr-un tunel. Poate apare o senzaţie specifică vizuală, auditivă sau kinestezică. . 3. Lumina spirituală, retrospectiva vieţii şi conştientizarea etică şi morală

Apoi, pentru o anumită perioadă de timp, în funcţie de nivelul fiecăruia, de capacitatea sa de a recunoaşte şi fixa această stare, se manifestă ceea ce se mai numeşte Lumina Clară a Conştiinţei(lumina Sinelui), o stare firească şi esenţială de a exista pur şi simplu. Pentru cei care însă pe parcursul vieţii lor nu au cunoscut şi nu au cultivat această stare, acum această veritabilă ocazie de iluminare, de recunoaştere a naturii noastre

proprii sau, altfel spus, a luminii divine din noi înşine, trece practic aproape fără a fi sesizată. Această Lumină mai este percepută şi ca o prezenţă divină copleşitoare prin Iubirea, Puritatea şi Înţelepciunea sa. Atunci când moartea se produce într-un mod violent aceste etape sunt identice, doar că ele se produc mult mai rapid. O experienţă fundamentală care apare în această etapă este aceea de a retrăi într-un mod foarte rapid şi panoramic absolut toate experienţele şi detaliile lor trăite în timpul vieţii (tradiţional se menţionează că ne reamintim „chiar şi pe unde doar am scuipat pe jos”). Experimentăm toate emoţiile pe care le-am avut noi înşine, dar şi cele pe care prin comportamentul nostru le-am generat altora. Trăim toate consecinţele şi înţelegem foarte exact cum s-au simţit ceilalţi în raport cu noi, toată bucuria sau suferinţa de care suntem răspunzători. Suntem evaluați-judecați de Conştiinţa Divină şi totodată de propria noastră conștiință-martor într-un mod complet detaşat, mai mult ca o reflectare sau conştientizare a ceea ce am făcut cu viaţa noastră. Această conştientizare ia forma unei întrebări fundamentale, pe care Conştiinţa Divină ne-o adresează : „Ce ai făcut cu viaţa ta?”. Aceasta este întrebarea la care cu toţii va trebui să răspundem după ce vom pleca din această lume. „Ce ai făcut cu darul preţios al vieţii care ţi-a fost oferit, cum ţi-ai folosit timpul vieţii de pe pământ?” Este momentul marilor concluzii şi revelaţii, aici conştientizăm ceea ce era şi rămâne esenţial. Aici însă nu e vorba de o analiză discursivă, în care eventual să ne explicăm sau să mai nuanţăm. Este doar o reflectare în oglinda unei Conştiinţe care ne asistă pe deplin lucidă şi obiectivă. Pentru cei care s-au confruntat doar cu o experienţă NDE, aceasta este etapa în care s-au mai putut totuşi întoarce. . 4. Desprinderea definitivă de trupul şi lumea fizicăPentru cei la care desprinderea de trup este definitivă se produce apoi ruperea-destramărea completă a ceea ce în ezoterism se numeşte „coarda de argint”, legătura subtilă dintre corpul fizic şi cel astral. În cazul celor care s-au atașat-identificat foarte mult de corpul fizic şi care nu şi-au trezit aproape deloc (printr-o practică spirituală, prin trezirea unor stări superioare de conştiinţă) conştiinţa corpului astral şi care au cultivat doar plăcerile şi ataşamentele fizice faţă de corp şi posesiunile materiale, pentru aceştia, neavând deloc experienţa unor vibraţii mai înalte, survine după moarte lipsa conştientizării faptului că au murit şi chiar

intrarea într-un fel de somn greu, letargic şi inconştient, un vis ca de plumb, reluând mereu şi mereu acţiunile pe care le făceau în timpul vieţii şi nerealizând că de fapt au murit. Aceşti oameni sunt cei care în cazul în care se confruntă cu moartea clinică de exemplu, nu-şi amintesc absolut nimic, niciun fel de experienţă. De altfel, putem să ne autoevaluăm singuri cam ce nivel de conştiinţă avem după gradul nostru de luciditate din starea de vis. Dacă suntem lucizi în timp ce dormim şi visăm, înseamnă că după moarte vom putea avea o mare libertate a conştiinţei şi vom putea chiar să ne alegem stările şi acţiunile. Dacă însă, aşa cum e cazul la cei mai mulţi, somnul este complet inconştient, atunci după moarte nu vom putea să ne mai folosim prea mult liberul arbitru şi să facem eventual anumite alegeri, să angrenăm anumite atitudini. Dacă datorită modului cum am trăit şi am gândit în timpul vieţii ajungem de exemplu să fim trişti şi chinuiţi, ei bine, nu prea mai putem face ceva pentru a schimba aceasta şi vom rămâne fixaţi în acea stare atât timp cât consecinţele faptelor noastre o vor necesita. Dacă gradul nostru de libertate interioară este însă mai mare, atunci vom putea să alegem ceea ce este bun, ceea ce ne generează stări de fericire şi înălţare sufletească. A trezi conştiinţa spirituală a corpului astral înseamnă a trezi încă din timpul vieţii stări de iubire şi fericire foarte elevate, emoţii estetice rafinate, înţelegeri superioare, idealuri nobile. Există, de fapt, şi o conştiinţă superioară corpului astral şi anume conştiinţa corpului cauzal, care se manifestă prin ideile pure, stările profunde de interiorizare şi conştientizare, prin deschiderea fiinţei noastre spre manifestarea voinţei atotputernice a lui DUMNEZEU (ce ar putea fi exprimată sintetic de atitudinea „Doamne, Facă-se Voia Ta!” în orice situaţie existenţială), sau prin intuirea şi revelarea naturii proprii a conştiinţei noastre ca fiind pură conştiinţă, pură existenţă şi pură beatitudine. Conştiinţa corpului cauzal se mai manifestă de asemenea în timpul somnului profund fără vise. . 5. Fixarea în planul astral Tradiţia tibetană vorbeşte despre parcurgerea după moarte a unor etape ce se derulează pe parcursul a 49 de zile numite „Bardo”. În tradiţia creştină ele sunt cunoscute ca fiind aşa-numitele „40 de vămi”. Şi în tradiţia egipteană e foarte importantă această perioadă, ea fiind asociată aici cu confruntarea cu o serie de obstacole ce stau în calea sufletului ce vrea să acceadă la paradisul originar al lumii zeilor. Această perioadă reprezintă în toate tradiţiile o perioadă de teste şi încercări ce are scopul de a pune în

evidenţă, de a obiectiva, nivelul real de evoluţie spirituală al celui care a plecat din această lume. Tradiţia tibetană vorbeşte de cei cinci DHYANI-BUDDHA-şi care apar succesiv conştiinţei celui decedat, fiecare reprezentând un anumit aspect divin, o anumită faţetă a înţelepciunii divine. Conştiinţa celui plecat este progresiv pusă acum faţă în faţă cu manifestările vibraţionale ale Realităţii Divine, pornind de la cele mai elevate şi coborând gradat până la cele cu care acea conştiinţă este compatibilă. Dacă cel ce a părăsit această lume este capabil să recunoască fără teamă aceste aspecte, mai ales dacă într-o formă sau alta el le-a cunoscut în timpul vieţii sale pământeşti, atunci conştiinţa respectivă se stabileşte la un nivel de vibraţie elevat, într-un veritabil Paradis celest (astral). Dacă însă acele aspecte nu sunt recunoscute şi ele chiar apar ca fiind înspăimântătoare prin strălucirea lor extraordinară, atunci se derulează apariţia altor aspecte divine, din ce în ce mai puţin elevate, acestea manifestând chiar ulterior o formă teribilă. Toate aceste manifestări nu sunt de fapt altceva decât experimentări ale energiilor şi principiilor universale, care sunt aceleaşi atât în interiorul conştiinţei noastre, cât şi în afara sa. Forma în care ele se manifestă este subiectivă, în funcţie de reprezentările care au fost conceptualizate în timpul vieţii. De exemplu, într-un fel e pentru un creştin, altfel pentru un budist, altfel pentru un indian vânător de bizoni, etc. Fiecare va percepe principiile universale divine conform mentalităţii sale. Nu este nicio contradicţie între ele, pentru că, aşa cum am spus, substratul este acelaşi, doar nuanţele, coloratura diferă. Manifestările luminoase ale conştiinţei, asociate cu reprezentările aspectelor aşa-zis „blânde” ale Divinităţii, apar conştiinţei celui plecat timp de şapte zile. Aceste experienţe sunt apoi guvernate de alte manifestări divine, care de această dată au însă un caracter mai „teribil”, purificator şi care continuă până în ziua a paisprezecea. În Bardo Thodol se repetă însă mereu că toate acestea sunt iluzii, sunt manifestările propriei noastre conştiinţe şi că nu trebuie să ne speriem de ele „mai mult decât de un leu împăiat”. Din ziua a cincisprezecea se consideră că începe SIDPA BARDO, adică a devenirii, în care datorită faptului că nu s-a produs încă recunoaşterea-identificarea cu niciun aspect al conştiinţei divine (blând sau teribil), se va căuta în continuare fixarea întrun nivel al realităţii subtile, dar care devine tot mai iluzoriu, mai exterior conştiinţei pure. În SIDPA BARDO identificarea cu iluzia, cu o anumită „poartă a matricii” devenirii (revenirii) se face fiind mânaţi de „vântul KARMA-ei” şi de tendinţele minţii (de dorinţa nestăvilită, plină de aviditate, de a renaşte şi

de a-ţi împlini dorinţele fizice). Identificarea cu iluzia se face inevitabil, „aşa cum fluturele este atras de lampă”.Trebuie însă să precizăm că această împărţire pe zile a etapelor de transformare prin care trece conştiinţa desprinsă de lumea pământească sunt destul de relative faţă de duratele lumii fizice, deoarece ele depind într-un mod esenţial de nivelul de conştiinţă al respectivului, de capacitatea acelei conştiinţe de a se fixa sau nu în stările superioare. Dacă acest contact cu dimensiunile elevate este superficial, atunci aşa-numita perioadă luminoasă trece foarte rapid, nefiind deci vorba propriuzis de zile solare de 24 ore, ci pur şi simplu de anumite etape şi jaloane. Primele 49 de zile şi, în special, primele 21 de zile de la părăsirea planului fizic sunt în mod special foarte importante pentru că în această perioadă legătura cu cei vii e încă foarte strânsă. De aceea, mai ales în această primă perioadă, iată că tradiţia tibetană afirmă – contrar a ceea ce mulţi oameni sunt obişnuiţi – că cei trecuţi „dincolo” nu trebuiesc bociţi, pentru că lacrimile şi plânsetele sunt resimţite foarte intens, „ca tunete şi fulgere”. Corpul mental al decedatului este acum mult mai receptiv ca stare de claritate, sensibilitate şi mobilitate decât era atunci când trăia. Tocmai de aceea în această perioadă ei de fapt pot fi ajutaţi foarte eficient. Analogic vorbind, diferenţa de eficienţă între ajutorul ce poate fi acordat în cele două lumi e comparabilă cu eficienţa de a muta prin împingere un trunchi imens de copac atunci când acesta se găseşte mai întâi pe pământ (în lumea fizică) şi mai apoi pe apă (în astral), când acel butuc pluteşte şi trebuie doar direcţionat. Ei pot fi ajutaţi de exemplu prin rugăciuni, gânduri de încredere şi iubire şi de asemenea prin ofrande (consacrări) de lumină şi de alimente. Învăţătura tibetană afirmă că de fapt acum conştiinţa celui plecat este mai receptivă decât înainte pentru că ea nu mai este limitată de nimic fizic. Survine de altfel şi o stare de libertate uimitoare şi surpriza este foarte mare mai ales pentru cei care au avut o moarte grea şi plină de suferinţe ale corpului fizic. Acum se constată existenţa unor facultăţi-disponibilităţi net superioare celor fizice, cum ar fi libertatea de mişcare-deplasare în spaţiu, intuiţie-capacitate de a citi gândurile celor rămaşi în lumea fizică, simţuri mult mai vaste şi mai rafinate. Acestea sunt caracteristici ale corpului astral. În tradiţia ezoterică, corpul astral este cunoscut ca fiind vehiculul experienţelor senzoriale, emoţionale şi mentale. Mai ales în planul astral, acest corp se vindecă instantaneu printr-un simplu act de voinţă. Planul astral este cel pe care de fapt îl experimentăm şi în timpul vieţii, atunci când conştiinţa noastră se află în starea de vis (în somn). Cu toţii avem o imperioasă nevoie să

ne alimentăm din astral cu energii care ne „hrănesc” sufletul şi mintea şi, în realitate, aceasta este una dintre explicaţiile principale pentru care avem nevoie să dormim. Iar această conectare astrală se realizează la energiile din zona astrală cu care rezonăm preponderent. Noi suntem de fapt permanent conectaţi la planul astral şi dezvoltăm încă de pe acum o legătură de vibraţie, ne pregătim încă de pe acum „locul” în care vom merge în „lumea cealaltă”. De fapt, planurile astralului sunt în mod impropriu considerate „locuri”, ele sunt mai degrabă „stări”, niveluri de energie vibratorie. Lumea astrală e mult mai „maleabilă” faţă de stările şi gândurile conştiinţei. Aici putem mult mai uşor să înţelegem puterea magică a cuvântului sau puterea gândului. Aceste aspecte sunt absolut reale şi fundamentale şi în lumea fizică, dar sunt în general mult mai mascate de aparenta fixitate a materiei. În planul astral puterea gândului (şi a stărilor) se manifestă incomparabil mai evident decât în planul fizic. O rugăciune către DUMNEZEU, de exemplu, are reverberaţii uluitor de puternice şi ea ne poate ridica în stări extraordinar de intense şi de elevate. De aceea este foarte important să cultivăm aspiraţia către Bine, Iubire şi Lumină cât mai mult, încă din timpul vieţii, pentru că aceste obişnuinţe vor da roade nebănuit de puternice în lumea de dincolo. Aceasta este valabil, proporţional, şi în sens invers, negativ, cu tendinţele degradante ale minţii. Totul este o problemă de rezonanţă: culegi ceea ce ai semănat. Să fim însă avizaţi că în Bardo este foarte greu să îţi reaminteşti ceva care nu îţi este deja uzual sau să te focalizezi mental dacă nu ai fost obişnuit să faci aceasta încă din timpul vieţii. De altfel, tocmai de aceea, în „Cartea tibetană a morţilor” se adresează mereu îndemnul „Fii atent!”. La unison cu multe alte tradiţii, spiritualitatea tibetană transmite faptul ca viaţa în planul material este necesară tocmai pentru a ne împlini dorinţele fizice şi a ne detaşa (decondiţiona) astfel de ele. Este o etapă inevitabilă, a evoluţiei noastre. Planul fizic este planul concretizărilor maxime, al condensării în materie, în care totul (plăcere sau durere) se manifestă în trupul material. În schimb, planul astral e cel în care se manifestă cu mare claritate dorinţele psihomentale, eliberate de limitarea fizică. Conform acestor învăţături, este foarte important să înţelegem că existenţa în lumea fizică este extrem de avantajoasă pentru că aici avem cel mai mult şansa exprimării liberului arbitru. Este suficient să vrem cu adevărat şi de aici putem accesa absolut orice plan al manifestării, orice nivel existenţial, orice stare de conştiinţă, mai ales când am avut şansa să aflăm că acest lucru este posibil şi

să mai aflăm pe deasupra şi cum se poate face aceasta. Ei bine, în astral aceasta nu mai este la fel de uşor (dacă nu suntem deja o conştiinţă deosebit de elevată şi, să nu ne amăgim, sunt foarte puţini asemenea oameni). Pentru marea majoritate a oamenilor, „dincolo” e ca şi cum ai vrea să arunci un bolovan mare, fiind aşezat pe un teren mlăştinos, care se schimbă tot timpul şi pe care nu ai nicio stabilitate şi e foarte dificil chiar şi măcar să stai în picioare. În lumea fizică însă e destul de simplu să te fixezi pe un „pământ” ferm simţit sub „picioare” şi să alegi o direcţie în care apoi să-ţi lansezi gândurile şi aspiraţiile cu toată forţa de care eşti capabil. Relaţiile din lumea astrală nu sunt animate neapărat de gradul de rudenie, ci sunt mai mult bazate pe afinităţi vibratorii. Astfel, cu adevărat Iubirea ne leagă şi ne face să ne reîntâlnim dincolo de timp şi spaţiu. Forma astrală poate fi aleasă: de exemplu cea pe care o aveai când erai în cea mai bună perioadă din timpul vieţii, sau pentru cei mai detaşaţi şi care înţeleg că în astral oricum totul e relativ şi se poate modifica la voinţa, e foarte bună şi forma de la bătrâneţe, având chiar o expresie mai înţeleaptă. Maniera prin care operează Bardo Thodol este aceea că un oficiant (sau mai mulţi) transmite sistematic anumite recomandări celui care pleacă. Tradiţia tibetană afirmă că nu este nicio îndoială că cel ce tocmai şi-a părăsit corpul mai aude totuşi ceea ce i se spune, ba chiar se spune că el aude acum mult mai bine şi este mult mai lucid decât era pe când trăia. Este foarte important ca cel ce moare să fie deja pregătit încă din timpul vieţii, pentru a înţelege şi a-şi aminti cu cea mai mare uşurinţă sfaturile pe care le aude şi a realiza astfel atitudinea cea mai potrivită pentru ocazia extrem de privilegiată a momentului morţii. Aceasta este o mare şansă de Eliberare spirituală pentru că în momentul morţii conştiinţa se decondiţionează în mod spontan şi tot ceea ce rămâne de făcut este doar să recunoşti aceasta. Dacă nu te-ai eliberat în timpul vieţii de iluziile şi condiţionările minţii şi implicit ale ataşamentului faţă de exterioritate, mai ai totuşi o mare şansă chiar în momentul morţii. Eliberarea spirituală înseamnă, spus într-un mod foarte simplificat, a recunoaşte, a realiza că experienţele nu sunt altceva decât mintea însăşi. Oficiantul îi spune de exemplu decedatului în prima zi după moarte: „O, nobil fiu, (numele), ascultă cu atenţie! Acum experimentezi strălucirea Luminii Clare a Purei Realităţi ! Recunoaşte-o!”. Dacă te poţi „agăţa” de un aspect al Divinului sau de învăţătorul tău spiritual, amintindu-ţi de acestea fie în urma obişnuinţelor din timpul vieţii, fie fiind ajutat să îl recunoşti prin sugestiile oficiantului, atunci acel aspect divin invocat se manifestă instantaneu, plin de splendoare şi ai toate şansele să te fixezi în el. Trebuie doar să te poţi trezi cât de cât din confuzia agitaţiei şi visării în care moartea te-a cufundat.

„Bardo Thodol” afirmă că dacă recunoaşterea aspectelor elevate ale conştiinţei nu se produce, atunci urmează remanifestarea tendinţelor subconştientului (care se opriseră în perioada imediat următoare morţii) şi atunci toate reiterările reprezentărilor minţii ajung în mod eronat să fie considerate ca fiind „viziuni externe”, la care răspundem cu frică sau speranţă, ceea ce ne va fixa din nou în acele reprezentări subiective, sau altfel spus, în iluzie, în loc să fi rămas detaşaţi de ea. La capătul celor 49 de zile de şedere în Bardo-ul stării dintre cele două lumi, se produce astfel, mai devreme sau mai târziu, pentru orice suflet care a plecat din lumea fizică, fixarea într-un anumit nivel al astralului, mai elevat sau mai jos ca frecvenţă de vibraţie, în funcţie de nivelul de conştiinţă al respectivului suflet, cât şi în funcţie de modul cum a reuşit el să fructifice ajutorul ce i-a fost oferit de ghidarea celor ce l-au călăuzit din lumea fizică. Oferim în continuare şi câteva mărturii edificatoare ale unor persoane care au trăit acest gen de experienţe la graniţa dintre viaţă şi moarte. * Inima unei fetiţe de cinci ani, Nina, a cedat în plină operaţie de apendicită. Imediat ce electrocardiograma a semnalat oprirea pulsului, medicii au lansat procedura de reanimare. Relatarea Ninei: „I-am auzit spunând că inima mea se oprise, dar eu eram pe tavan, de unde priveam totul. De acolo, de sus, puteam vedea tot ce se petrecea. Pluteam aproape de tavan; de aceea, atunci când mi-am văzut trupul, nu mi-am dat seama că era al meu. Am ieşit pe culoar şi am văzut-o pe mama mea, care plângea. Am întrebat-o de ce plânge, dar nu mă putea auzi. Doctorii credeau că murisem. Atunci a venit o doamnă frumoasă să mă ajute, pentru că ştia că mi-e frică. Ea m-a dus într-un tunel şi am ajuns în cer. Erau acolo flori minunate. Eram cu DUMNEZEU şi cu Iisus. Ei mi-au spus că trebuia să mă întorc la mama mea, care era foarte îndurerată. Mi-au spus că trebuia să-mi continui viaţa. Atunci m-am întors şi m-am trezit. Când am văzut lumina, am fost foarte fericită. Mult timp am vrut să mă întorc acolo. Vreau să mă întorc la acea lumină atunci când voi muri.” * O tânără de 16 ani, Annie, care a încercat să se sinucidă, a relatat ulterior :„Mia luat ceva timp să-mi dau seama că ieşisem din trup şi pluteam în sus spre tavan. Nu eram singură. Mai era cineva acolo, un înger păzitor ori altceva. Eram amândoi compuşi din lumină. Mă simţeam multidimensională şi mi se părea că eram făcută dintr-un fluid, ca o gelatină. Îmi amintesc că simţeam

pace şi iubire şi, de asemenea, aveam sentimentul că am scăpat de toată tensiunea şi frustrarea din viaţa mea. Mă simţeam într-un fel învelită în lumină. Era un sentiment minunat. În acel moment, eram foarte aproape de îngerul meu păzitor. Nu mai puteam vedea trupul meu sau altceva pământesc. Existam doar acolo, cu îngerul. Îngerul nu vorbea, dar comunicam telepatic. Mi s-a arătat frumuseţea trupului meu şi a fiecărui trup uman. Mi s-a spus că propriul meu trup era un dar de care trebuia să am grijă, nu să-l omor. După ce am auzit asta, m-am simţit foarte, foarte ruşinată de ceea ce am făcut şi speram că voi trăi. Am început să mă rog luminii pentru viaţa mea. Bucuria că m-am întors a fost cel mai puternic sentiment pe care l-am trăit vreodată”. * O femeie de 57 de ani relatează : „Aveam un cheag de sânge în picioare, care a trecut prin plămâni şi s-a oprit la inimă. M-am ridicat din pat şi am alunecat pe podea, iar apoi am fost cuprinsă de un întuneric total. M-am văzut pe podea lângă pat. Puteam să văd o mulţime de detalii. Spre exemplu, halatul meu a alunecat de pe piept, iar una dintre asistente încerca să-l ia, să mă acopere. Nu era niciun tub de oxigen şi am văzut o infirmieră trăgând un tanc de materiale în cameră. Am auzit asistenta ţipând: «Chemaţi-l pe doctor, chemaţi-i soţul, chemaţi-l pe preot», sau ceva de genul acesta. Iar apoi am văzut pe cineva care mi-a ridicat trupul şi mi l-a aşezat pe pat. Atunci am realizat că eram în afara trupului meu. Pluteam în apropiere şi priveam în jos. Ştiam că nu eram pe acea pernă. Puteam să văd un trup acolo, iar părul său era ud şi lipit de pernă, ochii săi erau închişi, iar buzele erau albastre. Dar eu nu eram acolo. Eu pluteam sus, aproape de tavan. Simţurile mi-au devenit foarte acute. Auzeam şi vedeam celelalte paciente de pe palier. Una trecea pe hol. Vorbea cu o asistentă şi se plângea de zgomotul care venea din camera mea. Am văzut un alt doctor, pe care-l ştiu din copilărie, care se îndrepta către biroul asistentelor, ce era în josul holului. Ea i-a povestit ce sa întâmplat, iar acesta a spus: «Mai bine sun-o pe mama ei», ceea ce mai târziu am aflat că au şi făcut. În acest timp, eu mă simţeam pur şi simplu minunat. Nu mai aveam nicio durere. Mă simţeam ca un observator, plutind acolo, între două lumi, una pe care o cunoşteam bine şi una de care nici măcar nu ştiusem, până atunci, că există.” *

Betty Eadie, o femeie de 31 de ani, într-o experienţă de moarte clinică a simţit cum călătoreşte printr-un tunel, către o foarte strălucitoare lumină, în mijlocul căreia o aştepta un misterios bărbat: „Aceea era cea mai necondiţionată iubire pe care am simţit-o vreodată. Văzând că braţele lui sunt deschise pentru a mă primi la piept, m-am îndreptat către el şi m-am lăsat cuprinsă de ele, în timp ce murmuram continuu: «Am ajuns acasă; am ajuns acasă. În sfârşit, am ajuns acasă!» I-am simţit spiritul uriaş şi am ştiut instantaneu că am făcut dintotdeauna parte din fiinţa lui, că în realitate nu am fost niciodată despărţită de el. Şi mai ştiam totodată că merit să fiu împreună cu el, să-l îmbrăţişez. Ştiam că el îmi cunoaşte toate greşelile şi toate păcatele, dar în clipa respectivă aceasta nu conta prea mult. Nu dorea decât să mă ţină în braţe şi să-şi împărtăşească iubirea cu mine, la fel cum doream şi eu.” Cei care se întorc de dincolo de moarte ne spun că venim din Lumină şi Iubire. Acolo este „Acasă”, iar când venim în contact cu acea realitate pur şi simplu ştim că aşa este, totul e atât de copleşitor de clar încât nici nu mai vrem să ne întoarcem în lume, ne trebuie un motiv foarte serios să mai facem aceasta şi oricum o facem cu gândul că e ceva temporar, abia aşteptăm să ne întoarcem dincolo. Dacă am trăit această experienţă facem apoi în lume ceea ce avem de făcut ca o datorie morală asumată liber faţă de acea Conştiinţă Luminoasă plină de Iubire, Înţelepciune şi Acceptare ştiind că nu ne vom putea întoarce şi rămâne cu adevărat acolo decât atunci când misiunea noastră aici va fi complet împlinită. Iar ideea că acum ştim care este realitatea, ne însufleţeşte şi ne dă sens vieţii, dorindu-ne mult mai motivaţii decât înainte (când nu ştiam pentru ce trăim şi chiar aveam uneori un sentiment de plictiseală, dezgust sau chiar revoltă pentru toate problemele pe care „nu noi le-am creat”) să ne împlinim menirea de fiinţe de lumină, de copii ai lui Dumnezeu, creaţi din Lumină şi Iubire pentru Lumină şi Iubire. A fost dorinţa noastră să venim aici pentru a învăţa şi a ne desăvârşi. Este o perioadă scurtă în raport cu întreaga noastră existenţă spirituală, dar foarte necesară şi folositoare. Din perspectiva de ansamblu a acestor aspecte înţelegem că Scopul Creaţiei este perfecţionarea tuturor fiinţelor şi că Lumea este doar un cadru care trebuie în mod necesar să se modifice pentru a avea noi experienţe, altfel sufletul ajungând să se plafoneze într-un „punct de vedere” foarte limitat. Formele sunt mereu în schimbare, aceasta este o lege a Creaţiei şi de aceea se spune că totul este o iluzie. Ceea ce vizează însă evoluţia spirituală este revelarea naturii esenţiale, neschimbătoare, divine, amprenta

divină care există în orice aspect al Realităţii, inclusiv în noi înşine. Dacă ne ancorăm în profunzimea sufletului nostru, nu vom mai fi tulburaţi de schimbările adeseori dramatice ale vieţii, aşa cum la suprafaţa oceanelor valurile pot fi foarte mari, dar în adâncime apele sunt întotdeauna complet liniştite. Devine astfel evident că a ne elibera de frica de moarte nu înseamnă în niciun caz a deveni mai puţin responsabili faţă de consecinţele acţiunilor noastre, aşa cum afirmă unii clerici care spun că fără frica de moarte devenim o pradă uşoară pentru manipularea demonilor. Frica de moarte este adeseori un instrument folosit pentru cei care nu înţeleg cu adevărat pentru ce trebuie să fii responsabil. Este ca o regulă despre care ai fost învăţat că e neapărat nevoie să o respecţi, dar nu ştii altceva decât că aşa trebuie şi că aşa e bine, altfel ajungi în iad. De fapt, a te elibera cu adevărat de frica de moarte înseamnă a înţelege că Dumnezeu este Iubire şi că noi suntem copiii lui Dumnezeu şi că este în menirea noastră să conştientizăm aceasta şi să ne comportăm ca atare. Este infinit mai folositor să căutăm să reparăm aici pe pământ orice act reprobabil pe care l-am săvârşit pentru că „moneda” cu care plătim aici e mult mai convenabilă. În lumea de dincolo, pentru că nu putem ascunde absolut nimic şi pentru că orice mască sau prefăcătorie dispare, adevărul iese la suprafaţă în toată goliciunea lui şi astfel umilirea şi ruşinea pe care le vom resimţi acolo sunt mult mai dureroase. Atunci când va veni „ceasul”, fiecare dintre noi, fără excepţie, va merge în „lumea de dincolo”. Atunci luăm cu noi numai bagajul de experienţe bune sau rele pe care l-am acumulat clipă de clipă aici, pe pământ. La modul general vorbind, atunci contează cât de mult şi de profund L-am iubit înainte de toate pe Dumnezeu Tatăl şi apoi pe celelalte creaturi cu care am venit în contact. Având în vedere că întrebarea fundamentală care ni se pune atunci când părăsim definitiv lumea fizică este invariabil : „CE AI FĂCUT CU VIAŢA TA ?”, este extrem de semnificativ şi util să ne punem măcar o dată pe săptămâna această întrebare şi să urmărim atunci să ne dăm răspunsuri pe deplin sincere. Dacă vom face aceasta aşa cum trebuie vom începe astfel să ne pregătim întrun mod superior, divin, pentru momentul inevitabil al plecării definitive în lumea de dincolo şi vom putea astfel elimina multe greşeli, egoisme, orgolii şi răutăţi pe care, altfel, le vom plăti prin cumplite suferinţe (direct proporţionale cu erorile comise) de care vom avea, fără îndoială, parte în lumea de dincolo.Dacă i-aţi întreba pe majoritatea celor care au trăit moartea clinică cum ar fi să descrie printr-un singur cuvânt experienţa lor, aproape cu certitudine ar spune că acest cuvânt este Iubire. Ne amintim dealtfel că atunci când

Iisus a fost întrebat de farisei „Care este cea mai mare poruncă ?”, El a răspuns „Să-l iubiţi pe DUMNEZEU din toată inima şi cu tot sufletul şi cu toată mintea. Aceasta este prima şi cea mai mare poruncă. Iar cea de-a doua este la fel de mare : Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi. Pe aceste două porunci se sprijină toată legea şi toţi profeţii.” Acei oameni privilegiaţi care pot arunca o privire pe tărâmul lui Dumnezeu, sunt copleşiţi de iubirea pe care o pot simţi. Acea iubire le pătrunde fiinţa şi ei se întorc înapoi dorindu-şi să împărtăşească şi altora ceea ce au descoperit. Dacă pătrundem adânc în noi putem descoperi iubirea lui Dumnezeu şi putem transforma lumea prin puterea ei. „Noi suntem cu toţii fiii şi fiicele lui Dumnezeu, trimişi de El aici pe Pământ pentru a ne continua creşterea şi dezvoltarea. Suntem fiinţe spirituale, care se bucură de o «şcolarizare» fizică temporară, dar extrem de importantă. Trupurile noastre sunt făcute din praf stelar, dar corpurile noastre spirituale sunt făurite din eternitatea lui Dumnezeu. Menirea noastră, pe care ar trebui să o împlinim întotdeauna, este de a deveni una cu Lumina şi de a împărtăşi gloria şi puterea lui Dumnezeu. Şi, deşi acum privim prin nişte ochelari întunecaţi, o să ajungem să vedem şi să ştim, să fim văzuţi şi ştiuţi, în lumina şi gloria eternă care a fost şi este casa noastră de drept.” (Gregorian Bivolaru – „Urmele misterioase şi fascinante ale paşilor lui Dumnezeu în manifestare”)

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->