You are on page 1of 6

Duminica lăsatului sec de carne (a înfricoşatei judecăţi)1

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.


Binecuvântaţi şi vrednici de iubire fraţi şi surori în Sfânta Biserică a
Domnului nostru Iisus Hristos,

Această zi a învierii Domnului, căci fiecare duminică e zi a învierii,


aşa să o trăim… Mesajul divin al acestei duminici – zi a Învierii
Domnului – e cel al Judecăţii – Evanghelia Judecăţii, aşa cum corul a şi
întâmpinat acest act divin şi gând al nostru.
Bunul Dumnezeu, Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt, să pregătească
inimile noastre, şi aşa să o primim, ca o judecată şi ca o arvună a
Judecăţii. Vorbeşte Domnul, Mântuitorul Iisus Hristos:
“Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El,
atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui
toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte
păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a
stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi,
binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de
la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc;
însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol
am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă
am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând:
Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-
am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi
Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am
venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic
vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-
aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine,
blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor
lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi
nu Mi-aţi dat să beau; Străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi
îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor
răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau
însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am
slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi
făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor
merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică.” (Matei
25, 31-46)

Iubiţilor, ascultând cuvântul Mântuitorului, fiecare, în clipa aceasta,


să-l audă ca pentru el însuşi, rostit lui, fiecăruia dintre noi; începând cu
noi, cei care vă slujim. Ziua Judecăţii, privită de orice conştiinţă cu un
cuget al judecăţii. Şi Judecata e tresărire pentru fiecare. E trezire, e
deşteptare. S-a grăit în mai multe feluri despre Judecată: ca un
1 18 februarie 2001
moment şi instanţă de spaimă, aproape numai de spaimă. Noi, însă,
cuvine-se a lua aminte la cuvântul lui Dumnezeu.
Şi, odată cu această Evanghelie pe care am ascultat-o, şi în faţa
căreia cu ochii minţii, cu uimire se cuvine să luăm aminte,
dumnezeiescul Pavel ne mai atrage şi el atenţia, când zice: “Ci
propovăduim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care
Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slava noastră, pe care
nici unul dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o, căci, dacă ar fi
cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei” (1 Corinteni 2, 7-8).
Dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei, şi ar fi fost cu
luare aminte atunci, la ziua aceea, în ziua Domnului Iisus Hristos. Iar
scriind romanilor, la fel, dumnezeiescul Pavel spune: “Dar după
învârtoşarea ta şi după inima ta nepocăită, îţi aduni mânie în ziua
mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu” (Romani 2, 5).
Atunci, mai ales, ţi-adu aminte de mânie: când te simţi împietrit,
cuvântul Judecată să te trezească. Mântuitorul şi aici spune cuvânt
adânc şi negrăit, zicând că Tatăl a dat putere să facă judecată Lui,
Fiului Său: “Tatăl are viaţă în sine şi a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine
şi i-a dat putere să facă judecată, pentru că este Fiul Omului” (Ioan 5,
26-27). De aceea face El judecata: că e Fiul Omului, adică cel care
toate ale noastre le-a luat, le ştie pe ale noastre, El însuşi fiind ispitit, şi
poate şi celor ce sunt ispitiţi să le ajute. El, cum spune dumnezeiescul
Maxim Mărturisitorul, a coborât până la chipul robului, pentru ca pe cât
a coborât să şi ridice, din orice stare s-ar afla. Spune Evanghelia: Va
veni în slavă, însoţit de îngerii Lui. Dar când a coborât, întrupându-Se şi
născându-Se din pururea Fecioara Maria, nu la fel a coborât, în slavă,
înconjurat de îngeri? Dar îngerii rosteau: “Slavă întru cei de sus lui
Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bună voire” (între oamenii
bunei voiri – un alt tâlc) (Luca 2, 14). Şi atunci, tot ca Fiu al Omului. Nu
doar spaimă, ci uimire divină, adânc, răscolitor de adânc. Poate
smerenia răscoleşte mai adânc decât teama. Cu adevărat. Dar,
Doamne, dacă am înţelege că, într-adevăr, smerenia înalţă, nu slava.
Slava lui Dumnezeu coboară ca să înalţe. Rosteam şi altă dată acest
cuvânt al dumnezeiescului Palama, care zice: Dumnezeu, fire (natură)
fiind, mai presus de orice fire, nu are a sui mai sus, la altă slavă. El Se
înalţă din coborârea la cele smerite. Auziţi măreţie de gând! Aici ar
trebui să ne uimim, cu adevărat: ce înseamnă smerenia, că ea înalţă.
Şi atunci, în această slavă a înălţării, sau înălţare a smereniei, sau
smerenie a înălţării, tâlcuieşte tot dumnezeiasca revelaţie, tot cuvântul
Mântuitorului: “Unde e comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră”
(Luca 12, 34-37). Dacă inima voastră este la Mine, Eu sunt comoara
voastră. Încât, “să vă fie mijloacele voastre încinse şi făcliile aprinse”.
Mijloacele încinse – cum pleci la drum. Toată făptura ta să fie pregătită
pentru drum, pentru cale, având şi făclia (lumina). “Şi voi fiţi asemenea
oamenilor care aşteaptă pe stăpânul lor când se va întoarce de la
nuntă (nunta Mielului: crucea şi învierea Lui). Şi, venind şi bătând,
îndată să-i deschidă (slujitorii – noi). Fericite sunt slugile acelea pe
care, venind, stăpânul le va afla veghind”. Şi auziţi aici cuvântul
revelator, negrăit: Ce va face atunci stăpânul venind de la nuntă –
nunta Mielului, Crucea şi Învierea Lui: “Venind, adevăr zic vouă, se va
încinge, le va pune la masă şi, apropiindu-se, le va sluji”. El va sta în
picioare, îi va pune pe toţi la masă şi le va sluji. La Judecată. De ce şi
cum? Pentru că tocmai de slujire e vorba în Judecată. Adică şi atunci,
din nou, cu rostirile judecăţii, viu, aievea va sluji. Pentru că aşa am
ascultat, spunând: Adunând toate neamurile – deci pentru toată lumea
e un singur Judecător; “Un Domn, o credinţă, un botez, va spune
sfântul Pavel (Efeseni 4, 5) – îi va despărţi cum desparte oile de capre.
Oile… Nu este el Mielul, Cel ce ridică păcatele lumii? Cel ce este jertfă
şi pururea jertfă. Şi din El hrănindu-te trebuie să te hrăneşti din jertfă,
din stare şi lumină a jertfei. Iar caprele de-a stânga… O imagine:
nestatornicia, care sare din stâncă în stâncă. Ca şi casa zidită pe nisip,
pe care furtuna o duce la prăbuşire.
Şi ascultăm: “Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi
împărăţia pe care v-am pregătit-o vouă, de la întemeierea lumii”. Tot
dumnezeiescul Palama spune: Iată, şi împărăţia ne-a pregătit-o de mai
înainte. Aşa cum zidirea, creaţia întreagă a fost pregătită omului, lui
Adam. De atâtea ori suspină inima, cugetând cum ar trebui să păstrăm
această împărăţie ca împărăţie. Şi dacă nu e păstrată, dacă e
pângărită de noi această zidire… Ochi ai minţii şi ai inimii dăruieşte-ne,
Doamne, ca s-o privim în frumuseţea ei adâncă, de nedistrus, de
nepângărit în adânc. Agresată, dar nu distrusă. În adâncul inimii nici o
scleroză nu-i în stare să ajungă.
Şi… moşteniţi împărăţia pregătită vouă de la întemeierea lumii. Şi
apoi, cuvântul Judecăţii: Veniţi, binecuvântaţi ai Părintelui Meu. Şi
rostirile Judecăţiii, rostite de El: “…flămând am fost, Mi-aţi dat să
mănânc, însetat şi Mi-aţi dat să beau, străin şi M-aţi primit, gol şi M-aţi
îmbrăcat, bolnav, M-aţi cercetat, în temniţă şi aţi venit la Mine”.
Cele şase, sintagme – stările suferinţei şi răspunsul la ea – le ştim
toţi: flămând, însetat, străin, gol, bolnav, în temniţă. Şi să slujim. Nu
este om pe lume să nu ştie de ele. Dar miezul lor nu este. Îngăduiţi,
fără a judeca pe cineva (nu noi judecăm), dar miezul, adâncul
adâncurilor… Ei pun această întrebare capitală: “Doamne, când Te-am
văzut?” De la înviere şi înălţare, L-am mai văzut? El, Care e Fiul Omului;
Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului. Atunci, nu-i întrebarea capitală, una
din ele: Ajunge să-L vezi, să-L cunoşti pe Cel care în zilele Învierii îi
spune lui Toma: “Pentru că M-ai văzut, Toma, ai crezut; fericiţi cei ce n-
au văzut şi au crezut” (Ioan 20, 29). Rostirea judecăţii se întâlneşte cu
acest cuvânt. Ce capital cuvânt! Pentru că, observaţi, şi cei care au fost
chemaţi şi socotiţi şi judecaţi de Dumnezeu, că El fiind flămând,
însetat, gol, străin, bolnav,întemniţat, şi i-au slujit. Iar celorlalţi, la fel le
grăieşte: am fost flămând, însetat….. şi nu M-aţi cercetat. Şi
atunci:Doamne, când Te-am văzut? Atunci, nu pune aici întrebarea în
înţelesul ei dublu? Adică vocaţia, chemarea omului de a fi fiinţă
duhovnicească, de a vedea nu numai cu ochii de carne, nici măcar cu
ochii minţii să străbată adâncurile lucrurilor, să le vadă rosturile, ci mai
adânc, cu ochii duhului, ochii luminii dumnezeieşti care a fost dată
omului. Şi vai, vai, te cutremuri: Cum să-L înţelegi pe Hristos, pe Fiul lui
Dumnezeu, Cel care e lumină oamenilor: “Eu sunt lumina lumii” (Ioan
8, 12). Eu am împărtăşit lumina învierii. Atât cel care întârzie a se
împărtăşi de această lumină sau, cumva n-o face cunoscută această
lumină, pentru că ţine de taina Judecăţii. Când, Doamne, Te-am văzut
noi pe Tine şi nu Ţi-am slujit? Vor părea îndreptăţiţi. E uluitor acest
fapt. E teribil, înspăimântător! Lumina, nu numai cea sensibilă, a
ochilor, nu numai a minţiii, prin care cercetăm universul şi ne luptăm
să ajungem la marginile lui, ci ochi care să vadă dincolo şi de ochii
minţii, ochii harului, ochii luminii dumnezeieşti necreate, ca pe Cel
necreat să-L vadă. Luminii veşniciei, nu ai vremelniciei; luminii
infinitului, ca să mergi dincolo. Cum spune dumnezeiescul Pavel: “Cele
ce se văd sunt trecătoare; cele ce nu se văd sunt veşnice” (2 Corinteni
4, 18). Pentru care sf.Maxim tîlcuieşte cuvântul Mântuitorului: “Aveţi
credinţa lui Dumnezeu, Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui
munte: Ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui, ci
va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice” (Marcu 11,
22-23). Iar dumnezeiescul Maxim spune: Ce înseamnă? Credinţa care
mută legea firii; adică legea firii mele, natura mea umană, creată, care
în starea ei de creatură vede numai cu ochii aceştia trupeşti sau ochii
minţii, ochii creaturii. Firea rămânând neschimbată mută legea firii, ca
să vadă lumina divină cu ochii credinţei fără de hotar, ca să-L vadă pe
El. De aceea, spun Părinţii, ne-a dat Dumnezeu credinţa: ca să-şi facă,
prin ea, locaş în inima noastră. Şi-n ea, ca într-un vas al nemărginirii, să
putem primi toate făgăduinţele dumnezeieşti.
Atunci, te cutremuri. Nu-i chemarea ta să te înalţi…? Gândiţi-vă,
numai aşa se tâlcuieşte taina însăşi a celei de-a doua veniri, pe norii
cerului. A venit smerit, în prima venire, în ieslea Betleemului, ca un
prunc. Dar prunc fiind, Îl auzim rostind parcă: Cine Mă vede pe Mine
vede pe Tatăl (Ioan 12, 45). Şi, tocmai în smerenia Lui, cum ne învaţă
adevărul dumnezeiesc, stă slava. Iar la a doua venire, în slavă
coborând.
Şi atunci, aşa va creşte umanitatea, pe treptele luminii. Pentru că e
limpede, iubiţilor: nu e vedere fără lumină. Întâi e lumina şi apoi ochii.
Şi ochilor le e proprie lumina fizică, ochilor minţii – lumina rosturilor,
raţiunilor, legilor, iar ochilor credinţei – lumina lui Hristos, care
luminează tuturor, cum rostim, în timpul Postului Mare, la Liturghia
darurilor. Pentru ca în noaptea Învierii să rostim în numele Lui, cu a Lui
lumină: “Veniţi de luaţi lumină!”
“…Întrucât aţi făcut unuia din aceşti mici fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi
făcut… întrucât nu aţi făcut… Mie nu Mi-aţi făcut”. Gândeam, în
puţinătatea minţii noastre, la două înţelesuri din acest cuvânt al
Mântuitorului. Aici e miezul Evangheliei. Şi încă o dată spun că e
miezul, pentru că mulţi se laudă… iertaţi, facem apel cu înţelegere, nu
cu judecată. Noi vorbim toţi de drepturile omului, de atâtea judecăţi ale
noastre, ca să fie împlinită, vindecată rana omului de oriunde. Sub
cele, iată, şase forme, care cuprind, am zice, în întregime, taina şi
durerea omului: şi foamea, şi setea, şi goliciunea (în tâlcul ei; atunci
când omul nu-şi arată el goliciunea) sau străinătatea sau boala, sau
temniţa. Dar Iisus spune: Întrucât n-aţi făcut unuia … Mie nu Mi-aţi
făcut. Iarăşi, taină a tainelor: Mie. Iubirea, iubiţilor, este iubire a iubirii,
dar mai adânc, este iubirea Celui care este izvorul iubirii. Un psihiatru
observa: sfântul adevărat nu sfinţenia o caută, ci pe Cel de la care vine
sfinţenia, pe Cel sfânt cu adevărat, din care se împărtăşeşte. Altfel,
căutând sfinţenia, vrând sfinţenie, ce e aceasta dacă nu făţărnicie?
Când tu vrei să fii sfânt, ia aminte!
Mie Mi-aţi făcut sau Mie nu Mi-aţi făcut. Iarăşi, este adânc de ultimă
adâncime. Părinţii ne spun şi acest fapt tragic: Omul, în păcatul lui,
ispitit de demon a vrut şi vrea să pună un alt început decât Dumnezeu.
În locul lui Dumnezeu – despre care citim: “La început era Cuvântul.
Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era
dintru început la Dumnezeu” (Ioan 1, 1-2) omul vrea ca el să fie
început. Cum l-a ispitit demonul: Veţi fi ca nişte dumnezei, cunoscând
binele şi răul, decizând voi ce e bine şi rău (Facerea 3, 5). Dar
Mântuitorul i-a spus învăţătorului de lege: “De ce-Mi zici bun? Nimeni
nu este bun decât numai Unul Dumnezeu” (Matei 19,17).
Ce tragic, gândiţi-vă, şi nu-i acesta păcatul lumii: a uita de
Dumnezeu şi a vedea în tine începutul? Cum am învăţat de la Părinţi:
am schimbat sensul gravitaţiei: în loc să gravităm în jurul lui
Dumnezeu, fiecare vrea să graviteze în jurul eului său. El este
începutul. Şi dacă începutul e în tine, tu judeci ce e bine şi ce e rău, tu
pe semenul tău, fie flămând, însetat, gol, străin, bolnav, în temniţă, îl
judeci după tine, după interesul, egoismul tău. Şi fiecare după
judecăţile lui; şi unde mai e unitatea judecăţii? Unde mai e unitatea
binelui? Unde e unitatea neamului omenesc întreg. Atunci, deodată ne
scuturăm privirile piezişe, gândurile îndoielnice… cum zic Părinţii:
gândurile străine sunt raţiuni ale dracilor.Te scuturi de aceste raţiuni
ale dracilor şi în clipa aceea înţelegi: O, Doamne, Tu ai zis: “Întrucât aţi
făcut unuia din aceşti prea mici fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut”. Atunci,
real, în amândouă înţelesurile. Omul suferind nu-l mai judeci după tine.
Îl vezi pe Iisus Hristos. Şi, mai adânc, te uneşti cu El, îl contempli, şi
Iisus e în tine atunci, e prezenţa Lui. Cum spune dumnezeiescul Pavel:
Hristos în noi, nădejdea slavei (Coloseni 1, 27), a luminii dumnezeieşti.
Pe Tine să Te văd, Doamne. Şi dacă te văd pe Tine, se schimbă, din
lumina ta, lumina întregii lumi. Şi, un amărât, oricare ar fi el, parcă văd
ceva din lumina Ta, din iubirea Ta, din bunătatea Ta, din faţa Ta, din
sfinţenia Ta, care, sfinţindu-mă îl sfinţeşte pe el. Se schimbă faţa lumii.
Îngăduiţi a încheia, luând aminte la un părinte din Pateric – Ava
Agaton. Şi, zice cartea aceea a bătrânilor – Patericul – era aşa ava
Agaton, neîncetat preocupat de judecata lui Dumnezeu. Când mergea
la barcă, la corabie, el punea cel dintâi mâna (să tragă la vâsle). Iar
când, după rugăciune, poftea la masă, el servea – ştia cuvântul
întocmai, din Evanghelie, că Mântuitorul ne va servi atunci. Ne va servi
ca pe unii care am fost şi flămânzi… şi ne-a servit mereu – şi însetaţi, şi
goi… Aşa făcea ava Agaton. ŞI, când a fost să se săvârşească, el care
avea totdeauna lucrul lui Dumnezeu, a stat trei zile cu ochii deschişi şi
neclătinaţi (nemaiumblând de colo-colo). Şi, stând aşa, unul din ucenici
l-a clătinat uşor şi l-a întrebat: Unde eşti, părinte? – În faţa Judecăţii
sunt. – Te temi? M-am luptat să împlinesc judecăţile, lucrurile lui
Dumnezeu, dar om sunt. – Nu nădăjduieşti? – Nădejde am. Dar nu spun
cuvânt până ce mă aflu în faţa Lui, căci într-un fel sunt judecăţile
noastre, alta este judecata Lui. Şi vroiau fraţii să-l mai întrebe. Dar i-a
rugat: – Nu mai grăiţi; vreme nu mai am. Trec de la vremelnicie la
vremea Domnului. Şi uşor s-a săvârşit. Iar după trei zile le făcea semn,
aşa ca unul care îi saluta de pe celălalt tărâm.
Aşa, iubiţilor, întâi fiecare să simtă, să recunoască că el (şi eu), fiind
flămând, însetat, gol, străin, bolnav, în temniţă, El ne-a hrănit, ne-a
adăpat, ne-a îmbrăcat, ne-a primit, ne-a cercetat; oriunde am fost. Şi
aşa au făcut cei care i-au slujit Lui. Cel bogat, cel doctor, cel ca un
părinte printre întemniţaţi şi în orice s-ar afla… Doamne, fă-ne vrednici
să simţim că Tu eşti şi Judecătorul şi Mântuitorul, şi lumina Judecăţii şi
iubirea tuturor iubirilor. Cu Tatăl şi Duhul Sfânt, cu Maica Domnului şi
toţi sfinţii. Amin.