You are on page 1of 1

Aceasta lucrare propune tratarea a doua ideologii individuale, evidentiind trasaturile specifice viziunilor filosofilor Aristotel si Jean-Jacques

Rousseau asupra sociabilitatii. Intr-o maniera metodica, prin analiza ideilor definitorii a teoriilor filosofilor vizati, voi incerca expunera, intr-un mod comparativ, a distinciilor si similitudinilor celor doua perspective. Pentru a se putea discuta in paralel de cele doua filosofii, trebuie avuta in vedere perioada istorica in care acestea se remarca. Aristotel se afla la o departare considerabila de Rousseau, fiind un ganditor grec al secolului al IV-lea i.Hr., pe cand cel din urma este o personalitate marcanta a epocii moderne, apartinand secolului al XVIII-lea. In "Teoria contractului social", Rousseau sustine ca omul, in starea sa natura, este non-sociabil, de aici deducandu-se ca sociabilitatea este o caracteristica umana dobandita pe parcursul vietii. Premergatoare contractualismului, naturalismul sustinut de Aristotel prezinta omul ca fiind nativ o fiinta sociala, facand o paralela cu antisocialul natural care este clasificat drept fiara sau supraom. Cu alte cuvinte, Rousseau contesta sociabilitatea innascuta a omului, aceasta teorie a contractului social fiind sustinuta si de Thomas Hobbes si John Locke, dar in maniere diferite. S-a considerat ca, in evolutia sa, omenirea a cunoscut doua stadii caracterizate prin existenta omului natural si a celui social. Identificarea omului natural si a trasaturilor lui serveste pentru a denunta starea actuala a omului, cea sociala. El este dotat cu doua atribute, dragostea de sine si mila, in timp ce omul social se suspune legilor umane. Omul social isi pierde trasaturile naturale si devine de nerecunoscut datorita erorilor cunoasterii, dar si ca urmare a inegalitatilor de diferite tipuri. In legatura stransa cu aceasta idee, in viziune aristotelica, forma de organizare numita "stat" reprezinta o institutie naturala, rezultata in mod indirect din instinctele de autoconservare si reproducere a indivizilor, plecand de la stadiul primordial de om, si ajungand la binele comun. Din perspectiva lui Rousseau, oamenii, in stadiul natural, sunt liberi si egali, formand societatea printr-un act voluntar, renegandu-se interventia divina in stabilirea subordonarii dintre oameni. De altfel, Rousseau defineste statul ca ceva artificial, nicidecum un dat, creat pentru apararea individului de malitiozitatea nativa a semenilor sai. Contestand total teoria lui Aristotel, Rousseau infirma faptul ca statul ar fi ceva natural, ce tinde spre binele comun, considerand ca forma aceasta de organizare este rezultatul fricii si are rol de protectie. In ciuda ideilor in antiteza ale celor doi filosofi cu privire la natura umana, se gaseste un punct comun in discutarea ideei de libertate. Desi este vorba de o distanta de douazeci de secole intre mentalitati si de spatii istorice diferite, cei doi afirma ca toti cetatenii ar trebui sa poata participa activ la societatea din care fac parte, gasind solutii similare la problema libertatii individuale.

Plasand cele doua conceptii in secolul XXI, doar teoria lui Jean-Jacques Rousseau poate fi considerata valida.