SISTEMUL PERIODIC AL ELEMENTELOR

Sisteme de clasificare a elementelor
Odată cu creşterea numărului elementelor chimice cunoscute şi a cunoştinţelor despre proprietăţile lor fizico-chimice, a apărut necesitatea unei clasificări a acestor elemente.

Louis Jacques Thénard a clasificat elementele chimice în funcţie de capacitatea lor de combinare cu oxigenul.

Louis-Bernard Guyton de Morveau le-a împărţit în metale şi nemetale.

Jöns Jacob Berzelius le-a clasificat în conformitate cu teoria electrochimică în electropozitive (metale) şi electronegative (nemetale). Hidrogenul ocupa o poziţie intermediară.

S. Au fost obţinute triadele: Cl. As. Această clasificare a ţinut cont şi de proprietăţile chimice.Jean Baptiste André Dumas a imaginat un sistem periodic în care elementele au fost aşezate după comportarea lor faţă de hidrogen. Se. II: O. Au rezultat grupe de câte trei elemente: gr. Ba . Br. III: N. Li. Ca. . în care masa atomică a elementului din mijloc era media aritmetică a maselor atomice ale celorlalte două elemente. gr. Sr. Br. Sb . K . I : F. Exemplu: ANa = (ALi + AK) / 2 = (7 + 39) / 2 = 46 / 2 = 23. S. P. Se. gr. P. Cl. Te . As. Na. I . Johann Wolfgang Döbereiner (1829) a împărţit elementele în triade.

proprietăţile lor se repetă periodic – “sistemul octavelor”. prin aşezarea elementelor sub forma unei spirale elicoidale pe suprafaţa exterioară a unui cilindru. John Alexander Reina Newlands a aşezat elementele în ordinea crescătoare a maselor atomice şi a constatat că după şapte elemente. . în ordinea creşterii maselor atomice.Alexandre-Emile Béguyer de Chancourtois (1862) a prezentat o clasificare a elementelor numită "elicea tehnică“.

De asemeni le-a calculat cu precizie masele atomice şi le-a descris proprietăţile fizice şi chimice. Altă prezicere a lui Mendeleev se referă la lantanide. Mendeleev a înscris două elemente mai grele (Te şi Co) în faţa altora mai uşoare (I şi Ni). în 12 şiruri orizontale. a dat o denumire provenită din denumirea elementului aşezat deasupra lui în grupă şi prefixul "eka".K şi Th . luând în considerare proprietăţile elementelor vecine. Pentru fiecare din ele. El a prezis existenţa unor elemente încă nedescoperite. . Pe baza unor nepotriviri în proprietăţile fizicochimice.Dmitri Ivanovici Mendeleev (1869) a clasificat elementele bazându-se pe observaţia că proprietăţile acestora depind periodic de masele lor atomice. Ulterior s-au adăugat încă două inversiuni: Ar . Criteriul de bază în similaritatea elementelor îl constituia valenţa lor maximă faţă de oxigen. Le-a introdus pe toate în căsuţa lantanului. A obţinut astfel 8 coloane (grupe) în care elementele aveau proprietăţi asemănătoare.Pa. foarte apropiate ca mase atomice.

Theodor Benfey (1960) a elaborat o formă în spirală a sistemului periodic. . în care fiecare perioadă constituie un plan. cu aspect dublu piramidal. Timmothy Stowe a elaborat o formă tridimensională a sistemului periodic. cu braţe laterale pentru a cuprinde lantanidele şi actinidele şi respectiv metalele din grupele secundare (metalele tranziţionale).

.

Aceste perioade aditionale sunt largite. culminand cu elementul cu numarul atomic 118. Daca vor mai fi descoperite si alte elemente.In prezent sunt 7 perioade in sistemul periodic al elementelor. eventual a noua. deoarece contin asa numitul bloc g ce poate contine 18 elemente cu orbitali g partial ocupati. Seaborg in 1969. Sistemul cu opt perioade continand acest bloc a fost propus de Glenn T. ele vor fi plasate in perioada a opta. .

Analizând configuraţia electronică a fiecărui element în funcţie de poziţia sa în sistemul periodic se observă că:    numărul perioadei în care se află elementul corespunde cu numărul fiecare perioadă începe cu un metal alcalin şi se termină cu un gaz rar.  elementele la care se completează orbitalii de tip s sau p se află în grupele principale. elementele din aceeaşi grupă au pe ultimul strat acelaşi număr de electroni. numiţi electroni de valenţă. iar cele la care se completează orbitalii de tip d din stratul (n .  elementele care au în curs de completare orbitalii de tip f din stratul (n . la care se completează orbitalii 4f.Proprietăţile elementelor depind de configuraţia electronică a atomilor şi variază sistematic cu numărul atomic Z. la care se completează orbitalii 5f.2) sunt lantanidele.1) formează grupele secundare. straturilor electronice din atomul elementului respectiv. respectiv actinidele. .

rezultând blocul de elemente s (grupele Ia şi IIa) şi blocul de elemente p (grupele IIIa. VIIa şi VIIIa).secundare b .blocul p (IIIa. Vb. VIa. IVa. Grupele secundare conţin elemente tranziţionale şi se împart în blocurile d şi f.blocul s (Ia. VIa. Q şi şaisprezece şiruri verticale (grupe). VIIa.blocul d (Ib. N. M. VIIb. din care opt sunt principale şi opt secundare.principale a . VIIIa) Grupe : . VIb. Grupe : .blocul f (lantanide. IVb. Aceste sisteme sunt formate din şapte şiruri orizontale (perioade) notate: Perioade : K. Grupele principale conţin elemente cu electronul distinctiv într-un orbital exterior s sau p . L. Va. actinide) . IIb IIIb. P. O. IVa. VIIIb) . IIa) . în care elementele au electronul distinctiv într-un orbital interior d sau f. Va.Structura sistemului periodic al elementelor Sistemul în formă lungă elaborat de Werner şi cel bazat pe repartiţia electronilor în atomi şi simetria orbitalului pe care îl ocupă electronul distinctiv (blocurile de elemente) elaborat de Bohr ţin seama de legea modernă a periodicităţii.

Prima perioadă conţine doar două elemente. hidrogenul (H) şi heliul (He. apar grupele secundare intercalate între grupa IIa şi IIIa. Perioadele doi şi trei conţin doar elemente din blocurile s şi p. Începând cu perioada a patra.gaz rar). Grupa a opta secundară conţine în fiecare perioadă o triadă de elemente. ce conţin elemente la care începe completarea orbitalilor d (perioada a patra) şi f (perioada a şasea). .

.

este distanţa dintre nucleu şi zona de densitate electronică radială maximă a orbitalului atomic exterior ocupat cu electroni. neperiodic. punctele de topire şi fierbere .masa atomică . Proprietăţi ce variază neperiodic . raza şi volumul ionic. sarcina nucleară Z ) variază monoton. Prezintă o variaţie asemănătoare cu cea a razei atomice. Cele mai mici valori se întâlnesc la elementele din grupele VIa şi VIIa precum şi la metalele tranziţionale. . urmate de metalele alcalino-pământoase şi de gazele rare. . la care raza atomică suferă un fenomen de "contracţie". liniar.fizice .chimice .raza şi volumul atomic. afinitatea pentru electroni.potenţialul de ionizare. Cele mai mari valori se întâlnesc la metalele alcaline. Raza atomică . densitatea. 1.spectrele de raze X 2. 1. iar proprietăţile determinate de structura învelişului electronic al atomilor prezintă o variaţie periodică.Variaţia proprietăţilor fizico . starea de oxidare.chimice ale elementelor în sistemul periodic Proprietăţile elementelor care depind de nucleu (masa atomică. Volumul atomic – reprezintă raportul dintre masa atomică şi densitatea elementului. Proprietăţi ce variază periodic . caracterul electrochimic al elementelor. potenţialele standard de oxidoreducere.

razele ionice scad odată cu creşterea numărului atomic Z. În perioade. care au un surplus de electroni şi valori mai mici pentru cationi. iar în perioade creşte de la extremităţi spre centrul sistemului periodic. Proprietăţi fizice care variază periodic : Raza ionică Raza ionică este diferită de cea atomică. cel mai uşor este Li (0.710 Li+ 0.40 F1.13 O21. care au pierdut electroni din învelişul electronic. Cele mai uşoare nemetale sunt: H (0.16 N5+ 0.18) iar cele mai grele sunt C (3. Dintre metale. densitatea creşte cu numărul atomic Z.15).740 O F Ne 0.5).720 0.8 Be2+ 0.36 B3+ 0. iar în grupe cresc.1225 Be 0.740 0.80 C 0.771 N 0. .2.16 N3+ 0.889 B 0.52) şi I (5.53) iar cele mai grele sunt Os (22.23 C4+ 0.6) şi Ir (22. având valori mai mari pentru anioni.33 - Densitatea În grupele principale şi secundare. Razele atomice şi ionice ale elementelor din perioada a II-a Atom Raza atomică (Å) Ion Raza ionică (Å) Li 0.0089) şi He (0.

datorită scăderii razei atomice şi creşterii sarcinii nucleare. Valorile minime corespund metalelor alcaline care au o tendinţă pronunţată de a pierde unicul electron din stratul electronic exterior şi a dobândi configuraţia mai stabilă a gazului rar precedent. notat I (kJ/mol sau eV/atom). Afinitatea pentru electroni creşte în perioadă de la stânga la dreapta şi în grupă de jos în sus.Energia de ionizare Definiţie: Cantitatea de energie consumată de un atom. energia de ionizare creşte de la stânga la dreapta. Afinitatea pentru electroni Definiţie: Energia degajată de un atom în procesul de acceptare a unui electron şi de transformare în ion negativ se numeşte afinitate pentru electroni. notată cu A (kJ/mol sau eV/atom). Doar acceptarea primului electron este un proces exoterm. În perioadă. În grupă. valoarea energiei de ionizare creşte de jos în sus. ion sau moleculă izolată (în gaze) pentru îndepărtarea unuia sau mai multor electroni şi de transformare în ioni pozitivi se numeşte energie sau potenţial de ionizare. următorii electroni acceptaţi necesitând consum de energie (proces endoterm). .

Metalele au caracter electropozitiv şi sunt situate în stânga sistemului periodic sub linia de demarcaţie. cu atât este mai puternic oxidant (F). Variază în acelaşi mod ca şi energia de ionizare sau afinitatea pentru electroni. Proprietatea sau tendinţa unui element de a accepta electroni pe ultimul strat şi a se transforma în ion negativ se numeşte electronegativitate. iar nemetalele au caracter electronegativ şi se situează în dreapta sistemului periodic. Cu cât un element este mai electronegativ. Se notează de obicei cu eo sau Eo. Aceasta creşte în grupă de jos în sus şi în perioadă de la stânga la dreapta. Cu cât un element este mai electropozitiv. astfel încât cel mai electropozitiv element este franciul (Fr). crescând în perioadă de la stânga la dreapta şi în grupă de jos în sus.Caracterul electrochimic Proprietatea sau tendinţa unui element de a ceda electroni de pe ultimul strat şi a se transforma în ion pozitiv se numeşte electropozitivitate. cu atât este mai reducător (Cs). . Potenţialele standard de oxido-reducere şi caracterul oxidant sau reducător Potenţialul redox standard sau potenţialul normal de oxido-reducere este o proprietate caracteristică elementelor care depinde de configuraţia electronică şi variază periodic. deci cel mai electronegativ element este fluorul (F). Această tendinţă creşte în grupă de sus în jos şi în perioadă de la dreapta la stânga. deasupra liniei de demarcaţie.

. în funcţie de sarcinile electrice reale sau formale ale atomilor cu care este combinat.Numărul de oxidare Capacitatea atomilor de a se combina este dată de numărul (starea) de oxidare. .numărul maxim pozitiv de oxidare al unui element coincide cu numărul grupei.metalele au numere de oxidare pozitive: cele alcaline (+1). cele alcalino-pământoase (+2). Repere şi reguli: .oxigenul (O) are întotdeauna numărul de oxidare (-2) cu excepţia oxizilor de fluor în care are numărul de oxidare (+2). .substanţele elementare au numărul de oxidare zero. Definiţie: Numărul de oxidare reprezintă numărul de sarcini electrice pozitive sauu negative care se pot atribui unui atom într-o combinaţie.suma sarcinilor pozitive şi negative ale elementelor dintr-o combinaţie este egală cu zero. . Acest concept îl înlocuieşte pe cel clasic de valenţă. . .fluorul (F) are numărul de oxidare (-1) în toate combinaţiile sale.

la W (34100C). Temperaturile de fierbere variază asemănător cu cele de topire.230C) iar cele mai ridicate la C (35000C) şi dintre metale. Cele mai scăzute puncte de topire se înregistrează la He (-272. F şi O Grupa Compuşi cu H I RH II RH2 III RH3 IV RH4 V RH3 VI H2R VII HR VIII - Compuşi cu F RF RF2 RO RF3 R2O3 RF4 RO2 RF5 R2O5 RF6 RO3 RF7 R2O7 RF8 RO4 Compuşi cu O R2O Punctul de topire şi punctul de fierbere Pentru distrugerea unei reţele cristaline este necesară învingerea forţelor de legătură ce asigură stabilitatea reţelei.Numerele de oxidare maxime ale elementelor în compuşi cu H. . în timp ce în grupele secundare cresc cu creşterea lui Z.10C) şi H (-259. În grupele principale. temperaturile de topire scad odată cu creşterea numărului atomic Z.

LEGĂTURI CHIMICE Legătura chimică reprezintă un ansamblu de interacţiuni care se stabilesc între atomi. în aşa fel încât să-şi realizeze configuraţia electronică a gazului rar cel mai apropiat din sistemul periodic. Regula octetului este valabilă doar pentru elementele din perioada a doua. ioni sau molecule. Hidrogenul este singurul element care formează un înveliş de doar doi electroni (dublet electronic) în toate combinaţiile sale. Atomii celorlalte elemente se abat de la această regulă în multe combinaţii. cu formarea unor sisteme stabile. Atomii elementelor se combină prin transfer electronic sau prin punere în comun de electroni. având pe ultimul strat 10 electroni (PCl5). 12 electroni (SF6) sau chiar 14 electroni (IF7). .

Legătura metalică Apare între atomii din reţeaua metalică prin delocalizarea norilor electronici de legătură. Ea poate fi localizată între doi atomi sau delocalizată (policentrică) pe mai mulţi atomi din moleculă. fiind caracterizată de faptul că nu este saturată. . C. care apoi se atrag prin forţe de natură electrostatică. Legătura covalentă (covalenţa) Se stabileşte între atomi neutri prin punere în comun de electroni. orientată în spaţiu şi nici localizată. B. Legătura ionică (electrovalenţa) Se realizează în urma transferului de electroni de la un atom electropozitiv la un atom electronegativ. când se formează ioni de semn contrar. Astfel rezultă o densitate electronică maximă între cei doi atomi.A. Covalenţele pot fi de tip  sau .

Atomii cu caracter electropozitiv vor ceda electroni.→( Na+Cl-) INa = 494. în vederea realizării unei configuraţii stabile pe ultimul strat electronic. Legătura ionică Teoria electronică a formării legăturii ionice a fost elaborată de către W.347. După Kössel.A.49 kJ/atom gram . transformându-se în ioni pozitivi (cationi) iar cei cu caracter electronegativ vor accepta electroni. formând ioni negativi (anioni).→ ClNa+ + Cl.03 kJ/atom gram ACl = . Walther Ludwig Julius Kossel Na : [Ne] 3s1 Cl : [Ne] 3s2 3p5 Na + ½ Cl2 → (Na+ + Cl-) Na → Na+ + 1 e1/2 Cl2 + 1 e. formarea legăturii ionice se explică prin cedare şi acceptare de electroni de către atomi. Kössel şi prevede că atomii elementelor din primele două grupe ale sistemului periodic au o tendinţă pronunţată de a forma legături ionice cu atomii elementelor din grupele VIa şi VIIa.

Reţeaua clorurii de sodiu. având o energie de 20 .se datorează forţelor de atracţie electrostatice dintre ioni.formulele brute atribuite combinaţiilor ionice reprezintă raportul de combinare al ionilor şi nu adevărata compoziţie a substanţei. .formează agregate tridimensionale de ioni.200 kcal/mol . cu reţele cristaline.formează asociaţii deschise în care fiecare ion tinde să se înconjoare cu un număr mare de ioni de semn contrar. fapt ce permite dizolvarea în solvenţi polari. .legătura ionică este o legătură puternică. . dirijată în spaţiu.legătura ionică nu este rigidă. sistemul cubic Caracteristicile legăturii ionice . . . .

dure. Duritatea unui cristal se notează cu D şi se stabileşte cu ajutorul scării Mohs . ducând în final la spargerea cristalului în cristale mai mici. Scara Mohs . Duritatea unui cristal este cu atât mai mare cu cât raza este mai mică şi sarcina este mai mare. cristaline. Această ultimă proprietate se explică prin deplasarea straturilor în care se situează ionii. casante în general. până când ioni de acelaşi semn din straturi vecine se resping reciproc.Proprietăţile compuşilor ionici Sunt substanţe solide. sub acţiunea unei forţe externe.

aceşti doi parametri au valori destul de ridicate (ex. de exemplu. = 14130 C . = 8010 C. în urma procesului de hidratare a ionilor.Conductibilitatea electrică Compuşii ionici în stare solidă conduc puţin curentul electric. respectiv conductori de ordinul doi (conduc curentul electric prin intermediul ionilor). dar în stare topită şi în soluţie ei disociază. NaCl are p. fiind electroliţi.t. Solubilitatea Substanţele ionice sunt solubile în solvenţi polari şi greu solubile în solvenţi nepolari. iar p.f. Punctele de topire şi de fierbere Pentru compuşii ionici. . se explică prin micşorarea forţelor electrostatice care reţin ionii în reţeaua cristalină. Solubilitatea în apă.

Cristal NaCl Cristal K2Cr2O7 Cristal (NH4)H2PO4 Cristal CuSO4 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful