UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE


















INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA MINII

Partea I

Curs pentru înv!$!mânt la distan$!



Prof. univ. dr. Dumitru Gheorghiu












2005
2
I. Obiectivele cursului

• Familiarizarea studenilor cu principalele concepte !i
instrumente conceptuale ale filosofiei minii
• Analiza !i clarificarea unor concepte utilizate în psihologie
• Explicitarea !i elucidarea unor presupoziii filosofice tacite ale
teoriilor psihologice
• Analiza principalelor argumente în filosofia contemporan$ a
minii

Cursul se adreseaz$ studenilor din anul I


II. Repartizarea activit!$ilor tutoriale (AT) %i a temelor de
control (TC):

• SEMESTRUL I: AT + TC = 14 ore
• SEMESTRUL II: AT + TC = 14 ore

Num$r de credite: 5

Tutori: Asist.drd.Ionu Lungu, lect.drd. Elena Banciu


III. EXIGENE (I CRITERII DE EVALUARE A
CUNO(TINELOR:

Studiul filosofiei minii în anul I se încheie cu susinerea unui examen
scris, pe baza unui pachet de teste (de regul$ 14 întreb$ri) la care se adaug$
întreb$ri care presupun un r$spuns mai elaborat, care s$ exprime mai
nuanat preg$tirea studentului (3 întreb$ri).

Pe parcursul activit$ilor tutoriale, studenii pot susine în cadrul grupei
referate !i pot participa activ la discuii. Atât referatele, cât !i r$spunsurile
sunt evaluate de tutore cu note de la 5 la 10.

Lucr$rile de control !i referatele, desf$!urate conform planific$rii
cuprinse în calendarul disciplinei, reprezint$ 30% din nota final$ obinut$ de
student.

Studentul care nu obine nota de promovare la examen (minimum 5)
nu poate promova pe baza notelor primite în timpul anului de studiu.

3

CUPRINS






CUVÂNT ÎNAINTE 5


1. PSIHISMUL UMAN INDIVIDUAL 7
INTRODUCERE 9
TEXTE DE COMENTAT 13
APLICA'II 31
TEME DE ESEURI 32


2. COGNI'IA 34
INTRODUCERE 36
TEXTE DE COMENTAT 42
APLICA'II 63
TEME DE ESEURI 65


3. PERSOANA 66
INTRODUCERE 68
TEXTE DE COMENTAT 72
APLICA'II 90
TEME DE ESEURI 92




ANEXA I: Explicând con!tiina din perspectiva !tiinelor cognitive 93

ANEXA II: Persistena personal$ 114

BIBLIOGRAFIE 122





4


„Un curs de filosofie nu este obligatoriu s$
fie o construcie monumental$ !i cu linii bine
precizate, pentru c$ funcia lui nu este atât de a v$
preda anumite adev$ruri fundamentale, cât mai
ales, de a v$ îndemna s$ gândii în leg$tur$ cu
anumite probleme fundamentale. A!a fiind, un curs
de filosofie este mai curând un curs de probleme
filosofice, decât un curs de soluii filosofice.”

NAE IONESCU, 1942




„Orice categorie de cercet$ri, oricât ar fi de
m$rginit$, implic$ totdeauna o sum$ de probleme
generale, ce nu se mai pot dezlega cu mijloacele
!tiinei respective !i pentru a c$ror dezlegare,
a!adar, cei ce se ocup$ cu ele trebuie s$ se ridice
mai sus !i s$ p$trund$ în domeniul speculaiilor
filosofice.”

P. P. NEGULESCU, postum, 1972




„Filosoful este un încep$tor perpetuu.
Aceasta vrea s$ spun$ c$ el nu consider$ nimic
incontestabil din ceea ce oamenii sau savanii cred
c$ !tiu. Aceasta vrea s$ spun$, de asemenea, c$
nici filosofia nu trebuie s$ se considere
incontestabil$ în ceea ce ea a putut spune despre
adev$r, c$ ea este o experien$ reînnoit$ a
propriului s$u început, c$ ea consist$ în întregime
din a descrie acest început.”

MAURICE MERLEAU-PONTY, 1945





5



CUVÂNT ÎNAINTE





De!i psihologia s-a deprins de filosofie, constituindu-se ca !tiin$
autonom$, colaborarea dintre aceste discipline se r$sfrânge benefic asupra
amândurora. Filosofia, a!a cum este ea practicat$ ast$zi, poate contribui, în
primul rând, la clarificarea unor concepte utilizate în psihologie. În fond,
observaia formulat$ în 1929 în mediul filosofic !i !tiinific al „Cercului de la
Viena” cu privire la starea de lucruri din psihologie este înc$ actual$:
„Formele lingvistice pe care le mai folosim ast$zi în psihologie î!i au originea
în anumite noiuni metafizice antice despre suflet. Formarea de noiuni în
psihologie este îngreunat$ de aceste defecte ale limbii, poveri metafizice !i
inconsecvene logice”
1
. În al doilea rând, filosofia poate contribui la
explicitarea !i elucidarea unor presupoziii filosofice tacite ale abord$rilor
psihologice. Remarca pe care psihologul american Gordon W. Allport o f$cea
în leg$tur$ cu psihologia personalit$ii este evident valabil$ !i pentru alte
domenii ale psihologiei: „Toate lucr$rile de psihologia personalit$ii sunt în
acela!i timp lucr$ri de filosofia persoanei. Nu ar putea fi altfel. Un autor care
decide c$ o teorie a înv$$rii sau a motivaiei este mai bun$ decât alta adopt$
astfel o anumit$ concepie despre natura uman$ în defavoarea altei concepii.
In majoritatea textelor psihologice, filosofia este totu!i ascuns$. Numai un
cititor abil o poate detecta”
2
. Pe de alt$ parte, psihologia poate sprijini filosofia
în demersurile sale specifice privind clarificarea distinciilor „clasice” dintre
natur$ !i cultur$, subiect !i obiect în cunoa!tere, înn$scut !i dobândit, a priori
!i a posteriori !.a.

Fiecare capitol cuprinde:
1. O introducere, menit$ s$ înlesneasc$ orientarea in tematica
respectiv$.
2. Texte de analizat !i comentat, aparinând unor autori -- filosofi,
psihologi, medici etc. – cu preocup$ri semnificative pentru reflecia
filosofic$ asupra psihicului !i psihologiei. Comentarea textelor
presupune compararea contextelor, teoriilor !i a argumentelor,
producerea unor noi argumente sau chiar contraargumente,
identificarea supoziiilor tacite ale autorilor, sesizarea virtuilor sau,
eventual, a viciilor logice.

1
R. Carnap et. al., „Concepia !tiinific$ despre lume: Cercul de la Viena” (1929).
2
G. W. Allport, Structura i dezvoltarea personalit#&ii, Bucure!ti, EDP, 1991, p. 9.
6
3. Aplicaii care presupun utilizarea informaiei din texte !i introduceri
pentru verificarea capacit$ii de a sesiza !i rezolva probleme;
4. Teme de eseuri care s$ verifice însu!irea problemelor
fundamentale !i capacitatea studenilor de a formula un punct de
vedere propriu. Pentru realizarea acestor eseuri este de dorit
consultarea !i a altor lucr$ri, pe lâng$ cele menionate în capitolul
(subcapitolul) respectiv, întocmirea unei bibliografii pe o tem$
constituind în sine un exerciiu didactic !i !tiinific util.

Fiecare dintre cele dou$ anexe reprezint$ atât o introducere într-o
serie de probleme actuale ale filosofiei minii, cât !i un model de întocmire a
unui eseu.
































7
1. PSIHISMUL UMAN INDIVIDUAL





A. Con%tiin$a reflexiv! %i inten$ional!

1. M. L$z$rescu: Psihismul uman se caracterizeaz$, în primul rând, prin
con!tiina reflexiv$ !i intenional$.
2. E. Fromm: Omul, animal capabil s$ spun$ „eu".
3. Ch. S. Peirce: Apariia con!tiinei de sine Ia copil.


B. Con%tiin$a %i experien$ele noi

4. S. Freud: Starea de con!tiin$ dispare repede.
5. E. Schrödinger: Situaiile noi !i r$spunsurile noi pe care ele le provoac$
se menin în lumina con!tiinei, iar cele vechi !i bine exersate nu.
6. C. R. Motru: La originea con!tiinei st$ simirea nout$ii.


C. Incon%tientul

7. S. Freud: Con!tientul, precon!tientul, incon!tientul.
8. S. Freud: Actele incon!tiente sunt înc$rcate de sens.
9. S. Freud: Cred în hazardul exterior (real), dar nu cred în hazardul
interior (psihic).
10. S. Freud: Trebuie s$ refuz$m superstiiei orice baz$ real$?
11. C. G. Jung: Coninuturi incon!tiente personale !i coninuturi colectiv
incon!tiente.
12. C. G. Jung: Coninuturile incon!tientului colectiv sunt a!a-numitele
arhetipuri.


D. Controverse

13. S. Freud: Incon!tientul nu se identific$ cu imperceptibilul.
14. S. Freud: Procesele psihice incon!tiente sunt în sine „atemporale".
15. C. G. Jung: Nu exist$ nici un coninut con!tient, care s$ nu fie, într-o
alt$ privin$, incon!tient.
16. C. G. Jung: Psihicul constituie o totalitate con!tient-incon!tient$.
17. S. Freud: Acte si funcii psihice înalt valorizate se pot desf$!ura sub
pragul con!tiinei.
8
18. S. Freud: Con!tiina poate fi localizat$ spaial.
19. E. Schrodinger: Con!tiina nu poate fi identificat$ nic$ieri în spaiu.
20. C. G. Jung: Psihicul nu poate fi explicat prin chimismul fiziologic.
21. J. R. Searle: O stare mental$ este o tr$s$tur$ a unui sistem de
neuroni, dar nu a unui anumit neuron.
22. M. Bunge: St$rile mentale sunt st$ri emergente ale creierului.
23. J. R. Searle: Polismul.
24. M. Bunge: Pluralismul propriet$ilor.
25. M. Bunge: Analogia computer-creier nu are valoare pentru !tiina
despre creier.
26. P. Suppes: Evenimentele mentale nu pot fi reduse la evenimente
cerebrale.
27. C. R$dulescu-Motru: Unitatea con!tiinei.
28. C. G. Jung: Psihicul !i materia sunt cuprinse în una !i aceea!i lume.































9
INTRODUCERE





A. Con%tiin$a reflexiv! %i inten$ional!

Psihismul uman individual, spre deosebire de cel al altor mamifere, se
caracterizeaz$ prin prezena con!tiinei reflexive (de sine) !i intenionale („de
lume") (textul 1). De!i explicaiile etimologice nu sunt, în general,
satisf$c$toare, cazul termenului „con!tiin$" (ca !i al altor termeni utilizai în
psihologie) constituie o excepie: el provine din limba latin$, în care cum
scientia înseamn$ „cu !tiin$". Individul con!tient vede, aude, simte, dore!te,
gânde!te, este pus în situaia de a aciona etc. !i în acela!i timp !tie c$ el
este cel c$ruia i se „întâmpl$" toate acestea
3
. Individul con!tient se resimte
ca un eu identic cu sine !i, ca atare, diferit de lumea exterioar$ din care mai
fac parte !i alte „euri". Astfel, omul ar putea fi definit ca animal capabil s$
spun$, cu îneles, „eu", aceast$ capacitate fiind semnul desprinderii în
ontogenez$ de leg$turile primare cu mediul exterior !i al apariiei con!tiinei
reflexive si intenionale (textul 2). Folosirea relativ târzie a pronumelui
personal „eu" dovede!te absena con!tiinei reflexive la copiii foarte mici. Prin
experiena contactelor cu propriul s$u corp si cu obiectele înconjur$toare,
copilul descoper$ treptat c$ are un corp !i c$ acel corp este „sediul" tr$irilor
sale !i al tendinelor sale de a face ceva (textul 3). Absena con!tiinei
reflexive în prima faz$ a copil$riei înseamn$ !i absena con!tiinei
intenionale, c$ci reflexivitatea !i intenionalitatea se presupun reciproc:
împrejurarea c$, de pild$, privesc un obiect !i !tiu c$ eu sunt cel care prive!te
nu poate fi disociat$ decât teoretic de faptul c$ acel obiect este si eu !tiu c$
este întrucât îl privesc.


A. Con%tiin$a %i experien$ele noi

Con!tiina reflexiv$ !i intenional$ nu însoe!te îns$ orice act al omului,
viaa sa psihic$ fiind caracterizat$ mai curând prin aceea c$ starea de
con!tiin$ dispare repede (textul 4). Exist$ acte care au fost odat$ îndeplinite
con!tient, cum ar fi mersul pe jos, folosirea tacâmurilor, sp$latul pe mâini !.a.,
dar care, prin repetare frecvent$, au ie!it treptat din sfera actelor con!tiente
devenind automatisme (deprinderi); pe de alt$ parte, exist$ automatisme
„native", cum ar fi respiraia, clipitul !.a. Viaa psihic$ a omului ar fi imposibil$
f$r$ asemenea automatisme. Dac$ îns$ în îndeplinirea acestor acte apare o

3
Totu!i, con!tiina nu este, prin sine, cunoa!tere, deoarece a !ti c$ nu implic$ în mod
necesar pe a !ti cum.
10
diferen$ semnificativ$ în raport cu desf$!urarea lor anterioar$, un element
nou care „ne în!eal$ a!tept$rile" (K. R. Popper), de pild$ ne-am r$nit la un
deget !i trebuie s$-l ferim la sp$lat sau am intrat într-o camer$ plin$ cu fum !i
avem dificult$i în respiraie, atunci noua situaie !i noul nostru r$spuns la
acea situaie „p$trund" în con!tiin$, sunt con!tientizate. Prin urmare, actele
omului si situaiile în care acesta este pus sunt însoite de con!tiin$ numai în
m$sura în care reprezint$ experiene noi (textul 5). Extrapolând la scara
filogenezei proceselor mentale, se poate spune c$ la originea con!tiinei se
afl$ confruntarea cu experienele noi (textul 6).


C. Incon%tientul

Deja discuia anterioar$ trimite la ideea c$ psihismul uman nu se
identific$ cu viaa psihic$ con!tient$. Analizând manifest$rile unor oameni
bolnavi sau s$n$to!i, Sigmund Freud formula ipoteza celebr$ a existenei
unor procese psihice subcon!tiente, adic$ a unor procese psihice care au
fost odat$ con!tiente !i pot redeveni oricând astfel, precum !i a unor procese
psihice incon!tiente, adic$ a unor procese psihice care, fie c$ au fost, odat$
con!tiente, fie c$ nu au fost niciodat$ astfel, nu pot deveni ca atare !i prin
sine con!tiente (textul 7), ci numai indirect, printr-un procedeu special de
investigaie numit „psihanaliz$". Acest procedeu pune in eviden$ faptul c$ o
serie de comportamente, cum ar fi uitarea unor nume proprii, pierderea unor
obiecte, unele erori de lectur$. gesturile ma!inale etc. nu sunt manifest$ri ale
hazardului si neateniei, ci expresii ale vieii psihice subcon!tiente !i mai ales
incon!tiente, fiind astfel înc$rcate de sens (textul 8). Din aceast$ perspectiv$,
Freud susinea teza determinismului vieii psihice, conform c$reia orice
fenomen psihic are o cauz$ specific$ sau chiar mai multe asemenea cauze
(ibidem) !i respingea ideea unui hazard interior (psihic), considerând c$
manifest$rile neintenionate ale vieii psihice, de pild$ visele, dezv$luie ceva
ascuns care aparine tot vieii psihice, !i anume o motivaie incon!tient$
(textul 9). Cu toate acestea, Freud aprecia c$ este posibil ca fenomenele
cunoscute sub numele de „presimiri", „vise profetice" !.a., s$ aib$ leg$turi cu
realitatea exterioar$, dar c$ eventuala descoperire a acestor leg$turi nu va
modifica radical concepiile sale (textul 10).
Pentru a explica anumite coincidene constatate în practica clinic$
între motive (teme) mitologice cunoscute prin tradiie sau cercet$ri etnologice
!i imagini onirice sau „fantasme" relatate de pacieni f$r$ cuno!tine de
mitologie, Jung a formulat ipoteza existenei, pe lâng$ incon!tientul personal,
ale c$rui coninuturi se constituie în cursul vieii individuale, a unui incon!tient
colectiv, ale c$rui coninuturi sunt înn$scute (textul 11). Preluând un termen
filosofico-teologic mai vechi, Jung numea coninuturile universale !i
suprapersonale ale incon!tientului colectiv „arhetipuri” (textul 12). Fiind
inn$scute !i deci caracteristice speciei, arhetipurile se înrudesc cu instinctele,
dar, in acela!i timp prin manifest$rile acestora (în mitologie, creaia artistic$
11
etc.), arhetipurile sunt de ordinul spiritului. „Din punct de vedere filosofic –
remarc$ Vasile Dem. Zamfirescu – ideea este de prim$ importan$: dac$
arhetipurile sunt spirit !i în acela!i timp instincte, atunci natura conine spirit si
nu este opus$ în întregime culturii. Jung subliniaz$ continuitatea dintre natur$
!i cultur$"
4
.


D. Controverse

Noiunea de incon!tient !i problema raporturilor dintre con!tient si
incon!tient nu au fost imune la controverse. În concepia lui Freud,
incon!tientul nu se reduce la ceea ce este slab perceptibil sau imperceptibil
pe o scal$ de claritate a con!tiinei (textul 13), ci reprezint$ o parte a
psihicului cu propriet$i specifice, distincte de cele ale con!tiinei, cum ar fi
„atemporalitatea" (textul 14). Existena unei scale de claritate a con!tiinei
conduce îns$, dup$ Jung, la ideea c$ orice coninut con!tient este, într-o alt$
privin$, incon!tient (textul 15) !i, mai departe, la concluzia c$ psihicul este o
totalitate (indisociabil$) con!tient-incon!tient$ (textul 16). Pe de alt$ parte, se
susine adesea c$ în viziunea lui Freud incon!tientul ar fi exclusiv sediul
proceselor psihice „inferioare", de!i Freud însu!i considera c$ acte !i funcii
psihice înalt valorizate din punct de vedere social !i moral se pot desf$!ura
sub pragul con!tiinei, inclusiv la nivelul incon!tientului (textul 17; v. !i textul
28, Cap. II).
Descoperirea incon!tientului pune !i o problem$ privind caracterizarea
coninuturilor psihice drept subiective. Paul Popescu-Neveanu arat$ c$
termenul „subiectiv" este derivat de la subiectul psihic si distinge !ase sensuri
ale acestui termen
5
, dintre care aici intereseaz$ dou$. Astfel, în sens
categorial este subiectiv ceea ce este dependent de subiect, iar în sens topic
este subiectiv ceea ce ine de interioritatea subiectului. Apare deci ca un
truism afirmaia c$ în sens topic orice coninut psihic, con!tient sau nu, este
subiectiv, în acest sens psihicul identificându-se cu subiectivitatea, îns$ în
sens categorial nu orice coninut psihic este subiectiv, c$ci coninuturile
incon!tiente nu depind de subiect, subiectul nu dispune de ele dup$ voie (v.
din aceast$ perspectiv$ !i textul 10, Cap. III).
O problem$ foarte mult discutat$ în filosofia contemporan$ este cea a
raportului dintre st$rile !i procesele mentale, pe de o parte, !i st$rile si
procesele nervoase, pe de alt$ parte, pe scurt dintre minte !i creier. În
leg$tur$ cu acest raport s-au conturat dou$ poziii : monismul psihofizic si
dualismul psihofizic, fiecare cu mai multe variante, între care unele „extreme".
Conform monismului „extrem", cunoscut sub numele de „teoria identit$ii

4
Vasile Dem. Zamfirescu introducere in lumea arhietipurilor, in C. G. Jung, În lumea
arhetipurilor, traducere de Vasile Dem. Zamfirescu, Editura Jurnalul Literar, 1994, p.6
5
Paul Popescu-Neveanu, Dicionar de psihologie, Bucure!ti, Editura Albatros, 1978, pp. 691-
693.
12
psihofizice", st$rile !i procesele mentale sunt st$ri !i procese neurofiziologice
ale creierului, se identific$ cu acestea, deci psihologia se reduce la
neurofiziologie. Conform dualismului „extrem", st$rile !i procesele mentale
sunt independente de st$rile !i procesele nervoase, deci psihologia nu are
nici un fel de leg$tur$ cu neurofiziologia. Cele mai interesante !i mai
plauzibile sunt îns$ poziiile „moderate". Freud se situa pe o poziie dualist$
moderat$, conform c$reia con!tiina poate fi localizat$ spaial la nivelul
scoarei cerebrale, dar reprezint$ un sistem distinct, cu propriet$i specifice,
nereductibile la procesele de „excitaie" nervoas$ (textul 18). Problema este
c$, de!i individul con!tient se resimte !i este „sediul" tr$irilor sale psihice
(gânduri, sentimente, dorine etc.), examinarea neurofiziologic$ nu poate
identifica spaial con!tiina ca atare (qua con!tiin$) în corpul individului
con!tient (textul 19). Totu!i, dup$ cum arat$ Jung, psihicul ca atare nu poate
fi explicat prin procesele chimice care au loc la nivel fiziologic, în principal
pentru c$ procesele chimice se supun legii entropiei, în timp ce psihicul
funcioneaz$ antientropic (textul 20).
Conform unui punct de vedere monist moderat, destul de influent,
bazat pe teoria sistemelor, o stare mental$ este o tr$s$tur$ a unui sistem de
neuroni, dar nu a unui anumit neuron (textul 21), o stare „emergent$" a
creierului, nereductibil$ la st$rile componentelor celulare ale acestuia, drept
care psihologia, chiar dac$ nu se reduce la neurofiziologie, trebuie s$ devin$
o „neuro!tiin$" (textul 22). Acest punct de vedere reprezint$ o încercare de a
concilia monismul radical cu afirmarea distinciilor calitative dintre mental si
neurofiziologic sub forma unui „polism" sau „pluralism al propriet$ilor” (textele
23, 24). Este de remarcat c$ susin$torii monismului resping analogia
computer-creier, care, prin delimitarea software-ului de hardware, ar putea
sugera un temei pentru acceptarea dualismului (textul 25). Printr-o
argumentare conving$toare, Patrick Suppes, adept al unui dualism moderat,
arat$ c$ dac$ analogia computer-creier este bine îneleas$, ea conduce la
ideea c$ dependena vieii mentale de buna funcionare a creierului nu
implic$ în nici un fel unitatea, în vreun sens tare al cuvântului, dintre
evenimentele mentale !i cele cerebrale; prin urmare, psihologia apare ca o
!tiin$ fundamental$, nereductibil$ la neurofiziologie, dar având leg$turi cu
aceasta (textul 26). Se poate îns$ spune c$ între minte si creier exist$ o
unitate într-un sens larg al cuvântului, înelegând prin aceasta c$ fenomenele
psihice !i cele care nu au acest caracter sunt ipostaze diferite ale unei unice
existene (textele 27, 28).







13
TEXTE



A. Con%tiin$a reflexiv! %i inten$ional!


1. Psihismul uman se caracterizeaz$, în primul rând, prin con!tiina
reflexiv$ !i intenional$.

Marea majoritate a funciilor !i structurilor psihice se reg$sesc !i la
celelalte mamifere : ciclul somn-veghe, percepia, memoria, capacitatea de a
lua decizii în condiii de risc, dinamizarea instinctiv$, multe aspecte ale
afectivit$ii (între care emoia, ata!amentul), aciunea desf$!urat$ în vederea
atingerii unui scop, expresivitatea comunicant$, marcat$ de rudimente de
limbaj etc. în plus, omul împ$rt$!e!te cu animalele o serie de manifest$ri !i
comportamente corelate cu viaa în cuplu !i în grup, ca, de exemplu,
curtarea, lupta pentru câ!tigarea unui partener sexual, constituirea unei
familii, construirea unei „case" (cuib, vizuin$), ap$rarea teritoriului limitrof
acesteia, cre!terea, ap$rarea !i înv$area puilor, aspecte ce in de diviziunea
în grup a comportamentelor, de raporturile ierarhice. (i, la fel ca animalele,
omul se joac$, desigur, dând jocului, ca de altfel tuturor celorlalte împrumuturi
comportamentale, dimensiuni !i perspective specifice existenei sale.
Psihismul uman are îns$ !i o serie de caracteristici proprii. Ceea ce
define!te existena sa individual$ este, în primul rând. con!tiina reflexiv$ !i
intenional$, care este o realitate distincta de starea de veghe proprie
animalului. Omul con!tient !tie c$ exista în mijlocul unei lumi obiective pe
care o cunoa!te si care îl cunoa!te, existena sa fiind parial autodeterminat$
prin libertate.

Mircea L$z$rescu, Introducere în psihopatologia antropologic$, Timi!oara,
Editura Facla, 1989, p. 6.



2. Omul, animal capabil s$ spun$ „eu”.

Omul ar putea fi definit ca un animal capabil s$ spun$ „eu" !i con!tient
de el însu!i ca entitate separat$. Animalul, care nu transcende natura, ci face
parte integrant$ din ea, nu are con!tiin$ nici de el însu!i, nici de identitatea
sa. Smuls din natur$, înzestrat cu raiune si imaginaie, omul simte nevoia s$-
!i formeze propria sa reprezentare, s$ spun$ !i s$ gândeasc$: „Eu sunt eu".
(...) Frustrat de comuniunea sa originar$ cu natura si obligat s$ ia decizii,
con!tient de sine !i de alii ca fiind persoane diferite, omul trebuie s$ se simt$
14
în mod categoric autor al actelor sale. Asemenea nevoilor de relaii, de
înr$d$cinare si de transcenden$, nevoia de a-!i simi identitatea este atât de
imperioas$, încât omul si-ar pierde cump$tul dac$ n-ar g$si vreun mijloc de a
o satisface. Acest sentiment al identit$ii se dezvolt$ parial cu procesul de
desfacere din leg$turile primare cu mama !i cu natura. Copilul, înc$ legat în
mod intim de mama sa, nu poate s$ spun$ „eu" !i, dealtminteri, nici nu simte
aceast$ nevoie Numai dup$ ce devine con!tient de lumea exterioar$ ca
univers separat !i diferit de el, copilul poate ajunge s$ o disting$ personal în
deplin$ con!tiin$, iar unul dintre ultimele cuvinte pe care înva$ s$ le
întrebuineze este „eu".

Erich Fromm, Societate alienat$ !i societate s$n$toas$, traducere de Nicolae
Frigioiu. în Erich Fromm, Texte alese, Bucure!ti, Editura Politic$, 1983, pp.
88-89.


3. Apariia con!tiinei de sine la copil

5.27. Trebuie remarcat, în primul rând ,c$ nu se poate repera o
con!tiin$ de sine la copiii foarte mici. Kant deja a ar$tat c$ folosirea foarte
târzie de c$tre copii a cuvântului comun „eu" indic$ în cazul lor o con!tiin$ de
sine înc$ neîmplinit$ !i c$, prin urmare, în m$sura în care ne este permis s$
tragem o concluzie cu privire la starea mental$ a copiilor mai mici, aceasta
trebuie s$ fie contrar$ existenei la ei a unei con!tiine de sine. (...)
5. 229. Copilul foarte mic poate fi observat mereu studiindu-!i corpul
cu mare atenie. Este firesc s$ o fac$ pentru c$, din punctul de vedere al
copilului, corpul s$u este lucrul cel mai important din univers. Doar ceea ce
poate atinge are pentru el o calitate sensibil$ real$ si prezent$ ; doar ceea ce
are în fa$ are o culoare real$ ; doar ceea ce are în gur$ are un gust real.
5. 230. Nimeni nu se îndoie!te c$ atunci când un copil aude un sunet
el nu se gânde!te la el însu!i ca la cel care ascult$, ci la clopot sau alt obiect
care îl produce. Ce se întâmpl$ când vrea s$ mi!te o mas$ ? Se gânde!te el
atunci la sine ca la cel care dore!te s$ fac$ aceasta, sau doar la mas$ ca
obiect potrivit spre a fi mi!cat ? El se gânde!te, f$r$ îndoial$, în ultimul fel.
(...)
5. 231. Copilul e nevoit s$ descopere totu!i curând, prin observaie, c$
lucrurile care sunt apte de a fi schimbate sunt într-adev$r apte de a suferi
aceast$ schimbare, dup$ un contact cu acest corp foarte important numit
Willy sau Johnny. Aceast$ reflecie îi face propriul corp !i mai important !i
central, deoarece el stabile!te leg$tura dintre capacitatea unui lucru de a fi
schimbat si o tendin$ din propriul corp de a atinge lucrul respectiv înainte ca
acesta s$ se schimbe.

15
Charles S. Peirce, Întreb$ri privind anumite facult$i pe care se presupune c$
le are omul, (1868), traducere de Delia Marga, în Ch. S. Peirce, Semnificaie
!i aciune, Bucure!ti, Editura Humanitas, 1990, pp. 52-53.



B. Con%tiin$a %i experien$ele noi


4. Starea de con!tiin$ dispare repede.

Con!tiina este înainte de toate un termen pur descriptiv, care se
refer$ la percepia cea mai nemijlocit$ !i mai sigur$, îns$ experiena ne arat$
c$ un element psihic, de exemplu o reprezentare, nu este de obicei
con!tient$ în mod permanent. Viaa psihic$ este mai curând caracterizat$ de
faptul c$ starea de con!tiin$ dispare repede. O reprezentare care acum este
con!tient$ nu va mai fi astfel în urm$torul moment, dar ea poate s$ redevin$
con!tient$ în anumite condiii u!or de realizat. În acest interval nu putem !ti
cum a fost; putem spune c$ ar fi fost latent$, înelegând prin aceasta c$ ea
poate redeveni în orice clip$ con!tient$. Iar dac$ spunem c$ reprezentarea a
fost incon!tient$, nu facem altceva decât s$ d$m o descriere corect$.
Aceast$ incon!tien$ coincide cu starea latent$ ce poate redeveni con!tient$.

Sigmund Freud, Eul !i sinele (1923), traducere de George Purdea !i Vasile
Dem. Zamfirescu, în S. Freud, Dincolo de principiul pl$cerii, Editura „Jurnalul
Literar", 1992, p. 97.


5. Situaiile noi !i r$spunsurile noi pe care ele le provoac$ se menin în
lumina con!tiinei, iar cele vechi si bine exersate nu.

Orice succesiune de evenimente la care particip$m prin senzaii,
percepii !i, uneori, prin aciuni, dac$ se repet$ foarte des !i. în acela!i mod,
iese treptat clin domeniul con!tiinei, Ea este îns$ imediat împins$ în
regiunea con!tiinei, dac$ la repetare motivul care a declan!at-o sau condiiile
de mediu în care se desf$!oar$ se deosebesc de cele ale incidenelor sale
anterioare. (...) Dispariia treptat$ din con!tiin$ are o importan$ deosebit$ în
structura vieii noastre mentale, întemeiat$ în totalitatea sa pe procesul de
rutinare prin repetiie (...). Din experiena noastr$ l$untric$ !tim urm$toarele.
La primele câteva repet$ri, apare în spirit un element nou, „deja întâlnitul"
sau, cum l-a numit Richard Avenarius, „însemnul caracteristic" (notal). Prin
repetare frecventa, întregul !ir de evenimente devine tot mai mult o rutin$, e
tot mai neinteresant, iar r$spunsurile sunt mai sigure o dat$ cu dispariia lor
din con!tiin$. Un b$iat recit$ un poem, o fat$ cânt$ o sonat$ la pian „pân$ !i
în somn". Mergem spre uzin$ pe drumul pe care ne-am obi!nuit, travers$m
strada în locul unde o facem de obicei, cotim pe anumite str$zi etc., în timp
16
ce cu mintea ne gândim la cu totul alte lucruri. Dar ori de câte ori situaia
prezint$ o modificare relevant$ – s$ zicem c$ !oseaua pe care ne-am
obi!nuit s$ o travers$m este desfundat$, astfel încât trebuie s$ facem un ocol
–, aceast$ diferen$ !i r$spunsul nostru la ea p$trund în con!tiin$, coborând
îns$ sub prag atunci când diferena devine un fenomen repetat în mod
constant. (...) Situaiile noi !i r$spunsurile noi pe care ele le provoac$ se
menin în lumina con!tiinei, iar cele vechi !i bine exersate nu. (...) Sute de
operaii !i aciuni ale vieii cotidiene au trebuit s$ fie înv$ate cândva, cu mare
atenie si concentrare. Luai ca exemplu primele încerc$ri de a umbla ale unui
copil. Ele ocup$ focarul con!tiinei în mod exclusiv ; primele succese sunt
întâmpinate de executant cu chiote de bucurie. Când un om matur î!i leag$
!ireturile, aprinde lumina, se dezbrac$ seara, m$nânc$ cu cuitul !i furculia,
toate aceste aciuni, care au fost înv$ate cu greu, nu îi tulbur$ gândurile în
care s-a adâncit. (...) Respiraia se produce în mod incon!tient, dar, în urma
unor schimb$ri de situaie, s$ zicem aerul viciat cu fum sau un atac de astm$,
poate s$ se modifice si s$ devin$ con!tient$. (...) Mi-a! rezuma ipoteza
general$ astfel : con!tiina este asociat$ înv$$rii (learning) substanei vii (...).

Erwin Schrodinger, Spirit !i materie (1967), traducere de V. Efimov, în E.
Schrodinger, Ce este viaa ? !i Spirit !i materie, Bucure!ti, Editura Politic$,
1980, pp. 120-124.


6. La originea con!tiinei st$ simirea nout$ii

Un fapt st$ la originea con!tiinei omene!ti: simirea nout$ii. Con!tiina
face din om o fiin$ ce simte noutatea. Cu cât noutatea este mai
extraordinar$, cu atât ea se impune mai mult con!tiinei omene!ti, întreaga
dezvoltare a con!tiinei st$ sub dependina acestui fapt originar. Faptul nou,
extraordinar, pune în mi!care atenia primitivului !i îl face s$ cugete, îl face s$
cugete cu atât mai mult cu cât faptul cel nou este, pentru primitiv, adeseori, o
ameninare la existena sa. A înelege noutatea, asimilând-o în coninutul
con!tiinei sale, este pentru primitiv nu numai împlinirea unei curiozit$i, ci
este !i împlinirea unui act util de via$.

Constantin R$dulescu-Motru, Personalismul energetic (1927) în C.
R$dulescu-Motru, Personalismul energetic !i alte scrieri, Bucure!ti, Editura
Eminescu, 1984, pp. 587-588.








17
C. Incon%tientul


7. Con!tientul, precon!tientul, incon!tientul.

Noi am ajuns la termenul sau noiunea de incon!tient (...) prin
prelucrarea acelor experiene în care dinamismul psihic joac$ un anumit rol.
Am aflat, adic$ am fost silii s$ admitem, c$ exist$ procese psihice sau
reprezent$ri foarte puternice (...) care au pentru viaa psihic$ efecte similare
cu cele ale altor reprezent$ri, inclusiv efecte care, luând la rândul lor forma
reprezent$rii, pot deveni con!tiente, f$r$ ca procesele care le-au produs s$
fie con!tiente. (...) astfel de reprezent$ri nu pot deveni con!tiente întrucât li se
opune o anumit$ for$; (...) tehnica psihanalitic$ a g$sit mijloace pentru
suprimarea respectivei fore oponente !i pentru a face con!tiente
reprezent$rile respective. Starea în care se g$seau reprezent$rile înainte de
a deveni, con!tiente o numim refulare (Verdrängung), iar fora care produce
!i menine refularea o resimim în activitatea analitic$ drept rezisten$ (Wie-
derstand).
Prin urmare, noiunea de incon!tient decurge din teoria reful$rii. Ceea
ce este refulat constituie pentru noi prototipul incon!tientului. Observ$m îns$
c$ exist$ dou$ tipuri de incon!tient: cel latent, susceptibil de a deveni
con!tient si refulatul, care în sine !i prin sine nu poate deveni con!tient.
Maniera noastr$ de a vedea dinamica vieii psihice nu poate s$ nu influeneze
terminologia !i modul de descriere al acesteia. Astfel, ceea ce este latent,
adic$ incon!tient într-un sens descriptiv, nu !i dinamic, îl desemn$m ca
precon!tient, iar termenul de incon!tient îl rezerv$m pentru ceea ce este
refulat, adic$ incon!tient în sens dinamic. Utiliz$m a!adar trei termeni:
con!tient, precon!tient !i incon!tient, a c$ror semnificaie nu mai e pur
descriptiv$. Noi admitem c$ precon!tientul se afl$ mult mai aproape de
con!tient decât incon!tientul !i cum acestuia din urm$ i-am atribuit un
caracter psihic, cu atât mai puin vom ezita s$ facem acela!i lucru în ce
prive!te preconstientul. (...) cei trei termeni propu!i de noi sunt u!or de
utilizat, cu condiia s$ nu uit$m c$ doar din punct de vedere descriptiv exist$
dou$ tipuri de incon!tient, nu !i din punct de vedere dinamic. Pentru anumite
scopuri ale prezent$rii, distincia dintre incon!tient !i precon!tient nu este
important$, pentru altele îns$ ea este indispensabil$.

Sigmund Freud, Eul !i sinele (1923), traducere de George Purdea !i Vasile
Dem. Zamfirescu, în S. Freud, Dincolo de principiul pl$cerii. Editura „Jurnalul
Literar", 1992, p. 101.





18
8. Actele incon!tiente sunt înc$rcate de sens

Este vorba de toat$ aceast$ puzderie de acte ale vieii de toate zilele,
pe care le întâlnim în mod egal la indivizii normali, ca !i la nevrotici !i care se
caracterizeaz$ prin faptul c$ nu-!i ating scopul: am putea s$ le grup$m sub
numele de acte ratate. De obicei nu li se d$ nici o importan$. Ne referim la
fenomenul uit$rii inexplicabile (de exemplu: uitarea momentan$ a numelor
proprii), lapsus linguae, lapsus calami, erorile de lectur$, stâng$ciile,
pierderea sau spargerea unor obiecte etc., toate acele lucruri c$rora nu li se
atribuie în mod obi!nuit nici o cauz$ psihologica !i sunt considerate
manifest$ri ale hazardului, urm$ri ale distraciei, neateniei etc. La acestea se
mai adaug$ actele !i gesturile pe care oamenii le s$vâr!esc f$r$ s$ observe
!i (...) f$r$ s$ le acorde vreo însemn$tate psihologic$, cum ar fi jocul ma!inal
cu obiectele, fredonarea unor melodii, frângerea degetelor, palparea propriilor
ve!minte si altele asem$n$toare. Aceste fapte m$runte, actele ratate, ca si
actele simptomatice !i actele întâmpl$toare, nu sunt chiar atât de lipsite de
însemn$tate cum se admite în virtutea unui fel de acord tacit. Ele sunt
înc$rcate de sens !i, inând seama de situaie, sunt lesne de interpretat.
Astfel se descoper$ c$ !i ele exprim$ pulsiuni !i intenii pe care vrem s$ le
ascundem fa$ de propria noastr$ con!tiin$ sau c$ î!i au izvorul direct în
dorinele !i complexele refulate, asem$n$toare cu cele ale simptomelor !i
viselor. Putem, a!adar, s$ le consider$m ca simptome, examenul lor atent
permiându-ne o mai bun$ cunoa!tere a vieii noastre psihice. Prin ele omul
adesea î!i tr$deaz$ secretele cele mai intime. (...)
Ai luat aminte de acum c$ psihanalistul se distinge prin încrederea sa
în determinismul vieii psihice, în ochii s$i aceasta nu are nimic neglijabil,
arbitrar sau fortuit. El î!i imagineaz$ o cauz$ specific$ acolo unde, de obicei,
nimeni nu se gânde!te s-o presupun$. Mai mult, adesea el face apel la mai
multe cauze, la o motivaie multipl$, pentru a explica un fenomen psihic, pe
când pretinsa noastr$ trebuin$ înn$scut$ de explicaie cauzal$ se declar$
satisf$cut$ cu punerea în eviden$ a unei singure cauze.

Sigmund Freud, Prelegeri, de. psihanaliz$ (1910), traducere de Leonard
Gavriliu, în S. Freud, Introducere în psihanaliz$. Prelegeri de psihanaliz$.
Psihopatologia vieii cotidiene, Bucure!ti, Editura Didactic$ !i Pedagogic$,
1990, pp. 385-386.


9. Cred în hazardul exterior (real), dar nu cred în hazardul interior
(psihic).

Ceea ce, deci, m$ deosebe!te de un om superstiios, este urm$torul fapt: Eu
nu cred c$ un eveniment la producerea c$ruia n-a fost implicat$ viaa mea
psihic$ ar fi în stare s$-mi releve fapte ascunse cu privire la viitorul real; cred
îns$ c$ o manifestare neintenionat$ a propriei mele activit$i psihice îmi
19
relev$ ceva ascuns care, la rândul s$u, nu aparine decât vieii mele psihice.
Cred în hazardul exterior (real), dar nu cred în hazardul interior (psihic).
Superstiiosul, dimpotriv$: nu !tie nimic despre motivaia actelor sale
accidentale !i a actelor ratate, în consecin$ crede în hazardul psihic; în
schimb, el este înclinat sa atribuie hazardului exterior o importan$ care se va
manifesta în realitatea viitoare, v$zând în hazard un mijloc prin care se
exprim$ anumite fapte exterioare care îi r$mân ascunse. Exist$, deci, dou$
deosebiri între omul superstiios si mine: în primul rând, el proiecteaz$ în
exterior o motivaie pe care eu o caut în interior; în al doilea rând, el
interpreteaz$ printr-un eveniment hazardul pe care eu îl reduc la o idee. Ceea
ce el consider$ ca ascuns corespunde pentru mine la ceea ce este
incon!tient, noi având în comun tendina de a nu l$sa s$ subziste hazardul ca
atare, ci de a-l interpreta.

Sigmund Freud, Psihopatologia vieii cotidiene (1904), traducere de Leonard
Gavriliu, în idem, p. 568.


10. Trebuie s$ refuz$m superstiiei orice baz$ real$ ?

Trebuie s$ refuz$m superstiiei orice baz$ real$ ? Este absolut sigur
c$ fenomenele cunoscute sub numele de presimire, vis profetic, experien$
telepatic$, manifest$ri ale forelor suprasensibile etc. nu sunt decât simple
produse ale imaginaiei, f$r$ nici un raport cu realitatea ? Departe de mine
ideea de a formula o judecat$ pe cât de riguroas$, pe atât de absolut$ asupra
unor fenomene a c$ror existen$ a fost atestat$ chiar !i de oamenii cei mai
emineni din punct de vedere intelectual. Tot ce putem spune despre aceste
fapte, este c$ studiul lor nu este înc$ terminat !i c$ este necesar s$ fie
supuse unor noi cercet$ri, mai aprofundate. Ne este chiar îng$duit s$ sper$m
c$ datele pe care începem s$ le posed$m asupra proceselor psihice
incon!tiente vor contribui într-o mare m$sur$ la elucidarea acestor fenomene,
f$r$ ca noi s$ fim obligai s$ impunem concepiilor noastre actuale modific$ri
prea radicale. Iar când se va reu!i s$ se dovedeasc$ realitatea !i a altor
fenomene, de exemplu, a acelora care stau la baza spiritismului, vom aduce
„legilor" noastre modific$rile impuse de aceste noi experiene, f$r$ a r$sturna
cu totul ordinea lucrurilor !i leg$turilor care le unesc pe unele de altele.

Sigmund Freud, op. cit., în idem, p. 570.


11. Coninuturi incon!tiente personale !i coninuturi colectiv
incon!tiente.

Experiena noastr$ de pân$ acum privind natura coninuturilor
incon!tiente ne permite (...) s$ facem o anumit$ departajare a acestora.
Putem deosebi un incon!tient personal, care cuprinde toate achiziiile
20
existenei personale, adic$ cele uitate, cele refulate, cele percepute, gândite
!i simite subliminal. Pe lâng$ aceste coninuturi incon!tiente personale exist$
îns$ alte coninuturi care nu provin din achiziii personale, ci din posibilitatea
ereditar$ a funcion$rii psihice în genere, în spe$ din structura cerebral$
ereditar$. Acestea sunt coninuturile mitologice coerente, motivele sau
imaginile care pot reap$rea oricând !i oriunde f$r$ tradiie istoric$ sau
migraie. Aceste coninuturi le numesc colectiv incon!tiente.

Carl Gustav Jung, Definiii (1921), traducere de Suzana Holan, în C. G. Jung,
Puterea sufletului. Antologie, voi. II, Bucure!ti, Editura Anima, 1994, p. 173.


12. Coninuturile incon!tientului colectiv sunt a!a-numitele arhetipuri

F$r$ îndoial$, un strat oarecum superficial al incon!tientului este
personal, îl numim incon!tientul personal. Acesta se sprijin$ pe un strat mai
adânc, care nu mai provine din experiena personal$, ci este înn$scut. Stratul
acesta mai adânc constituie a!a-numitul incon!tient colectiv. M-am oprit la
expresia „colectiv" întrucât acest incon!tient nu este individual, ci universal,
adic$, în opoziie cu psihismul individual, cuprinde coninuturi !i moduri de
comportament identice cum grano salis la toi indivizii, indiferent de locul
na!terii. Acela!i la toi oamenii, el formeaz$ baza psihic$ de natur$
suprapersonal$, prezent$ în fiecare.
Existena psihic$ este recunoscut$ doar pe baza coninuturilor
con!tientizabile. De aceea, nu putem vorbi despre incon!tient decât în
m$sura în care suntem capabili s$-i identific$m coninuturile. Coninuturile
incon!tientului personal sunt în principal a!a-numitele complexe afective,
care constituie intimitatea personal$ a vieii psihice. În schimb, coninuturile
incon!tientului colectiv sunt a!a-numitele arhetipuri.

Cari Gustav Jung, Despre arhetipurile incon!tientului colectiv (1935),
traducere de Vasile Dem. Zamfirescu, în C. G. Jung, În lumea arhetipurilor,
Bucure!ti, Editura „Jurnalul Literar", 1994, p. 40.



D. Controverse


13. Incon!tientul nu se identific$ ci imperceptibilul.

Unii cercet$tori, recunoscând faptele relevate de psihanaliz$, nu vor în
schimb s$ admit$ incon!tientul, recurgând în acest sens la argumentul
irefutabil dup$ care îns$!i con!tiina ar prezenta ca fenomen numeroase
gradaii de intensitate sau claritate. A!a dup$ cum exist$ procese despre care
21
avem o con!tiin$ vie, ascuit$, concret$, la fel ar exista altele despre care
avem o con!tiin$ slab$, abia perceptibil$ ; a!adar, psihanaliza ar aplica
inadecvat termenul de incon!tient referitor la aceste procese din urm$, foarte
puin con!tiente. Or, adaug$ ace!ti cercet$tori, ele ar fi în realitate con!tiente
sau mai bine zis „în con!tiin$", putând deveni pe deplin !i intens con!tiente
în cazul în care le-am acorda suficient$ atenie. În m$sura în care
argumentele logice pot influena decizia în aceast$ problem$ (...) putem
spune c$ argumentul existenei unei scale de claritate a con!tiinei are la fel
de puin$ for$ de convingere ca urm$toarele dou$ deducii analoage: din
faptul c$ lumina prezint$ gradaii de intensitate, de la iluminatul strident,
orbitor pân$ la lic$rirea abia perceptibil$, rezult$ c$ întunericul nu exist$ sau,
întrucât vitalitatea cunoa!te !i ea diferite grade, moartea nu exist$. Aceste
raionamente, pân$ la un anumit punct ingenioase, nu pot fi decât respinse
din. punct de vedere practic, fapt cât se poate de evident, dac$ am dori s$
deducem din ele anumite consecine, cum ar fi de pild$ urm$toarele: „întrucât
întunericul nu exist$, nu mai e nevoie s$ aprindem lumina" sau: „întrucât
moartea nu exist$, toate organismele sunt nemuritoare". În afar$ de aceasta,
dac$ am aduce imperceptibilul în sfera con!tientului, nu am face altceva
decât s$ elimin$m singura certitudine nemijlocit$ pe care o comport$ viaa
psihic$. O con!tiin$ despre care nu !tim nimic îmi pare o ipotez$ mult mai
absurd$ decât cea a unei viei psihice incon!tiente. În fine, aceast$ încercare
de identificare a incon!tientului cu ceea ce este imperceptibil s-a f$cut
adesea f$r$ s$ se in$ seama de acele raporturi dinamice hot$râtoare pentru
concepia psihanalitic$: mai întâi, faptul c$ este foarte greu, c$ trebuie s$ faci
un mare efort pentru a acorda suficient$ atenie la ceea ce este imperceptibil
; în al doilea rând, chiar atunci când reu!im acest lucru, con!tiina nu
recunoa!te ceea ce a fost pân$ atunci imperceptibil pentru ea, respingându-l
destul de des ca pe ceva str$in, contrar. A!adar, încercarea de a reduce
incon!tientul la ceea ce este slab perceptibil sau imperceptibil este pur si
simplu un produs al acelei prejudec$i care postuleaz$ o dat$ pentru
totdeauna identitatea psihic-con!tiin$.

Sigrnund Freud, Eul !i sinele (1923), traducere de George Purdea !i Vasile
Dem. Zamfirescu, în S. Freud, Dincolo de principiul pl$cerii, Editura „Jurnalul
Literar", 1992, pp. 100-101, nota de subsol.


14. Procesele psihice incon!tiente simt în sine „atemporale".

'inând seama de anumite date pe care psihanaliza le posed$ la ora
actual$, ne putem îndoi de adev$rul afirmaiei lui Kant, conform c$reia spaiul
!i timpul ar constitui forme necesare ale gândirii noastre. Am aflat, de pild$,
c$ procesele psihice incon!tiente sunt în sine „atemporale"; cu alte cuvinte,
asta înseamn$ în primul rând c$ ele nu sunt dispuse într-o ordine temporal$,
c$ timpul nu le modific$ câtu!i de puin !i c$ deci lor nu le poate fi aplicat$
22
categoria de timp. Aceste câteva caracteristici negative nu pot fi reprezentate
clar decât prin compararea proceselor psihice incon!tiente cu cele con!tiente.
Reprezentarea abstract$ a timpului pare a fi mai curând preluat$ din modul
de activitate propriu sistemului P-C '
6
!i corespunde autopercepiei noastre.

Sigmund Freud, Dincolo de principiul pl$cerii (1920), traducere de George
Purdea !i Vasile Dem. Zamfirescu, în idem, p. 43.


15. Nu exist$ nici un coninut con!tient, care s$ nu fie, într-o alt$
privin$, incon!tient.

Con!tientul este (...) relativ, dat fiind c$ în cazul lui nu exist$, pur si
simplu, un incon!tient, ci o întreag$ scal$ de intensit$i ale con!tiinei, între
„eu fac" si „sunt con!tient de ceea ce fac" nu exist$ doar o deosebire ca de la
cer la p$mânt, ci uneori chiar o contradicie categoric$. De aceea, exist$ un
con!tient în care precump$ne!te incon!tiena, precum !i un con!tient în care
domin$ con!tienta. Acest paradox devine inteligibil de îndat$ ce ne l$murim
c$ nu exist$ nici un coninut con!tient despre care s$ putem afirma cu toat$
certitudinea c$ e complet con!tient, dat fiind c$ pentru aceasta ar fi necesar
un con!tient de o deplin$tate inimaginabil$, iar aceasta ar presupune o
completitudine sau des$vâr!ire deopotriv$ de neînchipuit a spiritului uman.
Ajungem astfel la concluzia paradoxal$ c$ nu exist$ nici un coninut
con!tient, care s$ nu fie, intr-o alt$ privin$, incon!tient.

Cari Gustav Jung, Con!tient !i incon!tient (1954), traducere de Suzana
Holan, în C. G. Jung, Puterea sufletului. Antologie, voi. IV, Bucure!ti, Editura
Anima, 1994, pp. 48-49.


16. Psihicul constituie o totalitate con!tient - incon!tient$.

Înelegem cât de relativ este con!tientul, deoarece coninuturile sale
sunt simultan con!tiente !i incon!tiente, adic$ sub un anumit aspect
con!tiente !i sub altul incon!tiente. Ca orice paradox, nici aceast$ constatare
nu este u!or inteligibil$. Dar trebuie s$ ne obi!nuim, de bun$ seam$, cu
gândul c$ nici con!tientul nu e un aici si nici incon!tientul un acolo. Psihicul
constituie mai degrab$ o totalitate con!tient-incon!tient$.

Cari Gustav Jung, Pattern of behaviour !i arhetip (1954), traducere de
Suzana Holan, în idem,, pp. 65-66.



6
Percepie-con!tiin$, v. textul 18.
23
17. Acte !i funcii psihice înalt valorizate se pot desf$!ura sub pragul
con!tiinei.

Obi!nuii s$ introducem pretutindeni punctul de vedere social sau
moral ne miram prea puin atunci când auzim spunându-se c$ sursa
pasiunilor inferioare se afl$ în incon!tient. În schimb, ne a!tept$m ca funciile
psihice s$ p$trund$ cu atât mai u!or în con!tiin$ cu cât valoarea lor social$
!i moral$ este mai mare. Experiena psihanalitic$ ne contrazice în acest
punct; pe de o parte, ea ne furnizeaz$ dovezi c$ îns$!i munca intelectual$,
dificil$, delicat$ !i cerând o mare concentrare de gândire se poate efectua în
precon!tient, f$r$ s$ ajung$ la pragul con!tiinei. Aceste cazuri, care nu pot fi,
puse la îndoial$, se ivesc de pild$ în starea de somn: cineva g$se!te imediat
dup$ de!teptare soluia unei probleme matematice grele sau de alt$ natur$,
soluie pe care o c$utase zadarnic în starea de veghe.
Mult mai stranie este îns$ o alt$ experien$, în cursul analizelor am
putut constata c$ exist$ persoane la care atitudinea critic$ fa$ de propria
persoan$ si con!tiina moral$, cu alte cuvinte funcii psihice înalt valorizate,
pot r$mâne incon!tiente, dovedindu-se a fi în aceast$ stare foarte eficiente.

Sigmund Freud, Eul !i sinele (1923), traducere de George Purdea si Vasile
;
Dem. Zarafirescu, în S. Freud, Dincolo de principiul pl$cerii, Editura „Jurnalul
Literar", 1992, pp. 114-115.


18.Con!tiina nu poate fi localizat$ spaial.

Con!tiina nu trebuie considerat$ caracteristica cea mai general$ a
proceselor psihice, ci doar o funcie particular$ a acestora. Într-o formulare
metapsihologic$, aceasta înseamn$ c$ con!tiina reprezint$ activitatea unui
sistem particular, desemnat prin litera C. Cum con!tiina realizeaz$ în special
percepia unor excitaii care provin din lumea exterioar$ !i a unor senzaii de
pl$cere sau nepl$cere, care nu-!i pot avea sursa decât în interiorul aparatului
psihic, este posibil$ situarea spaial$ a sistemului P-C (percepie-con!tiin$).
El trebuie s$ se afle la grania care separ$ lumea exterioar$ de cea
interioar$, s$ fie orientat c$tre lumea exterioar$ !i s$ înglobeze toate celelalte
sisteme psihice. Observ$m îns$ c$, f$când aceste
:
presupuneri, nu am spus
nimic nou, ci ne-am raliat anatomiei creierului care situeaz$ „sediul"
con!tiinei în scoara cerebral$, stratul cel mai exterior, periferic al organului
central. Anatomia creierului are motive s$ se întrebe de ce, anatomic vorbind,
con!tiina este localizat$ tocmai la suprafaa creierului si nu într-o regiune mai
protejat$, undeva în straturile intime ale acestuia. Este posibil ca examinând
consecinele care decurg din aceast$ localizare pentru sistemul P-C s$
obinem noi date în vederea r$spunsului la aceast$ întrebare. (...)
Simplificând lucrurile la extrem, s$ ne reprezent$m organismul sub forma
unei sfere nedifereniate de substan$ excitabil$; rezult$ c$ suprafaa
24
orientat$ c$tre lumea exterioar$ se difereniaz$ datorit$ îns$!i poziiei pe care
o ocup$, întrucât ea serve!te ca organ de receptare a excitaiilor.
Embriologia, ca recapitulare rezumativ$ a istoriei evoluiei lumii vii, confirm$
într-adev$r faptul c$ sistemul nervos central provine din ectoderm, c$ scoara
cenu!ie a creierului este un descendent al acelei suprafee primitive, de la
care ar fi putut prelua, ca mo!tenire, câteva propriet$i eseniale. Este apoi
u!or s$ ne închipuim c$ aciunea permanent$ a excitanilor externi asupra
suprafeei sferei ar fi modificat durabil substana acesteia pân$ la o anumit$
profunzime, astfel încât procesul de excitaie decurge aici într-un alt mod
decât în straturile mai adânci. În felul acesta s-a format o scoara care, sub
aciunea excitanilor, s-a modificat în cele din urm$ într-o a!a m$sur$ încât a
devenit cât se poate de favorabil$ primirii de noi excitaii, f$r$ a mai fi apt$ de
noi modific$ri. Raportat$ la sistemul C, ipoteza de mai sus înseamn$ c$
elementele acestui sistem nu mai pot suferi nici o modificare durabil$ sub
aciunea excitaiei, deoarece ele s-au modificat la extrem în acest sens, dar
c$, în schimb, ele sunt capabile s$ dea na!tere con!tiinei.

Sigmund Freud, Dincolo de principiul pl$cerii (1920), traducere de George
Purdea si Vasile Dem. Zamfirescu, în idem, pp. 37-40.


19. Con!tiina nu poate fi idenlifi cat$ nic$ieri în spaiu.

De!i materialul din care este construit$ imaginea noastr$ despre lume
provine exclusiv din organele de sim ca organe ale spiritului, astfel încât
imaginea fiec$rui individ despre lume este !i r$mâne întotdeauna un
construct al spiritului s$u (...), spiritul con!tient r$mâne cu toate acestea un
str$in în acest construct, nu are loc în el, nu poate fi identificat nic$ieri în
spaiu. De obicei nu ne d$m seama de acest fapt pentru c$ ne-am obi!nuit s$
gândim personalitatea omului sau, când este cazul, !i pe cea a unui animal
ca fiind situate în interiorul corpului s$u. Suntem atât de uimii când afl$m c$
de fapt ea nu poate fi g$sit$ acolo, încât întâmpin$m asemenea afirmaii cu
ezitare !i îndoial$ !i nu ne face mare pl$cere s$ le admitem. Ne-am obi!nuit
s$ localiz$m personalitatea con!tient$ în capul individului – a! spune la un
inch sau doi în spatele pupilei ochilor. (...) S$ urm$rim o „privire tandr$" în
interiorul corpului, mobilizând toate cuno!tinele pe care le avem despre el.
(...) Descoperim milioane de celule, cu o construcie foarte specializat$, într-o
dispunere atât de complex$ încât nu o putem cuprinde, dar care serve!te în
mod evident unei foarte vaste !i des$vâr!ite comunic$ri !i colabor$ri (...). S$
presupunem c$, într-un anumit caz, ai observat în cele din urm$ câteva
fascicule eferente de cureni pulsatorii care pornesc din creier !i sunt
transmise prin ni!te protruziuni celulare lungi (fibrele nervoase motorii) unor
mu!chi ai braului, care, ca rezultat, întinde o mân$ !ov$itoare, tremurând$,
spre a v$ spune r$mas bun – pentru o desp$rire lung$, sfâ!ietoare; în.
acela!i timp descoperii c$ alte fascicule pulsatorii produc o anumit$ secreie
25
glandular$ care înv$luie ochiul îndurerat într-o pânz$ de lacrimi. Dar nic$ieri
de-a lungul acestui drum de la ochi, prin organul central, spre mu!chii braului
si glandele lacrimale – nic$ieri, putei fi sigur, oricât de departe ar progresa
fiziologia – nu vei întâlni personalitatea, nu vei întâlni durerea cumplit$,
nelini!tea tulbur$toare din suflet, de!i de realitatea lor suntei la fel de convins
ca !i cum le-ai îndura personal –ceea ce !i facei de fapt!

Erwin Schrödinger, Spirit !i materie (1967), traducere de V. Efimov, în E.
Schrödinger, Ce este viaa ? !i Spirit !i materie, Bucure!ti, Editura Politic$,
1980, pp. 152-154.


20. Psihicul nu poate fi explicat prin chimismul fiziologic.

Faptul c$ toate procesele psihice accesibile observaiei sunt legate
într-un fel sau altul de un substrat organic dovede!te c$ ele fac parte din
ansamblul vieii organismului !i c$ particip$, deci, la dinamica acestuia !i, în
spe$, la instincte, respectiv sunt, într-un anume sens, rezultate ale aciunii
acestora. Acest lucru nu înseamn$ îns$ nicidecum c$ psihicul ar fi, astfel, în
întregime deductibil din sfera instinctelor !i, ca urmare, din substratul organic.
Psihicul ca atare nu poate fi explicat prin chimismul fiziologic, fie !i numai din
motivul c$ el este, al$turi de „via$" în genere, unicul factor natural care poate
transforma o ordine supus$ legilor naturii, adic$ statistic$, în st$ri
„superioare", respectiv „nenaturale", contrare legii entropiei care domin$
natura anorganic$.

Cari Gustav Jung, Instinct !i voin$ (1954), traducere de Suzana Holan, în C.
G. Jung, Puterea sufletului. Antologie, voi. IV, Bucure!ti, Editura Anima,
1994, pp. 38-39.


21. O stare mental$ este o tr$s$tur$ a unui sistem de neuroni, dar nu
a unui anumit neuron.

Este obi!nuit în ceea ce prive!te natura s$ descoperi c$ tr$s$turi
superioare ale unui sistem sunt cauzate de comportamentul nivelurilor
inferioare ale microentit$ilor !i realizate în structura nivelului microentit$iilor.
De exemplu, soliditatea metalului în ma!ina de scris la care bat curent este
provocat$ de comportamentul microparticulelor care compun metalul !i este
realizat$ în structura sistemului microparticulelor de atomi !i de molecule.
Soliditatea este o tr$s$tur$ a sistemului, clar nu a unei particule individuale.
Tot astfel, din ceea ce noi !tim despre creier, st$rile mentale reprezint$
tr$s$turi ale creierului care sunt cauzate de comportamentul elementelor la
nivel micro !i sunt realizate în structura sistemului microelementelor, neuronii.
O stare mental$ este o tr$s$tur$ a unui sistem de neuroni, dar nu a unui
26
anumit neuron. Mai mult, în aceast$ privin$ nu are rost s$ consider$m st$rile
mentale ca fiind epifenornenale, dup$ cum nu trebuie s$ consider$m ca fiind
epifenornenale oricare alte tr$s$turi intrinseci de nivel superior ale lumii,
precum soliditatea acestei ma!ini de scris.

J. R. Searle, Intenionalitatea !i locul ei în natur$, trad. de Popa Tatiana,
M$ria Vornicu, în Alexandru Boboc, Ion N. Ro!ca, Filosofia contemporan$ în
texte alese !i adnotate, Partea II-a, Bucure!ti, Universitatea Bucure!ti,
Facultatea de filosofie, 1990, pp. 475-476.


22. St$rile mentale sunt st$ri emergente ale creierului

Definiia 2. Fie P o proprietate a unui lucru complex x, alta decât
compoziia lui x. Atunci: (I) P este rezultant$ sau ereditar$, dac$ P este o
proprietate a unor componente ale lui x, (II) altminteri, adic$ în cazul în care
nici un component al lui x nu posed$ P, P este emergent$ (...). Ceea ce este
valabil pentru propriet$i este valabil, desigur, !i pentru purt$torii lor. Astfel,
un lucru rezultant (sau doar rezultant) este unul ale c$rui propriet$i sunt
posedate, de asemenea, de c$tre unele din componentele lui, iar un lucru
emergent (sau doar emergent) este unul care posed$ propriet$i pe care nu
le are nici una dintre componentele sale. (...)
Postulatul 1. Unele dintre propriet$ile fiec$rui sistem sunt emergente
(postulatul de emergen$).
Postulatul 2. Fiecare proprietate emergent$ a unui sistem poate fi
explicat$ în termeni de propriet$i ale componenilor s$i !i de leg$turi dintre
ace!tia (postulatul de raionalitate). (...)
Postulatul 3. Fiecare lucru aparine unui nivel. (...)
Postulatul 4. Fiecare lucru complex aparinând unui nivel dat este
autoasamblat din lucruri ale nivelului precedent. (...)
Postulatul 5. (I) Toate st$rile, evenimentele si procesele mentale sunt
st$ri, evenimente sau procese în sau ale sistemului nervos central al
vertebratelor; (II) aceste st$ri, evenimente si procese sunt emergente relativ
la cele ale componentelor celulare ale sistemului nervos centra ; (III) a!a-
numitele relaii psihofizice sunt interaciuni dintre diferitele subsisteme ale
sistemului nervos central, sau între ele !i alte componente ale organismului.
(...)
Dac$ postulatul de mai sus este acceptat, atunci putem s$ vorbim despre
fenomene mentale f$r$ a s$ri brusc afar$ din nivelul biologic: vocabularul
mentalistic creat iniial de religie !i filosofiile dualiste începe s$ aib$ sau este
de sperat s$ aib$ sens neurologic, (în mod echivalent : psihologia devine o
neurostiin$). În particular, devine acum posibil s$ se vorbeasc$ despre
secvene paralele de evenimente, de exemplu, despre procese în sistemul
vizual !i în cel motor sau în sistemul de vorbire !i în cel cardiovascular. De
asemenea, are acum sens din punct de vedere !tiinific s$ vorbim despre
27
interaciuni psihosomatice, c$ci ele sunt interpretate acum ca fiind aciuni
reciproce între diferitele subsisteme ale unuia !i aceluia!i organism, a!a cum
este neocortexul si sistemul nervos simpatic. De pild$, în loc s$ spunem c$
dragostea ne coloreaz$ raionamentele, am putea spune c$ emisfera dreapt$
a creierului o afecteaz$ pe cea stâng$ !i c$ hormonii sexuali pot aciona
asupra ansamblurilor de celule care elaboreaz$ gândirea.

Mario Bunge, Emergen$ !i spirit (1977), traducere de Alexandru-Viorel
Muresan, în M. Bunge, 'tiin$ !i filosofie, Bucure!ti, Editura Politic$, 1984,
pp. 300-312.


23. Polismul.

Dac$ am insista în utilizarea jargonului tradiional, am putea s$
spunem: monismul este perfect compatibil cu dualismul, cu condiia ca
dualismul s$ fie un dualism de propriet$i; !i dualismul propriet$ilor este
compatibil cu fizicalismul complet, cu condiia ca noi s$ recunoa!tem c$
propriet$ile mentale sunt doar un tip de propriet$i de un nivel superior,
al$turi de oricare dintre celelalte. Punctul de vedere nu este atât dualism, cât
polism, !i are drept consecin$ c$ însu!irile mentale intrinseci sunt doar un tip
de proprietate fizic$ de nivel superior, printre multe altele (ceea ce este,
poate, un motiv bun pentru a nu utiliza deloc jargonul tradiional).

J. R. Searle, op. cit., în lucr. cit., pp. 476-477.


24. Pluralismul propriet$tilor.

Dualismul psihofizic este cea mai ieftin$ cale în garantarea
emergenei !i structurii nivelare, dar nu !i singura. Cu alte cuvinte, pluralismul
substanial (în particular, dualismul) nu trebuie neap$rat s$ reziste sf$râm$rii
variet$ii calitative efectuate atât de mecanicism, cât si de spiritualism. Se
poate adopta un pluralism al propriet$ilor (nu tocmai dualism), cum a f$cut
Spinoza. Conform acestei viziuni, (a) exist$ numai lucruri (obiecte concrete
sau materiale), dar nu toate lucrurile sunt fizice: unele sunt chimice, altele
biologice (în particular, câteva dintre acestea pot simi, gândi etc.) !.a.m.d.,
(b) evenimentele mentale sunt, desigur, emergente relativ la evenimentele
biologice nonmentale (cum este diviziunea celular$), dar ele sunt evenimente
în anumite biosisteme, anume sistemele nervoase. (...) Acest fel de pluralism
– anume materialismul emergentist – ia apa de la moara duali!tilor psihofizici,
care se preocup$ de p$strarea variet$ii lumii !i a calit$ilor distinctive ale
mentalului.

Mario Bunge, Falimentul dualismului psihofizic (1977), în lucr. cit., pp. 286-
287.
28


25. Analogia computer-creier nu are valoare pentru !tiina despre
creier.

Creierele sunt adesea raportate la computere tocmai pentru c$
acestea din urm$ sunt proiectate s$ imite (deci s$ interiorizeze) anumite
funcii ale creierului, a!a cum este memorarea de date !i realizarea calculelor
de rutin$. Analogia are o anumit$ valoare euristic$ – mai curând pentru
ingineria computerelor decât, pentru !tiina despre creier. Neanalogiile dintre
computer !i creier sunt cel puin tot atât de evidente ca !i analogiile. C$ci, în
primul rând, neuronii pot funciona spontan (!i pot fi excitai numai dac$ sunt
activi înainte ca excitaia s$ ajung$ la ei). Pe de alt$ parte, despre elementele
de computer nu se presupune s$ aib$ vreo activitate spontan$. În al doilea
rând, conexiunile interneuronale pot fi plastice (variabile), în timp ce
conexiunile între elementele unui computer, o dat$ stabilite printr-un program,
sunt fixe. În al treilea rând, în timp ce computerele sunt inutile f$r$
programatori, creierul este autoprogramat. Pe scurt, analogia computer-creier
a fost supraevaluat$. (...). Dac$ ne amintim c$ creierele nu sunt ma!ini, ci
biosisteme extrem de complexe angajate într-o multitudine de funcii !i c$
creierele pot proiecta ma!ini, dar nu si invers, atunci ne putem lipsi de
fantoma (sufletul, spiritul, gândirea) care ar anima ma!ina. (Fiindc$ veni
vorba, adesea s-a sc$pat din vedere c$ modelul de tip computer al gândirii,
cu dihotomia „hardware" - „software" !i cu sugestia c$ operaiile computerului
sunt „întrup$ri ale minii", se inspir$ din dualism, în loc s$ subscrie la
materialism. (...)).

Mario Bunge, op. cit., în idem, pp. 284-285.


26. Evenimentele mentale nu pot fi reduse la evenimente cerebrale

Nu este posibil s$ se separe software-ul de realizarea lui în hardware,
dar absena acestei separaii nu implic$ unitatea lor în vreun sens tare al
cuvântului. La fel stau lucrurile !i în cazul vieii noastre mentale. Cei mai
muli dintre noi accept$ teza c$ viaa mental$ este totalmente condiionat$ de
buna funcionare a creierelor noastre, dar aceasta nu înseamn$ c$ poate fi
susinut$ vreo tez$ strict$ cu privire la reducia evenimentelor mentale la
evenimente cerebrale. (...) Când programele de calculator sunt de tip
adaptativ, iar ma!inilor li se cere s$ învee, o tr$s$tur$ a programelor este
aceea c$ nu putem prezice exact secvena de instruciuni pe care le execut$.
Survin elemente aleatoare, probleme speciale legate de timpul de execuie,
de producerea cu exactitate a unor evenimente externe etc., care afecteaz$
procesele ce au loc !i prin urmare au impact asupra programelor, care sunt
scrise f$r$ o intervenie extern$. Mi se pare c$ acest caz este foarte
29
conving$tor în privina fenomenului similar ce are loc în fiinele umane.
Creierele noastre au multe caracteristici fiziologice comune, dar felul în care
software-ul evenimentelor mentale este scris în acest hardware variaz$
enorm de la individ la individ. Presupun c$ nu exist$ o similitudine fizic$
perfect$ între modul în care stochez eu cuvântul calculator !i modul în care îl
stocheaz$ orice alt$ persoan$. Dac$ examin$m numai structura fizic$ a
creierului, nu vom fi capabili s$ identific$m nici o înmagazinare de memorie
particular$, tot a!a cum nu putem face aceasta în cazul mult mai simplu si
mult mai bine îneles al calculatoarelor. Prin examinare fizic$ nu putem
soluiona nici m$car chestiuni foarte brute, ca aceea dac$ o persoan$ a c$rei
memorie presupunem c$ ne este cunoscut$ din punct de vedere fizic,
vorbe!te engleza sau chineza. Nu putem spune, în urma examin$rii fizice,
dac$ respectiva persoan$ este poet sau inginer !i dac$ are acele tipuri
diferite de memorie pe care le-am putea asocia celor dou$ profesiuni atât de
deosebite. (...) mi se pare c$, din multe considerente diferite, este rezonabil
s$ credem c$ software-ul mintal al fiec$rui individ este grefat (imbedded) într-
un mod strict idiosincratic
7
în hardware-ul fiziologic al acelui individ. Exist$
metode de stocare a informaiei în calculatoare care duc Ia rezultate similare
aparent haotice. Un bun exemplu ar putea fi acela al cod$rii hash [hash
coding], în cazul c$reia ceea ce este stocat este împr$!tiat într-un mod pe
care nu voi încerca s$-l descriu aici în detaliu !i care are ca efect faptul c$ ar
fi extrem de dificil, dac$ nu chiar imposibil, s$ determin$m prin examinarea
fizic$ a mijloacelor de stocare ce naiba a fost stocat acolo în termeni de
programe !i de informaie.
(i astfel, a! vrea s$ susin c$ nu exist$ nici un fel de unitate a !tiinei la
nivelul creierului !i al minii. Vor exista, desigur, conexiuni, a!a cum exist$
conexiuni între fizic$ si hidrodinamica celulelor. Acele conexiuni nu reprezint$
îns$ nimic de genul unei conexiuni reductive în sens tare. Istoria mintal$ vie
!i interesant$ a unui individ poate fi cunoscut$ numai pe c$i mintale !i
niciodat$, în toate am$nuntele ei importante, pe c$i fiziologice.
Chiar !i aceast$ linie de argumentare face din psihologie o !tiin$ tot
atât de fundamental$ ca fizica. Cu diferite prilejuri au fost susinute p$reri
gre!ite despre reducia psihologiei la fiziologie sau, în termeni !i mai
îndr$znei, a psihologiei la fizic$. Mi se pare c$ nimic nu este mai departe de
adev$r, iar absena oric$rei dovezi în favoarea reduciei este cauza faptului
c$ tezele cu privire la behaviorism r$mân importante. Conceptele psihologice,
deprinderile complexe !i, într-o terminologie înc$ mai tradiional$,
evenimentele mintale, cel puin a!a cum au loc la alte persoane !i la alte
animale, pot fi cunoscute numai pe baz$ de dovezi comportamentale. Aceste
dovezi nu pot fi obinute prin examinarea chimic$ sau fizic$ a celulelor
corpului. Behaviorismul, ca una dintre metodologiile fundamentale ale
psihologiei, r$mâne, în acest caz, în picioare. Aceasta nu înseamn$ îns$ c$,
pe de alt$ parte, teza reducionist$ a behaviorismului ar putea fi acceptat$.

7
Caracteristic, propriu, specific.
30
Noi nu vom reduce evenimentele mintale la o caracterizare în termeni pur
comportamentali. Depindem de faptele de comportament în înelegerea
evenimentelor mintale, dar aceste fapte nu ofer$ condiii definiionale
adecvate.

Patrik Suppes, Metafizica probabilist$ (1984), traducere de Adrian-Paul
Iliescu !i Valentin Mure!an, Bucure!ti, Editura Humanitas, 1990, pp. 230-232.


27. Unitatea con!tiinei.

Unitatea con!tiinei (...) trebuie a!ezat$ pe baza întregii unit$i
organice a individului, cu care ea formeaz$ un tot. În totalitatea individualit$ii
omene!ti, con!tiina propriu-zis$ constituie o verig$ a fenomenelor vieii, o
verig$ care, luat$ în parte, este adeseori inexplicabil$, dar care, luat$ în
leg$tur$ cu celelalte fenomene organice, este perfect explicabil$. (...)
Limitarea unit$ii de con!tiin$ numai la acele fenomene care se pot prinde
prin reflectarea con!tiinei trebuie înl$turat$, fiindc$ ea este în contrazicere cu
experiena zilnic$. Experiena ne dovede!te, la fiece moment, c$ un fenomen
sufletesc, disp$rând din câmpul luminos al con!tiinei, prin aceasta nu
înceteaz$ de a determina mai departe fenomenele care se g$sesc în acest
câmp. (...)
Unitatea con!tiinei nu se poate limita la fenomenele din câmpul
luminos al con!tiinei; aceasta este indiscutabil. Prin dispariia lor din
con!tiin$, fenomenele nu dispar din suflet, ci ele persista !i influeneaz$
asupra celor ce se g$sesc în con!tiin$. (...) Imaginea din memorie a
obiectului, cuno!tina !tiinific$ !i practic$ înv$at$ odat$, deprinderea !i
emoia din trecut etc. se g$sesc (...) nu ca ni!te lucruri p$r$site la spatele
con!tiinei, c$ci ele primesc !i organizeaz$ noile impresiuni. Ele mijlocesc
apercepia noilor acte pentru con!tiin$.
]Unitatea con!tiinei trebuie, a!adar, întins$ cel puin !i asupra
fenomenelor care nu mai sunt în câmpul luminos al con!tiinei, dar au fost
odat$ în acest câmp. Dar numai asupra acestora ? Prin ce se deosebe!te un
fenomen care a trecut odat$ prin con!tiin$ !i care acum este în stare de
incon!tien$, de un fenomen fiziologic care n-a trecut niciodat$ prin con!tiina
luminoas$ a individului ? Dac$ acest fenomen fiziologic este o deprindere
transmis$ individului prin mo!tenire de la p$rini, atunci o deosebire între el !i
fenomenul trecut în incon!tien$, dup$ ce a fost experimentat de individ, nu
mai poate fi deloc. Deprinderea venit$ prin mo!tenire !i deprinderea câ!tigat$
în timpul vieii individului, întrucât sunt amândou$ incon!tiente, au aceea!i
natur$. (i înc$ unitatea con!tiinei nu se opre!te aici. Sub fenomenele
incon!tiente fiziologice sunt fenomenele biochimice cu care se leag$, iar sub
acestea sunt fenomenele energiei universale. Fenomenul care se petrece la
lumina con!tiinei nu este decât o verig$ a lanului de fenomene care începe
31
din transform$rile energiei cosmice, pentru a sfâr!i, în cele din urm$, tot în
transform$rile energiei cosmice.

Constantin R$dulescu-Motru, Elemente de metafizic$ pe baza filosofiei
kantiene (1928), în C. R$dulescu-Motru, Personalismul energetic !i alte
scrieri, Bucure!ti, Editura Eminescu, 1984, pp. 484-485.


28. Psihicul !i materia sunt cuprinse în aceea!i lume

Psihicul !i materia sunt cuprinse în una !i aceea!i lume !i, în plus, se
afl$ într-un statornic contact între ele, iar în cele din urm$, ambele se
întemeiaz$ pe factorii transcendeni nereprezentabili, astfel încât nu exist$
numai posibilitatea, ci chiar o anumit$ probabilitate ca materia !i psihicul s$
fie dou$ aspecte diferite ale aceluia!i lucru. Fenomenele de sincronicitate
constituie, cred eu, indicii ale acestui fapt, c$ci nonpsihicul se poate comporta
ca psihicul !i viceversa, f$r$ vreo corelaie cauzal$. Cuno!tinele noastre
actuale nu ne permit totu!i cu mult mai mult decât s$ compar$m relaia lumii
psihice cu cea material$ cu dou$ conuri, ale c$ror vârfuri se ating sau nu se
ating într-un punct f$r$ dimensiuni, într-un adev$rat punct zero.

Cari Gustav Jung, Puterea sufletului. Antologie, voi. IV, Bucure!ti, Editura
Anima, 1994, p. 85.





APLICAII



1. Care este înelesul repro!ului: „E!ti incon!tient!"?
2. Comentai textul urm$tor: „Munca mental$ de rutin$ nu reclam$
con!tientizarea, atâta vreme cât nu apar dificult$i” (Mario Bunge).
3. Dai exemple de automatisme care au fost iniial însoite de
con!tiin$ !i relevai importana dispariiei lor treptate din sfera
actelor con!tiente pentru viaa psihic$ a individului.
4. Comentai textul: „(...) ne este foarte greu s$ admitem c$ sistemul
P-C ar prezenta (...) urme durabile ale proceselor de excitaie, c$ci
atunci ele ar r$mâne tot timpul con!tiente, ar limita foarte curând
capacitatea sistemului de a primi noi excitaii" (S. Freud).
5. În serialul TV „Star Trek" este Imaginat un android înzestrat cu
con!tiin$ reflexiv$ !i intenional$. Dac$ un asemenea android ar
32
putea fi construit în realitate, am fi îndrept$ii s$-l consider$m ca
fiind dotat cu psihism uman ? Explicai r$spunsul dat.
6. Înainte ca Cezar s$ fie asasinat, soia sa, Calpurnia, a visat c$ ine
în brae cadavrul soului s$u. În câte moduri poate fi interpretat
visul Calpurniei?
7. Explicai ideea exprimat$ în textul urm$tor: „Anumite insuficiene
ale funciilor noastre psihice !i anumite acte în aparen$
neintenionate se dovedesc a fi, dac$ sunt supuse unui examen
psihanalitic, perfect motivate !i determinate de raiuni care scap$
con!tiinei" (S. F r e u d). Sintagma „raiune care scap$ con!tiinei

este o contradicie în termeni ?
8. Reformulai explicit argumentele prin care Freud susinea c$
incon!tientul nu se identific$ cu imperceptibilul.
9. Reformulai explicit argumentul lui Jung privind relativitatea
con!tientului. Este paradoxal$ concluzia acestui argument, a!a
cum susinea Jung ?
10. Dai exemple de acte !i funcii psihice înalt valorizate din punct de
vedere social !i moral sau intelectual, care se pot desf$!ura sub
pragul con!tiinei !i evideniai eficiena desf$!ur$rii lor sub acest
prag.
11. Ce sens acorda Jung afirmaiei conform c$reia psihicul poate
transforma o ordine supus$ legilor naturii în st$ri „nenaturale" ?
12. Ce înelege M. Bunge prin „emergen$" !i „stare de emergen$" ?
13. Explicai sensul termenilor „polism" !i „pluralism al propriet$ilor".
14. Examinai comparativ argumentele prin care M. Bunge respinge
analogia computer-creier, iar P. Suppes o admite. Care dintre ele vi
se pare mai conving$tor !i de ce ?
15. Examinai postulatele emergentismului (M. Bunge) în lumina ideilor
din textul lui P. Suppes.
16. M. Bunge formula urm$torul argument împotriva dualismului
psihofizic: „O deficien$ în aminoacidul triptofanic, comun$ printre
oamenii care m$nânc$ aproape exclusiv porumb, produce atât
psihoz$, cât !i pelagr$. Ambele simptome dispar prin administrarea
de acid nicotinic !i nu prin chestionarea cu privire la experienele
din copil$rie". Este acesta un argument conving$tor ?Explicai
r$spunsul dat.
17. Aseriunea lui Schrodinger, conform c$reia con!tiina nu poate fi
identificat$ nic$ieri în spaiu, poate fi utilizat$ ca argument în
favoarea monismului sau a dualismului? Explicai r$spunsul dat.
18. Caracterizai poziiile lui C. R$dulescu-Motru !i C. G. Jung in
problema raportului dintre minte !i creier.




33

TEME DE ESEURI



1. Reflexivitatea !i intenionalitatea con!tiinei.
2. Con!tiina !i noutatea.
3. Relativ !i absolut în abordarea raportului dintre con!tient !i
incon!tient.
4. Monism versus dualism în problema relaiei dintre minte !i creier.


































34

2. COGNIIA




C. Dou! abord!ri ale cunoa%terii

1. K. Popper: Probleme de fapt !i probleme de drept.


D. Senzorialul

2. V. A. Smirnov: Sensibilitatea !i gândirea nu pot fi considerate trepte
ale cunoa!terii
3. N. R. Hanson: Cunoa!terea lumii este un sistem de enunuri.
4. Gh. Enescu: Cuno!tina este o propoziie despre care !tim c$ este
adev$rat$.
5. C. G. Jung: Abstractizarea este o activitate mental$ de extragere a unui
coninut din ansamblul (întregul) din care face parte.
6. Gh. Enescu: Percepia abstractizeaz$.
7. E. Schrödinger: Senzaia exist$ numai în spiritul individului.
8. Ch. S. Peirce: Spaiul perceput este un rezultat al unei operaii a
intelectului nostru.
9. Th. S. Kuhn: Ceea ce vede un om depinde atât de spre-ce-prive!te, cât
!i de ce l-a înv$at s$ vad$ experiena sa vizual-conceptual$ anterioar$.
10. G. Davidescu: Percepia actual$ întrune!te informaiile prezentului cu
informaiile trecutului.


C. Gândirea

11. Gh. Enescu: Noiunea este o totalitate de judec$i despre un obiect
dat.
12. C. G. Jung: Despre gândire nu putem vorbi decât acolo unde se face
un act de judecat$.
13. Gh. Enescu: Utilizat$ sintetic, noiunea apare ca termen al judec$ii;
utilizat$ analitic, noiunea apare ca fiind compus$ din judec$i.
14. H. Putnam: A avea un concept nu înseamn$ a avea o imagine.
15. Gh. Enescu: Înelegere logic$ !i înelegere psihic$.
16. Th. Ribot: Psihologia trebuie s$ trateze operaiile logice f$r$ a se
îngriji de formele sau validitatea lor.
17. J. Piaget: întemeiere !i explicaie cauzal$.
35
18. B. L. Whorf: Formele gândurilor unei persoane sunt controlate de
legile tiparelor limbii pe care o vorbe!te.
19. E. Cassirer: înv$ând s$ numeasc$ lucrurile, copilul înva$ s$ formeze
concepte ale acestora.
20. E. Cassirer: Memoria uman$ presupune con!tiina timpului.
21. E. Cassirer: Percepia, intuiiile !i conceptele noastre s-au întrep$truns
cu termenii !i formele limbii noastre materne.
22. E. Cassirer: Afazicii nu mai sunt capabili s$ gândeasc$ prin concepte
generale sau categorii.
23. B. Croce: A avea un gând înseamn$ a-l putea exprima.
24. E. Cassirer: Numai omul posed$ o imaginaie !i o inteligen$
simbolice.
25. H. Wald: A gândi în lini!te nu înseamn$ a nu vorbi, ci a nu rosti.


D. Înnscut sau dobândit

26. J. Monod: înn$scut sau dobândit empiric.
27. J. Monod: însu!irea primar$ a limbajului este programat$ în
dezvoltarea epigenetic$ a creierului.
28. N. Chomsky: O ipotez$ cu privire la facult$ile mintale înn$scute pe
care copilul le pune în joc atunci când înva$ o limb$.
29. J. Piaget: Nucleul fix este rezultatul necesar al construciilor proprii
inteligenei senzoriomotorii, anterioar$ limbajului.
30. N Chomsky: Nucleul fix este determinat genetic (înn$scut).



















36
INTRODUCERE





A. Dou! abord!ri ale cunoa%terii

Cunoa!terea poate fi îneleas$ ca activitate mental$ de producere a
cuno!tinelor sau ca produs al acestei activit$i. Spre deosebire de
epistemologie („logica cunoa!terii"), care studiaz$ „probleme de drept" privind
întemeierea logic$ !i evaluarea cuno!tinelor, psihologia cerceteaz$
„probleme de fapt" referitoare la geneza cuno!tinelor, la procesele !i
fenomenele mentale implicate în dobândirea de cuno!tine (textul 1). Dup$
cum s-a observat, delimitarea celor dou$ abord$ri ale cunoa!terii nu trebuie
îneleas$ ca absolut$ separare, c$ci cre!terea cunoa!terii nu poate fi
explicat$ satisf$c$tor decât prin considerarea ambelor tipuri de probleme.


B. Senzorialul

în manualele de psihologie scrise într-un spirit tradiionalist se indic$
existena a dou$ „trepte" sau „momente" ale cunoa!terii: treapta „cunoa!terii
senzoriale", cu caracter „concret" !i „nemijlocit", realizat$ prin senzaii,
percepii !i reprezent$ri !i treapta „gândirii abstracte", realizat$ prin noiuni,
judec$i !i raionamente. O prim$ obiecie la acest punct de vedere este c$
sensibilitatea (senzorialul) !i gândirea nu pot fi considerate trepte distincte ale
cunoa!terii, deoarece, pe de o parte, sensibilitatea !i gândirea nu se succed
în timp, ele fiind concomitente în con!tiin$ !i, pe de alt$ parte, sensibilitatea
în sine nu este cunoa!tere propriu-zis$, o cuno!tin$ în sensul îngust al
termenului fiind o propoziie care poate fi calificat$ sub aspectul valorilor
logice; imaginile senzoriale nu pot fi calificate astfel, deci nu sunt cuno!tine,
dar rezultatul experienei senzoriale poate deveni cunoa!tere dac$ este
descris prin propoziii. Astfel, problema nivelurilor de cunoa!tere nu se poate
pune în termenii raportului dintre sensibilitate !i gândire, ci, în mod adecvat,
în termenii distinciei dintre cunoa!terea empiric$ !i cunoa!terea teoretic$
(textele 2, 3). Aceast$ distincie poate fi trasat$ cu referire la diferite tipuri de
propoziii : cunoa!terea empiric$ este alc$tuit$ din propoziii de observaie,
adic$ propoziii despre obiecte, st$ri !i procese date în coordonate spaio-
temporale specificate !i care sunt accesibile observaiei directe sau prin
intermediul unor instrumente, precum !i din propoziii despre regularit$i !i
corelaii uniforme privitoare la clase finite de obiecte, st$ri !i procese;
cunoa!terea teoretic$ este alc$tuit$ din sisteme de propoziii (propoziii între
care exist$ leg$turi logice) despre un domeniu de entit$i neobservabile
37
direct, pe scurt din teorii al c$ror rol principal este de a furniza explicaii
cauzale despre regularit$ile !i corelaiile constatate empiric, adic$ r$spunsuri
la întrebarea „de ce se petrec lucrurile într-un anumit fel !i nu în altul ?".
Se impune precizarea c$ o cuno!tin$ în sensul deplin al termenului
este o propoziie despre care !tim c$ este adev$rat$ (în urma verific$rii ei s-a
dovedit a fi adev$rat$), iar nu pur !i simplu o propoziie adev$rat$. Aceasta
înseamn$ c$ o propoziie P despre care !tim c$ este fals$ nu este cuno!tin$,
dar propoziia „P este fals$" este, în acest caz, o cuno!tin$, deoarece !tim c$
este adev$rat$ (textul 4).
A doua obiecie la punctul de vedere tradiionalist menionat prive!te
caracterul „concret" !i „nemijlocit" al senzorialului. Termenul „concret" este
corelativul termenului „abstract". A face abstracie de ceva înseamn$ a neglija
acel ceva, iar a considera un obiect în mod abstract înseamn$ a-l trata (a te
raporta la el) prin intermediul uneia (unora) din însu!irile sale, neglijând alte
însu!iri ale obiectului respectiv. Termenii „abstract" !i „abstractizare" sunt
luai în aceast$ accepiune !i în psihologie, de pild$ de c$tre C. G. Jung
(textul 5). Urmeaz$ c$ a considera un obiect în mod concret înseamn$ a-l
trata (a te raporta la el) prin intermediul tuturor însu!irilor sale (fizice, chimice,
geometrice etc.)
8
Iat$ acum o definiie a percepiei, extras$ dintr-un manual
tradiionalist : „Percepia este procesul psihic de reflectare a obiectelor !i
fenomenelor lumii materiale în totalitatea însu!irilor lor, în momentul aciunii
lor nemijlocite, asupra receptorilor" (subl. ns. – D.G.). Dac$ prin „totalitatea
însu!irilor unui obiect" se înelege totalitatea însu!irilor obiectului care apar în
percepie, atunci definiia este logic incorect$, fiind reflexiv$ (idem per idem),
!i ca atare nu comunic$ nimic despre definit (este „tautologic$"), iar dac$ se
înelege totalitatea însu!irilor pe care le are obiectul (independent. de
percepie), atunci definiia este fals$. Percepia depinde de anumii „factori de
variabilitate" – distana faa de obiect, intensitatea aciunii obiectului asupra
noastr$, capacitatea noastr$ de percepie (dat$ de acuitatea organelor
noastre de sim !i, mai general, de caracteristicile analizatorilor, plus condiiile
de mediu) – datorit$ c$rora unele însu!iri (form$, m$rime !.a.) r$mân
nepercepute sau sunt percepute deformat, astfel încât în percepie obiectul
nu apare cu toate însu!irile sale; prin urmare, percepia ca proces psihic
abstractizeaz$, iar rezultatul acestui proces („imaginea perceptiv$",
„perceptul") este abstract (textul 6; v. !i al doilea paragraf din textul 26).
Aceast$ concluzie este sprijinit$ !i de observaia c$ pentru a percepe toate
însu!irile obiectului ar trebui ca analizatorii s$ poat$ reflecta !i greutatea
molecular$ relativ$, densitatea, volumul molar etc., proces care, de altfel, nu
s-ar încheia niciodat$, c$ci, dup$ cum remarca J. P. Sartre, „ar trebui un
proces infinit pentru a inventaria coninutul total al unui lucru”
9
: Din cele

8
Pentru a preveni orice confuzie in legatura cu cele ce urmeaza, trebuie subliniat ca termenii
“abstract” si “concret” contin in definitia lor idea de raportare la un obiect.
9
Jean-Paul Sartre In cautarea fiintei umane (1943), treducerea de George Serban revazuta
de Ion N. Rosca, in Alexandru Boboc si Ion N. Rosca, Filosofia contemporana in texte alese
38
ar$tate mai sus despre percepie, urmeaz$ c$ senzaia, „proces psihic de
semnalizare-reflectare prin intermediul unui singur analizator a propriet$ilor
simple !i separate ale obiectelor !i fenomenelor în forma unor imagini directe,
elementare"
10
(subl. ns. – D.G.), abstractizeaz$ mai mult decât percepia, iar
rezultatul acestui proces („imaginea elementar$") este mai abstract decât
perceptul.
Este de remarcat deosebirea dintre o proprietate simpl$ a unui obiect
!i imaginea elementar$ corespunz$toare. S$ consider$m, de pild$, senzaia
de galben. Spunem, de obicei, c$ avem senzaia de galben atunci când
privim un obiect galben, înelegând prin aceasta c$ galben este o proprietate
fizic$ a obiectului respectiv, al$turi de m$rime, mas$ !.a., proprietate
reflectat$ sub form$ de senzaie. Fizica arat$ îns$ c$ un corp ne apare ca
având culoarea pe care o numim „galben" deoarece reflect$ numai radiaia
electromagnetic$ având lungimea de und$ de aproximativ 590 milimicroni, iar
descrierea acestui proces nu include caracteristica culoare galben$. Întrucât
nici descrierea proceselor neurofiziologice care au loc în acest caz nu include
aceast$ caracteristic$ (elementele implicate nu se coloreaz$ prin stimulare),
urmeaz$ c$ senzaia de culoare (imaginea elementar$) exist$ numai în
psihicul observatorului, ceea ce este valabil !i pentru senzaia de sunet !.a.
(textul 7).
Paul Popescu-Neveanu precizeaz$ c$ percepia, „Ca proces primar,
se distinge de reprezent$ri !i de gândire, considerate procese secundare,
prin faptul prezenei stimulilor în câmpul senzorial !i al desf$!ur$rii percepiei
atâta timp cât se p$streaz$ contactul cu stimulul complex. In acest sens
trebuie îneles !i caracterul nemijlocit al percepiei, iar nu în cel al absenei
influenei experienei, modelelor (gestalturilor) sau cuno!tinelor"
11
.
Dependena percepiei actuale de procesele mentale !i experiena vizual-
conceptual$ anterioar$ este pus$ în eviden$ prin experimente care atest$
existena „petei oarbe" pe retin$, prin experimentul cu ochelari cu lentile
inversate !.a. (textele 8, 9). De asemenea, aceast$ dependen$ este
evideniat$ !i de împrejurarea c$ într-o percepie actual$ intervin !i
reprezent$ri tactilo-kinestezice extrase din „fi!ierul mnemic", perceptul actual
fiind, a!adar, o sintez$ a informaiilor prezentului cu informaiile trecutului
(textul 10).


C. Gândirea

Se susine adesea c$ noiunile (denumite !i „concepte" sau, în mod
tradiional, „idei"), considerate ca un fel de imagini mentale (reprezent$ri),

si adnotate, Partea I, Facultatea de filosofie, Universitatea Bucuresti, 1987,p.398.
10
Paul Popescu-Neveanu, Dictionar de psihologie, Bucuresti, Editura Albatros, 1978, p. 652-
653.
11
Idem, p. 523.
39
sunt componentele elementare ale gândirii. Din acest punct de vedere, a
avea noiunea unui obiect înseamn$ a avea o imagine mental$ a acelui
obiect. S$ presupunem c$ la examenul de Psihologie general$ examinatorul
spune studentului: „nu ai nici m$car noiunile de baz$ ale acestei discipline".
Evident, examinatorul nu-i repro!eaz$ studentului c$ nu are anumite imagini
mentale ale senzaiei, percepiei, gândirii etc., pe care ar fi trebuit s$ le
reproduc$ desenându-le sau descriindu-le, ci c$ nu are cuno!tinele
corespunz$toare, pe care ar fi trebuit s$ le expun$ sub forma unor judec$i,
afirmaii sau negaii. Chiar dac$ unor noiuni, cum ar fi cal, scaun etc. le
putem asocia o imagine, noiunea în sine nu este o imagine, ceea ce se
poate constata în mod pregnant în cazul unor noiuni, cum ar fi incon!tient,
num$r !.a., ci o totalitate de judec$i despre un obiect dat (textul 11). Astfel,
actul elementar de gândire este judecata (Goblot) ; despre gândire se poate
vorbi numai acolo unde se face un act. de judecat$ (textul 12). Aceasta nu
implic$ anterioritatea judec$ii fa$ de noiune, c$ci raporturile dintre judecat$
!i noiune nu sunt cronologice, ci logice. Astfel, o noiune poate fi utilizat$
analitic-judicativ, ca sistem desf$!urat de judec$i, sau sintetic (global),
judec$ile care o alc$tuiesc fiind doar presupuse. Utilizat$ analitic, noiunea
apare ca fiind compus$ din judec$i; utilizat$ sintetic, noiunea apare în
calitate de component$ a judec$ii (textul 13). Între cele dou$ tipuri de
utilizare exist$ o strâns$ leg$tur$: în utilizarea sintetic$ noiunea este sensul
(înelesul) unui termen (judecata fiind sensul unei propoziii), a!a încât se
poate spune c$ a avea noiunea unui obiect înseamn$ a înelege propoziiile
obi!nuite dintr-o limb$ care conin termenul al c$rui sens este noiunea
respectiv$. Un indiciu ai acestei înelegeri este capacitatea de a folosi acele
propoziii în rnod adecvat în situaii specifice. Este de remarcat c$ cineva
poate avea în minte, de pild$, imaginea unui scaun !i totu!i s$ nu aib$
noiunea de scaun; un asemenea om ar fi pus în încurc$tur$ atunci când
cineva i-ar spune „arat$ un scaun!", chiar dac$ ar avea în fa$ o mulime de
scaune (textul 14). Procesul de înelegere logic$ complet$ a expresiilor !i,
respectiv, a noiunilor comport$ !i alte caracteristici !i trebuie distins de
impresia psihic$ de înelegere (textul 15).
Distincia dintre probleme de drept !i probleme de fapt, menionat$ la
începutul acestui capitol, este relevant$ !i în raport cu operaiile gândirii, în
particular cu raionamentul. Prin „raionament" se înelege atât un „proces de
trecere de la unele propoziii numite premise la o propoziie numit$
concluzie"
12
, cât !i o „form$ logic$ corespunz$toare procesului de trecere de
la premise la concluzie"
13
, reprezentat$ ca o succesiune de propoziii. Logica
formal$ studiaz$ „probleme de drept" privind corectitudinea logic$ a
raionamentelor ca forme logice (validitatea), întemeierea concluziei de c$tre

12
Gheorghe Enescu, Dictionar de logic$ , Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica,
1985, p.307
13
Ibidem.
40
premise, în timp ce „problemele de fapt" ale mecanismelor mentale implicate
în procesul de raionare sunt studiate de psihologia gândirii (textele 16, 17).
Procesul psihic al gândirii este strâns legat de limbaj ca fenomen
psihologic (!i social). Formele gândurilor unei persoane sunt controlate de
legile „tiparelor" limbii pe care o vorbe!te în a!a m$sur$ încât se poate spune
c$ gândirea sa este într-o limb$ (textul 18). însu!irea vocabularului limbii
materne nu este un proces mecanic de înregistrare în memoria copilului a
unor sunete artificial : înv$ând s$ numeasc$ lucrurile, copilul înva$ s$
formeze noiuni ale acestora (textul 19). De altfel, îns$!i memoria uman$ este
un proces psihic complex, care presupune con!tiina timpului (textul 20),
distincia dintre trecut !i prezent (P. Popescu-Neveanu). Percepiile,
reprezent$rile, intuiiile !i noiunile noastre se întrep$trund cu termenii !i
formele limbii noastre materne, ceea ce explic$ dificultatea de a înv$a
vocabularul unei limbi str$ine la maturitate, în raport cu u!urina !i
spontaneitatea cu care copilul înva$ vocabularul limbii materne (textul 21).
Leg$tura dintre gândire !i limbaj este evideniat$ !i de împrejurarea c$
afazicii nu pierd numai uzul cuvintelor, ci !i capacitatea de a opera cu noiuni
(textul 22). în consecin$, a avea un gând înseamn$ a-l putea exprima (textul
23) în limbajul extern (rostirea) sau în cel intern, iar inteligena !i imaginaia
specifice omului sunt simbolice (textul 24), în sensul c$ sunt mediate de
limbaj. Iluzia c$ gândirea poate fi independent$ de limbaj întrucât gândim !i
atunci când nu vorbim are ca surs$ identificarea vorbirii cu rostirea ei (textul
25).


D. Înn!scut sau dobândit

Vechea disput$ filosofic$ dintre adepii !i oponenii tezei existenei
ideilor înn$scute sau, mai general, a coninuturilor înn$scute ale minii
omene!ti a fost resuscitat$ în ultimii ani pe terenul psihologiei, biologiei,
lingvisticii !i !tiinelor cogniiei. Jaques Monod, biolog, laureat al Premiului
Nobel pentru medicin$ (1965), caracteriza problema în discuie ca fiind cea a
raportului dintre factorii culturali (exteriori) !i cei genetici în dezvoltarea minii
omene!ti: „Punându-mi vasta întrebare «ce face ca omul s$ fie om ?»,
constat c$ de o parte se afl$ cultura sa, iar de cealalt$ genomul s$u, e
limpede. Dar care sunt limitele genetice ale culturii? Care este componenta ei
genetic$ ?"
14
.
Am v$zut deja c$, dup$ C. G. Jung, coninuturile „incon!tientului
personal" (ca !i cele ale con!tientului) sunt achiziii ale experienei individului,
în timp ce coninuturile „incon!tientului colectiv" sunt înn$scute.

14
Jaques Monod, extras dintr-un interviu publicat in De Homine Revista dell Instituto di
filosofia, 53-56, Roma, 1975, p.131 in vol. Teorii ale limbajului, Teorii ale invatarii.
Dezbaterea dintre Jean Piaget si Noam Chomsky (1982), Bucure!ti, Editura Politic$1988, p.
57.
41
Etologii au realizat experimente care arat$ c$ animalele sunt, capabile s$
clasifice obiecte dup$ criteriul formei geometrice !i c$ aceast$ capacitate se
datoreaz$ structurii „filtrante" a analizatorului vizual. A!adar, „noiunile"
geometriei elementare nu sunt reprezentate în obiect ca atare, ci în subiect
prin intermediul analizatorului vizual. Aceasta îl face pe J. Monod s$ afirme
c$ elementele dobândite prin experien$ sunt implicate în comportamentul
animalului conform unui program înn$scut (determinat genetic) !i s$
presupun$ c$ la om lucrurile stau la fel în cazul categoriilor fundamentale ale
cunoa!terii, precum !i în cazul altor elemente ale comportamentului uman,
cum ar fi limbajul (textul 26). Vocabularul limbii materne este înv$at, dar
însu!irea primar$ a structurilor limbajului difer$ de înv$area ordonat$ a unui
sistem de reguli formale, precum !i de imitarea limbajului adulilor, ceea ce
poate fi explicat, dup$ Monod, prin aceea c$ însu!irea primar$ a limbajului
este programat$ în dezvoltarea epigenetic$ a creierului, fiind deci un proces
universal, cu aceea!i cronologie pentru toate limbile (textul 27).
În consideraiile sale despre limbaj, Monod a fost influenat de
concepia lui Noam Chomsky, creatorul teoriei gramaticilor generative.
Chomsky porne!te de la constatarea c$ într-o limb$ pot fi formulate o
infinitate potenial$ de propoziii, iar un copil poate s$ formuleze !i s$
îneleag$ propoziii corecte (= acceptabile în limba respectiv$) pe care nu le-a
mai rostit sau auzit niciodat$ !i s$ nu foloseasc$ propoziii incorecte (=
inacceptabile în limba respectiv$) anterior unei instruiri !i experiene
corespunz$toare. Un adult cu o inteligen$ normal$ poate folosi o gramatic$
descriptiv$ tradiional$ pentru a-!i însu!i într-o anumit$ m$sur$ o limb$ nou$
printr-un proces con!tient de înv$are a unui sistem de reguli. Un copil normal
este îns$ capabil s$-!i însu!easc$ limba comunit$ii lingvistice în care
tr$ie!te f$r$ a fi instruit în mod special în acest sens, printr-un proces de care
nu este con!tient, cu mult mai mult$ u!urin$ !i rapiditate decât adultul care
înva$ o a doua limb$. Pentru a explica aceste fapte, Chomsky a formulat
ipoteza existenei unor facult$i mintale înn$scute (determinate genetic), care
fac posibil$ însu!irea unei limbi (textul 28). Aceste facult$i mintale constituie
o „gramatic$" (un set finit de „reguli" care pot genera o mulime potenial
infinit$ de propoziii) reprezentat$ neuronal. Aceasta presupune c$ limbile
vorbite pe P$mânt difer$ prin „structurile de suprafa$", „structurile de
adâncime" fiind acelea!i sau, altfel spus, c$ exist$ „universalii lingvistice",
c$ci un copil nu este special adaptat pentru înv$area unei anumite limbi.
Setul de reguli ale unei astfel de gramatici define!te „competena lingvistic$"
a locutorului, iar realizarea individual$ a competenei lingvistice în situaii
determinate în care pot s$ apar$ abateri ele la reguli, ezit$ri etc., reprezint$
„performana lingvistic$" a locutorului.
Chomsky a extins ipoteza sa, susinând c$ !i alte „structuri cognitive"
sunt înn$scute, fixate genetic, factorii de mediu având cel mult un rol
declan!ator în dezvoltarea !i funcionarea acestora. Jean Piaget, fondatorul
epistemologiei genetice, a formulat o serie de obiecii la adresa concepiei
„inneiste" a lui Chomsky de pe poziiile propriului s$u „constructivism",
42
conform c$ruia nu exist$ structuri cognitive înn$scute, dezvoltarea
intelectual$ fiind un proces treptat de construire a structurilor cognitive prin
interaciunea dintre modalit$ile înn$scute de funcionare a inteligenei !i
mediu, proces în care autoreglarea are un rol fundamental. Dup$ Piaget,
existena unor structuri cognitive înn$scute ar presupune mutaii biologic
inexplicabile ale speciei umane !i, pe de alt$ parte, capacit$ile lingvistice
umane pot fi explicate foarte bine ca rezultate ale construciilor proprii
„inteligenei senzoriomotorii", anterioare limbajului (textul 29). În leg$tur$ cu
prima obiecie, Chomsky arat$ c$ apariia unor mutaii întâmpl$toare nu este
biologic inexplicabil$, ci doar biologic neexplicat$, or din necunoa!tere nu se
poate trage vreo concluzie. În privina celei de-a doua obiecii, Chomsky este
de p$rere c$ structurile cognitive de tipul limbajului uman trebuie studiate în
acela!i mod în care sunt studiate structurile organice de tipul ochiului, inimii
sau cortexului; afirmaia c$ apariia !i dezvoltarea unui „organ mintal" de tipul
limbajului se datoreaz$ construciilor inteligenei senzoriomotorii este la fel de
puin plauzibil$ ca !i afirmaia c$ structurile organice apar !i se dezvolt$ pe
aceast$ baz$ (textul 30). în leg$tur$ cu aceast$ disput$, epistemologul
american Stephen Toulmin remarca: „Trebuie, cu siguran$, s$ presupunem,
oarecum împotriva celor susinute de Piaget, c$ facuitatea de a înv$a limba
depinde de existena la omul nou-n$scut a unor capacit$i foarte specifice
«înn$scute», adic$ «montate în sistemul nervos central»; exist$, desigur,
probe neurologice independente despre existena unor asemenea capacit$i
«înn$scute». Dar capacit$ile particulare pe care Chomsky le atribuie copilului
par s$ fie mult prea specifice pentru a fi plauzibile, l$sând la o parte faptul c$
este greu de conceput care ar putea fi corespondenii lor neurologici"
15
.





TEXTE



A. Dou! abord!ri ale cunoa%terii


1. Probleme de fapt !i probleme de drept.

Întrebarea cum se întâmpl$ ca s$-i vin$ cuiva o idee nou$ – fie o tem$
muzicala, fie un conflict dramatic sau o teorie !tiinific$ – intereseaz$
psihologia empiric$ !i nu logica cunoa!terii. Aceasta din urm$ nu se
intereseaz$ de probleme de fapt (Kant: „quid facti"), ci numai de probleme de

15
Stephen Toulmin, C$tre o cale de mijloc între constructivism !i inneism, în vol. cit., p. 464.
43
drept sau de valabilitate („quid juris") – adic$ de probleme de tipul urm$tor:
dac$ !i cum poate fi întemeiat un enun; dac$ este testabil (empiric
controlabil); dac$ depinde logic de alte enunuri sau este în contradicie cu
ele !.a.m.d. Pentru ca un enun s$ poat$ fi examinat din punctul de vedere al
logicii cunoa!terii în acest fel, el trebuie s$ existe deja; cineva trebuie s$-l fi
formulat, s$-l fi propus discuiei logice.

Karl R. Popper, Logica, cercet$rii (prima ediie: 1943), traducere de Mircea
Flonta, Alexandru Surdu !i Erwin Tivig, Bucure!ti, Editura (tiinific$ !i
Enciclopedic$, 1981, p. 76.



B. Senzorialul


2. Sensibilitatea !i gândirea nu pot fi considerate trepte ale cunoa!terii.

Se pune întrebarea dac$ sensibilitatea !i gândirea pot fi considerate
trepte ale cunoa!terii. P$rerea noastr$ este c$ nu. Mai întâi, experiena
senzorial$ !i gândirea nu se succed în timp, ele sunt concomitent dou$ laturi
ale con!tiinei umane existente, în al doilea rând, cuno!tinele noastre în
sensul îngust al cuvântului, adic$ tot ceea ce este apreciat ca adev$rat sau
fals, iau forma unor judec$i. De aceea, în afara sferei gândirii nu exist$
cunoa!tere omeneasc$ propriu-zis$. Rezultatul experienei senzoriale, pentru
a fi o cunoa!tere, trebuie atras în sfera gândirii !i formulat într-o limb$ sau
alta.
Problema nivelurilor cunoa!terii trebuie distins$, dup$ p$rerea noastr$,
de problema „senzaie – gândire". În prim$ aproximaie, se pot evidenia dou$
niveluri: cunoa!tere empiric$ !i cunoa!tere teoretic$.

V. A. Smirnov, Nivelurile de cunoa!tere !i etapele procesului cognitiv (1965),
în vol. Logica !tiinei, Bucure!ti, Editura Politic$, 1970, pp. 61-62.


3. Cunoa!terea lumii este un sistem de enunuri.

„Fundamentul" limbajului fizicii, partea cea mai apropiat$ de senzaiile
simple, este constituit dintr-o serie de enunuri. Enunurile sunt adev$rate sau
false. Imaginile nu sunt deloc ca enunurile: (...) imaginile retiniene, corticale
sau senzoriale nu sunt nici adev$rate, nici false. Dar ceea ce noi putem
vedea poate determina dac$ enunuri, ca: „Soarele a trecut linia orizontului" !i
„Cubul este transparent" – sunt adev$rate sau false. Senzaiile noastre
vizuale pot fi structurate în forme lingvistice; cum altfel ar putea fi ele
apreciate în termenii a ceea ce cunoa!tem ? Pân$ nu sunt apreciate în acest
fel ele nu constituie observaii; ele seam$n$ mai mult cu zumz$itul confuz al
44
le!inului sau cu priveli!tea celui care se uit$ distrat !i f$r$ vreun scop printr-o
fereastr$ de avion. Cunoa!terea lumii nu este un montaj de bee, pietre, pete
de culoare !i zgomote, ci un sistem de enunuri.
N. R. Hanson, Patterns of Discovery, Cambridge, University Press, 1958, p.
26, fragment tradus de Mircea Flonta.


4. Cuno!tina este o propoziie despre care !tim c$ este adev$rat$.

CUNO'TIN)*, propoziie despre care !tim c$ este adev$rat$ (adic$ a
fost verificat$). Adev$rul nu se identific$ cu cuno!tina, tocmai de aceea s-ar
putea ca propoziia s$ fie adev$rat$ în sine, dar nu pentru noi, adic$ noi s$
nu !tim c$ este adev$rat$. (...)
Se înelege, din cele de mai sus, c$ propoziia despre care !tim c$
este fals$ nu este cuno!tin$, în schimb propoziia „P este fals$" este o
cuno!tin$, dac$ P este fals$, c$ci în acest caz „P este fals$" este o
propoziie adev$rat$. Relaiile cuno!tinei cu adev$rul (V) !i falsul (F) sunt: C
(P) ⇒ V (P), F(P) ⇒ ∼C(P). A doua propoziie spune c$ numai adev$rul poate
fi cuno!tin$.

Gheorghe Enescu, Dicionar de logic$, Bucure!ti, Editura (tiinific$ !i
Enciclopedic$, 1985, p. 66.


5. Abstractizarea este activitatea mental$ de extragere a unui coninut
din ansamblul (întregul) din care face parte.

Abstractizare. Abstractizarea este, a!a cum o sugereaz$ cuvântul
însu!i, o extragere sau desprindere a unui coninut (a unei semnificaii, a
unei caracteristici generale etc.) dintr-un ansamblu care conine !i alte
elemente, a c$ror combinaie, în întregul ei, este ceva unic în felul s$u sau
individual !i ca atare ceva necomparabil cu nimic. Ceea ce este unic în felul
s$u, irepetabil !i incomparabil este greu accesibil cunoa!terii, drept care
celelalte elemente legate de coninutul resimit a fi esenial trebuie s$-i apar$
voinei de cunoa!tere ca neaparinându-i acestuia din urm$.
Abstractizarea este, prin urmare, acea activitate mental$ care
elibereaz$ starea de fapt sau coninutul resimit a fi esenial din conexiunile
sale cu elementele resimite ca neaparinându-i, deosebindu-l de acesta sau,
cu alte cuvinte, difereniindu-1
16
. într-un sens mai larg, abstract este tot ceea
ce este extras din conexiunile sale cu ceea ce este resimit a nu-i fi aferent
din punctul de vedere al semnificaiei. (...)

16
C. G. Jung înelege prin difereniere „dezvoltarea distinctului, distingerea p$rilor dintr-un
întreg" (op. cit., p. 138).
45
În aceast$ lucrare, asociez conceptului de abstractizare totodat$ !i
imaginea unui proces psihoenergetic corelat lui: când am o atitudine
abstractiv$ fa$ de obiect, atunci nu las obiectul întreg s$ acioneze asupra
mea, ci desprind o parte a acestuia din conexiunile sale, excluzând tot ceea
ce nu-i este aferent. Intenia mea este s$ m$ debarasez de obiect ca întreg
unic !i irepetabil !i s$ extrag numai o parte a lui. De fapt, imaginea întregului
îmi este dat$, dar eu nu m$ adâncesc în contemplarea ei, interesul meu nu
se îndreapt$ spre întreg, ci se întoarce dinspre obiect ca întreg, laolalt$ cu
partea desprins$ din el, înd$r$t, asupr$-mi, adic$ în lumea mea conceptual$
prefigurat$ sau constelat$ în vederea abstragerii unei p$ri a obiectului. (Nici
nu se poate face o abstragere din obiect altfel decât în virtutea unei
constelaii subiective de concepte).

Cari Gustav Jung, Definiii (1921), traducere de Suzana Holan, în C. G. Jung,
Puterea sufletului. Antologie, voi. II, Bucure!ti, Editura Anima, 1994, pp. 119-
121.


6. Percepia abstractizeaz$.

S$ analiz$m mai îndeaproape relaiile „formei subiective" (= mi!c$rilor,
efectelor subiective) cu obiectul. Mai întâi, percepia. Fizica a ar$tat c$ noi nu
putem percepe „mi!c$rile obiective" decât în anumite limite, de exemplu
undele electromagnetice („luminoase") sau cele sonore. Limitele sunt
determinate în mai multe direcii - de distana obiectului sau de intensitatea
aciunii asupra noastr$, sau de structura noastr$ intern$. Una va fi percepia
Soarelui de pe P$mânt !i alta pe Marte. Datorit$ distanei noi nu putem
percepe nici „deformaiile" Soarelui (neregularit$ile), nici temperatura sa
(care ne-ar fi fatal$ la o apropiere mai mare). Limitele percepiei noastre sunt
variabile. Factorii de variabilitate a percepiei. Fie d, i, c, e variabile pentru
distan$, intensitate (a mi!c$rilor externe), capacitate de percepie !i un alt
parametru ce ar putea interveni. O percepie data P este funcie de aceste
patru variabile:

(I) P = f (d, i, c, e).
(…)

Importana extraordinar$ a variabilit$ii (funcionale) a percepiei (I) const$ în
aceea c$ prin aceasta noi ne d$m seama de diferena dintre „real" !i
„subiectiv" (la acest nivel senzorial). De notat este c$ variabilitatea lui c
depinde sau de individ, sau de condiiile „de mediu" - condiii naturale, condiii
artificiale; ex.: aparate care m$resc capacitatea de percepie. Prin urmare,
prin c vom înelege capacitatea de percepie în mediul m. Pe o vreme
ceoas$, capacitatea de a percepe vizual scade. Factorul distana nu ine de
structura mediului !i deci l-am scos în eviden$ separat. Dac$ introducem
46
mijloace de protecie, în cazul apropierii, sau mijloace vizuale speciale (ex.
telescoape), când ne afl$m la distan$, Soarele, care în mod obi!nuit ne
apare ca o sfer$ perfect$, va ap$rea cu multe neregularit$i. Variabilitatea
percepiei ne arat$ c$ „Soarele perfect rotund" !i „de culoare perfect
omogen$" nu sunt decât efecte subiective - ni!te idealiz$ri datorate valorilor
lui d, i, c, e.
Percepia „abstractizeaz$". Nu obiectul este „perfect" (absolut) sub un
anumit aspect, ci percepia lui. Cazul ideal (determinat ca atare cu mijloace
logico-matematice) este un caz „limit$". Daca m$rimile d, i, c, e variaz$
continuu, atunci avem o trecere „lent$", insesizabil$ de la o percepie la alta.
Ce diferen$ este între percepiile aceluia!i obiect ? Unele sunt „mai
abstracte" decât altele, unele sunt mai aproape de cazul real, altele mai
aproape de cel ideal. Luna „perfect sferic$" este o percepie ideal$. Luna
v$zuta de selenaui este mult mai apropiat$ de cazul real. Dup$ cât se vede,
cine crede c$ percepia noastr$ este mai apropiat$ de realitate decât
conceptul, se în!eal$. Percepia este „abstract$", de!i într-un mod deosebit
de concept.

Gheorghe Enescu, Filosofie !i logic$, Bucure!ti, Editura (tiinific$, 1973, pp.
95-96.


7. Senzaia exist$ numai în spiritul individului.

Dac$ întrebai un fizician care este noiunea sa despre lumina
galben$, v$ va spune c$ ea este o serie de unde electromagnetice
transversale cu lungimea de und$ de aproape 590 milimicroni. Dac$ îl
întrebai: dar unde apare lumina galben$? v$ va spune: în imaginea mea
17

nic$ieri, îns$ aceste vibraii, lovind retina unui ochi s$n$tos, dau posesorului
ochiului senzaia de galben. (...) Putem întreba în continuare: radiaia de 590
mµ este singura care produce senzaia de galben? R$spunsul este: deloc.
Dac$ combin$m într-o anumit$ proporie unde de 760 mµ, care produc
senzaia de ro!u, cu unde de 535 mµ, care produc senzaia de verde,
combinaia rezultat$ va produce un galben care nu poate fi deosebit de cel
produs la 590 mµ. (...)
Senzaia de culoare nu poate fi explicat$ prin imaginea obiectiv$ pe
care o are fizicianul despre undele luminoase. Nu ar putea oare s$ o explice
fiziologul, dac$ ar avea cuno!tine mai complete despre procesele de pe
retin$ !i procesele nervoase induse de acestea în fasciculele nervoase optice
!i în creier ? Nu cred. În cazul cel mai fericit am putea cunoa!te obiectiv
fibrele nervoase excitate, proporia lor !i chiar procesele pe care acestea le
induc în anumite celule nervoase, atunci când spiritul nostru înregistreaz$

17
Schrodinger are în vedere aici ceea ce s-ar putea numi „tabloul fizic al lumii".
47
senzaia de galben dintr-o direcie sau domeniu al câmpului vizual. Dar nici
aceste cuno!tine profunde nu ne vor spune nimic despre senzaia de
culoare, în cazul nostru senzaia de galben dintr-o direcie dat$ - acelea!i
procese fiziologice putând s$ aib$ ca rezultat senzaia de dulce sau altceva.
Vreau s$ spun prin aceasta c$ putem fi convin!i c$ nu exist$ un proces
nervos a c$rui descriere s$ includ$ caracteristica „culoare galben$" sau „gust
dulce", la fel cum nu le include nici descrierea obiectiv$ a undei
electromagnetice. (...)
Acela!i lucru este valabil !i pentru alte senzaii. (...) nici descrierea
fizicianului, nici cea a fiziologului nu cuprind vreo tr$s$tur$ caracteristic$ a
senzaiei de sunet. Orice descriere de acest gen este silit$ s$ se încheie cu o
propoziie de felul urm$tor: aceste impulsuri nervoase sunt. îndreptate spre o
anumit$ poriune a creierului, unde sunt înregistrate ca o secven$ de sunete.
Putem urm$ri cum schimb$rile de presiune ale aerului produc o serie de
vibraii ale timpanului, putem vedea cum mi!carea lui este transmis$ printr-un
lan de oase minuscule unei alte membrane !i, în cele din urm$, unor p$ri ale
membranei din interiorul melcului, compus$ din fibre de lungimi diferite.
Putem înelege cum una din aceste fibre, vibrând, induce un proces electric !i
chimic de transmisiune în fibra nervoas$ cu care se afl$ în contact. Putem
urm$ri acest impuls pân$ în scoara cerebral$ !i chiar s$ obinem o serie de
cuno!tine obiective despre unele fenomene care se desf$!oar$ aici. Îns$
nic$ieri nu vom da de „înregistrarea ca sunet" care lipse!te cu des$vâr!ire din
imaginea noastr$ !tiinific$; ea exist$ numai în spiritul individului despre a
c$rui ureche !i creier vorbim. (...)
Presupun c$ în prezent toat$ lumea !tie c$ lumina este de obicei
produs$ de electroni, îndeosebi de cei care „se agit$” în jurul nucleului
atomului. Electronul nu este nici ro!u, nici albastru !i nici de alt$ culoare;
acela!i lucru este valabil !i pentru proton, nucleul atomului de hidrogen, îns$
asocierea lor în atomul de hidrogen produce, dup$ fizician, o radiaie
electromagnetic$ având o serie discret$ de lungimi de und$. Constituenii
omogeni ai acestei radiaii, atunci când sunt separai printr-o prism$ sau reea
de difracie, stimuleaz$ în observator senzaiile de ro!u, verde, albastru,
violet prin intermediul anumitor procese fiziologice, al c$ror caracter general
este suficient de bine cunoscut pentru a afirma c$ ele nu sunt ro!ii, verzi sau
albastre !i c$ elementele nervoase implicate nu se coloreaz$ prin stimulare;
culoarea alb$ sau cenu!ie pe care o manifest$ celulele nervoase, fie c$ sunt
sau nu stimulate, este cu siguran$ nesemnificativ$ în raport cu senzaia de
culoare care, la posesorul acestor celule, însoe!te excitarea lor.

Erwin Schrödinger, Spirit !i materie (1967), traducere de V. Efimov, în E.
Schrödinger, Ce este viaa? !i Spirit !i materie, Bucure!ti, Editura Politic$,
1980, pp. 188-195.


8. Spaiul perceput este un rezultat al unei operaii a intelectului nostru.
48

5.220. (tie cititorul c$ exist$ o pat$ oarb$ pe retin$
? Luai un num$r din aceast$ revist$, întoarcei
coperta astfel încât s$ expunei pagina alb$,
întindei-o pe masa în faa c$reia trebuie s$ stai,
punei doi ceni pe ea, unul lâng$ marginea din
partea stâng$, iar cel$lalt lâng$ cea din dreapta.
Punei-v$ mâna stâng$ peste ochiul stâng, iar cu
ochiul drept privii fix la centul din partea stâng$.
Apoi, cu mâna dreapt$, mutai centul din partea
dreapt$ (care se vede acum clar) spre partea
stâng$. Când ajunge în apropierea mijlocului
paginii el va disp$rea - nu-l putei vedea f$r$ s$ v$
mi!cai. Aducei-l mai aproape de cel$lalt cent sau
ducei-l mai departe, !i el va reap$rea; în punctul
acela îns$ el nu poate fi v$zut. Astfel, se pare c$
exist$ o pat$ oarb$ aproape în mijlocul retinei, fapt
confirmat de anatomie. Rezult$ c$ spaiul pe care
îl vedem nemijlocit (când un ochi este închis) nu
este, a!a cum ne-am imaginat, un oval continuu, ci
este un inel care trebuie umplut printr-o operaie a
intelectului nostru. Ce exemplu mai frapant s-ar
putea dori pentru a dovedi c$ este imposibil s$ se
disting$ între rezultatele intelectuale !i datele
intuitive furnizate de pura contemplare ?

Charles S. Peirce, Întreb$ri privind anumite facult$i pe care se presupune c$
le are omul (1868), traducere de Delia Marga, în Ch. S. Peirce, Semnificaie
!i aciune. Bucure!ti, Editura Humanitas, 1990, pp. 52-53.


9. Ceea ce vede un om depinde atât de spre-ce-priveste, cât !i de ce l-
a înv$at s$ vad$ experiena sa vizual - conceptual$ anterioar$.

Privind la o hart$, studentul vede linii pe o hârtie, iar cartograful
imaginea unui teren. Privind la fotografia luat$ într-o camer$ cu bule,
studentul vede linii confuze !i întrerupte, iar fizicianul o înregistrare a unor
evenimente subnucleare familiare. (...) Într-un experiment, subiectului i se
dau ochelari cu lentile inversate, prin care, iniial, vede totul r$sturnat. La
început, aparatul s$u perceptual funcioneaz$ a!a cum a fost preg$tit s$
funcioneze f$r$ ochelari, rezultând de aici o maxim$ dezorientare, o acut$
criz$ personal$. Dar dup$ ce subiectul a început s$ se obi!nuiasc$ cu noua
sa lume, întregul s$u câmp vizual se întoarce pe dos, de obicei, dup$ o
perioad$ intermediar$ în care totul este v$zut confuz. Apoi, obiectele sunt din
nou v$zute a!a cum fuseser$ înainte de a-!i fi pus ochelarii. Asimilarea unui
49
câmp vizual, anterior normal, s-a repercutat asupra câmpului însu!i,
modificându-l. (...) Alte experimente demonstreaz$ c$ perceperea formei !i
culorii obiectelor expuse experimental variaz$ de asemenea în funcie de
preg$tirea !i experiena anterioar$ a subiectului. Examinarea bogatei literaturi
experimentale din care provin aceste exemple ne face s$ b$nuim c$ ceva
asem$n$tor paradigmei st$ la baza percepiei îns$!i. Ceea ce vede un om
depinde atât de spre-ce-prive!te, cât !i de ceea ce l-a înv$at s$ vad$
experiena sa vizual-conceptual$ anterioar$. În lipsa unei asemenea
experiene, nu poate exista, dup$ cum spunea William James, decât „un
zumz$it confuz !i pestri".

Thomas S. Kuhn, Structura revoluiilor !tiinifice (1962), Bucure!ti, Editura
(tiinific$ !i Enciclopedic$, 1976, pp. 157-158.


10. Percepia actual$ întrune!te infor maiile prezenii lui cu
informaiile trecutului.

Ne e poate greu s$ înelegem c$ experiena anterioar$ e prezent$ în
toate percepiile vizuale; c$ ceea ce vedem în clipa de fa$ (percepia
actual$), adic$ imaginea ce cuprinde obiectul privit, în întregul s$u, este
rezultatul unei contopiri, a unei sinteze intime; c$ ea întrune!te informaiile
prezentului (puzderia de senzaii simultane) cu informaiile trecutului
(reprezent$ri din fi!ierul mnemic). (i tocmai aceste reprezent$ri din amintire
sunt cele ce nu numai c$ ne completeaz$ senzaiile actuale, dar ni le !i
precizeaz$, ni le îmbog$esc.
Ceea ce vedem în clipa aceasta este un amestec de spontaneitate !i
reminiscene. S$ privim un spectacol de balet. Privind tân$ra balerin$, îi
vedem !i netezimea de petal$ a pielii !i proasp$ta t$rie elastic$ a c$rnii
(turgorul). Simpla privire a cules senzaii vizuale pure: forme !i mi!care,
volume !i nuane - jocuri unduioase de umbre !i cascade de culori - ; dar !i
reprezent$ri tactilo-kinestezice (bazate pe o experien$ îndelungat$). C$ci
netezimea v$zut$ este senzaie tactil$, iar turgorul - consistena - este o
senzaie kinestezic$. Tot a!a vedem greutatea obiectului, o evalu$m
incon!tient, pe baza experienei trecute; !i c$ldura sau prospeimea ce
eman$.

Grigore Davidescu, 5 simuri? … 5 pori spre cunoa!tere!, Bucure!ti, Editura
Albatros, 1972, pp. 204-205.






50
C. Gândirea


11. Noiunea este o totalitate de judec$i despre un obiect dat.

O problem$ special$ pune noiunea (sau conceptul). Exist$ multe
definiii ale acestui termen care nu se exclud, dar între care exist$ relaii
determinate. Astfel, avem definiia gnoseologic$: „noiunea este forma de
reflectare a însu!irilor generale !i eseniale ale obiectelor" (util$ în
gnoseologie, ea nu este de prea mare folos în logic$); definiia semantic$:
„noiunea este sensul unui termen"; definiia logic$: „noiunea este o totalitate
de judec$i despre un obiect dat". Îneleg prin „obiect dat", obiect dat prin
definiie sau ostensiv. În ce m$ prive!te, cred c$ ultima definiie este mai în
acord cu utilizarea larg$, atât în logic$ cât !i în afara ei, a termenului
„noiune". Ea r$spunde corect la întrebarea „ce înseamn$ a avea noiunea
obiectului ?" !i este în acord cu clasificarea noiunilor în logic$.

Gheorghe Enescu, Filosofie !i logic$, Bucure!ti, Editura (tiinific$, 1973, p.
186.









12.Despre.gândire nu putem vorbi decât acolo unde se face un act de
judecat$.

Gândire. Consider gândirea ca fiind una din cele patru funcii
psihologice fundamentale
18
. Gândirea este acea funcie psihologic$, ce,
conform propriilor sale legi, aduce anumite coninuturi, anumite reprezent$ri
într-o corelaie (conceptual$). Este o activitate aperceptiv$ !i se împarte, ca
atare, în activitate de gândire activ$ !i pasiv$. Gândirea activ$ este o aciune
voit$, iar gândirea pasiv$ o întâmplare. În primul caz, îmi supun
reprezent$rile unui act voit de judecat$, în cel de-al doilea, se formeaz$
corelaii conceptuale, au loc judec$i, care uneori pot veni în contradicie cu
inteniile mele, pot s$ nu corespund$ scopurilor mele !i de aceea îmi
deturneaz$ direcia sentimentului, de!i ulterior, printr-un act de apercepie
activ$, pot ajunge s$ le dau dreptate. (...)

18
C.G.Jung deosebea patru functii psihice fundamentale: dou$ raionale: gândirea !i
sentimentul, !i doua iraionale, senzatia !i intuiia.
51
O simpl$ însu!ire de reprezent$ri, numit$ de anumii psihologi gândire
asociativ$, nu o consider gândire, ci pur$ reprezentare. Despre gândire nu
putem vorbi decât acolo unde apare o corelare a reprezent$rilor printr-un
concept, adic$ acolo unde se face un act de judecat$, indiferent dac$ acest
act de judecat$ corespunde inteniei noastre sau nu.

Carl Gustav Jung, Definiii (1921), traducere de Suzana Holan, în C. G..
Jung, Puterea sufletului. Antologie, voi. II, Bucure!ti, Editura Anima, 1994, pp.
153-155.


13. Utilizat$ sintetic, noiunea apare ca termen al judec$ii; utilizat$
analitic, noiunea apare ca fiind compus$ din judec$i.

NO)IUNE, categorie logic$ constând dintr-un ansamblu de determin$ri
relative la un obiect real sau presupus. (...) Vom distinge între forma sintetic$
a noiunii, în care determin$rile sunt presupuse f$r$ a fi cuprinse într-o
judecat$ !i forma analitic$ judicativ$ (desf$!urat$, explicit$), în care
determin$rile sunt cuprinse în judec$i !i noiunea apare ca un „sistem de
judec$i”. Astfel, noiunea de num$r este utilizat$ sintetic când o raport$m la o
alt$ noiune !i este utilizat$ analitic, atunci când o descompunem într-un
sistem de judec$i (num$r, în acest sens, este tot ce se spune despre num$r
în teoria numerelor). Putem vorbi despre utilizarea global$ !i utilizarea
„desf$!urat$ judicativ" (pentru a o distinge de simpla în!iruire a
determin$rilor). Noiunea sintetic$ apare în raport cu judecata, ca termen al
judec$ii, noiunea analitic-judicativ$ apare ca fiind compus$ din judec$i, ca
.sistem de judec$i. (...) Distincia este evident necesar$. Ar fi imposibil ca ori
de câte ori formul$m o judecat$ s$ utiliz$m noiunea în sens analitic (chiar !i
nejudicativ). Spunem „omul este animal raional", dar n-am putea înlocui omul
cu sistemul de judec$i despre animal !i raional cu sistemul de judec$i
despre raionalitate. Trimiterea la om se face global, la fel la animal !i la
raional, tocmai pentru c$ ceea ce intereseaz$ aici este relaia între cele trei
noiuni !i nu întregul lor coninut.

Gheorghe Enescu, Dicionar de logic$, Bucure!ti, Editura (tiinific$ !i
Enciclopedic$, 1985, p. 256.


14. A avea un concept nu înseamn$ a avea o imagine.

Ce înseamn$ a poseda conceptul de scaun, de exemplu ? Mult$
vreme s-a crezut c$ a avea un asemenea concept înseamn$ a poseda o
anumit$ imagine (sau capacitatea de a-i reaminti o anumit$ imagine), dar
ast$zi suntem în m$sur$ s$ ar$t$m c$ lucrurile nu stau a!a. (...) Vom spune
c$ un organism posed$ un concept minimal de scaun, dac$ poate s$
52
recunoasc$ un scaun atunci când îl vede !i vom spune c$ posed$ un concept
complet de scaun, dac$ poate folosi propoziiile obi!nuite dintr-o limb$
natural$ care conin cuvântul „scaun". (In loc de „scaun" cuvântul poate fi
„chaise" sau „stuhl" etc., în funcie de limb$, dar vom neglija acest fapt dac$
nu este relevant). Posedarea conceptului complet este o putin$ (ability)
foarte complicat$ (!i în prezent foarte puin îneleas$). Este u!or de v$zut c$
este posibil ca o persoan$ s$ aib$ imaginea unor scaune în minte !i s$ nu
posede aceast$ putin$. (...) Un om poate avea toate imaginile pe care le
dorii !i totu!i s$ fie în cea mai mare încurc$tur$ atunci când cineva îi spune
„arat$ un scaun", chiar dac$ are în fa$ o groaz$ de scaune. El ar putea s$
aib$ chiar !i imaginea a ceea ce se a!teapt$ de la el, dar s$ nu !tie ce
anume se a!teapt$ de la el.

Hilary Putnam, Importana limbajului pentru filosofie (1979), traducere de
Mihail Radu Solcan, în vol. Filosofia analitic$, Bucure!ti, Universitatea
Bucure!ti, Catedra de Filosofie 1982, pp. 135-136 !i 138-139.


15. Înelegere logic$ !i înelegere psihic$.

ÎN)ELEGERE LOGIC*, proces de înelegere a expresiilor !i respectiv
a ideilor, care const$ din: a) traducerea lor în limbajul experienei personale
(respectiv, exprimarea ideilor în acest limbaj); b) definirea termenilor !i
transformarea propoziiilor în propoziii sinonime sau echipolente logic; c)
operarea formal$ corect$ cu expresiile (respectiv, ideile); d) aplicarea
expresiilor la domeniul de semnificaie (indicarea denotatului sau a
elementelor extensiunii), în genere la realitate. Aceasta este înelegerea
logic$ complet$. Exist$ dou$ tipuri de abatere de la înelegerea complet$ : 1.
capacitatea de a opera formal cu expresiile, f$r$ a le putea aplica la realitate
(la cazuri particulare etc.) !i 2. capacitatea ele a utiliza în aplicaii expresiile
(aplicarea lor corect$, adesea prin simpl$ exemplificare), f$r$ a le putea defini
!i a opera formal corect cu ele. Înelegerii logice i se asociaz$ impresia
psihic$ de înelegere, dar înelegerea psihic$ (impresia) nu este un criteriu al
înelegerii logice. Corelatul înelegerii logice este transmiterea logic$ pe
îneles (comunicarea inteligibil$). Aceasta se realizeaz$ când ne sprijinim pe
limbajul experienei personale a celui ce recepteaz$ !i se verific$ prin
probarea pe rând a criteriilor înelegerii logice.
Gheorghe Enescu, Dicionar de logic$, Bucure!ti, Editura (tiinific$ !i
Enciclopedic$, 1985, p. 159.


16. Psihologia trebuie s$ trateze operaiile logice f$r$ a se îngriji de
formele sau validitatea lor.

53
Operaiile care constituie obiectul logicii pot fi tratate în dou$ maniere diferite:
ca fapte naturale, oricare ar fi valoarea lor probant$, ele in de psihologie; ca
fapte susceptibile ele a fi examinate de o !tiin$ care determin$ condiiile
probei, ele aparin logicii. Ambele discipline au sarcina lor special$: una
constat$ fenomenele, cealalt$ formuleaz$ regulile; una cerceteaz$ modul în
care gândim de obicei, cealalt$ modul în care gândim corect; una procedeaz$
in concreta, cealalt$ în mod schematic. (...)
În consecin$, psihologia trebuie s$ trateze operaiile zise logice ca !i
pe celelalte fapte care in de domeniul s$u, f$r$ a se îngriji de formele sau
validitatea lor; pentru psihologie, un raionament eronat are aceea!i valoare
ca unul corect.

Theodule Ribot, Logica sentimentelor (1905), traducere de Leonard Gavriliu,
Bucure!ti, Editura (tiinific$ !i Enciclopedic$, 1988, p. 33-34.


17. Întemeiere !i explicaie cauzal$

Dac$ în prezena unei demonstraii matematice problema logic$
const$ în a cerceta în ce condiii aceast$ demonstraie poate fi considerat$
valabil$, problema psihologic$ nu const$ decât în a determina prin ce
mecanisme mintale se desf$!oar$ ea în realitate în intelectul
matematicianului. Aceste dou$ probleme distincte - una de întemeiere, iar
cealalt$ de explicare cauzal$ - corespund, pe de alt$ parte, la dou$ metode
eterogene: una de analiz$, cealalt$ de constatare sau experien$.

E. W. Beth, Jean Piaget, Epistemologie mathematique et psychologie, Paris,
P.U.F., 1961, fragment tradus în Dragan Stoianovici, Logica general$.
Crestomaie !i exerciii, Bucure!ti, Universitatea Bucure!ti, Facultatea de
Filosofie, 1984, p. 29.

18. Formele gândurilor unei persoane sunt controlate de legile tiparelor
limbii pe care o vorbe!te.

F$r$ îndoial$, gândirea este extrem de misterioas$ !i de departe cea
mai importanta clarificare de care dispunem este adus$ de studiul limbii.
Acest studiu arat$ c$ formele gândurilor unei persoane sunt controlate de legi
inexorabile ale unor tipare de care ea nu are cuno!tin$. Aceste tipare sunt
sistematiz$rile complicate !i imperceptibile ale propriei sale limbi,
demonstrate destul de u!or printr-o comparaie imparial$ !i prin contrast cu
alte limbi, în special acelea aparinând unei familii lingvistice diferite. Îns$!i
gândirea sa este într-o limb$: în englez$, în sanskrit$, în chinez$. Iar fiecare
limb$ este un vast sistem-tipar, diferit de altele, în care sunt stabilite din punct
de vedere cultural formele !i categoriile prin care personalitatea nu numai
54
comunic$ dar !i analizeaz$ natura, observ$ sau ignor$ tipurile de relaii !i
fenomene, îi canalizeaz$ judecata !i cl$de!te casa con!tiinei sale.

Benjamin Lee Whorf, Language, Thought and Reality : Selected Writings of
Benjamin Lee Whorf, Cambridge, Mass., 1956, p. 252, apud George Steiner,
Dup$ Babel. Aspecte ale limbii !i traducerii, traducere de Valentin Negoi$ !i
(tefan Av$danei, Bucure!ti, Editura Univers, 1983, p. 124.


19. Înv$ând s$ numeasc$ lucrurile, copilul înva$ s$ formeze
concepte ale acestora.

Dac$ un copil, atunci când înva$ s$ vorbeasc$, ar avea de înv$at
doar un anumit vocabular, dac$ el ar vrea doar s$ imprime în mintea !i
memoria lui o mare mas$ de sunete artificiale !i arbitrare, acesta ar fi un
proces pur mecanic. El ar fi foarte laborios !i plictisitor !i ar pretinde din
partea copilului s$ fac$ un efort con!tient prea mare, nu f$r$ o anumit$
repulsie, dat fiind c$ ceea ce se a!teapt$ de la el s$ fac$ ar fi cu totul f$r$
leg$tur$ cu nevoile lui biologice reale. „Foamea de nume", care apare la o
anumit$ vârst$ la orice copil normal !i care a fost descris$ de c$tre toi
cercet$torii psihologiei copilului, dovede!te contrariul. Ea ne aminte!te c$ aici
suntem confruntai cu o problem$ total diferit$: înv$ând s$ numeasc$
lucrurile, un copil nu adaug$, pur !i simplu, o list$ de semne artificiale la
cuno!tinele sale prealabile despre obiectele existente. Mai curând el înva$
s$ formeze concepte ale acelor obiecte, s$ ajung$ la o înelegere a lumii
obiective. De acum înainte copilul se afl$ pe un teren solid. Percepiile sale
vagi, nesigure, fluctuante !i sentimentele sale neclare încep s$ capete o
form$ nou$. Se poate spune c$ ele cristalizeaz$ în jurul numelui ca în jurul
unui centru fix, al unui focar al gândirii. F$r$ ajutorul numelui, orice nou
progres f$cut în procesul obiectiv$rii ar înfrunta mereu riscul de a fi anulat în
momentul urm$tor. Primele denumiri de care copilul se folose!te în mod
con!tient pot fi comparate cu un baston cu ajutorul c$ruia un orb dibuie
drumul. Iar limbajul, luat ca un întreg, devine o poart$ de intrare într-o lume
nou$. Orice progres în acest domeniu deschide o perspectiv$ nou$, l$rge!te
!i îmbog$e!te experiena noastr$ concret$. Râvna !i entuziasmul de a vorbi
nu î!i au originea într-o simpl$ dorin$ de a înv$a sau de a folosi nume; ele
marcheaz$ dorina pentru descoperirea !i cucerirea unei lumi obiective.
Ernest Cassirer, Eseu despre om. O introducere în filosofia culturii umane
(1944), traducere de Constantin Cosman, Bucure!ti, Editura Humanitas,
1994, pp. 53-54.





55
20. Memoria uman$ presupune con!tiina timpului.

Dac$ înelegem memoria ca o funcie general$ a oric$rei materii
organice, spunem numai c$ organismul p$streaz$ unele urme ale experienei
lui anterioare !i c$ aceste urme au o influen$ definit$ asupra reaciilor lui
ulterioare. Dar pentru a avea memorie în sensul omenesc al cuvântului nu
este suficient s$ r$mân$ „o urm$ latent$ a aciunii anterioare a unui stimul"
(Semon). Simpla prezen$, suma total$ a acestor remanene nu pot explica
fenomenul memoriei. Memoria implic$ un proces de recunoa!tere !i
identificare, un proces ideaional de un tip foarte complex. Impresiile
anterioare trebuie nu numai s$ fie repetate; ele trebuie, de asemenea, s$ fie
organizate !i localizate, !i raportate la diferite momente în timp. O astfel de
localizare nu este posibil$ f$r$ conceperea timpului ca o schem$ general$ -
ca o ordine serial$ care cuprinde toate evenimentele individuale. Con!tiina
timpului implic$ în mod necesar faptul c$ conceptul unei astfel de ordini
seriale corespunde celeilalte scheme pe care o numim spaiu.

Ernest Cassirer, idem, p. 77


21. Percepia, intuiiile !i conceptele noastre s-au întrep$truns cu
termenii !i formele limbii noastre materne.

Atunci când înv$$m o limb$ str$in$, ne putem supune !i noi unei
experiene similare aceleia a copilului. În acest caz nu este suficient$
achiziionarea unui nou vocabular sau familiarizarea cu un sistem de reguli
gramaticale. Toate acestea sunt necesare, dar constituie doar primul pas !i
cel mai puin important. Dac$ nu înv$$m s$ gândim în noua limb$, atunci
toate eforturile noastre sunt inutile. În majoritatea cazurilor aceast$ cerin$ ne
apare extrem de greu de îndeplinit. Lingvi!ti !i psihologi s-au întrebat
adeseori cum de este posibil ca un copil s$ realizeze prin propriile eforturi o
sarcin$ pe care nici un adult nu o poate îndeplini vreodat$ în acela!i mod sau
la fel de bine. Putem r$spunde, poate, la aceast$ întrebare dificil$ privind
înapoi la analiza noastr$ precedent$
19
. Într-un stadiu ulterior !i mai avansat al
vieii noastre con!tiente, nu putem repeta niciodat$ procesul care a condus la
prima noastr$ p$trundere în lumea vorbirii omene!ti. În agilitatea,
prospeimea !i elasticitatea primei copil$rii, acest proces a avut o semnificaie
cu totul diferit$ În mod destul de paradoxal, dificultatea real$ const$ mult mai
puin în înv$area limbii noi decât în uitarea celei cunoscute înainte. Nu ne
mai afl$m în condiia psihic$ a copilului care dobânde!te pentru primai dat$ o
concepie despre lumea obiectiv$. Pentru adult, lumea obiectiv$ are deja o
form$ definit$ ca rezultat al activit$ii limbii care, într-un anumit sens, a
modelat toate celelalte activit$i ale noastre. Percepia, intuiiile !i conceptele

19
Vezi textul 20
56
noastre s-au întrep$truns cu termenii !i formele limbii noastre materne. Sunt
necesare eforturi mari pentru a desface leg$tura dintre cuvinte !i lucruri. (i
totu!i, atunci când ne apuc$m s$ înv$$m o limb$ nou$, trebuie s$ facem
asemenea eforturi !i s$ separ$m cele dou$ clemente. Dep$!irea acestei
dificult$i marcheaz$ totdeauna un pas nou !i important în înv$area unei
limbi. Atunci când p$trundem în „spiritul" unei limbi str$ine, avem în mod
invariabil impresia apropierii de o lume nou$, o lume care are o structur$
intelectual$ proprie.

Ernest Cassirer, idem, pp. 186-187.


22. Afazicii nu mai sunt capabili gândeasc$ prin concepte generale
sau categorii.

Cercet$ri recente în domeniul psihopatologieii limbajului au condus la
concluzia c$ pierderea sau deteriorarea grav$ a vorbirii cauzate prin
v$t$marea creierului nu este niciodat$ un fenomen izolat. Un astfel de defect
modific$ întregul caracter al comportamentului uman. Pacienii care sufer$ de
afazie sau alte boli înrudite au pierdut nu numai uzul cuvintelor, dar au suferit
schimb$ri corespunz$toare ale personalit$ii. Asemenea schimb$ri sunt cu
greu observabile în comportamentul lor exterior, pentru c$ aici ei tind s$
acioneze într-o manier$ perfect normal$. Ei pot realiza sarcinile vieii de
toate zilele; unii dintre ei dovedesc chiar o îndemânare considerabil$ în toate
testele ele aceast$ natur$. Dar ei sunt cu totul dezorientai de îndat$ ce
soluia problemei cere o activitate teoretic$ sau reflexiv$ specific$. Ei nu mai
sunt capabili s$ gândeasc$ prin concepte generale sau categorii. Pierzându-
!i capacitatea de înelegere a ideilor universale, ei se menin la faptele
imediate, la situaiile concrete. Asemenea pacieni sunt incapabili s$
îndeplineasc$ vreo sarcin$ care poate fi executat$ numai cu ajutorul
înelegerii abstractului.

Ernest Cassirer, idem, p. 64.


23. A avea un gând înseamn$ a-l putea exprima.

Auzim adesea pe unii afirmând c$ au în minte gânduri multe !i
importante, dar c$ nu reu!esc s$ le exprime. De fapt, dac$ le-ar fi avut cu
adev$rat, le-ar fi turnat în tot atâtea cuvinte frumoase, !i deci le-ar fi exprimat.
Dac$ în actul exprim$rii lor acele gânduri par s$ dispar$ sau se dovedesc a fi
insuficiente !i s$race, înseamn$ c$ sau nu existau, sau erau insuficiente !i
s$race.

57
Benedetto Croce, Estetica privit$ ca !tiin$ a expresiei !i lingvistic$ general$
(1902), traducere de Dumitru Tranc$, Bucure!ti, Editura Univers, 1971, pp.
82-83.


24. Numai omul posed$ o imaginaie !i o inteligena simbolice.

În cazul animalelor superioare a devenit clar c$ ele sunt capabile s$
rezolve probleme destul de dificile !i c$ aceste soluii nu au fost aflate pe o
cale pur mecanic$, prin încercare !i eroare. (...) Apare ca incontestabil faptul
c$, pân$ la urm$, unele reacii ale animalelor superioare nu sunt un produs al
întâmpl$rii, ci sunt c$l$uzite de c$tre discern$mânt. Dac$ prin inteligen$
înelegem fie o acomodare la mediul ambient imediat sau o modificare
adaptabil$ a acestuia, trebuie s$ atribuim cu certitudine animalelor o
inteligen$ relativ dezvoltat$. Trebuie s$ se recunoasc$, de asemenea, c$ nu
toate aciunile animalelor sunt guvernate de prezena unui stimul imediat.
Animalul este capabil de tot felul de ocoli!uri în reaciile lui. El poate înv$a nu
numai s$ foloseasc$ instrumentele, dar chiar s$ !i inventeze multe pentru
scopurile lui. De aceea, unii psihologi nu au ezitat s$ vorbeasc$ despre o
imaginaie creatoare sau constructiv$ la animale. Dar nici aceast$ inteligen$,
nici aceast$ imaginaie nu sunt asem$n$toare cu cele specific omene!ti. Pe
scurt, putem spune c$ animalul posed$ o imaginaie !i o inteligen$ practice,
pe când omul singur a dezvoltat o nou$ form$: o imaginaie !i o inteligen$
simbolice.

Ernest Cassirer, idem, pp. 53-54.


25. A gândi în lini!te nu înseamn$ a nu vorbi, ci a nu rosti.

Ideile nu dureaz$ mai mult decât vorbele, ci decât rostirea lor. Iluzia c$
ideile r$mân „undeva" !i dup$ ce vorbele au trecut este întreinut$ de
confuzia dintre rostirea vorbirii !i vorbirea endo-stenofonic$.
Durata ideilor este meninut$ de vorbirea interioar$, predicativ$,
idiomatic$ !i polisemic$, deci eliptic$ !i rapid$. Vorbirea exterioar$, adresat$
celorlali, este inevitabil explicit$, discursiv$, z$bavnic$ !i deci greu de reinut
ca atare, în vreme ce vorbirea interioar$, pentru uz propriu, este implicit$,
prescurtat$ !i rapid$. Îi trebuie mult mai multe cuvinte ca s$ spui altora ceea
ce i-ai spus mai înainte ie însui. Deosebirea dintre scurtimea unui gând !i
lungimea expresiei sale verbale este de fapt distincia dintre scurtimea
limbajului interior !i lungimea limbajului extern. A gândi în lini!te nu înseamn$
a nu vorbi, ci a nu rosti. Meditaia solitar$ este vorbire interioar$, nerostit$,
nepronunat$. Gândirea nu poate fi mai iute decât vorbirea, ci doar mai rapid$
decât rostirea ei desf$!urat$. (...) Monologul este un dialog interiorizat.
Monologul este la fel de social ca si dialogul. Monolog$m, îndeob!te, în limba
58
matern$. Vorbirea interioar$, cu toate caracteristicile ei proprii, folose!te
totdeauna limba unei comunit$i lingvistice.

Henri Wald, Puterea vorbirii, Bucure!ti, Editura (tiinific$ !i Enciclopedic$,
1981, .pp. 94-95.

D. Înn!scut sau dobândit


26. Înn$scut sau dobândit empiric.

Nu mai încape nici o îndoial$ c$ animalele sunt capabile s$ clasifice
obiecte sau relaii între obiecte conform unor categorii abstracte, mai ales
geometrice; o caracati$ sau un !obolan pot s$ învee noiunea de triunghi,
de cerc sau de p$trat !i s$ recunoasc$ f$r$ gre! aceste figuri datorit$
propriet$ilor lor geometrice, indiferent de dimensiunea, poziia sau culoarea
obiectului real care le este prezentat.
Studierea circuitelor care analizeaz$ figurile prezentate în câmpul
vizual al pisicii demonstreaz$ c$ aceste succese în domeniul geometriei se
datoreaz$ îns$!i structurii circuitelor care filtreaz$ !i recompun imaginea
retiniana. Ace!ti analizatori impun, în definitiv, propriile lor restricii imaginii,
din care se extrag anumite elemente simple. De exemplu, anumite celule
nervoase nu r$spund decât la figura unei drepte oblice de la stânga spre
dreapta; altele, Ia o dreapt$ oblic$ în sens invers. „Noiunile" geometriei
elementare nu sunt, deci, reprezentate în obiect ca atare, ci prin intermediul
analizatorului senzorial, care îl percepe !i îl descompune pornind de la
elementele lui cele mai simple.
Aceste descoperiri moderne dau, deci, dreptate, într-un sens nou, lui
Descartes !i lui Kant, împotriva empirismului radical a c$rui domnie în !tiin$
n-a încetat, totu!i, niciodat$ în ultimele dou$ sute de ani, aruncând suspiciuni
asupra tuturor ipotezelor care presupuneau c$ formele cunoa!terii ar fi
„înn$scute". Chiar !i în zilele noastre unii etologi par ata!ai ideii c$, la
animal, bazele comportamentului sunt fie înn$scute, fie înv$ate, fiecare din
aceste dou$ moduri excluzându-1 necondiionat pe cel$lalt. Aceast$
concepie este total gre!it$, cum a demonstrat Lorenz foarte pregnant. Când
comportamentul implic$ elemente dobândite prin experien$, ele sunt
implicate în conformitate cu un program înn$scut, adic$ determinat genetic.
Structura programului cheam$ !i direcioneaz$ înv$area, care se va înscrie
deci într-o anumit$ „form$" prestabilit$, definit$ în patrimoniul genetic al
speciei. F$r$ îndoial$ c$ a!a trebuie interpretat procesul de înv$are primar$
a limbajului de c$tre copil. Nu exist$ nici un motiv de a nu presupune c$ la
om lucrurile s-ar petrece la fel în cazul categoriilor fundamentale ale
cunoa!terii !i, poate, !i în cazul a destule alte elemente ale comportamentului
uman, mai puin fundamentale, dar de mare semnificaie pentru individ !i
societate. Problemele de acest gen sunt accesibile experimentului. Etologii
59
fac astfel de experiene în mod curent. Ele sunt îns$ experiene care
comport$ o anumit$ cruzime !i, în consecin$, practicarea lor pe om, de fapt
pe copil, este de neconceput. Ca urmare, din respect de sine, omul nu poate
s$ nu-!i interzic$ explorarea unora din structurile constitutive ale fiinei sale.

Jaques Monod, Hazard !i necesitate. Eseu despre filosofia natural$ a
biologiei moderne (1970), traducere de Sergiu S$raru, Bucure!ti, Editura
Humanitas, 1991, pp. 130-131.


27. Însu!irea primar$ a limbajului este programat$ în dezvoltarea
epigenetic$ a creierului.

Studierea însu!irii limbajului de c$tre copil sugereaz$ în mod irezistibil
c$, dac$ acest proces ni se pare miraculos, este pentru c$ el, prin natura lui,
difer$ profund de înv$area ordonat$ a unui sistem de reguli formale. Copilul
nu înva$ nici o regul$ !i nu caut$ câtu!i de puin s$ imite limbajul adulilor. S-
ar putea spune c$ el ia din acesta ceea ce îi convine în fiecare stadiu al
dezvolt$rii sale. La început (spre 18 luni) copilul poate avea un bagaj de vreo
zece cuvinte pe care le folose!te întotdeauna izolat, f$r$ a le asocia
vreodat$, nici m$car prin imitaie. Mai târziu asociaz$ cuvintele câte dou$,
câte trei etc., dup$ o sintax$ care nu este nici ea o simpl$ repetare sau
imitaie a limbajului adulilor. Se pare c$ acest proces este universal !i c$
cronologia lui este aceea!i pentru toate limbile U!urina cu care în doi-trei ani
(dup$ primul an) acest joc al copilului cu limba îi aduce st$pânirea ei, i se
pare întotdeauna de necrezut observatorului adult.
De aceea, e greu s$ nu vedem aici reflexul unui proces embriologic,
epigenetic, în cursul c$ruia se dezvolt$ structuri neurale subiacente
performanelor vorbirii. Aceast$ ipotez$ este confirmat$ de observaii asupra
afaziilor de origine traumatic$. Survenite la copil, aceste afazii regreseaz$ cu
atât mai repede !i mai deplin cu cât copilul este mai mic. Leziunile devin în
schimb ireversibile când se produc în preajma pubert$ii sau mai târziu. Un
întreg ansamblu de observaii, pe lâng$ acestea, confirm$ c$ exist$ o vârst$
critic$ pentru însu!irea spontan$ a limbajului. Dup$ cum !tie oricine, a înv$a
o a doua limb$ la vârsta maturit$ii cere un efort de voin$ sistematic !i
susinut. Statutul limbii înv$ate astfel r$mâne, practic, întotdeauna inferior
celui al limbii natale, însu!ite spontan.
Ideea c$ însu!irea primar$ a limbajului este legat$ de un proces de
dezvoltare epigenetic$ este confirmat$ de datele anatomice. Se !tie, într-
adev$r, c$ maturitatea creierului continu$ dup$ na!tere, pentru a se încheia o
dat$ cu pubertatea. Aceast$ dezvoltare pare s$ constea, esenialmente, într-
o îmbog$ire considerabil$ a interconexiunilor neuronilor corticali. Procesul,
foarte rapid în cursul primilor doi ani, încetine!te apoi. El nu continu$ (vizibil)
dincolo de pubertate !i acoper$, în consecin$, „perioada critic$" în cursul
c$reia este posibil$ însu!irea primar$.
60
De aici !i pân$ la a gândi c$ dac$, la copil, însu!irea limbajului pare
atât de miraculos spontan$, atunci aceasta se datore!te faptului c$ acesta se
înscrie în îns$!i trama unei dezvolt$ri epigenetice, care are drept una din
funcii tocmai aceea de a-l asimila, nu este decât un pas pe care, în ceea ce
m$ prive!te, nu ezit s$-l fac. S$ încerc s$ fiu puin mai precis: de aceast$
cre!tere postnatal$ a cortexului depinde, f$r$ îndoial$, dezvoltarea funciei
cognitive îns$!i. Tocmai însu!irea limbajului chiar în cursul acestei epigeneze
ar permite legarea lui de funcia cognitiv$ !i înc$ într-un mod atât de intim,
încât ne este foarte greu s$ disociem, prin introspecie, performana limbajului
de cunoa!terea pe care o expliciteaz$.

Jaques Monod, idem, pp. 116-118.


28. O ipotez$ cu privire la facult$ile mintale înn$scute pe care copilul
le pune in joc atunci când învaa o limb$.

Scopul unei gramatici descriptive tradiionale este s$-l fac$ pe cititor în
stare s$ îneleag$ !i s$ formuleze în mod liber propoziii ale limbii respective;
cu alte cuvinte, s$-l fac$ în stare s$ coordoneze gândirea cu comportamentul
lingvistic al vorbitorului. Folosit$ de c$tre un cititor inteligent !i perspicace, o
gramatic$ tradiional$ bun$ obine adesea succese mari în aceast$ direcie.
Cred c$ este cazul s$ spunem c$ înelegem prea puin modul în care obinem
aceste succese !i c$, pentru elucidarea radical$ a chestiunii, va trebui s$
modific$m în mod sensibil direcia cercet$rilor lingvistice curente.
O gramatic$ tradiional$ prezint$ din punct de vedere lingvistic limit$ri
serioase. Principala sa caren$ const$ în faptul c$ apeleaz$ neap$rat la ceea
ce am putea numi „intuiia lingvistic$" a cititorului raional. Este important s$
înelegem c$ o gramatic$ taxonomic$ tradiional$ nu este numai o gramatic$
parial$ în care sunt omise anumite fapte de limbaj. Cititorul în cuno!tin$ de
cauz$ nu contribuie cu fapte noi, ci cu o metod$ de organizare !i ordonare a
faptelor. Performana sa poate fi caracterizat$ pe drept cuvânt ca o
construcie, câtu!i de puin banal$, a unei teorii. Aptitudinile pe care le relev$
constituie o teorie implicat$ a limbii însu!ite, teorie care prezice structura
gramatical$ a fiec$rui element dintr-o clas$ infinit$ de evenimente fizice
poteniale, ca !i condiiile întrebuin$rii adecvate a fiec$rui asemenea
eveniment. Bineîneles, cititorul nu este deloc con!tient de ceea ce a f$cut
sau de modul în care a f$cut ceea ce a f$cut. Pentru cel ce studiaz$
psihologia uman$, acest fapt nu face decât s$ sporeasc$ interesul !i
însemn$tatea procesului de însu!ire a unei limbi. (...) Cu sârguin$ !i
aplicaie, un adult inteligent poate folosi o gramatic$ tradiional$ spre a-!i
însu!i într-o m$sur$ sau alta o limb$ nou$. Un copil este în stare s$-!i
însu!easc$ la perfecie o limb$ cu mult mai mult$ u!urin$ !i f$r$ o instrucie
special$ în acest sens. Simplul contact cu limba respectiv$ în decursul unui
interval de timp nu prea îndelungat pare s$ constituie tot ce este necesar unui
61
copil normal ca s$ ajung$ s$ st$pâneasc$ limba în cauz$. Într-adev$r,
concepia dup$ care copilul ar avea nevoie, ca s$-!i dezvolte aptitudinile sale
lingvistice, de o instrucie !i îndrumare atente sau de o ordonare atent$ a
„contingenelor cu rol de înt$rire" (indiferent ce înseamn$ aceasta) nu pare
întemeiat$; (...) Este de la sine îneles c$ explicarea modului în care un copil
neînv$at de nimeni î!i poate însu!i pe deplin o anumit$ limb$ este o
problem$ mult mai complex$ si mult mai important$ decât problema
înelegerii aptitudinii unui adult inteligent de a înv$a ceva despre o a doua
limb$ pe baza unei gramatici bine construite.
Copilul care nu a înv$at înc$ nici o limb$ este un sistem fizic ale c$rui
caracteristici sunt pân$ în prezent necunoscute. Evident, copilul nu este
adaptat special pentru înv$area unei anumite limbi. Într-o comunitate de
limb$ englez$, copilul va înv$a engleza; într-o comunitate care vorbe!te
limba chinez$, el va ajunge tot atât de u!or s$ vorbeasc$ !i s$ îneleag$
chineza. Un obiectiv rezonabil, de!i înc$ greu de atins, al lingvisticii !i
psihologiei ar fi construirea unui dispozitiv capabil s$ reproduc$ aceasta
performan$ sau cel puin unele aspecte ale ei. Capacit$ile lingvistice ale
vorbitorului matur pot fi caracterizate parial prin ceea ce am numi o
„gramatic$ formalizat$" a limbii folosite de el. În cele ce urmeaz$ voi
considera numai aceste aspecte, care cad în competena lingvisticii. Cu
aceast$ limitare, am putea încerca s$ construim un dispozitiv de forma:

(1) enunuri ale limbii L → → gramatica formalizat$ a limbii L

Dispozitivul reprezint$ o funcie care aplic$ o mulime de enunuri observate
în gramatica formalizat$ a limbii în care aceste enunuri constituie un
e!antion. Având ca intrare o mulime suficient de mare !i de reprezentativ$
de enunuri dintr-o limb$ oarecare (engleza, chineza etc.), dispozitivul (1) ar
da la ie!ire o gramatic$ formalizat$ a acelei limbi. Descrierea acestui
dispozitiv ar reprezenta deci o ipotez$ cu privire la facult$ile mintale
înn$scute pe care copilul le pune în joc atunci când înva$ o limb$.

Noam Chomsky, Modele explicative în lingvistic$ (1962), în vol. Logica
!tiinei, Bucure!ti, Editura Politic$, 1970, pp. 454-457.


29. Nucleul fix este rezultatul necesar al construciilor proprii
inteligenei senzoriomotorii, anterioar$ limbajului.

Cincizeci de ani de experiene ne-au înv$at c$ nu exist$ cuno!tine
rezultate dintr-o simpl$ înregistrare de observaii, f$r$ o structurare datorat$
activit$ii subiectului. Dar nu exist$, la om, nici structuri cognitive a priori sau
înn$scute; numai funcionarea inteligenei este ereditar$ !i nu creeaz$
structuri decât printr-o organizare de aciuni succesive exercitate asupra
obiectelor. Rezult$ din aceasta c$ o epistemologie conform$ datelor
62
psihogenezei nu ar putea fi nici empirist$, nici preformist$ «inneist$»; ea nu
poate consta decât într-un constructivism, cu elaborare continu$ de operaii !i
de structuri noi. Problema central$ este atunci de a înelege cum se
efectueaz$ astfel de creaii !i de ce, rezultând din ele construcii
nepredeterminate, ele pot s$ devin$ pe parcurs logic necesare. (...)
Ceea ce innei!tii par s$ uite în mod surprinz$tor este c$ exist$ un
mecanism tot atât de general ca !i ereditatea !i care chiar o comand$ într-un
sens: autoreglarea, care joac$ un rol la toate sc$rile, înc$ de la genom, !i un
rol cu atât mai important, cu cât te apropii de nivelurile superioare !i de
comportament. Autoreglarea, ale c$rei r$d$cini sunt evident organice, este,
astfel, comun$ proceselor vitale !i mintale !i aciunile sale au, în plus, marele
avantaj de a fi direct controlabile; deci, în aceast$ direcie !i nu doar în
ereditate trebuie c$utat$ explicaia biologic$ a construciilor cognitive, cu atât
mai mult cu cât, prin jocul regl$rilor de regl$ri, autoreglarea este, chiar prin
natura sa, eminamente constructivist$ (!i dialectic$).
În acest fel se înelege de ce, de!i simpatizând pe deplin cu aspectele
transformaionale ale doctrinei lui N. Chomsky, nu putem accepta ipoteza
„nucleului fix înn$scut". Aceasta din dou$ motive. Primul este c$, din punct de
vedere biologic, aceast$ mutaie proprie speciei umane ar fi inexplicabil$: nu
vedem în nici un fel de ce hazardul mutaiilor face fiina uman$ apt$ „s$
învee" un limbaj articulat !i, dac$ ar trebui s$-i atribuim pe deasupra
inneitatea unei structuri lingvistice raionale, ar însemna s$ o devaloriz$m,
supunând-o pe ea îns$!i la astfel de hazarduri (...). Al doilea motiv al nostru
este c$ „nucleul fix înn$scut" !i-ar p$stra toate virtuile de „nucleu, fix" dac$
nu ar fi înn$scut, ci ar constitui rezultatul „necesar" al construciilor proprii
inteligenei senzoriomotorii, anterioar$ limbajului !i care rezult$ din
autoregl$rile organice !i comportamentale care determin$ aceast$
epigenez$. Tocmai aceast$ explicaie a „nucleului fix" neînn$scut, ci produs
de inteligena senzoriomotorie (...) arat$ c$ ipoteza inneit$ii este inutil$
coerenei frumosului sistem al lui Chomsky.

Jean Piaget, Psihogeneza cuno!tinelor !i semnificaia sa epistemologic$, în
Teorii ale limbajului. Teorii ale înv$$rii. Dezbaterea dintre Jean Piaget !i
Noam Chomsky (1982), Bucure!ti, Editura Politic$, 1988, p. 99 !i pp. 108-
109.


30. Nucleul fix este determinat genetic (înn$scut).

Jean Piaget formuleaz$ trei puncte de vedere cu privire la felul în care
sunt însu!ite cuno!tinele: empirism, „preformare" („inneism") !i propriul s$u
„constructivism". El caracterizeaz$ punctul meu de vedere în mod corect, ca
o varietate de „inneism", ca s$ folosesc cuvintele sale. Mai precis, studierea
limbajului uman m-a dus la convingerea c$ o facultate de limbaj determinat$
genetic, care este una din componentele spiritului uman, precizeaz$ o
63
anumit$ clas$ de „gramatici omene!te accesibile". Copilul î!i însu!e!te una
din aceste gramatici (...) pe baza datelor limitate care-i sunt accesibile. În
cadrul unei anumite comunit$i lingvistice, copii cu o experien$ care variaz$
de la caz la caz î!i însu!esc gramatici comparabil egale, determinate în mare
m$sur$ de datele care le sunt accesibile. Ne putem imagina o gramatic$,
reprezentat$ mintal într-un fel sau altul, ca pe un sistem care precizeaz$
propriet$ile fonetice, sintactice !i semantice ale unei clase infinite de
propoziii poteniale. Copilul cunoa!te limba astfel determinat$ prin gramatica
pe care !i-a însu!it-o. Aceast$ gramatic$ este o reprezentare a „competenei
sale intrinsece". În însu!irea limbajului, copilul dezvolt$, de asemenea,
„sisteme de performan$" pentru a-!i pune aceast$ cunoa!tere în aplicare (de
pild$, strategii de formare !i percepie). (...) Eu a! emite ipoteza c$, a!a cum
se întâmpl$ în cazul gramaticilor, un sistem fix !i genetic determinat
constrânge strict formele pe care le pot lua aceste sisteme. A! mai emite
ideea c$ analize analoage s-ar putea dovedi fructuoase si în privina altor
structuri cognitive ale omului.
Împotriva acestei concepii, Piaget ofer$ dou$ argumente de baz$: (1)
mutaiile proprii speciei umane, care ar fi putut da na!tere structurilor
înn$scute postulate sunt „inexplicabile din punct de vedere biologic"; (2) ceea
ce poate fi explicat pe baza ipotezei structurilor fixe înn$scute poate fi
explicat !i drept „rezultatul «necesar» al construciilor proprii inteligenei
senzoriomotorii".
Nici unul dintre argumente nu mi se pare hot$râtor, în leg$tur$ cu
primul, nu sunt de acord decât în parte. Desf$!urarea evoluiei este, f$r$
îndoial$, „biologic neexplicat$". Dar nu v$d nici un motiv s$ admit afirmaia !i
mai peremptorie conform c$reia ea este „biologic inexplicabil$". Exact acela!i
lucru se poate spune despre organele corpului. Evoluia acestora este !i ea
„biologic neexplicat$". Putem, post hoc, emite o ipotez$ privitoare la felul în
care ar fi putut avea loc aceast$ dezvoltare, dar nu putem oferi o teorie care
s$ explice dezvoltarea a!a cum a avut loc !i s$ exclud$ altele mai puin
conforme cu principiile emise aici în leg$tur$ cu evoluia organismelor. De!i
este foarte adev$rat c$ nu avem nici o idee cum !i de ce mutaii
întâmpl$toare au înzestrat specia uman$ cu capacitatea specific$ de a înv$a
un limbaj uman, este tot atât de adev$rat c$ nu !tim exact cum !i de ce
mutaii întâmpl$toare au dus la dezvoltarea structurilor particulare ale ochiului
mamiferelor sau ale cortexului cerebral. De aceea, nu tragem concluzia c$
natura de baz$ a acestor structuri la individul matur este determinat$ de
interaciunea cu mediul înconjur$tor, de!i o astfel de interaciune este, f$r$
nici o îndoial$, necesar$ pentru declan!area proceselor genetice determinate
!i, fire!te, influeneaz$ caracterul organelor ajunse la maturitate. Desigur, se
!tie puin despre desf$!urarea evoluiei, dar din necunoa!tere este imposibil
s$ tragem vreo concluzie. (...)
Cel de-al doilea argument mi se pare mai important. Cu toate acestea,
nu v$d care ar putea fi baza concluziei la care ajunge Piaget. Dup$ câte !tiu,
nu exist$ propuneri de fond privitoare la „construcii de inteligen$
64
senzoriomotorie", care s$ ofere vreo speran$ în explicarea fenomenelor de
limbaj care necesit$ acest lucru. Dup$ câte !tiu, nimic plauzibil nu se afl$ la
originea acestei sugestii. (...)
Una dintre curiozit$ile istoriei noastre intelectuale o constituie faptul c$
structurile cognitive dezvoltate de mintea omeneasc$ sunt, în general, privite
!i studiate în mod foarte diferit de structurile organice dezvoltate de corp. Nu
exist$ nici un motiv ca un om de !tiin$ imparial s$ adopte acest punct de
vedere. Dimpotriv$, va aborda sau ar trebui s$ abordeze structurile cognitive
de tipul limbajului uman oarecum în acela!i mod în care ar studia un organ,
precum ochiul sau inima (...). Probabilitatea ca aceste construcii de
inteligent$ senzoriomotorie s$ determine caracterul unui organ mintal de tipul
limbajului mi se pare la fel de puin plauzibil$ ca si afirmaia conform c$reia
propriet$ile fundamentale ale ochiului !tiu cortexului sau ale inimii se
dezvolt$ pe aceast$ baz$. (...) Ca !i în cazul organelor fizice, se pare c$ nu
exist$ nici o posibilitate de explicare a caracterului !i originii structurilor
mintale fundamentale în termenii unei interaciuni organism-mediu
înconjur$tor. Organele mintale si organele fizice sunt determinate, !i unele !i
altele, de propriet$i specifice speciei !i determinate genetic, de!i, în ambele
cazuri, interaciunea cu mediul înconjur$tor este necesar$ pentru a declan!a
procesul de cre!tere pe care-l va influena în ce prive!te structurile care se
dezvolt$ !i pe care le va modela.

Noam Chomsky, Despre structurile cognitive !i evoluia lor; un r$spuns lui
Piaget, în idem, p.p. 114-117 !i p.p. 141-142.





APLICAII



19. Dai exemple de cunoa!tere empiric$ !i cunoa!tere teoretic$
în psihologie.
20. Ce îneles are sintagma: „atitudine abstractiv$ fa$ deobiect" la C.
G. Jung ? (v. textul 5).
21. Explicai în ce sens noiunea este mai apropiat$ de realitate decât
percepia.
22. Comentai textul lui Schrödinger din perspectiva disputei monism-
dualism.
23. Comentai din punct de vedere psihologic urm$torul text: „Lumea
extern$ calitativ$, a!a cum este afirmat$ de simuri, nu exist$
independent de un subiect sensibil" (Constantin Antoniade).
65
24. Comentai experimentul care evideniaz$ existena „petei oarbe" !i
pe cel cu ochelarii cu lentile inversate.
25. Dai exemple de percepii !i ar$tai în ce mod intervine experiena
anterioar$.
26. G$sii sau formulai contexte în care termenul „noiune" apare cu
sensul de „totalitate de judec$i despre un obiect dat" (v. inclusiv în
textele din aceast$ lucrare).
27. Care este punctul de vedere a! lui C. G. Jung despre raportul dintre
noiune (concept) !i judecat$ ?
28. Dai exemple de înelegere logic$ complet$ !i de înelegere psihic$
din activitatea dvs. de înv$are.
29. Comentai urm$toarea afirmaie: „Premisa global$ a procesului de
înelegere const$ în sistemul de cuno!tine de care dispune
subiectul" (P. Popescu - Neveanu).
30. Comparai memoria uman$ cu memoria unui computer, din punct
de vedere cantitativ !i din punct de vedere calitativ.
31. Comentai urm$toarele texte: „Limbajul !i gândirea sunt
inseparabile !i o boal$ a limbajului este, prin urmare, acela!i lucru
cu o boal$ a gândirii" (F. Max Müler); „Gândirea nu poate fi redus$
la limbaj, dar nici nu poate fi produs$ f$r$ limbaj. Ea se ive!te !i se
desf$!oar$ în !i prin limbaj" (H. Wald).
32. Ce putem replica celor care spun: „!tiu despre ce este vorba, dar
nu pot exprima aceasta în cuvinte"?
33. În ce sens folose!te Jaques Monod termenul „noiune", atunci când
discut$ despre capacitatea animalelor de a recunoa!te figuri
geometrice? (v. textul 26).
34. Explicai argumentele prin care J. Monod susine c$ însu!irea
primar$ a limbajului este programat$ în dezvoltarea epigenectic$ a
creierului. Ce îneles are aici termenul „programat" ?
35. Examinai comparativ textele 27 !i 28. Care dintre argumentele !i
contraargumentele prezentate în aceste texte vi se par mai
conving$toare ? Justificai r$spunsul.
36. Concepia lui Chomsky este mai apropiat$ de monism sau de
dualism ? Justificai r$spunsul.
37. Explicai de ce atât „inneismul" lui Chomsky, cât !i
„constructivismul" lui Piaget se opun empirismului.
38. Împrejurarea c$, atunci când emisfera cerebral$ stâng$ sufer$
leziuni într-o faz$ precoce, vorbirea se poate dezvolta în emisfera
dreapt$ poate fi invocat$ în sprijinul concepiei inneiste sau al celei
constructiviste ? Argumentai r$spunsul.
39. Cazurile „copiilor-lupi" care nu mai sunt capabili s$ foloseasc$
limbajul omenesc, precum !i faptul c$ un copil normal face !i
gre!eli în procesul de însu!ire primar$ a limbajului pot fi invocate
ca obiecii la adresa concepiei lui Chomsky ? Justificai r$spunsul.

66


TEME DE ESEURI



5. Reflectarea senzorial$ a realit$ii externe.
6. Noiunea !i judecata.
7. Gândire !i limbaj.
8. Înn$scut versus dobândit.


































67

3. PERSOANA




E. Individ, persoan!, personalitate

1. C. R$dulescu-Motru: Viaa !i individualitatea sunt nedesp$rite.
2. C. G. Jung: Personalitatea nu este unic$; unic$ este numai
individualitatea personalit$ii.
3. L. von Bertalanffy: Organism !i personalitate.
4. G. W. Allport: Principala caracteristic$ a omului este individualitatea
sa.
5. G. W. Allport: Organizarea vieii individuale este un fapt principal al
naturii umane.
6. E. Mounier: Persoana este singura realitate pe care o cunoa!tem !i pe
care o f$urim în acela!i timp din interior.
7. P. H. Ch. de Lauwe: Individ, persoan$ !i personalitate.


F. Eu, con%tiin$!, personalitater

8. C. R$dulescu-Motru : Nu poate s$ existe o personalitate f$r$ con!tiina
eului.
9. R$dulescu-Motru : Eul nu se confund$ cu con!tiina întreag$.
10. C. G. Jung: Fenomenul personalit$ii în totalitatea sa nu coincide cu
eul.
11. E. Mounier: Libertatea interioar$.
12. Gh. Enescu: Psihologic, un om este liber când conceptul s$u de
libertate este satisf$cut.


G. Eu %i ceilal$i

13. E. Fromm : Necesitatea de a stabili raporturi cu ceilali este
indispensabil$ pentru s$n$tatea mental$.
14. E. Mounier : Persoana nu exist$ decât fa$ de altul.
15. P. H. Ch. de Lauwe : Viaa personal$ !i viaa social$ sunt cei doi poli
ai unui continuum
16. M. L$z$rescu: Reeaua social$ define!te, pân$ la un punct, persoana.
17. M. L$z$rescu: Dragostea împlinit$ conduce la o situaie în care fiecare
e distinct de cel$lalt !i totu!i identic cu cel$lalt.

68

D. Identitatea persoanei

18. M. L$z$rescu: Psihismul uman con!tient se înr$d$cineaz$ în corp, se
identific$ pân$ la un punct cu acesta.
19. M. L$z$rescu : Extinderile eului.
20. M. L$z$rescu : Raporturile interpersonale !i diagrama intim-public.
21. M. L$z$rescu : Duplicitatea existenei personale.
22. M. L$z$rescu: Identitatea persoanei !i numele propriu.
23. M. L$z$rescu : Persoana con!tient$ este un „unu-multiplu”.
24. M. L$z$rescu: Cercurile concentrice ale tr$irilor !i judec$rii con!tiinei
morale
25. I. D. Gherea: Eul de acum ar fi acela!i cu cel al trecutului, deoarece
memoria poate, într-un fel, s$ realizeze din nou acel trecut !i s$-l
sudeze cu prezentul.
26. K. Popper: Identitatea personal$, identitatea eului !i identitatea
corporal$.
27. G. W. Allport: Identitatea eului continu$, chiar dac$ !tim c$ restul
personalit$ii noastre s-a schimbat.
28. K. R. Popper: Mult din ceea ce contribuie la continuitatea temporal$ a
eului pare a fi incon!tient.
29. M. L$z$rescu: Continua poveste !i relatare de c$tre sine, despre sine,
este unul din suporturile majore ale identit$ii persoanei.






















69













INTRODUCERE




A. Individ, persoan$, personalitate

în teatrul antic grec, termenul prosopeion desemna masca actorului.
Termenul a fost tradus în latina clasic$ prin persona, prin care se înelegea
nu numai masca, ci !i actorul care o purta, luând astfel chipul unui personaj.
În secolul al Vl-lea Boethius definea persona, persoana, ca „substana
individual$ de natur$ raional$", iar dou$ secole mai târziu Sf. loan
Damaschin afirma: „Persoana este subiectul care se manifest$ el însu!i prin
lucr$rile si propriet$ile sale, ca distinct de alte fiine de aceea!i natur$". Ambii
autori evideniau c$ o persoan$ este o individualitate cu propriet$i specifice,
care o disting de alte individualit$i de aceea!i natur$. Este prefigurat$ astfel
concepia contemporan$ conform c$reia, spre deosebire de fenomenele
mecanice, termice, electrice etc., fenomenele vieii !i fenomenele psihice
exist$ !i se manifest$ numai în entit$i individualizate cu propriet$i de sistem:
organismele !i, respectiv, personalit$ile (textele l, 2, 3), un sistem fiind „un
complex de elemente aflate în interaciune, aceste interaciuni având un
caracter organizat (nealetoriu)"
20
. A!adar, de!i anumite tr$s$turi comune
confer$ speciei umane o uniformitate relativ$, se poate spune c$ principala
caracteristic$ a omului este individualitatea sa (textul 4). Din aceast$
perspectiv$ apare o problem$ epistemologic$ privind posibilitatea constituirii
unei !tiine despre persoan$ !i, mai general, a constituirii psihologiei ca
!tiin$. Într-o îndelungat$ tradiie iniiat$ de Aristotel se considera c$ !tiina
este numai a universalului, în sensul c$ orice !tiin$ care-!i merit$ numele
trebuie s$ constea din legi cu caracter necesar !i universal în raport cu

20
Ludwig von Bertalanffy, Teoria general$ a sistemelor !i aplicarea ei în psihologie (1968), în
vol. Cunoa!terea f{aptului social, Bucure!ti, Editura Politic$, 1972, p. 343.
70
domeniul s$u de studiu; despre individual nu se poate face !tiin$, ci numai
istorie, art$ sau simpl$ biografie. Întrucât orice persoan$ este o individualitate
unic$, o !tiin$ despre persoan$ este imposibil$. Tradiia menionat$ a fost
contestat$ în mediul !tiinific !i filosofic german de la sfâr!itul secolului al XlX-
lea, când s-a propus extinderea sferei noiunii de !tiin$. Astfel, Helmholtz
clasifica !tiinele dup$ criteriul domeniului în: !tiine ale naturii
(Naturwissenschaften) !i !tiine ale spiritului (Geisteswissenschaften), între
acestea din urm$ fiind considerate istoria, sociologia, etica, estetica,
disciplinele filologice !i cele juridice. W. Dilthey susinea c$ !tiinelor naturii le
este proprie explicaia (Erklären) faptelor pe baza legilor, în timp ce metoda
caracteristic$ pentru !tiinele spiritului este înelegerea (Verstehen) sensului
aciunilor omene!ti, a faptelor de cultur$ etc. prin subsumarea acestora la
experiena personal$ a subiectului cunosc$tor. W. Windelband clasifica
!tiinele dup$ criteriul scopului urm$rit în: !tiine nomotetice, al c$ror scop
este formularea de legi !i !tiine idiografice, care urm$resc descrierea a ceea
ce este individual
21
. În raport cu aceste clasific$ri se considera sau c$
psihologia are o poziie intermediar$ între !tiinele naturii !i cele ale spiritului,
sau c$ ar fi vorba despre dou$ psihologii distincte: o psihologie nomotetic$ a
„generalit$ilor" !i o psihologie idiografic$ a „individualit$ilor". O tentativ$
contemporan$ de a soluiona aceast$ problem$ epistemologic$ din
perspectiva teoriei sistemelor a fost întreprins$ de psihologul american
Gordon W. Allport. Dup$ Allport, o persoan$ poate fi cunoscut$ prin
compararea caracteristicilor sale cu trei tipuri de norme (standarde): norme
universale, norme de grup !i norme individuale. (tiina despre persoan$ este
nomotetic$, în m$sura în care studiaz$ normele universale !i de grup !i
idiografic$, în m$sura în care studiaz$ normele individuale, ocupând astfel o
poziie „intermediar$". G. W. Allport, subliniaz$ îns$ c$ unicitatea unei
persoane nu trebuie îneleas$ drept ceea ce r$mâne de descris dup$ ce
comportamentul s$u a fost explicat prin normele universale !i de grup, ci ca
împletire a caracteristicilor speciei umane !i a celor comune grupului din care
face parte într-un sistem specific unic. Organizarea de tip sistemic a vieii
individuale apare astfel ca un fapt principal al naturii umane (textul 5).
Filosoful personalist Emmanuel Mounier ar$ta c$ persoana nu poate fi
caracterizat$ satisf$c$tor prin suma propriet$ilor care o fac încadrabil$ ca
element al unor clase; persoana nu este un „obiect" care poate fi cunoscut
din exterior încercând s$ facem abstracie de gesturi !i comportamente
determinate, ci o realitate dinamic$, cunoscut$ !i în acela!i timp construit$
din interior (textul 6). Teoretic, fiina uman$ poate fi totu!i considerat$ din trei
perspective: ca individ, persoan$ sau personalitate. A considera un om ca
individ înseamn$ a evidenia acele tr$s$turi care îl determin$ ca element al
unor clase constituite dup$ diferite criterii: socioprofesionale, etnice, politice,
religioase etc.; considerând identitatea sa, numele care îl distinge de ceilali

21
De la termenii grece!ti „nomothetikos" !i „idios", care înseamn$ legislativ !i, respectiv,
propriu, specific.
71
indivizi, istoria sa de via$ !i faptul c$ este o fiin$ con!tient$, individul apare
ca persoan$; în fine, prin dezvoltarea capacit$ilor sale înn$scute !i
dobândirea unei experiene, inclusiv intelectuale, individul se constituie într-o
personalitate în raport cu viaa social$ (textul 7).


B. Eu, con%tiin$!, personalitate

„Nucleul" persoanei ca fiin$ con!tient$ este eul s$u. „Eul, scrie G. W.
Allport, este ceva de care suntem imediat con!tieni. Îl consider$m ca
regiunea cald$, central$, strict personal$ a vieii noastre"
22
. Eul d$ unitate
personalit$ii !i o structureaz$ în a!a m$sur$ încât se poate spune c$ nu
exist$ o personalitate f$r$ con!tiina eului (textul 8). Faptul c$ suntem
con!tieni de propriul nostru eu dovede!te c$ eul nu se identific$ cu
con!tiina. O alt$ dovad$ este furnizat$ de dinamica eului !i, respectiv, a
con!tiinei: în momentele de tr$ire intens$ a existenei personale, de pild$
atunci când ne îndr$gostim, eul domin$, iar câmpul con!tiinei se restrânge,
în timp ce atunci când efectu$m o activitate intelectual$, de pild$ rezolv$m o
problem$ de matematic$, eul se restrânge !i con!tiina domin$ (textul 9)
23
.
Eul nu se identific$ nici cu personalitatea. Dup$ C. G. Jung, eul este
centrul câmpului con!tientului, punctul de referin$ al acestuia. Personalitatea
total$, pe care Jung o nume!te sine, cuprinde o parte con!tient$ !i una
incon!tient$, astfel încât eul este fa$ de sine o parte fa$ de întreg. În câmpul
con!tientului, eul are libertate de voin$, în sensul deciziei libere sau al
sentimentului subiectiv al libert$ii. Aceast$ libertate de voin$ este limitat$
atât de necesit$i ale lumii exterioare, cât !i de faptele incon!tiente ale lumii
interioare, la care eul se raporteaz$ ca la un dat obiectiv (textul 10). Este de
remarcat c$ sentimentul subiectiv al libert$ii, altfel spus libertatea
„interioar$", nu depinde în mod necesar de libertatea „exterioar$"; un om se
poate simi liber, chiar dac$ nu are libertate exterioar$, atunci când propriul
s$u concept de libertate, sau cel al grupului din care face parte, este
satisf$cut (textele 11, 12).


C. Eu %i ceilal$i

Necesitatea de a stabili raporturi cu ceilali provine din specificul
existenei umane ca existen$ con!tient$ !i este indispensabil$ pentru
s$n$tatea mental$. În latina clasic$ termenul alienatio semnifica aciunea de
îndep$rtare din cetate a celor care, înc$lcându-i legile, nu se integrau în traiul

22
Gordon W. Allport, Structura !i dezvoltarea personalit$ii (1961), traducere de Ioana
Herseni, Bucure!ti, Editura Didactic$ !i Pedagogic$, 1991 p. 119.

23
Vezi în textul 28 (K. R. Popper) un alt argument în favoarea ideii c$ eul nu se identific$ cu
con!tiina.
72
comunitar. Cel alungat devenea alienatus, înstr$inat. În 1869 J. P. Falret
propunea ca orice boal$ psihic$ s$ fie numit$ „alienaie mental$", c$ci boala
psihic$ poate fi considerat$, în general, ca un e!ec în raporturile cu ceilali !i
cu sine, bolnavul fiind un „alienat".
Experiena primar$ !i fundamental$ a persoanei este experiena lui
„tu". Fiina uman$ devine o persoan$ „normal$", exist$ !i se cunoa!te ca un
„eu" autentic numai prin raportarea la cel$lalt, acesta fiind un alter, altul, nu
un alienus, un str$in (textele 13, 14). De!i diferite, viaa personal$ !i viaa
social$ sunt atât de strâns legate, încât pot fi socotite drept extremit$ile unui
continuu (textul, 15). Persoana este definit$, pân$ la un punct, de „reeaua
social$" al c$rei centru este, reea difereniat$ pe niveluri în funcie de
„distanele" !i raporturile interpersonale stabilite (textul 16). Actul plenar al
comuniunii cu cel$lalt se realizeaz$ în tr$irea dual$ a dragostei. În cadrul
dragostei împlinite, fiecare este distinct de cel$lalt !i totu!i, dintr-un alt punct
de vedere, fiecare „face parte din cel$lalt", se identific$ cu cel$lalt, dragostea
apropiind persoanele de sex opus pân$ la cel mai înalt grad al intimit$ii prin
îmbr$i!are, s$rut !i relaie sexual$ (textul 17).


D. Identitatea persoanei

Adesea, când dorim s$ subliniem printr-un gest c$ ne referim Ia noi
în!ine, la propria noastr$ persoan$, ne punem palma cu degetele larg
îndep$rtate pe piept. Gestul arat$ c$ ne resimim eul ca fiind localizat, destul
de imprecis, în corp. Limitele corpului separ$ un câmp al „interiorit$ii"
persoanei în raport cu lumea exterioar$, persoana identificându-se, pân$ la
un anumit punct, cu corpul s$u (textul 18). Identitatea persoanei se
circumscrie !i prin extinderile sale asupra „exteriorit$ii": îmbr$c$mintea,
podoabele, casa, precum !i alte persoane (textul 19). În funcie de „accesul"
celorlali la interioritatea persoanei sau, altfel spus, la gândurile,
reprezent$rile, sentimentele, motivele, dorinele !i aspiraiile sale se pot
distinge patru „zone concentrice" ale eului: zona secretului personal, la care
nu are nimeni acces; o zon$ a intimit$ii, la care au acces cei apropiai; o
zon$ a familiarului, accesibil$ cunoscuilor !i o zon$ a „m$!tii" si a „teatrului"
jucat în faa celorlali (textul 20). Faptul c$ persoana poart$ succesiv mai
multe „m$!ti", adic$ joac$ succesiv mai multe roluri sociale, nu trebuie
confundat cu ipocrizia. A fi ipocrit înseamn$ a te comporta a!a cum nu e!ti, a
fi pref$cut, în timp ce a juca un rol social înseamn$ a te comporta, mai mult
sau mai puin spontan, a!a cum ceilali a!teapt$ în mod legitim s$ o faci într-o
situaie determinat$ (Jean Stoetzel). Pe de alt$ parte, distana permanent$
dintre zona secretului personal !i cea a m$!tilor sociale susine posibilitatea
duplicit$ii „normale" a existenei personale, ipocrizia fiind o form$
distorsionat$ a acestei duplicit$i (textul 21).
Dup$ cum am v$zut, a considera un obiect în mod abstract înseamn$
a-l trata (a te raporta la el) prin intermediul uneia (unora) din propriet$ile sale,
73
neglijând alte propriet$i ale obiectului respectiv. Întrucât persoana poart$ la
un moment dat numai una dintre m$!tile de care dispune (de pild$, de
strident, de fiu, de îndr$gostit etc.), urmeaz$ c$ în orice moment raportarea
noastr$ la cel$lalt este abstract$, precum !i c$ încercarea de a-l cunoa!te din
ce în ce mai bine pe cel$lalt conine !i tendina c$tre raportarea concret$ la
persoana respectiv$.
Identitatea persoanei este determinat$ !i de numele sau. care, pe
lâng$ asigurarea identit$ii în plan social printr-o înregistrare oficial$, indic$
apartenena la o familie, la o tradiie. Numele poate deveni renume, în bine
sau r$u, poate fi onorat sau f$cut „de râs" etc. (textul 22).
Identitatea persoanei se construie!te !i se consolideaz$ !i prin
împrejurarea c$ în interioritatea sa persoana judec$ pe alii !i se judec$ pe
sine, evaluând comportamentele !i aciunile celorlali !i pe ale sale prin
raportare la diferite criterii, pân$ la un punct subsumate normativitaii morale
a colectivit$ii în care tr$ie!te. Judecarea de sine poate s$ duc$ la un conflict
cu sine însu!i, ceea ce presupune o dedublare interioar$, posibil$ datorit$
faptului c$ persoana este un „unu-multiplu" (textul 23). Mircea L$z$rescu
distinge mai multe „cercuri concentrice ale tr$irilor !i judec$rii con!tiinei
morale": cercul grijii fa$ de cel$lalt !i fa$ de sine, sancionat prin repro!;
cercul respectului, sancionat prin ru!ine; cercul datoriei !i responsabilit$ii,
sancionat prin culp$ !i cercul libert$ii (textul 24).
Privind la un album cu fotografii care surprind diferite momente !i
situaii prin care am trecut, pot exclama: „cât de mult m-am schimbat!". În
pofida acestor schimb$ri, nu numai !i nu în primul rând fizice, !tiu c$ cel care
apare în fotografii sunt eu !i nu altul. Posibilitatea de a recunoa!te eul de
acum ca fiind identic cu cel al trecutului, de!i m-am schimbat sub multe
aspecte, este dat$ de memorie (textul 25), de „fundalul mnestic al
persistenei" (M. L$z$rescu). Cei ce sufer$ de amnezie retrograd$ î!i pierd
identitatea eului o dat$ cu memoria faptelor petrecute anterior îmboln$virii.
Totu!i, în anumite condiii, noi suntem capabili s$ recunoa!tem pacientul
respectiv ca fiind aceea!i persoan$ cu cea de dinaintea îmboln$virii, ceea ce
arat$ c$ identitatea corporal$ poate fi luat$ drept criteriu al identit$ii
persoanei. Acest criteriu, care funcioneaz$ mai ales în circumstane
obi!nuite, nu este îns$ un criteriu ultim. Pe baza unui experiment mental,
referitor la transplantul de creier, Karl Popper arat$ c$ identitatea corporal$
este un criteriu al identit$ii persoanei numai în m$sura în care atrage dup$
sine identitatea creierului, iar creierul joac$ acest rol numai în presupunerea
c$ este sediul minii, al eului; prin urmare, criteriul ultim al identit$ii personale
este identitatea cu sine a minii, a eului (textul 26).
Identificarea eului de acum cu cel al trecutului nu se realizeaz$ atât la
nivelul memoriei de lung$ durat$, cât la nivelul a!a-numitei memorii mijlocii,
prin care leg$tura dintre trecut !i prezent, altfel spus continuitatea eului, se
face „din aproape în aproape": ast$zi îmi aduc aminte unele din gândurile,
st$rile !i comportamentele mele de ieri, mâine îmi voi aduce aminte de cele
de ieri !i de ast$zi !.a.m.d. (textul 27). Este de remarcat faptul c$ memoria
74
mijlocie, cea care asigur$ continuitatea eului, este constituit$ mai ales din
dispoziii incon!tiente spre amintirea trecutului imediat, spre retr$irea unor
experiene; din acest punct de vedere se poate spune c$ eul este în parte
incon!tient !i, în aceast$ calitate, în mare m$sur$ dispoziional (textul 28).
Apoi, memoria este însoit$ si sprijinit$ permanent de relatarea pentru alii !i
pentru sine a unor experiene personale, relatare prin care persoana î!i
contureaz$ o existen$ de „erou de poveste", precum !i de relatarea altora
despre sine (textul 29).





TEXTE



A. Individ, persoan$, personalitate


1. Viaa !i individualitatea sunt nedesp$rite.

La baza personalit$ii este unitatea sufleteasc$. La baza unit$ii
suflete!ti este unitatea organic$ material$, individualitatea. Aceasta este
general$ !i se extinde aproape în tot domeniul vieii, în domeniul vieii
animale în orice caz. De la animalele unicelulare, pân$ la cele mai complicate
multicelulare, viaa se menine !i se propag$ în individualit$i. Energia din
manifest$rile c$ldurii, electricit$i, capilarit$ii, luminii etc. o putem îmbuc$t$i
în cantit$i mai mari sau mai mici; o putem distribui cum voim, f$r$ ca s$-i
pierdem natura, fondul ei fiind constant acela!i; pe când energia vieii exist$
numai în formele individuale pe care ea !i le-a ales sau !i le va alege, !i nu în
altele, f$urite de noi dup$ voie. Viaa !i individualitatea sunt nedesp$rite. Nu
ne este dat s$ cunoa!tem viaa decât în indivizi vieuitori. O transmitere a
energiei vieii pe fire de telegraf, cum facem cu lumina !i cu sunetul, este o
utopie.

Constantin R$dulescu-Motru, Personalismul energetic (1927), în C.
R$dulescu-Motru, Personalismul energetic !i alte scrieri, Bucure!ti, Editura
Eminescu, 1984, pp. 587-588.


2. Personalitatea nu este unic$; unic$ este numai individualitatea
personalitaii.

75
Sigur c$ toi oamenii sunt egali între ei, c$ci altfel nu ar putea fi supu!i
acelora!i iluzii, iar substratul sufletesc pe care se întemeiaz$ con!tiina
individual$ este desigur pretutindeni acela!i, c$ci altfel oamenii nu s-ar putea
înelege între ei. Astfel încât, nici în acest sens, personalitatea !i alc$tuirea sa
psihic$ caracteristic$ nu sunt ceva unic !i irepetabil în felul lor. Unic$ în felul
ei este numai individualitatea personalit$ii, ca orice alt$ individualitate. (...)
Întrucât fiecare individ are legea vieii sale, înn$scut$ lui, fiecare are, teoretic,
posibilitatea s$ urmeze, înainte de toate, aceast$ lege !i s$ devin$ astfel o
personalitate, adic$ s$-!i ating$ deplin$tatea. Dar cum viul exist$ numai sub
forma unit$ilor vii, adic$ a indivizilor, legea vieii tinde întotdeauna, pân$ la
urm$, spre o via$ tr$it$ individual. De!i psihismul obiectiv, pe care, în fond,
nu-l putem gândi altfel decât ca pe un dat universal !i uniform, constituie o
premis$ psihic$ identic$ pentru toi oamenii, el trebuie, de îndat$ ce vrea s$
se manifeste, s$ se individualizeze, c$ci nu are nici o alt$ cale de ales decât
cea a exprim$rii printr-un individ particular.

Carl Gustav Jung, Despre formarea personalit$ii (1934), traducere de
Suzana Holan, în C. G. Jung, Puterea sufletului. Antologie, vol. III, Bucure!ti,
Editura Anima, 1994, pp. 26-27.


3. Organism !i personalitate.

În opoziie cu fore fizice cum sunt gravitaia sau electricitatea,
fenomenele vieii exist$ numai în cadrul unor entit$i individualizate, numite
organisme. Orice organism este un sistem, adic$ o organizare dinamic$ a
unor p$ri !i procese aflate în interaciune reciproc$, în mod similar,
fenomenele psihologice se manifest$ numai în entit$i individualizate, care,
când este vorba despre om, sunt numite personalit$i. „Indiferent ce este o
personalitate, ea prezint$ în orice caz propriet$ile unui sistem" (G. Allport,
1961).
Conceptul „molar" de organism psihofizic ca sistem este opus
înelegerii organismului ca un agregat de unit$i „moleculare", cum sunt
reflexele, senzaiile, centrii cerebrali, impulsurile, r$spunsurile înt$rite,
tr$s$turile, factorii etc. Psihopatologia demonstreaz$ clar faptul c$ dereglarea
unor funciuni mintale constituie o perturbare de sistem, nu pierderea unor
funcii disparate. Chiar în cazul unor traume localizate (de exemplu, în cazul
leziunilor corticale), efectul final este deteriorarea sistemului total de aciune,
în special în raport cu funciile superioare, funcii deci mai preioase. Tot
astfel, sistemul are capacit$i reglatoare considerabile (Bethe, Lashley,
Goldstein etc.).

Ludwig von Bertalanffy, Teoria general$ a sistemelor !i aplicarea ei în
psihologie (1968), în vol. Cunoa!terea faptului social, Bucure!ti, Editura
Politic$, 1972, pp. 345-346.
76


4. Principala caracteristic$ a omului este individualitatea sa.

Principala caracteristic$ a omului este individualitatea sa. El este o
creaie unic$ a forelor naturii. Nu au existat niciodat$ doi oameni la fel !i nici
nu vor exista. S$ ne amintim de amprent$, chiar !i ea este unic$.
Toate !tiinele, inclusiv psihologia, tind s$ neglijeze acest fapt
fundamental al individualit$ii (...). Pe de alt$ parte, în viaa cotidian$ nu ne
afl$m în pericol s$ uit$m faptul c$ individualitatea este indiciul suprem al
naturii umane. De-a lungul întregii noastre viei con!tiente !i chiar în visele
noastre, recunoa!tem !i avem de-a face cu oameni ca indivizi separai,
distinci !i unici. (tim c$ s-au n$scut !i mor în momente diferite !i c$ în
decursul vieii î!i manifest$ structura lor specific$, proprie, de tr$s$turi fizice !i
mentale. (i nici nu ar putea fi altfel, atâta vreme cât ereditatea !i mediul
fiec$rei persoane sunt unice. (...)
Totu!i, (...) încerc$m s$ nu uit$m c$ genele creeaz$ pentru toi
reprezentanii speciei Homo sapiens anumite tr$s$turi caracteristice globale
comune. Toi au postur$ vertical$, doi ochi !i dou$ urechi, mâini !i picioare,
sunt simetrici bilateral (mai mult sau mai puin). Ei au acelea!i elemente
chimice în corp !i capacitatea de a simi !i gândi, de a vorbi !i imagina, de a-
si aminti !i a reproduce. Excepiile sunt rare.

Gordon W. Allport, Structura !i dezvoltarea personalit$ii (1961), traducere de
Ioana Herseni, Bucure!ti, Editura Didactic$ !i Pedagogic$, Bucure!ti, 1991,
pp. 16-17.


5. Organizarea vieii individuale este un fapt principal al naturii umane.

De!i accept$m formula celor trei serii de norme, trebuie s$ ne ferim de
o capcan$. Aceast$ abordare ar putea implica în mod eronat faptul c$
individul ca atare este numai o mân$ de idiosincrazii reziduale !i poate
neglijabile, un rest r$mas dup$ ce am explicat cea mai mare parte a
comportamentului s$u în funcie de norme universale sau de grup. Lucrurile
stau altfel. Desigur c$ Sam are multe atribute caracteristice ale speciei
umane !i multe care seam$n$ cu ale confrailor s$i culturali, dar el le
împlete!te pe toate într-un sistem specific unic. Personalitatea sa nu conine
trei sisteme, ci numai unul. Individualitatea nu este un sac cu zdrene
aruncate dup$ ce !tiinele nomotetice au spus ce au avut de spus.
Organizarea vieii individuale este în primul rând, în ultimul rând !i tot timpul,
un fapt principal al naturii umane.

Gordon W. Allport, idem, p. 26.

77

6. Persoana este singura realitate pe care o cunoa!tem !i pe care o
f$urim în acela!i timp din interior.

Persoana nu este un obiect. Ea este, dimpotriv$, ceea ce în fiecare om
nu poate fi tratat ca un obiect. Iat$, vecinul meu. El are despre corpul s$u un
sentiment singuIar, pe care eu nu-l pot încerca, dar pot s$, privesc acest corp
din exterior, s$-i examinez dispoziiile, eredit$ile, forma, bolile, pe scurt s$-l
tratez ca o materie a cunoa!terii fiziologice, medicale etc. El este funcionar !i
exist$ un statut de funcionar, o psihologie de funcionar pe care o pot studia
legat$ de cazul s$u, de!i acestea nu sunt el, în întregimea !i realitatea sa
comprehensiv$. El este, de asemenea, în aceea!i .manier$, un francez, un
burghez, ori un maniac, un socialist, un catolic etc. Dar nu este un Bernard
Chartier: el e Bernard Chartier. Miile de maniere în care eu îl pot determina
ca un exemplar al unei clase m$ ajut$ s$-l îneleg !i mai ales s$-l folosesc, s$
!tiu cum s$ m$ comport în mod practic fa$ de el. Dar acestea nu sunt decât
contururi luate de fiecare dat$ despre un aspect al existenei sale. Mii de
fotografii combinate nu sunt un om care umbl$, gânde!te !i vrea. (...)
Nu exist$ aici deci pietre, arbori, animale !i persoane, care ar fi ni!te
arbori mobili ori animale mai viclene. Persoana nu este obiectul cel mai
minunat din lume, un obiect ce l-am cunoa!te din afar$, ca !i pe celelalte. Ea
este singura realitate pe care o cunoa!tem !i pe care o f$urim în acela!i timp
din interior. Prezent$ peste tot, ea nu este dat$ nic$ieri.
Cu toate acestea nu o respingem ca fiind inexplicabil$. O experien$
bogat$ p$trunzând în lume se exprim$ printr-o creaie neîncetat$ de situaii,
de reguli !i de instituii. Dar aceast$ surs$ a persoanei fiind nedefinit$, nimic
din ce o exprim$ n-o epuizeaz$, nimic din ce o condiioneaz$ nu o aserve!te.
Nu mai mult decât un obiect vizibil, ea nu este un reziduu intern, o substan$
ascuns$ sub comportamentele noastre, un principiu abstract al gesturilor
noastre concrete: aceasta ar fi înc$ o manier$ de a fi un obiect ori o fantom$
de obiect. Ea este o activitate tr$it$ de autocreaie, de comunicare !i de
adeziune, care se sesizeaz$ !i se cunoa!te în actul ei ca mi!care de
personalizare.

Emmanuel Mounier, Introducere familiar$ la universul personal (1955),
traducere de Nicolae Frigioiu, în Filosofia contemporan$. Orient$ri !i tendine,
vol. I, Bucure!ti, Universitatea Bucure!ti, Catedra de filosofie, pp. 300-302.


7. Individ, persoan$ !i personalitate.

Ce este individul? Pe de o parte, ca fiin$ uman$ total distinct$ de
mediul s$u social, el este o pur$ abstraciune, deoarece viaa sa e de
neconceput în afara oric$rei relaii cu ceilali. Pe de alt$ parte, redus la un
sistem de relaii, el î!i pierde orice existen$ proprie. Noiunea de individ nu
78
este utilizabil$ decât pentru a desemna o fiin$ uman$ având o caracteristic$
sau mai multe, bine determinate, care permit situarea lui într-o categorie: spre
exemplu, un. inginer f$când parte dintr-o populaie de ingineri caracterizat$
prin locul acesteia în cadrul categoriilor socio-profesionale. Atunci când acest
individ dobânde!te o identitate, un nume care îl distinge de toi ceilali, atunci
când are o istorie si cap$t$ o con!tiin$ de sine, când î!i asum$
responsabilit$i, el devine o persoan$. Prin dezvoltarea posibilit$ilor sale
înn$scute, prin dobândirea unei experiene !i a unor cuno!tine din ce în ce
mai largi, el se constituie, în raport cu întreaga via$ social$ a societ$ii sale,
într-o personalitate.

Paul-H enry Chombart de Lauwe, Cultura !i puterea (1975), traducere de
Rola Mahler, Bucure!ti, Editura Politic$ 1982, p. 63.


B. Eu, con%tiin$!, personalitate

8. Nu poate s$ existe o personalitate f$r$ con!tiina eului

Poate s$ existe o personalitate f$r$ con!tiina eului ? Nu. Întocmai
cum în constituia atomului material este nevoie de un element central care
structureaz$ elementele periferice, tot a!a !i la personalitate. Elementele
acesteia nu pot sta de sine, f$r$ eul central care d$ unitatea !i controlul.
Oricât de bogat$ !i de frumos pl$m$dit$ ar fi structura personalit$ii, dac$ din
ea ar lipsi eul, ar lipsi !i viaa. Unt artist poate juca pe scen$ în chip maestru
un rol de persoan$; prin aceasta el nu este îns$ acea persoan$, fiindc$ nu
are eul central al persoanei: persoana din rol este de împrumut. Tot astfel !i
în jocul copilului. Copilul împrumut$ diferite atitudini personale, f$r$ ca s$-!i
schimbe, cu toate acestea, personalitatea lui real$. Când con!tiina eului
lipse!te, personalitatea este o simpl$ imitaie sau este o pl$m$deal$ biologic$
f$r$ importan$ pentru viaa sufleteasc$.

Constantin R$dulescu-Motru, idem, în voi. cit., p. 560.


9. Eul nu se confund$ cu con!tiina întreag$.

Eul se produce înl$untrul con!tiinei !i devine um factor important în
pl$m$deala acesteia, dar nu se identific$ cu con!tiina întreag$. Con!tiinei îi
r$mâne o activitate !i dincolo de eu. Altminteri ar fi cu neputin$ s$ înelegem
transform$rile eului. Înelegem transformarea eului fiindc$ avem în con!tiin$
!i alte elemente independente de eu, cu care îl putem pe acesta compara.
(...) Con!tiina omeneasc$, ca funcie de anticipaie, este totdeauna
egocentric$. Ea, serve!te totdeauna s$ justifice eul. Nu mai puin adev$rat
este îns$ c$ ea nu se confund$ întru totul cu eul. Ea î!i are legile sale proprii
79
dup$ care cre!te !i scade. Maximul de intensitate a eului nu coincide cu
maximul de intensitate a con!tiinei. Sunt cazuri în care eul dispare, pe când
con!tiina este lucid$, !i sunt cazuri apoi în care intensificarea eului produce
întunecarea con!tiinei. În momentele de afeciuni puternice, eul domin$ în
dauna con!tiinei, care î!i strânge orizontul; dar în momentele de adâncire a
intuiiei lucrurilor, dimpotriv$, eul se restrânge pân$ ce aproape dispare, iar
con!tiina î!i mut$ hotarele la dep$rt$ri vaste.

Constantin R$dulescu-Motru, idem, în vol. cit., p. 556.



10. Fenomenul personalit$ii în totalitatea sa nu coincide cu eul.

Prin „eu" se înelege acel factor complex la care se raporteaz$ toate
coninuturile con!tientului, iar în m$sura în care acesta include personalitatea
empiric$ în sfera sa, eu-l este subiectul tuturor actelor personale ale
con!tientului. Raportarea unui coninut psihic la eu reprezint$ criteriul
con!tiinei acestuia, deoarece nici un coninut nu este con!tient, dac$ nu este
reprezentat unui subiect. (...)
Fenomenul personalit$ii în totalitatea sa nu coincide, în mod evident,
cu eu-l, adic$ numai cu personalitatea con!tient$, ci constituie o entitate ce
trebuie distins$ de eu. Aceast$ necesitate apare, fire!te, numai pentru o
psihologie care este confruntat$ cu faptele incon!tientului. Pentru aceasta
îns$, este de cea mai mare importan$ s$ fac$ o asemenea distincie. Chiar
pentru practica juridic$ va avea oarecare importan$ dac$ anumite st$ri de
fapt psihice sunt con!tiente sau incon!tiente, de pild$ în judecarea
responsabilit$ii.
De aceea, am propus s$ numim sine, personalitatea total$ care, de!i
nu e în întregime sesizabil$, este totu!i prezent$. Eu-l este prin definiie
subordonat sinelui !i se raporteaz$ la acesta ca partea la întreg. Eu-l are, în
domeniul câmpului con!tientului, libertatea de voin$ - cum se spune. Cu.
acest concept nu m$ refer la nimic filosofic, ci doar la faptul psihic general
cunoscut al a!a-numitei decizii libere, respectiv la sentimentul subiectiv al
libert$ii. Dar a!a cum libertatea noastr$ de voin$ se love!te de necesit$i ale
lumii înconjur$toare, a!a î!i g$se!te limit$ri !i dincolo de câmpul
con!tientului, în lumea interioar$ subiectiv$, adic$ acolo unde intr$ în conflict
cu faptele sinelui. Dup$ cum împrejur$rile exterioare ne determin$ !i ne
îngr$desc, a!a se raporteaz$ !i sinele la eu: ca un dat obiectiv, pe care
libertatea voinei noastre nu e în stare s$-l schimbe, în mod direct, cu nimic.
Este cunoscut chiar !i faptul c$ eu-l nu numai c$ nu poate face nimic
împotriva sinelui, dar este chiar asimilat !i în mare m$sur$ transformat
câteodat$ de p$ri de personalitate incon!tiente, aflate în curs de dezvoltare.

80
traducere de Suzana Holan, în C. G. Jung, Puterea sufletului. Antologie, vol.
I, Bucure!ti, Editura Anima, 1994, p. 129 !i pp. 132-133.


11. Libertatea interioar$.

Este adev$rat (...) c$ libertatea este sursa vie a fiinei !i c$ un act nu
este un act al omului decât daca transfigureaz$ datele cele mai rebele în
magia acestei spontaneit$i. În acest sens !i numai în acest sens omul este
în întregime s!i întotdeauna liber din punct de vedere interior, dac$ el vrea.
Aceasta este libertatea care r$mâne deportatului chiar în momentul în care el
pare închis în servitute !i umilire. În acest sens se poate spune c$ libert$ile
concrete nu sunt indispensabile pentru exercitarea libert$ii spirituale care
manifest$ astfel, în momentele m$reiei, transcendena sa amar$ în condiiile
sale de fapt.

Emmanuel M o u n i e r, idem, în voi. cit., pp. 326-327.


12. Psihologic, un om este liber când conceptul s$u de libertate este
satisf$cut.

„A fi liber" înseamn$ (a) a avea posibilitatea de alegere în raport cu
sistemul de condiii în care acionezi, (b) a lua decizia în urma unei „raion$ri"
în raport cu anumite interese !i scopuri. Libertatea este a!adar relativ$ la
posibilit$ile de alegere pe care le ofer$ sistemul de condiii !i în raport cu
sistemul de interese. Este o prim$ delimitare.
Desigur, pentru om „libertate" înseamn$ mai multe lucruri: (a) libertate
social$ (posibilitate de alegere în raport cu mediul social), (b) libertate
natural$ (posibilitatea de alegere în raport cu condiiile naturale, (c) libertate
psihic$ !i (d) libertate raional$ (liber de prejudec$i). Un om are posibilitate
de alegere social$, dar el nu este „eliberat subiectiv" (de deprinderi sau
prejudec$i) !i deci el „nu alege" (ci merge liniar). Psihologic, un om se poate
simi liber chiar când ceilali îl consider$ neliber; aceasta înseamn$ c$ pentru
el nu prezint$ interes o anumit$ alegere. Un fanatic religios este liber s$
aleag$ între închisoare !i „libertatea social$” (schimbând condiiile); el totu!i
nu se sinchise!te !i ajunge la închisoare. Trebuie s$ distingem deci !i
„conceptul de libertate" pe care un om sau un grup de oameni îl au.
Psihologic, un om este liber când conceptul s$u de libertate este satisf$cut. În
concepia altora el apare îns$ neliber.

Gheorghe Enescu, Filosofie !i logic$, Bucure!ti, Editura (tiinific$, 1973, p.
69.


81
C. Eu %i ceilal$i

13. Necesitatea de a stabili raporturi cu ceilali este indispensabil$
pentru s$n$tatea mental$.

Omul este smuls din comuniunea sa primitiv$ cu natura, comuniune
care caracterizeaz$ existenta animal$. Înzestrat cu raiune !i imaginaie, omul
are con!tiina de a fi singur !i izolat, neputincios !i ne!tiutor. El cunoa!te
precaritatea na!terii !i a morii sale. Dac$ omului i-ar fi imposibil s$-!i creeze
noi leg$turi, care s$ nu mai fie reglate de instincte, el nu ar putea s$ înfrunte
aceast$ a doua stare. Chiar dac$ toate nevoile sale fiziologice ar fi
satisf$cute, el ar simi solitudinea !i individuaia sa ca pe o închisoare din
care nu ar putea s$ scape pentru a-!i p$stra echilibrul. A!adar, alienatul este
cel care a e!uat în a crea o comuniune oarecare cu semenul; el este
întemniat, de!i nu se g$se!te în spatele gratiilor. Necesitatea de a stabili
raporturi cu ceilali este indispensabil$ pentru s$n$tatea mental$. Aceast$
nevoie este subiacent$ tuturor fenomenelor care reglementeaz$ relaiile
intime ale omului, tuturor pasiunilor cuprinse sub termenul de dragoste luat în
sensul cel mai larg.

Erich Fromm, Societate alienat$ si societate s$n$toas$, traducere de Nicolae
Frigioiu. în E. Fromm, Texte alese. Bucure!ti, Editura Politic$, 1983, pp. 88-
89.





14. Persoana nu exista decât fa$ de altul.

Prima mi!care prin care se relev$ o fiin$ uman$ la începutul copil$riei
este o mi!care c$tre altul: copilul între !ase luni !i dou$sprezece luni, ie!ind
din viaa vegetativ$, se descoper$ în altul, se înva$ cu atitudinile comandate
de privirea altuia. Abia mai târziu, c$tre al treilea an. va ap$rea primul val de
egocentrism con!tient. Când gândim la o persoan$ suntem influenai de
imaginea unei siluete. Ne a!ez$m atunci în faa persoanei ca în faa unui
obiect. Dar corpul meu este !i el orificiul ochiului larg deschis asupra lumii !i
eu însumi uitat. Prin experiena interioar$ !i persoana ne apare ca o prezen$
îndreptat$ c$tre lume !i c$tre celelalte persoane, f$r$ limite, amestecat$ între
ele, în perspectiva universalit$ii. Celelalte persoane nu o limiteaz$, ele o fac
s$ existe !i s$ creasc$. Nu exist$ decât fa$ de altul, ea nu se cunoa!te decât
prin altul, ea nu se g$se!te decât în altul. Experiena primitiv$ a persoanei
este experiena persoanei a doua. Tu-ul !i în el noi-ul, precede eu-l ori cel
puin îl însoe!te. În natura material$ (!i noi îi suntem parial supu!i)
domne!te exclusivitatea, fiindc$ un spaiu nu poate fi de dou$ ori ocupat. Dar
82
persoana, prin mi!carea ce o face s$ se nasc$, se ex-pune. Astfel, ea este
comunicabil$ prin natur$ !i ea singur$ este. Trebuie pornit de la acest fapt
primitiv. (...) Dac$ comunicarea sl$be!te ori se corupe, eu m$ pierd profund
pe mine însumi: toate nebuniile sunt un e!ec al raportului cu altul - alter
devine alienus, eu devin la rândul meu str$in mie însumi, alienat. S-ar putea
spune aproape c$ nu exist decât în m$sura, în care exist pentru altul !i, la
limit$, a fii înseamn$ a iubi.

Emmanuel Mounier, idem, în vol. cit., p. 313.


15. Viaa personal$ !i viaa social$ sunt cei doi poli ai unui continuum.

Autonomia relativ$ a persoanei !i formarea personalit$ii nu sunt
posibile decât în relaiile cu ceilali !i în ansamblul structurilor sociale. În acest
sens, individul este puternic legat de un sistem de relaii, la care totu!i nu se
reduce. Nu exist$ limite precise între viaa personal$ !i viaa social$, care
sunt cei doi poli ai unui continuum. În partea central$ a acestui continuum
cele dou$ aspecte diferite se confund$, dar, la fiecare extremitate, persoana
!i societatea sunt totu!i dou$ realit$i distincte. Exist$ aspecte personale !i
sociale ale aceleia!i aspiraii, dar poate exista un conflict între aspiraiile unei
persoane !i cele ale ansamblului membrilor unui grup din care ea face parte.

Paul-Henry Chombart de Lauw e, idem, pp.63-64.


16. Reeaua social$ define!te, pân$ la un punct, persoana.

În jurul fiec$rui om se întinde o „reea social$” de diverse m$rimi !i
care poate fi în mare m$sur$ evideniat$. Psihosociologii au difereniat o
reea social$ primar$, format$ din oameni în raport cu care subiectul se afl$
într-o relaie direct$, nemijlocit$, mai mult sau mai, puin constant$; apoi o
reea secundar$, care rezult$ din leg$turile omene!ti spontane, fire!ti !i
continue pe care le au membrii reelei sale primare; !i, în sfâr!it, un nivel
teriar al acestei reele, constând din persoane la care subiectul ar putea
avea, la nevoie, acces. Reelele sociale ale celor apropiai, ale soilor, ale
celor ce fac parte dintr-o familie, ale prietenilor !i vecinilor se intersecteaz$
parial. Diver!i oameni, în funcie de firea lor, în funcie de diverse st$ri
maladive somatice sau psihice, au diverse reele sociale, variat dimensionate
cantitativ !i configurate calitativ. Fapt ce define!te, pân$ la un punct,
persoana, în interiorul reelei sociale a unei persoane se circumscrie „reeaua
sa de suport social". Aceasta se refer$ la acele persoane strâns legate de
subiect care îi acord$ sau îi pot acorda sprijin, susinere. Se difereniaz$ între
reeaua de suport continuu !i reeaua de suport în situaii de criz$ – suportul
„instrumental", constând din sprijinul acordat în rezolvarea practic$ !i
83
eficient$ a unor situaii problematice, !i suportul afectiv, constând în sprijinul
acordat prin dragoste, afeciune, solidaritate, încurajare, protecie, potenarea
stimei de sine – reeaua de suport social configurat$ predominant subiectiv,
constând din persoanele care sunt considerate de subiect ca fiindu-i
apropiate, ca sprijinindu-l, continuu sau la nevoie, în crize, !i reeaua de
suport „obiectiv$", cea care realmente intervine sau ar interveni. Aspectul
subiectiv nu este de ignorat (chiar dac$ nu se coreleaz$ cert cu suportul
obiectiv), deoarece el întreine sperana seu convingerea subiectului în faptul
c$ este sau va fi sprijinit !i ajutat.

Mircea L$z$rescu, Introducere in psihopatologia antropologic$, Timi!oara,
Editura Facla, 1989, pp. 45-46.


17. Dragostea împlinit$ conduce la o situaie în care fiecare e distinct
de cel$lalt !i totu!i identic cu cel$lalt.

Faptul c$ omul în fiinarea sa adev$rat$, fireasc$ !i plenar$, nu este o
fiin$ solitar$ iese la iveal$ pregnant o dat$ cu tr$irea dragostei. În cadrul
dragostei, dincolo de deschiderea receptant$ a simpatiei, a rezonanei
afective, dincolo de furtuna bulversant$ a îndr$gostirii !i dincolo de
ata!ament, de atitudinea exclusivist$ !i posesiv$ ce poate ap$rea în unele
momente, sunt prezente bog$ia !i frumuseea iubirii adânci !i calme, al c$rei
limbaj este t$cerea, înelegerea din priviri. (...) Acest proces al dragostei
împlinite conduce la o situaie în cadrul c$reia fiecare din cei doi resimte cum
r$mâne „el însu!i", iar cel$lalt, de care e legat, o persoan$ distinct$ de el,
st$pân$ pe sine !i respectat$, cu toat$ intimitatea ce-i reune!te într-un tot
indivizibil. (i totu!i, fiecare este !i identic cu cel$lalt, „avându-l pe cel$lalt în
el", tot timpul, pretutindeni, ca pe o parte a fiinei sale care îl face s$ nu fie
niciodat$ singur, care-l bucur$, îl sprijin$, îl încurajeaz$, îl ajut$, îl
îmbog$e!te. Iubita e departe, dar ea e totu!i aici, cu mine, în mine, îi simt
prezena permanent$, vie. Imaginea fiinei iubite este integrat$ în subiect nu
doar ca o cunoa!tere reprezentabil$, ci ca purtând cu ea o parte vie din
realitatea altei fiine, care astfel se cuib$re!te în suflet !i astfel îl fecundeaz$.
Dragostea este mult mai mult decât simplu ata!ament, simpl$ posesiune sau
simpl$ introiecie a „imagoului" cuiva. Ea înt$re!te coeziunea intern$ a
subiectului, fiind un proces activ, un foc viu care se autoîntreine.
(...)Dragostea împlinit$ vizeaz$ în cel mai înalt grad intimitatea persoanei !i o
angajeaz$ în totalitate, cu toat$ fiina ei, ca într-un fel de continu$ regenerare.
In plus, ea apropie persoanele de sex opus în jocul plin de bucurie !i uitare al
dansului, îmbr$i!$ri, s$rutului, relaiei sexuale.

Mircea L$z$rescu, idem, pp. 163-164.


84
D. Identitatea persoanei

18. Psihismul uman con!tient se înr$d$cineaz$ în corp, se identific$
pân$ la un punct cu acesta.

Identitatea subiectului se relev$ în primul rând prin corporalitatea sa.
N$scându-se, ap$rând pe lume o dat$ cu corpul s$u biologic, viitoarea
persoan$ cap$t$ deja o prezen$ determinat$, o anumit$ identitate în plan
social, pe care i-o asigur$ înregistrarea sa oficial$, atribuirea unui nume. Dar
aceast$ identitate prin corp !i nume este iniial una exterioar$, nedublat$ înc$
de identitatea interioar$ a subiectivit$ii. Corporalitatea biologic$ face la
început „corp comun" cu psihismul biologic al individului, în mijlocul c$ruia
înflore!te !i se dezvolt$ doar treptat con!tiina de sine.
Pentru persoana adult$ propriul corp este atât un topos al înr$d$cin$rii
sale în lume, cât !i un suport al propriei existene con!tiente. El este un loc
din care izvor$!te propria intenionalitate de raportare la lume, precum !i un
spaiu privilegiat. O data cu structurarea progresiv$ a „schemei corporale", cu
reprezentarea neurofiziologic$ în cortex a limitelor propriului corp, în
infrastructura con!tiinei de sine se difereniaz$ un câmp spaial al
„interiorit$ii", ce se polarizeaz$ în raport cu un câmp spaial al „exteriorit$ii"
lumii. Corpul propriu reprezint$ realitatea spaial$ în care se localizeaz$
bolile, asupra c$ruia opereaz$ chirurgii. Agresiunile asupra interiorit$ii
acestuia mai ales sunt receptate ca un maxim pericol. Apoi, persoana î!i
resimte „în corp" emoiile !i, de asemenea, ea î!i resimte „sufletul" în piept,
„gândurile" în cap. Când gânde!te profund, omul î!i cuprinde capul cu
mâinile, când vrea s$-!i aminteasc$ ceva el î!i îndreapt$ privirea în sus,
c$utând parc$ undeva în creier. (i desigur, individul resimte toate tr$irile sale
subiective, toate pulsiunile, afectele, gândurile !i inteniile sale ca plasate în -
!i izvorând din - interioritatea subiectului s$u, care se dovede!te acum a fi
una cu cea a corpului s$u.
Sufletul con!tient al persoanei este înr$d$cinat în propriul corp,
„locuie!te" în acest „sediu", este „încarnat", face „corp comun" cu propria
corporalitate. Având un corp, fiind un corp, subiectul se resimte ca un dat
obiectiv, ca o parte component$ a realit$ii. El se percepe pe sine ca centrând
o lume personal$, prin care se insereaz$ într-o lume mai vast$, într-o lume
real$ din care face !i el parte în calitate de „realitate obiectiv$" special$. De
altfel, subiectul se !i polarizeaz$ activ în raport cu aceast$ lume. Iar vizarea
!i aciunea sa efectiv$ se realizeaz$ tot prin intermediul corpului, ce apare
acum în calitatea sa de instrument, de organ. Subiectul investigheaz$ lumea
exterioar$ privind-o cu ochii, ascultând-o cu urechile, scormonind-o cu
mâinile, deplasându-se cu picioarele, manipulând instrumente ce culeg !i
apropie informaii sau preschimb$ lumea dat$. (i tot prin instrumentalitatea
corpului el comunic$ cu ceilali oameni, fie c$ o face prin mimic$ sau gesturi,
prin vorbire sau scris. Corpul propriu este mijlocul nostru de manifestare
expresiv$, de rostire. (...) Corpul este esenial !i în dragoste: prin privire, prin
85
zâmbet, prin îmbr$i!are, prin raportul sexual. Intimitatea corpului se
dezv$luie doar celor apropiai suflete!te !i se ascunde în public, fa$ de cei
nefamiliari. (...)Psihismul uman con!tient, cu toat$ subiectivitatea sa, se în-
r$d$cineaz$ deci în corp, se identific$ pân$ la un punct cu acesta.

Mircea L$z$rescu, idem, pp. 60-68.


19. Extinderile eului.

„Eul", în calitate de centru al persoanei, (...) r$mâne tot timpul un eu
încarnat, înr$d$cinat în propriul corp. Se poate spune c$ subiectul este totuna
cu acesta. Dar în acela!i timp, propriul corp „aparine" subiectului. este !i o
posesiune a sa. Iar identitatea persoanei se circumscrie !i prin posesiunile !i
extinderile sale în lume. Din perspectiv$ corporal$ - mai precis din
perspectiv$ „corporal-spaial$" - trupul uman nu se termin$ la piele. El se
continu$ în primul rând cu îmbr$c$mintea !i podoabele. (i, de asemenea, el
se extinde parial asupra instrumentelor pe care le manipuleaz$, cu care face
mai mult sau mai puin „corp comun". (...) Casa reprezint$ un alt aspect
important al extinderii în spaiul exterior !i în lumea uman$ concret$ a propriei
identit$i, bazate pe propria corporalitate. Casa este un fel de „piele l$rgit$"
care include !i protejeaz$ persoana, asigurând-i o anumit$ intimitate în raport
cu zonele publice ale spaialit$ii antropologice. Ea este pentru om o
mo!tenire biologic$, ceva ce ine de instinctualitatea prin care specia se
multiplic$, adunând într-o convieuire protejat$ cuplul, p$rinii, copiii, clanul.
Locuina este un loc al proteciei, al lini!tii !i intimit$ii, al familiarit$ii !i
înr$d$cin$rii în generaiile premerg$toare. Identitatea subiectului ine si de
aceast$ înr$d$cinare în istoria casei, în str$mo!i, str$mo!i ce locuiesc în
acela!i spaiu în care individul cre!te !i se formeaz$, prin pove!tile despre ei,
prin galeria de portrete, prin fotografii, prin amintiri. Ei modeleaz$ direct sau
indirect firea subiectului, îi ofer$ exemple !i argumente atitudinale,
comportamentale, îi ofer$ un rost !i un sens existenial. (...)Identitatea
subiectului, în sens de delimitare, se exprim$ si în raport$rile sale
interpersonale grupale, sociale. Concomitent sau consecutiv fa$ de
identific$rile cu alii, de „extinderea" asupra altora printr-un „comer” reciproc,
se desf$!oar$ !i un proces de înt$rire a delimit$rii proprii, de consolidare a
propriei identit$i, a propriului „eu" ce se confrunt$ cu alii, mai mult sau mai
puin agresiv (tr$ind uneori crisparea fricii), care introiecteaz$ imagoul
celuilalt, structurându-se !i amplificându-se. (...)Pân$ la un punct, situaia
este similar$ !i în raport cu comunitatea din care subiectul se împ$rt$!e!te,
la care el ader$, în cadrul unui grup, el poate ocupa desigur o anumit$
poziie, o anumit$ funcie. Dar, în m$sura in care subiectul con!tient se simte
solidar cu grupul respectiv, limitele sale încorporeaz$ !i aceast$
„exterioritate". Dac$ el este expulzat din grup sau se desolidarizeaz$ de grup,
atunci dimensionarea sa interioar$ se reduce. Fire!te, e vorba în toate aceste
86
cazuri de ata!amentul real, resimit intens în subiectivitate !i tradus evident în
comportament.

Mircea L$z$rescu, idem, pp. 74-76.


20. Raporturile interpersonale !i diagrama intim-public.

Persoana, centrat$ de identitatea eului, reflect$ în interioritatea
subiectivit$ii sale lumea exterioar$ de care e legat$ !i ata!at$. O reflect$ !i o
structureaz$ dup$ o diagram$ intim-public, care este o replic$ a apropierilor
!i dep$rt$rilor prin care lumea umana exterioar$ se structureaz$ pentru
subiect. În subiectivitatea persoanei se poate distinge astfel o zon$ a
intimit$ii !i a secretului personal, la care nu are nimeni acces. Aceasta este
!i zona din care izvor$sc intuiiile, inspiraia, zona în care s$l$!luie!te
originalitatea funciar$ a subiectului. Putem apoi distinge, concentric, o zon$
tot intim$, la care au acces doar cei apropiai, c$rora subiectul li se
dest$inuie, în care el are încredere, c$rora le m$rturise!te o parte din
secretele sale. Urmeaz$ un cerc al familiarit$ii, un domeniu al interiorit$ii
persoanei ce poate deveni in mod u!or !i firesc accesibil altora în cursul vieii
de zi cu zi, între cei cunoscui !i obi!nuii unul cu altul. (i apoi o zon$
exterioar$, „public$", o sfer$ a „m$!tii" !i a desf$!ur$rii „teatrului" pe care
subiectul îl joac$ în faa altora, mai necunoscui !i mai îndep$rtai, dorind s$
apar$ într-un anumit fel. Zona intimit$ii este unul din polii care menin
coeziunea subiectului con!tient. Când acestuia i se smulg cu fora secretele,
el se simte golit interior, lipsit de adev$rata sa identitate ce-i asigura un
suport subiectiv ultim.

Mircea L$z$rescu, idem, p. 77.


21. Duplicitatea existentei personale

Între intimitatea secretului personal, pe care subiectul nu-l spune
nim$nui - sau doar celor intimi - !i prezena sa oficial$, impersonal$ în viaa
social$, unde comportamentul s$u e reglat de normele acestei viei publice,
de statutul !i rolul s$u social, de felul în care societatea pretinde ca indivizii
s$ se comporte în diverse situaii definite, exist$ tot timpul o anumit$ distan$.
Aceasta este pe de o parte „interioar$", polarizând persoana con!tient$ între
intimitate si m$!tile sale sociale. Pe de alt$ parte, ea este exterioar$,
obiectiv$, relaional$, exprimat$ în diverse „apropieri" ale subiectului fa$ de
semeni. (...) Distana interioar$ !i relaional$ pe care o structureaz$
raportarea subiectului la comunitatea uman$ susine posibilitatea duplicit$ii !i
neautenticit$ii existenei personale. Datorit$ acestei distane nu e posibil ca
tot ce este în suflet s$ fie !i în verb, nu e posibil$ autenticitatea complet$.
87
Aceast$ duplicitate este subsumat$, într-un mod firesc !i normal, sensului
sintetic pozitiv, moral !i creator al existenei umane. Dar duplicitatea poate
ap$rea !i în forme distorsionate. Ipocrizia, reaua-credin$, minciuna,
compromisul !i alte modalit$i ale existenei duplicitare pot urâi viaa omului.

Mircea L$z$rescu, idem, pp. 180-181.






22. Identitatea persoanei !i numele propriu.

Identitatea subiectului mai e determinat$ de numele pe care el îl
prime!te la na!tere, ca o determinaie social$ ce indic$ apartenena la o
familie, speranele p$rinilor, tradiia. Desigur, el î!i poate onora sau nu un
nume de prestigiu, poate face din numele s$u unul renumit, în bine sau r$u.
Dup$ cum subiectul î!i poate schimba numele, în mod oficial. Sau poate
adopta un pseudonim, poate primi o porecl$. Cât prive!te actele de identitate,
acestea definesc, de asemenea, subiectul. Ele sunt un simbol al biografiei
sale, atestate de o instan$ social$ oficial$. Aceste acte dau !i ele siguran$
subiectului, prin faptul c$ acesta se simte acum protejat de c$tre cei ce le-au
emis !i au garantat pentru el. F$r$ acte de identitate, f$r$ pa!aport si buletin,
f$r$ un nume sigur, subiectul este dubios în plan social, tinde s$ nu mai aib$
identitate, s$ devin$ un „oricine".

Mircea L$z$rescu, idem, pp. 73-74.


23. Persoana con!tient$ este un „unu-multiplu".

Ca fiin$ con!tient$, subiectul nu doar vizeaz$ realul !i îl investe!te cu
semnificaii, ci !i judec$. El este o fiin$ care judec$ pe altul, pe alii !i pe
sine, lumea - „datumul lumii" - !i existena. Procesul se încheie de obicei cu o
„judecat$" sintetic$, ce este, simultan, aservit$ !i evaluant$, categorizând,
definind poziia insului în raport cu realitatea. (...)
Judecându-se pe sine, subiectul se poate dezice parial de sine.
Conflictul cu sine însu!i presupune o dedublare interioar$, o partajare a
persoanei în dou$ zone; pe de o parte, un domeniu de înr$d$cinare în sine,
cu care el se identific$ !i pe care el îl accept$, asumându-!i-l în calitate de
„eu însumi" („acesta sunt eu, cel adev$rat"); pe de alt$ parte, un domeniu de
care subiectul se dezice parial, pe care nu-l asimileaz$ integral ca propriu
persoanei sale, c$ruia i se opune !i pe care-l judec$ negativ, dorind s$-l
înl$ture sau s$-l schimbe, împotriva c$ruia lupt$. Aceast$ dedublare
88
interioar$ e posibil$ datorit$ faptului c$ persoana con!tienta este o realitate
complex$, un „unu-multiplu", sintetizând în ,,eul" s$u o multitudine de „euri"
care se difereniaz$ !i se ierarhizeaz$, articulându-se cu instana interioar$ a
comuniunii, a „forumului interior", !i apoi cu instana de generalitate abstract$
a „esenei umanului" ce st$ la baza con!tiinei morale. Mircea L$z$rescu,
idem, pp. 47-49.


24. Cercurile concentrice ale tr$irilor !i judec$rii con!tiinei morale.

Primul cerc al judec$rii !i existenei etice poate fi considerat cel al grijii
fa$ de cel$lalt !i fa$ de sine. Acum „cel$lalt"nu este indiferent pentru
subiect; cei doi nici nu se confrunt$ într-o disput$ anume, nici nu coopereaz$
pur !i simplu la rezolvarea unei probleme. (i totu!i, o raportare, o relaie
exist$, precump$nitor unilateral$. Subiectul se refer$ la cel$lalt cu simpatie, îi
pas$ de soarta sa, sufer$ !i se bucur$ în t$cere al$turi de acesta, tr$ie!te
compasiunea. El se preocup$ de necazurile semenului, se str$duie!te s$ nu-i
provoace el însu!i suferine, s$ nu-i ating$ demnitatea, s$-i respecte
intimitatea !i pudoarea, s$ nu-l împov$reze cu propriile probleme. Poi avea
grij$ de cel$lalt în mod discret !i de la distan$, sprijinindu-l, ap$rându-l,
protejându-l, manifestându-i astfel bunul sim, omenia, generozitatea.
Atunci când nu poart$ de grij$ semenului s$u - fie c$ a fost solicitat,
rugat, sf$tuit sau nu - subiectului i se poate repro!a acest lucru. Repro!ul nu
este o pedeaps$ propriu-zis$, ci un fel de mustrare, o admonestare în raport
cu neglijena de a nu fi fost destul de atent cu cel$lalt, de a nu-l fi avut mereu
în vedere în ceea ce gânde!ti si faci. (...)
„A avea grij$ de” are !i un sens reflexiv. De la început sunt implicate
reciprocitatea, a!teptarea ca !i alii s$ se preocupe de subiect. Precum !i el
însu!i de sine. Adic$ s$-!i poarte de grij$, s$ cultive armonica dezvoltare a
propriului corp, a propriei persoane !i existene, îndep$rtând suferina, g$sind
o bun$ a!ezare în lume, angajându-se - dac$ poate - pe drumul fericirii. (...)
Un al doilea cerc al judec$rii etice este legat de respect !i sancionat
prin ru!ine. Acesta îl presupune pe cel dintâi !i-l amplific$, asigurându-i o
structur$ mai ferm$, criterii mai precise.
Respectul este strâns corelat cu stima !i consideraia fa$ de semenul
nostru, pe care astfel îl estim$m, îl evalu$m, îl preuim ca pe o fiin$ valoric$
si, în acela!i timp, ne exprim$m încrederea în el, solidaritatea. Fiindu-i
devotai !i sprijinindu-l din tot sufletul, în mod reflexiv, subiectul se stimeaz$
!i se respect$, fire!te, !i pe sine, pretinzând aceast$ atitudine !i celorlali, în
raport cu justa sa valoare. Stima fa$ de mine însumi, pe care mi-o acord
singur !i pe care a!tept s$ mi-o confirme !i ceilali, îmi asigur$ încrederea în
mine, curajul, sperana !i demnitatea. (...)
Pierderea respectului, lipsa demnit$ii sunt tr$ite ca ru!ine, dispre sau
blam. Ru!inea e resimit$ mai mult în intimitatea subiectivit$ii, determinând,
în mod secundar, o retragere social$: pur si simplu, nu-i mai vine s$-i prive!ti
89
în ochi pe ceilali, nu mai supori s$ fii privit, parc$ „ai intra în p$mânt".
Dispreul porne!te în egal$ m$sur$ dinspre interior !i dinspre exterior. În
prim$ ipostaz$, el îndep$rteaz$ persoana, devalorizând-o. În perspectiv$
subiectiv$, tr$ind dispreul de sine, persoana se autodepreciaz$, se
consider$ „un nimic". (...) Blamul se desf$!oar$ mai ales în public, fie c$ e
iniiat de alii, fie de subiectul însu!i. El se refer$ nu atât !a pierderea
demnit$ii, cât mai ales la fapta rea, la aciunea !i existena ce nu îndeplinesc
binele, meritând oprobiul celorlali.
Un urm$tor cerc al tr$irilor !i judec$rii etice este organizat de datorie !i
responsabilitate !i sancionat prin culp$. (...) Planul existenei socio-culturale
!i cadrul relaiilor interpersonale sunt; ordonate prin funcionarea normelor !i
valorilor. Dintre norme, cele mai importante sunt acum cele .„deontice", care
stabilesc ceea ce este permis, interzis sau obligatoriu. (...) În raport cu
aceast$ normativitate socio-cultural$ care, pentru subiectivitatea con!tiinei,
funcioneaz$ „în exterior", se organizeaz$ progresiv !i în interioritatea
psihismului con!tient o normativitate deontic$ ce structureaz$ propriile tr$iri,
propriile atitudini, angaj$ri !i comportamente. (...)
Omul datoriei etice nu este dimensionat doar prin respectarea
normelor, ci !i prin angajarea sa întru responsabilitate. Responsabilitatea
înseamn$ angajarea subiectului în comportamente cu sens comunitar !i
general valoric, astfel încât, în final, el s$ poat$ „r$spunde", s$ poat$ „da
socoteal$" de inteniile !i actele sale, în faa unei instane care judec$ si
sancioneaz$. Iar în cazul în care se ajunge la concluzia c$ nu a urm$rit
binele, el va fi considerat vinovat. (...)
Un ultim cerc al con!tiinei morale este cel al libert$ii, nivel la care
judecarea se sprijin$ pe un criteriu ele maxim$ generalitate !i abstracie,
evident necircumstanial, pe o „lege moral$" care invoc$ !i implic$ „esena
umanului". Esen$ care se relev$ în propria existen$, participând la
autoconstrucia ei liber$, la autodeterminarea identit$ii sale, la introducerea
noului în lume, permiând ca orice persoan$ autentic$ s$ fie exemplar$
pentru întreaga umanitate. Judecarea con!tiinei morale este ghidat$ acum
de persoana îns$!i, ca valoare suprem$, implicând valorile de bine,
demnitate !i fericire, de sens noetico-valoric. La acest palier, auto-obligaiile
!i auto-interdiciile se subordoneaz$ libert$ii interioare sintetice, d$t$toare de
sens existenial, susin$toare a propriei deveniri.

Mircea L$z$rescu, idem, pp. 118-122.


25. Eul de acum ar fi acela!i cu cel al trecutului, deoarece memoria
poate, într-un fel, s$ realizeze din nou acel trecut !i s$-l sudeze cu prezentul.

Bineîneles, se folose!te uneori termenul „eu"în sensul de „corpul
meu", de pild$ când se spune „eu m$ aflam aici"; dar „eu" are mai multe
semnificaii, iar noi, f$r$ îndoial$, pe cea mai ascuns$ încerc$m s-o fix$m.
90
Caracterele morale, ca !i caracterele fizice variaz$ prea mult în cursul,
vieii spre a putea constitui identitatea personal$.
R$mâne memoria; ea este cea care apare, la prima vedere, ca
principiu identificator. Eul de acum ar fi acela!i cu cel al trecutului deoarece
memoria poate, într-un fel, s$ realizeze din nou acel trecut !i s$-l sudeze cu
prezentul. (...)
E!ti nemulumit de tine însui !i îi spui: „a! vrea s$ am un alt caracter
!i alte calit$i morale !i fizice". Posibilitatea acestei dorine arat$ o dat$ mai,
mult independena eului, afirmat$ adineaori, fa$ de schimb$rile spirituale !i
materiale, fiindc$ ai r$mâne tot tu, cu toate c$ i-ar fi înlocuite toate
caracteristicile tale. Dar s$ mai presupunem c$ ai dori s$ fi avut !i o cu totul
alt$ via$, deci s$-i schimbi deopotriv$ !i amintirile. Acum dorina ta devine
paradoxal$, într-adev$r, s$ admitem c$ dorina îi este împlinit$, c$ trupul,
calit$ile tale spirituale !i amintirile sunt înlocuite; dar atunci n-ar trebui s$ mai
fii aceea!i persoan$, dup$ cum un cuit nu mai este acela!i dac$ îi schimbi
mânerul !i lama. Ii doreai, se pare, anihilarea proprie !i crearea unui alt om,
a c$rui soart$ nu poate s$ te intereseze.

Ionel D. Gherea, Eul !i lumea. Eseu de cosmogonie antropomorfic$ (1938),
traducere din limba francez$ de Mariana Noica, Bucure!ti, Editura (tiinific$
si Enciclopedic$, 1984, pp. 6-7.


26. Identitatea personal$, identitatea eului !i identitatea corporal$.

Este cât se poate de clar c$ identitatea !i integritatea eului au o baz$
fizic$. Aceasta pare a fi centrat$ în creierul nostru. Totu!i, putem pierde
poriuni considerabile ale creierului nostru f$r$ ca acest fapt s$ interfereze cu
personalitatea noastr$. Pe de alt$ parte, v$t$marea integrit$ii noastre
mentale pare a fi întotdeauna datorat$ v$t$m$rii creierului sau altor tulbur$ri
fizice ale creierului.
S-a sugerat deseori, recent, în special de c$tre Strawson, c$ este o
gre!eal$ s$ se admit$ o distincie între corp !i minte ca punct de plecare; ar
trebui s$ plec$m, mai curând, de la persoana integral$. Putem atunci s$
distingem diferite aspecte sau genuri de propriet$i: cele care sunt în mod clar
fizice !i cele care sunt parial sau în totalitate personale sau mentale. (P. F.
Strawson [Individuals, London, Methuen, 1959] d$ exemple, cum ar fi, „a
cânt$ri 140 de livre" pentru o proprietate fizic$ a unei persoane !i „zâmbe!te"
sau „gânde!te profund" pentru dou$ propriet$i personale diferite. (...)).
Persoanele, se spune pe bun$ dreptate, pot fi identificate în acela!i fel în
care identificam corpurile fizice. (i aceasta, se spune, rezolv$ problema
identit$ii eurilor. Consider ca foarte atractiv$ sugestia de a lua persoana
drept principal$, iar analiza sa ca minte !i corp drept o abstracie secundar$.
(...)
91
Voi considera acum unele obiecii la adresa teoriei lui Strawson !i a
teoriilor similare.
înv$$m s$ distingem între corpuri !i mini. (A!a cum a ar$tat în special
Gilbert Ryle, aceast$ distincie nu este o invenie a filosofilor. Ea este tot atât
de veche ca !i memoria umanit$ii. (...)). Înv$$m s$ distingem între p$ri ale
corpului nostru care simt !i altele (unghii, p$r) care nu simt. Aceasta mai este
înc$ o parte din ceea ce putem descrie drept concepia despre lume
dezvoltat$ „natural". Dar apoi înv$$m despre operaii chirurgicale: înv$$m
c$ ne putem descurca f$r$ apendice, vezica biliar$, p$ri din stomac; f$r$
membre, f$r$ ochi; c$ ne putem descurca f$r$ proprii no!tri rinichi !i chiar
f$r$ propria noastr$ inim$. Toate acestea ne înva$ c$ corpurile noastre sunt,
într-o m$sur$ surprinz$toare !i chiar !ocant$, epuizabile. (i aceasta ne
înva$ c$ nu putem identifica pur !i simplu eurile noastre personale cu
corpurile noastre.
Teoriile conform c$rora sediul minii sau al con!tiinei este in corp sunt
foarte vechi. Chiar teoria despre creier ca sediu al minii este veche de cel
puin 2500 de ani. Ea se origineaz$ la medicii !i filosofii greci Alkmaion (DK A
10) !i Hippocrates (Despre boala sfânt$), precum si la Platon (Timaios 44 D,
73 D). Concepia actual$ poate fi formulat$ net !i oarecum !ocant prin
ipoteza c$ transplantul f$r$ cusur al creierului, dac$ ar fi posibil, ar fi tot una
cu o transferare a minii, a eului. (...)
Dac$ accept$m ipoteza transplantabilit$ii eului !i creierului sau, atunci
trebuie s$ renun$m la teoria lui Strawson, conform c$reia persoana, cu
propriet$ile sale fizice (ale întregului corp uman) !i propriet$ile sale
personale (cele cu o component$ mental$), trebuie luat$ ca logic primitiv$.
(Putem totu!i s$ spunem c$ este psihologic primitiv$). Nici o astfel de teorie
simpl$ !i natural$ nu va fi satisf$c$toare; c$ci corpul unei persoane nu mai
asigur$ baza incontestabil$ a identit$ii sale personale. (...)
(i dac$ suntem întrebai de ce, în cazul unui transplant reu!it de
creier, ne-am a!tepta s$ fie transplantat$ personalitatea sau caracterul
personal !i astfel s$ fie schimbat$ identitatea personal$ a corpului, atunci ar fi
greu s$ r$spundem la aceast$ întrebare f$r$ s$ vorbim despre minte sau
despre eu !i nici f$r$ s$ vorbim despre presupusa sa leg$tur$ cu creierul. De
asemenea, ar trebui s$ spunem c$ mintea este esenial$ pentru persoan$; !i
ar trebui s$ facem predicia (ar fi o predicie testabil$ în principiu) c$ dup$
transplant, persoana va pretinde identitatea cu donatorul creierului !i c$ ea va
fi capabil$ s$ „dovedeasc$" aceast$ identitate (prin mijloace precum cele
utilizate de Odiseu pentru a-!i dovedi identitatea Penelopei).
Toate acestea arat$ c$ noi consider$m mintea !i identitatea sa cu sine
ca fiind cruciale pentru identitatea personal$; c$ci dac$ am gândi cu Aristotel
c$ inima este sediul minii, ne-am a!tepta ca identitatea personal$ s$
însoeasc$ inima, mai curând decât creierul. (...)
Astfel, în circumstane obi!nuite, putem considera identitatea corpului
drept, criteriu al identit$ii persoanei !i al identit$ii eului. Dar experimentul
nostru mental, transplantul (care sper c$ nu va fi efectuat niciodat$ pe o fiin$
92
uman$), arat$ c$ identitatea corpului este un criteriu numai în m$sura în care
atrage dup$ sine identitatea creierulu ; iar creierul, la rândul s$u, joac$ acest
rol numai deoarece noi presupunem leg$tura sa cu mintea, deoarece noi
presupunem c$ datorit$ acestei leg$turi creierul este purt$torul identit$ii cu
sine a persoanei.
Aceasta explic$, de asemenea, de ce, în cazul unei pierderi patologice
de memorie, noi am considera identitatea corpului ca suficient$ pentru
identificarea persoanei. Dar aceasta nu implic$ faptul c$ noi accept$m
identitatea corpului drept un criteriu ultim.

Karl R. Popper and John C. Eccles, The Self and Its Brain, Springer
International, 1977, pp. 115-118 (trad. ns. - D. G.).


27. Identitatea eului continu$, chiar dac$ !tim c$ restul personalit$ii
noastre s-a schimbat.

Azi îmi amintesc unele din gândurile mele de ieri !i mâine îmi voi
aminti unele din gândurile mele de ieri !i de az ; !i sunt sigur c$ ele sunt
gândurile aceleia!i persoane, ale mele. Chiar cineva de optzeci de ani este
sigur c$ e acela!i „eu" ca la vârsta de trei ani, de!i totul în jurul lui - inclusiv
celulele corpului !i mediul s$u - s-a schimbat de multe ori. Acest sim al
identit$ii eului este un fenomen uimitor, deoarece schimbarea este altfel
regula invincibil$ a cre!terii. Fiecare experien$ pe care o avem ne modific$
creierul, astfel încât e imposibil ca o experien$ identic$ s$ se produc$ a doua
oar$. Din aceast$ cauz$ fiecare gând, fiecare act se modific$ cu timpul.
Totu!i identitatea eului continu$, chiar dac$ !tim c$ restul personalit$ii
noastre s-a schimbat.

Gordon W. Allport, Structura !i dezvoltarea personalit$ii (1961), Bucure!ti,
Editura Didactic$ !i Pedagogic$, 1991, p. 12.


28. Mult din ceea ce contribuie la continuitatea temporal$ a eului pare
a fi incon!tientul.

Putem spune despre eu c$, la fel ca !i orice organism viu, se extinde de-a
lungul unei perioade de timp, în mare de la na!tere la moarte. In timp ce
con!tiina este întrerupt$ de perioade de somn, noi consider$m eurile noastre
ca fiind continue.
Aceasta înseamn$ c$ noi nu identific$m în mod necesar eul cu
con!tiina: exist$ „p$ri" incon!tiente ale eului. Existena unor astfel de p$ri
nu întrerupe, totu!i, în mod normal ceea ce (sugerez eu) cunoa!tem cu toii
ca fiind unitatea !i continuitatea eului.
93
Eul sau ego-ul a fost adesea comparat cu un aisberg, eul incon!tient
fiind partea cufundat$ în ap$, iar eul con!tient fiind partea de deasupra apei.
De!i aici sunt greu de estimat m$rimile, apare f$r$ îndoial$ c$ în orice
moment ceea ce este selectat, filtrat si recunoscut de c$tre con!tiina deplin$
este doar o mic$ parte din întregul asupra c$ruia acion$m !i care acioneaz$
asupra noastr$. Cea mai mare parte din ceea ce „înv$$m", însu!im !i
integr$m în personalitatea noastr$, eul nostru, ceea ce folosim în aciune sau
în contemplare, r$mâne incon!tient$ sau subcon!tient$. Acest fapt a fost
confirmat de experimente psihologice interesante. Ele arat$ c$ suntem
întotdeauna gata de a înv$a abilit$i noi - în unele cazuri cu totul incon!tient -
, cum ar fi abilitatea de a evita ceva nepl$cut (un !oc electric, de exemplu).
Se poate presupune c$ astfel de abilit$i de evitare joac$ un rol considerabil
în procesul de însu!ire a aproape oric$rei abilit$i, inclusiv a abilit$ii de a
vorbi un limbaj.
Consider c$ opiniile lui Gilbert Ryle !i ale lui D. M. Armstrong pot
arunca mult$ lumin$ asupra eului incon!tient, care este într-adev$r în mare
m$sur$ dispoziional !i cel puin în parte fizical. El const$ în dispoziii spre
aciune !i dispoziii spre a!teptare: în a!tept$ri incon!tiente. Cunoa!terea
noastr$ incon!tient$ poate fi descris$ foarte bine ca o mulime de dispoziii
spre aciune sau spre comportare sau spre a!teptare. Este foarte interesant
c$ aceste st$ri incon!tiente !i dispoziionale pot, într-un fel sau altul, s$
devin$ retrospectiv con!tiente, dac$ a!teptarea noastr$ este în!elat$; s$ ne
amintim c$ putem auzi ceasul care tocmai s-a oprit din tic$it. Poate s$
însemne c$ a ap$rut o nou$ !i nea!teptat$ problem$ care ne solicit$ atenia.
Aceasta ilustreaz$ una din funciile con!tiinei.
Dispoziiile noastre incon!tiente sunt cu siguran$ foarte importante
pentru eurile noastre. Mult din ceea ce contribuie la unitatea eului !i în special
la continuitatea sa temporal$ pare a fi incon!tient. Exist$ un gen de memorie
- capacitatea de a ne aminti ceea ce ni s-a întâmplat în trecutul imediat -
care, ca orice memorie latent$, este incon!tient$, dar poate fi adus$ în
con!tiin$. În mod obi!nuit noi „!tim" în mod am$nunit ce am f$cut !i am
experimentat cu un minut în urm$, în sensul c$ !tim cum s$ readucem
acestea în con!tiin$, dac$ o dorim. Aceast$ dispoziie incon!tient$ este cea
care d$ eului continuitate de Ia un moment la altul, în st$rile sale normale de
veghe.
Trebuie s$ subliniez aici (...) c$ aceste dispoziii incon!tiente spre
amintirea trecutului imediat, dac$ se dore!te, nu sunt dispoziii spre
comportare, spre vreun comportament observabil, ci mai curând dispoziii
spre retr$irea unei experiene. Aceasta nu se poate susine despre toate
genurile de memorie: înv$area unei abilit$i, precum mersul pe jos sau
mersul pe biciclet$ sau cân-tatul la pian, const$ în însu!irea unei dispoziii
spre comportare, dup$ voie; în acela!i timp, multe detalii comportamentale
pot r$mâne complet incon!tiente.
94
Toate acestea sugereaz$ c$ exist$ cel puin dou$ genuri de st$ri
dispoziionale incon!tiente, care pot sau nu s$ fie rezultatul unui proces de
înv$are:
(1) Dispoziii spre readucere în con!tiin$ (care pot sau nu s$ conduc$ spre
aciune con!tient$).
(2) Dispoziii spre comportare incon!tient$.
Se pare c$ ambele genuri de dispoziii se sprijin$ puternic pe eu.
Primul gen este cel mai important în ceea ce putem descrie drept memoria
care produce continuitatea potenial$ a eului sau memoria produc$toare de
continuitate.
Karl R. Popper and John C. Eccles, op. cit., pp. 129-131 (trad. ns.- D.G.).


29. Continua poveste %i relatare de c!tre sine, despre sine, este
unul dintre suporturile majore ale identit!$ii persoanei.

Identitatea subiectului con!tient se define!te !i în interioritate sa, prin
reprezentarea de sine a acestuia, prin cunoa!terea de sine. Acest demers
este mijlocit de logos. Subiectul e capabil nu doar de percepere !i înelegere,
ci !i de rememorare !i relatare. Aceasta se refer$ în egal$ m$sur$ la lume !i
la sine. Omul î!i poate aminti, reprezenta !i povesti date despre evenimente
la care a participat, despre persoane pe care le-a cunoscut !i, la fel, date
despre sine. Nu doar alii povestesc istorii despre subiect !i-l caracterizeaz$.
Subiectul însu!i poveste!te mereu despre sine !i se autocaracterizeaz$ în
permanen$. El î!i define!te în mod continuu o existen$ secund$ de erou de
poveste, desf$!urat$ în planul logosului, în limbaj comunitar, pentru alii, în
limbaj interior pentru sine. Iar aceast$ continu$ poveste !i relatare de c$tre
sine, despre sine, este unul dintre suporturile majore ale identit$ii persoanei.

Mircea L$z$rescu, op. cit., pp. 76-77.





APLICA'II



40. Comparai sensurile cu care termenii „individ", „persoan$" !i
„personalitate" apar în Dicionarul explicativ al limbii române, cu
sensurile cu care ace!ti termeni apar în lucr$ri de specialitate.
95
41. Explicai semnificaia enunurilor: „nu mai !tiam ce fac'', „nu m$
credeam în stare s$ fac asta”, „nu-mi venea s$ cred, de!i !tiam c$
a!a stau lucrurile".
42. Explicai de ce eroii unei opere literare, muzicale, cinematografice
sau plastice se numesc „personaje" !i nu „persoane".
43. Unui militant pentru o cauz$ care contravine intereselor autorit$ii
unui stat i se propune urm$toarea alternativ$: „Dac$ nu renuni la
concepiile tale !i la activitatea ta în favoarea acestora, atunci îi vei
pierde libertatea. Dac$ renuni, atunci vei fi liber". Militantul
r$spunde: „Dac$ renun, atunci nu voi fi liber, dar dac$ nu renun,
abia atunci voi fi liber". Comentai acest schimb de replici.
44. Care este raportul dintre libertatea raional$ !i cea psihic$ ? (v.
textul 12).
45. Explicai semnificaia afirmaiei: „Tu” este mai timpuriu decât „eu”
(G. W. Allport).
46. Comentai urm$torul tex: „Subiectul se dimensioneaz$ existenial
nu numai prin cei pe care-i iube!te, ci !i prin cei cu care se ceart$
sau pe care îi ur$!te" (M. L$z$rescu).
47. Suntei de acord cu afirmaia conform c$reia subiectul (persoana)
desf$!oar$ „teatrul" numai în faa celor mai necunoscui !i mai
îndep$rtai? (V. textul 20). Justificai r$spunsul.
48. Comentai urm$torul text: „Un asasin este dus la execuie. Pentru
publicul obi!nuit, el este un criminal !i nimic mai mult. (...) Un
cunosc$tor al oamenilor se va comporta cu totul altfel. El va
cerceta lanul evenimentelor care l-au format pe acest criminal, va
descoperi în istoria vieii lui, în educaia lui, influenele unor relaii
de familie proaste între tat$l !i mama lui, va descoperi c$ pe
vremuri acest om a fost aspru pedepsit pentru o gre!eal$
neînsemnat$, ceea ce l-a îndârjit împotriva ordinei civile, trezind în
el o anumit$ reacie, care l-a situat în afara societ$ii, astfel încât în
cele din urm$ crima a devenit pentru el singurul mijloc posibil de
autoconservare. Publicul mai sus ar$tat, de i se va întâmpla s$
aud$ aceste argumente, va spune neap$rat: „El vrea s$ justifice un
asasin”. Tocmai aceasta înseamn$ a gândi abstract - a nu vedea în
asasin nimic altceva în afara faptului abstract c$ este un asasin,
înl$turând din el cu ajutorul acestei simple însu!iri toate celelalte
calit$i ale fiinei umane" (G. W. F. Hegel, Cine gânde!te abstract?,
traducere de Alexandru Boboc).
49. Teza conform c$reia persoana este un „unu-multiplu" (v. textul 23)
poate fi adus$ ca argument în favoarea ideii c$ eul nu se identific$
cu con!tiina ? Justificai r$spunsul
50. Comentai urm$torul text : „Pentru receptarea !i înelegerea de
sine, ceilali, cei apropiai, colectivitatea în care tr$im sunt ca un fel
de oglind$" (M. L$z$rescu).
96
51. „Con!tiina serve!te totdeauna s$ justifice eul" (C. R$dulescu-Motr
u). Suntei de acord cu aceast$ afirmaie ? Explicai r$spunsul.
52. Explicai în ce sens dorina unei persoane de a avea o alt$
memorie decât cea pe care o are este paradoxal$.
53. Comentai experimentul mental referitor la transplantul de creier (v.
textul 26).
54. Explicai observaia lui Schrödinger privind actele si evenimentele
care se asociaz$ cu con!tiina (v. textul 5, Cap. I), în termenii
„dispoziiilor incon!tiente spre a!teptare" (K. Popper).
55. Comentai argumentul pe care K. Popper îl aduce în favoarea ideii
c$ eul nu se identific$ cu con!tiina (textul 28).

56. I. D. Gherea formuleaz$ urm$toarea obiecie la adresa ideii
conform c$reia memoria este principalul suport al identit$ii eului:
„Exist$ în fiecare din noi o convingere intuitiv$, adesea
incon!tient$, care contrazice aceast$ teorie. Aflu, de exemplu, c$
într-o zi pe când aveam !apte ani am avut o mare durere de cap:
admit, fire!te, c$ eu am încercat aceste suferine, de!i nu mi le mai
amintesc". Cum se poate r$spunde acestei obiecii ?




TEME DE ESEURI



1. Individualitatea persoanei.
2. Libertatea psihic$.
3. Eul si con!tiina.
4. Identitatea persoanei.













97



ANEXA I. EXPLICÂND CON(TIINA DIN PERSPECTIVA
(TIINELOR COGNITIVE






Termenul „con!tiin$” a fost folosit în filosofie pentru o serie de teme
între care exist$ „o asem$nare de familie”. Descartes folosea acest termen
pentru cunoa!terea reflexiv$ a st$rilor interne. Pentru Locke, con!tiina este
percepia a ceea ce se petrece în mintea omului, pentru care Leibniz
introducea termenul „apercepie”. Kant distingea „apercepia empiric$”,
con!tiina psihologic$ a subiectului empiric, real, ca sim interior !i
reprezentare schimb$toare a eului, !i „apercepia transcendental$” sau
„con!tiina pur$”, care dezv$luie „eul statornic !i permanent”. Odat$ cu
apariia psihologiei !tiinifice în cea de-a doua jum$tate a secolului al XIX-lea,
discuiile filosofice asupra con!tiinei s-au concentrat asupra posibilit$ii de
explicare a con!tiinei printr-o !tiin$ obiectiv$ a minii.
În ultimele trei decenii, con!tiina a reap$rut ca subiect în filosofia
minii !i în !tiinele cogniiei !i ale creierului. Cu toate progresele în
înelegerea !i explicarea proceselor cognitive, experienele con!tiente
calitative, „fenomenale”, precum imaginile mentale care au culori !i forme,
durerile resimite ca fiind „surde” sau „ascuite” !.a.m.d. par a rezista tipului
de explicaie aplicabil entit$ilor fizicale. Au fost formulate argumente în
favoarea ideii c$ experienele fenomenale sunt esenialmente „subiective”, în
sensul c$ nu poi înelege o astfel de experien$ f$r$ s$ o ai tu însui. Nici o
!tiin$ fizical$ obiectiv$ nu ar putea s$ explice cum este s$ ai o experien$
con!tient$ particular$. Acest „hiat explicativ” i-a condus pe unii filosofi la
concluzia c$ faptele despre con!tiin$ nu sunt fapte fizicale. Fenomenele
mentale !i, în particular, experienele con!tiente ar diferi atât de izbitor de
orice altceva, încât ideea c$ sunt non-fizicale ar putea explica specificitatea
acestora. Ca reacie, muli filosofi au adoptat o form$ sau alta de fizicalism,
considerând c$ orice abordare a con!tiinei trebuie s$ fie consistent$ cu o
concepie !tiinific$, obiectiv$ despre lume. Potrivit unei forme extreme de
fizicalism, o descriere fizical$ complet$ a lumii este o descriere complet$ a
lumii simpliciter. Nu exist$ propriet$i fenomenale ireductibile ale
experienelor con!tiente.
S-a spus adesea c$ „misterul minii” este de fapt misterul con!tiinei !i
c$ acest mister const$ din dificultatea de a înelege fenomenul con!tiinei ca
98
parte a unei ordini naturale, alc$tuite din constitueni esenialmente fizicali. În
plus, misterul con!tiinei pare a fi potenat !i de împrejurarea c$, în momentul
de fa$, nu exist$ un consens asupra nivelului mai profund al realit$ii la care
trebuie s$ ne oprim pentru a dobândi o înelegere !tiinific$ a con!tiinei.
In continuare voi prezenta câteva dintre poziiile reprezentative ale
domeniului menionat, incluzând atât viziunile unor consacrai filosofi ai minii,
cât !i ale unor recunoscui psihologi sau neurocercet$tori. Aceast$
prezentare este prilejuit$ de apariia la Editura Cartea Româneasc$ a unei
impresionante antologii, Filosofia con!tiinei !i !tiinele cognitive, coordonat$
de Angela Botez !i Bogdan M. Popescu
24
. Volumul reune!te contribuii de
dat$ recent$ care aparin unor prestigio!i autori str$ini – John R. Searle,
David J. Chalmers, Ted Honderich, P. M. S. Hacker, David M. Rosenthal,
Owen Flanagan, Patricia Churchland, Daniel C. Dennett, Francis Crick,
Cristof Koch, Ramsey Eric Ramsey, David H. Mellor, Tim Crane, Rom Harré,
Markus F. Peschl, Richard L. Amoroso – !i unor autori români cu preocup$ri
constante !i rodnice în domeniu – Mihai Dr$g$nescu, Angela Botez, Mircea
Dumitru, Bogdan M. Popescu, Mihai Vacariu, Dalia Terhe!iu, Gabriel Vacariu.
Studiul introductiv, Filosofia !i !tiina con!tiinei, semnat de Angela
Botez, prezint$ tema con!tiinei prin intermediul gânditorilor semnificativi care
se ocup$ de aceasta. Dup$ cum arat$ autoarea, con!tiina a reprezentat unul
dintre punctele principale de delimitare între diferite curente filosofice !i
direcii în psihologie, iar în momentul de fa$ reprezint$, în principal, punctul
de delimitare între diferite concepii cu privire la Inteligena Artificial$.
Dup$ o prezentare a coninutului !i semnificaiei conceptului de
con!tiin$, Angela Botez realizeaz$ o excelent$ sistematizare a concepiilor !i
punctelor de vedere cu privire la con!tiin$, grupându-le în urm$toarele
categorii: viziuni naturaliste !i antinaturaliste despre con!tiin$ (Penrose !i
Hofstadter, Papineau !i Wilkes); con!tiin$ !i intenionalitate la John Searle !i
Ted Honderich; perspective naturalist-evoluioniste, fizicaliste asupra
con!tiinei (Alexander, P. S. !i P. M. Churchland, Crick !i Koch, Dennett,
Rosenthal, Flanagan); idei antifizicaliste, mentaliste cu privire la con!tiin$
(Thomas Nagel, Tim Crane, P. M. S. Hacker, David H. Mellor); filosofia !i
!tiina con!tiinei: !coala de la Arizona (Chalmers !i Hameroff); revoluia
!tiinific$ computerial$ !i primatul con!tiinei (K. Pribram, Mihai Dr$g$nescu).
Observând c$ „Se contureaz$ !i o !tiin$ a con!tiinei în strâns$ leg$tur$ cu
neuro!tiinele, fizica cuantic$, biologia genetic$, IA, !tiinele computeriale”,
autoarea conchide c$ „o nou$ revoluie !tiinific$ se prefigureaz$ în zona
aceasta a !tiinelor comunic$rii, ale cogniiei !i ale calculatoarelor. Ea va
produce cu siguran$ alte mutaii în gândirea filosofic$, social$ !i politic$ a
noului mileniu” (p. 73).

24
Angela Botez, cercet$tor asiduu al domeniului, nu este la prima întreprindere de acest fel.
În 1996, Angela Botez a coordonat antologia Filosofia mentalului. Intenionalitate !i
experiment, ap$rut$ la Editura (tiinific$.
99
Volumul este structurat în dou$ p$ri. Prima parte, intitulat$ Filosofia !i
!tiina con!tiinei, cuprinde capitolele Natura !i formele con!tiinei !i Orient$ri
actuale în filosofia !i !tiina con!tiinei. Partea a doua, Filosofia mentalului !i
!tiinele cognitive, conine capitolele Istoria filosofiei !i !tiinele cognitive !i
Revoluia !tiinific$, IA !i !tiinele computeriale.
Antologia debuteaz$ cu articolul lui John R. Searle, Problema
con!tiinei. Dup$ Searle, con!tiina este un fenomen biologic ca !i digestia,
dar are particularit$i pe care celelalte fenomene biologice nu le au, cea mai
important$ particularitate a con!tiinei fiind subiectivitatea. Searle propune o
explicaie non-dualist$ cauzal$ a con!tiinei, potrivit c$reia „st$rile con!tiente
sunt particularit$i de nivel superior ale creierului cauzate de procese
neurobiologice de nivel sc$zut din creier” (p. 87). Ca efect al proceselor
neuronale din creier, con!tiina nu este, îns$, o tr$s$tur$ separat$ !i
posterioar$ a proceselor care o cauzeaz$. Aplicat$ la con!tiin$, o astfel de
concepie despre relaia dintre cauz$ !i efect este gre!it$, întrucât conduce la
dualism. Searle consider$ c$ relaia dintre con!tiin$ !i procesele cerebrale
cauzale poate fi îneleas$ prin analogie cu alte exemple din natur$, în care o
particularitate de nivel superior a unui sistem este cauzat$ de elemente de
nivel inferior ale acelui sistem, f$r$ a se reduce, îns$, la acestea. Con!tiina
este o particularitate de nivel înalt a sistemului alc$tuit din elemente
neuronale de nivel inferior tot a!a cum lichiditatea este o proprietate a apei
care nu se reduce la propriet$ile moleculelor de H
2
O
Searle susine c$ „soluia (sau disoluia)” sa referitoare la problema
relaiei dintre con!tiin$ !i creier nu este incomodat$ de împrejurarea c$,
deocamdat$, nu se cunosc detaliile mecanismului prin care activarea
substratului neurobiologic cauzeaz$ fenomenele con!tiente. Searle consider$
c$ aceast$ problem$ nu este conceptual$ sau logic$, ci este o problem$
empiric$/teoretic$ a !tiinelor biologice, c$rora le revine sarcina de a furniza
cândva detaliile menionate, ceea ce ar necesita, probabil, o revoluie în
neurobiologie.
Searle consider$ c$, de!i este cauzat$ de creier, con!tiina are
particularit$i pe care nu le are nici un fenomen biologic, fiind astfel
ireductibil$ la st$ri !i procese neuronale. Pentru Searle, con!tiina este
esenialmente un fenomen tr$it la persoana-întâi, astfel c$ discursul despre
st$rile con!tiente nu poate fi redus la discursul obiectiv, la persoana a treia,
despre procese neuronale. Reducionismul în privina con!tiinei scap$ o
particularitate esenial$ a st$rilor con!tiente, !i anume subiectivitatea
acestora. Searle argumenteaz$ c$ rezistena împotriva accept$rii
subiectivit$ii ca fenomen de baz$, ireductibil al naturii are drept surs$
confuzia dintre obiectivitatea epistemic$ a investigaiei !tiinifice – c$utarea
unor adev$ruri care nu depind de punctul particular de vedere al unui
cercet$tor – !i obiectivitatea ontologic$ a subiectului în !tiinele mature –
existena independent$ a realit$ii investigate de !tiin$ de experiena din
individul uman !i propune „o !tiin$ obiectiv$ epistemic a unui domeniu care
este ontologic subiectiv” (pp. 89-90).
100
Ignorarea subiectivit$ii eseniale a con!tiinei !i încercarea de a o trata
la persoana a treia, ca un fenomen obiectiv, constituie, dup$ Searle, gre!eala
tipic$ în studiul con!tiinei. Aceast$ gre!eal$ a fost comis$ de behaviorismul
analitic, potrivit c$ruia a vorbi despre fenomene mentale înseamn$ de fapt a
vorbi despre comportamente sau dispoziii comportamentale, !i este repetat$
de teoriei computaionale a minii, dup$ care mintea poate fi îneleas$, în linii
generale, ca software al creierului. Modelul computaional al minii nu este
suficient pentru con!tiin$. În sprijinul acestei idei, Searle invoc$ faimosul s$u
Argument al Camerei Chineze!ti, a c$rui esen$ este redat$ dup$ cum
urmeaz$: „Calculul este definit sintactic. Este definit în termenii manipul$rii de
simboluri. Dar sintaxa îns$!i nu poate s$ fie niciodat$ suficient$ pentru
tipurile de coninut care însoesc de obicei gândurile con!tiente. Doar având
zero-uri !i unu-ri este insuficient pentru garantarea coninutului mental,
con!tient sau incon!tient. (…) Doar sintaxa nu este suficient$ pentru
coninutul semantic” (p. 94).
În finalul studiului s$u, Searle recunoa!te c$ în prezent$rile sale
anterioare ale Argumentului Camerei Chineze!ti a acordat, totu!i, prea mult
credit teoriei computaionale a minii, considerându-o fals$, când, de fapt,
aceasta este lipsit$ de un sens clar. În formul$rile menionate, argumentul
s$u lua în mod gre!it drept neproblematic$ supoziia conform c$reia
programele de computer sunt sintactice sau simbolice. În realitate, nu exist$
nici o tr$s$tur$ intrinsec$ fizicii computerelor care s$ fac$ operaiile acestora
simbolice, c$ci atribuirea de operaii simbolice unui computer este o
chestiune de interpretare uman$ sau, altfel spus, este relativ$ la un
observator
David J. Chalmers este prezent în antologie cu articolul Înfruntând
problema con!tiinei, în care apar o serie de argumente bine articulate în
favoarea poziiei sale, pe care o nume!te „dualism naturalist”. Chalmers
începe prin a observa c$ termenul „con!tiin$” este polisemantic, referindu-se
la multe fenomene diferite, astfel c$ nu exist$ o singur$ problem$ a explic$rii
con!tiinei, ci mai multe. Între acestea, Chalmers distinge problemele „simple”
ale con!tiinei !i problema „dificil$”. Problemele simple se refer$ la explicarea
unor fenomene ale „con!tienei”, cum sunt capacitatea de a discrimina, de a
categoriza !i de a reaciona la stimulii mediului, integrarea informaiei de
c$tre un sistem cognitiv, capacitatea de relatare a st$rilor mentale,
capacitatea unui sistem de a avea acces la propriile st$ri interne !.a.
Problema dificil$ a con!tiinei, arat$ autorul, este problema experienei
con!tiente sau, pe scurt, a experienei. În percepia vizual$, de pild$, pe
lâng$ procesarea informaiei, noi avem experiena subiectiv$ a calit$ilor
culorilor, formelor !i profunzimii câmpului vizual. Tot a!a, avem experiene
subiective asociate cu celelalte modalit$i senzoriale !i cu fluxul gândirii
con!tiente. Pentru caracterizarea acestor aspecte subiective, Chalmers face
apel la o sintagm$ a lui Thomas Nagel: exist$ un mod de a fi (something is it
like) al unui organism con!tient
101
Problemele „simple” sunt simple, deoarece privesc explicarea de
funcii cognitive, iar explicarea unei funcii const$ din specificarea unui
mecanism care realizeaz$ acea funcie. Odat$ ce am g$sit un mecanism
neuronal sau computaional responsabil cu o funcie !i am ar$tat cum
lucreaz$ acesta, am explicat tot ceea ce era de explicat cu privire la
fenomenul respectiv. Pentru acest tip de explicaie, metodele standard –
modelarea neurofiziologic$ !i cea cognitiv$ – sunt perfect potrivite. Problema
„dificil$” este dificil$ tocmai pentru c$ nu prive!te explicarea de funcii. Fiind
dezvoltate tocmai pentru explicarea realiz$rii funciilor cognitive, metodele
explicative uzuale din !tiinele cognitive !i neurofiziologie nu sunt suficiente
pentru abordarea problemei dificile. Pentru a ilustra aceast$ analiz$,
Chalmers examineaz$ unele explicaii ale „con!tiinei” care folosesc metodele
standard !i conchide c$ inta final$ a acestor explicaii se dovede!te
întotdeauna a fi una dintre problemele simple. Acela!i tip de defect, arat$
Chalmers, apare !i în cazul unor abord$ri care, înelegând necesitatea
ad$ug$rii unui „extra-ingredient” la explicaiile standard, caut$ acest extra-
ingredient în dinamica non-liniar$, în procesarea non-algoritmic$ sau în
mecanica cuantic$.
Întrucât, apreciaz$ Chalmers, orice explicaie pur fizicalist$ reductiv$ a
con!tiinei este, în principiu, sortit$ e!ecului, opiunea care r$mâne este
aceea de a g$si o explicaie non-reductiv$. Prin analogie cu situaia din fizic$,
în care unele entit$i sunt considerate ca fiind fundamentale, Chalmers
propune considerarea experienei con!tiente ca fiind fundamental$ într-o
teorie non-reductiv$ a con!tiinei. O astfel de teorie trebuie s$ specifice unele
principii psihofizice de leg$tur$ care s$ conecteze entit$ile fizicale ale lumii !i
propriet$ile acestora cu propriet$ile experienei con!tiente. Odat$ g$site
aceste principii, vom putea explica modul în care experiena apare din
procesele fizicale. „Aceast$ poziie – consider$ Chalmers – apare ca o
varietate de dualism, întrucât postuleaz$ propriet$i elementare deasupra !i
dincolo de propriet$ile invocate de fizic$. Dar este o versiune inocent$ de
dualism, în întregime compatibil$ cu concepia !tiinific$ despre lume” (p.
112).
Chalmers propune trei principii psihofizice pentru o teorie a con!tiinei.
Primul principiu, cel al coerenei structurale, conecteaz$ procesarea
informaiei în sistemul cognitiv în privina fenomenelor con!tienei cu structura
experienelor con!tiente. Conform principiului invarianei organizaionale,
oricare dou$ sisteme care au aceea!i form$ abstract$ de organizare cauzal$
sau funcional$ la un anumit nivel vor avea experiene con!tiente calitativ
identice, indiferent de materia fizic$ specific$ sistemelor respective. Pe scurt,
nu exist$ dou$ sisteme funcional izomorfe cu experiene diferite. Chalmers
consider$ c$, întrucât exprim$ leg$turi la un nivel foarte înalt, aceste dou$
principii sunt nefundamentale !i c$ este nevoie de un principiu fundamental
care s$ explice determin$rile implicate de primele dou$ principii. Acest
principiu fundamental, despre care Chalmers recunoa!te c$ este deocamdat$
„extrem de speculativ”, implic$ o „teorie a aspectului dublu al informaiei”.
102
Urmând o sugestie a fizicianului John Wheeler, potrivit c$reia informaia este
fundamental$ fizicii Universului, Chalmers presupune c$ informaia are dou$
aspecte: un aspect concretizat fizical !i un aspect fenomenal sau experienial.
Principiul aspectului dublu al informaiei conecteaz$ domeniile fizicalului !i
fenomenalului. Acolo unde exist$ procesare complex$ de informaie, ca în
cazul oamenilor, exist$ experien$ complex$; acolo unde exist$ procesare
simpl$ de informaie, ca în cazul termostatelor !i al !oarecilor, exist$
experien$ simpl$. Chalmers recunoa!te c$ aceast$ poziie pare a fi
contraintuitiv$, dar apreciaz$ c$, la o examinare mai atent$, ideea potrivit
c$reia, întrucât informaia se afl$ pretutindeni, experiena este mult mai
r$spândit$ decât am fi tentai s$ o credem, cap$t$ o anumit$ plauzibilitate !i
elegan$.
În articolul s$u, Din nou despre con!tiin$ ca existen$, Ted Honderich
abordeaz$ con!tiina perceptiv$, pe care o consider$ fundamentul întregii
con!tiine. „Ce înseamn$ a fi perceptiv con!tient, a lua act de ceea ce te
înconjoar$?”. Honderich consider$ c$, de!i prezint$ o anumit$ atractivitate,
r$spunsurile „naturaliste” date acestei întreb$ri – conform c$rora, în linii mari,
con!tiina perceptiv$ este activitate neural$ sau const$ din propriet$i fizicale
non-neurale din capul individului, propriet$i deocamdat$ necunoscute, dar
care ar putea fi descoperite într-o !tiin$ a viitorului –las$ multe lucruri pe
dinafar$, între care, în primul rând, aspectul fundamental al subiectivit$ii. Pe
de alt$ parte, Honderich consider$ c$, în efortul lor de a evidenia
subiectivitatea con!tiinei, obieciile anti-fizicaliste transform$ lucruri cu
propriet$i aflate în spaiu !i timp într-o lume mental$ de natur$ „eteric$”
situat$ în interiorul unui craniu.
Problema con!tiinei perceptive, apreciaz$ Honderich, poate fi
rezolvat$ printr-o schimbare radical$ a concepiei despre acest tip de
con!tiin$. Autorul propune o abordare strâns legat$ de naturalism, dar care
nu r$mâne în limitele naturalismului. Esena acestei abord$ri „cvasi-
naturaliste” const$ din a concepe con!tiina perceptiv$ ca existen$, meritul
s$u principal fiind acela c$ permite atât relaii cauzale inteligibile, cât !i
subiectivitate. „Ceea ce înseamn$ pentru un individ s$ fie la un moment dat
perceptiv con!tient este ca o lume s$ existe într-un anumit fel, adic$ s$ existe
o anumit$ totalitate de lucruri aflat$ în schimbare (p. 129, subl. aut.) sau,
altfel spus, „ca lucrurile s$ existe într-un anumit fel în spaiu !i timp” (p. 131).
Ce înseamn$, de pild$, s$ fii con!tient de camera în care te afli la un moment
dat? Înseamn$ c$ acea camer$ exist$ într-un anumit fel. Honderich atrage
atenia c$ aceast$ concepie nu trebuie s$ fie confundat$ cu concepia pre-
analitic$, obi!nuit$, despre con!tiina perceptiv$, potrivit c$reia ceea ce
înseamn$ pentru un individ s$ fie perceptiv con!tient este ca lucrurile s$
existe pentru el. Pe de alt$ parte, autorul subliniaz$ c$ r$spunsul s$u nu este
o modalitate circular$ !i deci non-analitic$ de a spune c$ a fi perceptiv
con!tient de camera în care te afli înseamn$ a fi con!tient de acea camer$.
Pretenia conform c$reia ceea ce înseamn$ pentru un individ s$ fie perceptiv
con!tient este ca o anumit$ lume s$ existe este pretenia c$ exist$ st$ri de
103
lucruri care nu sunt în capul individului !i c$ au loc anumite relaii fa$ de
anumite lucruri, în special relaii de dependen$. Este vorba despre o
totalitate de lucruri diferite, numite în mod rezonabil „scaune”, „canapele”
!.a.m.d., care exist$ în spaiu !i timp !i care depind atât de lucruri care nu
sunt percepute, dar care ocup$ un loc în spaiu !i timp !i stau într-o leg$tur$
cauzal$ sau nomic$ cu lucrurile percepute – atomii !i celelalte lucruri
recunoscute în cadrul !tiinei – cât !i, mai ales, de structurile !i evenimentele
neurale ale individului care percepe. „Lumea con!tiinei perceptive a
individului este o lume dinspre un punct de vedere, acesta din urm$ fiind
acolo unde se afl$ !i capul individului” (p. 135).
O modalitate comun$ printre filosofi de a clarifica un termen
polisemantic, cum este „con!tiina” const$ din a distinge cu grij$ sensurile
acestuia !i a vedea astfel c$ror tipuri de lucruri se aplic$ acest predicat.
Desigur, cu toate c$ filosofii obi!nuiesc uneori s$ plece de la definiii date în
dicionarele explicative, pentru a remarca virtuile unora sau/!i defectele
altora, distinciile pe care le fac între sensurile „con!tiinei” sunt determinate
de propriile lor interese de cercetare. Oricum, unul dintre progresele
indiscutabile f$cute în domeniu în ultimii ani rezid$ în distingerea diferitelor
forme !i niveluri ale con!tiinei, chiar dac$ nu exist$ un consens printre filosofi
asupra distinciilor semnificative. Despre astfel de distincii !i importana
acestora pentru înelegerea con!tiinei este vorba în urm$toarele dou$
articole din antologie: Con!tiin$ intranzitiv$ !i con!tiin$ tranzitiv$, al lui P. M.
S. Hacker, !i Con!tiin$ de stare !i con!tiin$ tranzitiv$, al lui David M.
Rosenthal. Vom începe cu primul dintre aceste dou$ articole.
Rosenthal admite c$ exist$ dou$ tipuri de entit$i care pot fi con!tiente:
fiinele !i st$rile mentale ale acestora. Ca atare, exist$ dou$ tipuri distincte de
con!tiin$: con!tiina fiinelor !i con!tiina de stare. Acum, o fiin$ poate fi
con!tient$ în sensul de a fi în starea de trezie, ca opus$ somnului f$r$ vise
sau comei, sau poate fi con!tient$ de ceva. Între aceste dou$ tipuri de
con!tiin$ a fiinelor, primul tip nu implic$ precizarea unui obiect al con!tiinei,
astfel c$ este numit con!tiin$ intranzitiv$ a fiinelor, în timp ce cel de-al doilea
tip implic$ precizarea unui obiect al con!tiinei, fiind astfel numit con!tiin$
tranzitiv$ a fiinelor. (i con!tiina de stare, consider$ Rosenthal, apare în
dou$ forme distincte, cel puin în cazul oamenilor. Astfel, o stare mental$
poate deveni con!tient$ prin atenie !i în mod deliberat sau în mod accidental
!i nesupravegheat. Rosenthal nume!te primul tip de stare mental$
introspectiv con!tient$, iar pe cel de-al doilea neintrospectiv con!tient$.
Oricum, întrucât o stare mental$ con!tient$ nu cere un obiect al acesteia,
con!tiina de stare este doar intranzitiv$.
Cele dou$ tipuri de con!tiin$ a fiinelor sunt relativ neproblematice din
punct de vedere filosofic. Problemele apar în privina con!tiinei intranzitive
de stare, pentru care autorul propune o explicaie în termenii con!tiinei
tranzitive a fiinelor, sub forma unei versiuni a ipotezei gândurilor de nivel mai
înalt sau, pe scurt, a ipotezei HOT (prescurtarea expresiei din limba englez$
higher-order thought).
104
S-ar putea crede c$ proprietatea unei st$ri mentale de a fi con!tient$
este non-relaional$, dar lucrurile nu stau a!a. Dup$ Rosenthal, con!tiina de
stare este relaional$, fiind identificat$ cu proprietatea pe care o are o stare
mental$ s atunci când fiina care are s este con!tient$ de s. Mai departe, un
HOT este un gând despre o stare mental$, iar o fiin$ F este con!tient$ de o
stare mental$ s dac$ !i numai dac$ F are un HOT despre s. Rosenthal
consider$ c$ HOT-urile în virtutea c$rora o fiin$ este con!tient$ de st$ri
mentale de nivel mai sc$zut sunt ele însele con!tiente numai în cazul st$rilor
mentale care sunt con!tiente neintrospectiv.
P. M. S. Hacker accentueaz$ distincia dintre problemele empirice !i
cele conceptuale privind con!tiina. Tratat$ ca o problem$ empiric$, o
problem$ conceptual$ apare ca fiind insolubil$ într-o manier$ singular$; de
asemenea, tratarea unei probleme empirice f$r$ claritatea conceptual$
necesar$ conduce la întreb$ri gre!it concepute !i astfel la o cercetare gre!it
orientat$. Pe fundalul distinciei dintre con!tiina intranzitiv$ !i con!tiina
tranzitiv$, autorul î!i propune s$ clarifice conceptul „obi!nuit” de con!tiin$.
Hacker identific$ dou$ gre!eli conceptuale principale privind con!tiina.
O prim$ gre!eal$, numit$ de Hacker „eroare mereologic$”, const$ din
tendina de a atribui con!tiin$ creierului unui animal, în condiiile în care
aceast$ proprietate aparine doar animalului ca întreg. O a doua abordare
gre!it$ combin$ un „adev$r conceptual”, conform c$ruia a fi con!tient de ceva
înseamn$ c$ cineva este con!tient de ceva, cu o confuzie conceptual$, dup$
care con!tiina unei persoane de un anumit lucru este „privat$ !i accesibil$
numai subiectului, astfel încât numai subiectul poate cunoa!te în mod direct
adev$ruri despre ea” (p. 150). Ca atare, „presupusa noastr$ ignoran$” cu
privire la con!tiin$ este pus$ pe seama diferenei dintre caracterul privat
observabil al acesteia !i caracterul public observabil al fenomenelor studiate
în mod obi!nuit de !tiin$, ceea ce constituie o dificultate metodologic$.
Hacker consider$ c$, întrucât noi aplic$m în mod obi!nuit predicatul „a
fi treaz” unei creaturi care era anterior adormit$, nu incon!tient$, iar starea de
a fi incon!tient difer$ de starea de a fi adormit cel puin prin aceea c$, spre
deosebire de o creatur$ adormit$, o creatur$ incon!tient$ este insensibil$ la
stimuli, con!tiina intranzitiv$ nu se identific$ cu starea de trezie. Aplicând
consideraiile sale generale cu privire la con!tiin$, autorul aduce argumente
în favoarea a dou$ teze: „con!tiina intranzitiv$ !i lipsa de con!tiin$
intranzitiv$ nu sunt propriet$i sau caracteristici ale creierului. Ele pot fi
predicate numai despre creaturile care simt !i, la fel ca !i ali termeni
psihologici, pot fi predicate despre creatur$ ca întreg, nu despre p$rile ei” (p.
154) !i „Nu exist$ nimic esenial privat în cazul con!tiinei intranzitive. Faptul
c$ o alt$ persoan$ !i-a rec$p$tat cuno!tina sau s-a trezit este în mod normal
întru totul vizibil în comportamentul ei”.
Indiscutabil, distinciile menionate mai sus contribuie la înelegerea
con!tiinei. Ce este, totu!i, Con!tiina sau, altfel pus$ întrebarea, poate fi
construit$ o teorie unificat$ a con!tiinei? În articolul cu care se încheie primul
capitol al antologiei, Perspectivele unei teorii unificate a con!tiinei sau din ce
105
sunt f$cute visele, Owen Flanagan r$spunde afirmativ la aceast$ întrebare,
atr$gând atenia c$ articularea unui cadru teoretic unitar pentru înelegerea
con!tiinei depinde în bun$ m$sur$ de tipul de unitate a!teptat$.
Flanagan prezint$ argumente împotriva celor ce sunt sceptici în
privina unei teorii unificate a con!tiinei !i propune propria sa metod$ de
studiere a con!tiinei, „metoda natural$”, ilustrat$ prin cazul viselor. Pornind
de la supoziia eterogenit$ii con!tiinei, conform c$reia „’Con!tiina’ este un
termen supraordonat îneles ca acoperind toate st$rile, evenimentele !i
procesele mentale ce sunt experimentate – toate st$rile astfel încât exist$ un
mod de a fi în ele pentru subiectul lor” (p. 189), o obiecie tipic$ la adresa
unei teorii unificate a con!tiinei, „obiecia mixturii”, este aceea c$, de fapt,
con!tiina este o „mixtur$”, un set de fenomene c$reia îi lipse!te coerena,
astfel c$ nu poate fi abordat unitar. Dup$ Flanagan, calificarea setului de
fenomene con!tiente drept o mixtur$ este cel puin discutabil$ !i, pe de alt$
parte, standardele de omogenitate propuse pentru posibilitatea explic$rii unui
set de fenomene sunt prea stricte chiar !i pentru teoriile din !tiinele mature.
Potrivit unei alte obiecii, „obiecia superficialit$ii”, chiar dac$ nu ar fi o
mixtur$, singura tr$s$tur$ interesant$ a con!tiinei ar fi tr$s$tura
fenomenologic$ superficial$ de a fi experimentat$, ceea ce, iar$!i, nu ar
justifica o teorie unificat$ a con!tiinei. Împotriva acestei obiecii, autorul
remarc$ existena unor generaliz$ri predictive !i explicative, care plaseaz$
evenimentele mentale con!tiente în importante roluri cauzale.
Dup$ cum am menionat, Flanagan propune propria sa „metod$
natural$” de studiere a con!tiinei, o abordare care tinde s$ îmbine într-un
mod coerent relat$rile la persoana-întâi, modelele psihologice ale proceselor
cognitive, datele neuro!tiinei, ale biologiei evoluioniste !i ale antropologiei
culturale, !i folose!te cazul viselor pentru a ilustra aplicarea acestei metode.
Cazul viselor, consider$ autorul, pune o problem$ special$, care alimenteaz$
scepticismul împotriva unei teorii unificate a con!tiinei. Simul comun spune
c$ a fi con!tient înseamn$, între altele, a fi treaz, de unde rezult$ c$ visele nu
pot fi experiene con!tiente. Pe de alt$ parte, tot potrivit simului comun,
visele sunt experiene care au loc în timpul somnului. Încercarea de a
construi o teorie coerent$ a con!tiinei pare a se izbi de aceast$ inconsisten$
cu privire la domeniul s$u. Sugestia metodologic$ a lui Flanagan este aceea
de a folosi toate informaiile de care dispunem din relat$rile subiecilor !i din
orice !tiin$ relevant$ pentru con!tiin$. În acest sens, autorul crede c$ datele
fiziologice !i neuro!tiinifice pot fi invocate în sprijinul ideii c$ visele „sunt
experiene con!tiente !i c$ seam$n$ în anumite privine cruciale cu
experienele con!tiente treze” (p. 197). Dup$ p$rerea sa, un candidat pentru
o ipotez$ unificatoare este cea sugerat$ de cercet$rile efectuate de Llinás,
Ribary !i Paré, dup$ care atât în timpul experienelor con!tiente din starea de
trezie, cât !i în timpul somnului REM (rapid eye movements), i.e. somnul cu
vise, sunt prezente pattern-uri de oscilaie de 40Hz în grupurile relevante de
neuroni, cu distribuire de faz$ !i amplitudine similare. Desigur, aceast$
106
ipotez$ are nevoie de investigaii suplimentare, dar, consider$ autorul,
reprezint$ un început promi$tor într-o analiz$ naturalist$ credibil$.
Dezbaterile din filosofia contemporan$ a minii evideniaz$ dou$ poziii
radical opuse în privina con!tiinei. Potrivit uneia dintre aceste poziii, natura
!i propriet$ile fundamentale ale experienelor con!tiente, a!a cum sunt
concepute în mod obi!nuit în „psihologia popular$”, arat$ c$ acestea nu pot fi
reduse la (identice cu) evenimente fizicale sau, în particular, neurale. Potrivit
celeilalte poziii, „materialismul eliminativist”, domeniul con!tiinei !i, în
general, al mentalului va fi în cele din urm$ descris complet de !tiinele
fizicale, în particular de neuro!tiin$, ceea ce va conduce la eliminarea
fenomenelor !i evenimentelor con!tiente din ontologia noastr$ !tiinific$ sau,
altfel spus, va ar$ta c$ nu exist$ nimic „pur psihologic” dincolo !i deasupra
evenimentelor !i st$rilor fizicale. Susin$torii celei de-a doua poziii fac
adesea apel la analogii cu alte „reduceri interteoretice” din istoria !tiinei, cum
este, de pild$, reducerea noiunii de „pierdere de flogiston” la cea de „reacie
oxidant$”, ceea ce a condus la eliminarea flogistonului din ontologia noastr$
!tiinific$ !i consider$ c$ rezultatele obinute pân$ acum în neuro!tiin$
îndrept$esc ipoteza empiric$ a reduciei totale a mentalului la fizical.
P. S. Churchland este una dintre cele mai reprezentative figuri pentru
materialismul neuronal reducionist sau eliminativist
25
. Cartea sa,
Neurophilosophy (1986), este considerat$ ca marcând un punct de cotitur$ în
orientarea interesului filosofilor c$tre rezultatele neuro!tiinei. Articolul
selectat pentru antologie, Poate neurobiologia s$ ne învee ceva despre
con!tiin$?, cu care debuteaz$ cel de-al doilea capitol, sintetizeaz$
principalele teme ale acestei c$ri: formularea unui nou concept de reducere
interteoretic$, diferit de cel al empirismului logic, criticarea poziiilor anti-
reducioniste !i indicarea unei „c$i de urmat” în cercetarea con!tiinei.
Pentru P. S. Churchland, mintea este creierul. Nu exist$ „suflete
carteziene” separate de creier. Problema este de a g$si acele realit$i
neurobiologice care s$ explice „credina”, „dorina” etc. !i în cele din urm$
„con!tiina”, ceea ce, consider$ autoarea, este o problem$ empiric$ !i nu una
de analiz$ conceptual$. Abordarea reducionist$ adecvat$ acestui scop
trebuie s$ fie condus$ simultan pe mai multe niveluri, îmbinând datele
psihologiei experimentale cu cele ale neurobiologiei. Pe lâng$ nevoia de
înelegere a funcion$rii nivelelor inferioare, pentru care exist$ deja un suport
empiric, este nevoie de înelegerea felului în care funcioneaz$ nivelele
superioare !i întregul sistem
Una dintre cele mai interesante p$ri ale acestui articol o reprezint$
critica anti-reducionismului. Autoarea alege cinci poziii anti-reducioniste !i

25
Desigur, la rigoare, „reducere” nu înseamn$ acela!i lucru cu „eliminare”, dar dac$ prin
„eliminare” înelegem excluderea unor concepte din ontologia noastr$ !tiinific$, nuanele
sunt relativ neînsemnate pentru a constitui o diferen$ important$. De altfel, chiar în studiul în
discuie, Patricia Churchland î!i caracterizeaz$ poziia când „materialism reducionist”, când
„materialism eliminativist” !i sugereaz$ folosirea termenului de „materialism revizionar” (vezi
nota 12, p. 231).
107
explic$ de ce, în concepia sa, aceste poziii conduc cercetarea într-o direcie
gre!it$ sau sunt pur !i simplu false. De exemplu, materialismul reducionist a
fost atacat din perspectiva argumentului realizabilit$ii multiple, conform
c$ruia un tip mental dat poate fi realizat de o diversitate de tipuri fizicale
distincte, astfel c$ înelegerea detaliat$ a unuia dintre aceste tipuri fizicale, în
particular a creierului, nu va explica natura fundamental$ a tipurilor mentale.
Dar orice reducie, apreciaz$ P. S. Churchland, este relativ$ la un domeniu,
iar crearea sau descoperirea unor suporturi fizicale diferite care realizeaz$
aceea!i funcie nu împiedic$ cercetarea unui anumit suport fizical. De pild$,
tot a!a cum cercet$rile asupra mecanismului genetic de replicare de pe
P$mânt, ADN-ul, nu devin neinteresante dac$ se consider$ posibilitatea de
existen$ a unui material ereditar diferit de ADN !i nu pot fi împiedicate de
aceast$ posibilitate, ingineria neuronilor artificiali !i a reelelor neuronale
artificiale nu arat$ c$ investigarea principilor de baz$ ale funcion$rii
sistemului nervos sunt conduse pe o cale gre!it$. Apoi, tot a!a cum
„contactul reductiv” dintre biologia molecular$ !i macro-biologie a condus la
progrese însemnate ale acesteia din urm$, chiar dac$ unele întreb$ri au
r$mas deschise, „contactul reductiv” dintre psihologie !i neuro!tiin$ a adus
progrese însemnate în ultimii ani în înelegerea minii umane, cu toate c$
principiile de baz$ ale funcion$rii creierului uman sunt departe de a fi
complet elucidate.
În încheierea articolului s$u, P. S. Churchland propune o „cale de
urmat” în cercetarea neurobiologic$ a con!tiinei. „Ideea central$ este de a
genera o teorie restricionat$ de date la mai multe niveluri de organizare a
creierului – suficient de restricionat$ astfel încât s$ poat$ fi supus$ unor
teste pertinente” (p. 224). În acest sens, autoarea examineaz$ trei abord$ri
neuro!tiinifice ale con!tienei vizuale – a lui Francis Crick, Rodolfo Llinás !i
Antonio Damasio –, care, în opinia sa, se constituie într-un model de
descoperiri progresive în cooperare.
Dup$ cum am menionat deja, unii autori susin c$ o tr$s$tur$
esenial$ a con!tiinei este dat$ de prezena propriet$ilor calitative,
fenomenale sau „resimite” ale st$rilor con!tiente, numite în jargon filosofic
„qualia”
26
. De pild$, atunci când o persoan$ cu vedere normal$ prive!te o
pat$ de culoare ro!ie, acea persoan$ are experiena „ro!eii” prezente în faa
sa, are o stare mental$ cu un caracter subiectiv distinct. O persoan$ oarb$
sau acromat$ care nu a avut niciodat$ „experiena ro!ului” nu ar !ti cum este
s$ vezi ro!u sau, altfel spus, nu ar avea con!tiina ro!ului pe care o are o
persoan$ normal$. În articolul s$u, Discreditând qualia, Daniel Dennett î!i
propune s$ înl$ture într-un mod radical problemele filosofice ridicate de
qualia. Dennett este de p$rere c$, a!a cum sunt concepute de cei mai muli
filosofi, qualia nu exist$. Apelând la o serie de experimente mentale („sond$ri
intuitive”), dar !i la unele date empirice, autorul examineaz$ conceptul de

26
În limba latin$, „qualitas” înseamn$ calitate, proprietate, iar pron. „qualis” înseamn$ ce fel?,
cum?.
108
qualia !i identific$ patru propriet$i de ordinul doi
27
pe care analizele
tradiionale le atribuie qualia. O prim$ proprietate este inefabilitatea: nimeni
nu poate comunica exact unui interlocutor cum este s$ ai o anumit$ imagine,
un anumit gust sau miros etc. Aceast$ tr$s$tur$ deriv$, în analizele
menionate de autor, din proprietatea qualia de a fi intrinseci experienei, de
unde ar rezulta c$ nu au p$ri componente care s$ poat$ fi analizate. Mai
departe, qualia par a fi propriet$i private !i direct sau imediat inteligibile în
con!tiina experimentatorului lor. Caracterul privat decurge din aceea c$
modurile de a fi ale experienelor con!tiente nu pot fi supuse unor comparaii
interpersonale !i deci nici unui test obiectiv, iar inteligibilitatea direct$ se
refer$ la faptul c$ o persoan$ are un acces imediat la st$rile sale calitative.
Atacul eliminativist al lui Dennett la adresa qualia vizeaz$, în principal,
inteligibilitatea imediat$ !i caracterul intrinsec.
Dup$ identificarea acestor presupuse propriet$i ale qualia, Dennett
subliniaz$ imposibilitatea compar$rii intersubiective a qualia. Astfel, este
imposibil ca doi subieci s$ cad$ de acord asupra spectrului de culoare v$zut.
Compararea experienelor celor doi nu poate fi f$cut$ pe baza raport$rilor
verbale ale acestora, deoarece, pentru a descrie aceste experiene, cei doi
folosesc denumiri ale culorilor, înv$ate prin faptul c$ le-au fost ar$tate
obiecte publice colorate, astfel c$ ei pot avea acela!i comportament verbal
chiar dac$ experimenteaz$ culori subiective diferite. Compararea
experienelor nu poate fi f$cut$ nici dac$ am dispune de un „aparat
neuro!tiinific” care ar dirija experienele vizuale ale unui subiect c$tre creierul
celuilalt, deoarece, în cazul în care aparatul ar prezenta un spectru inversat,
cei doi nu pot !ti dac$ acesta funcioneaz$ normal sau este gre!it calibrat.
Proiectarea !i construirea unui astfel de aparat ar trebui s$ se bazeze pe
relat$rile subiective ale celor doi subieci, ceea ce înseamn$ întoarcerea la
punctul de plecare. Pentru a evita aceast$ problem$, unii filosofi au propus
considerarea compar$rii intrasubiective a qualia, în care experienele de
comparat sunt „într-o singur$ minte”. S$ presupunem c$, dup$ ce a suferit o
operaie realizat$ f$r$ !tirea sa de „neurochirurgul cel r$u”, o persoan$ se
treze!te într-o diminea$ !i constat$ c$ iarba îi apare ro!ie, cerul galben etc.
!i c$ nimeni altcineva nu mai sesizeaz$ vreo anomalie cromatic$. Este
îndrept$it$ acea persoan$ s$ conchid$ c$ a suferit o inversare legat$ de
qualia culorilor? R$spunsul lui Dennett este negativ. Chiar dac$ acea
persoan$ ar b$nui c$ este vorba de o operaie asupra neuronilor s$i, ea nu ar
putea s$ spun$ dac$ este vorba despre o inversare a „canalelor ‚din amonte’
produc$toare de qualia, de exemplu din nervul optic” sau de inversarea doar
a acelor „leg$turi de acces la memorie” (p. 246) prin care subiectul compar$
experienele sale vizuale curente cu cele anterioare, caz în care nu a avut loc
inversarea qualia, ci doar inversarea unor experiene memorate. Toate
acestea arat$, pe de o parte, c$ nici inversarea spectral$ interpersonal$ !i

27
Dac$ x este un obiect cu proprietatea P !i P are proprietatea Q, atunci se spune c$ P este
o proprietate de ordinul întâi !i Q o proprietate de ordinul doi.
109
nici cea intrapersonal$ nu ar putea stabili intuitiv existena qualia !i, pe de
alt$ parte, c$ introspecia nu furnizeaz$ cunoa!terea imediat$ a qualia.
În continuare, Dennett aduce argumente împotriva tentaiei de a
considera c$ este ceva în neregul$ cu conceptul filosofic de qualia, dar c$ cel
pre-teoretic ar fi asigurat !i încearc$ s$ arate c$ !i acest concept este
iremediabil incoerent. Pentru aceasta, autorul prezint$ un experiment mental
în care apar Chase !i Sanborn, doi degust$tori de cafea ai firmei Maxwell
House. La un moment dat, Chase îi m$rturise!te lui Sanborn c$ gustul cafelei
Maxwell House este aceea!i pentru el ca !i atunci când a venit la firm$, dar
c$ atitudinea sa reactiv$ fa$ de acest gust s-a schimbat, întrucât acum nu-i
mai place. Sanborn îi r$spunde c$ pentru el, gustul cafelei Maxwell House s-
a schimbat, dar nu !i seturile sale de atitudini reactive, întrucât înc$ mai
apreciaz$ acel gust. Se pare c$ pentru Chase a intervenit o schimbare în
privina standardelor de apreciere a cafelei, qualia fiind acelea!i, în timp ce în
cazul lui Sanborn a avut loc o schimbare de qualia, standardele sale de
apreciere r$mânând constante. Unde este adev$rul? S-a ar$tat deja c$
schimb$rile intrapersonale de qualia nu pot fi confirmate prin introspecie. Pe
de alt$ parte, testele empirice nu pot ar$ta care dintre cele dou$ tipuri de
schimbare a avut loc, întrucât orice strategie empiric$ depinde de judec$ile
subiectului despre propriile sale experiene, a!a cum a dovedit exemplul
„aparatului neuro!tiinific”. Judec$ile sau convingerile introspective ale
subiectului, ca !i comportamentele publice care le exprim$, consider$
Dennett, sunt „produsul a doi factori prezeni în proporii variabile: în linii mari,
dispoziii de a genera sau produce qualia !i dispoziii de a reaciona la qualia
odat$ ce sunt produse” (p. 252). Aceste dispoziii sunt atât de strâns legate în
judec$ile reactive ale subiecilor, încât judec$ile despre qualia nu sunt
superioare din punct de vedere epistemic judec$ilor despre percepiile
obiectelor exterioare, astfel c$ subiectul st$ în poziia „persoanei a treia” fa$
de propriile sale qualia !i nu are o cunoa!tere mai bun$ a acestora decât o
are un observator din afar$. Dar atunci, subliniaz$ autorul, conceptul de
qualia nu poate include tr$s$tura inteligibilit$ii imediate, tr$s$tur$ care a fost
considerat$ o proprietate esenial$ a qualia. Atacul eliminativist al lui Dennett
vizeaz$ în continuare presupusul caracter intrinsec al qualia. Autorul
argumenteaz$ c$ a!a-numitele qualia sunt determinate de sau chiar
reductibile la judec$ile reactive ale subiecilor !i deci sunt mai strâns legate
de aceste judec$i decât de experienele subiecilor. Ca atare, qualia nu au
proprietatea de ordinul doi de a fi intrinsec legate de experien$. Dac$ „o
modificare în reactivitate se reduce la sau garanteaz$ o modificare a
propriet$ii [de ordinul întâi, i.e. a qualia, n.ns.], atunci acele propriet$i, acele
‚tr$s$turi calitative sau fenomenale’ înceteaz$ s$ mai fie propriet$i ‚intrinseci’
!i devin de fapt, în mod paradigmatic, propriet$i extrinseci, relaionale” (p.
256).
Înl$turarea propriet$ilor de ordinul doi ale qualia pare a l$sa un „gol”
în privina descrierii experienelor subiective. Cu ce poate fi umplut acest gol?
C$tre ce ar$t$m atunci când „p$rem s$ indic$m, cu ‚degetul’ mental al
110
inteniei interioare, o quale sau un complex qualia”? Avem, consider$
Dennett, profiluri personale de discriminare a stimulilor, capacit$i personale
!i idiosincratice de a r$spunde la ace!tia !i limite relative sau practice de a
descrie experienele noastre, toate acestea putând fi testate empiric prin
proceduri obiective obi!nuite. „Prin urmare – conchide Dennett – atunci când
privim ultima oar$ caracterizarea noastr$ iniial$ referitoare la qualia ca
propriet$i inefabile, intrinseci, private !i direct inteligibile ale experienei,
descoperim c$ n-a r$mas nimic care s$ corespund$ acestora. În locul lor
întâlnim propriet$i publice relativ sau practic inefabile, la care de referim
indirect prin intermediul detectorilor no!tri de propriet$i private – private
numai în sensul de idiosincratice. (…) A!adar, contrar a ceea ce pare evident
la prima vedere, pur !i simplu nu exist$ deloc qualia” (p. 270).
În articolul Spre o teorie neurobiologic$ a con!tiinei, Francis Crick !i
Cristof Koch susin ideea existenei unor tipuri specifice de activitate
neuronal$ corelate cu con!tiina. Autorii pornesc de la presupunerea c$
exist$ un mecanism neural de baz$ pentru toate aspectele con!tiinei, similar
în diferite p$ri ale creierului, !i c$ înelegerea mecanismului neural corelat
unui aspect al con!tiinei implic$ înelegerea tuturor acestor aspecte. În
virtutea accesibilit$ii la abordarea experimental$, Crick !i Koch aleg drept
subiect al discuiei con!tiena vizual$. Ipoteza sprijinit$ de cei doi autori este
aceea c$ baza neuronal$ a con!tienei vizuale, !i deci a con!tiinei, poate fi
identificat$ în oscilaiile sau desc$rc$rile neuronale la frecvene cuprinse între
40Hz !i 70Hz implicate în buclele de feedback dintre ariile talamice !i cele
corticale ale creierului.
Pornind de la unele idei ale lui Nietzsche, Heidegger !i Schrag, în
articolul s$u, Con!tiina, subiectivitatea !i corporalitatea uman$, Ramsey Eric
Ramsey întreprinde o critic$ deconstructivist$ a a!a-numitelor „etici ale
omogeniz$rii” !i propune o „etic$ a evidenierii”, care, în formularea autorului,
este „o etic$ a scoaterii în relief a tuturor diferenierilor, bazat$ pe o teorie a
comunic$rii care face necesar$ eliberarea dorinelor !i dorina libert$ii” (p.
312). Nu insist asupra articolului lui R. E. Ramsey, deoarece, în pofida titlului,
nu are o leg$tur$ direct$ cu genul de probleme discutate în antologie !i nici
cu modalitatea predominant$ de abordare a acestora.
Progresele remarcabile realizate în neuro!tiine !i perspectivele
înf$i!ate de cercet$torii creierului cu privire la explicarea neurobiologic$ a
con!tiinei au a se confrunta cu convingerea c$, indiferent de cantitatea de
informaie obiectiv$ pe care am putea s$ o dobândim despre funcionarea
creierului, r$mâne ceva de neexplicat, !i anume felul în care procesele
obiective menionate ar putea genera subiectivitatea experienelor con!tiente.
Cu alte cuvinte, între „perspectiva persoanei a treia” !i „perspectiva
persoanei-întâi” pare a exista o ruptur$. La aceast$ ruptur$ se refer$ faimosul
termen al lui Joseph Levine, pe care l-am menionat deja, hiat sau gol
explicativ (explanatory gap)
28
. Unii filosofi susin c$ hiatul explicativ este de

28
Vezi J. Levine, „Materialism and Qualia: The Explanatory Gap”, Pacific Philosophical
111
neacoperit !i c$ exist$ un hiat analog în lume: experienele con!tiente au
calit$i subiective, non-fizicale, ireductibile sau, altfel spus, distinciei
ireductibile dintre datele de persoana-întâi !i datele de persoana a treia îi
corespunde o distincie între fapte de persoana-întâi !i fapte de persoana a
treia. Ali filosofi consider$ c$ hiatul explicativ nu trebuie s$ ne îndep$rteze de
o concepie fizicalist$ asupra experienelor con!tiente, deoarece acesta arat$
doar c$ unele procese !i st$ri fizicale au drept particularitate esenial$
subiectivitatea. Conform unei a treia poziii, este posibil ca hiatul explicativ s$
fie cândva acoperit, dar în momentul de fa$ nu avem conceptele necesare
pentru a aduna într-un ansamblu coerent cele dou$ perspective menionate.
Nu este în principiu exclus s$ se dovedeasc$ fizicalitatea qualia, dar acum nu
avem o concepie clar$ despre cum s-ar putea face aceasta. Pe de alt$ parte,
am v$zut c$, dup$ Daniel Dennett, hiatul explicativ pur !i simplu nu exist$.
Articolul lui Bogdan M. Popescu, Cele dou$ fee ale con!tiinei, cu care se
încheie prima parte a antologiei, !i cel al lui David H. Mellor, Filosofia
analitic$ !i Eul, cu care debuteaz$ partea a doua, trateaz$ problema hiatului
explicativ.
B. M. Popescu întreprinde o trecere în revist$ a teoriilor contemporane
ale con!tiinei, urm$rind poziia acestora fa$ de întrebarea „Pot fi datele
persoanei-întâi ‚topite’ în vreun fel sau altul?” Autorul pune în contrast
abordarea experienelor con!tiente din perspectiva persoanei-întâi, care
recurge la termeni calitativi („gustos”, „aromat” etc.), cu abordarea acestor
experiene din perspectiva persoanei a treia, care apeleaz$ la descrierea
modific$rilor neurofiziologice ale organismului ce are experienele respective.
Diferena dintre cele dou$ abord$ri, arat$ B. M. Popescu, este în mod
fundamental una de metod$. În cazul primei abord$ri, „experimentatorul are
un statut privilegiat fa$ de ascult$tor: el este cel care beneficiaz$ de acea
experien$, în timp ce ascult$torul beneficiaz$ numai de descrierea ei”, în
timp ce în cazul celei de-a doua abord$ri, „experimentatorul !i ascult$torul au
acela!i statut epistemic: descrierea modific$rilor din sistemul nervos al
experimentatorului este deschis$ observaiei !i verific$rii publice !i aici nici un
termen calitativ nu î!i are locul” (p. 316)
29
.
Autorul apeleaz$ la distincia introdus$ de Mihai Dr$g$nescu !i
dezvoltat$ de Mihai Dr$g$nescu !i Menas Kafatos
30
dintre „!tiina structural$”
– !tiina curent$, practicat$ ast$zi de cei mai muli cercet$tori – !i „!tiina
structural-fenomenologic$” – o extensie a !tiinei structurale care î!i propune
s$ acopere atât natura cuantic$ a Universului !i funcionarea creierului, cât !i
fenomenele vieii, minii !i, în particular ale con!tiinei. R$spunsurile la
întrebarea menionat$ se grupeaz$, în principal, în dou$ mari categorii, în

Quarterly 64, 1983.
29
Aici, prin „experimentator” se înelege cel care are o experien$ sau alta.
30
Vezi, de pild$, M. Dr$g$nescu, „On the Structural-Phenomenological Theories of
Cosciousness”, Noetic Journal 1, 1997 !i M. Kafatos !i M. Dr$g$nescu, „Toward an
Integrative Science”, Noesis XXVI/2001, precum !i studiul lui M. Dr$g$nescu din aceast$
antologie, „(tiin$ cognitiv$, !tiin$ structural$ sau !tiin$ integrativ$?”.
112
funcie de poziia fa$ de !tiina structural$. Astfel, fundalul „teoriilor
structurale” (D. Dennett, G. Edelman, F. Crick !i C. Koch, R. Penrose, Paul !i
Patricia Churchland, D. Rosenthal etc.) este constituit de ipoteza potrivit
c$reia !tiina structural$ este suficient$ pentru explicarea întregii naturi,
inclusiv a vieii, minii !i con!tiinei, în timp ce „teoriile structural-
fenomenologice” (T. Nagel, J. Levine, D. Chalmers, M. Dr$g$nescu) adopt$
poziia conform c$reia !tiina structural$ nu poate furniza o explicaie
complet$ a vieii, minii !i con!tiinei. Dup$ examinarea atent$ a propunerilor
unora dintre reprezentanii marcani ai celor dou$ poziii (Nagel, Chalmers,
Dennett, Flanagan, Crick !i Koch, Dr$g$nescu), autorul conchide c$ „filosofia
minii !i a con!tiinei, în tentativa ei de a examina supoziiile fundamentale
care stau la baza diferitelor programe de cercetare, a metodologilor acestora
etc., se redefine!te ast$zi în cadrul unei filosofii generale a !tiinei ca un
demers complementar !i intim legat celui !tiinific” (p. 330).
Din perspectiva filosofiei analitice, David H. Mellor argumenteaz$ în
favoarea ideii c$ distincia dintre credinele subiective, de persoana-întâi, !i
adev$rurile obiective, de persoana a treia, nu trebuie s$ ne conduc$ la o
bifurcaie ontologic$ între fapte subiective !i fapte obiective. Domeniul
credinelor de persoana-întâi sau a cunoa!terii de persoana-întâi (Mellor
folose!te ace!ti termeni aproape indistinct) este considerat a include atât
cunoa!terea direct$ a propriilor noastre experiene, cât !i cunoa!terea a cine
suntem noi în!ine !i cum este sau ni se pare a fi lumea. Aceast$
„autocunoa!tere”, consider$ autorul, este subiectiv$ în sensul c$ „este într-un
sens important legat$ de subiect: adic$ de persoana care deine cuno!tinele”
(p. 342), !i nu în sensul c$ este vorba despre simple p$reri care nu pot fi
confirmate sau infirmate de fapte. Dar care sunt faptele care pot valida acest
tip de cunoa!tere, sau, altfel spus, cum trebuie s$ înelegem „condiiile de
adev$r” ale credinelor de persoana întâi? În aceast$ chestiune exist$,
consider$ autorul, mult „praf conceptual”, pe care filosofia analitic$ îl poate
risipi. Autorul contest$ poziia „subiectivist$”, conform c$reia aceste condiii
de adev$r sunt date de ni!te misterioase „fapte de persoana-întâi” sau fapte
subiective, la care subiectul are un acces epistemic privilegiat. Teza de baz$
a lui Mellor este c$ toate credinele de persoana-întâi pot fi f$cute adev$rate
de fapte obiective, f$r$ considerarea Eurilor de persoana întâi !i nici a
„faptelor de persoana-întâi”.
Considerarea faptelor subiective pune o problem$ ontologic$: „dac$
într-adev$r exist$ fapte subiective, care nu sunt fapte pentru oricine, ci doar
pentru un subiect, atunci, dac$ sunt muli subieci diferii, în mod
corespunz$tor sunt multe lumi diferite” (p. 344), ceea ce este absurd, întrucât
noi tr$im într-o singur$ lume obiectiv$. Mellor ne invit$ s$ distingem între
tipuri de credin$ !i „semne simbolice ale acestor tipuri”: „Un tip de credin$
se define!te prin coninutul ei (ceea ce se crede), indiferent de cine crede sau
când. Un semn al unui tip de credin$ este o anumit$ persoan$ care deine o
credin$ cu un coninut la un moment dat. (De exemplu credina c$ suntem
umani: un tip de credin$ care are în orice moment milioane de simboluri)” (p.
113
348)
31
. Autorul consider$ c$ singura diferen$ dintre condiiile de adev$r ale
tipurilor de credine de persoana-întâi !i cele ale tipurilor de credine obiective
este aceea c$ primul variaz$ de la persoan$ la persoan$, iar cel$lalt nu, fiind,
totu!i, ambele obiective. Dup$ Mellor, coninutul unui tip de credin$ poate fi
identificat cu o funcie, în sensul matematic al cuvântului, de la o persoan$
care acea credin$ la condiia obiectiv$ de adev$r a acelei credine sau, altfel
spus, la faptul obiectiv care face adev$rat$ acea credin$, iar aceast$ funcie
este complet obiectiv$, de la oameni la condiii de adev$r. Dac$ am
considera, de dragul argument$rii, c$ exist$ fapte de persoana-întâi care
valideaz$ credinele corespunz$toare !i care sunt esenialmente diferite de
faptele obiective, am ajunge la o alt$ consecin$ absurd$, !i anume cea a
subiectivismului „cartezian”, conform c$ruia sinele de persoana-întâi este
complet distinct de trupul pe care îl locuie!te, ceea ce ar presupune
asumarea atât a tuturor dificult$ilor ontologice cunoscute, cât !i, mai ales, a
celor logice cu care se confrunt$ dualismul cartezian. Mellor conchide c$
„misterul subiectiv al Eului de persoana întâi nu numai c$ poate, dar trebuie
s$ fie dizolvat. (…) Faptul c$ suntem subieci nu face din noi fiine subiective,
prinse în capcana propriilor noastre lumi subiective. Nu exist$ asemenea
lumi. Exist$ doar o singur$ lume obiectiv$, o lume din care fiecare dintre noi,
fiecare Eu, fiecare subiect este în mod egal – !i în întregime – parte” (p. 353).
Parafrazând o bine-cunoscut$ sintagm$, se poate spune c$ filosofia
contemporan$ a minii nu s-a n$scut „ca Atena din capul lui Zeus”. În articolul
Precursori britanici ai filosofiei actuale a con!tiinei !i a mentalului, Angela
Botez întreprinde o analiz$ pertinent$ a teoriilor empiri!tilor britanici – Francis
Bacon, Hobbes, Locke, Berkeley, Hume, Reid – cu scopul de a evidenia
c$ile pe care „mind-filosofia” englez$ a ajuns în contemporaneitate, precum !i
relevana acestor teorii pentru dezbaterile actuale din filosofia con!tiinei.
Angela Botez argumenteaz$ c$, în pofida diferenelor dintre poziiile filosofilor
menionai, exist$ o paradigm$ filosofic$ britanic$ !i concepte integrative care
fundamenteaz$ constituirea filosofiei contemporane a minii. Autoarea
urm$re!te în istoria empirismului britanic na!terea celor dou$ mari probleme
ale filosofiei minii: problema relaiei minte-corp !i problema raportului dintre
libertatea voinei !i determinism.
Principalii filosofi ale c$ror concepii sunt analizate în articol sunt David
Hume !i Thomas Reid. Autoarea apreciaz$ c$ explicaia psihologic$ a
cunoa!terii !i problema induciei, considerate de epistemologii modernit$ii ca
fiind principalele puncte slabe ale filosofiei lui Hume, apar ast$zi drept
contribuii importante la constituirea problematicii filosofiei !tiinelor cognitive

31
Ca peste tot în aceast$ prezentare, am urmat opiunile traduc$torilor în redarea citatelor
sau în redarea unor termeni, întrucât apreciez în mod deosebit calitatea traducerilor, inclusiv
a articolului lui Mellor. Fiind vorba, evident, despre distincia type-token, mi se pare, totu!i, c$
aici ar fi fost mai nimerit$ folosirea echivalentului „instan$ a unui tip de credin$”, în loc de
„semn al unui tip de credin$”. De altfel, în context, pare a fi mai natural s$ consider$m c$ o
persoan$ poate instania un tip de credin$, decât c$ o persoan$ poate fi „un semn”, fie !i al
unui tip de credin$.
114
!i evideniaz$ influenele humeene asupra unor importani filosofi
contemporani ai minii, între care John Searle !i Wilfrid Sellars. Reid este
cunoscut ca un ap$r$tor fervent al „simului comun” în teoria cunoa!terii !i un
critic al teoriei impresiilor !i ideilor formulat$ de Hume. Disputa Reid-Hume
asupra „teoriei ideilor” pune în discuie aceast$ teorie „de pe poziia filosofiei
scoiene a simului comun în punctul în care !i ast$zi filosofia !tiinelor (de
data aceasta a celor cibernetice, nu mecanice) se izbe!te de acel ‚ceva
inedit’ ce nu se poate nici formaliza, nici computeriza, cuprinzând con!tiina,
cunoa!terea viitorului, aciunea liber$” (p. 359). Angela Botez consider$ c$
Reid este întemeietorul doctrinei moderne a con!tiinei !i identific$ influenele
discursului lui Reid despre con!tiin$ asupra unor teme de mare actualitate,
cum este cea a raportului dintre intenionalitate !i con!tiin$, precum !i
asupra unor autori ca Hilary Putnam !i Paul Churchland.
Articolul lui Tim Crane, Mecanismele gândirii, îl introduce pe cititor în
problematica teoriilor computaionale ale minii (TCM), bazate pe analogia
computer-creier !i, în particular, în problematica dezbaterii dintre susin$torii
ipotezei limbajului gândirii !i cei ai conexionismului în problema structurii
computaionale a minii. Din capul locului, Crane susine ideea c$ o TCM nu
poate fi elaborat$ decât despre acele aspecte ale mentalului care au o natur$
în întregime reprezentaional$, cum sunt atitudinile propoziionale de tipul
credinelor !i dorinelor. Durerile !i celelalte senzaii nu sunt în întregime
reprezentaionale !i deci nu pot fi abordate computaional. Acum, TCM nu
presupun c$ reprezent$rile mentale sunt „imagini în creier”. Ce sunt, atunci,
acestea?
Autorul examineaz$ mai întâi faimoasa ipotez$ a limbajului gândirii
(ILG), al c$rei principal creator !i susin$tor este Jerry Fodor, conform c$reia
gândurile au loc într-un limbaj mental, distinct de orice limbaj vorbit, !i care
const$ dintr-un sistem de reprezent$ri simbolice realizate fizical în creier,
numit „mentalez$”. Mentaleza ar conine toate resursele conceptuale
necesare pentru înelegerea oric$rei propoziii pe care oamenii o pot înelege,
gândi sau exprima. De pild$, „atunci când cineva crede, s$ spunem, c$
preurile sunt în cre!tere, modul de reprezentare al acestui gând este o
propoziie !i (…) mijlocul prin care aceast$ propoziie este materializat$ este
structura neuronal$ a creierului” (p. 381). Dou$ importante realiz$ri ale
secolului al XX-lea au constituit surse de inspiraie pentru ILG: dezvoltarea
logicii formale moderne – surs$ asupra c$reia insist$ autorul – !i explicaia
general$ a calculabilit$ii oferit$ de Alan Turing prin intermediul noiunii de
ma!in$ Turing.
Prin analogie cu computerele – medii în care simbolurile sunt
procesate în virtutea tr$s$turilor lor formale care „oglindesc” propriet$ile
semantice ale acestora – adepii ILG consider$ c$ în virtutea tr$s$turilor
sintactice/formale codificate fizical în creier, gândurile se cauzeaz$ unul pe
altul, „oglindind” propriet$ile lor semantice. Astfel, creierul este v$zut ca un
mecanism sintactic ce conduce un mecanism semantic. John Haugeland
115
caracteriza aceast$ concepie în mod plastic dup$ cum urmeaz$: „dac$ avem
grij$ de sintax$, atunci semantica î!i va purta singur$ de grij$”.
Tim Crane examineaz$ dou$ argumente puternice în favoarea ILG,
care fac apel la ideea de sistematicitate a gândirii. Unul dintre acestea este
„argumentul compoziionalit$ii gândirii”, conform c$ruia exist$ o leg$tur$
intrinsec$ între capacitatea de a avea anumite gânduri !i capacitatea de a
avea alte gânduri, tot a!a cum capacitatea de a produce/înelege anumite
enunuri este intrinsec legat$ de capacitatea de a produce/înelege alte
enunuri. De pild$, cineva care gânde!te Cleopatra îl iube!te pe Antoniu
poate gândi !i Antoniu o iube!te pe Cleopatra. Gândirea are o structur$
compoziional$, iar a avea o structur$ compoziional$ înseamn$, dup$ Fodor,
a avea un limbaj al gândirii. Potrivit celui de-al doilea argument, „argumentul
coerenei infereniale”, exist$ anumite relaii sistematice între capacitatea de
a face anumite inferene !i capacitatea de a face multe alte inferene. S$
presupunem c$ cineva trage concluzia c$ Monica este fericit$, cunoscând c$
dac$ Monica schiaz$, atunci este fericit$ !i realizând c$ Monica schiaz$. A
afirma acest tip de sistematicitate revine la a spune c$ dac$ un agent este
capabil s$ efectueze aceast$ inferen$ particular$, atunci el este capabil s$
efectueze o mulime de alte inferene organizate similar. Mai departe, aceast$
organizare similar$ cere o abordare a gândurilor care s$ fie independent$ de
coninutul lor particular. Baza unei astfel de abord$ri pare a se impune de la
sine: organizarea similar$ este dat$ de propriet$ile logico-sintactice ale
gândurilor, adic$ de forma acestora. Forma raionamentului de mai sus este
bine-cunoscutul modus ponens: „Dac$ p, atunci q. p. Deci q”. Astfel,
propriet$ile semantice ale gândurilor sunt reflectate de propriet$ile lor
sintactice. În exemplul nostru, coninutul semantic al gândului c$ dac$ Monica
schiaz$, atunci Monica este pe plaj$ nu poate fi explicat f$r$ a apela la
proprietatea acestuia de a fi un condiional. Potrivit ILG, creierul este construit
în a!a fel, încât dac$ este într-o stare care reprezint$ premisele de formele
respective, atunci aceast$ stare cauzeaz$ (uneori) apariia unei st$ri care
reprezint$ forma concluziei, iar procesul cauzal implicat conserv$ adev$rul în
trecerea de la premise la concluzie datorit$ formei acestora.
În continuare, Tim Crane examineaz$ dou$ obiecii la adresa ILG, care
se adreseaz$ modului în care sunt înelese propoziiile mentale. Sursa
acestor obiecii este constituit$ de o problem$ pus$ de Wittgenstein în
Philosophische Untersuchungen, cu privire la urmarea de reguli: cum „!tie”
un sistem s$ urmeze o anumit$ regul$? Dac$ este vorba despre folosirea
unei alte reguli, atunci se obine un regres la infinit. R$spunsul adepilor ILG
accentueaz$ asupra propunerii lui Turing în leg$tur$ cu calculabilitatea, în
care noiunea de cauzalitate o înlocuie!te pe aceea de urmare de reguli.
Dup$ Fodor, propoziiile limbajului gândirii nu î!i dobândesc înelesul în
virtutea unui alt limbaj cu îneles, ci prin aceea c$ stau într-o relaie cauzal$
cu ceea ce reprezint$ sau/!i prin aceea c$ au structur$ computaional$.
În final, Tim Crane examineaz$ principalul rival al ILG în modelarea
fenomenelor cognitive, cunoscut sub numele de „conexionism”. Conexioni!tii
116
susin c$ modelele de procesare serial$ ale reprezent$rilor, furnizate de ILG,
sunt prea rigide, prea ineficiente !i prea puin realiste din punct de vedere
neurofiziologic în raport cu modelele de procesare paralel$ sau simultan$ în
reele neurale. Problema este c$ acele propriet$ile fizicale ale creierului
considerate a fi relevante sub aspect cognitiv sunt înc$ insuficient cunoscute
pentru a tran!a într-un fel disputa dintre ILG !i conexionism. Autorul conchide
c$ ambele poziii sunt, la urma urmei, speculative !i deci c$ „Dac$ mentalul
are o arhitectur$ clasic$ în stilul mentalezei, o arhitectur$ conexionist$ sau o
combinaie a celor dou$ arhitecturi, sau dac$ mentalul are în vreun fel
structur$ computaional$ – sunt probleme empirice sau !tiinifice. Acum
putem spune cel puin c$ ne-am format o idee despre lucrurile care trebuie
rezolvate în disputa dintre teoria computaional$ !i rivalii ei” (p. 400).
O alt$ tem$ central$ în filosofia minii !i a con!tiinei este cea a
atitudinilor propoziionale. O atitudine propoziional$ este o stare mental$
care pune în relaie o persoan$ cu o propoziie (coninut propoziional sau
judecat$ în sens logic). O persoan$, x, poate avea diferite atitudini fa$ de o
propoziie, exprimate în locuiuni precum x crede c$ p, x dore!te ca p, x se
teme c$ p !.a. Discuiile filosofice asupra atitudinilor propoziionale au în
vedere în special credinele, dorinele !i uneori inteniile, deoarece este larg
acceptat c$ acestea au un rol central în explicaia, predicia !i interpretarea
comportamentului. De pild$, vizita lui x la tutungerie poate fi explicat$ prin
dorina lui x de a cump$ra ig$ri !i credina lui x c$ va g$si ig$ri la tutungerie.
Punctul în care filosofii se despart vizeaz$ statutul ontologic al atitudinilor
propoziionale !i natura coninutului acestora. În articolul s$u, Reprezentare,
coninut, sintax$. Remarci asupra realismului intenional al lui Jerry Fodor,
Mircea Dumitru întreprinde o analiz$ subtil$ a atitudinilor propoziionale din
perspectiva doctrinei realismului intenional a lui Fodor, punând în contrast
teoria reprezentaional$ a minii, al c$rei nucleu este ILG, cu teoria sintactic$
a minii. Principala diferen$ dintre aceste dou$ teorii, consider$ autorul,
rezid$ în abordarea noiunii de coninut. Studiul lui Mircea Dumitru este
structurat în dou$ p$ri: o prim$ parte conine o prezentare detaliat$ a
realismului intenional !i o clarificare a relaiilor acestuia cu ILG, iar partea a
doua reprezint$ o încercare de a clarifica rolul noiunii de coninut în
explicarea atribuirii de atitudini propoziionale.
În linii mari, potrivit doctrinei realismului intenional, atitudinile
propoziionale exist$ (într-un sens non-trivial al cuvântului), au coninut
intenional (sunt despre ceva sau cineva), sunt st$ri ale creierului, joac$ un
rol cauzal, iar comportamentul uman poate fi explicat drept efect al aciunilor
cauzale ale acestor st$ri. Potrivit înelegerii psihologiei simului comun,
atitudinile propoziionale sunt st$rile din care este alc$tuit$ con!tiina, iar
Fodor consider$ c$ este posibil s$ se construiasc$ o psihologie !tiinific$ în
care explicaiile simului comun în termeni de dorine/opinii s$ fie reabilitate.
Plecând de la ideile lui Fodor, Mircea Dumitru prezint$ un „portret robot” al
unei bune teorii a atitudinilor propoziionale, care se constituie într-o teorie
reprezentaional$ a minii. Unul dintre ingredientele de baz$ ale acestei teorii
117
îl constituie teza caracterului structurat al atitudinilor propoziionale, opus$
teoriei „fuziunii”, potrivit c$reia atitudinile propoziionale trebuie s$ fie tratate
ca !i cum ar fi predicate monadice, f$r$ p$ri autentice din punct de vedere
logic. Mircea Dumitru trece în revist$ neajunsurile teoriei fuziunii !i insist$
asupra structuralit$ii atitudinilor propoziionale.
Potrivit ILG, propoziiile declarative ale unui limbaj natural furnizeaz$
obiectele propoziionale ale opiniilor !i dorinelor !i, a!a cum o astfel de
propoziie este alc$tuit$ din p$ri semnificative combinate conform anumitor
reguli, opiniile !i dorinele au p$ri combinate conform anumitor reguli.
Obiectul propoziional al unei opinii sau dorine este determinat de felul în
care acesta este alc$tuit din p$ri care au atât propriet$i formale sau
sintactice, cât !i propriet$i reprezentaionale sau semantice. Schematic spus,
a!a cum componentele unei propoziii declarative într-un limbaj natural
reprezint$ anumite obiecte, propriet$i !i relaii, exist$ structuri ale creierului,
independente de orice limbaj natural, care reprezint$ obiecte, propriet$i !i
relaii, iar atunci când aceste structuri sunt combinate conform anumitor
reguli, rezult$ o structur$ complex$ – o „propoziie în mentalez$” – care
reprezint$ obiectele ca având propriet$ile !i relaiile respective. Autorul
prezint$ trei argumente, formulate de Fodor în cartea sa, Psychosemantics:
The Problem of Meaning in the Philosophy of Mind (1987), care urm$resc s$
arate c$ st$rile interne, evaluabile semantic !i implicate etiologic în
evenimentele mentale complexe descrise de realismul intenional – opiniile !i
dorinele – sunt entit$i structurate.
În partea a doua a studiului s$u, Mircea Dumitru î!i asum$ sarcina
dificil$ de a clarifica rolul noiunii de coninut în explicarea atribuirii de atitudini
propoziionale, punând în contrast teoria reprezentaional$ a minii cu teoria
sintactic$ a minii. Autorul este de p$rere c$ distincia dintre poziia de
reabilitare !i, respectiv, de respingere a psihologiei simului comun susinute
de cele dou$ teorii este, la urma urmei, o consecin$ a poziiei acestor teorii
fa$ de noiunea de coninut. Ambele teorii sunt teorii computaionale ale
minii, dar, spre deosebire de teoria sintactic$ a minii, care apeleaz$ exclusiv
la propriet$i !i relaii sintactice corelate funcional cu st$ri cognitive, teoria
reprezentaional$, al c$rei nucleu este ILG, presupune „un mediu al
computaiei”, i.e. „un sistem reprezentaional” în care simbolurile au atât
form$ (sintax$), cât !i coninut, (semantic$). Noiunea de coninut, arat$
Mircea Dumitru, este cerut$ pentru a face loc intenionalit$ii st$rilor !i
proceselor noastre mentale, component$ esenial$ a psihologiei simului
comun, în psihologia cognitiv$, deoarece explicaiile !i prediciile intenionale
ale comportamentului sunt intrinsec legate de aceast$ noiune de coninut.
Mai departe, „A specifica un gen de relaie pe care cineva o are cu o
reprezentare – scrie autorul – este acela!i lucru cu a spune ce fel de atitudine
are acea persoan$ fa$ de coninut, iar lista termenilor prin care ne referim la
atitudinile corespunz$toare pare s$ coincid$ cu lista unor termeni psihologici
precum a crede, a dori, a spera, a gândi, a te îndoi !.a.m.d. Iar întreaga
problem$, acum, este cum s$ înelegi toat$ aceast$ chestiune folosind
118
conceptul de coninut” (p. 424). În aceast$ problem$, observ$ Mircea
Dumitru, poziia funcionalist$ prezint$ o anumit$ atractivitate. Simplificând
mult lucrurile, conform acestei poziii, st$rile mentale sunt itemi care se
individualizeaz$ prin aceea c$ au anumite cauze !i efecte; o atitudine
propoziional$ este astfel individualizat$ de rolul ei cauzal ca un nod într-o
reea de atitudini propoziionale !i alte st$ri mentale. Postulând un izomorfism
între „rolul cauzal al atitudinilor propoziionale !i rolul semantic al judec$ilor
care sunt obiectele lor”, putem da seama de prediciile pe care le facem cu
privire la comportamentele celorlali oameni, deoarece, în astfel de predicii
„ne bizuim pe faptul c$ putem deduce consecinele cauzale ale faptului de a fi
într-o stare mental$, sau ale faptului de a avea o atitudine propoziional$, din
relaiile semantice care au loc între judec$ile care sunt obiectele acestor st$ri
mentale sau ale atitudinilor propoziionale pe care le au respectivele
persoane” (p. 425). Autorul sesizeaz$ o anumit$ tensiune prezent$ în
concepia realismului intenional, care, pe de o parte, nu susine explicaia
funcionalist$, dar care, pe de alt$ parte, p$streaz$ un „decor” funcionalist în
problema explic$rii noiunii de coninut al unei st$ri mentale, folosit pentru a
conecta propriet$ile semantice ale simbolurilor cu cele cauzale.
Mircea Dumitru conchide c$ semanticitatea mentalului este,
deocamdat$, o „redut$” care trebuie cucerit$ !i apreciaz$ c$ semantica
funcionalist$ !i cea non-funcionalist$, susinut$ de Fodor, sunt principalii
candidai la soluionarea acestei probleme.
Cel de-al treilea capitol al antologiei se încheie cu interesantul articol al
lui Mihai Vacariu, Reprezent$rile mentale în perspectiva structuralismului
dinamic. Autorul examineaz$ cele trei mari paradigme ale !tiinelor cogniiei –
computaionalismul, conexionismul !i teoria sistemelor dinamice – prin prisma
controversatei probleme a reprezent$rilor mentale. Potrivit ultimei teorii,
„Mintea, corpul !i mediul sunt sisteme dinamice cuplate, care interacioneaz$,
schimb$ informaii !i se influeneaz$ în mod continuu” (p. 430). În interiorul
acestei paradigme, observ$ autorul, se poate distinge între curentul radical,
care neag$ existena reprezent$rilor, !i curentul moderat, care admite ideea
de reprezentare, dar nu în sensul simbolic prezent în cadrul
computaionalismului. M. Vacariu constat$ lipsa unui cadru teoretic general
care s$ ofere clarificarea conceptelor !i metodelor propuse de cele trei
abord$ri !i observ$ c$ acestea iau în considerare doar un singur nivel de
organizare a sistemului cognitiv. Cadrul teoretic general propus de autor are
drept nucleu ideea c$ realitatea este multidimensional$, cea ce înseamn$
acceptarea existenei unor niveluri diferite de organizare a realit$ii !i deci a
diferitelor niveluri de analiz$ ale unui sistem, !i multireferenial$, ceea ce
presupune c$ nu exist$ un nivel privilegiat de la care putem înelege
realitatea. La fiecare astfel de nivel sunt de identificat diferite entit$i primitive,
ceea ce înseamn$ asumarea unei ontologii specifice. Mai departe, entit$ile
situate la un anumit nivel interacioneaz$ într-un anumit mod !i determin$
existena entit$ilor la niveluri superioare.
119
M. Vacariu consider$ c$ este necesar$ o perspectiv$ mai larg$ de
abordare a conceptului de reprezentare, care s$ reconcilieze perspectivele
unidimensionale menionate, !i schieaz$ aceast$ perspectiv$ printr-o
aplicare interesant$ a teoriei Automatelor Celulare, propus$ de Melanie
Mitchell, în care computaia (structura) !i dinamica (schimbarea) sunt
combinate într-un cadru unificat. Rezultatul acestei aplicaii este ceea ce
autorul nume!te „structuralism dinamic”, în care supoziia de baz$ este aceea
c$ „cel mai înalt nivel de organizare a sistemului cognitiv uman este nivelul
conceptual, nivel care posed$ propriile primitive: reprezent$rile mentale.
Reprezent$rile sunt structuri care emerg din procesele nivelului de organizare
imediat inferior, !i anume nivelul neuronal” (p. 436). În acest fel, apreciaz$ M.
Vacariu, „structura” de la cel mai înalt nivel e organizare a sistemului cognitiv
poate fi combinat$ cu „schimbarea” de la nivelurile inferioare.
Explicarea con!tiinei pare a fi „ultima frontier$ a !tiinei”, pentru care,
probabil, !tiina îns$!i trebuie s$ suporte o revoluie. Într-o serie de lucr$ri,
între care !i articolul 'tiin$ cognitiv$, !tiin$ structural$ sau !tiin$
integrativ$?, Mihai Dr$g$nescu susine cu putere c$ „!tiina structural$”, i.e.
!tiina curent$, practicat$ ast$zi de cei mai muli cercet$tori, nu este
suficient$ pentru a explica întreaga natur$, inclusiv viaa, mintea !i con!tiina.
Dr$g$nescu propune o „!tiin$ structural-fenomenologic$”: o extensie a
!tiinei structurale care î!i propune s$ acopere atât natura cuantic$ a
Universului !i funcionarea creierului, cât !i fenomenele vieii, minii !i, în
particular ale con!tiinei. Cu privire la om, fenomenologicul se refer$ la
experien$ !i qualia. În general, în viziunea lui Dr$g$nescu, fenomenologicul
reprezint$ un proces fizic, „o sensibilitate a materiei, a unui tip fundamental
de materie (informateria)” (p. 443). Autorul extinde impresionant sfera noiunii
de psihic, apreciind c$ psihicul poate fi !i structural sau informatic
(computaional) !i astfel atribuibil sistemelor de inteligen$ artificial$. În
aceast$ concepie, psihicul este o condiie necesar$ pentru con!tiin$, dar nu
!i suficient$, deoarece con!tiina este întotdeauna structural-fenomenologic$
!i este g$zduit$ de c$tre o minte. Conceptul acoperitor pare a fi cel de
activitate cognitiv$, întrucât autorul consider$ c$ obiectele care au psihic sunt
obiectele care au activitate cognitiv$, iar „Procese sau activit$i cognitive au
omul, animalele, sistemele de inteligen$ artificial$ (inclusiv roboii inteligeni),
grupurile de animale, grupurile de oameni (inclusiv instituii !i întreprinderi),
reele pe Internet cuprinzând ageni inteligeni !i oameni !i orice alte
combinaii ale celor de mai înainte” (p. 446). Rezultatul abord$rii structural-
fenomenologice va fi o !tiin$ cognitiv$ integrativ$, definit$ de Dr$g$nescu
drept „!tiina psihicului !i a inteligenei, mentale sau nementale, individuale
sau sociale” (p. 450).
Articolul lui Rom Harré, Inteligena artificial$ !i caracterul normativ al
cogniiei, examineaz$ felul în care normele cogniiei umane sunt abordate din
perspectiva regulilor în domeniul Inteligenei Artificiale (IA). (tiin$ dup$ unii,
ramur$ a ingineriei dup$ alii, IA are, în principal, dou$ scopuri între care
exist$ o strâns$ leg$tur$: un scop tehnologic, ce const$ din încercarea de a
120
construi ma!ini care pot ajuta oamenii în îndeplinirea unor sarcini inteligente
sau pot îndeplini astfel de sarcini în locul lor, !i un scop mai larg, teoretic sau
psihologic, ce const$ din încercarea de a înelege funcionarea inteligenei
umane !i animale !i a minii în general. Psihologia cognitiv$ folose!te
concepte !i metode ale IA în formularea !i testarea teoriilor sale, descriind
structurile !i procesele mentale în termeni computaionali, de un fel sau altul,
!i probându-le, în mod obi!nuit, prin rularea acestora pe un computer.
Pornind de la observaia c$ studiul prealabil al cogniiei umane este o condiie
necesar$ a activit$ii în IA !i de la supoziia c$ una dintre principalele
caracteristici ale cogniiei este normativitatea, Harré î!i propune s$ clarifice
din punct de vedere filosofic relaia dintre normativitate în cogniie !i
recrearea acesteia în IA.
Constrângerile normative asupra activit$ilor cognitive sunt exprimate
cu ajutorul noiunii de regul$. Autorul folose!te termenul (metaforic)
„schimbare-cheie” pentru a desemna transpunerea unei reguli din practica
uman$ într-o instruciune pentru ma!ini !i argumenteaz$ în favoarea ideii c$
aceast$ transpunere are loc de la „cheia-normativ$” la „cheia-cauzal$”
Urmând o distincie wittgensteinian$, Harré distinge dou$ categorii de practici
normative, una în care agentul acioneaz$ deliberat prin urmarea unor reguli
explicite !i alta în care agentul acioneaz$ în conformitate cu reguli, care sunt
„norme implicite ale practicii” sau „reguli imanente practicii” !i care definesc
obiceiurile sau abilit$ile. A înelege IA bazat$ pe reguli apelând la primul tip
de practic$ normativ$ este, cu siguran$, o gre!eal$. Mai departe, autorul
observ$ c$, transformat într-un obicei sau într-o abilitate, coninutul unei
reguli, devenind imanent practicii respective, înceteaz$ de a mai fi propriu-zis
normativ. IA are în vedere simularea unor abilit$i cognitive a c$ror tr$s$tur$
definitorie este conformarea la reguli, dar, spre deosebire de activitatea
cognitiv$ a unui expert uman, a c$rui abilitate poate fi redus$ la o mulime de
reguli „în cheie normativ$”, un sistem-expert încorporeaz$ norme imanente
unei practici care, prin aceast$ încorporare, trec în cheie cauzal$. „În cadrul
modelelor IA, regulile funcioneaz$ cauzal, mai exact, trec din cheia
normativ$ în cea cauzal$” (p. 464). În lumina distinciilor !i clarific$rilor
introduse, autorul conchide c$ modul obi!nuit de a înelege modelarea
cogniiei umane în IA bazat$ pe reguli trebuie s$ fie revizuit. În cazul unui
sisem-expert de diagnosticare a unor boli, de pild$, „Computerul + programul
nu sunt analogul doctorului + abilitatea sa, ci doar a abilit$i. În computer,
regulile nu sunt norme, ci cauze” (p. 471).
În articolul s$u, Elaborarea teoriilor în !tiinele cogniiei. Sintetizarea !i
construirea modelelor cognitive, Markus F. Peschl întreprinde o analiz$ a
obiectului !i metodelor !tiinelor cogniiei, analiz$ care îi permite sesizarea
unor „similarit$i structurale” între elaborarea teoriilor din domeniul !tiinelor
cogniiei !i procesele de dobândire a cuno!tinelor, care au loc la nivelul
sistemelor cognitive. Autorul subliniaz$ cu putere rolul central al metodei
simul$rii în modelarea procesului cogniiei, în care abordarea empiric$ a unui
121
fenomen cognitiv este înlocuit$ parial de o abordare virtual$, mai adecvat$
complexit$ii fenomenului supus studiului.
Cititorul atras de standardele de claritate a exprim$rii, coeren$ logic$
!i rigoare a argument$rii urm$rite în multe texte filosofice contemporane, cu
prec$dere în cele din tradiia filosofiei analitice, nu va g$si, probabil, temeiuri
bune pentru a insista asupra articolului lui Richard L. Amoroso, Con!tiina, o
definiie radical$: dualismul substanei rezolv$ problema dificil$, în care, în
pofida titlului promi$tor, totul pare a se potrivi cu totul. Un astfel de cititor va
fi, probabil, descurajat de invocarea unor entit$i obscure, introduse ad hoc,
asupra c$rora pare a cuantifica autorul („câmp vital noetic”, „noeon” sau
„particula con!tiinei”, „tensor noeonic” !i altele asemenea), de formularea
unor „definiii” care pot fi folosite drept exemple de manual ale înc$lc$rii
regulii clarit$ii !i preciziei, precum !i de unele consideraii oferite drept teze.
De pild$, autorul î!i propune s$ cerceteze „baza fizical$ fundamental$ a
‚noumen-ului’ con!tiinei, mediat$ de un câmp noetic vital unificat teologic”,
formulare în care vede o „definiie de lucru”, critic$ „puncte de vedere”, cum
este „spiritul ar fi un bosom care fundamenteaz$ cuanta de aciune”, !i
avanseaz$ consideraii cum sunt „Raportul creier-corp este un tampon între
temporalitate !i atemporalitate”, „Trupul acioneaz$ ca o sticl$ magnetic$
pentru a cupla !i a fundamenta v$lul ridicat al realit$ii percepute !i a da cas$
temporal$ sufletului” !i „Spaiu-timpul !i toi atomii sunt infuzai cu câmpul
noetic. Astfel, întregul corp, nu numai creierul, devine parte a minii”. S$ ne
oprim aici!
Antologia se încheie cu articolul Creierul, mintea !i rolul observatorului,
scris de Dalia Terhe!iu !i Gabriel Vacariu. Cei doi autori accept$ teza
identit$ii dintre minte !i creier !i consider$ c$ efortul de a c$uta un
„intermediar ontologic” între cele dou$ entit$i conduce la un regres la infinit.
Ipoteza autorilor este aceea c$ „’intermediarul’ dintre nivelul neural (creier) !i
nivelul psihologic (minte) este chiar subiectul uman ca obervator. Bineîneles,
intermediarul – subiectul uman – este un ‚intermediar’ epistemologic, nu unul
ontologic” (p. 520). Pentru a preciza rolul esenial al dimensiunii
observatorului în surprinderea relaiei minte-creier, autorii întreprind o
extindere interesant$ a noiunii de observaie, considerând c$ „orice entitate
‚observ$’ alte entit$i, mai exact interacioneaz$ cu alte entit$i care au
aceea!i structur$, subiectul uman constituind doar un caz particular al
‚observatorului’” (p. 522). Astfel, în opinia autorilor, pattern-urile neurale de
activare sunt „observatori” pentru alte pattern-uri neurale de activare, iar
st$rile mentale sunt „observatori” pentru alte st$ri mentale. Dou$ entit$i cu
structuri diferite nu se pot „observa” una pe alta, deoarece, consider$ autorii,
nu exist$ una pentru alta. În aceast$ linie de gândire, autorii conchid c$
subiectul uman este o entitate singular$, prin aceea c$ poate schimba
seturile de condiii observaionale: „numai subiectul uman poate fi gândit ca
un observator pentru relaia minte (mental)-creier (neural). Mintea !i creierul
sunt percepute ca lucruri distincte pur !i simplu datorit$ condiiilor de
122
observaie diferite, disponibile observatorului în momente de timp diferite” (p.
523).
Explicarea con!tiinei este una dintre cele mai rezistente probleme ale
!tiinei !i se afl$ printre cele mai încurcate !i provocatoare probleme cu care
are a se confrunta filosofia. Transpunând aici o spus$ a lui *ukasiewicz,
înf$ptuirea unei asemenea sarcini nu poate fi opera unui singur individ, ci a
unor întregi generaii !i a unor mini mult mai puternice decât cele cunoscute
pân$ acum pe P$mânt.





































123


ANEXA II. PERSISTENA PERSONAL*







1 Problema persisten$ei personale

Ce înseamn$ c$ o persoan$ la un moment dat este identic$ cu o
persoan$ la un moment ulterior sau anterior? M$ uit la o fotografie în care,
între alii, apare un b$iat cu o minge în mân$ !i spun c$ acel b$iat sunt eu.
De ce spun c$ acel b$iat, !i nu altcineva din fotografie, sunt eu? În ce const$
natura special$ a relaiei dintre b$iatul de atunci !i adultul de ast$zi, care face
ca el s$ fiu eu? Aceste întreb$ri contureaz$ problema criteriului identit$ii
personale de-a lungul timpului sau, pe scurt, problema persistenei personale.
O formulare mai tehnic$ a acestei probleme este urm$toarea: ce anume este
necesar !i suficient pentru ca o persoan$ la un moment dat s$ fie identic$ cu
o persoan$ dintr-un moment ulterior sau anterior? Urmându-l pe John
Perry
32
, s$ caracteriz$m în general un criteriu al identit$ii personale de-a
lungul timpului ca pe o modalitate de a completa spaiul liber din urm$toarea
schem$ de definiie:

Persoana A la momentul t
1
este identic$ cu persoana B la
momentul t
2
dac$ !i numai dac$ ___.

De notat c$ identitatea avut$ în vedere în aceast$ schem$ este identitate
numeric$ !i nu identitatea calitativ$. Intuitiv, dou$ obiecte sunt identice
calitativ dac$ oricare dintre ele este o „copie” exact$ a celuilalt, r$mânând
totu!i dou$ obiecte. Prin contrast, a spune c$ x este numeric identic cu y
înseamn$ a spune c$ x !i y sunt unul !i acela!i obiect, nu dou$. De pild$,
dou$ bile de biliard pot fi, în principiu, calitativ identice ( prezentate separat,
nu pot fi distinse una de cealalt$), dar ele nu sunt numeric identice, c$ci sunt
dou$ bile, nu una. Atunci când spun c$ b$iatul care apare în fotografie cu o
minge sunt eu, nu am în vedere identitatea calitativ$, c$ci este clar c$ m-am
schimbat mult de atunci sau, altfel spus, nu am r$mas calitativ acela!i de-a
lungul vieii mele. În judecata mea am în vedere identitatea numeric$, întrucât
vorbesc despre o singur$ persoan$, nu despre dou$.

32
Vezi Introducerea lui John Perry (ed.) la lucrarea Personal Identity, Berkeley: University of
California Press, 1975.
124
Abord$rile tipice ale persistenei personale sunt abordarea fizical$ !i
cea psihologic$. În linii mari, conform abord$rii fizicale, persistena personal$
const$ dintr-o relaie fizical$, în timp ce adepii abord$rii psihologice susin c$
o relaie psihic$ este un criteriu necesar !i suficient pentru persistena
personal$.
În cele ce urmeaz$, voi prezenta câteva argumente care arat$ c$, în
pofida meritelor lor, nici una dintre abord$rile menionate nu este imun$ la
obiecii !i controverse. Aceste argumente apeleaz$ la experimente mentale în
care cele dou$ tipuri de relaie sunt separate.


2 Abordarea fizicalist!

Abordarea fizicalist$ comport$ dou$ versiuni: versiunea corporal$ !i
cea cerebral$. Conform primei versiuni, persoana A la momentul t
1
este
identic$ cu persoana B la momentul t
2
dac$ !i numai dac$ A !i B stau în
relaia de continuitate corporal$. Acest criteriu corporal este consistent cu
practica noastr$ obi!nuit$, de a identifica persoanele de-a lungul timpului prin
intermediul corpurilor acestora. Identificarea unei persoane prin referire la
corp este fireasc$ !i util$ !i, în mod normal, ofer$ posibilitatea controlului !i a
acordului intersubiectiv asupra acestor identific$ri. Experimentele mentale cu
privire la transplantul de creier arat$, îns$, c$ este logic posibil s$ concepem
o situaie în care continuitatea corporal$ nu este o condiie necesar$ pentru
persistena personal$
33
. Un astfel de experiment mental a fost propus înc$
din 1963 de Sidney Shoemaker
34
. În acest experiment, doi pacieni, Brown !i
Robinson, au fost supu!i unor intervenii chirurgicale pe creier. Creierele
acestora au fost extrase !i, din gre!eal$, creierul lui Brown a fost transplantat
în cutia cranian$ a lui Robinson, iar creierul lui Robinson a fost transplantat în
cutia cranian$ a lui Brown. Singurul pacient care a supravieuit acestei
operaii, rec$p$tându-!i cuno!tina, a fost cel cu corpul lui Robinson !i cu
creierul lui Brown. Pentru beneficiul discuiei, s$-l numim pe acest pacient
„Brownson”. Este greu s$ rezist$m convingerii c$, în acest caz imaginar,
Brownson este aceea!i persoan$ cu Brown !i s$ nu respingem ideea c$
Robinson a c$p$tat un nou creier. Este plauzibil s$ ne imagin$m, arat$
Shoemaker, c$, întrebat cum îl cheam$, Brownson ar r$spunde „Brown” !i c$
acesta ar recunoa!te soia !i familia lui Brown !i ar fi capabil s$ descrie în
detaliu evenimente din viaa lui Brown, în timp ce despre viaa lui Robinson el
nu ar avea nici un fel de cuno!tine. Pentru a înt$ri fora acestui experiment
mental, putem presupune în plus c$ Brown !i Robinson erau foarte

33
Pentru scopurile discuiei de fa$, imposibilitatea practic$ a transplantului de creier este
irelevant$. Experimentul mental, una dintre principalele metode ale filosofilor, !i nu numai, nu
se limiteaz$ la ceea ce este practic posibil. Ca oricare transplant de organe, transplantul de
creier este nomologic posibil (adic$ este consistent cu legile naturii) !i deci este logic posibil.
34
Vezi S. Shoemaker, Self-Knowledge and Self-Identity, Ithaca, NY: Cornell University
Press, 1963, pp. 23-24.
125
asem$n$tori din punct de vedere fizical. Dac$ Brownson este aceea!i
persoan$ cu Brown, de!i nu are corpul acestuia, versiunea corporal$ a
abord$rii fizicaliste poate fi respins$. Continuitatea corporal$ nu este o
condiie necesar$ a persistenei personale.
Pentru un adept al abord$rii fizicaliste, o variant$ atr$g$toare a
versiunii corporale este versiunea cerebral$, conform c$reia persoana A la
momentul t
1
este identic$ cu persoana B la momentul t
2
dac$ !i numai dac$ A
!i B stau în relaia de continuitate cerebral$. Dar s$ presupunem c$ !tiinele
medicale !i robotica au avansat într-atât încât este posibil ca p$ri deteriorate
ale unui creier uman s$ fie înlocuite cu cipuri de siliciu care îndeplinesc
acelea!i funcii mentale ca !i p$rile înlocuite. S$ presupunem mai departe c$
un pacient A este supus unui !ir de operaii prin care p$ri ale creierului s$u
sunt înlocuite treptat cu astfel de cipuri !i c$, în cele din urm$, creierul
biologic al lui A este complet înlocuit cu un creier din siliciu. Ca !i în cazul
primului experiment mental, este plauzibil s$ ne imagin$m c$ la încheierea
!irului de operaii, A ar r$spunde la acela!i nume pe care l-a avut anterior, !i-
ar recunoa!te familia !i ar putea s$ descrie evenimente din viaa sa, astfel c$
este plauzibil s$ consider$m c$ procedura operatorie a p$strat identitatea sa
personal$. Interpretarea acestui experiment mental depinde de r$spunsul la
întrebarea: creierul de siliciu al lui A este continuu cu creierul s$u biologic?
Filosofii disting între propriet$i eseniale ale obiectelor !i propriet$i
accidentale ale acestora. O proprietate este esenial$ pentru un obiect dac$
în mod necesar obiectul respectiv nu poate exista f$r$ acea proprietate. O
proprietate este accidental$ pentru un obiect dac$ este posibil ca obiectul
respectiv s$ existe f$r$ a avea acea proprietate. De pild$, a fi num$r este o
proprietate esenial$ a lui nou$, în timp ce a fi student nu este o proprietate
esenial$ a cuiva care este în fapt student, c$ci acea persoan$ ar putea
exista f$r$ a fi student. Pe scurt, nou$ este esenialmente un num$r, în timp
ce nici un student nu este esenialmente un student. În lumina acestei
distincii, este plauzibil s$ consider$m c$ dac$ un obiect este biologic, atunci
acel obiect este esenialmente biologic. O inim$ biologic$, de pild$, nu ar fi
putut fi altceva decât o entitate biologic$. Acum, funcia unui obiect biologic
poate fi, în principiu, îndeplinit$ de un obiect non-biologic. De pild$, funcia
unei inimi biologice poate fi îndeplinit$ de o inim$ artificial$, dar o inim$
artificial$ care preia funcia unei inimi biologice este esenialmente distinct$
de aceasta din urm$. Revenind la exemplul nostru, chiar dac$ cel de-al doilea
creier al lui A este din punct de vedere funcional un creier, dac$ teza
esenialist$ menionat$ este adev$rat$, descrierea corect$ a !irului de
operaii pare a fi aceea c$ înlocuirea treptat$ a tuturor p$rilor biologice ale
creierului lui A cu cipuri de siliciu a avut drept rezultat final distrugerea unui
creier !i înlocuirea sa cu un altul. Astfel, dac$ procedura operatorie a p$strat
identitatea personal$ a lui A, dar creierul de siliciu al lui A nu este continuu cu
creierul s$u biologic, atunci versiunea cerebral$ a abord$rii fizicaliste poate fi
respins$. Continuitatea cerebral$ nu este o condiie necesar$ a persistenei
personale.
126
Exemplele pe care le-am prezentat sugereaz$ c$ identitatea personal$
de-a lungul timpului trebuie s$ aib$ de a face cu tr$s$turile psihice. Brownson
este aceea!i persoan$ cu Brown !i A !i-a p$strat identitatea personal$,
deoarece creierul biologic al lui Brownson !i creierul de siliciu al lui A
continu$ s$ p$streze amintirile !i tr$s$turile mentale anterioare operaiilor
respective. Aceast$ concluzie ne conduce, evident, la considerarea abord$rii
psihologice.


3 Abordarea psihologic!

Abordarea psihologic$ pare a fi de departe cea mai atr$g$toare
explicaie a persistenei personale. Cei mai muli filosofi preocupai de tema
identit$ii personale au susinut un tip sau altul de abordare psihologic$. Cu
toate acestea, abordarea psihologic$ se confrunt$ cu probleme foarte
serioase.
Istoric vorbind, o prima variant$ a abord$rii psihologice este a!a-
numitul criteriu al memoriei, atribuit uneori lui John Locke, de!i este îndoielnic
c$ Locke l-a susinut efectiv. Potrivit acestui criteriu, persoana A la momentul
t
1
este identic$ cu persoana B la momentul t
2
dac$ !i numai dac$ A !i B stau
în relaia de continuitate mnestic$. Altfel spus, eu sunt identic cu o persoan$
din trecut !i voi fi identic cu o persoan$ din viitor dac$ !i numai dac$ eu pot
acum s$-mi amintesc o experien$ ale acelei persoane din trecut !i persoana
din viitor î!i va putea aminti o experien$ pe care eu o am acum. Într-o
formulare a lui I. D. Gherea, o obiecie faimoas$ la adresa acestui criteriu
este urm$toarea:

Caracterele morale !i cele fizice variaz$ prea mult în cursul vieii spre a putea
constitui identitatea personal$. R$mâne memoria; ea este cea care apare, la
prima vedere, ca principiu identificator. Eul de acum ar fi acela!i cu cel al
trecutului, deoarece memoria poate, într-un fel, s$ realizeze din nou acel
trecut !i s$-l sudeze cu prezentul. Cu alte cuvinte, noi suntem aceea!i
persoan$ cu cea de acum treizeci de ani, deoarece putem s$ ne reamintim
gândurile !i sentimentele de atunci, atât de diferite totu!i de cele de ast$zi. La
aceasta s-ar reduce identitatea individual$ în timp. Numai c$ exist$ în fiecare
dintre noi o convingere intuitiv$, adesea incon!tient$, care contrazice aceast$
teorie. Aflu, de exemplu, c$ într-o zi, pe când aveam !apte ani, am avut o
mare durere de cap; admit, fire!te, c$ eu am încercat acea suferin$, de!i nu
mi-o mai amintesc.
35



Obiecia menionat$ poate fi dezvoltat$ dup$ cum urmeaz$. S$
presupunem c$ în momentul t
1
, A are o experien$ pe care !i-o aminte!te
într-un moment t
2
ulterior lui t
1
, dar nu !i într-un moment t
3
ulterior lui t
2
; în t
2
,

35
I. D. Gherea, Eul !i lumea. Eseu de cosmogonie antropomorfic$ (1938), Bucure!ti, Editura
(tiinific$ !i Enciclopedic$, 1984, pp. 6-7.
127
A are o experien$ pe care !i-o aminte!te în t
3
. Potrivit criteriului memoriei, A
din t
1
este A din t
2
!i A din t
2
este A din t
3
, dar A din t
3
nu este A din t
1
, ceea
ce este absurd. În timp ce continuitatea memoriei este netranzitiv$,
identitatea numeric$ este tranzitiv$: dac$ x !i y sunt un obiect !i y !i z sunt un
obiect, x !i z nu pot fi dou$ obiecte.
Un ap$r$tor al criteriului memoriei poate replica acestei obiecii,
apelând la noiunea de leg$tur$ mnestic$ indirect$: A din t
3
este A din t
1
,
deoarece în t
3
, A î!i poate aminti experiene pe care le avea în t
2
, când î!i
amintea experiene din t
1
. Aceast$ soluie nu salveaz$ criteriul memoriei, c$ci
exist$ momente în trecut despre care nu ne putem aminti nimic, nici m$car
indirect. Nu-mi pot aminti nimic, de pild$, despre ce mi s-a întâmplat azi
noapte când dormeam. Aplicând aici sloganul lui Quine, „nici o entitate f$r$
identitate”, criteriul memoriei are implicaia absurd$ c$ eu nici nu existam azi
noapte, c$ci eu nu sunt persoana care a dormit în patul meu azi noapte.
Desigur, importana criteriului memoriei pentru persistena personal$
poate fi cu greu pus$ la îndoial$. Obieciile în discuie arat$ doar c$ acest
criteriu nu este o condiie suficient$ pentru persistena personal$. Dup$ cum
remarca Shoemaker, „Indiferent dac$ memoria este sau nu un criteriu al
identit$ii personale, aceasta nu este criteriul”
36
. Eu am „mo!tenit” cea mai
mare parte a opiniilor !i tr$s$turilor mele de personalitate de la omul care a
dormit azi noapte în patul meu. Pare deci firesc s$ se treac$ la o variant$ a
abord$rii psihologice care s$ in$ cont de complexitatea vieii mentale:
amintiri, opinii, dorine, personalitate !.a.m.d. S$ numim aceast$ variant$
criteriul mental general. Potrivit acestui criteriu, persoana A la momentul t
1

este identic$ cu persoana B la momentul t
2
dac$ !i numai dac$ A !i B stau în
relaia de continuitate mental$. Urm$torul experiment mental propus de D. M.
Armstrong !i de S. Shoemaker
37
arat$ c$, luat f$r$ vreo calificare
suplimentar$, criteriul mental general poate fi atacat.
S$ presupunem c$ o persoan$ A este anihilat$ instantaneu de un
demon r$ut$cios !i c$, din întâmplare, un al doilea demon decide s$ creeze
instantaneu o persoan$ care are exact acelea!i tr$s$turi psihice cu A,
amintiri, opinii, sentimente !i toate celelalte. De pild$, tot a!a cum A se temea
de zborul cu avionul !i credea c$ eutanasia voluntar$ trebuie s$ fie interzis$,
duplicatul s$u psihic se teme de zborul cu avionul !i crede c$ eutanasia
voluntar$ trebuie s$ fie interzis$. S$ presupunem în plus c$ actul de creaie al
celui de-al doilea demon coincide spaio-temporal cu actul de distrucie al
primului demon, astfel c$ avem o secven$ de seturi de st$ri psihice care
satisface cerina continuit$ii. Cu toate acestea, intuiia ne spune c$ persoana

36
S. Shoemaker, „Personal Identity and Memory”, în John Perry (ed.), Personal Identity,
Berkeley: University of California Press, 1975.
37
Vezi D. M. Armstrong, „Identity Through Time”, în Peter van Ingwagen (ed.), Time and
Cause: Essays Presented to Richard Taylor, Dordrecht: D. Reidel, 1980, pp. 67-78 !i S.
Shoemaker, „Identity, Properties and Causality”, în P. French, T. Uehling !i H. Wettstein
(eds.), Midwest Studies in Philosophy 4, Minnesota: University of Minnesota Press, 1979, pp.
321-342.
128
A a fost f$r$ doar !i poate distrus$. Temeiul acestei intuiii este acela c$ între
cele dou$ st$ri nu exist$ nici o conexiune cauzal$. Ca atare, ap$r$torii
abord$rii psihologice sunt condu!i la a considera, pe lâng$ continuitatea
mental$, o leg$tur$ de dependen$ cauzal$: o persoan$ în momentul t
1
este
psihic continu$ cu o persoan$ în momentul t
2
dac$ persoana din t
2
are
tr$s$turile psihice ale persoanei din t
1
în bun$ m$sur$ din cauz$ c$ persoana
din t
1
avea tr$s$turile psihice pe care le avea. Urm$toarele dou$ experimente
mentale, propuse de Bernard Williams !i Derek Parfit, intenioneaz$ s$ apere
criteriul mental prin ad$ugarea leg$turii de dependen$ cauzal$.
Williams
38
descrie un dispozitiv care poate !terge întreaga informaie
dintr-un creier, o înregistreaz$ !i apoi o poate transfera intact$ unui alt creier
complet „curat”. Dispozitivul poate astfel s$ p$streze continuitatea psihic$ în
absena oric$rei continuit$i fizicale. Parfit
39
face apel la ideea !tiinifico-
fantastic$ a teleport$rii, folosit$ în serialul Star Trek. În experimentul s$u, un
dispozitiv de teleportare face o copie fizical$ !i psihic$ a unei persoane, dup$
care persoana respectiv$ este distrus$. Copia este transmis$ într-o alt$
locaie în care, dintr-un alt material, este f$cut un duplicat fizical !i psihic
exact al persoanei iniiale. Unii filosofi au obiectat c$, de!i în ambele cazuri
„fluxul” de continuitate mental$ este dublat de o leg$tur$ cauzal$ în sensul
menionat mai sus, aceast$ leg$tur$ cauzal$ nu este „normal$” !i c$, dac$
este s$ se p$streze identitatea personal$, cauza continuit$ii mentale trebuie
s$ fie normal$. Indiferent de aceast$ discuie, criteriul mental general are a se
confrunta cu o obiecie puternic$, evideniat$ de a!a-numitul caz al fisiunii
persoanelor sau al continuit$ii mentale ramificate.


4 Fisiunea persoanelor

Dup$ cum se !tie, în fizic$ fisiunea denume!te fenomenul de scindare
a nucleului unui atom în mai multe fragmente cu mase având valori
comparabile. Prin analogie !i extensie de sens, se poate spune c$ fisiunea
exist$ în natur$ (de pild$ în cazul amoeba-elor). Desigur, fisiunea nu apare în
cazul persoanelor, dar nu este o imposibilitate logic$. Experimentului mental
al fisiunii persoanelor porne!te de la supoziia general acceptat$ conform
c$reia dac$ creierul lui A ar fi transplantat în cutia cranian$ a lui B, B ar fi
mental continuu cu A. Abordarea psihologic$ implic$ faptul c$ B ar fi A. De
asemenea, acest experiment se bazeaz$ pe ideea c$ dac$ una dintre
emisferele cerebrale este înl$turat$ (hemisferectomie), fiina care rezult$ este
mental continu$ cu persoana iniial$. Ca atare, abordarea psihologic$ implic$
faptul c$ dac$ una dintre emisferele cerebrale ale lui A ar fi distrus$, iar

38
Vezi Bernard Williams, „The Self and the Future”, în B. Williams (ed.), Problems of the Self,
Cambridge: Cambridge University Press, 1973.
39
Vezi Derek Parfit, Reasons and Persons, Oxford: Oxford University Press, partea a 3-a,
1984.
129
cealalt$ emisfer$ ar fi transplantat$ în cutia cranian$ a lui B (din care creierul
a fost anterior înl$turat), B ar fi A
40
.
S$ presupunem acum c$, în urma unui accident sau a unei boli, corpul
lui A este distrus, creierul s$u r$mânând intact. Chirurgul transplanteaz$ cele
dou$ emisfere ale creierului lui A în dou$ corpuri lipsite de creier, clonate
anterior din celule ale corpului lui A. Operaia reu!e!te, ceea ce înseamn$ c$
a avut loc fisiunea lui A. Pentru a înt$ri fora acestui experiment mental,
putem presupune în plus c$ anterior operaiei, A nu era lateralizat cerebral
(fiecare dintre emisferele sale cerebrale îndeplineau acelea!i funcii mentale),
de!i unii autori sunt de p$rere c$ aceast$ supoziie nu este esenial$
experimentului
41
. S$ numim indivizii care au rezultat în urma fisiunii B !i C.
Atât B, cât !i C stau în relaia de continuitate mental$ cu A, cerina leg$turii
cauzale este satisf$cut$ !i ambele fluxuri de continuitate mental$ au cauze
normale. Putem accepta chiar c$, fiind clone ale lui A, Atât B, cât !i C stau
într-o relaie de continuitate fizical$ cu A. Aplicând aici criteriul mental
general, rezult$ c$ A este numeric identic atât cu B, cât !i cu C, ceea ce este
absurd, c$ci un obiect nu poate fi numeric identic cu dou$ obiecte, iar B !i C
sunt în mod clar doi. Mai departe, întrucât identitatea numeric$ este
tranzitiv$, rezult$ !i c$ B este numeric identic cu C, ceea ce este, de
asemenea absurd. Abordarea psihologic$ pare s$ implice consecina
imposibil$ conform c$reia un obiect poate fi numeric identic cu dou$ obiecte
!i consecina, de asemenea imposibil$, conform c$reia dou$ obiecte pot fi
numeric identice.
Ap$r$torii abord$rii psihologice au propus un num$r de r$spunsuri la
dificultatea ridicat$ de acest experiment mental, care pot fi grupate în dou$
categorii principale. Astfel, potrivit punctului de vedere al „ocup$rii multiple”,
experimentul nu arat$ c$ în urma fisiunii ar fi ap$rut dou$ persoane cu
pretenii egale la a fi identice cu persoana iniial$; B !i C erau de la bun
început p$ri ale lui A, adic$ erau dou$ persoane, A
1
!i A
2
, care aveau un
singur corp, un singur creier !i un singur curs al experienei personale pân$
în momentul fisiunii. Chirurgul nu a f$cut decât s$ separe aceste dou$
persoane, care !i-au urmat apoi propriul curs al experienei personale
42
.
Acest punct de vedere este implauzibil din mai multe motive, nu în ultimul
rând datorit$ dificult$ii de a concepe existena simultan$ a dou$ persoane
într-o persoan$ „mai cuprinz$toare”. A presupune c$, anterior fisiunii, mai
mult decât o persoan$ ocupa corpul lui A reprezint$ o distorsionare greu de
acceptat a conceptului nostru de persoan$, o not$ a acestui concept fiind
aceea de via$ mental$ unificat$
43
.

40
Amintim c$ este vorba despre identitatea numeric$ !i nu despre cea calitativ$.
41
Vezi, de pild$, Eric T. Olson, The Human Animal: Personal Identity Whithout Psychology,
Oxford University Press, 1997.
42
Aceasta este o versiune mult simplificat$ a ocupaiei multiple. Variante mai sofisticate sunt
prezentate, de pild$, în J. Perry, „Can the Self Divide”, Journal of Philosophy 69, 1972 !i în
H. Noonan, Personal Identity, London, Routledge, 1989.
43
În mod obi!nuit, acest punct de vedere este combinat cu o concepie filosofic$ sofisticat$,
130
Potrivit punctului de vedere al „celui mai bun candidat la persisten$”,
persoana A la momentul t
1
este identic$ cu persoana B la momentul t
2
dac$
!i numai dac$ în t
2
nu exist$ nici un alt candidat cel puin la fel de bun ca !i B
pentru a fi considerat identic cu A; dac$ exist$ doi sau mai muli astfel de
candidai, atunci nici unul dintre ei nu este A. Din acest punct de vedere,
persistena personal$ const$ din continuitatea mental$ în cazul în care nu
exist$ concureni, astfel c$ în experimentul fisiunii persoanelor, nici unul
dintre B !i C nu este identic cu A. Aceast$ poziie se confrunt$ cu obiecia
caracterului intrinsec al persistenei personale, care decurge dup$ cum
urmeaz$.
Filosofii disting între relaiile intrinseci !i cele extrinseci. Se spune c$ x
are o relaie intrinsec$ R cu y, dac$ a fi în relaia R cu y este o proprietate
esenial$ a lui x; altfel, x are o relaie extrinsec$ cu y. Dac$ este adev$rat c$
eu nu a! fi putut avea ali p$rini – i.e. dac$ este adev$rat c$ o alt$ persoan$
posibil$ care ar fi ca mine, cu excepia faptului c$ ar fi avut ali p$rini, nu a! fi
eu – atunci eu am o relaie intrinsec$ cu p$rinii mei. Acum, punctul de vedere
al celui mai bun candidat la persisten$ face ca r$spunsul la întrebarea
„Continuitatea mental$ dintre A !i B face ca A !i B s$ fie o singur$
persoan$?” s$ depind$ de chestiuni extrinseci acelei continuit$i, !i anume de
împrejurarea dac$ B are vreun candidat, adic$ de împrejurarea dac$ undeva
în univers mai exist$ vreo fiin$ care st$ în relaia de continuitate cu A. Dar
faptele pertinente pentru considerarea identit$ii dintre A !i B nu trebuie s$
depind$ de existena sau inexistena altor fluxuri de continuitate mental$ în
univers. Persistena personal$ trebuie s$ fie o chestiune intrinsec$: dac$
persoana A la momentul t
1
este identic$ cu persoana B la momentul t
2
, atunci
A are o relaie intrinsec$ cu B !i deci nici un fapt despre alte relaii nu este
relevant pentru persistena personal$ a lui A.


5 În loc de concluzii: în c!utarea unui r!spuns.

Am ar$tat c$ nici una dintre cele dou$ abord$ri principale ale
persistenei personale nu este pe deplin satisf$c$toare. În raport cu aceast$
situaie, unii filosofi au dezvoltat o a treia cale de abordare a persistenei
personale, numit$ uneori concepia simpl$
44
. Atât abordarea fizical$, cât !i
cea psihologic$ concord$ în privina supoziiei-cadru conform c$reia trebuie
s$ existe o condiie a persistenei personale; altfel spus, potrivit acestor dou$
abord$ri, persistena personal$ const$ sau decurge din altceva decât ea
îns$!i. Adepii concepiei simple neag$ aceast$ supoziie. În opinia lor,
continuitatea fizical$ !i cea mental$ sunt dovezi ale persistenei personale

numit$ „cvadri-dimensionalism”, conform c$reia obiectele persistente sunt extinse în timp !i
au p$ri temporale.
44
Vezi, de exemplu, R. Chisholm, Person and Object, La Salle IL: Open Court, 1976 !i E. J.
Lowe, Subjects of Experience, Cambridge University Press, 1996.
131
dar nu o garanteaz$ întotdeauna !i nu sunt cerute pentru persisten$. Nici un
tip de continuitate nu este absolut necesar$ sau absolut suficient$ pentru
identitatea personal$ de-a lungul timpului !i în orice caz, nici una dintre cele
dou$ continuit$i nu este deopotriv$ necesar$ !i suficient$. Singurul r$spuns
corect la problema persistenei personale este c$ persoana A la momentul t
1

este identic$ cu persoana B la momentul t
2
dac$ !i numai dac$ A !i B sunt
identice. Acest r$spuns circular vrea s$ sugereze c$ nu exist$ condiii
informative, non-triviale pentru persistena personal$, astfel c$ nu avem de-a
face realmente cu o problem$.
Ali filosofi consider$ c$ dezbaterea în leg$tur$ cu persistena
personal$ se va transforma în cele din urm$ într-o dezbatere cu privire la
teme mai generale în metafizic$ !i în filosofia minii. Astfel, unele concepii
metafizice generale sugereaz$ c$ nu exist$ un singur r$spuns corect la
problema persistenei personale. De pild$, s-a susinut c$ nu exist$ ceva
precum identitatea numeric$ absolut$, ci doar identitate relativ$ la un tip de
existen$
45
. S$ consider$m din nou un caz de transplant de creier de la A la
B. Dac$ suntem de acord c$ existena personal$ !i cea animal$ sunt de tipuri
diferite, atunci B poate fi aceea!i persoan$ cu A, dar nu acela!i animal, în
timp ce A dup$ operaie ar fi acela!i animal cu A de dinaintea operaiei, dar
nu aceea!i persoan$. Cine anume ar fi A, f$r$ nici un fel de calificare
suplimentar$, este o întrebare f$r$ sens. Ca persoane, persist$m probabil în
virtutea unei relaii de continuitate mental$; ca animale, persist$m în virtutea
unei relaii de continuitate fizical$. În aceast$ concepie, problema
persistenei personale este prost pus$. Pentru noi, num$rul de probleme ale
persistenei este egal cu num$rul de relaii de identitate relativ$ în care am
putea sta.
Ultimele dou$ concepii trebuie s$ fac$ fa$, între altele, importanei
practice incontestabile pe care noi o ata!$m faptului c$ o anumit$ persoan$
de mâine va fi aceea!i cu mine cel de ast$zi. Dac$ nu am crede c$ problema
persistenei personale este non-trivial$ !i c$ soluia sa este unic$, atunci ar
trebui s$ ne schimb$m radical atitudinile noastre despre responsabilitate,
recompens$ !i pedeaps$. Acesta este, îns$, un subiect care poate constitui
tema unei alte prelegeri.











45
Vezi E. T. Olson, „Relativism and Persistence”, în Philosophical Studies 88, 1997.
132




















BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE


1. Antologie (coordonator Angela Botez): Filosofia mentalului. Intenionalitate !i
experiment, Bucure!ti, Editura (tiinific$, 1996
2. Antologie (coordonator Angela Botez !i Bogdan M. Popescu): Filosofia con!tiinei
!i !tiinele cognitive, Bucure!ti, Editura Cartea Româneasc$, 2003.
3. Dumitru Gheorghiu, Probleme filosofice ale psihologiei, Bucure!ti, Editura
Didactic$ !i Pedagogic$, 1995.
4. Vasile Dem. Zamfirescu, Filosofia incon!tientului, vol. I, II, Bucure!ti, Editura Trei,
1999, 2002.
5. Mircea L$z$rescu, Introducere în psihopatologia antropologic$, Timi!oara,
Editura Facla, 1989.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful