Pledoarie pentru unitate de Florin CARAGIU moto: muzica devine muzică prin atracţia dominantei Într-o societate în care

se întâmplă ca tupeul să pară a da măsura valorii, nu m-a mirat intervenţia d-lui Florin Crîşmăreanu. Articolul „Teologie sau Ştiinţă?”, apărut în revista „Convorbiri Literare” (iulie 2009) este o mostră elocventă a unui acces (sper, trecător!) de ignoranţă, rea-voinţă şi lipsă de profesionalism în abordarea unor teme cu prezumţia atotcunoscătorului şi dătătorului de verdicte. După ce face o distincţie între teologia în înţelesul sfinţilor Părinţi şi teologia academică, Florin Crîşmăreanu decretează: „teologia ca ştiinţă rămâne total străină Părinţilor Bisericii”. Pentru el distincţia respectivă spune că „teologia teologilor nu poate avea niciun raport cu ştiinţele în ce priveşte metodologia. Doar teologia academică, din dorinţa de a rămâne în cadrul cercetării ştiinţifice, utilizează metodologia ştiinţifică”. Cu alte cuvinte, teologia teologilor e ca ruptă de lume. Exemplul Părintelui Profesor şi Academician Dumitru Stăniloae cred că l-ar pune aici în vădită încurcătură. Afirmaţiile d-lui Crîşmăreanu au, posibil, în substrat o idee riscantă, o variantă de maniheism, în fond, care susţine că trăirea şi gândirea nu prea pot avea nimic în comun. Or, observaţia, ordonarea, clasificarea, sinteza, de pildă, sunt procese ale intelectului teoretic pe care le regăsim în scrierile duhovniceşti ale Părinţilor Bisericii. Cu toate că nu se înregimentau vreunei metode ştiinţifice, Părinţii trăiau şi gândeau deopotrivă, putând lua în considerare, în caz că socoteau necesar, potrivit unei ordini a priorităţilor, probleme ce ţineau de ştiinţa timpului lor. Aş aminti aici, ca un exemplu, „Dogmatica” Sfântului Ioan Damaschin, autor şi al unui tratat de „Logică”. Mi se pare cel puţin hilară afirmaţia d-lui Crîşmăreanu că „Părinţii Bisericii nu au avut probleme în ce priveşte relaţia teologiei cu ştiinţa. Nici nu-şi puneau o astfel de problemă, pentru că altul era înţelesul ştiinţei de atunci”. Păi evident că îşi puneau problema dacă se raportau, fie şi sumar, în scop duhovnicesc, la ştiinţa vremii lor... cum altfel?! Ce-ar fi vrut d-l Crîşmăreanu, să se fi raportat părinţii din vechime la ştiinţa vremii noastre?!? Rezon! Cu alte cuvinte, d-l Crîşmăreanu sugerează nu numai că între trăire şi gândire nu poate fi un raport (poate cel mult un terţ ascuns, insondabil, după cum se riscă în altă parte d-l Ion Buduca să le încopcieze, în bună tradiţie transdisciplinară, ca niveluri de realitate diferite, separate, despre care, totuşi, se recunoaşte, că nu pot exista unul fără altul), ci reperele patristice însele apar în context irelevante, pentru că „s-a schimbat înţelesul ştiinţei”. Curios lucru pentru un filosof, d-l Florin Crîşmăreanu ignoră organicitatea şi continuitatea istorică a demersului filosofic cu privire la fundamentele trăirii şi gândirii.

El este sedus, se pare, de gustul unui dualism radical (un maniheism cel puţin metodologic) care, în opinia mea, nu poate „corespunde propunerilor de sens provenind din datul biblic” (Paul Ricoeur) – şi, adaug, patristic, pentru că înţelegerea Scripturii are loc de la bun început în interiorul Bisericii şi Tradiţiei –, fapt definitoriu pentru „răspunsul în faţa cuvântului Scripturii” (ibid.). Acest, să-i spunem, maniheism metodologic, posibilă racilă scolasticistă, îl face pe Florin Crîşmăreanu să postuleze că „ştiinţa îşi propune să cerceteze domeniul material”, iar teologia „se ocupă de cele spirituale” („simplist spus”, recunoaşte autorul). Este o abordare depăşită de creştinism, care valorizează regimul întrepătrunderii şi comunicării însuşirilor între material şi spiritual. Oricum, autorul articolului este neglijent, pentru că se contrazice cumva pe sine, dat fiind că afirmă, doar cu puţin înainte, că „teoreticieni ai ştiinţei susţin că unul din obiectivele fundamentale ale acesteia se referă doar la producerea de reprezentări ale realităţii”. Trec peste construcţia defectuoasă a frazei. „Producerea de reprezentări ale realităţii” poate implica, şi implică, prin orizontul hermeneutic deschis, o bătaie metafizică extrem de lungă „cercetării domeniului material”. Lucrurile nu se pot disocia cât ai bate din palme. Trăirea şi gândirea fac corp comun, sunt inseparabile, întrepătrunse, tocmai de aceea a şi fost depăşită paradigma separării stricte între regimul subiectiv şi cel obiectiv. Aici se desprinde, în opinia mea, un punct critic al constructului transdisciplinar. Teoria nivelelor de realitate manifestă un viciu de metodă prin ratarea înţelegerii unui termen cheie în gândirea patristică: întrepătrunderea (perihoreza). Întrepătrunderea (perihoreza), comunicarea însuşirilor, principii cheie în creştinismul ortodox apar a fi înlocuite de o încopciere prin terţul ascuns a unor niveluri de realitate separate. Acest lucru este cerut şi de necesitatea eludării principiului identităţii via „logica contradictoriului” à la Lupaşcu, apoi a axiologiei şi ierarhiei aferente, cerută de pretenţia relativizantă, egalizantă şi totalizatoare a medierii transdisciplinare cu al său „terţ ascuns”. A media între orice şi orice implică totuşi o neasumare, fie şi metodologică (însă cine mai poate susţine, după atâtea secole de cercetare a fundamentelor gândirii, mitul neutralităţii unei metodologii metaştiinţifice, lipsa de opţiune fiind ea însăşi o opţiune, ascunzând fie şi o pretenţie uniformizatoare/nivelatoare sau un angajament relativist) a nimic, şi aici cred că e miezul crizei axiologice a transdisciplinarităţii propuse de d-l Basarab (nu discut aici despre alte feluri de transdisciplinaritate). Delimitările făcute de d-l Crîşmăreanu nu sunt, după cum am arătat mai sus, defel evidente şi, din păcate, nu ajută la o „înţelegere mai bună a raportului dintre teologie şi ştiinţă”. Prin excesul lor separatist/dualist riscă să producă chiar o deformare a înţelegerii acestui „dialog”. Separările stricte şi etanşe între trăire şi gândire, raţiune şi credinţă, spirit şi materie, teologie şi ştiinţă, a căror unitate e lăsată, în transdisciplinaritate, scindată în nivele, la „latitudinea” unui ipotetic „punct” ascuns, nu sunt viabile în câmpul conştiinţei creştine, al antropologiei iconice indicate de reperele patristice. Terţul ascuns implică în anterioritatea lui presupoziţională, existenţa unor nivele de realitate ireconciliabile (nu ne putem opri să ne gândim la o revenire a maniheismului

gnostic pe uşa din dos). În acest context, terţul ascuns e menit să joace rolul de mediator, medierea neînsemnând sinteză sau integrare ierarhică, întrucât nivelele de realitate, incompatibile axiologic, se conservă şi perpetuează un antagonism fără dominantă identitară. Este întristător modul iresponsabil în care d-l Crîşmăreanu se referă la autorii volumului „Repere patristice în Dialogul dintre Teologie şi Ştiinţă”, acuzându-i pe aceştia de neasumarea Introducerii, pe care o semnează „Autorii”. Păi indiferent de contribuţia fiecărui autor, este evident că toţi şi-au asumat cele scrise, chiar asta vrea să spună sintagma „Autorii”. Şi dacă singura problemă este faptul că un posibil critic nu poate vorbi cu 11 oameni deodată, mă ofer personal, ca unul dintre autori, să răspund cu plăcere şi bună dispoziţie, după ştiinţa şi putinţa mea, unor posibile nelămuriri sau obiecţii. Nu e nevoie să se genereze isterie, printr-o atitudine tabuizantă, înfierând o critică argumentată ca pe un atac răuvoitor! Să ne luăm timpul unui schimb civilizat de opinii. Se pare că domnul Crîşmăreanu nu este un comentator neavizat numai în ce priveşte ştiinţa, ci şi în ce priveşte teologia ortodoxă atunci când socoteşte că un raport între ştiinţa modernă şi tradiţie nu prea are a face cu raportul dintre ştiinţă şi teologia ortodoxă. Şi chiar dacă au a face, revine el, afirmaţia despre rolul privilegiat al transdisciplinarităţii în raportul ştiinţă-teologie ortodoxă „este o simplă părere a autorului, pe care o putem accepta sau nu”. Aşa e, însă fapt e că autorii nu au acceptat-o, şi aceasta e părerea lor, pe care o putem accepta sau nu. Unde e problema? Ceea ce e pe undeva comic şi, oricum, consolator pentru cei unsprezece autori este faptul că d-l Crîşmăreanu îşi manifestă acordul şi socoteşte pertinentă distincţia din următorul pasaj care rezumă în fapt Introducerea, scopul ei declarat: „Din perspectiva «Tradiţiei patristice şi eclesiale, se evidenţiază faptul că metodologia transdisciplinară se arată mai curând inadecvată pentru mijlocirea unui dialog între teologia ortodoxă şi ştiinţă. Ea riscă să mijlocească cel mult un dialog scolastic, purtat în termenii discursului analiticodescriptiv între ştiinţă şi teologie»”. Şi atunci, dacă este de acord cu rostul declarat al acestei Introduceri, cel de a indica o poziţionare improprie de către d-l Basarab a transdisciplinarităţii şi a unor anumite concepţii conexe în cadrul, oferit de reperele patristice, al dialogului dintre teologie ortodoxă şi ştiinţă, cadru impus chiar de titlul volumului, cum se susţine afirmaţia răutăcioasă a d-lui Crîşmăreanu că adepţii transdisciplinarităţii sunt citaţi doar pentru a fi blamaţi? E o neînţelegere aberantă! Este evident că Introducerea nu îşi propune o evaluare globală a persoanelor sau operei lui Basarab Nicolescu sau Jakob Böhme, ci, ironia sorţii, tocmai ceea ce am văzut mai sus că d-l Crîşmăreanu socoteşte pertinent! Eu cred că de o lipsă de respect foarte întristătoare dă dovadă el însuşi când îi numeşte pe autorii volumului „legiune” (legat de episodul demonizatului din Scriptură)” (dacă autorii sunt „legiune”, mă întreb, cine o fi pentru domnia sa Patriarhul Daniel, cel care a prefaţat acest volum, susţinând poziţia critică a autorilor din Introducere?) şi, de asemeni, ne pune în cârcă „o interpretare răuvoitoare, care miră cu atât mai mult cu cât vine şi de la oameni ai Bisericii (strecuraţi între cei 11 autori)”.

După ştirea mea, toţi autorii sunt oameni ai Bisericii, iar dacă se referă la faptul că unii dintre autori sunt preoţi, e cu atât mai întristător că d-l Crîşmăreanu îşi permite să-i numească „strecuraţi între autori”. Amintesc că e vorba despre părinţi profesori, majoritatea cu activitate semnificativă în câmpul de care vorbim şi cu duble specializări. Domnul Crîşmăreanu, în schimb, nu numai că nu este nici om de ştiinţă, nici teolog, ci în opinia mea nu dă dovadă că stăpâneşte în profunzime nici măcar sub raport filosofic problematica actuală a raportului ştiinţă-teologie. Referirea exclusivă şi foarte tendenţioasă la Introducere e, în opinia mea, o mostră perfectă de lipsă de deontologie profesională (filosofică). Tendenţionismul acestui demers ţinteşte dezinformarea şi, mai mult, manipularea unui cititor care, foarte probabil, nu cunoaşte conţinutul cărţii apărute la Basilica şi nici conţinutul cărţii lui Alain Besançon. Analiza lui Besançon pe care am folosit-o in Introducere exact în sensul lui Besançon viza originile INTELECTUALE (!) ale materialismului de tip marxist-leninist, ajungând să identifice printr-un set de observaţii pe atât de originale pe atât de pertinente – legătura de ordin foarte subtil dintre ideologie şi gnoză. La fel, istoria doctrinelor conexe conceptului de reich nu se reduce la „nazism”, şi Florin Crîşmăreanu e pueril când afirmă că autorii îl fac pe Böhme „nazist”. Cum bine se ştie, Marx filosoful este un nume preferat între referinţele postmodernilor. Dacă d-l Crîşmăreanu ar fi cunoscut şi ar fi respectat contextul ideatic în care Besançon şi-a desfăşurat afirmaţiile şi argumentările, ar fi înţeles şi ar fi recunoscut în mod onest că legătura dintre ideologia marxist-leninistă şi gnoză (aici e loc şi de Böhme) nu e nicidecum direct politică (aşa cum a sugerat că noi credem) ci ţine de anumite „scheme foarte generale ale gândirii”, de o foarte specifică „stare de spirit”, precum afirma Besançon. De altfel, acesta afirmă răspicat şi argumentat: „Mai multe trăsături în gnoză trimit fără tăgadă spre ideologia sovietică”. Nu este afirmaţia noastră. Şi încă, arată Besançon, „ideologia ar putea fi o formă adoptată de atitudinea gnostică în prezenţa ştiinţei moderne”. Manipularea pe care a practicat-o criticul nostru ţine de evidenţă. Ne-a atribuit, iată, rupte din context, şi eludând substanţa unei referinţe notorii (Besançon) anumite idei care, oricum, nu ne aparţin (deşi suntem de acord cu ele, ca fiind produsele minţii unui rafinat gânditor). Un alt reproş ţine, după cum am mai amintit, de poziţia sa în sine inconsecvent filosofică. Filosofia înseamnă, oricum, metapoziţionare. A discuta în termeni de un obiectiv al ştiinţei care se limitează la un mic domeniu înseamnă deja a eluda punerea filosofică a problemei: ce înseamnă a te limita şi a delimita? Te poţi oare „limita” doar la materie ignorând alte posibile implicaţii? Conexiunea extrem de simplistă: ştiinţă = raportare la materie, teologie = raportare la spirit, nu mai e viabilă de mult, e deja un clişeu. Domnul Crîşmăreanu nu pare să discearnă unde sunt evidenţele. Autorii volumului editat

la Basilica văd teologia, ca şi ştiinţa, vorbind despre cele ale lui Dumnezeu, pentru că lumea creată, capacităţile fiinţelor create şi pecetea lucrării divine din creaţie sunt toate „ale lui Dumnezeu”. Valorizarea ştiinţei în lumina reflecţiei teologice este unul din scopurile declarate ale lucrării. Aşa că a raporta relaţia teologie-ştiinţă la citatul din Tertullian: „cele care nu sunt ale lui Dumnezeu nu pot fi decât ale diavolului”, reflectă, posibil, maniheismul, de astă dată ontologic, al domniei sale. La fel, este cu totul deplasat citatul care vorbeşte despre faptul că nu poate exista o asemănare între un filosof, discipol al Greciei, şi un creştin, ucenic al cerului, unul umblând după glorie şi celălalt, după mântuire. O raportare creştină, intra muros, a ştiinţei, filosofiei şi teologiei, raportare care le priveşte în întrepătrundere, nu poate porni de la asemenea premize. D-l Crîşmăreanu cunoaşte faptul că aproape toţi autorii au dublă specializare. Eu personal am studiat atât matematica, cât şi teologia, şi doresc să valorizez ştiinţa şi teologia ortodoxă în mod unitar. Însă domnia sa, care pare a avea ca scop discreditarea volumului nostru, se face că nu observă obiectul criticii noastre, şi anume contestarea rolului privilegiat al trasdisciplinarităţii propuse de d-l Nicolescu, şi o situarie improprie în contextul dat de titlul volumului a unor autori precum Jakob Böhme. El încearcă să inducă în eroare opinia publică, gândind că nu e rău să ne arunce în cap pe filozofi şi oamenii de ştiinţă, sugerând că noi am susţine că teologia este împotriva filosofiei şi a ştiinţei. Dimpotrivă, din paginile volumului amintit se desprind multiple valorizări ale ştiinţei şi filosofiei, în acord cu reperele patristice. Mai mult, unitatea sau scindarea corpului cunoaşterii reflectă în viziunea creştină unitatea sau scindarea persoanei care o ipostaziază! O altă neînţelegere regretabilă apare, după cum am mai arătat, în ce priveşte poziţia noastră faţă de d-l Basarab Nicolescu ca persoană şi faţă de opera sa. Nici nu poate fi vorba despre o lipsă de respect faţă de dânsul, sau de o contestare a valorii recunoscute de comunitatea internaţională (recunoaştere care, oricum, nu are a face cu reperele patristice!), cum insinuează Florin Crîşmăreanu. Dimpotrivă! Însă critica adusă unor aspecte ale operei unui gânditor este un lucru cât se poate de firesc într-un climat cultural civilizat, în care opiniile critice nu sunt privite cu oroarea încălcării unui tabu, ci sunt recunoscute ca un factor de progres şi incitare la dialog. Un alt reproş pe care ni-l face criticul nostru este acela când ne impută confuzia între spiritul ştiinţific şi cunoaşterea raţională. La aceasta îi răspundem că, dat fiind contextul polemicii introductive din Repere…, care a ales – în mod necesar – să fie transdisciplinaritatea unul din termenii ei de referinţă, autorii au ştiut – mai degrabă – să „dejoace” miza ascunsă a raportului dintre spiritul ştiinţific şi cunoaşterea raţională, acea miză care ţine de fondul ideologic al transdisciplinarităţii. Ca de obicei, şi în acest caz, Florin Crîşmăreanu ne oferă observaţii şi obiecţii de tip „rebus”, cu multe căsuţe goale, ca nişte „curse” în care aşteaptă impacientat să-şi prindă interlocutorii. În opinia noastră, care nu putem ignora parte din adevărul lecţiei hegeliene, când Hegel a arătat că metoda reflectă mişcarea realului, transdisciplinaritatea nu face decât să reia, sub aparenţa neutralităţii metodologice, logica antagonistă a lui Ştefan Lupaşcu. Aceasta, după cum se ştie, respinge axa vertebrală a raţionalităţii de tip

tradiţional european, care este logica identicului, dar şi logica ierarhiei axiologice, ori cea a absolutului afectiv, care subscriu, ambele, principiului identităţii. Respingând logica terţului exclus, ca fiind o logică ficţională a identicului, Lupaşcu a propus în loc logica antagonistă a realului, al cărei model absolut este logica cuantică. Interpretarea dată de Lupaşcu logicii cuantice – şi extrapolată la domeniile vieţii spirituale – ţine de ceea ce transdisciplinaritatea ar putea numi spirit ştiinţific, al cărei domeniu transcende logica, frizează chiar iraţionalul, şi impune o abordare pe măsură. Cunoscând în detaliu această distincţie fundamentală de tip lupaşcian, am şi preluat-o ca pe o temă de fond a dezbaterii din repere. Astfel, se dovedeşte încă o dată că autorii cunosc diferitele contexte în care se poate da curs unei operaţii teoretice de disociere între spiritul ştiinţific şi cunoaşterea raţională. Precizăm că Sfânta Tradiţie apără raţionalitatea, că trăirea în Sfânta Tradiţie nu înseamnă iraţional. Ceea ce resping Sfinţii Părinţi este acea raţiune unilaterală care în exercitarea ei devine iraţională, ca o pseudoraţiune totalitară. Precizăm că în măsura în care apărăm logica identităţii nu suntem împotriva raţionalităţii, dimpotrivă. Considerăm că aceeaşi logică a identicului prezidează şi trăirea orientată axiologic, acea trăire pe care Lupaşcu consimţea, el însuşi, să o califice ca pe o „singularitate” incomprehensibilă pentru el şi neintegrabilă niciunei paradigme explicative: este vorba despre „absolutul afectiv”. Pe de altă parte, revenind la observaţia lui Florin Crîşmăreanu că, după unii teoreticieni, ştiinţa se reduce în principal la producerea de reprezentări ale realităţii, deşi recunoscând aici clişeele (deja ale) filosofiei de tip wittgensteinian, nu suntem de acord totuşi cu implicaţiile lor cu bătaie lungă: conform acestora, trăirea este exilată într-o zonă a tăcerii absolute, în care totul se „arată” şi nu se poate spune nimic. Opoziţia radicală dintre trăire şi limbaj nu poate fi asumată în spiritul filosofiei creştine.

Florin Caragiu