Semănătorul şi sămânţa

Prin pilda semănătorului, Domnul Hristos ilustrează lucrurile Împărăţiei cerului şi lucrarea Marelui Semănător pentru poporul Său. Asemenea semănătorului care iese la câmp, El a venit ca să semene sămânţa adevărului ceresc. Iar învăţătura Sa prin parabole, a fost chiar sămânţa cu care semăna cele mai preţioase adevăruri ale harului Său. Datorită simplităţii ei, parabola semănătorului n-a fost apreciată aşa cum ar trebui să fie. De la sămânţa naturală aruncată în ogor, Domnul Hristos doreşte să conducă mintea noastră la sămânţa Evangheliei, care pusă în inima omului are ca rezultat întoarcerea lui la credincioşia faţă de Dumnezeu. El, Care ne-a vorbit despre parabola seminţei celei mici, este Domnul cerului, şi aceleaşi legi care guvernează semănarea seminţelor în pământ, guvernează şi semănarea seminţelor adevărului. Lângă marea Galileii se adunase ca să vadă şi să audă pe Hristos o mulţime de oameni doritori şi, în acelaşi timp aşteptând ceva de la El. Erau acolo bolnavi, zăcând pe paturile lor de suferinţă, aşteptând să prezinte cazul lor înaintea Sa. Era dreptul Domnului Hristos primit din partea lui Dumnezeu, acela de a vindeca suferinţele neamului omenesc păcătos şi acum El mustra boala, revărsând în jurul Său viaţă, sănătate şi pace. Cum mulţimea continua să crească, oamenii se înghesuiau tot mai aproape de Domnul Hristos, până când nu mai rămăsese nici un loc unde aceştia să poată veni. Atunci, adresând un cuvânt pescarilor ce se aflau în bărcile lor, se urcă într-o barcă ce aştepta ca să-L treacă dincolo de lac şi cerând ucenicilor Săi să tragă barca puţin mai departe de uscat, El vorbi mulţimii ce se afla pe ţărm. Lângă lac se afla frumoasa câmpie a Ghenezaretului, iar mai departe se înălţau dealurile şi pe coastele dealurilor ca şi pe câmpie, atât semănătorii, cât şi secerătorii erau foarte ocupaţi, unii aruncând sămânţa, alţii strângând grâul timpuriu. Privind asupra acestei scene Domnul Hristos zise: “Iată semănătorul a ieşit să semene. Pe când semăna El, o parte din sămânţă a căzut lângă drum, şi au venit păsările şi au mâncat-o. O altă parte a căzut pe locuri stâncoase, unde n-avea pământ mult, a răsărit îndată, pentru că n-a găsit un pământ adânc. Dar, când a răsărit soarele, s-a pălit, şi, pentru că n-avea rădăcini, s-a uscat. O altă parte a căzut între spini, spinii au crescut şi au înecat-o. O altă parte a căzut în pământ bun, şi a dat roadă, un grăunte a dat o sută, altul şaizeci, şi altul treizeci.” Matei 13, 3-8. Lucrarea Domnului Hristos nu era înţeleasă de oamenii din timpul Său. Felul venirii Lui nu se potrivea cu aşteptările lor. Domnul Hristos era temelia întregii religii iudaice. Serviciile ei obligatorii erau statorniciri divine. Ele aveau ca scop să înveţe poporul că la timpul cuvenit, avea să vină Acela către care arătau toate acele ceremonii. Dar iudeii înălţaseră foarte mult formele şi ceremoniile şi pierduseră din vedere obiectivul lor. Tradiţia, maximele şi poruncile omeneşti au făcut ca învăţăturile pe care Dumnezeu intenţiona să le fie transmise prin ele, să fie ascunse de ei. Aceste maxime şi tradiţii au ajuns pentru ei un obstacol în calea înţelegerii şi practicării adevăratei religii. Şi atunci când a venit Realitatea, în persoana Domnului Hristos, ei n -au recunoscut în El împlinirea tuturor simbolurilor tipurilor însăşi, esenţa tuturor serviciilor umbră. Ei au lepădat pe Cel Adevărat şi s-au prins cu toate puterile de tipurile şi ceremoniile lor care nu mai aveau nici o valoare. Fiul lui Dumnezeu venise, dar ei au continuat să ceară un semn. Faţă de solia: “Pocăiţi-vă, căci

Împărăţia cerurilor este aproape” (Matei 3, 2), ei au răspuns cerând un semn. Evanghelia lui Hristos era pentru ei o piatră de poticnire, pentru că ei cereau un semn, în loc de a cere un Mântuitor. Ei aşteptau ca Mesia să dovedească mesianitatea Sa prin acţiuni războinice de cuceriri, care să întemeieze imperiul Său pe ruinele împărăţiilor pământeşti. Acestei aşteptări Domnul Hristos i -a răspuns prin parabola semănătorului. Nu prin forţa armelor, nu prin intervenţii violente avea să biruiască Împărăţia lui Dumnezeu, ci prin implantarea unui principiu nou în inima oamenilor. “Cel ce seamănă sămânţă bună, este Fiul omului.” Matei 13, 37. Domnul Hristos a venit, nu ca rege, ci ca un semănător, nu pentru răsturnarea împărăţiilor, ci pentru a semăna sămânţa, nu pentru a conduce pe urmaşii Săi la triumfuri pământeşti şi măriri naţionale, ci pentru un seceriş care avea să fie strâns în urma unei munci grele şi răbdătoare prin lipsuri şi dezamăgiri. Fariseii au înţeles bine însemnătatea parabolei Domnului Hristos, dar pentru ei lecţia cuprinsă în ea nu era binevenită. Ei n-au căutat să o înţeleagă. Pentru marea mulţime, parabola învăluia într-o şi mai mare taină scopul noului Învăţător, ale Cărui cuvinte au mişcat atât de straniu inimile lor şi au dezamăgit atât de amar ambiţiile lor. Nici chiar ucenicii nu au înţeles parabola, dar interesul lor a fost trezit. Ei au venit după aceea la Domnul Isus şi I-au cerut să le explice parabola. Tocmai acest lucru îl dorea şi Domnul Hristos, ca El să le trezească interesul, ca apoi să le poată da învăţături mai multe şi mai precise. El le-a explicat parabola, tot aşa cum va explica Cuvântul Său tuturor celor ce-l caută cu inimă sinceră. Aceia care studiază Cuvântul lui Dumnezeu cu inimile deschise iluminării Duhului Sfânt nu vor rămânea în întuneric cu privire la însemnătatea Cuvântului. “Dacă vrea cineva să facă voia Lui”, spunea Domnul Hristos, “va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu, sau dacă Eu vorbesc de la Mine.” Ioan 7, 17. Toţi aceea care vin la Domnul Hristos pentru o mai clară înţelegere a adevărului, o vor primi. El le va desfăşura tainele Împărăţiei Cerurilor şi aceste taine vor fi înţelese de inima ce tânjeşte ca să cunoască adevărul. O lumină cerească va străluci în templul sufletului şi de acolo va lumina şi altora, ca lumina puternică a unei lămpi, pe o cărare întunecoasă. “Semănătorul a ieşit să semene.” În Orient, starea lucrurilor era aşa de nesigură, iar primejdia unor manifestări violente aşa de mare, încât oamenii locuiau mai mult în oraşe înconjurate de ziduri, iar plugarii ieşeau zilnic, dincolo de ziduri, la munca lor. Tot astfel Domnul Hristos, Semănătorul ceresc, a ieşit să semene. El a lăsat locuinţa Sa cea sigură şi paşnică, a lăsat slava pe care El o avea la Tatăl mai înainte de a fi lumea şi a lăsat poziţia Sa pe tronul Universului. El a venit aici, în lumea noastră, ca Om al suferinţei şi expus ispitei, El a fost singur, un Solitar, ca să semene cu lacrimi şi să ude cu propriul Său sânge sămânţa vieţii pentru o lume pierdută în păcat. Tot la fel trebuie să semene şi slujitorii Săi. Când a fost chemat ca să devină un semănător al seminţei adevărului, Avraam primi porunca: “Ieşi din ţara ta, din rudenia ta, şi din casa tatălui tău, şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta.” Geneza 12, 1. “...Şi el a plecat fără să ştie unde se duce.” Evrei 11, 8. Tot astfel şi apostolul Pavel, în timp ce se ruga în templul din Ierusalim, primi din partea lui Dumnezeu solia: “Du-te, căci te voi trimite departe, la neamuri.” Faptele Apostolilor 22, 21. Astfel, toţi aceia care sunt chemaţi să se unească cu Domnul Hristos, trebuie să lase totul, pentru a-I urma. Vechile legături ale păcatului trebuie rupte, iar planurile fireşti abandonate. Prin greutăţi şi lacrimi, în singurătate şi cu sacrificiu, sămânţa trebuie semănată. “Semănătorul seamănă Cuvântul.” Domnul Hristos a venit să semene adevărul în lume. Chiar de la căderea omului în păcat, Satana seamănă mereu seminţele rătăcirii. Printr-o minciună a câştigat el la

început controlul asupra oamenilor, şi tot astfel lucrează el încă spre a răsturna, a îndepărta Împărăţia lui Dumnezeu de pe pământ ca să aducă pe oameni sub puterea sa. Ca Semănător venit dintr-o lume mai înaltă, Domnul Hristos a venit să semene sămânţa adevărului. El c are luase parte în sfaturile lui Dumnezeu, care locuise în profunzimea Sanctuarului Celui Veşnic, putea să aducă oamenilor principiile cele curate ale adevărului. Chiar de la căderea în păcat a lui Adam, Domnul Hristos a fost pentru lume descoperitorul adevărului. Prin El, sămânţa cea nepieritoare, “Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac” (1 Petru 1, 23), este transmisă oamenilor. În prima Sa făgăduinţă dată în Eden perechii căzute în păcat, Domnul Hristos a semănat sămânţa Evangheliei. Dar parabola semănătorului se aplică în mod deosebit activităţii Sale personale printre oameni şi lucrării pe care El a făcut-o. Cuvântul lui Dumnezeu este sămânţa. Fiecare sămânţă poartă în ea un principiu germinativ, cu embrion de viaţă. În el se găseşte viaţa plantei. Tot astfel şi Cuvântul lui Dumnezeu are viaţă în el. Domnul Hristos spune: “Cuvintele pe care vi le-am spus Eu, sunt duh şi viaţă.” Ioan 6, 63. “Cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţă veşnică.” Ioan 5, 24. În fiecare poruncă şi în fiecare făgăduinţă a Cuvântului lui Dumnezeu este putere, însăşi viaţa lui Dumnezeu, prin care porunca poate fi împlinită, iar făgăduinţa realizată. Acela care prin credinţă primeşte Cuvântul lui Dumnezeu, primeşte chiar viaţa şi caracterul lui Dumnezeu. Fiecare sămânţă aduce roadă după felul ei. Seamănă sămânţa în condiţii bune şi ea îşi va dezvolta, în plantă, propria ei viaţă. Primită prin credinţă în suflet, sămânţa cea nestricăcioasă a Cuvântului va dezvolta un caracter şi o viaţă asemenea caracterului şi vieţii lui Dumnezeu.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful