You are on page 1of 2

Măsurare Cel mai simplu, în domeniul personalităţii măsurare înseamnă a da o valoare numerică unui aspect psihic.

Măsurarea se poate face pe mai multe tipuri de scală: nominală, ordinală, de interval şi de raport. De interes pentru psihodiagnoza de personalitate sunt măsurările pe scale de interval şi de raport, deşi există excepţii de la această regulă, în relaţie cu constructul măsurat. De exemplu, inventarele tipologice de tip MBTI, stabilind apartenenţa individului la o structură tipologică prestabilită, realizează de fapt o măsurare pe scală nominală. Important de notat că toate testele psihometrice de personalitate se bazează pe autoevaluări sau heteroevaluări conştiente, aspectele inconştiente ale psihismului rămânând neexplorate. Apoi, aceste evaluări pot fi viciate de faptul că sunt bazate pe opinii ale subiectului, presupoziţia că aceste opinii sunt evaluări valide fiind cumva implicită. In sfarsit, evaluăriile pot fi influenţate de capacitatea şi dorinţa de autodezvăluire a subiectului. Calitatile psihometrice sunt cele care definesc valoarea testelor ca instrumente de masura, respectiv capacitatea acestora de a surprinde in mod real, acurat si sistematic realitatea psihologica pe care isi propun s-o masoare. Principalele calitati psihometrice ale testelor sunt validitatea – respectiv capacitatea testului de a masura ceea ce isi propune sa masoare, fidelitatea – capacitatea testului de a oferi masuri consistente si stabile si discriminarea – capacitatea de a diferentia intre indivizi in raport cu constructele evaluate.

Limite şi dificultăţi intrinseci măsurării personalităţii prin chestionare
Există 4 mari categorii de limite: a. limite care ţin de capacitatea de operaţionalizare a dimensiunilor (constructelor) de măsurat (de fapt de limitele acestei capacităţi) b. care ţin de capacitatea de exprimare (în itemii chestionarului) a conţinuturilor dimensiunii c. care ţin de posibilitatea de control a transmiterii şi mai ales a receptării cortecte a probei d. care ţin de intenţionalitatea şi starea internă a rspondentului. Intervenţia acestor variabile poate conduce către erori în evaluare (surse de eroare). Soluţii conturate pentru depăşirea acestor limite: a. reconsiderarea în timp a modului de construire a itemilor b. utilizarea procedurilor statistice pentru a elimina sursele de distorsionare sau pentru a construi modele de control a corelării informaţiilor c. construirea de noi taxonomii asupra personalităţii. Apare de asemenea întrebarea legitimă dacă chestionarul ca instrument, a cărui standardizare ne împinge spre inferenţe tipologice cu nivel mediu de generalitate, este capabil să surprindă şi unicitatea, forma vie a psihismului care se manifestă în realitate (clasica problema a abordării nomotetice sau idiografice). Alte probleme legate de evaluarea personalităţii prin chestionare: a. probleme legate de vizibilitatea (transperenţa itemilor) b. care ţin de schimbarea sau constanţa comportamentului individual c. care ţin de specificitatea răspunsului la item (ceea ce atrage dificultăţi în gruparea itemilor în categorii) d. care ţin de determinaarea unor criterii externe de validare

care ţin de interpretarea datelor: o interpretare factuală. simţire . probleme care ţin de ambiguitatea răspunsurilor la itemi (ceea ce semnifică existenţa unor posibilităţi largi de interpretare a fiecărui răspuns) sau specificitatea foarte mare a itemilor (ceea ce scade gama de posibilităţi de interpretare). literală (apropiată de situaţia interviului) sau una psihologică – diagnostică (bazată pe validarea chestionarului) f. acestea din urmă fiind înţelese ca moduri specifice şi carecteristice de comportament. Construcţia testelor de personalitate a fost influenţată în cea mai înaltă măsură de teoriile care concep personalitatea ca un sistem (structură) de trăsături. cunoaştere.e.