MODELE DE CRESTEREA ECONOMICA REGIONALA

Problematica disparităţilor în creşterea economică regională Abordarea problemei disparităţilor în creşterea economică regională suscită vii discuţii datorită modalităţilor variate de definire a creşterii regionale. Cele mai frecvent întâlnite sunt: creşterea outputului total al unei regiuni, creşterea outputului pe o persoană ocupată, creşterea outputului pe locuitor. La rândul său, outputul poate fi măsurat prin: producţia totală (brută ) a unei regiuni, produsul intern brut al regiunii, produsul intern net al regiunii ş.a. Modul în care este definită creşterea regională este deosebit de important datorită faptului că, în funcţie de acesta, pot fi formulate concluzii diferite cu privire la situaţia reală a economiei unei regiuni. De exemplu, o regiune poate prezenta, în acelaşi timp, o creştere redusă a outputului total şi o creştere rapidă a outputului pe cap de locuitor dacă procesul de emigrare din regiunea respectivă înregistrează cote semnificative în perioada studiată . De aceea se ridică problema de a găsi cel mai adecvat mod de a măsura creşterea regională. Acesta depinde însă şi de scopul pentru care urmează să se facă măsurarea. Astfel: - creşterea outputului total este utilizată ca un indicator al creşterii capacităţii productive a unei regiuni, care depinde, în parte, şi de măsura în care acea regiune atrage capital şi forţă de muncă din alte regiuni; - Creşterea outputului pe o persoană ocupată este adesea utilizată ca un indicator al modificărilor în competitivitatea regiunii prin creşterea productivităţii; - creşterea outputului per capita indică schimbările în bunăstarea economică a regiunii. Deci, nu se poate afirma că una din aceste măsuri este “cea mai bună”, fiecare fiind utilă în felul său. O altă problemă controversată legată de disparităţile în creşterea regională se referă la viziunea pe termen mediu-lung asupra consecinţelor creşterii regionale. Astfel, potrivit modelului neoclasic, care accentuează rolul ofertei, creşterea regională conduce la convergenţă în dezvoltarea economico-socială a regiunilor, în timp ce în viziunea modelelor bazate pe abordările post-keynesiene ale cererii (modelul bazat pe potenţialul de export, modelul cauzelor cumulative) creşterea regională accentuează divergenţa. In raport cu cele două viziuni asupra consecinţelor creşterii regionale, treptat s-a conturat tratarea complementară a acestora, în funcţie de nivelul general al dezvoltării, opţiunile de politică economică ale unei ţări şi problemele specifice diferitelor regiuni ale sistemului teritorial (Nijkamp, 1997).
1

Creşterea regională - concurenţială / generativă Teoriile privind creşterea regională au cunoscut o evoluţie graduală, marcată, pentru început, de tratarea regiunilor ca elemente non-spaţiale ale economiei naţionale, iar apoi de luarea în considerare a spaţiului în mod explicit. În prima categorie se înscriu modelul neoclasic (pe baza principiilor emise de Marshall), modelul cauzalităţii cumulative (Myrdal-Kaldor), modelul bazat pe potenţialul de export (Bolton), modelele econometrice (Czamanski, Klein, Harris ş.a.), modelele inputoutput (Leontief, Moses, Richardson ş.a.). Ca o perspectivă alternativă la modelele tradiţionale, recunoaşterea importanţei componentei spaţiale poate fi remarcată în teorii şi modele cum sunt: - modelul centru-periferie şi cel al coridoarelor de dezvoltare (Friedman); - variantele spaţiale ale teoriei polilor de creştere (Boudeville ş.a.);
1

- analiza influenţei aglomerărilor şi a efectelor “hinterlandurilor” asupra dimensiunii şi distanţei dintre zonele urbane (van Böventer); - discutarea rolului transporturilor şi al forţelor polarizatoare în creşterea regională (Siebert); - teoria axelor de dezvoltare (Pottier); - analiza difuziunii spaţiale a inovaţiilor (Hägerstrand şi, mai târziu, Romer) ş.a.m.d. Din abordarea comparativă a acestor două mari curente a rezultat, între altele, o problemă teoretică larg dezbătută , ale cărei implicaţii practice în sfera politicilor regionale sunt evidente. Ea se referă la caracterul concurenţial sau generativ al creşterii regionale. O consecinţă a tratării regiunilor ca subdiviziuni non-spaţiale ale economiei naţionale este aceea că ratele de creştere regională sunt privite ca fiind derivate din rata naţională de creştere economică, în timp ce posibilitatea unui impact propulsiv al creşterii fiecărei regiuni asupra ratei de creştere naţională este ignorată . Acest mod de abordare a creşterii regionale accentuează ideea concurenţei interregionale, de unde termenul de creştere concurenţială. Modelele creşterii concurenţiale presupun că rata posibilă a creşterii economice naţionale este cunoscută şi examinează forţele (avantajele şi dezavantajele amplasării, potenţialul relativ al pieţei, costurile comparative etc.) care determină modul cum va fi distribuită rata dată a creşterii economice între regiunile sistemului. În aceste modele creşterea unei regiuni va avea loc întotdeauna în detrimentul alteia. Multe din teoriile tradiţionale ale creşterii regionale (cauzalitatea cumulativă, teoria neoclasică etc.) fac parte din categoria celor care tratează creşterea regională ca o creştere concurenţială. Rata de creştere naţională este determinată exogen, iar funcţia analizei economice regionale este doar de a distribui această creştere între regiuni. Nevoia de a include în aceste modele variabile spaţiale este foarte redusă, deoarece fiecare regiune este tratată ca şi cum ar fi un sector economic. În viziunea modelelor creşterii generative însă, dimensiunea regională este mult accentuată, acestea tratând rata creşterii economice naţionale ca o rezultantă a ratelor de creştere ale regiunilor. În această concepţie întreaga creştere este spaţial orientată, cu alte cuvinte creşterea în cadrul oricărei părţi a economiei naţionale îşi are originea într-o anume amplasare. Performanţele privind creşterea unei regiuni pot fi îmbunătăţite fără a induce efecte adverse asupra ratelor de creştere ale regiunilor vecine. Creşterea indusă de procesul inovaţional poate fi încadrată în acest context: aglomerările şi proximitatea spaţială a activităţilor în anumite oraşe sau regiuni pot induce o rată a inovaţiilor deasupra celei ce ar fi înregistrată în absenţa aglomerărilor. În mod similar, schimbările ce pot apărea în distribuţia intra-regională a factorilor de producţie, facilitate, de exemplu, de un sistem eficient de transport intra-regional, pot spori de asemenea eficienţa producţiei şi ratele creşterii regionale. Importanţa acestui impact spaţial asupra creşterii regionale este trecută cu vederea în cazul modelelor axate pe creşterea concurenţială. Acest fenomen, în cadrul căruia eficienţa spaţială intra-regională a unei regiuni poate avea un efect de feedback asupra ratei creşterii economice agregate, este numit creştere generativă . Importanţa acestei distincţii, dincolo de evidenţierea faptului că distribuţia spaţială a resurselor în cadrul economiei naţionale are un impact semnificativ asupra eficienţei dinamice, constă în concentrarea atenţiei asupra eficienţei intra-regionale într-o măsură mult mai mare decât asupra eficienţei inter-regionale: în timp ce modelele creşterii concurenţiale susţin că, dacă factorii de producţie sunt distribuiţi eficient între regiuni (ajungându-se, de exemplu, la o echilibrare a rentabilităţii), rata de creştere economică ar fi maximă, modelele creşterii generative întăresc necesitatea angajamentului în stimularea condiţiilor favorabile creşterii economice în cadrul fiecărei regiuni, mai degrabă decât de a devia resursele de la alte utilizări, posibil mai productive, în alte regiuni.

Aceste succinte consideraţii întăresc necesitatea luării în considerare a componentei spaţiale în teoria creşterii economice regionale şi în analiza urban-regională . În plan practic ea se reflectă în studierea atentă a implicaţiilor adoptării anumitor politici de dezvoltare regională, ce se pot diferenţia în funcţie de amploarea intervenţiei puterilor politice, contextul centralizat sau descentralizat de aplicare a politicilor regionale, orientarea macroeconomică sau microeconomică a măsurilor preconizate, având un câmp de acţiune interregional sau inter şi intra-regional, accentul pe redistribuirea forţei de muncă sau pe redistribuirea capitalului, accentul pe sursele exogene sau pe potenţialul de dezvoltare endogenă, gradul de promovare a procesului inovaţional, gradul de extindere a sectorului terţiar a măsurilor sectoriale tradiţionale ş.a.m.d.

Eficienţă versus echitate în creşterea regională Într-un model simplu, obiectivele politicii regionale pot fi reduse la două: 1. maximizarea creşterii economice la nivelul economiei naţionale (eficienţă); 2. reducerea disparităţilor interregionale în privinţa veniturilor, bunăstării, creşterii economice a regiunilor (echitate). Analiza clasică a creşterii regionale şi a politicilor regionale corespunzătoare se referă de aceea la posibilitatea rezolvării conflictului dintre eficienţă şi echitate. Dacă regiunile cu venituri joase ar oferi perspectiva unei eficienţe ridicate a utilizării capacităţii, aceste scopuri nu ar mai fi opuse unul celuilalt. Dar economiile aglomerărilor, oportunităţile oferite de piaţă şi alţi factori acţionează în favoarea regiunilor mai bogate. De aceea, în mod obişnuit trebuie să se admită o serie de “compensări” între eficienţă şi echitate. Conflictul este uşor de rezolvat din punct de vedere teoretic printr-un model economico-matematic. O posibilitate este aceea de a alege un scop primordial şi de a-l maximiza, în timp ce celălalt scop va fi tratat ca o restricţie. De exemplu, într-o economie simplificată, cu două regiuni, având eficienţa drept scop dominant, modelul de decizie la nivel naţional va fi: max yn   Yr1 _ Y ≥ z  r2 în care: yn = rata de creştere a venitului naţional; Yr1 şi Yr2 = nivelul veniturilor în cele două regiuni, cu Yr1< Yr2 Dacă echitatea în plan regional este scopul primordial, modelul va deveni:
_  max z   n  −  ≥y  yn n 

z

_

= raportul minim acceptabil al inechităţii.

unde

y

n

= rata minimă acceptabilă a creşterii economice.

Totuşi, nu este neapărat nevoie să se ierarhizeze cele două obiective sau să se adopte ipotezele problemelor de programare liniară. O abordare mai puţin restrictivă este construirea unei curbe de indiferenţă între ratele alternative de creştere economică şi indicele echităţii

regionale. În mod simplificat, se presupune că fiecare rată de creştere economică implică o anumită distribuţie interregională. În realitate însă există multe distribuţii interregionale alternative care pot conduce la aceeaşi rată a creşterii economice.
yn

Pfe T yne

Ze

Tl

z

Curba de indiferenţă între creşterea economică şi echitatea interregională
Sursa: H.Richardson, Regional ant Urban Economics, Pitman PublishingLtd., London, p. 228

Această posibilitate poate fi ignorată dacă se presupune că mediul instituţional, instrumentele politicii regionale rămân neschimbate. Forma curbei de indiferenta TT’ nu este certă. În mod normal se aşteaptă ca indicele echităţii, z, să fie inelastic în raport cu schimbările în rata creşterii economice, yn. Aceasta deoarece convergenţa în veniturile regionale poate să fie realizată, dar foarte încet, prin diferenţieri persistente în ratele de creştere regională, pe o perioadă lungă de timp şi nu prin realocarea resurselor pe termen scurt. Deşi curba poate fi trasată pornind de la observaţii statistice asupra ratei creşterii economice şi indicelui de echitate, există unele riscuri în utilizarea ei pentru scopuri de prognoză şi planificare. O altă problemă este aceea că orizontul programelor naţionale de dezvoltare este mult mai scurt decât cel corespunzător, adecvat pentru politicile şi programele regionale. Presupunând că a fost trasată curba de indiferenţă, orice combinaţie de obiective de creştere în echitate descrisă de câte un punct al acesteia poate fi aleasă în raport cu funcţia care descrie preferinţele decidenţilor. Astfel, se presupune că aceştia reprezintă în mod clar preferinţele sociale şi că raporturile de substituire preferate de societate între eficienţă şi echitate sunt liniare. Atunci funcţiile exprimând aceste preferinţe pot fi reprezentate printr-un set de drepte cu panta coborând spre dreapta. Punctul optim al curbei de indiferenţă este acela în care cea mai înaltă dintre funcţiile de preferinţă (Pfe) este tangentă la TT’. Aceasta oferă combinaţia optimă între rata de creştere economică (Yne) şi indicele echităţii regionale (ze). O funcţie de preferinţă plată implică o societate orientată către creşterea economică. Cu cât funcţiile de preferinţă sunt mai abrupte, cu atât societatea este mai receptivă la măsurile de redistribuire în plan regional. Este posibil chiar ca punctul de tangenţă să se înregistreze în cadranul în care curba de indiferenţă corespunde unei rate negative a creşterii economice. Totuşi, în astfel de cazuri trebuie identificate circumstanţele care fac posibilă alegerea unei rate pozitive de creştere şi de a realiza o redistribuire ex-post a rezultatelor creşterii economice.

Bibliografie : 1. www.portal.feea.uauic.ro 2. L. Constantin, Note de curs – Master ATDR

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful