I.

FICȚIUNE

Ce este ficțiunea literară? Dualitatea adevăr – aparență o definește cel mai bine. Cu alte cuvinte, imaginile, reprezentările și personajele care apar în scrierile literare nu sunt cele întâlnite în realitate. Sunt inspirate din realitate, pot fi identice uneori cu aceasta, dar cel care citește literatură și cel care scrie literatură știu că aceasta este un produs, un artefact, că redarea exactă a realității nu este o condiție a existenței literaturii. Literatura contemplă viața, o interpretează, o recreează, iar în unele situații chiar o rectifică. Scriitorul este producătorul unei realități ce există doar în interiorul operei sale și care nu este identică cu cea din viață. E o convenție, numită a fictivizării, pe care autor și lector o cunosc, oricât de apropiată ar fi realitatea înglobată în opera literară de cea din viață. Se face astfel un salt dincolo de cotidian, un salt într-un plan al conștiinței, într-o realitate ontologică. Autorul de literatură poate porni de la un mimesis al realității existente și poate merge până la crearea de lumi posibile; imaginația sa nu este cu nimic îngrădită. Convenția fictivizării face posibil acest fapt. Pe de altă parte, la polul opus lumilor imaginare poate sta textul literar care nu este neapărat ficțional. Acesta poate fi o oglindă fidelă a realității pe care o descrie și cu toate acestea, fiind literatură, este citit ca atare, adică respectând convenția fictivizării. „Cuvintele sunt responsabile nu față de ceea ce este real, ci față de ceea ce este presupus ca fiind real (și identificabil) printr-o serie de reguli constitutive”, spune Stanley Fish, iar Ovidiu Ghidirmic completează: „Atâta vreme cât literatura nu se mărginește să prezinte fapte întâmplate, ci fapte care se pot întâmpla, înseamnă că nu este altceva decât un produs al imaginației. Imaginarul formează, deci, statutul, condiția literaturii.” În spatele textului literar nu căutăm realitatea, acesta fiind suficient prin sine însuși, indiferent cât de minuțioasă și cât de onest ar fi descrisă realitatea. S-a spus despre diverși scriitori, de la Nicolae Filimon la Charles Dickens, că alcătuiesc veritabile fresce ale timpurilor în care au trăit; este adevărat, dar în aceste fresce au putut inventa personaje, nume, s-au putut inventa întâmplări pornind de la cele trăite de ei sau văzute. Altfel spus, nu faptul ca atare a interesat și interesează, ci semnificațiile lui. Una dintre opiniile cele mai tranșante în privința realității vieții și a celei din literatură îi aparține lui Paul Cornea: „nici textul cel mai realist, nici ficțiunea cea mai asemănătoare vieții nu subminează convenția fictivizării; a face literatură înseamnă a participa la un și a-i asuma regulile. Aserțiunile textului pot fi considerate drept adevărate însă cu condiția de a admite că sistemul de referințe nu există în realitatea empirică, având doar statutul de „imagine mentală”. Cu siguranță însă, convenția fictivizării nu stă în atenția oricărui cititor, ci doar în a celui avizat sau a scriitorilor și criticilor. Un cititor obișnuit are în vedere faptul că rândurile dintr-un ziar reprezintă realitatea, dar tendința sa este ca și atunci când citește un text literar să îl proiecteze în realitate, o realitate care nu-i aparține, cu siguranță, dar care a existat pentru cineva, care a avut un „aici și acum”. Astfel, convenția fictivizării nu este luată în considerare aici, iar cititorul obișnuit ia ca realitate sigură, onestă, descrierea Humuleștiului natal al lui Ion Creangă din Amintiri din copilărie. Dar, deși Nică își vede satul ca pe unul bogat, cu oameni înstăriți, documentele și istoricii vorbesc despre o așezare mai degrabă săracă. Cu siguranță, acest fapt nu dăunează cu nimic Amintirilor din copilărie, dar inexactitatea nu poate fi apanajul autorilor de reportaj, datoria lor este de a fi exacți, veridici, onești, atunci când se raportează la un referent.

II. LITERARITATE
De la literatură la literaritate sau de la “ce este literatura” la “când este literatură” Cercetarea unei realități atât de complexe si proteice cum este literatura a beneficiat de-a

folosit si de G. aceste opere nu mai pot fi numite opere de arta a cuvîntului. In primul rind. ci si una conceptuală. drept element cu functie artistica. textul artistic se diferentiaza de celelalte tipuri de texte nu atit prin ce decrie. dar cum descrie. Or.Intr-o definitie din 1921 el spune: “Obiectul stintei literare nu este literatura. In al doilea rind. Literaritatea apare. fiecare dintre acestea reusind să dezvăluie doar câte o “față” a literaturii. literaritatea nu mai poate fi confundata cu limbajul figurat/conotatia. este subordonat functiei referentiale si. apropiat de cel al prozei. un limbaj deviat de la norma vorbirii comune. perspectiva lingvistică asupra literaturii nu exclude. In opinia lui Jakobson. lingvistică. putem afirma că abordarea si definirea literaturii dinspre lingvistică si estetică a dominat ani mulŃi cercetarea ei. Termenul propus iniŃial de R. a “zgudui” din temelii o accepŃie “tradiŃională”. asfel.ci in stilul /structura acestuia.filosofie. în concluzie.definitia literaturii ca limbaj figurat nu se potriveste nici prozei. teoria literaturii. ci cheamă la colaborare protecŃia altor unghiuri de vedere asupra acestui fenomen deopotrivă lingvistic si translingvistic. Plett si-a făcut treptat loc si s-a impus. sociologie. Jakobson în 1921. Sintagma în sine trimite deopotrivă la zona esteticului – “arta” – si la cea a lingvisticului – “cuvântul”. în orice caz nu în aceeasi masura ca poezia lirica. specificitatea literaturii reducîndu-se în acest caz la specificitatea limbajului sau (literaritatea). Într-o buna parte a scrierilor în proza cuvîntul nu este utilizat. Jakobson e de parere ca literaritatea nu trebuie cautata in subiectul/tema/motivele unui text. ca în poezie. Asadar.”3 A spune însă că literatura e mai mult decât textul lingvis tic prin care ea există si se manifestă. Formalistul rus Roman Jakobson considera ca functia poetica (orientarea asupra mesajului) reprezinta functia dominanta a artei verbale. Genette si de H. atragind-i atentia receptorului ca se afla in fata unei comunicari neobisnuite. lipsit de figuri. Nici una însă nu a putut “defini” sau măcar circumscrie fenomenul literar în plenitudinea si complexitatea sa. psihologie etc. Roman Jakobson introduce notiunea de literaritate (literaturnost). În constiinŃa publică – alimentată si de scoală –.estetice. abatere ce declanseaza in cititor efecte emotionale. Todorov si acceptat de structuralistii francezi. imanentă si fundamentală. ceea ce nu presupune neaparat existenta limbajului figurat. începând din antichitate si până în secolul XX.lungul timpului de multiple perspective si abordări care au venit dinspre estetică. Ca atare. popularizat de T. pe noi ne intereseaza un criteriu comun tuturor textelor literare. Literatura – artă a cuvântului Literatura a fost si mai este considerata arta a cvuvintului. “TradiŃional”. “Centrală. celelalte functii ale limbajului fiind în acest caz secundare. ca o abatere de la norma vorbirii obisnuite. la fel ca în vorbirea curenta. Cu alte cuvinte. ci. ciliteraritatea. Mesajul se auto-oglindeste. înseamnă a “zdruncina”. ApariŃia conceptului de literaritate se pare că a reprezentat primul pas în această “ruptură” de conceptul “tradiŃional”. adânc înrădăcinată. Limbajul figurat ii arata destinatarului ca el se afla in fata unui fenomen lingvistic care se evidentiaza pentru propria valoare. Teoria lui Jakobson nu poate fi insa acceptata astazi. Poezia actuala utilizeaza deseori un limbaj tranzitiv. preluat de formalistii rusi.comunicarea verbala se transforma in una literara atunci cind ea contine un limbaj figurat (conotativ). limba vorbita si limbajul stiintific. adica ceea ce face dintr-o opera data o opera literara”. se face distinctia între limba literara. Arta cuvintului inseamna pentru unii capacitatea de a oferi cit mai multe idei in cit mai putine cuvinte. de planul lingvistic.. . marcând nu numai o mutaŃie terminologică. literatura a intrat ca “artă a cuvântului”. în functie de realizarea expresivitatii în actul comunicarii si de folosirea deliberata si sistematica a resurselor limbii. literatura si “definirea” ei au fost intim legate de cuvânt.

afirmă: enunțul textual este singura realitate concretă care rămâne după ce actul enunțării s-a încheiat. scrisori. literatura) relateaza fapte ce s-ar putea întîmpla. Aristotel facea distinctia între poezie (cu sensul actual de literatura de fictiune) si istorie (adica istoriografie): daca aceasta din urma relateaza fapte ce s-au întîmplat aievea. constituie primul pas important spre o abordare pragmatică a literarității. literaritatea. Benveniste – întemeietorul pragmaticii enunțării. înțeleasă ca un proces. poezia (i. A căuta “urmele enunțării în enunț” este singura cale de a mai putea “reconstitui” actul producerii lui de către emițător. . DIMENSIUNEA PRAGMATICĂ A LITERARITĂłII Literaritatea desemnează capacitatea unui text de a fi literar. cu atît mai mult. si enunț. metonimiile si alte figuri de stil pot fi intilnite si in limbajul uzual. în anumite condiții. 3. “Literaritatea nu este asadar o categorie descriptiv normativă. nu este o caracteristică imanentă textului respectiv si deci nu e “decisă” exclusiv de planul lingvistic. ca un act. faptul de literaritate nu coincide cu un anumit tip de text – ci se reduce doar la un efect de text. analizând mărcile textuale specifice prin care acesta se face simțit. am putea spune că doar în text mai putem căuta urmele autorului. 2. textul este asadar locul de întâlnire în care “dialoghează” autorul si contextul enunțării cu receptorul si contextul interpretării. în formularile extreme. în cel al poeziei didactice si al prozei nonfictive (jurnale. e. literaritatea unui text/discurs este contextuală. Si. înțeles ca produs. Totusi. Neavând o identitate empirică în plan textual. ci una relațional comparativă. autonomia totala a lumii reprezentate în opera literara. fiind ”actualizat” continuu de ea. Parafrazând. text. Calitatea unui text de a fi literar sau nu. Putem distinge astfel două dimensiuni pragmatice: pragmatica emițătorului (autorului) si pragmatica receptorului (cititorului). Textul\discurs . textul/discurs este un produs al interpretării. Prin urmare. memorii. in sfirsit literaritatea nu poate fi definita o data pentru totdeauna si fara a se tine seama de preferintele publicului. receptor si context. devine doar un “raport contractual” între autor. eseuri etc. Întreaga construcție teoretică în care ne ancorăm acest demers ar fi astfel redusă la următoarele aserțiuni: 1. în limitele verosimilului si necesarului.In al treilea rind.). rezultat al acestui act . Literatura ca ficțiune O altă poziție este cea a teoeticienilor care considera drept criteriu al literaritatii fictiunea sau.caracterizat printr-o unitate de înțeles si de structură. se observa ca nici acest criteriu nu este operant în cazul poeziei lirice si.decât artificial – din “situația de discurs” care l-a produs si-l produce. bazat pe o judecată convențională.” O asemenea schimbare conceptuală care comută accentul de pe text pe context. 1. din perspectivă pragmatică. reportaje. metaforele. Înca din Antichitate. Din perspectivă pragmatică înțelegem textul/discurs ca un produs aflat la intersecția a două procese: cel al enunțării si cel al interpretării. textul/discurs este un produs al enunțării fiind “determinat” de ea.produs al actului enunțării Prima distincție care trebuie făcută este cea dintre enunțare. Textul în sine nu poate fi “extras” .

Cititorul interpret “citeste” textul conform competențelor sale lingvistice. În acest caz. nu se realizează decât atunci când informația. dinamică.  din semnificatiile alternative. Libertatea lui de interpretare e ghidată de caracteristicile lingvistice ale textului.  din simultaneitatea semnificatiilor. Genette distinge în teoria sa “literaritatea convențională” de ceea ce numeste el “literaritatea constitutivă”. Intențiile comunicative ale autorului se intersectează cu intențiile interpretative ale cititorului care le poate actualiza doar parțial pe cele dintâi. în special. Ambiguitatea inseamna dubla posibilitate de echivalare a unor elemente din limbajul poetic. Intr-un studiu de referinta. o universalie a constiinței culturale umane. 2. ideologice. În opinia noastră. orice text poate fi socotit literar sau nonliterar în funcție de caracteristicile sale determinante si de situația de discurs căreia îi aparține. care pune în balanță atât factorii lingvistici (textuali) cât si cei extralingvistici (transtextuali). culturale. Ea poate fi definită ca o capacitate abstractă de a produce. mai ales. competențelor lui lingvistice si paralingvistice. William Empson (1981) stabileste sapte tipuri de ambiguitate.Coteanu). mesajul ajunge la receptor (cititor). Textul în sine “e mort”.” Relația autor-text-context-cititor este complexă si. dar si constrângerilor universului de discurs. III. scrisorile. o conditie esentiala a limbajului poetic. Receptorul are libertatea de a citi textul si de al interpreta. mai ales. Deci decizia de literaritate nu se datorează exclusiv textului ci poate fi luată doar printr-o judecată de tip pragmatic. Textul\discurs – produs al actului de interpretare Comunicarea. determinărilor sale psihologice. dar nu e îngrădită de acestea si nu se limitează la ele.  din combinarea unor semnificatii neconcordante. cronicile. jurnalele etc. instituind un model de interpretare propriu. eseurile. respectiv textul/discurs si nu invers. “destinata sa stimuleze si sa orienteze capacitatea imaginativă” (I.). dupa cum rezulta din:  polisemantismul lexical. Literaritatea unui text este contextuală G. “Este sau poate fi literatură nu numai ceea ce este conceput ca literatură dar si. determinărilor sale psihologice. e neutru atâta vreme cât nu e “citit” de receptor. “Avatarurile” acestei relații sunt cele care “produc” literaritatea unui text. producându-l astfel continuu. rezultata din specificitatea constructiei acesteia. “Specificul ireductibil al literaturii nu e de ordinul inefabilului. în general. ideologice si culturale. Actul de discurs – ca act specific de comunicare – în procesualitatea lui instituie produsul. 3. ceea ce este receptat ca atare” (vezi miturile. literaritatea textului se ambiguizează. Urmele enunțării în enunțul textual nu pot fi “actualizate” decât prin actul interpretativ al receptorului. Literaritatea textului nu poate fi discutată în afara situației de discurs care l-a produs si-l produce perpetuu. incat sa deschidacatre cititor o serie alternativa de conotatii posibile la aceeasi expresie a limbii. . înțelege si recunoaste faptele literare într-un context istoric si într-o comunitate umană anume. ci se bazează pe o competență literară. si cea literară. AMBIGUITATE Este “mecanismul fundamental al poeticitatii” (Rodica Zafiu).Enunțul textual primeste asadar o “determinare” specifică datorată individualității autorului. paralingvistice.

Ion vede pe Gheorghe mergând pe stradă. sau eu am citit lucrarea ta) De-atâtea nopţi aud plouând / Aud materia plângând (George Bacovia. Empson insusi defineste ambiguitatea “o nedumerire.  dintr-o tautologie irelevanta. creand nedumerirea cititorului. o incurcatura cu privire la ceea ce a vrut sa spuna autorul”.dintr-o “confuzie fericita” a autorului. Ambiguitatea este fenomenul cu variabilitate si deschidereacea mai mare din poetica. care isi descopera ideea pe parcursul scrierii. intre  semnificatia intentionata de autor si semnificatia realizata de cititor in timpul lecturii. generand practic spatiul nelimitat al imaginarului.  dintr-o contradictie totala a semnificatiilor. care scindeaza mintea autorului.( Gheorghe sau Ion merge?) Drum ocolit ( drum care ocolește sau care e ocolit de cineva) Ți-am citit lucrarea (ti-am citit ție lucrarea ta sau a altuia. incat Graham Hough identifica al optulea tip de ambiguitate. Asadar: profesorul cheamă sau pe profesor îl cheamă?). Lacustră) materia care plânge că materia plânge când plânge materia  IV. Conotație . EX:Sfirsitul orei a coincis cu chemarea profesorului.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful