#3/2013

- RE-FORMA.RO - FACEBOOK.COM/REFORMACOMMUNITY - INSTAGRAM.COM/REFORMACOMMUNITY - GRATUIT

EUGEN RĂDESCU
How Innocent Is That?

PAUL RADU vizitat de IOANA MOLDOVEANU
Despre jurnalismul de investigație

0
1

PAUL HITTER vizitat de EUGEN FRUNZĂ
Vizibilitatea invizibilă
VIRGINIA LUPU
Cui i-e frică de Virginia Lupu?

PAUL RADU
jurnalist de investigații transfrontaliere

vizitat de IOANA MOLDOVEANU
Fotografii de Sorin Florea

Mai mult pe www.re-forma.ro

2

L-am cunoscut pe Paul Radu la o bere, în Control. Bronzat și relaxat, arăta mai mult a wind surfer, decât
a jurnalist de investigații cu 15 ani de experiență și premii
jurnalistice întinse pe o pagină. Ultimul, primit în 2011, este
The Daniel Pearl Award for Outstanding International Investigative Reporting, unic printre jurnaliști, pentru că a fost
creat ca să onoreze anchetele transfrontaliere.
Paul este directorul executiv al unui ONG care
unește centre de investigație din estul Europei și până în
Asia Centrală. The Organized Crime and Corruption Reporting Project (OCCRP) nu produce doar anchete, ci
formează reporteri de investigație și le oferă instrumente de
lucru, cum ar fi baze de date. Pentru a face rost de bani
scriu proiecte și câștigă finanțări europene sau americane,
printre care The United States Agency for International Development sau The Open Society Foundations. Membru
OCCRP din partea României este centrul Rise Project, fondat tot de Paul acum doi ani și bazat foarte mult și pe voluntariat. Jurnaliștii Rise nu iartă nimic ce ține de corupție
la nivel înalt și crimă organizată, de la trafic de persoane

și interlopi, la politicieni și fețe bisericești. De-asta pe siteul
lor scriu că sunt „un index al vremurilor noastre”.
În contextul în care presa de la noi este mai toată
cumpărată de diverse personaje dubioase și cu dosare pe
rol, mi-am dat întâlnire cu Paul pe skype, ca să înțeleg mai
bine cine și cum reformează presa la noi, cu bătaie internațională.
Paul, ai fost șef al departamentului de investigații
la EVZ (Evenimentul Zilei, n.r.), iar la un moment dat, în
2003, ai plecat. De ce?
Se întâmplau lucruri dubioase, erau anchete care
nu apăreau în paginile ziarului și vedeam reclamă în locul
lor.
Cum s-a schimbat starea presei de atunci?
Acum situația presei mainstream este mult mai
grea din punct de vedere al informării publicului. Anii '90
au fost o perioadă romantică, în care toată lumea făcea
jurnalism de investigație, dar la o calitate proastă. La în-

ceputul anilor 2000 s-a profesionalizat puțin, dar tocmai
atunci au apărut și problemele mari. Jurnaliștii de investigație nu mai erau doar niște unelte în mâna unor surse, nu
se mai mulțumeau doar cu a primi un dosărel de la Poliție.
Începuseră să sape. Ieșeau la iveală afaceri complicate,
fără ca politicienii sau oamenii parte din crima organizată
să aibă vreun control. Atunci multe persoane care deja
aveau dosare pentru corupție au început să cumpere presă
și au ajuns patroni de media.
De-asta ai înființat după EVZ “Centrul Român de
Jurnalism pentru Investigații”?
Da, da, da. Împreună cu niște colegi, sperând să
facem jurnalism cinstit.
Așa ai ajuns să faci și jurnalism transfrontalier?
Nu. Înainte de EVZ am studiat și am lucrat în
SUA, în Marea Britanie, în Olanda, în Austria și în Slovacia.
În Slovacia locuiam într-un apartament cu un slovac, un
ungur și un lituanian. Ne împrietenisem, ei studiau tot

media și ne-am dat seama că avem nevoie de un centru
de jurnalism de investigații. Ne-am gândit la ceva grandios,
paneuropean, care să acopere cele mai tari subiecte. Dar,
fiecare a plecat pe drumul lui. Eu am început să lucrez pentru International Consortium of Investigative Journalists și
pentru Institute for War and Peace Reporting. Atunci am coordonat primele investigații transfrontaliere din Europa de
Est. Dar au venit dintr-o necesitate. De fiecare dată când
mă apropiam de un subiect important din țară, care implica politicieni și corupție, mă loveam fie de firme din
afară folosite pentru a deschide conturi bancare sau pentru
a fi interpuse în afaceri, fie de legături cu oameni de afaceri
și politicieni străini.

lași tip, cum ar fi organizația jurnaliștilor de investigație
arabi, africani sau brazilieni.

Înțeleg că de-atunci ești mai mereu pe drumuri.
Tot timpul. De curând am fost în Panama și în
Columbia. OCCRP are programe în America Latină, în
Africa, în Asia și în Estul Europei. M-am obișnuit cu jet lagul și dorm oriunde, oricând, pernă sau scaun, chiar și
jumătate de oră. De multe ori e greu, dar obișnuința face
să fie mai ușor.

Cum se făcea jurnalism transfrontalier, până să
existe web-ul care să vă faciliteze toate conexiunile astea?
Nu prea se făcea, doar la nivelul organizațiilor
mari de presă, dar într-un alt mod. O publicație ca New
York Times care are resurse, avea corespondenți în diverse
țări sau parașuta pe cineva în Africa. Dar era superficial,
că omul parașutat într-un alt mediu nu are cum să intre în
contact cu sursele de-acolo și să înțeleagă diverse probleme, ca cele culturale. Noi lucrăm cu localnici, ceea ce
face jurnalismul transfrotalier din prezent mai profund.

Te sperii vreodată?
Nu. Avem măsurile noastre de securitate fizică și
online, avem asigurare pentru calomnie. Materialele sunt
văzute de avocați înainte de publicare, iar dacă suntem dați
în judecată oriunde în lume, firma de asigurări plătește avocatul. Cel care o pățește de obicei, din păcate, este jurnalistul lup singuratic, care ține o informație pentru el și nu
colaborează. Cei despre care scrie știu că, dacă scapă de
el, scapă de problemă. Dar noi lucrăm în rețea, foarte important când documentezi informații despre un grup de
crimă organizată din Azerbaijan, spre exemplu. Cel care
vorbește cu oamenii de-acolo este corespondentul local:
„Uite care e acțiunea: eu lucrez în rețeaua asta și această
informație nu o dețin doar eu, ci și alții, în alte țări.” Iar oamenii realizează că nu au de ce să-i facă rău corespondentului, pentru că problema lor nu va dispărea materialul va apărea oricum.
Trebuie să gândești ca cel despre care scrii.
Și să fii util, nu doar să spui o poveste. Investigația e ca un puzzle. Criminalitatea e ca o marfă: se vinde,
se cumpără, se importă. Organizațiile folosesc același
model de fraudă, cum ar fi jocurile piramidale. Dacă te uiți
la asta în ultimii 20 de ani în România, vezi că aceleași
scheme au fost puse în aplicare și în alte țări, de aceleași
grupări. Când le verifici mișcările și arăți ce vor să facă dinainte, înseamnă că acționezi precrime, preventiv, și ai un
rol mai mare decât a spune o poveste interesantă. Faci un
bine.
Dă-mi un exemplu.
Așteptam un coleg pe Otopeni, când a ieșit
aproape fugind: „Nu o să-ți vină să crezi ce am văzut în
avionul cu care am venit de la Chișinău.” La clasa business
călătoreau Gabriel Bivolaru, primul parlamentar român
condamnat la pușcărie și alți doi acuzați de corupție. Neam dat seama că vor să facă în Moldova un joc de bingo
pe TV, pe care-l mai inițiaseră în România de câteva ori și
se terminase cu pagube. Am analizat firmele comerciale
pe care le aveau peste Prut și am observat că se asociaseră
cu soția șefului Serviciului Secret. Am publicat asta și oamenii ăia n-au mai făcut afaceri acolo. Asta îi doare cel
mai tare. Nu încălzește pe nimeni că cineva intră la
pușcărie atât timp cât îi rămân milioanele de dolari.

4

Aveți 16 membri până acum, dintre care unii sunt
în Bosnia și Herțegovina, Serbia, Rusia, Armenia, Letonia și
Kosovo. A fost greu să conectați centrele astea de jurnalism
între ele?
Nu. Creștem organic, în funcție de investigațiile
la care lucrăm și lucrăm cam la 10-15 în același timp.
Când avem nevoie de o informație din Ucraina, cooptăm
în OCCRP pe cineva de-acolo, iar dacă face treabă bună,
îl facem și membru. Oamenii văd valoarea rețelei și vin și
ei cu cereri pentru anchetele lor.

Rezolvați probleme acolo unde autoritățile nu pot
interveni.
Am ținut cursuri unor jurnaliști din Lituania, despre cum să obțină date despre companii din Cipru. Au
publicat un material și au fost contactați de poliție: „Cum
ați obținut datele astea, că noi ne chinuim cu cereri de un
an.” În urma training-ului, jurnalistul le-a arătat că informațiile se obțin cu zece euro, în două minute.
Nu există poliție la nivel global. Dar crima organizată și politicienii corupți așa acționează. Comunicarea
e greoaie între parchete și forțe polițienești din țări diferite,
chiar dacă există Interpol. Un procuror din țară se lovește
de bariera limbii, a banilor și a cunoștințelor. Jurnaliștii de
investigație suplinesc asta. Noi colaborăm transfrontalier
fără probleme. Facem schimb de informație ușor cu reporteri din alte țări și obținem documente unii pentru alții fără
să facem cereri oficiale care să fie uitate pe un birou prăfuit.
În contextul în care toată presa e cumpărată de
oligarhi, sunt ONG-urile astea singura șansă să faci investigații corect?
Cam da. Oligarhii au interesele lor, pe care le
afirmă în ziare și foarte rar vedem jurnalism de calitate
acolo. Sunt oameni foarte buni și în media mainstream,
care fac treabă excelentă ce alunecă din când în când în
paginile publicațiilor conduse de oameni cercetați de
corupție. Dar ceva susținut se face doar la nivelul ONGurilor. La noi apar alte probleme, de finanțare. La Rise sunt
oameni care lucrează pe voluntariat. Existăm de doi ani și
ies lucruri excelente.
Faceți jurnalism de date. Ce e asta?
În anii '80 era jurnalistul cu sursele lui și foarte
puțini lucrau cu microfilme. Acum toată lumea face asta,
dar microfilmele însemnă foarte mulți giga. Există mișcări
de open data, de e-goverment, se pune foarte multă informație online, la nivel global. E din ce în ce mai mult acces
și din ce în ce mai greu să procesezi. Îți trebuie argumente
și know how ca să filtrezi informația, să identifici utilul și să
conectezi toate piesele de puzzle.

Cum a apărut OCCRP?
L-am înființat acum cinci ani, cu un coleg american care locuiește la Sarajevo, tot dintr-o necesitate. Investigam importul și exportul de energie electrică în zona
Balcanilor: aia din România era vândută în Serbia și invers,
la un preț mai mare. În spatele tranzacțiilor erau aceiași
oameni de afaceri, din mai multe țări. Așa am realizat că
aveam nevoie de ceva care să ne ajute să facem jurnalism
transfrontalier susținut. Erau deja câteva centre de jurnalism
de investigație în zona Balcanilor și am înființat o organizație care să le unească și să ajute și la înființarea altora
noi.

Plus să le redai într-o formă accesibilă cititorului.
Asta este iar foarte important. Ca jurnalist de investigații ai de-a face cu nume de persoane, de companii
și cu cifre care sunt plictisitoare. Trebuie să folosești informația altfel. Faci o narațiune bună, iar pe lângă ea adaugi
infografii, documente, actualizări de baze de date. Unii
citesc doar titlul, alții doar textul, unii se uită și la infografii.
O categorie și mai mică vor vrea să recreeze procesul anchetei. Dacă spunem că datele despre o anumită firmă sunt
obținute de la Registrul Comerțului din Cipru, postăm un
video tutorial care explică cum se poate obține informația
aia, ca omul să nu se întrebe: „Sunt ăștia de la SRI?”

Sunteți ca o umbrelă protectoare.
Ajutăm cu securitate și cu finanțări - o investigație
poate costa de la 50 de euro la câteva mii de euro. Dar
suntem și o punte de informație. Investigative Dashbord e
un serviciu de due diligence unde se găsesc date despre
companii din toată lumea și firme offshore netransparente.
Conectăm organizațiile din estul Europei cu altele de ace-

Știu că și Rise a fost partener în dezvoltarea unei
platforme de vizualizare de date, care să ajute jurnaliști să
conecteze piesele de puzzle.
Da, Visual Investigative Scenarios ajută să redai
vizual date despre rețele de companii, pe care să le exporți
ca un iframe în site. Dar soft-ul are o funcție mai importantă. Dacă jurnaliști dintr-o țară investighează o rețea de

zece firme, iar alții din alt stat o alta de 20, iar una dintre
ele este comună, printr-un merge (îmbinare, n.r.) al celor
două infografii vor descoperi că lucrează la aceeași rețea,
numai că vedeau părți diferite.
Spaima infractorilor. Ce alte tehnici de investigație
mai folosiți?
Pescuim baze de date. Luăm o țară la întâmplare
și numele membrilor parlamentului și le trecem printr-o grămadă de baze de date, ca să vedem dacă au companii,
firme în afara țării, dacă dețin diverse proprietăți imobiliare
sau fac lucruri pe care nu ar trebui să le facă.
Colaborați și cu oameni care vă extind domeniul
de muncă, precum activiști și hackeri. De ce?
Până la urmă suntem limitați, de multe ori superficiali, deși învățăm din orice. Dacă vrem să scriem de
gazele de șist, citim despre, dar nu vom fi la nivelul de
cunoștințe al unui inginer. De asta e important să
funcționăm ca punți informaționale între diverse categorii
profesionale, între locuri unde se găsește informația și între
baze de date. Până la urmă, asta ar trebui să fie jurnalistul
acum, când oricine poate fi jurnalist. Hackerii te ajută să
ajungi la informație legal. Investigam familia președintelui
Azerbaijan, știam că au interese în Panama. Dar registrul
oficial al firmelor permitea să cauți în el doar după numele
companiei. Noi începem mai mereu investigația de la un
nume de om. Pentru că serviciul e public și gratuit, prietenii
noștri hackeri au copiat baza de date și au recreat-o cu
alte posibilități de căutare.
Care au fost anchetele voastre cu cele mai puternice efecte?
Investigația The Proxy Platform făcută de OCCRP
a dezvăluit prin documente bancare o platformă din sute
de firme, majoritatea offshore, multe în Noua Zeelandă,
prin care se spălau miliarde de dolari. Guvernul din Noua
Zeelandă a închis 1600 dintre ele. Ultima anchetă OCCRP
în colaborare cu Rise a dezvăluit cum compania Ericsson
a pus la cale o schemă foarte complicată a agenților lor,
definiți ca persoane care pot ajuta afacerile firmei. Acum
gigantul suedez este investigat de arbitrul american al pieţei
de capital, Securities and Exchange Commission. Am descoperit misterul din spatele cărnii de cal, în cooperare cu
The Guardian și am arătat cum apropiați ai președintelui
sirian Bashar Al Assad au interese de afaceri în România.
Le-am identificat firmele, iar după un timp, în țară, dar mai
mult în Austria, au fost înghețate niște conturi și s-au confiscat proprietăți.
Materialele voastre le poate prelua oricine gratuit.
Cine nu o face?
În general, cei despre care scriem și controlează
o parte din media. Și inamicii lor, cealaltă jumătate din
media. Depinde de cine scrii, dar cum noi scriem despre
toți, anchetele apar peste tot, în funcție de interesul pe
care-l are media. Uneori se umblă pe texte, alteori nu se
citează sursa și spun că ei au descoperit. Dacă informația
este denaturată, intervenim, dar nu avem mereu succes.
Care e situația presei în celalte țări parte din
OCCRP?
În unele este groaznică. În Azerbaijan, unde am
lucrat destul de mult și am arătat interesele familiei conducătoare, jurnaliștii noștri sunt ținte constante. Pe Khadija
Ismayilova o știu de foarte mulți ani și este un reporter extraordinar. Ei i-a fost instalată o cameră ascunsă în dormitor, a fost înregistrată făcând dragoste cu prietenul ei pe o
perioadă mai lungă de timp, iar filmul a apărut pe net.
Acum mama ei este amenințată în presa partidului de guvernământ. Au apărut articole în care oamenii sunt îndemnați să o ucidă, pentru că ar fi agent al Armeniei și tot felul
de porcării oribile. Dar în majoritatea țărilor situația este
ca în România. Media mainstream este destul de mult controlată de oameni cu alte interese decât informarea publicului, oligarhi cu interese de afaceri și politicieni corupți.
Tu te duci la vot?
Uneori.
Ioana Modoveanu este jurnalist cu zece ani de
experiență în presa centrală, iar de trei ani este redactorulșef VICE România. Este co-fondator al labelului de muzică
electronică Local Records.
Despre Rise Project: www.riseproject.ro,
www.reportingproject.net, www.investigativedashboard.com

vitele altuia, Imana nu este ofensat personal de acest
lucru. Ceilalţi agenţi ai lumii supranaturale au o şi mai
slabă legătură cu valorile etice. Nu există nici pedeapsă
după moarte.
Astfel, etica ruandeză nu este structurată pe o bază religioasă, cum ar fi credinţa în Dumnezeu [...] şi atunci ne
întrebăm: sînt oare concepţiile lor etice integrate? La
suprafaţă ele constau, ca orice cod moral, într-o multiplicitate de prohibiţii, ordine şi sfaturi. Au ajuns ei oare
la o sinteză a acestor elemente separate, prin reducerea
acestei multiplicităţi la unul sau cîteva principii? Sau pot
ei da o definiţie a ceea ce este bun şi rău?
Două principii domină cîmpul relaţiilor umane în
Ruanda: inegalitatea oamenilor şi autoritatea nelimitată.
Pentru ruandezi toţi oamenii au o natură comună (ei sînt,
în ultimă instanţă, descendenţi din acelaşi strămoş), dar
există diferenţe fundamentale între caste (batutsi sînt inteligenţi, apţi să comande, rafinaţi, curajoşi şi cruzi, iar
batwa sînt gurmanzi, loiali faţă de stăpînii lor batutsi,
leneşi, curajoşi la vînătoare, nestăpîniţi)... Această temă
a inegalităţii e absorbită şi de organizarea politică indigenă. Conform concepţiilor occidentale, orice autoritate
este definită nu numai în raport cu oamenii care i se subordonează, ci şi cu problemele care-i cad în competenţă.
Un om care îi dă ordine altuia, deoarece se află pe
niveluri ierarhice diferite, poate fi considerat egalul său
în alte situaţii. În Ruanda aproape că nu există sferă a
vieţii în care un inferior să fie scutit de amestecul superiorului său. Deoarece batutsi sînt consideraţi esenţialmente superiori faţă de bahutu, nu există nici un domeniu
în care ei se pot simţi egali. Această atitudine a fost transferată în orice situaţie ierarhică.” (J. J. Maquet)

How Innocent Is That?
Grotescul inocenţei

Eugen Rădescu
În privinţa moralei...
Sîntem tentaţi să ridiculizăm viaţa zilnică mai degrabă
prin accesul la acţiuni groteşti decît la cele ce ţin de un
comportament standard – socialmente şi moralmente acceptat de toată lumea. Regulile sînt absurde, convenţiile
la fel. Sînt fără conţinut. Nu te poţi încrede în ele.
Inocenţa testează validitatea standardelor şi convenţiilor
sociale.
Cum mă pot raporta la cei din jurul meu cînd sînt nevoit
să convieţuiesc cu cei pe care nu-i cunosc?
Vai!
Rousseau afirma că omul s-ar naşte pur, blînd şi inocent
în sînul naturii, dar societatea este cea care-l converteşte.
Ea este marea corupătoare, pervetindu-l spre rău. Însă
această teorie bucolică şi elegantă a fost dată repede la
o parte de umaniştii care nu au găsit nicăieri omul singur
şi pur. Aşadar, ce nu vedem nu există.
Lupta împotriva puterii, indiferent că forţa publică a fost
preluată de un singur om sau de o mulţime, şi-a găsit
forma cea mai bună în preceptele moralei, pentru că, în
faţa dezgustului şi a torturii, ea, morala, a răspuns mereu
cu egalitate şi dreptate.
Valorile în Ruanda:
„Acţiunea umană e determinată pe de o parte de valorile
culturale, iar pe de altă parte de mijloacele omologate
social pentru a le atinge. Înţeleg prin valori culturale
ţelurile finale sau intermediare care sînt considerate drept
scopuri adecvate ale activităţilor umane într-o societate
dată.
Într-o societate stratificată, cum e cea din Ruanda, e posibil ca fiecare palier să aibă setul propriu de valori, cu

6

toate că unele valori care îşi au originea într-un grup pot
să se extindă şi la altele. Să începem cu batutsi. Cînd un
batutsi este întrebat ce îşi doresc în cel mai înalt grad oamenii din grupul său, răspunsul vine imediat: copii şi vite.
Întrebarea următoare, De ce?, evidenţiază faptul că acestea nu sînt valori ultime, urmărite de dragul lor, ci valori
intermediare, mijloace pentru a atinge alte scopuri, mai
abstracte. Acestea din urmă ar putea fi puterea (amaboko) şi reputaţia (ugukomera). Puterea e înţeleasă aici
în conexiune cu persoanele (putere asupra cuiva) mai degrabă decît cu lucrurile (puterea de a face ceva). Puterea
e abilitatea pe care o are o persoană, relaţionată cu o
alta, de a o obliga pe cea din urmă să facă sau să nu
facă ceva (sub ameninţarea suferinţei cu o privaţiune severă). În Ruanda a fi puternic înseamnă a fi apt de a
pretinde de la alţii un tribut în muncă sau în natură ori
de a sprijini pretenţiile cuiva de a obţine avantaje de la
rege. În al doilea caz presiunea poate rămîne nedefinită
şi indirectă: de exemplu, o ameninţare de a refuza sprijinul ce-i poate fi necesar mai tîrziu persoanei căreia i se
cere acum să satisfacă o cerere. Noi dorim să avem vite
– ne spun subiecţii – deoarece, dînd una sau două unui
bahutu, el devine clientul nostru (mugaragu) şi atunci el
trebuie să facă, în bună măsură, ceea ce îi cerem să
facă. Vrem, de asemenea, să avem vite pentru a ne face
vasal un alt batutsi, căruia îi lipsesc. Serviciile aşteptate
de la un vasal nu sînt manuale, ci de influenţă, căci
vasalul va spori influenţa stăpînului prin intermediul propriilor relaţii familiale şi va fi util, prin iscusinţa sa diplomatică, în conducerea intrigilor stăpînului. În sfîrşit, noi
dorim să devenim vasali ai marilor şefi sau chiar ai
regelui – spun aceşti oameni – pentru că astfel sîntem
sub protecţia cuiva foarte important, obţinem vite mai
multe, ceea ce ne permite să avem mai mulţi clienţi.

Un batutsi doreşte totodată în mod deosebit să fie privit
ca avînd un ubugado. Asta înseamnă calitatea de a fi
om. Ea include încredere în respectarea promisiunilor,
generozitate faţă de prieteni, dărnicie faţă de săraci, curaj
moral în acceptarea responsabilităţilor. Într-o societate în
care relaţiile de inferioritate şi superioritate sînt predominant personale, în sensul că autoritatea e rareori abstractă (o lege, un principiu) şi de cele mai multe ori e
identificată cu o persoană (şef, rege, stăpîn), accentul e
pus pe fidelitatea în relaţiile personale.
O altă calitate de care batutsi sînt extrem de mîndri este
itonde. Ea ar putea fi tradusă prin stăpînire de sine. A-ţi
pierde firea, a manifesta emoţii violente prin strigăte este,
efectiv, o ruşine. Furia, în speţă, nu trebuie să se manifeste violent....
Aceste valori erau urmărite cu încăpăţînare de ruandezi,
dar, ca în orice altă societate, mijloacele pentru atingerea
lor erau prohibite în anumite împrejurări. Furtul este
rareori acceptat din punct de vedere cultural ca practică
obişnuită în vederea îmbogăţirii. Valorile definite social
trebuie atinse cu mijloace socialmente acceptate... Unele
reguli de acţiune, oricare ar fi originea lor şi întemeierea
lor filosofică, sînt parte a moştenirii culturale în orice societate, [...] iar teama de a fi consideraţi de ceilalţi drept
lipsiţi de loialitate sau demnitate, groaza de a fi dispreţuiţi
de familie îi împiedică pe mulţi să încalce regulile.
Să încercăm acum să arătăm cum e conceput în cultura
ruandeză răul moral. Imana – zeul – nu este paznicul ordinii morale. Uneori el este privit ca autorul acesteia, în
sensul că ar fi putut decide, de exemplu, că oamenii nu
trebuie să fure, dar este clar că atunci cînd un om fură

În Occident cum e?
Din copilărie, cînd îmbrăcăm haina inocenţei – urmînd
ca undeva pe la mijlocul vieţii să o dăm încet-încet jos –
, am fost perfect de acord cu ideea că morala este un element esenţial al... progresului uman. Aşadar, fiecare
individ în parte trebuie să contribuie individual la acest
progres. Linia progresului uman/moral este trădată prin
prisma solidarităţii umane, adică prin acea abilitate de a
vedea tot mai multe diferenţe tradiţionale ca fiind neimportante atunci cînd sînt comparate cu apropierile în ceea
ce priveşte capacitatea de a te gîndi la oameni extrem
de diferiţi faţă de noi înşine ca fiind incluşi în domeniul
lui „noi”.
Toate trebuiesc făcute însă cu bun-simţ, termen atît de
drag moraliştilor de pretutindeni, concept fierbinte în Occident, dar destul de rece şi pustiit, parşiv şi „ne-elegant”
în Orient (Europa de Est încearcă acum să-i cuprindă
nemărginirea). Occidentul vede bunul-simţ ca pe un mod
de adaptare socială şi un tip de comportament prin care
morala şi-a exprimat mereu forţa şi vitalitatea; însă acelaşi bun-simţ este în partea estică a Europei un fel de
morală a simpatiei, a milei, a compasiunii, a altruismului
şi a devotamentului, cumulate cumva cu o morală eudemonistă – plăcerea sau utilitatea ca reper ultim, ca scop
în sine, scop egoist, propice „omului vulgar”:
„Acel om vulgar provine din aceste ţări absurde, ieşite
din implozia blocului comunist, iar comunismul, se ştie,
nu a dezvoltat în om sentimentalismul, ci, dimpotrivă, la
ex-comunişti predomină mai degrabă brutalitatea. Nu vă
încredeţi în ideologiile solidarităţii.” (Michel Houellebecq)
De altfel, prin simplul fapt că un individ aparţine unei
mulţimi, el coboară pe scara civilizaţiei. Izolat, el poate
fi un tip cultivat, în mulţime însă este un instinctual, un
barbar. Dispariţia personalităţii conştiente, preponderenţa
personalităţii inconştiente, orientarea într-un acelaşi sens,
prin sugestie şi contagiune, a sentimentelor şi ideilor,
tendinţa de a transforma de îndată în acte ideile sugerate
– iată care sînt caracteristicile principale ale individului
mulţimii.
Cînd v-aţi dat seama că sînteţi hererosexual?
„O cam ducem din frenezie în frenezie, spre victoria finală: boala şi moartea”. (Vasile Morar)
În Occident nu există artă erotică. Nu învăţăm să facem
dragoste, nu învăţăm să oferim plăcere, nu învăţăm să
producem plăcere celorlalţi, nu învăţăm să maximizăm
plăcerea prin plăcerea celorlalţi. În schimb, avem în Occident o ştiinţă sexuală – scientia sexualis –, despre sexualitatea oamenilor, nu despre plăcerea lor, ceva care nu

va viza cum să maximizăm plăcerea, ci va căuta adevărul
a ceea ce este un individ sexual: adevăr al sexului, nu intensitate a plăcerii.
În ce scop (ne) perpetuăm? În scopul plăcerii personale
(hedonismul pre-creştin) sau din dorinţa de a perpetua
specia (post-creştinism)?
Deseori a reuşit să mă uimească violenţa cu care preoţimea – şi în special cea ortodoxă – priveşte subiectul
sexualităţii. Căsătoria, spre exemplu, este pentru ei nu o
formă ceva mai „relaxată” a sexualităţii dure, vegetative,
animalice, ci o unire a bărbatului cu femeia, mijlocită
prin şi de puterea divină.
„Biblia aruncă asupra acestei probleme, sexualitatea, o
lumină ciudată. Citind începutul Facerii, sîntem alertaţi
de o contradicţie flagrantă ce desfigurează acest venerabil text”, spune Michel Tournier.
Se spune că Dumnezeu a făcut omul după chipul şi
asemănarea Sa, „parte bărbătească şi parte femeiască
i-a făcut”. Dumnezeu «i-a binecuvîntat şi le-a spus:
“Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pămîntul şi supuneţi-l...”»
Ceea ce uimeşte este acest pasaj neaşteptat, în care se
trece de la singular la plural şi care e de-a dreptul de
neînţeles, cu atît mai mult cu cît zămislirea femeii din
coasta lui Adam nu intervine decît mult mai tîrziu, în capitolul al doilea al Facerii. Totul devine mai clar dacă se
păstrează singularul în fraza pe care o citează scriitorul:
«Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea
Sa, adică bărbat şi femeie în acelaşi timp. El îi spune:
“Creşti, înmulţeşte-te, umple pămîntul şi supune-l”... Mai
tîrziu Dumnezeu constată că singurătatea pe care o implică hermafroditismul nu e bună”», continuă Tournier.
„Îl cufundă pe Adam în somn şi îi ia nu o coastă, ci o
parte, pîntecele, adică organele sexuale feminine, din
care face o fiinţă independentă. Dacă acesta este adevărul, atunci trebuie judecată cu asprime pretenţia căsătoriei, care este aceea de a încerca să împreuneze din
nou cît mai strîns şi cît mai indisolubil ceea ce a fost despărţit. Nu uniţi ceea ce Dumnezeu a despărţit!” (Michel
Tournier)
Să folosim un subterfugiu:
Banchetul lui Platon, acolo unde Aristofan vorbeşte despre androginism:
„La început omul era o fiinţă suficientă sieşi din punct de
vedere sexual, un androgin cu toate atributele femininului
şi masculinului. Acest strămoş al omului avea patru mîini,
patru picioare şi două feţe, avea o formă sferică, precum
şi organele genitale ale ambelor sexe. Deci nu era de mirare că această ciudăţenie de androgin era îndrăgostit
de sine. Şi totuşi invidioşii zei consideră că această fiinţă
trebuie pedepsită pentru hybrisul său. Astfel că omul primordial este tăiat cu un ferăstrău în două jumătăţi, care
de acum înainte se vor numi bărbat şi femeie; şi fiecare
dintre ei va fi blestemat să alerge, cu sufletul însîngerat,
în căutarea jumătăţii sale, de care a fost despărţit, pentru
a înţelege că partea nu este întregul, iar omul nu este
zeu. De atunci ambele jumătăţi caută un sprijin din
partea lui Eros, care are puterea să reunească ceea ce
şi-a aparţinut cîndva şi să-l ofere din nou pe om sieşi.”
(Peter Sloterdijk)
Raporturile religiozităţii cu sexualitatea sînt extraordinar
de intime, indiferent dacă aceste raporturi sînt conştiente
sau inconştiente, parţial directe sau indirecte. În acest
sens putem aminti reprezentările şi simbolurile magice şi
animiste, în care există astfel de relaţii.
Dacă privim în istorie, vedem că în fiecare epocă a existat
cel puţin un om, o personalitate care a reprezentat simbolul sexual în strînsă legătură cu religia, indiferent care
este aceea. Îl putem aminti aici pe marele Hercule ce
străbătea pămîntul urmat fiind de nimfa Omfala, cea mai
frumoasă femeie, care cădea pradă dorinţelor sexuale
ale marelui erou.
Pe atunci pudoarea era ignorată, castitatea n-avea nici
o importanţă. În paradisurile primitive gemetele femeilor
şi urletele masculilor nu trezeau atenţia nici unui „apărător al moralei publice”, care este un produs al epocii
moderne. Plangona, Philena sau Myrrina erau
curtezanele „intelectuale” ale lui Sofocle, Socrate şi
Demostene.
Mai tîrziu, în era creştină, Magdalena apare ca simbol al

sexualităţii convertit în religie. După tradiţia catolică, ea
era o păcătoasă cu numele de Maria, care a trăit în lux
şi plăceri în Magdala. Aceeaşi tradiţie crede că ea a fost
„posedată” de şapte demoni, o aluzie evidentă la cele
şapte păcate principale. Ea este tipul păcătoasei pentru
care nu există nici o nădejde de schimbare. Totuşi schimbarea a venit cînd pe pămînt apare Mesia, iar Magdalena, fermecată de puritatea sufletească a acestuia,
păşeşte pe calea religioasă.
Pe treapta religiozităţii etice se dezvoltă acum, în locul
diferitelor forme ale motivelor magice, două relaţii tipice
ale opoziţiei faţă de sexualitate: fie abstinenţa sexuală,
privită ca mijloc central al căutării mistice a mîntuirii prin
izolarea contemplativă de lume, fie atitudinea ascetică,
conform căreia veghea ascetică raţională, stăpînirea de
sine, este periclitată de caracterul iraţional al acestui unic
act (sexual), care, cel puţin în forma sa ultimă, nu poate
dobîndi o formă raţională.
Secolul al XVII-lea – aici s-ar găsi începutul unei epoci
de reprimare, specifică societăţilor numite burgheze şi de
care, pare-se, nu ne-am eliberat încă. A-i spune sexului
pe nume devine acum ceva păgubos şi anevoios. Pastorala catolică şi-a asumat drept datorie de căpătîi grija
de a opri să treacă tot ce ar avea vreo legatură cu sexul
(interzicerea unor cuvinte, decenţa expresiilor).
S-ar putea trasa o linie ce ar duce de la pastorala secolului al XVII-lea direct la ceea ce a devenit proiecţia ei
în literatură, cu deosebire în literatura „scandaloasă”.
Marchizul de Sade spunea: „Se cuvine a da în istorisirile
voastre” (spovedaniile celor ce mergeau la preoţi) „amănunte cît mai numeroase şi cît mai desluşite; nu vom
putea aprecia în ce măsură patima ce o istorisiţi se referă
la moravurile şi la firea omenească decît în măsura în
care nu puneţi sub obroc nici una din împrejurări.”
Societatea secolului XX, modernă şi „clericizată”, a încercat să reducă sexualitatea la cuplu – la cuplul heterosexual şi, pe cît posibil, legitim. Şi atunci se iveşte întrebarea:
familia secolului XX este într-adevăr o celulă monogamă
şi conjugală? Poate că da, într-o oarecare măsură, dar
ea este în acelaşi timp şi o reţea de plăceri. Este o societate a perversiunii scînteietoare, şi nu pentru a-i face în
ciudă puritanismului medieval ori ca un fel de contrareacţie la ipocrizia sa. Ea e perversă realmente şi în
mod direct. Alcătuirea omului, fiziologia sa, „logica
minţii” şi „logica inimii” îl fac să caute nestingherit, profund, frenetic epuizarea tuturor plăcerilor, dorinţelor şi
tentaţiilor „lumeşti”. Însă aşa cum există unii care doresc
atingerea ideaticului tuturor plăcerilor, există şi alţii care
caută, aproape hipnotic, atingerea ascezei, a purităţii
spirituale, şi caută să refuze corpul şi nimicnicia dorinţelor lui.
Text extras din volumul Eugen Rădescu, HOW INNOCENT IS THAT?, publicat de Revolver Publishing, Berlin,
2009 (capitolul III, Grotescul inocenței).
Ediția tipărită fiind epuizată, volumul integral poate fi citit
în format electronic pe www.pavilioncenter.ro/publicatii
Ortografia textului respectă originalul din 2009.

Eugen Rădescu este politolog (specializat în relativism
moral și etică politică), manager cultural, curator și teoretician. A scris pentru diferite reviste și ziare naționale și
internaționale. A fost, printre altele, curatorul Bucharest
Biennale 1, cu tema “Identity Factories”, al expozițiilor
”How Innocent Is That?”, “presently i have nothing to
show and i'm showing it!” și “Common Nostalgia” la
Pavilion București. A publicat cartea "How innocent is
that?" la Revolver Book, Berlin. Este co-editorul PAVILION
- journal for politics and culture, co-directorul Bucharest
Biennale (împreună cu Răzvan Ion) și președinte al boardului organizațional al PAVILION și BUCHAREST BIENNALE. Este membru al boardului de selecție al apexart,
New York, pentru programele apexart “Franchise” și “Unsolicited Proposal Program”. A ținut numeroase prelegeri
și conferințe la diverse instutuții, printre care apex, New
York; Badisher Kunstverein, Karlshrue; Casa Encedida,
Madrid; Universitatea de Arte, Cluj. În prezent lucrează
la editarea volumului "Relativism moral - două perspective". Este profesor asociat la Universitatea din București
și Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. Locuiește și lucrează în București.

7

Sorin Florea
Obiecte, probabil, inutil de
cumpărat
Tablou cu moară aplicată pe asfințit pictat.
Do it at home: pui apă în moară, așezi cu grijă bila
pe apă și bagi tabloul în priză. Led-urile se aprind,
apa învolburată ridică mica bilă de plastic iluminată
de led-ul de culoare schimbătoare. Te așezi în
scaun, îți aprinzi țigara de la bricheta cu pointer
laser care imită un glonț și ești atent să nu apeși butonul de la care te electrocutezi, a cărui existență te
identifică drept șmecher, după spusele vânzătorului.
Acum poți să tragi din țigară și să incerci să înțelegi
motivul existenței tabloului. Nu e doar kitsch, adică
nu e doar urât și prost făcut, e inutil. Pare un exercițiu de inventivitate eșuat.
Ceasul-calendar enorm cu un cuc electronic și fundal de cascadă iluminată, plasat deasupra inimioarelor, delfinilor sau cupidonului care
pendulează, cu fundal sonor și care folosește momentelor de meditație, după cum e convinsă vanzătoarea, îți spune că e timpul să-ți pui inelul. Unul cu
multe led-uri și sase moduri de iluminare, un fel de
stop de bicicletă la purtător. Am întrebat care ar
putea fi utilitatea lui. Doamna mi-a aruncat o privire
peste ochelari și mi-a comunicat prețul. Poate ar

www.re-forma.ro

putea fi purtat la o petrecere sau noaptea pentru a
fi reperat cu ușurință. Te ridici, te îmbraci și te accesorizezi cu el, îl pui pe modul trei, cel mai agresiv
dintre ele. Te mai uiți încă o dată la icoana/lumină
de noapte/bibelou cântător, decizi între bricheta
care imită patru gloanțe lipite și cea cu trei zaruri și
te duci să pui apă în vaza-lampă pitită în spatele
unei sticle ornată agresiv pe margine și cu un fluture
pe trandafirul din mijloc. Vază pe care o bagi în
priză și care luminează lichidul în care pui florile,
probabil artificiale și ele. Înainte să ieși din bucătărie
apeși pe butonul delfinului care-ți ridică din apă o
scobitoare proaspătă, o ridici, pierzi un pic vremea
admirând-o luminată de inel, o bagi între dinți și
ieși din cameră. Gata, ți-a mai rămas să-ți alegi un
breloc. Fie cu logo-ul unei firme mari duplicat la
nesfârșit și lipit pe același logo, dar care are o
funcție de lanternă și brichetă sau de desfăcător de
sticle, pointer și electrocutare a prietenilor, fie de
carabină cu furculiță și oricare dintre opțiunile
primei variante și esti gata de plecare.
Am continuat să mă intreb de ce au funcții
inutile. Și-am reușit să identific două răspunsuri: de

șmecherie să vadă fraierii că ești special sau de
meditație că îți dă de gândit la infinit.
De șmecherie sunt brichetele care electrocutează utilizatorul neavizat sau chiar pe tine ca
proprietar dacă uiți care buton e cel în cauză sau în
care sunt zaruri, mărgele cu pietre sau pin-up girls
semidezbrăcate, că așa sunt băieții. În lumea din
spatele blocului, folosirea obiectelor cu femei semidezbrăcate te identifică, în rândul celorlalți utilizatori
avizați, ca fiind bun la pat. Sau vorba unuia aflat
lângă mine în fața tarabei: "adică…e ca aia, bat și
f...t ca mașina de cusut". Inteligent personaj. Deci
astea sunt inutile doar pentru mine. Există o microsocietate care devine din ce în ce mai macro în
care adăugirile astea au rol simbolic. Încă sunt
complet în ceață despre brichetele în formă de pistol
și care cântă atunci când le aprinzi, dar pe care le
poți pune repede înapoi în toc și speri să nu te
oprească poliția la vederea lor. La fel de nedumerit
sunt în privința isușilor pictați și lipiți pe spatele unei
sticle-bibelou, iluminată de dedesubt cu leduri și
care cântă muzică corală la twitter.
De meditație sunt delfinii argintii rotativi,
inimile, bilele și cupidonii. Tot din categoria asta
pare a fi și calendarul enorm cu cascadă retroiluminată, vaza de băgat în priză și inelul hipnotizant
cu luminițe. Una dintre vânzătoare îmi explică că și
Isusul este de meditație, nu că te-ar liniști sau ar
ridica întrebări, dar așa…face bine. Dacă făcea și
minuni luam două bucăți.
Mă simt special și mai calm. Problema este
că sunt mai confuz.
Sorin Florea a început ca fotograf, a lucrat în advertising, fashion și, în paralel, a început sa facă design.
După un parcurs în presa românească a ajuns în
Belgia. De curând s-a întors în țară și generează
proiecte independente. Lucrează și pentru D’Arts Studio și NoEyePatch.
Continuarea pe www.re-forma.ro

9

www.re-forma.ro

www.re-forma.ro

Cui i-e frică de

Virginia Lupu?

- vii cu vii, morții cu morții Continuarea pe: www.re-forma.ro
Text de Darius Sebastian

Snapshoturi făcute rapid, unghiuri dubioase,
poziționări neclare, mult blurr, morți și vii.
Fotografiile sunt un mix unic între documentar
și fantasme. Nimic din fotografiile Virginiei Lupu (aka
Mădălina Iacob) nu e improvizat, totul e spontan, nefardat, real; o realitate aparent crudă, multivalentă chiar
dacă contextul în care acestea sunt făcute este unul trist
- realitatea este tristă, personajele par a se bucura de
prezența lor în acestea. Ele nu pozează, ele există așa
cum sunt, în mod natural, neprefăcut, adevărat.
Fotografiile Virginiei oscilează între documentar și staged-photography, iar practica ei se acomodează vieții de zi cu zi, fără improvizație, lucru prealabil,
creare de situații. Banalitatea realului devine o temă
centrală, o înclinație “heroin chic” către gesturile nesemnificative din realitate, cu un adaos de psihologie și
emoție socială - un soi de primitivism al existenței simple, cu oamenii săi aruncați în real, puși să se descurce

12

cu cele mai rudimetare mijloace. Cele mai multe dintre
personajele Virginiei sunt homeless, travestiți, oameni
răpuși de viață, îmbătrâniți înainte de vreme, nefericiții
sorții; fotografia ei devine un mediu fictiv al unor realități
stranii, bazate totuși pe o compunere a imaginii foarte
simplă. Iei realitatea și o imortalizezi. Și ce dacă e dură
sau urâtă? Fiecare dintre noi participă la gesturile personajelor Virginiei, ele nu fac nimic deosebit, nu își
creează nicio altă realitate inumană sau inexistentă, iar
realitatea lor este sau poate fi și realitatea noastră.
Virginia îmi spunea la un moment dat că ea
vrea ca fotografiile ei să fie din popor și pentru popor,
dar în sens sociologic. Ceea ce ea aduce în prim plan
nu e de fapt poporul, ca un întreg al nefericirii, ci mai
degrabă cea mai de jos parte a lui - acea magmă socială care duce la un soi de dihotomie între ceea ce
vedem noi ca real și ceea ce, în fapt, e acesta. Nu e
nimic urât aici, nici grav, nici măcar ceva ce ne-ar putea

induce dorința de a ajuta acești oameni. Comicul spală
păcatul, drama nu prea, zice Virginia. Înclin să-i dau
dreptate, de asta nu cere nimeni ajutor în fotografiile ei,
personajele par să fie luate așa cum sunt și imortalizate,
fără nicio dorință, fără să ceară ceva.
Evident, fiecare personaj vine cu narativul său,
povestea vieții sale, de cele mai multe ori, dură, morbidă, aproape ireală - viața lor pare ruptă într-un punct,
iar acel moment este ceea ce vedem în aceste fotografii.

Virginia Lupu este fotograf și studentă în anul
II la Istoria Artei, Facultatea de Istorie. Născută în
Călărași, la un an după revoluție, Virginei îi place Sofia
Vicoveanca, muzica electronică și petrecerile nereușite.
Face fotografie doar pe film și asta îi place cel mai mult.

13

14

15

Acțiunile Reforma s-au diversificat. Petreceri
decadente cu iz intelectual, garage sale,
cont de instagram, avem terasă proprie și
am fost invitați la Art Book Fair din Viena.
Documentarea ultimelor evenimente aparține membrilor comunițății care au utilizat
vechiul film de 35mm.
Vintage conceptual contemporary.
Mai multe pe fb.com/reformacommunity,
www.re-forma.ro sau
instagram.com/reformacommunity

Au contribuit (în ordine aleatorie): Gergo’’ Horváth (Cluj & Timișoara, editare, redactare, organizare), Sorin Florea (design, DTP, distribuție, text, fotografie), Andreea Pătru (redactare, organizare),
Eugen Rădescu (editare, text, redactare, organizare, finanțare), Răzvan Ion (editare, design, text, fotografie, organizare), Alexandra Enache (organizare), Horațiu Lazăr (web, instagram),
Irina Gache (fotografie, organizare, web), Teoharie Zugravu (logo design, poster design), Andu Simion (instagram, organizare), Andrei Crăciun (organizare), Mădălina Iacob,
Andrei Cotruț/krank, Ioana Moldoveanu, Eugen Frunză, Adela Muntean, Paul Hitter, Paul Radu, Darius Sebastian.
Mulțumim (în ordine aleatorie): Alina Cristescu, Emil Cristescu, Nicolae Elek, Andrei Alexandrescu, Florin Oslobanu,
Cristian Stan, Valeria Pop, Anca Nuță, Monica Jitariuc, Bogman, echipa Control.
Fotografia copertei: Virginia Lupu, “Autoportret la înmormântarea bunicului”, 2013.
Web: www.re-forma.ro; www.facebook.com/ReformaCommunity; www.instagram.com/ReformaCommunity; www.twitter.com/ReformaCo;
Email: reforma@re-forma.ro
REFORMA este un mijloc de comunicare al unei comunități distincte și deschise.
Tipărit la PRO editură și tipografie, București.

Vizibilitatea invizibilă
Paul Hitter în dialog cu Eugen Frunză
Fotografii de Irina Gache
Paul Hitter are 30 de ani, pictează într-un stil autointitulat “expresionism balcanic” și locuiește într-o garsonieră din Obor cu iubita sa.
Se uită la televizor, citește cărți și își amintește adeseori viața trăită în Germania, la München. Multe din câte se întâmplă acum nu-i
sunt pe plac. Nu s-ar despărți niciodată de șevalet și de plimbările cu trenul.

Mai multe imagini pe www.re-forma.ro

Era început de septembrie, trecut de ora 9
seara. Într-o garsonieră din strada Avrig mă aștepta
Paul Hitter pentru o discuție. Nu veneam singur, ci cu
Irina care mă însoțea și care trebuia să surprindă în
câteva imagini atmosfera. Pe Paul nu-l mai văzusem
niciodată, era pentru prima dată când mă întâlneam
cu el.
După două încercări de a ne răspunde la interfon reușim să intrăm în scara blocului, chiar să
urcăm până la etajul 8. Aici ne răspunde Livia, iubita
lui Paul care, anterior, încerca să taie un pepene verde
în bucătărie. Paul stătea la un PC și trăgea dintr-o țigară, obosit. Era după o zi de lucru. Se trezește pe la
10 și opt ore și le petrece la birou pe scaun, unde „e
mai grav decât să stai toată ziua în picioare și să
servești la bar”, avea să ne spună mai târziu Paul.
Primele lucruri pe care le-am observat la Paul
au fost brațele tatuate, bocancii albi și tricoul rupt. Însă
cel mai mult mi-a atras atenția un tatuaj făcut pe capul
bicepsului, un tren cu direcția București – München.
Mi-a explicat că există o semnificație personală în
spatele acestui tatuaj. „Da, și mie îmi place, e drumul
meu de colo-colo dar mai trebuie completat cu ceva”.
Îmi place la el sinceritatea, e simplu, e timid. „Păi cei mai lipsește?”, continui eu curios. „Mi l-am făcut în
2004 când am plecat din România. Ajungeam la
München cu câțiva euro, bani de buzunar de la părinți.

Peste câteva zile mi-am făcut acest tren cu ruta de unde
am plecat și unde am ajuns. L-am rugat pe tipul care
mi l-a făcut să-mi bată și anul, și o liniuță. Trebuia sămi tatuez 2012 anul când m-am întors din pribegie”.
Pare că plecarea asta în lume l-a schimbat pe Paul fără
ca el să realizeze la momentul respectiv efectele sau
implicațiile; îl întreb dacă și-a dorit, dacă la 22 de ani
cât avea când a plecat era pregătit să plece de acasă,
pentru că aflasem că e singur la părinți și mai știam că
are o legătură specială cu ei. „Da, m-am născut întro familie frumoasă, singur la părinți. Nu-mi place
deloc că sunt unic copil, dar nu prea am cum să mai
schimb asta”. „Dar și copii răsfățați și egoiști... sunt tot
felul de mituri legate de familiile cu un sigur copil”, îl
întrerup eu discret. „A fost bine cândva, poate când
eram mai mic şi nu ştiam ce înseamnă realitatea socială. Acum trăiesc altfel şi uneori simt că voi fi părăsit
şi voi rămâne singur dacă nu vor mai fi ai mei. De
aceea mi-aş fi dorit un frate. Am câţiva veri, stabiliţi
prin Viena, cu care nu am neapărat o relaţie apropiată”.
L-am lăsat puţin să o privească în ochi pe
Livia, iubita lui cu care împarte garsoniera din Avrig.
Voiam să aflu mai multe despre „exilul” în Germania,
despre perioada din Viena. M-am gândit să-l întreb
cum era privit de în acea perioadă de după mâncarea
lebedelor de către ţigani. „Să ştii că n-am plecat că îmi

era bine acasă. Era pe fondul unor crize social-politice
din ţară, unde se instalase haosul. Nu reuşisem să intru
la facultate, unde am primit la admitere nota 4. Trebuia
să fac meditații cu profii de la facultate pentru a mă
cunoaște dinainte. Însă veneam de la liceul de arte
Tonița și am considerat ca nu am nevoie de pregătire.
Dar nici pile nu aveam ca să pot intra fără mari eforturi. Am ajuns la München şi am lucrat vreo 3 luni la
negru, la un turc. Apoi, am fost femeie de serviciu în
scara blocului unde stăteam.” „Cum? Femeie de serviciu?”, m-am întrebat eu fără să-i dau prea mult credit
la început. Fiindcă din punctul de vedere al românului,
și va recunoaște și Paul Hitter ulterior, ideea despre
bărbatul care spală scările unui bloc este una dezagreabilă și falsifică un fapt.
Tatăl lui Paul, maghiar de etnie, a fost persecutat și urmărit în perioada ceaușistă. Pentru a-l proteja
de excesele regimului, a refuzat să vorbească limba
maternă în fața copilului și a soției. De mic l-a învățat
că viața este dificilă; că nu te joci cu realitatea și că
trecerea noastră către acele tărâmuri fabuloase unde
ni se sting cele mai luminoase speranțe și unde fragilele noastre bărcuțe sunt înghițite de beznă presupune,
mai întâi de orice, curaj, adevăr și tărie de a îndura.
„Chiar am fost băiatul de serviciu al scării și așa mă
priveau și locatarii. Duritatea acelor timpuri m-a făcut
să mă întreb de mii de ori ce caut acolo și ce-mi

21

doresc. Am venit să învăţ, urmam o facultate de arte
la München. Îmi place să pictez, trebuie să fac ceva în
direcția asta. Erau niște răspunsuri pentru a mă ascunde în spatele unor frustrări. Ajungeam să dau cu
mopul şi să plâng, să-mi fie dor de casă şi de cei dragi.
M-am angajat ulterior într-un bar şi serveam la mese.
Şi asta am făcut până când m-am reîntors la Bucureşti.
Dar am ştiut să mă adaptez condiţiilor de acolo, miam făcut prieteni şi am început să ies. Trebuie să recunosc că cei mai mulţi erau străini. Foarte puţini
români ok am întâlnit la München şi în Germania, de
fapt. Toţi care veniseră acolo au devenit aroganți. Bine,
eram plecaţi din ţară şi într-o perioadă de căcat, cu Iliescu la putere unde toţi furau ce puteau. Majoritatea
celor care au plecat din țară în această perioadă au
revenit aici absolut sictiriţi”.
E o conversație foarte obișnuită pe care o am
cu Paul. Îmi spune că deseori era numit mai în glumă,
mai în serios țigan. „Bine, peiorativ”, voind, parcă, să
minimalizeze aceste constrângeri printr-o acceptare
tacită a lor. N-am ezitat și trec direct în subiectul
acesta. Îl întreb cum și-a obținut dreptul la vizibilitatea
invizibilă a bunului imigrant român, uitându-mă la
încălțările sale și făcând totodată aluzie la acordeonul
pe care-l văzusem de cum intrasem în casă, lângă bibliotecă, acoperit de o geantă de voiaj.
„Eu am reuşit să mă înţeleg mai bine cu ţiganii aici decât cu românii. Mi s-au părut mai sinceri
şi mai aproape de mine. Cumva m-am regăsit în marginalizarea lor și i-am luat ca atare. Nu am avut niciun
fel de conflict cu ei acolo. Cei “culți” din comunitatea
rămasă în țară m-au acuzat de discriminare după ce
într-o expoziție pe subiectul acesta (sic!) am venit cu
niște benzi desenate cu ciori, svastica nazistă vs Europa, un drac vs un înger etc. am scris pe ele câteva
enunțuri sugestive, gen cioară borâtă, țigan – român,
etc., scopul meu fiind să ilustrez aceste stereotipuri
exact așa cum sunt ele întâlnite. Bine, în Germania
eram numit țigan până când le-am zis chiar că sunt și
nu au mai avut ce comenta. Sunt un popor cu care nu
am reușit să mă împrietenesc, dar îi admir că sunt
corecți și mi-au dat posibilitatea să fac o facultate și
să învăț cu ei. Iar la vernisajul de absolvire a facultății
a venit un puhoi de lume, sunt interesați de artă, le
place să iasă din casă, să socializeze... e altfel. Și când
mă gândesc că eu munceam în bar și am putut sta
doar 30 de minute la prima mea expunere publică a
lucrărilor... dar am fost fericit, i-am plăcut unei galeriste
și așa am început să colaborez.”
Asociind trei tablouri aranjate frumos într-un
colț cu „Folclor din Muntenia și Oltenia”, o carte veche
pe care o zărisem în biblioteca lui Paul, l-am întrebat
ce pictează acum. Mi-a zis că de câteva zile terminase
cu „Ursitoarele”. Fără a stărui, Paul mi-a pus în față
tablourile. A ținut cumva să-și legitimizeze munca de
construcție simbolică. Pictase trei ursitoare inspirate din
mitologia românească. Erau diferite față de cele imaginate de mitologia populară. Și până la urmă acestea
sunt niște spirite care pot fi auzite câteodată, dar nu
văzute. „Astea-s! Sunt diferite: prima mi-am imaginato ursitoare de dragoste, apoi ursitoare de viață bună
și a treia este ursitoarea de noroc, mai mistică. Culorile
sunt alese atent pentru fiecare pentru a exprima starea
și a impune o diferențiere între ele”. În lunga suită a
chemărilor sale, riturile ocupă un loc aparte pentru
Paul, ca urmare a caracterului lor profund și durabil.
Astfel, deși naive, simbolurile se înscriu în toate lucrările sale. Ele înfăptuiesc într-un mod mai insidios și,
fără îndoială, mai eficient mesajul către receptor.
„Revin la un desen pe care l-am făcut când aveam
vreo 5 ani, și anume înmormântarea lui Ceaușescu,
așa cum mi-o închipuiam eu că o să fie, neștiind că
va fi împușcat. Apoi la Carpați, cap de cerb. Niciodată
nu mi-am ales culorile pentru picturi, cumva ele vin automat, e o chestie de simț, de talent” avea să puncteze
Paul la a mea reacție „Ce cromatică puternică de roșu,
galben și verde”.
În final, l-am întrebam ce vrea de la viață și
care ar fi următoare destinație pentru o perioadă mai
lungă, după discuții legate de trecut și prezent. Paul îmi
reamintește că și-ar dori să călătorească. Nu departe.
Nu cu avionul. Paul vrea să meargă cu trenul. Acum
mi se conturează și mai evident tatuajul lui, reflectând
și la ceea ce avea să-mi zică în timpul discuției. „Am

22

luat vara asta trenul și am plecat la Sărulești. Aș merge
oricând pentru locurile și oamenii de acolo. Iar mersul
cu trenul mă detașează și visez... Evit locurile aglomerate, prefer să merg într-un pub de la o margine de
cartier. Aș alege peste ani să mă retrag lângă apă și
nisip, undeva prin Franța”, semn că acea corabie din
mijlocul camerei sale și ancora tatuată chiar de el pe
braț nu este deloc un fleac. „Viața mea, nu știu cum va
fi, sper să fie bine și să pot citi sau asculta liniștit Bulat
Okudjava”, moment în care l-am oprit. „Ți-e frică de
ceva?”, observând o ambiție de a reuși și a demonstra
că poate. Pănă la urmă călătoria cu trenul este de fapt
simbolul evoluției sale în viață. Avea să-mi răspundă
după câteva momente de ezitări că „Îmi este frică de
ratare. Tocmai de aceea m-am întors din Germania,
să nu rămân toată viața un barman”.



A fost bine
cândva, poate
când eram
mai mic şi nu
ştiam ce
înseamnă
realitatea.

Eugen Frunză este sociolog și jurnalist. A scris pentru
diverse publicații printre care Vice, Reforma, Jurnal de
Chișinău și a colaborat cu Centrul de Investigații Jurnalistice din Chișinău. Este masterand în antropologie
la Universitatea din București. Trăiește și lucrează la
București.

Adela Muntean

Ursul de la Sovata
Continuarea pe: www.re-forma.ro

Eram în anul trei de facultate şi realizam o emisiune cu tema portret. Voiam
ceva care să mă intereseze cu adevărat, să reuşesc să redau un fir autentic sau măcar
ceva care să fie interesant. După vacanţă trebuia deja să am povestea gata stabilită.
M-am dus şi am deschis sertarul cu poze. Căutam ceva, orice care să mă ducă unde
ştiam eu că ar trebui să ajung. În pozele alb-negru aproape că vedeam aura oamenilor
pe care nici măcar nu-i cunoşteam. Am recunoscut-o pe mama cu un coc uriaş şi un
guler alb peste cămaşa neagră. M-am dus direct la ea s-o întreb când a avut părul
lung.„Asta e poza mea de când am absolvit liceul, aveam fiecare clasă un tablou... iar
pe coafeza care mi-a aranjat părul atunci, chiar am întâlnit-o într-una din zile astea...”
Am ştiut imediat ce am de făcut. Fotografia şi fotografiile au devenit cu totul
altfel decât le vedeam atunci: scria 1991 în colţul fotografiei următoare, ceea mă făcea
curioasă, fiindcă mă vedeam pozată lângă un urs împăiat, împreună cu fratele şi vărul
meu. Aveam trei ani, nu îmi aminteam nimic. “Toată lumea care era acolo făcea poze
cu Ursu'.” Peste câteva secunde am găsit-o şi pe mama fotografiată cu Ursu'. “…eram
în Cluj şi după o zi-două mergeam să primim pozele gata developate.”
După toată povestea asta am început un fel de studiu antropologic despre fotografiile ascunse prin sertare: şi coafeza din tinereţe a mamei mele avea poza cu Ursu',
şi vecina ei la fel, iar pentru mine fotografiile reprezentau o întreagă generaţie post-comunistă unde Ursu' apărea ca un element de legătură, ca un laitmotiv al unui tip de turism. Acea perioadă reconstruită ca un puzzle, ca un simbol al unei generaţii întregi. Am
descoperit că ştampila pusă pe fotografie, “Amintire din Sovata“ apare identic pe mai
multe poze. Astăzi, ştampila uneşte de fapt diferite destine care au în comun acel tip de
fotografie. Cred că fotografia cu ştampila asta o au mulţi oameni din oraşe diferite,
ceea ce le face demne de căutat. Prin ce oraşe şi staţiuni s-a plimbat Ursu'? Cine erau
fotografii ? Mai trăiesc ei azi să ne povestească cum era atunci?
După multe întrebări reuşesc să aflu, printr-un concurs de împrejurări, poveştile
din spatele fotografiilor. Am căutat-o pe coafeza mamei din tinereţe în azilul de vârstnici
în care locuieşte. Am și filmat cum o coafează pe mama, exact cum era atunci în tinereţe.
De atunci mă întorc mereu să mă interesez dacă nu cumva a mai apărut vreo fotografie
cu Ursu'.
Acum am fost îndrumată de către domnul Géza, care în tinereţile lui se pricepea la aparatele de fotografiat. Bat la uşă, mă prezint şi îi arăt o poză cu Ursu', în speranța să aibă şi el una. Se bucură şi scotoceşte îndelungat să găsească punga cu poze.
www.re-forma.ro

Între timp, povesteşte: „Eram foarte tânăr şi hoinar de felul meu... Îmi plăcea să mă duc
să vizitez, mai ales că făceam poze cu noul meu aparat. Făcusem rost de el cum am
putut. Îmi trebuia un motiv de ducă... Voiam să mă duc cu iubita mea de atunci, dar
cred că ne-am despărţit. Nu mai ţin aşa de bine minte.” Domnul Géza găseşte trei poze
cu Ursu': „L-am rugat pe fotograf să facă pozele acestea cu Ursu' cu aparatul meu, explicându-i că mă pricep la ele, aşa că pozele astea mi le-am developat eu acasă. Mai
am şi acum aparatul, vi-l arăt imediat. Aşa era pe atunci, pe unde mergeam făceam o
poză de amintire. Copiii făceau cu “Capra cu trei iezi”, fiindcă ştiau povestea şi voiau
neapărat aşa o poză... Aşa era pe atunci. Nu ştiu cine era fotograful şi nici n-am întrebat
despre asta că îmi era ruşine, doar am făcut pozele. Nu ştiu cine ar mai putea să mai
aibă, oamenii care mergeau atunci prin staţiune.”
Din păcate trebuia să plec, dar i-am promis domnului Géza că mă voi întoarce
să-mi povestească şi despre celelalte fotografii pe care le are.
Pe hol mă întâlnesc cu doamna Tănase, doamna coafeză, iar ea îmi povesteşte
că era cu o prietenă de-a ei în Poiana Narciselor iarna. Totul era trist pentru ele. Iubitul
prietenei sale fusese înghiţit de o avalanşă cu mai mult timp în urmă şi ea trebuia tot
timpul să o consoleze pe respectiva prietenă. Totuşi, fotografia cu Ursu' nu a lipsit. Șiau pus coroniţele de narcise, au luat crengi de brad, o minge și s-au pozat cu un coleg
de-al lor. „E singura fotografie pe care o am cu Ursu', dar am multe poze de familie
care sunt la fiica mea, nu le am la mine acum.”
Domnul fotografiat ca vânător spune că cei doi copii ai lui sunt în fotografia
cu „Capra cu trei iezi”, dar nu îşi aminteşte câţi ani aveau sau în care dintre oraşe se
aflau. În schimb îmi povestește că el s-a pozat în ipostaza de vânător când şeful lui i-a
oferit nişte bilete de tren şi a făcut o plimbare de câteva zile prin împrejurimi: „Nu mai
ţine minte exact pe unde.”
Deschideţi acasă sertarul, cutia cu fotografii şi lăsaţi-vă hipnotizaţi de ceea ce
găsiţi acolo, iar dacă daţi de Urs sau de Capră ar fi interesant să le arătați pe grupul
meu de Facebook, “U r s u l d e l a S o v a t a”, să ne minunăm cu toţii.

Adela Muntean, s-a născut la Alba Iulia în 1988. Este artist și studiază Media
Design la Universitatea de Arte din Budapesta. www.adelamuntean.com

25

www.re-forma.ro

www.re-forma.ro

The terrace of the Pavilion - center for contemporary art and culture. Foto: Pavilion.

www.pavilioncenter.ro

www.bienalabucuresti.ro

Image from Klas Eriksson, "Come'on You Reds", performance created for Bucharest Biennale 5. Foto: Șerban Nițulescu.