You are on page 1of 32

luni, 5 ianuarie 2009

Costică Voicu – Introducere în drept (note de curs) Obiective Disciplina Introducere în drept are drept obiective principale studierea, înţelegerea şi dobândirea de către studenţi a cunoştinţelor referitoare la drept, în generalitatea şi esenţialitatea sa, a conceptelor, principiilor şi legităţilor fundamentale ale fenomenului juridic, care au o însemnătate principială pentru dezvoltarea celorlalte ştiinţe juridice. Cunoştinţele de la această disciplină constituie fundamentul pregătirii juridice, facilitând înţelegerea ştiinţelor juridice de ramură.

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI 1) Ştiinţa dreptului în sistemul ştiinţelor sociale Ştiinţa este o activitate umană de o mare diversitate şi complexitate. Ea pune în evidenţă şi demonstrează, într-o manieră ordonată, adevăruri şi fapte din lumea înconjurătoare. Ştiinţa reprezintă un sistem de idei, teorii, legităţi şi reprezentări (latura statică a acestei), dar şi un sistem care declanşează şi întreţine procesul de cercetare şi investigare continuă, din care rezultă noi cunoştinţe, noi valori, noi teorii (latura dinamică a acesteia). Sistemul ştiinţelor cuprinde: ştiinţe ale naturii, ştiinţe despre societate şi ştiinţe despre gândire. Sistemul ştiinţelor sociale cuprinde în alcătuirea sa următoarele domenii: a) ştiinţele care au ca obiect de studiu activităţile umane şi ca finalitate stabilirea legilor şi relaţiilor funcţionale ale acestora; b) ştiinţele care reconstituie şi interpretează trecutul societăţii umane: ştiinţele istorice; c) ştiinţele care studiază aspectele normative ale activităţii umane: ştiinţele juridice. 2) Sistemul ştiinţei dreptului (ştiinţelor juridice) Dreptul este studiat din perspectivă globală, ca un sistem articulat, cu reguli caracteristice; din perspectivă istorică, ca un fenomen care îşi păstrează anumite permanenţe de-a lungul timpului, dar care se transformă permanent; din perspectivă structurală, ca un fenomen ce se compune din elemente şi secvenţe bine determinate şi care se află la rândul lor în stare de interferenţă.

Ca şi celelalte ştiinţe, dreptul a cunoscut, de-a lungul evoluţiei sale, un constant şi evident proces de specializare. Sistemul ştiinţei dreptului (ştiinţelor juridice) este alcătuit din următoarele părţi: − Ştiinţele juridice predominant teoretice (Teoria generală a dreptului); − Ştiinţele juridice istorice; − Ştiinţele juridice de ramură; − Ştiinţele juridice ajutătoare (auxiliare, participative). 3) Statutul Teoriei generale a dreptului. Locul şi rolul său în sistemul ştiinţei dreptului, definiţie, obiect Ca parte a ştiinţei dreptului, Teoria generală a dreptului capătă contur şi fundamentare abia în secolul XIX, constituindu-se în cel mai documentat argument împotriva Filosofiei dreptului şi dreptului natural, care orientează gândirea juridică într-o direcţie pur speculativă. Denumită, vreme îndelungată, ENCICLOPEDIA DREPTULUI, disciplină ştiinţifică ce îşi propunea să studieze şi să cerceteze considerentele generale şi fundamentale asupra dreptului, Teoria generală s-a desprins ca parte a ştiinţei dreptului abia la începutul secolului XX. În anul 1899, belgianul Edmond Picard, în lucrarea intitulată Le droit pur (Dreptul pur), identifică şase direcţii caracteristice studiului enciclopedic al dreptului. În dreptul român, Mircea Djuvara (1889-1944) a exprimat, în manieră modernă, argumentele pentru o „Teorie generală a Dreptului”. În articolul intitulat „Observaţii metodologice asupra fenomenului juridic”, publicat în anul 1939, Mircea Djuvara consemna foarte riguros: „fiecare ştiinţă posedă individualitate proprie”; „fiecare ştiinţă are un anumit domeniu pe care-l studiază”; „observaţia concretă este… baza iniţială de la care juristul trebuie să pornească şi fără de care orice construcţie a ştiinţei sale nu poate avea nici un înţeles”; „enciclopedia dreptului studiază articulaţia însăşi a gândirii juridice. În România, prof. univ. dr. Nicolae Popa propune ca Teoria generală a dreptului să fie structurată pe următoarele capitole: sistemul ştiinţei dreptului; metodologia juridică; conceptul dreptului; dreptul şi statul; principiile şi funcţiile dreptului, norma juridică; izvoarele dreptului; tehnica elaborării actelor normative, realizarea dreptului, sistemul dreptului, interpretarea normelor juridice; raportul juridic, răspunderea juridică.

4) Definiţia Teoriei generale a dreptului Teoria generală este disciplina ştiinţifică ce studiază ansamblul dreptului, respectiv determinarea lui, articulaţiile şi esenţa lui, alcătuirea şi structurarea lui şi care elaborează instrumentele esenţiale şi conceptele fundamentale prin care dreptul este gândit, instrumente constând în „norma juridică”, „izvorul de drept”, „raportul juridic”, „tehnica juridică”. 5) Obiectul specific al Teoriei generale a dreptului Obiectul specific al Teoriei generale a dreptului îl constituie observarea şi cercetarea fenomenului juridic, a legilor generale ale vieţii juridice şi a categoriilor şi noţiunilor generale valabile pentru întreaga ştiinţă juridică. Totodată, Teoria generală a Dreptului studiază şi cercetează cele mai importante aspecte ale statului, dată fiind legătura indisolubilă dintre drept şi stat. Ştiinţele juridice istorice cercetează istoria dreptului dintr-o anumită ţară (exemple: istoria dreptului românesc; istoria dreptului francez etc.), din anumite bazine de civilizaţie juridică (exemplu: istoria dreptului roman), evoluţia generală a fenomenului juridic (istoria generală a dreptului) sau istoria dreptului din anumite perioade istorice (exemple: istoria dreptului sclavagist, feudal etc.). Istoria Dreptului românesc este ştiinţa juridică ce cercetează instituţiile politico-juridice româneşti din punct de vedere istoric, în dinamica şi evoluţia lor, de la origini până în prezent, explicând şi argumentând factorii care au determinat actuala configuraţie şi substanţă a acestora. Istoria Gândirii politico-juridice este ştiinţa socială care studiază ideile, concepţiile, doctrinele care se referă la drept, la esenţa şi rolul dreptului, la modul de organizare şi reglementare a relaţiilor sociale prin intermediul dreptului. Ştiinţele juridice de ramură au ca obiect studierea şi cercetarea fenomenelor juridice particulare, specifice unei anumite ramuri de drept: Ştiinţa dreptului civil reglementează relaţiile sociale cu conţinut patrimonial (raporturi de proprietate, raporturi obligaţionale etc.), precum şi relaţiile personale nepatrimoniale (dreptul de proprietate intelectuală, existenţa şi integritatea morală a persoanei), folosind o metodă specifică, aceea a egalităţii părţilor (metoda echivalenţei).

tendinţele de evoluţie ale acestuia. logica juridică etc. criminalitatea informatică etc. din spectrul vizibil şi invizibil. Statistica judiciară oferă ştiinţei dreptului concluzii extrem de valoroase şi obiective prin analizele statistice privitoare la dimensiunea fenomenului criminalităţii. În general.).13). corupţia. pag. teorii şi concepţii cu privire la dreptul penal. practice. ce se realizează în principal prin sistemul organelor administraţiei publice. aplicaţii ale tehnicii de calcul în identificarea persoanelor. 5) Metodele cercetării ştiinţifice juridice . convenţii şi alte izvoare de drept. mai exact. Ştiinţa dreptului administrativ reglementează relaţiile sociale specifice activităţii de organizare a executării concrete. a legii. metodelor şi tehnicilor specifice. Criminalistica utilizează astăzi tehnici moderne de examinare a urmelor şi a corpurilor delicte în diferite radiaţii. Logica juridică este definită. interpretarea şi aplicarea dreptului. Petre Bieltz (Bucureşti. ca o disciplină logică relevantă pentru studiul problematicii dreptului şi pentru activitatea juridică. Sociologia politică şi sociologia juridică oferă ştiinţei dreptului date şi concluzii generale rezultate din cercetarea fenomenului public şi juridic prin intermediul procedeelor. 1998. sociologia juridică. medicina legală. microscopia electronică. Ştiinţa dreptului internaţional reglementează relaţiile create de state şi alte subiecte de drept internaţional pe baza acordurilor de voinţă exprimate în tratate. traficul de stupefiante. spălarea banilor. Ştiinţa dreptului penal desemnează ansamblul de idei.Ştiinţa dreptului constituţional reglementează relaţiile sociale ce apar şi se dezvoltă în procesul exercitării puterii de stat. identificarea pe baza ADN-ului (amprenta genetică). În categoria ştiinţelor ajutătoare sau participative sunt incluse: criminalistica. în manualul prof. statistica juridică. forme noi de producere a infracţiunilor (crima organizată. domenii noi în care se manifestă criminalitatea. ca disciplină ale cărei rezultate sunt semnificative în elaborarea.

tehnicilor şi operaţiunilor metodologice şi gnoseologice specifice. Regula nr. .1: Se compară numai ceea ce este comparabil. funcţia ştiinţifică. să descifrăm structura şi dinamica raporturilor (relaţiilor) stabilite între componentele sistemului juridic existent în societate la momentul demersului nostru ştiinţific. care ne pun în ipoteze. să fixeze. elemente identice sau divergente la două fenomene cercetate. funcţia normativă. de cercetător sau analist. metoda comparativă. Metoda logică de cercetare juridică În cadrul cercetării ştiinţifice juridice. metoda istorică.Noţiunea de metodologie juridică Metodologia juridică este ştiinţa despre ştiinţa dreptului. Logica modală studiază. cea care dezvăluie cele mai importante aspecte ale fenomenului juridic.2: Niciodată. propoziţiile juridice modale. Cele patru reguli ale comparaţiei: Regula nr. metoda sociologică şi metoda cantitativă. în principal. Cercetătorii actuali ai fenomenului juridic universal consideră că dreptul comparat îndeplineşte următoarele funcţii: funcţia de cunoaştere a dreptului naţional. în afara contextului legal în care instituţiile comparate sunt încadrate. Logica deontică (deontos = despre ceea ce este) sau logica aplicată se referă la analiza propoziţiilor care cuprind norme. comparaţia a două instituţii juridice să nu se facă izolat. reguli sau instrucţiuni. Metodele de cercetare juridică sunt: metoda logică. Metoda comparativă de cercetare juridică Comparaţia se defineşte ca operaţiunea prin care cercetătorul sau analistul fenomenului juridic urmăreşte să constate. metoda logică desemnează suma procedeelor. funcţia de a contribui la unificarea legislaţiilor.

până la observaţia pregătită şi înfăptuită de specialişti. insuficient controlată critic. Maria Voinea) ca „o tehnică de cooperare verbală între două persoane pe baza căreia anchetatorul poate obţine informaţii. activitatea administrativă. Regula nr. întrebări de cunoştinţe. mărturii de la cel intervievat”. căreia îi sunt specifice următoarele metode de cercetare: − observaţia (empirică.Regula nr. politice şi de altă natură. Metoda sociologică de cercetare juridică Sociologia juridică cercetează modul în care societatea influenţează dreptul şi suportă. neoficiale.4: Termenul comparat trebuie apreciat ţinând seama nu numai de sensul iniţial al normei. directă. sociale. − ancheta sociologică reprezintă metoda care permite cercetătorului să culeagă un volum important de informaţii şi date dintr-o multitudine de domenii ale realităţii sociale şi juridice.3: Cercetarea unei instituţii juridice trebuie făcută luând în considerare totalitatea izvoarelor de drept din sistemele juridice comparate. jurnalistice. activitatea de aplicare a dreptului) şi fenomene juridice secundare. tipuri de stat şi drept. a structurii şi funcţiilor acestora în evoluţia lor de la o orânduire la alta şi în cadrul aceleiaşi orânduiri în diferite etape. la rândul ei. externă. în procesul de aplicare a normei. coparticipativă) este definită ca produs al unor activităţi privite de la simplu la complex. statutul şi rolul individului). care poate cuprinde întrebări de opinie. Ambele categorii de fenomene juridice sunt cercetate cu aceeaşi atenţie de sociologia juridică. ştiinţifică. influenţă din partea acestuia. a documentelor oficiale. Metoda istorică de cercetare juridică Metoda istorică de cercetare ştiinţifică a dreptului constă în analiza condiţiilor economice. biografice. statistice. memorialistice. − chestionarul sociologic este în fond o tehnică specifică a anchetei sociologice.. publice. respectiv. ci şi de evoluţia acesteia în timp. . în care ponderea elementului juridic este mai redusă (responsabilitatea socială. − interviul este definit de către sociologi (prof. evidenţiind totodată faptul că există fenomene juridice primare. − analiza documentelor sociale şi juridice. reprezintă o metodă utilizată în studiul fenomenelor sociale şi juridice. indirectă. respectiv de la observaţia spontană. private. care se identifică cu dreptul (legile. completată cu cercetarea diferitelor categorii. întrebări de motivaţie etc. date.

din arsenalul metodelor de cercetare. b) În accepţiunea sa de „drept obiectiv”. informatica. Într-o epocă a informatizării cvasitotalităţii domeniilor vieţii economice şi sociale. Exemple: dreptul american. dreptul care se aplică imediat şi continuu obligatoriu şi susceptibil de a fi adus la îndeplinire. care au aplicabilitate largă şi imediată în teoria şi practica dreptului. termenul de drept. în ultima perioadă. Complexitatea deosebită a fenomenelor determină ştiinţa dreptului să facă apel la informatică. . adică totalitatea ideilor. e) Dreptul naţional este dreptul obiectiv al unui stat anume. conceptelor şi principiilor care explică dreptul şi prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit. CONCEPTUL DE DREPT 1) Accepţiunile noţiunii de drept Vom prezenta valenţele juridice ale termenului „drept”. dreptul italian etc. desemnează prerogativa (posibilitatea) recunoscută unei persoane fizice sau juridice de a pretinde ceva de la un alt subiect de drept. dreptul este definit ca ansamblul normelor juridice elaborate de stat în scopul desfăşurării normale a vieţii în comun a oamenilor. ştiinţa dreptului nu poate să excludă. a) Într-un prim sens. noţiunilor. prin forţa de coerciţie a statului. aplicat de autorităţile abilitate ale statului respectiv. în sensul că drepturile subiective există şi se pot exercita numai dacă sunt recunoscute şi reglementate de dreptul obiectiv. cuvântul drept desemnează ştiinţa dreptului. atunci când este nesocotit. d) În accepţiunea de drept pozitiv. tot mai mult la metodele cantitative. dreptul român. în concret. c) În accepţiunea de „drept subiectiv”. într-o societate dată. II. termenul de drept se înfăţişează ca fiind totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat.Metoda cantitativă de cercetare juridică Cercetarea ştiinţifică juridică apelează. Dreptul pozitiv este. Între cele două accepţiuni (drept obiectiv şi drept subiectiv) există o legătură logică.

codificată. totalitatea regulilor răului”. cea privitoare la apariţia dreptului a generat cele mai aprige discuţii. Acelaşi autor defineşte dreptul ca „morală etatizată. Ştefan Odobleja defineşte morala ca „ştiinţa moravurilor. militar. în acelaşi timp. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. procedeelor şi instrumentelor pe care le folosesc atât organele care creează dreptul. Privit ca artă.f) Dreptul internaţional desemnează totalitatea normelor juridice cuprinse în tratatele internaţionale care sunt definite ca acordurile de voinţă realizate între două sau mai multe state prin care acestea reglementează o anumită sferă a relaţiilor internaţionale. este prostia de a nu prevedea reacţiile altora. minciună. cât şi cele care le aplică. Amoralitatea este o stare neutră. ei credeau în veşnicia dreptului roman. monetar.). În monumentala lucrare Psihologia Consonantistă (Bucureşti. politic. ceea ce face să sporească durerea şi nenorocirea societăţii. dispreţ etc. primele legiuiri Din multitudinea de întrebări la care ştiinţa dreptului a fost chemată să dea răspunsuri. Romanii nu puteau concepe existenţa societăţii fără drept. Imoralitatea este opusul moralităţii. legiferată”. i) Dimensiunea morală a dreptului. ceea ce contrazice interesul general sau interesul majorităţii. g) Dreptul comunitar desemnează normele juridice cuprinse în prevederile tratatelor Comunităţii Europene şi ale celorlalte acte fundamentale (legislaţia primară). Teza fundamentală a concepţiei lui H. cel mai mic grad de imoralitate (izolare. social etc. Adepţii Şcolii dreptului natural (Hugo Grotius 1583-1645) considerau dreptul natural ca suma principiilor şi regulilor pe care raţiunea le dictează pentru satisfacerea nevoilor sociale ale omului. h) Dreptul ca artă. Este gradul cel mai mic de moralitate şi. În Egiptul şi Babilonul antic. dreptul şi statul erau considerate de origine divină. ca şi în veşnicia societăţii romane.). este suma viciilor sociale (nedreptate. Grotius era aceea că „omul este prin natura sa o . răutate. este ceea ce dăunează vieţii sociale. 2) Originea şi apariţia dreptului Dimensiunea istorică a dreptului. dreptul ni se înfăţişează ca totalitatea mijloacelor. o stare intermediară între moralitate şi imoralitate. indiferenţă socială). individualism. egoism. care reglementează diferite domenii ale statelor membre ale Uniunii Europene (economic. 1982). imprudenţa de a nu prevedea viitorul.

au înfiinţat comisii de judecată şi tribunale.). apărute în jurul anului 2000 î. Statul este cel care creează dreptul. a copiilor şi a săracilor. pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii. care a rămas în istoria civilizaţiei prin celebrul Cod de legi (Codul lui Hammurabi). unde s-au întretăiat trei popoare: sumerienii. avea în stăpânire aproape întregul fond agricol. conservat ca printr-o minune şi descoperit în anul 1901 la Sousa. a văduvelor. Mitilene) să desemneze persoane însărcinate cu elaborarea unor legi scrise.H.H. Cei doi mari legiuitori au introdus principiul administrării justiţiei conform legilor scrise. odată cu trecerea timpului. akkadienii şi asirienii. protecţia străinilor. Cei mai celebri legislatori au fost Solon şi Dracon la Atena. În Egiptul antic. respectiv odată cu apariţia statului. Prima formă de organizare socială a constituit-o ginta. Societatea gentilico-tribală cunoaşte. Concepţia modernă cu privire la asigurarea dreptului fundamentează teoria potrivit căreia dreptul apare în condiţii social-istorice determinate. semnificative schimbări în structura proprie de organizare. din Mesopotamia (teritoriul aproximativ al Irakului de azi). au prevăzut posibilitatea de apel în faţa adunării populare. Cel mai ilustru reprezentant al dinastiei ce a domnit în Babilon a fost Hammurabi (1728-1686 î.fiinţă socială”. Primul (Solon) s-a străduit să demonstreze că legea este supremul arbitru căruia trebuie să i se supună toţi. el are o vârstă absolut responsabilă. . statutul juridic al femeii şi sclavului. Dreptul ebraic din această perioadă este profund original. primele norme juridice au fost încorporate în scrierile literar-morale intitulate Profeţiile lui Ipuwer şi Învăţături pentru Regele Merikare. situaţie care a determinat începutul conflictelor între clasele sociale sărăcite şi pătura dominatoare. el impune reguli de conduită obligatorii pentru toţi. a evoluat firesc în conjuncţie cu aspiraţiile umanităţii. Primele legiuiri (începuturile activităţii normativ-juridice) Dreptul dobândeşte prestigiu şi autoritate prin dimensiunea sa istorică. în funcţionarea puterii sociale şi a normelor ce asigurau consolidarea acestei puteri. Aristocraţia gentilică deţinea puterea politică şi economică. Această situaţie a determinat ca aristocraţia unor oraşe-state din Grecia (Atena. Prima mare civilizaţie a Antichităţii s-a format în teritoriul roditor mărginit de fluviile Tigru şi Eufrat. în sensul că Vechiul Testament (veritabil cod juridic) reglementează dreptul de proprietate.

Aceasta înseamnă că. noţiunea de drept şi cea de cult se confundau. o secvenţă.H). în cele două forme. Realitatea juridică este o componentă. a realităţii sociale. ni se înfăţişează ca un receptor şi ca un tampon. Valorizarea se constituie nu la nivelul individului. O normă religioasă devenea şi o normă care reglementa juridic raporturile sociale. adică de a fi o sumă de norme juridice elaborate pentru a reglementa un domeniu anume al realităţii sociale. privit ca individ. .Dreptul persan constituie sistemul de norme juridice. în corelaţia necesară. Legea celor XII Table. Omul. Conştiinţa juridică. dreptul şi relaţiile juridice (ordinea de drept). teritoriu corespunzător Iranului de astăzi. El este instrumentul în substanţa căruia se întâlnesc. care analizează. ci la nivelul colectivităţii.H). În India antică. dreptul este o stare de conştiinţă. Golful Persic şi Oceanul Indian.H). preferinţe faţă de unele sau altele dintre elementele pe care le constată în realitatea pe care o supune propriei cunoaşteri. Valoarea unui lucru. înainte de a se elabora o normă juridică referitoare la o anume situaţie concretă. Legile lui Dracon şi Solon în Atena (secolele VI-V î. la romani (secolul V î. primele legiuiri sunt: Legile lui Lycurg în Sparta (secolele X-IX î. caracteristic civilizaţiei originale create în spaţiul geografic cuprins între fluviile Tigru şi Indus. 3) Dimensiunea socială a dreptului Dreptul este un produs al societăţii. Ea are în componenţa sa următoarele: conştiinţa juridică. În Europa. Marea Caspică. are. după care elaborează efectiv norma sau normele juridice corespunzătoare. această situaţie este trecută prin conştiinţa legiuitorului. drepturi şi îndatoriri ale oamenilor. evaluează şi valorizează acea situaţie. aşadar. a unei situaţii este validată de o comunitate umană. • Înainte de a fi o realitate normativă. Dreptul chinez din epoca sclavagistă se rezumă la codul penal care viza aproape exclusiv la reprimarea crimelor.

Componenta cea mai importantă a conţinutului dreptului o constituie sistemul normelor juridice – totalitatea regulilor de conduită pe care statul le elaborează şi le garantează într-o perioadă anumită de timp. stabilind drepturi şi obligaţii juridice a căror respectare este asigurată. care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului cetăţenilor în cadrul celor mai importante relaţii din societate. 4) Esenţa dreptului. 6) Factorii de configurare a dreptului Factorii de configurare a dreptului sunt grupaţi în trei mari categorii: cadrul natural. Conţinutul dreptului îl constituie totalitatea elementelor. care poate fi definită ca rezultat al desfăşurării raporturilor juridice în deplină conformitate cu prevederile legale. 5) Definiţia dreptului Dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice elaborate sau recunoscute de puterea de stat. 7) Tipologia dreptului . cadrul social-politic şi factorul uman. Forma dreptului se referă la organizarea interioară a structurii conţinutului său şi la aspectul exterior al acestuia. care cuprind raporturile juridice şi situaţiile juridice. de forţă coercitivă a statului. cele care probează. exprimată în legi şi apărată de stat. dovedesc eficienţa dreptului. laturilor şi conexiunilor care exprimă în mod concret voinţa intereselor sociale care reclamă oficializarea şi garantarea lor de către stat.• A doua componentă a realităţii juridice o constituie dreptul privit ca sistem de reglementări şi instituţii. conform valorilor sociale ale societăţii respective. • A treia componentă a realităţii juridice o constituie realităţile juridice. conţinutul şi forma dreptului Esenţa dreptului o constituie voinţa generală oficializată. Această componentă mai este denumită şi ordinea de drept. la nevoie. devenită voinţă juridică.

Noţiune Principiile fundamentale ale dreptului sunt acele idei generale. b) Delimitarea de normele juridice. marele sistem de common-law. principiile dreptului penal român. III. DREPTUL ŞI STATUL 1) Principiile dreptului. diriguitoare care stau la baza elaborării şi aplicării dreptului. maxime şi aforisme juridice. Familia de drept reprezintă gruparea unor sisteme juridice naţionale în raport de trăsăturile comune ale acestora. principiile dreptului procesual penal român. principiile dreptului civil român. În prezent. Principiile ramurilor dreptului: principiile dreptului internaţional. principiul libertăţii şi egalităţii. Prof. Victor Dan Zlătescu face următoarea clasificare a familiilor de drept: marele sistem (familia) de drept romano-germanic. principiile dreptului familiei şi principiile dreptului comunitar. Delimitare a) Delimitarea de conceptele şi categoriile juridice. al echităţii şi justiţiei. 2) Funcţiile dreptului Noţiunea de funcţii ale dreptului . sistemele juridice religioase şi tradiţionale. Principiile fundamentale ale dreptului: principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului (principiul legalităţii). principiul responsabilităţii. există şi sistemul de drept al Comunităţilor Europene (drept comunitar).Metoda tipologică implică luarea în considerare a diferenţelor individuale nesemnificative. principiul dreptăţii. c) Delimitarea de axiome.

c) funcţiile dreptului civil se referă la: definirea conţinutului actelor juridice civile. apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii. stabilirea cadrului legal în care acţionează persoana fizică şi persoana juridică. asigurând organizarea şi conducerea societăţii prin prerogativa pe care o are de a elabora şi aplica dreptul. funcţia de conducere a societăţii. şi anume acela de a apăra societatea împotriva infracţiunilor.. funcţia de conservare. funcţia normativă a dreptului şi funcţia preventivă a dreptului. a cărui respectare o poate garanta prin forţa sa de constrângere. Elementele constitutive ale statului sunt: teritoriul. Statul la începutul mileniului III . populaţia şi puterea de stat. Consideraţii privind funcţiile unor ramuri ale dreptului a) funcţiile dreptului penal sunt indisolubil legate de scopul dreptului penal. explicarea condiţiilor şi efectelor acestora. garanţiile care se acordă acestora etc. b) funcţiile dreptului procesual penal se referă la stabilirea organelor competente să participe la realizarea procesului penal şi delimitarea clară a atribuţiilor acestora. care exercită puterea suverană. determinarea persoanelor care trebuie să participe la realizarea procesului penal şi delimitarea drepturilor şi obligaţiilor acestora etc.Vom defini funcţiile dreptului ca acele activităţi concrete pe care le desfăşoară (le execută) dreptul pentru a-şi realiza scopul fundamental. Istoria statului nu coincide cu istoria societăţii umane. Apariţia statului Statul a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii. 3) Conceptul de stat Statul reprezintă principala instituţie politică a societăţii. Funcţiile dreptului sunt: funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a organizării socialpolitice. acela de a reglementa conduita oamenilor şi de a asigura ordinea în societate potrivit voinţei generale.

politică. funcţia jurisdicţională şi funcţia externă. Puterea de stat este suverană. nu doar ca rezultat al dezvoltării comunităţilor regionale. Laturile componente ale formei de stat sunt: forma de guvernământ. structura internă şi externă a acestui conţinut. stat şi drept este evidentă: ideologie-doctrină nazistă-stat nazist-drept nazist.Conceptul de suveranitate. Sub aspectul structurii de stat. În condiţiile actuale. Puterea de stat este o componentă esenţială a conţinutului statului. criteriu în funcţie de care statele se clasifică în state unitare (simple) şi state compuse (federale)... Structura de stat desemnează organizarea de ansamblu a puterii în raport cu teritoriul.1 din Constituţie). stat. funcţia executivă şi administrativă. ideologiedoctrină socia-listă-stat socialist-drept socialist. Funcţiile statului Funcţiile statului sunt: funcţia legislativă. drept Corelaţia dintre ideologie. structura de stat şi regimul politic. proclamat ca sacrosanct de către toate guvernele. contestat şi erodat. Forma statului Forma statului exprimă modul de organizare a conţinutului puterii. doctrină politică. este astăzi atacat. care poate fi definită ca o formă istoriceşte determinată şi variabilă de autoritate. ideolo-gie-doctrină liberală-stat liberal-drept liberal. Corelaţia ideologie. doctrină. statul naţional nu mai poate asigura coerenţa societăţii şi disciplinarea comportamentelor indivizilor ce o compun. Constituţia României din 1991 consacră faptul că România este republică semi-prezidenţială. România este un stat unitar (art. Forma de guvernământ a României. .

Dreptul se apleacă asupra religiei şi fenomenului religios pentru a descifra modul în care acestea au influenţat apariţia şi dezvoltarea sa. 2) Dreptul şi religia Religia şi fenomenul religios constituie obiect de studiu. determinându-l să se conformeze regulilor cuprinse în normele juridice. DREPTUL ÎN SISTEMUL NORMATIV SOCIAL Consideraţii generale despre conduita umană în contextul social Dreptul este chemat să analizeze poziţia omului.IV. Corelaţia normelor juridice (a dreptului) cu celelalte categorii de norme sociale: • Corelaţia normelor juridice cu normele etice (morale). • Corelaţia normelor juridice cu norme specifice organizaţiilor specifice organizaţiilor neguvernamentale (nestatale). . norme obişnuite. norme tehnice. psihologie. norme religioase. • Corelaţia normelor juridice cu normele de convieţuire socială. ambele au evoluat într-o strânsă interdependenţă. 1) Sistemul normelor sociale În categoria normelor sociale sunt cuprinse: norme etice (morale). analiză şi cercetare pentru sociologie. norme juridice. ansamblul regulilor care guvernează raporturile dintre oameni (Sollier) – precede dreptul. • Corelaţia normelor juridice cu normele tehnice. norme politice. Norma socială este cea care reglementează conduita umană. filosofie. norme de convieţuire socială. etică. atitudinea şi comportamentul acestuia faţă de normele juridice care îi impun o variantă de comportament. • Corelaţia normelor juridice cu normele obişnuielnice (normele obiceiului). 3) Raportul dintre drept şi morală Morala – fiind definită ca ştiinţa binelui şi a fericirii. • Corelaţia normelor juridice cu normele de deontologie profesională.

drept privat. diviziuni de drept: drept public. să se completeze reciproc. 5) Statul şi Dreptul sub şocul globalizării Globalizarea face ca statul să fie preocupat mai mult de controlul fluxurilor de capital decât de controlul populaţiei şi al teritoriului său. potrivit căreia dreptul are un singur temei: statului. pentru că astfel se asigură sistematizarea normelor juridice. 4) Sistemul dreptului Noţiune. Globalizarea este un fenomen prevalent economic şi financiar care îşi subordonează statele şi sistemele de drept. subramura de drept. integrare politică. între normele juridice şi normele morale există o legătură de tip specific care face ca cele două categorii de norme să se întrepătrundă. pentru că astfel se pot identifica normele juridice perimate. De ce este necesar studiul sistemului dreptului? Pentru că prin aceasta se pot depista rapid domeniile realităţii sociale care nu sunt reglementate juridic. potrivit căreia dreptul conţine un minim de morală. concepţia pozitivismului juridic. Sistemul dreptului desemnează structura internă a acestuia. instituţia juridică. „Neliniştea dreptului”. Statul modern nu mai este considerat actorul principal al globalizării.Aprecierea raportului dintre drept şi morală a evoluat pe două direcţii: concepţia moralistă. ramura de drept. În opinia noastră. să împrumute una de la cealaltă elementele cele mai realiste şi valoroase. Sistemul de guvernare globală trebuie să includă trei elemente: instituţii puternice. O zonă de puternică nelinişte o constituie cea legată de justeţea luării deciziilor importante în condiţiile manifestărilor vădite de descentralizare şi autonomie locală. cooperare interregională şi integrare regională. Cum este construit sistemul dreptului? Acesta are la bază următoarele elemente: norma juridică. .

alcătuind ordinea de drept. NORMA JURIDICĂ 1) Definiţia şi trăsăturile normei juridice Norma juridică este o regulă de conduită cu caracter general şi obligatoriu. de asemenea. la nevoie. sancţiune. − Norma juridică este elementul primar al dreptului. Ipoteza este acea parte a normei juridice în care legiuitorul stabileşte (fixează) condiţiile. − Normele juridice intervin pentru apărarea valorilor sociale ce se nasc pe baza lor. care este o componentă a ordinii sociale. precum şi categoria subiecţilor de drept. prin forţa de constrângere a statului.V. împrejurările sau faptele în care intră în acţiune norma. Structura internă are în vedere structura logică a normei. Suntem în prezenţa unei structuri trihotomice: ipoteză. a) Structura logică a normei juridice. norma juridică implică un raport intersubiectiv. − Norma juridică este o regulă de conduită. − Norma juridică este o specie de normă socială. elaborată sau recunoscută de puterea de stat în scopul asigurării ordinii sociale. dispoziţie. . Clasificarea ipotezelor: − ipoteze strict determinate – cele care stabilesc exact condiţiile de aplicare a dispoziţiei normei juridice. un caracter obligatoriu. ce poate fi adusă la îndeplinire. Trăsăturile caracteristice normei juridice − Norma juridică este considerată celula de bază a dreptului. Norma juridică are: un caracter general şi impersonal. iar structura externă se referă la construcţia tehnico-legislativă a normei. un caracter tipic. 2) Structura normei juridice Structura normei juridice ni se înfăţişează sub două aspecte: structura internă şi structura externă.

− ipoteze simple – cele în care este formulată o singură condiţie sau împrejurare pentru a se aplica dispoziţia normei juridice. După gradul lor de determinare. − dispoziţii relativ determinate – cele care stabilesc variante de conduită sau limite ale conduitei. normele juridice de drept procesual penal. b) Structura tehnico-legislativă a normei juridice. sancţiuni cumulative. ele pot fi: sancţiuni absolut determinate. sancţiuni alternative. b) După criteriul forţei juridice a actului normativ în care se află norma juridică: norme juridice . După natura lor. normele juridice de drept civil. are dreptul. 3) Clasificarea normelor juridice a) După criteriul ramurii de drept: normele juridice de drept penal.− ipoteze relativ determinate – cele în care condiţiile şi împrejurările de aplicare a dispoziţiei. Normele juridice se cuprind într-un act normativ care are o anumită structură tehnică. o parte dintr-un articol. sancţiuni penale. sancţiuni relativ determinate. Clasificarea dispoziţiilor După modul în care este prescrisă conduita subiecţilor: − dispoziţii determinate – cele care stabilesc categoric drepturile şi obligaţiile subiecţilor vizaţi în formulări de genul: trebuie. iar alineatul reprezintă un segment. Dispoziţia este definită ca acel element al structurii logice a normei juridice care prevede conduita ce trebuie urmată în cazul ipotezei formulate. prin natura lor. sancţiuni administrative. normele juridice de drept administrativ şi normele juridice de drept constituţional. Elementul de bază este articolul. este obligat etc.. − ipoteze complexe – cele în care sunt formulate mai multe condiţii şi împrejurări pentru a se aplica dispoziţia normei juridice. nu pot fi formulate în mod detaliat. sancţiunile pot fi: sancţiuni civile. urmând ca subiecţii să aleagă una dintre ele. Sancţiunea precizează urmările consecinţele ce apar în cazul nerespectării dispoziţiei normei juridice.

spaţiul şi persoana. Hotărâri de Guvern şi Ordonanţe Guvernamentale elaborate de puterea executivă şi norme juridice cuprinse în acte normative elaborate de organele administraţiei locale. adică nu se aplică după ce iese din vigoare. 4) Acţiunea normei juridice în timp. Norma juridică nu este ultraactivă.cuprinse în legi. Acţiunea în timp a normei juridice cuprinde trei momente: intrarea în vigoare a normei juridice. permisive. f) După criteriul modului de reglementare a conduitei: norme juridice onerative. Excepţii de la principiul neretroactivităţii normei juridice: . A. Aceasta înseamnă că norma juridică nu este retroactivă. prohibitive. Intrarea în vigoare a normei juridice se referă la data completă la care actul normativ ce conţine norma juridică începe să acţioneze şi devine opozabil subiecţilor de drept. d) După criteriul sferei de aplicare: norme juridice generale. acţiunea în timp a normei juridice şi ieşirea din vigoare a normei juridice. g) Alte categorii de norme juridice: norme juridice organizatorice. e) După criteriul gradului şi intensităţii incidenţei: norme juridice-principii şi norme juridicemijloace. speciale şi de excepţie. incomplete. Regula generală este că norma juridică acţionează pe timp nedeterminat într-un spaţiu limitat la teritoriul statului şi asupra unor categorii de persoane care sunt angrenate în circuitul civil. norma juridică devine activă şi acţionează pentru viitor. decrete. Principiile acţiunii în timp a normei juridice Din momentul intrării sale în vigoare. c) După criteriul structurii interne: norme juridice complete. spaţiu şi asupra persoanelor Normele juridice acţionează pe trei vectori principali: timpul. adică nu se aplică raporturilor născute şi faptelor comise înaintea intrării sale în vigoare. punitive şi simulative.

A nu se mai folosi a nu mai fi obişnuit. nici directă în legătură cu acţiunea vechilor norme juridice). edictate pentru o perioadă delimitată de timp până la un anumit termen (o dată calendaristică precizată). care au caracter retroactiv.a) prima excepţie se referă la normele juridice cu caracter interpretativ. B. Abrogarea expresă indirectă constă în desfiinţarea efectelor vechii norme prin utilizarea în noua normă juridică a formulei „pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă orice dispoziţie legală contrară”. Abrogarea expresă poate fi: directă şi indirectă. De la acest principiu fac excepţie normele juridice cu caracter temporar sau excepţional. întrucât norma juridică de interpretare se referă la norme juridice deja existente care necesită a fi interpretate de către legiuitor pentru o corectă şi unitară aplicare a acestora. Principiul neutralităţii normei juridice se referă la faptul că o normă juridică nu-şi poate extinde efectele după ieşirea sa din vigoare. a normelor juridice scoase din vigoare. prin precizarea detaliată. Abrogarea tacită sau implicită intervine în situaţia când noua normă juridică nu face nici o precizare (nici expresă. în situaţia actelor normative temporare. b) a doua excepţie se referă la normele juridice penale care prevăd dezincriminarea unor fapte şi norme penale mai favorabile infractorului. Abrogarea cunoaşte două forme: abrogarea expresă şi abrogarea tacită. Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor Ne aflăm în prezenţa a două principii esenţiale: principiul teritorialităţii normelor juridice şi . adică la situaţia în care legiuitorul prevede în mod expres că norma juridică se va aplica retroactiv. c) a treia excepţie se referă la retroactivitatea expresă. Abrogarea expresă directă constă în desfiinţarea efectelor vechii norme juridice. a se perima”. b) Ajungerea la termen operează în mod excepţional. Ieşirea din vigoare a normei juridice se produce prin trei modalităţi: a) Abrogarea este definită ca actul prin care se exprimă acţiunii actului normativ. c) Desuetitudinea este definită în DEX ca „ieşire din uz. în conţinutul noului act normativ.

persoană. ea menţine legăturile cu statul al cărei cetăţean este. Imunitatea parlamentară reprezintă o cauză care înlătură incidenţa legii penale asupra parlamentarilor. contra statului român sau contra vieţii. Regimul juridic al străinilor. în care ipoteza este. imunitatea de jurisdicţie. Ea operează automat şi fără să fie nevoie de vreo constatare judiciară pentru existenţa ei. dar. foarte dezvoltată. Precizări în legătură cu normele juridice din unele ramuri de drept • Norma juridică de drept civil se aplică. personalul de specialitate şi auxiliar beneficiază de un regim de imunităţi mai restrâns decât personalul misiunilor diplomatice. sub formă imperativă. Imunitatea diplomatică. Orice persoană fizică aflată pe teritoriul unui stat străin este supusă regimului instituit în ţara respectivă cu privire la străini. în acelaşi timp. Personalul diplomatic beneficiază de imunitate diplomatică. integrităţii corporale ori sănătăţii unui cetăţean român. de obicei. • Norma juridică de drept administrativ are o structură trihotomică. care reprezintă ansamblul drepturilor şi privilegiilor acestora: inviolabilitatea persoanei. ori de apatrizi care nu domiciliază în România. • Normele juridice de drept constituţional privesc imunitatea parlamentară. iar dispoziţia se prezintă. scutirea de impozite şi taxe personale. spaţiu. Principiul teritorialităţii normelor juridice consacră faptul că norma juridică acţionează asupra teritoriului statului respectiv. Funcţionarii consulari. Privilegiile şi imunităţile consulare. Principiul personalităţii normelor juridice consacră faptul că norma juridică acţionează asupra cetăţenilor statului respectiv şi cetăţenilor acelui stat. .principiul personalităţii normelor juridice. Principiul realităţii legii penale consacră faptul că legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de cetăţeni străini. de taxe vamale sau de alte prestaţii către statul acreditar. atât timp cât este în vigoare. sub cele trei aspecte: timp. în cele mai multe cazuri.

impersonal şi repetabil. componente ale sistemului de organizare judecătorească dintr-un stat. b) Practica judiciară (jurisprudenţa) şi precedentul judiciar – desemnează totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către toate instanţele de judecată. . pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi care au forţa obligatorie pentru cazurile similare ce se vor judeca în viitor.VI. 2) Izvoarele formale ale dreptului a) Obiceiul juridic (cutuma) – este o normă generală de conduită exprimată în formă orală. ci au în vedere reglementări cu caracter general. d) Contractul normativ – este o specie aparte de contract care nu se referă la drepturi şi obligaţii pentru subiecţi determinaţi. e) Actul normativ – reprezintă izvorul de drept creat de autorităţile publice învestite cu putere de legiferare care cuprinde norme general-obligatorii a căror aplicare poate fi realizată şi prin forţa coercitivă a statului (Nicolae Popa). indiferent de gradul acestora. Teoria generală a dreptului operează cu următoarele categorii de izvoare ale dreptului: izvoare scrise şi izvoare nescrise. c) Doctrina juridică – desemnează totalitatea analizelor studiilor. Precedentul judiciar desemnează totalitatea hotărârilor judecătoreşti cu caracter de îndrumare. IZVOARELE DREPTULUI 1) Consideraţii generale despre izvoarele dreptului Izvorul de drept reprezintă modalitatea principală prin care dreptul devine cunoscut de cei al căror comportament îl reglează. sistemul de drept. investigaţiilor şi interpretărilor prin care specialiştii îşi exprimă opinii şi formulează concluzii privitoare la fenomenul juridic. izvoare oficiale şi izvoare neoficiale. fundamentată pe observarea uniformităţilor cazurilor petrecute în realitatea socială vreme îndelungată şi considerată (ca normă generală) dreaptă. ca participanţi la un raport juridic. izvoare directe şi izvoare indirecte.

d) Izvoarele dreptului civil român sunt: Constituţia României. precum şi de rolul dreptului internaţional general şi al normelor internaţionale convenţionale. decrete. Etapa a II-a. s-au reorganizat ministerele şi organele locale. regulamente. Tratatele şi convenţiile internaţionale. este cea care debutează cu constituirea Parlamentului bicameral şi a instituţiei Preşedintelui României. Codul civil. 4) Izvoarele principalelor ramuri de drept a) Specificul izvoarelor dreptului penal constă în faptul că acestea nu pot avea decât forma legii. cuprinsă între 20 mai 1990 şi zilele noastre. 3) Izvoarele Dreptului românesc după Revoluţia din Decembrie 1989 Etapa I. Codul familiei. tratatul internaţional şi principiile generale de drept fixate în Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie. Legile speciale penale sau legi speciale cu dispoziţii de drept penal. c) Specificul izvoarelor dreptului internaţional – în relaţiile internaţionale nu există un guvern mondial care să creeze norme de drept şi apoi să le impună statului. VII. Principale izvoare ale dreptului internaţional sunt: cutuma internaţională. ordine. Izvoarele formale ale dreptului penal român sunt: Codul Penal Român de la 1986. b) Specificul izvoarelor dreptului constituţional este conferit de rolul cutumei juridice. TEHNICA ELABORĂRII ŞI SISTEMATIZĂRII ACTELOR NORMATIVE . hotărâri ale guvernului. Primul act al Revoluţiei a fost Comunicatul către ţară al Frontului Salvării Naţionale din 22 decembrie 1989.Sistemul actelor normative este compus din: legi. dată când au avut loc alegerile generale. Legi speciale şi Hotărâri şi Ordonanţe ale Guvernului privind inventarierea şi reevaluarea patrimoniului unităţilor economice etc. Legile complinitoare. ordonanţe guvernamentale. decizii şi dispoziţiuni ale ministerelor şi organelor administraţiei locale. a fost format Guvernul. cuprinsă între 22 decembrie 1989 şi 20 mai 1990.

4) Părţile constitutive ale actului normativ şi elementele de structură ale acestuia Potrivit art.Politica legislativă cuprinde totalitatea strategiilor şi scopurilor unui legiuitor. Normele juridice de tehnică legislativă definesc părţile constitutive ale actului normativ. forma şi modul de sistematizare a conţinutului acestuia. tehnica realizării dreptului. care vizează aplicarea actelor normative în activităţile practice. precum şi conţinutul şi forma juridică adecvată pentru fiecare act normativ. elaborare şi adoptare a actelor normative. Ea asigură sistematizarea. procedeele tehnice privitoare la modificarea. corespunzător conştiinţei juridice a societăţii.2000. precum şi de obiectul reglementării exprimat sintetic. partea de creare a dreptului care cuprinde iniţierea. precum şi limbajul şi stilul actului normativ. 2) Noţiunea de tehnică legislativă Tehnica legislativă se întemeiază pe norme juridice specifice (denumite norme de tehnică legislativă) şi pe principii proprii (denumite principiile legiferării). 3) Etapele elaborării actelor normative Activitatea de legiferare cunoaşte două etape: prima etapă vizează constatarea faptului că există situaţii. structura. elaborarea şi adoptarea actului normativ. completarea. Ea are două segmente principale: tehnica legislativă. unificarea şi coordonarea legislaţiei. fiind obligatorii la elaborarea proiectelor de lege şi a propunerilor legislative. în funcţie de categoria sa juridică şi de autoritatea emitentă. evenimente şi stări de fapt ce reclamă elaborarea unor reglementări juridice.24/27. 1) Noţiunea de tehnică juridică Tehnica juridică desemnează totalitatea mijloacelor. . abrogarea. publicarea şi republicarea actelor normative. metodelor. 37 din Legea nr. a doua etapă constă în extragerea şi fixarea idealului juridic. precum şi instrumentele conceptuale de realizare a acestora. actul normativ are următoarele părţi constitutive: Titlul actului normativ cuprinde denumirea generică a actului normativ. procedeelor şi tehnicilor utilizate de organele puterii de stat în procesul de iniţiere.03.

Structura actului normativ. 5) Principiile legiferării sunt următoarele: Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor juridice presupune faptul că legislativul trebuie să justifice ştiinţific actul de legiferare propriu-zis. alcătuit din totalitatea normelor juridice instituite pentru sfera raporturilor sociale ce fac obiectul acestuia. Elementul de bază al structurii actului normativ îl reprezintă articolul. Preambulul actului normativ reprezintă acea parte în care este enunţat. în care intervin semnarea de reprezentatul legal al emitentului.Formula introductivă constă într-o propoziţie care cuprinde denumirea autorităţii emitente şi exprimarea hotărârii de luare a deciziei referitoare la emiterea sau adoptarea actului normativ respectiv. evaluarea costului social al adoptării şi punerii în aplicare a reglementărilor respective. reprezentată de tradiţie. Partea dispozitivă reprezintă conţinutul propriu-zis al reglementării. de personalitate. în sinteză. dispoziţii cu privire la fondul reglementării. Principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica dreptului. denumit şi principiul echilibrului. de regulă. analiza motivaţiilor şi determinărilor care impun reglementarea domeniului respectiv. stabilirea oportunităţii adoptării actului normativ respectiv. de ansamblul normelor şi instituţiilor juridice reglementate în urmă cu mult timp. de stabilitate. A doua parte a . sau frază. Formula de atestare a autenticităţii actului normativ reprezintă ultima parte a acestuia. dispoziţii tranzitorii şi dispoziţii finale. Fundamentarea ştiinţifică a unui proiect de lege trebuie să cuprindă. în raporturile pe care le are cu puterea politică. de regulă. prin care se reglementează o ipoteză juridică specifică articolului. Alineatul reprezintă o subdiviziune a articolului şi este constituit. este cel care obligă dreptul ca. care cuprinde. o singură dispoziţie normativă aplicabilă unei situaţii date. scopul reglementării respective. cuprinde dispoziţii generale. determinarea efectelor posibile ale viitoarei reglementări legale. să apere şi să asigure unitatea dintre existenţa socială şi norma juridică. Dreptul are o statică. în esenţă. următoarele etape: descrierea detaliată a situaţiilor de fapt ce urmează să fie transformate în situaţii de drept. datarea şi numerotarea actului. dintr-o singură propoziţie. care îi conferă nota de originalitate.

pentru legiuitor. respectarea următoarelor reguli: a) în primul rând. armonizarea actelor normative elaborate de legiuitorul român cu actele normative şi reglementările asemănătoare existente în dreptul comunitar şi internaţional. c) în al treilea rând. adoptarea proiectului de lege. denumit şi principiul articulării sau al armoniei. respectiv. articularea lor în interiorul sistemului nostru legislativ. publicarea legii. promulgarea legii. presupune faptul că în procesul de elaborare a actelor normative organele legislative trebuie să pornească de la existenţa legăturilor şi interferenţelor existente între raporturile sociale ce urmează a fi reglementate cu alte raporturi deja existente. este vorba de corelare externă. respectiv. să aleagă modalitatea de reglementare. să aleagă forma exterioară corespunzătoare reglementării pe care doreşte să o elaboreze.dreptului este cea dinamică. − în al doilea rând. dezbaterea proiectului de lege. Principiul corelării sistemului actelor normative trebuie aplicat în ambele lui ipostaze: − în primul rând. adică metoda de a impune subiectelor de drept conduita prescrisă. b) în al doilea rând. astfel încât normele juridice să fie mai bine cunoscute şi . prin respectarea regulii integrării actului normativ în ansamblul legislaţiei. 6) Tehnica sistematizării actelor normative Procesul de sistematizare a actelor normative este determinat de necesitatea grupării acestora pe baza unor criterii riguros stabilite. Principiul corelării sistemului actelor normative. este vorba de corelarea internă a actelor normative. a regulii unicităţii reglementării în materie şi a regulii evitării paralelismelor. reprezentată de totalitatea actelor normative prin care sunt reglementate domenii noi. solicitărilor justificate ale societăţii. Etapele elaborării actelor normative Procesul de elaborare a legilor de către organul legislativ cuprinde cinci etape: iniţierea proiectului de lege. Principiul accesibilităţii şi economiei de mijloace în elaborarea actelor normative presupune. este vorba de răspunsul pe care îl oferă dreptul presiunilor sociale. să aleagă procedeele de conceptualizare şi limbajul adecvat domeniului ce urmează a fi reglementat.

organele de stat abilitate intervin potrivit competenţelor pentru aplicarea dreptului. organizaţiile nestatale şi celelalte instituţii. organele de stat. în care un subiect este obligatoriu un organ al statului. 3) Noţiunea de aplicare a dreptului Aplicarea dreptului constă în elaborarea şi realizarea unui sistem de acţiuni statale în scopul aplicării concrete a dispoziţiilor şi sancţiunilor cuprinse în normele juridice. respectă şi aduc la îndeplinire dispoziţiile actelor normative. b) Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele statului. În cadrul acestui proces. REALIZAREA DREPTULUI 1) Conceptul de realizare a dreptului Realizarea dreptului reprezintă procesul complex de transpunere în viaţă a conţinutului normelor juridice. . oamenii. Aplicarea dreptului presupune naşterea şi dezvoltarea de raporturi juridice. − executarea şi respectarea dispoziţiilor juridice de către organele de stat care au atribuţii de aplicare a legii. 2) Formele realizării dreptului a) Realizarea dreptului prin activitatea de respectare şi executare a legilor. VIII. Organele de stat emit acte individuale de aplicare a dreptului. presupune următoarele: − îndeplinirea de către subiectele de drept a cerinţelor cuprinse în normele juridice.aplicate. Raportul juridic este cel mai răspândit mijloc de realizare a normelor juridice. iar în situaţia încălcării acestora. considerate subiecte de drept. Două sunt formele de sistematizare: încorporarea şi codificarea.

Interpretarea normelor juridice reprezintă a treia fază a procesului de aplicare a dreptului şi constă într-o sumă de operaţiuni care au ca scop lămurirea şi concretizarea conţinutului regulii de drept cuprinse în norma juridică aleasă. care presupune cunoaşterea în profunzime a împrejurărilor şi elementelor concrete cauzei respective.4) Fazele procesului de aplicare a dreptului Fazele procesului de aplicare a dreptului reprezintă etape esenţiale şi obligatorii ale aplicării dreptului. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE 1) Noţiunea de interpretare a normelor juridice Interpretarea normelor juridice desemnează procesul intelectual de stabilire a sensului exact al normelor juridice în vederea aplicării acestora la situaţii şi cazuri concrete ce se impun a fi rezolvate de către organele de aplicare a dreptului. fie în procesul aplicării acestora. 2) Felurile interpretării normelor juridice Interpretarea oficială. Întreg materialul documentar şi probator adunat în această primă fază a procesului de aplicare a dreptului trebuie să conducă la clarificarea tuturor aspectelor şi laturilor problemei cercetate. alege norma juridică încălcată. Stabilirea stării de fapt reprezintă etapa inaugurală a procesului de aplicare a dreptului. interpretarea normei juridice. alegerea normei juridice. Elaborarea şi emiterea actului de aplicare constituie ultima fază a procesului de aplicare a dreptului. Operaţiunea de elaborare şi redactare a actelor de aplicare presupune îndeplinirea unor cerinţe de formă şi conţinut. Interpretarea neoficială este activitatea de interpretare a normelor juridice efectuată de analişti în . ce variază de la o ramură de drept la alta. Acestea sunt: stabilirea stării de fapt. elaborarea actului de aplicare. IX. sau obligatorie. este cea realizată de organele de stat care au atribuţii fie în procesul elaborării normelor juridice. Alegerea normei de drept este faza în care organul de aplicare selecţionează. de la o categorie de norme juridice la alta. sau norma juridică aplicabilă cazului concret.

. aplicabile. argumentul a majori ad minori. Trăsăturile caracteristice ale raportului juridic: a) Raportul juridic este un raport social. RAPORTUL JURIDIC 1) Definiţia şi trăsăturile raportului juridic Raportul juridic reprezintă o legătură socială între participanţi determinaţi. argumentul de fortiori. cuprinsă de regulă în opere ştiinţifice ori în reviste de specialitate. nici interpretul nu o poate face. practic. Interpretarea poate fi: literală. legea trebuie interpretată în ideea aplicării ei. • metoda logică: A) Raţionamentele logice: excepţia este de strictă interpretare.domeniul dreptului. extensivă şi restrictivă. şi nu contra aplicării ei. Acestea sunt: • metoda gramaticală. argumentul a pari. practicieni şi teoreticieni ai dreptului. Aceasta nu are forţă juridică şi nu este obligatorie. • metoda sistematică. 4) Rezultatele interpretării normelor juridice. B) Argumentul logic: interpretarea prin reducerea la absurd. unde legea nu distinge. reglementată de norma juridică susceptibilă de a fi apărată pe calea coerciţiunii statale şi caracterizată prin existenţa drepturilor şi obligaţiilor juridice. tuturor ramurilor de drept. • analogia. X. • metoda istorică. argumentul per a contrario. 3) Metodele interpretării normelor juridice Teoria generală a dreptului a stabilit un număr de cinci metode tehnice de interpretare.

• subiecte colective de drept – statul. e) Raportul juridic reprezintă o categorie istorică. 4) Obiectul raportului juridic este reprezentat de conduita umană ce se realizează de către subiecţii raportului juridic ca urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor. modifică sau stinge un raport juridic. eveniment sau stare de fapt reală care creează. Capacitatea juridică desemnează aptitudinea recunoscută de lege a omului de a avea drepturi şi obligaţii juridice. 3) Conţinutul raportului juridic desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor subiectelor într-un raport juridic concret determinat. 2) Subiectele raportului juridic Conceptul de subiect de drept: în concepţia dreptului modern. Clasificarea faptelor juridice: evenimente şi acţiuni. care sunt prevăzute în norma juridică. organele de stat şi persoanele juridice. . − Faptele juridice. Premisele raportului juridic − Norma juridică. 5) Faptul juridic desemnează acea împrejurare. Particularităţi ale raporturilor juridice de ramură a) Raportul juridic penal – specific este raportul juridic de constrângere. d) Raportul juridic este un raport valoric. − Subiectele de drept. omul este singurul în măsură să participe la un raport juridic. Clasificarea subiectelor raporturilor juridice: • subiecte individuale – persoana fizică.b) Raportul juridic este un raport de suprastructură. c) Raportul juridic este un raport voliţional.

Voicu. răspunderea administrativă. c) Raportul juridic de drept civil – specifice sunt categoriile de subiecte ale raportului juridic (persoana fizică şi persoana juridică). Bucureşti. răspunderea civilă. Vinovăţia – atitudinea psihică a persoanei care comite fapte ilicite. Bucureşti.Popa. 3) Condiţiile răspunderii juridice Conduita ilicită – acţiunea sau inacţiunea prin care o persoană încalcă dispoziţiile legale. d) Raportul juridic de drept administrativ –specifice sunt rapor-turile de subordonare.b) Raportul juridic procesual penal – este un raport juridic de putere. Apare sub forma intenţiei sau a culpei. răspunderea membrilor guvernului. N. XI. C. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ 1) Noţiunea de răspundere juridică Răspunderea juridică este un raport juridic creat de norma legală între persoana care a încălcat dispoziţia legii şi stat. Legătura de cauzalitate între fapta săvârşită şi rezultatul acesteia. 2002 2. Editura All Beck. 2) Formele răspunderii juridice: politică. Editura Lumina Lex. D. Editura Actami. Forme specifice ale răspunderii juridice: răspunderea penală. Teoria generală a dreptului. răspunderea şefului de stat. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1.Mazilu. reprezentat de organele de aplicare a legii. 1998 3. civilă. Teoria generală a dreptului. disciplinară. Teoria generală a dreptului. e) Raportul juridic de drept constituţional – specific este faptul că unul din subiecte este statul. Bucureşti. 1999 .

Teoria generală a dreptului.4. Editura All.Djuvara. Bucureşti. 1995 5. M. Bucureşti.Craiovan. Teoria generală a dreptului. I. 1997 .